Procesul echitabil

7/31/2019 Procesul echitabil

http://slidepdf.com/reader/full/procesul-echitabil 1/42

1 INTRODUCERE

Notiunea de „proces echitabil” este una aproape imposibil de definit datorita conditiilor speciale în care a aparut între constantele drepturilor si libertatilor fundamentale în sistemele

juridice contemporane. Evolutia pe care au cunoscut-o garantiile procedurale a fost mai întâi

opera instantelor britanice si americane pentru ca, mai apoi, Curtea si Comisia europeana adrepturilor omului[1] sa adauge aspecte noi la cele cunoscute anterior[2].

În mod evident însa, ideea de proces echitabil trimite la ideea de stat de drept, a carui prima siesentiala caracteristica consta în eliminarea arbitrariului si domnia legii. Aceste douaobiective ale oricarui stat democratic sunt echivalente cu oferirea unor garantii din ce în cemai largi în materie procesuala, atât prin extinderea notiunii de proces asupra unor domenii cetin de instantele administrative ori disciplinare, cât si prin delimitarea cât mai exacta a linieide echilibru care trebuie sa exista între protectia drepturilor fundamentale si alte interese alestatelor[3].

În lipsa unei posibile definitii, notiunea de „proces echitabil” este frecvent utilizata deorganele jurisprudentiale de la Strasbourg pentru a desemna ansamblul drepturilor oferite

justitiabililor prin art. 6 al Conventiei europene a drepturilor omului[4], expresia vizândansamblul garantiilor procedurale care permit punerea în valoarea drepturilor protejate prinConventiei[5]. Importanta acestor reguli de procedura nu trebuie subestimata deoarece nu estesuficient a enumera anumite drepturi substantiale protejate asa cum o fac mai multe conventiisi tratate internationale, ci trebuie gasite si mecanismele de procedura prin care acestea sa fieaparate[6]. Curtea este pe deplin constienta de aceasta afirmând ca prin protejarea dreptului laun proces echitabil, art. 6 din Conventiei vizeaza protectia principiului preeminentei dreptului,indisolubil legat de notiunile de societate democratica si stat de drept[7].

Practica releva rolul central pe care îl joaca art. 6 în cadrul sistemului Conventiei: este vorbadespre dispozitia cea mai frecvent invocata în fata organelor Conventiei si, probabil, în fatainstantelor nationale[8]. În acest context, Curtea admite ca notiunea de proces echitabil acunoscut în jurisprudenta sa una dintre cele mai remarcabile evolutii, marcata în principal deimportanta acordata aparentei si de sensibilitatea crescuta a publicului fata de organizarea siadministrarea justitiei[9].

Ramâne asadar de determinat în primul rând care este domeniul de aplicabilitate al art. 6 dinConventiei, urmând ca apoi sa prezentam pe rând garantiile care compun notiunea de proces

echitabil. O sinteza exhaustiva a jurisprudentei Curtii în materia dreptului la un procesechitabil, în conditiile în care art. 6 este cel mai adesea invocat în fata instantei europene, arexcede scopului acestui studiu. De aceea, vom încerca, în cele ce urmeaza, sa insistam asupraacelor aspecte care sunt mai intens conectate la realitatea juridica româna si în raport de carecompatibilitatea între dreptul intern la stadiul sau actual si exigentele conventionale este încaperfectibila. În acest context dorim sa precizam faptul ca instanta de control europeana aprecizat în repetate rânduri ca obligatii instituite în sarcina statelor prin art. 6 sunt obligatii derezultat. Statele au o deplina libertate în a alege mijloacele utile care sa permita sistemului lor

judiciar sa atinga toate scopurile art. 6: accesul liber la justitie, celeritate, publicitate,egalitatea armelor etc.[10]

http://www.scritube.com/stiinta/drept/OBIECTUL-DREPTULUI-LA-UN-PROCE182241474.php#_ftn1








































2 OBIECTUL DREPTULUI LA UN PROCES ECHITABIL

Potrivit art. 6 § 1 din Conventie orice persoana [11] are dreptul la judecarea în mod echitabil,

în mod public si într-un termen rezonabil a cauzei sale, de catre o instanta independenta si

impartiala, instituita de lege, care va hotarî fie asupra încalcarii drepturilor si obligatiilor

sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricarei acuzatii în materie penala îndreptateîmpotriva sa. Se observa astfel ca autorii Conventiei nu au dorit ca garantiile proceduralecontinute în textul acesteia sa fie aplicabile tuturor procedurilor judiciare, ci doar celor denatura penala si civila[12].

Cum însa sistemele statelor membre sunt extrem de eterogene cu privire la definirea naturiipenale sau civile a unei proceduri[13], organele jurisdictionale de la Strasbourg au fostnevoite sa defineasca notiunile de drepturi si obligatii cu caracter civil si cea de acuzatie în

materie penala, în mod autonom, facând, într-o oarecare masura, abstractie de definitia datade dreptul intern al statului în cauza[14]. Apare astfel evidenta necesitatea prezentarii

continutului acestor notiuni autonome, înainte de analiza garantiilor procedurale continute înart. 6 din Conventie.

2.1 Notiunea de „drepturi si obligatii cu caracter civil”

Chiar daca Curtea subliniaza permanent caracterul autonom termenului de drepturi si obligatii

cu caracter civil, ea acorda, în acelasi timp, un rol primordial dreptului intern în definireaacestei notiuni[15]. Astfel, pentru a determina caracterul civil al unei cauze, Curtea seraporteaza nu la calificarea data acesteia în dreptul intern al statului pârât, ci la continutul siefectele pe care le confera sistemul juridic intern dreptului litigios, în functie de care seanalizeaza caracterul civil al acestuia[16]. Curtea ofera precizari suplimentare privind rolul

dreptului intern în definirea notiunii de drepturi si obligatii cu caracter civil afirmând ca art. 6§ 1 se raporteaza doar la acele drepturi si obligatii – cu caracter civil – care sunt recunoscute,cel putin într-o maniera generala, în dreptul intern al statului vizat, întrucât art. 6 nugaranteaza existenta acestor drepturi[17].

Curtea lasa astfel la discretia statelor calificarea unei pretentii ca fiind drept sau obligatie [18] , refuzând însa sa ofere criterii stricte si exhaustive în baza carora acestora sa poate fi socotiteca având caracter civil[19]. În acelasi timp însa, ca si regula generala, sfera cauzelor de naturacivila nu poate fi restrânsa la cele între persoane de drept privat, Curtea afirmând ca art. 6 nuvizeaza contestatiile de drept privat în sensul clasic al termenului, adica între particulari sau

între particulari si stat, când acesta actioneaza ca si o persoana privata, singurul lucru careconteaza fiind caracterul dreptului în discutie[20]. De asemenea, în viziunea instantei decontrol europene, nu are relevanta natura legii care sta la baza dreptului litigios – civila,comerciala sau administrativa – sau natura organului competent sa transeze litigiul – instantade drept comun sau organ administrativ – singurul fapt în baza caruia se poate decelacaracterul civil al dreptului fiind natura intrinseca a acestuia[21].

Astfel, în esenta, în ochii Curtii, pentru calificarea unei drept ca fiind civil singurul lucru careconteaza este ca acesta sa aiba un caracter civil în dreptul intern sau sa aiba un caracterpatrimonial[22]. Spre exemplu, instanta supranationala, analizând natura dreptului la o pensiede invaliditate, a precizat ca cel mai important considerent rezida în faptul ca, dincolo de

aspectele de drept public, reclamantul invoca drepturi care tin de mijloacele sale de
















































subzistenta; el invoca un drept subiectiv de natura patrimoniala, reglementat expres delegislatia elvetiana, având asadar natura civila[23].

Astfel, au fost considerate, fara tagada, ca având caracter civil drepturile cu privire la viatafamiliara[24] – divort, custodia copiilor etc. – cele relative la dreptul de vizita ale

parintilor[25], la încheierea unui contract de munca cu o societate privata[26], la capacitateade exercitiu a persoanei[27], la reputatia si integritatea fizica a persoanei[28], la conditiile dedetentie[29], la repararea prejudiciului ca urmare a unui delict civil sau penal[30], la existentasau exercitarea dreptului de proprietate[31] ori a altor drepturi reale asupra unuiimobil[32] sau la indemnizarea pentru rezilierea unui contract[33]. Tot astfel, dat fiind ca arelegatura importanta cu exercitarea muncii de catre o persoana, a fost judecata ca apartinânddreptului civil o procedura de sanctionare disciplinara a unui avocat[34].

Pe de alta parte, anumite cauze socotite ce au doar un caracter public, fara nici un element denatura civila, au fost considerate ca exced limitelor domeniului de aplicabilitate a art. 6.

Astfel, nu sunt drepturi cu caracter civil acelea privind dreptul unui strain de a intra sauramâne pe teritoriul unui stat[35], cele privind nationalitatea sau cetatenia unei persoane[36], drepturile relative la anumite indemnizatii sociale[37], la prejudiciile produse de razboi[38], ladrepturile de natura parlamentara[39], la sanctiunile de ordin procedural[40] sau cele cuprivire la regimul de repartizare în penitenciare[41]. De asemenea, în practica initiala, s-aconsiderat ca nu intra în cadrul contestatiilor cu privire la drepturi si obligatii cu caracter civil,procedurile relative la accederea, promovarea sau pierderea unei functii publice[42], procedurile care au obiect serviciul militar[43], precum si drepturile si obligatii care aucaracter fiscal[44] sau vamal[45]. Asa cum vom vedea mai jos, la o parte din aceste limitariale domeniului de aplicabilitate a art. 6 s-a renuntat ulterior.

Anumite proceduri cu un pronuntat caracter apartinând dreptului public în majoritatea statelormembre au fost considerate ca apartinând materiei civile, datorita implicatiilor patrimonialeimportante pe care le produc fata de persoana vizata. Aceasta este solutia în materie deexpropriere[46] sau a actiunilor în repararea prejudiciului ca urmare a unei fapte culpabile astatului, indiferent daca acesta a actionat jure imperii sau jure gestionis [47] ori a actiunile cuprivire la eliberarea unei autorizatii de constructie[48] ori cele cu privire la autorizarea uneisocietati pentru a vinde produse farmaceutice[49]. O situatie speciala o reprezinta cazulactiunii civile declansate în procesul penal. Chiar daca fondul afacerii apartine penalului, sideci dreptului public, Curtea a precizat faptul ca atribuirea competentei asupra cauzei uneiinstante care nu are, în principiu, competente de drept privat nu scoate de sub incidenta

domeniului civil de aplicabilitate litigiul civil care se judecata în cadrul unei proceduri penale, întrucât acesta are un pronuntat caracter patrimonial[50].

O alta decizie în acelasi sens a fost luata de Curte într-o cauza care avea ca obiect acordareaunei subventii guvernamentale pentru realizarea unei constructii. În fapt, o lege greceascaprevedea posibilitatea societatilor care investeau în constructia de hoteluri ca, în anumiteconditii, sa obtina o subventie din partea statului, în baza unei cereri ce trebuia admisa decatre Ministrul Economiei. Societatea reclamanta a depus o astfel de cerere, ce a fost respinsa,iar de aici a urmat un litigiu în instanta. Curtea a considerat ca exista un drept cu caractercivil, tinând cont de doua elemente – caracterul patrimonial si faptul ca ministrul nu avea oputere discretionara de a acorda subventiile – ignorând caracterul de drept public al proceduriide obtinere a banilor[51].

















































































































În raport de profesiunile liberale, care necesita o anumita autorizare, Curtea a hotarât caexercitiul profesiei de medic este un drept de natura civila pentru ca se desfasoara într-uncadru contractual cu clientii sau pacientii[52], însa s-a ferit, în mod expres, sa se pronuntedaca concluzia ramâne valabila si atunci medicii sunt angajati ai statului, precum mediciimilitari[53]. Tot astfel, s-a decis ca, desi avocatul participa la realizarea unui serviciu public,

anume realizarea justitiei, predomina si în cazul lui faptul ca îsi îndeplineste atributiile încadrul unui contract civil, astfel încât un litigiu cu privire la înscrierea unei persoane în baroueste acoperita de art. 6[54].

De asemenea, faptul ca anumite activitati economice sunt supuse unei proceduri de autorizarenu înlatura caracterul civil al drepturilor pe care persoanele care efectueaza activitatilerespective le detin. Astfel, un litigiu opunând o persoana unui organ administrativ care arefuzat sa autorizeze vânzarea unui teren de catre reclamant apartine materiei civile în sensulConventiei[55] ca si un litigiu opunând un service auto care dorea sa vânda combustibil lichidsi un organ de stat care a refuzat acordarea licentei[56]. S-a ajuns la aceiasi concluzie si în

situatia unor litigii cu privire la autorizatia pentru a efectua activitati de asigurare[57], laretragerea unei licente de transport[58] sau la licenta de vânzare de bauturi alcoolice[59].

De asemenea, Curtea a decis ca apartin domeniul civil toate litigiile în care se discuta cuprivire la exercitarea sau restrângerea dreptului de proprietate, indiferent daca în joc intra altematerii decât dreptul privat. Spre exemplu, s-a constatat aplicabilitatea art. 6 unui litigiu întreo persoana si statul olandez, în care reclamantul cerea anularea unui ordin ministerial care adeclarat terenul sau ca fiind monument istoric national si i-a interzis sa îl cultive[60]. Solutia afost identica si cu privire la litigii care au avut ca obiect refuzul de a acorda o autorizatie deurbanism si, în consecinta, imposibilitatea de a construi[61].

Mai mult, în ciuda unei practici foarte constante a Comisiei, Curtea a hotarât în mai multerânduri ca drepturile de asigurari sociale sunt drepturi cu caracter civil, în sensul art. 6 dinConventie. Instanta europeana a considerat ca trebuie sa prevaleze aspectele de drept privat – caracterul pur patrimonial al acestor drepturi, asemanarea cu asigurarile private – fata deaspectele de drept public – reglementarea si controlul fondurilor de catre stat, caracterul lorobligatoriu, caracterul lor social[62]. Aceasta jurisprudenta initiala a fost confirmata ulterior,Curtea adaugând argumente noi în favoarea caracterului civil al drepturilor de asigurarisociale. Astfel, s-a precizat, cu referire la caracterul unui litigiu în care un fost politist solicitaacordarea unei pensii suplimentare ca urmare a unei pretinse boli survenite în timpulexercitarii serviciului, ca statul nu poate sa se comporte discretionar cu privire la drepturilesociale, cu atât mai mult cu cât el a fost angajator în speta, având acelasi regim ca unangajator privat[63].

Tot astfel, la un anumit moment, Curtea a rasturnat jurisprudenta extrem de ferma a Comisiei,prezentata mai sus, cu privire la litigiile de origine fiscala. Curtea a precizat ca, în ciudafaptului ca materia fiscala apartine puterii suverane a statelor, un litigiu cu privire la modul deaplicare a impozitelor si a taxelor are un caracter vadit patrimonial afectând dreptul deproprietate al reclamantului, astfel încât nu poate fi sustras materiei civile, în sensul art. 6,indiferent de originea litigiul si de instantele nationale speciale care analizeaza cauza[64]. Ulterior, însa, se pare ca instanta europeana a revenit la ideea inaplicabilitatii art. 6 pentruprocedurile fiscale, declarând ca, în masura în care acestea nu pot fi socotite ca apartinând

materiei penale, simplul lor caracter patrimonial nu este suficient pentru a le încadra îndomeniul de aplicabilitate al art. 6[65].























































În concluzie, chiar daca Curtea s-a ferit sa ofere criterii clare de determinare a caracteruluicivil al unui litigiu, din suma de decizii prezentate într-o maniera usor incoerenta mai sus sepoate observa ca, dincolo de unele derapaje neasteptate ale Curtii, în esenta are caracter civilaproape orice litigiu care a obiect principal ori secundar o suma de bani sau alta valoarepatrimoniala[66].

O situatie speciala exista în jurisprudenta cu privire la litigiile privind functionarii publici.Comisia a fost foarte ferma în a preciza ca sanctiunile disciplinare aplicabile functionarilorpublici intra în sfera dreptului public, nefiind niste drepturi si obligatii cu caracter civil[67], lafel ca si toate celelalte litigii referitoare la raporturile acestora cu administratia. JurisprudentaCurtii a cunoscut mult timp o stare de confuzie accentuata în aceasta materie, fapt recunoscut

însasi de instanta europeana[68]. Astfel, initial Curtea a reluat cuvintele folosite frecvent deComisie, dupa care contestatiile privitoare la recrutarea, cariera si încetarea functiei unuifunctionar public intra, ca regula generala, în sfera dreptului public[69]. Apoi, Curtea a emismai multe hotarâri în care a decis aplicabilitatea art. 6 atunci când litigiul purta asupra unorlitigii strict patrimoniale – plata salariilor sau a altor indemnizatii[70]. În schimb, atunci cândse punea în discutie orice problema ce exceda unui caracter strict patrimonial, s-a decisinaplicabilitatea art. 6. Exemplul cel mai facil este acela al unui litigiu privind cererea unuifunctionar public de reintegrare în functie[71].

Admitând stadiul neclar al jurisprudentei si lipsa de ratiune a criteriul strict patrimonial – pentru ca orice litigiu de acest gen are pâna la urma o natura patrimoniala – Curtea a formulat,

în afacerea Pellegrin, un criteriu general valabil pentru materia litigiilor între functionariipublici si administratie, numit criteriul functional. Potrivit acestuia, toate litigiile opunândadministratia si functionarii publici sunt scoase din câmpul de aplicabilitate al art. 6 atuncicând functionarul în cauza are, între atributii, participarea directa sau indirecta la exercitarea

puterii publice[72]. Acest nou criteriu a facut obiectul unei critici serioase atât din partea unor judecatori ai Curtii, în opinia lor dizidenta, cât si din partea doctrinei. Fara a insista aici asuprasubiectului, vom preciza doar ca consideram aceste obiectii ca fiind foarte serioase si speram

într-o revenire a jurisprudentei Curtii. Principalele argumente contra hotarârii Curtii sunt, înesenta, urmatoarele:

- este singura situatie din jurisprudenta sa în care Curtea formuleaza principii generalaplicabile;

- acest criteriu face ca o parte importanta a persoanelor aflate sub jurisdictia unui stat sa nubeneficieze de drepturi procesuale elementare, deschizând calea arbitrariului în administratia

publica;

- este contrara evolutiei europene spre depolitizarea si profesionalizarea administratieipublice;

- formularea criteriului si aplicarea sa ulterioara duce la concluzia ca aproape orice angajat alunui institutii publice care depaseste stadiul de portar sau de femeie de serviciu realizeazaexercitarea puterii publice, ceea ce e cel putin absurd;

- criteriul este ilogic. Spre exemplu, daca se decide ca paza unor obiective sa fie încredintatapolitiei, litigiul dintre politist si administratie nu intra în cadrul art. 6, însa daca se decide capaza sa fie realizata de o companie privata de profil, litigiile între administratie si agentii depaza intra în domeniul de aplicabilitate al art. 6.




























Argumentele ar putea continua, însa ne rezumam la acestea, nefiind obiect al prezentei lucrari.Criteriul Pellegrin, cum este denumit atât în doctrina cât si în jurisprudenta, a fost ulteriorfrecvent aplicat. Spre exemplu, s-a decis ca nu intra în cadrul art. 6 litigiul dintre mai multireprezentanti diplomatici si stat cu privire la drepturile lor salariale[73]. În schimb, intra încâmpul de aplicabilitate al art. 6 litigiul opunând un portar de la o scoala publica si

administratia scolara cu privire la contactul sau de munca[74].

Nici macar Curtea nu este coerenta în aplicarea criteriului Pellegrin. Astfel, s-a decis cuprivire la un litigiu având ca obiect concedierea directului camerei de comert italiene dinMadrid, ca, fiind vorba de concedierea unei persoane, litigiul în cauza este a priori civil[75], fara ca macar instanta europeana sa verifice daca acest functionar public exercita putereapublica sau nu.

2.2 Notiunea de „contestatie asupra drepturilor si obligatiilor de natura civila”

Pe lânga natura dreptului alegat, competenta materiala a Curtii în examinarea atingeriloraduse dreptului la un proces echitabil este limitata de si de caracterul contencios al proceduriiincriminate. Autorii Conventiei nu au dorit sa oblige statele sa extinda garantiile proceduralesi asupra procedurilor necontencioase, astfel încât principiile procedurilor contencioasereglementate prin Conventie – publicitate, oralitate, independenta instantei,contradictorialitate etc. – nu sunt le sunt aplicabile. Ratiunea acestei limitari consta în aceeaca, atunci când partile nu se afla în conflict, ci au un interes comun, este inutila consacrareaunor garantii de menite, în esenta, sa asigure egalitatea acestora în fata judecatorului[76].

Cât priveste întelesul notiunii de contestatie, în spiritul jurisprudentei Curtii privind notiunileautonome utilizate, aceasta a refuzat sa ofere o definitie formala[77], însa a facut urmatoarele

precizari:

- termenul de contestatie nu trebuie înteles în sens tehnic, având acest caracter orice act cucaracter contradictoriu fata de o alta parte[78];

- contestatia poate sa se refere atât la existenta unui drept, cât si la întinderea acestuia sau la modalitatile sale de

exercitare; de asemenea, se poate referi atât la chestiuni de fapt, cât si la chestiuni juridice[79];

- contestatia trebuie, în schimb, sa fie reala si serioasa[80];

- atunci când o cauza are un caracter complex, intrând în discutie mai multe drepturi si obligatii, contestatia trebuie sa

vizeze acele drepturi si obligatii care au un caracter civil în sensul celor expuse mai sus[81].

Mai trebuie precizat ca, desi problema nu ridica de regula controverse între stat si reclamant, Curtea verifica daca existao legatura între dreptul de esenta civila invocat în cadrul procedurilor interne si contestatie, adica dacaaceasta poarta asupra unui drept sau obligatie civila. Curtea a decis ca uneori aceasta legatura este inexistenta, spreexemplu atunci când s-a atacat, fara succes, decizia guvernului de a prelungi dreptul de exploatare al unei centralanucleare. Reclamantii invocau faptul ca, în conditiile în care centrala situata în apropierea locuintelor lor pare sa fi avutprobleme tehnice, le era pusa în pericol sanatate. Curtea a considerat ca acestia nu se pot plânge de nerespectarea art.6, cu motivarea ca decizia guvernului nu le punea sanatatea în pericol, întrucât pericolele de care se plângeau

ramâneau ipotetice[82].

Tot în sensul lipsei unei „contestatii” asupra unui drept de natura civila s -a pronuntat Curtea si într-o alta cauza, ce aimplicat o masura provizorie. În fapt, societatea reclamanta avea un litigiu cu o alta societate, pretinzând ca detine 50 %din actiunile acesteia din urma. În cursul procedurii, reclamanta a cerut instantei sa interzica societatii pârâte sa vânda

actiunile în litigiu pâna la rezolvarea pe fond a cauzei. Curtea a considerat ca litigiul având ca obiect aceasta cerere de a








































se dispune o masura provizorie nu este o contestatie asupra unui drept, pentru ca nu implica fondul cauzei, si s -a

declarat incompetenta material sa examineze plângerea societatii reclamante[83].

2.3 Notiunea de „materie penala”

Daca în materie drepturilor cu caracter privat, legislatia statelor contractante are oomogenitate destul de pronuntata, în domeniul penal Curtea trebuie sa lucreze cu sisteme juridice ce contin reguli de drept substantial si procedural extrem de eterogene[84]. Ipotezacea mai facila este aceea în care fapta care a constituit obiectul procedurii interne estecalificata de dreptul intern ca fiind penala, situatie în care Curtea se raporteaza la aceastacalificare.

Realitatea probeaza însa ca situatiile cele mai frecvente care ajung în fata Curtii sunt acelea încare dreptul intern califica sanctiunile aplicate ca fiind rutiere, economice, fiscale oridisciplinare, negând caracterul penal al acestora[85]. De aceasta data, Curtea nu mai poateaccepta calificarea extrapenala întrucât în acest caz statele ar putea ocoli controlul

24224o147y supranational transferând infractiuni în afara sistemului penal, iar aceasta ar însemna o atingere grava a principiului protectiei efective a drepturilor conventionale[86].

De aceea, a fost nevoie de crearea unor criterii în baza carora art. 6 sa poata fi aplicat uneipalete de situatii mult mai largi decât a înteles legiuitorul intern sa subordoneze exigentelorprocedurii penale. Destul de devreme în jurisprudenta sa, Curtea a raportat definitia notiuniide „materie penala” la trei criterii: criteriul calificarii interne, cel al natura faptei incriminatesi cel al scopului si severitatii sanctiunii[87]. Le vom analiza pe rând în cele ce urmeaza.

Criteriul calificarii interne presupune faptul ca instanta europeana cerceteaza prima data daca

textul care defineste comportamentul sanctionat face parte din dreptul penal al statului încauza. Asa cum am spus si mai sus daca raspunsul este pozitiv, Curtea admite calificareainterna, însa daca raspunsul este negativ, aceasta va utiliza celelalte doua criterii, în special

pentru a verifica „criminalitatea” unor delicte calificate în dreptul intern ca fiindadministrative sau a faptelor calificate ca fiind delicte disciplinare.

Criteriul naturii faptei incriminate reprezinta un element de diferentiere între dreptul penal sicel disciplinat extrem de frecvent utilizat de catre organele de la Strasbourg. Prima regulautila pentru a distinge penalul de disciplinar este cea de a sti cui se adreseaza norma îndiscutie: întregii populatii si atunci, de regula, suntem în prezenta penalului sau doar uneianumite categorii – avocati, militari, medici etc. – caz în care, de cele mai multe ori, este

implicat dreptul disciplinar[88]. Este de înteles ca un militar este obligat la un comportamentmai obedient fata de stat decât o alta persoana sau ca un avocat trebuie obligat la mai multadiscretie fata de obligatiile confidentiale care intra inevitabil în posesia sa. Aceasta regula nurezolva însa toate problemele, fiind suficient sa amintim faptul ca exista numeroase infractiunicu subiect activ special, astfel încât Curtea a adaugat o precizare suplimentara, luând în calculsi gravitatea faptei comise pentru a decela linia destul de subtire ce desparte penalul dedisciplinar[89].

Criteriul scopului si severitatii sanctiunii aplicate împinge în notiunea de „materie penala”acele fapte în cazul carora scopul si gravitatea sanctiunii este apropiata de dreptul penal clasic.Astfel, daca scopul sanctiunii aplicate este mai degraba reparator, cauza iese din sfera

dreptului penal, însa, daca scopul acesteia are mai repede un caracter punitiv sau preventiv,atunci exista un indiciu important al prezentei caracterului penal al faptei[90].

































Pe de alta parte, poate cel mai important indiciu al existentei materiei penale este severitateasanctiunii. În primul rând, orice sanctiune privativa de libertate va intra în domeniul dreptuluipenal[91]. În al doilea rând, lipsa unei privari de libertate nu implica obligatoriu inexistentapenalului, întrucât s-a judecat ca au caracter penal si acele sanctiuni de natura pecuniara careau o valoare exorbitanta sau care, în caz de neplata, se pot transforma într-o sanctiune

privativa de libertate, indiferent daca în fapt aceasta transformare a avut loc sau nu[92]. Spreexemplu, s-a decis ca întra în domeniu penal o contraventia la regimul confidential al ancheteipenale reglementata de dreptul elvetian si sanctionata cu 500 de franci elvetieni. Chiar dacasuma nu este mare, a contat în mod esential în calificarea data de Curte, faptul ca aceastaamenda, în caz de neplata, se putea transforma în zile de detentie[93]. Posibilitateatransformarii sanctiunii pecuniare într-una privativa de libertate este foarte importanta înaprecierea caracterului penal de catre Curte, aceasta decizând ca o sanctiune de 10 000 de liresterline – o suma importanta în opinia noastra – dar care nu se poate transforma în închisoarenu este o sanctiune suficient de grava pentru a fi socotita penala[94]. Aceasta desi caracterulfaptei comise se apropia semnificativ de dreptul penal – neglijenta grava a unui avocatbritanic care a angajat ca si contabil un fost condamnat pentru frauda.

Aceste ultime doua criterii nu se aplica extrem de strict, existând situatii în care Curtea a decis aplicabilitatea art. 6, desinici unul dintre ele nu era îndeplinit, însa evaluarea de ansamblu prin prisma ambelor criterii a permis identificarea

naturii penale a procedurii în cauza[95]. În acelasi timp, nu este suficient ca unul dintre ele sa releve existentapenalului pentru ca garantiile prevazute de art. 6 sa intre în discutie. Aceasta deoarece Curtea admite faptul ca anumitecomportamente calificate în dreptul intern ca fiind delicte administrative ori disciplinare ies de sub incidenta art. 6. Or,

daca utilizam exemplul unei spete judecate de catre fosta Comisie[96] în care un militar a fost condamnat la 5 zile decarcera pentru insulta adresata superiorului – fapta care în dreptul elvetian nu este infractiune – observam ca ambelecriterii sunt îndeplinite. Norma în discutie, chiar daca se adreseaza doar unei anumite categorii de subiecti, v izeaza ofapta destul de grava – insulta fiind infractiune în Elvetia la acel moment, ca si în mai toate statele europene – iarsanctiunea este privativa de libertate. Cu toate acestea, s-a decis ca art. 6 nu este aplicabil, fara nici o motivatia

convingatoare[97].

În practica organelor jurisdictionale din cadrul Consiliului Europei cel mai important rol si cel des utilizat criteriu este celal scopului si severitatii sanctiunii. În baza acestuia s-a decis, spre exemplu, ca o procedura pentru un delict disciplinar

într-un penitenciar, care s-a soldat cu sanctiunea pierderii dreptului reclamantului de a fi eliberat conditionat pe o

perioada lunga de timp, are caracter penal[98] sau ca o procedura disciplinara care a condus la sanctionarea unui

militar cu detasarea într-o unitate disciplinara pe o perioada de 4 luni are acelasi caracter[99].

Pe de alta parte, în baza aceluiasi criteriu s-a decis ca nu apartin materiei penale în sensul art. 6 din Conventieurmatoarele proceduri: o procedura disciplinara dintr-un penitenciar, sanctiunea fiind pierderea timp de o luna a dreptului

de vizita[100]; o procedura disciplinara militara care a condus la trecerea în rezerva a unui ofiter[101]; o procedura

disciplinara care a condus la concedierea unui politist pentru deturnarea unor bunuri ale administratiei[102]; o

procedura care a condus la aplicarea unei amenzi unui profesor care a facut greva[103]; o procedura disciplinara

contra unui avocat, care a primit drept sanctiune un avertisment[104]; o procedura deschisa de catre organizatiaprofesionala din care facea parte contra unui farmacist, ce a fost amendat pentru încalcarea deontologiei profesionale

întrucât a „umflat” preturile unor medicamente foarte solicitate[105].

Tot astfel, utilizând aproape exclusiv criteriul naturii si gravitatii comportamentului sanctionat, jurisprudenta este destulde ferma în a exclude din câmpul de aplicabilitate al art. 6 delictele rutiere, în statele în care acestea nu sunt

reglementate ca infractiuni de natura penala[106].

În materie fiscala s-a putut constata o evolutie a jurisprudentei europene cu privire la aplicabilitatea art. 6 delictelor de

aceasta natura care nu sunt calificate ca fiind infractiuni. Daca mult timp Comisia[107], sustinuta de catre Curte, arefuzat aplicarea art. 6 pentru delictele de natura fiscala, ulterior jurisprudenta a evoluat în sensul includerii în notiunea

de materie penala si a acestor cauze. Argumentele au fost dezvoltate de catre Curte în hotarârea Bendenoun[108]:

norma fiscala franceza care sanctiona anumite nerespectari ale Codului general al impozitelor cu penalitati era deaplicabilitate generala; sanctiunea avea un caracter vadit punitiv si preventiv cât timp nu era destinata pentru a acoperiun eventual prejudiciu, acesta fiind reparat prin impunea de dobânzi; în fine, sanctiunea avea un cuantum ridicat si







































































putea sa conduca la privarea de libertate a persoanei în caz de neplata. Din aceleasi ratiuni, sanctiunea existenta îndreptul francez – contrainte par corps – si care consta în privarea de libertate a debitorului, ca mijloc de a-l constrânge

sa plateasca creanta, a fost analizata de catre Curte ca fiind de natura penala[109]. Totusi, nu întotdeauna Curtearecunoaste unor sanctiuni fiscale – precum aplicarea unui impozit majorat pentru rea-credinta – caracterul penal, chiar sidupa hotarârea Bendenoun. Spre exemplu, s-a decis ca nu are caracter penal procedura prin care reclamantul acontestat numai cuantumul impozitului suplimentar aplicat, pentru ca el nu a contestat elementele „penale” ale

sanctiunii[110].

Tot astfel, în considerarea naturii faptei si a scopului sanctiunii, s-a decis ca procedura în urma careia o persoana a

primit o amenda judiciara pentru nerespectarea secretului urmaririi penale are caracter penal[111], aceiasi concluzie

fiind valabila si pentru o amenda judiciara aplicata unui avocat pentru neprezentarea la un proces[112]. În acelasi timp,datorita scopului diferit al sanctiunii – care poate fi interpretat în acest caz ca având un pronuntat caracter reparator – obligarea unui avocat la plata cheltuielilor de judecata provocate de culpa sa în promovarea unei cai de atac nu

constituie un element al „materiei penale” în sensul Conventiei[113]. De asemenea, s-a decis ca atâta timp câtamenda pentru delictele de audienta nu are un caracter excesiv, ea ramâne circumscrisa disciplinarului, în afara

domeniului penal[114].

2.4 Notiunea de „acuzatie în materie penala”

Pentru a epuiza subiectul domeniului de aplicabilitate al art. 6, mai trebuie precizat ca, potrivit textului Conventiei, nuorice procedura care are un caracter penal beneficiaza de garantiile oferite de art. 6. Acesta implica obligatii din parteastatului doar pentru procedurile care privesc o decizie asupra temeiniciei oricarei acuzatii în materie penala îndreptate împotriva sa .

Notiunea de „acuzatie” este, de asemenea, o notiune autonoma. Curtea pleaca în analiza existentei unei acuzatii împotriva unei persoane, nu de la o definitie formala a notiunii, verificând daca, dincolo de aparente, exista, în realitate o

acuzatie formulata contra reclamantului[115]. „Acuzatia” a fost definita ca fiind notificarea oficiala, emanând de laautoritatea competenta, privind reprosul de a fi comis un delict penal, adaugând faptul ca, în anumite cazuri, ea poate

îmbraca forma unei alte masuri ce implica un astfel de repros si care antreneaza, de asemenea, repercusiuni importante

pentru situatia suspectului[116]. Spre exemplu, s-a decis existenta unei acuzatii în materie penala atunci când, dupa închiderea localului unui comerciant ca urmare a unei infractiuni privind preturile de vânzare, actiunea penala a fost

stinsa printr-o întelegere amiabila între parchet si comerciant[117]. Tot astfel, Curtea a admis existenta unei acuzatiiatunci când o instanta austriaca, dupa efectuarea unei expertize si ascultarea mai multor martori, a decis închiderea

procedurii datorita faptului ca fapta incriminata era insignifianta[118].

În consecinta, se poate afirma ca, în principiu, statele au obligatia pozitiva de a sigura respectarea drepturilor procesualeconventionale doar cu privire la procesele penale de fond. Ca urmare, s-a decis ca sunt în afara domeniului de

aplicabilitate al art. 6 din Conventiei[119] procedurile privind: detentiunea provizorie[120], extradarea[121], institutia

în care urmeaza a se executa sanctiunea[122]; încadrarea unui condamnat într-o anumita categorie de detinuti[123];

reintegrarea în munca a unei persoane eliberata conditionat[124] sau prelungirea perioadei de detentie datorita

descoperirii ulterioare a starii de recidiva[125].

Daca exemplele de mai sus sunt în concordanta cu principiile existente în definitia data notiunii de „acuzatie” – desiavem unele rezerve cu privire la inexistenta unorrepercusiuni importante cu privire la situatia suspectului cel putin încazul extradarii sau expulzarii – consideram ca în numeroase situatii Curtea a exclus din domeniul de aplicabilitate al art.6 unele situatii în care ni se pare evidenta a acuzatie reala, chiar daca nu formala. Spre exemplu, s-a decis ca nu existaacuzatie în materie penala atunci când unei persoane i s-a stabilit domiciliu fortat pe o insula cu motivarea faptului ca

exista un pericol pentru securitate si moralitate[126] sau atunci când recurentul a fost expulzat din ratiuni de securitate,

fiind banuit ca desfasoara activitati ilegale[127] ori pentru a intrat ilegal pe teritoriul unui stat[128]. Oare expulzarea

unei persoane sau detentia acestei[129] nu provoaca consecinta importante cu privire la aceasta? Exemplul cel maielocvent este poate cel al unei societati comerciale britanice careia i s-au impus restrictii cu privire la activi tatea deasigurari datorita prezentei în conducerea sa a unei persoane banuite de a fi participat la mai multe fraude

fiscale[130].

























































































3 GARANŢII PROCEDURALE GENERALE

Autorii Conventiei au sistematizat textul art. 6, împartind garantiile procedurale în garantiigenerale, prevazute în primul paragraf, aplicabile oricarei proceduri care intra în câmpul dereglementare al art. 6 si în garantii speciale în materie penala, prevazute în paragrafele 2 si 3

ale textului. Acest capitol al studiului nostru este dedicat garantiilor generale, însa trebuieprecizat de la bun început ca aceasta clasificare – pe care am utilizat-o si noi din ratiuni defacilitate a prezentari – este mai degraba formala, întrucât Curtea admite ca cea mai mareparte a garantiilor speciale în materie penala, precum prezumtia de nevinovatie, dreptul laaparare sau drepturile privind administrarea probelor, sunt aplicabile si în materie civila,intrând în notiunea mai larga de „egalitate a armelor”[131].

3.1 Accesul la justitie

Cu prilejul unui litigiu privind protectia unor drepturi si obligatii de natura civila[132], Curtea

a fost pentru prima data chemata sa se pronunta cu privire la existenta unei obligatii pozitivedin partea statelor contractante de a asigura accesul la justitie, desi textul Conventiei nu oprevede expres. Curtea a raspuns problemei de a sti daca art. 6 se margineste la a reglementadreptul la un proces echitabil într-o procedura deja pendinte sau recunoaste si dreptul de aintroduce o actiune civila afirmând ca[133]:daca acest text ar privi exclusiv doar derularea

procedurilor angajate în fata unei instante, un stat contractant ar putea, fara a putea fi

sanctionat, sa suprime toate jurisdictiile sale sau sa sustraga din competenta lor diverse

categorii de litigii cu caracter civil pentru a le conferi spre judecare unor organisme

guvernamentale. O astfel de ipoteza, inseparabila de aparitia unui risc de arbitrariu, ar

conduce la consecinte grave, contrare principiilor pe care Curtea nu le poate pierde din

vedere [134] .

Rezulta din cele afirmate de catre instanta de control europeana ca dreptul de acces la untribunal constituie un element inerent al tuturor garantiilor procedurale prevazute înConventie. În lipsa accesului la justitie în materie civila, în conceptia Curtii, toate celelaltegarantii de procedura sunt inutile, întrucât ele se grefeaza pe liberul acces la o instanta. Asacum vom vedea în cele ce urmeaza, nu este însa suficienta posibilitatea formala de a angaja oactiune, ci este necesar ca accesul la justitie sa fie efectiv[135].

Mai trebuie spus ca dreptul la acces liber la justitie nu se circumscrie decât domeniului deaplicabilitate a art. 6: „contestatii asupra unor drepturi si obligatii civile” si „acuzatie înmaterie penala”[136]. În materie penala însa, accesul la justitie cunoaste o acceptie diferitafata de accesul la justitie în materie civila, implicând mai degraba dreptul de a supune analizeiunui judecator acuzatie de natura penala, decât dreptul de acces la un judecator. Cu altecuvinte, în materie penala, beneficiarul dreptului la un tribunal nu poseda atât dreptul deinitiativa, cât dreptul de ca orice acuzatie îndreptata împotriva sa sa îsi gaseasca finalul în fataunei instante[137]. În consecinta, Conventia nu recunoaste dreptul unei persoane de a angaja oprocedura penala judiciara contra unui tert[138]. În acelasi timp, pentru a ramâne tot îndomeniul circumscris materiei penale, Curtea pare sa impuna ca orice solutie privind oacuzatie sa provina din partea unei instante, condamnând statul belgian pentru faptul ca otranzactie care a evitat o procedura penala a fost încheiata sub amenintare, privând persoana

în cauza de dreptul ca situatia sa fie analizata de un tribunal[139].


































În alta ordine de idei, Curtea admite posibilitatea renuntarii la accesul la justitie atât în materiecivila, cât si în materie penala, prin posibilitatea recurgerii la arbitraj, si respectiv la plata decatre inculpat a unei amenzii compozitorii cu scopul de a evita procesul penal[140]. Singuraprecizare a Curtii se raporteaza la faptul ca renuntarea trebuie sa fie lipsita de echivoc[141].

Pe de alta parte, accesul liber la justitie nu implica dreptul nelimitat de a alege instanta careiasa îi fie prezentata cauza[142] sau dreptul de a ataca decizia unei instante judecatoresti[143], acest din urma drept fiind introdus doar în materie penala prin dispozitiile Protocoluluiaditional nr. 7.

3.1.1 Accesul efectiv

În acceptiunea data de organele jurisdictionale create prin Conventie, notiunea de accesefectiv la justitie implica în primul rând obligatia statelor de a acorda tribunalului ocompetenta de plina jurisdictie pentru a-i permite sa examineze cauza pe fond, atât asupraaspectelor de fapt, cât si a celor de drept[144]. Aceasta exigenta nu implica însa, cel putin înmateria actelor administrative, obligativitatea unui control de oportunitate, fiind suficient,pentru a fi respectate dispozitiile art. 6, un control de legalitate[145]. Pe de alta parte, legeaengleza care prevedea posibilitatea controlului jurisdictional al deciziilor organeloradministrative cu privire la dreptul de vizita al unui parinte privind un copil plasat subasistenta publica violeaza dreptul la acces liber la justitie, întrucât instanta putea sa verificedoar daca administratia nu a actionat într-o maniera nerezonabila si inechitabila[146]. Totastfel, nu sunt respectate imperativele art. 6 atunci când legea permite contestarea în instantadoar a unor aspecte privind efectele unei exproprieri si nu regularitatea emiterii deciziei deexpropriere[147] sau atunci când legea nu permite instantei de control al unui actadministrativ sa analizeze cauza pe fond, pronuntând o decizie de rezolvare a conflictului, ci îi

permite doar sa dispuna redeschiderea procedurii administrative de emitere a actului îndiscutie[148]. Într-o hotarâre mai recenta, Curtea a apreciat chiar ca se poate discuta desprelipsa accesului efectiv la justitie, atunci când modalitatile si caile de atac a unei deciziiadministrative sunt lipsite de claritate si previzibilitate[149].

În al doilea rând, accesul efectiv la justitie implica obligatia pozitiva a statelor de a asigura înmod real posibilitatea oricarei persoane de a-si sustine cauza în fata unui judecator. Dincolode aspectele privind contactarea unui avocat relevate de cauzele Golder sau Campbell si Fell,citate mai sus, una dintre hotarârile cele mai interesante în materie este cea din cauzaAirey[150]. În speta, doamna Airey dorea sa obtina, pe cale judecatoreasca, separarea fapticadintre ea si sotul sau, în conditiile în care legea irlandeza nu permite divortul. În conditiile încare procedura este extrem de complexa, iar recurenta nu îsi permite financiar angajarea unuiavocat, Curtea a decis ca lipsa oricarui ajutor judiciar oferit de catre statul irlandez a adus oatingere grava dreptului la acces efectiv la justitie al reclamantei. Instanta europeana aprecizat imediat însa ca solutia de mai sus nu presupune extinderea dreptului la avocat si înmaterie civila, fiind subordonat unei necesitatii evidente a sprijinului judiciar[151]. Astfel, s-adecis ulterior ca lipsa ajutorului judiciar nu presupune o violare a art. 6 atunci când actiunea arfi fost oricum lipsita de orice sansa de succes[152], atunci când reclamantul a avut un avocatcare i-a pregatit toata apararea chiar daca nu a fost asistat de acesta în cursul audierii[153] sauatunci când judecatorul a vegheat la derularea echitabila a procedurii[154].

În reglementarea la nivel statelor contractante a dreptului la acces la un tribunal, Curtea lerecunoaste acestora o anumita marja de apreciere, instanta europeana multumindu-se sa



























































verifice daca prin limitarile stabilite de catre state nu se afecteaza însasi substanta dreptului sidaca scopul urmarit prin limitarile respective este proportional cu mijloacele utilizate. Astfel,statele pot sa impuna anumite conditii pentru introducerea unei actiuni judecatoresti – precumplata unor taxe de timbru, introducerea actiunii într-un anumit termen sau alte conditii deforma si de fond – cât timp acestea sunt rezonabile[155].

Curtea este uneori destul de exigenta în analiza caracterului rezonabil al acestor limitari. Deexemplu, a decis ca impunerea unei autorizatii ministeriale pentru ca un detinut sa poatacomunica cu un avocat nu este o limitare rezonabila a accesului liber la justitie[156]. Totastfel, s-a decis nerezonabila conditia impusa de legea spaniola pentru declansarea anumitorcai de atac civile – anume consemnarea sumei de bani la care fusese condamnata partea caredorea sa atace decizia – cu atât mai mult cu cât reclamanta obtinuse un sprijin financiar

judiciar, în considerarea situatiei sale economice[157]. De asemenea, s-a judecat ca depasindlimitele marjei de apreciere lasate statelor conditia acceptului procurorului pentru cainculpatul sa poata ataca cu recurs o decizie de condamnare[158].

De asemenea, Curtea a decis ca este lipsita de proportionalitate si deci nelegitima conditia pecare trebuie sa o îndeplineasca un condamnat penal pentru a formula recurs în fata Curtii deCasatie franceze, aceea de a fi început executarea pedepsei. În aceasta situatie, Curtea a admisfaptul ca statele trebuie sa lupte pentru a asigura executarea hotarârilor penale, însamodalitatea aleasa de catre legiuitorul francez este excesiva si a condamnat statul francezpentru violarea accesului liber la justitie[159]. Ulterior, decizia Curtii a fost mentinuta sipentru situatia în care procedura era civila, iar pentru declansarea recursului, reclamantiitrebuiau sa execute decizia din apel care îi obliga la plata a 80 000 franci francezi, înconditiile în care venitul lor lunar era de 862 franci, cu doi copii în îngrijire[160].

Tot în sensul unei marje de apreciere restrânse lasate statelor s-a pronuntat Curtea si într-o altaipoteza, în care mai multe persoane s-au plâns de faptul ca nu au putut ataca o decizie judecatoreasca prin care li se restrângeau anumite drepturi financiare care nu li se comunicasedirect, ci doar prin intermediul publicarii hotarârii în jurnalul oficial. În consecinta, la peste unan de la data deciziei, când au formulat recurs contra acesteia, acesta a fost respins ca fiindtardiv. Curtea a condamnat statul spaniol pe motiv ca partile la Conventie trebuie sa reglezeaccesul la justitie prin caile de atac astfel încât orice persoana sa îsi poata apara drepturiledepunând diligente rezonabile. Or, Curtea a considerat ca citirea fiecarui numar din jurnaluloficial al unui stat este o diligenta mai mult decât normala, astfel încât prezumtia careclamantii au cunoscut decizia de la data publicarii ei depaseste marja de apreciere lasatastatului, care astfel le-a violat dreptul de acces la justitie[161].

Alteori, însa, marja de apreciere lasata statelor este destul de larga. Spre exemplu, s-a decis canu violeaza art. 6 legea britanica care, în materia retrocedarii unor bunuri nationalizate sauexpropriate, nu permitea fiecarui fost proprietar sa introduca o actiune în instanta, ci doar unuireprezentant al acestora, care sa introduca si sa sustina actiunea în numele tuturor[162]. S-aapreciat ca, tinând cont de scopul acestei limitari – evitarea unui numar mare de proceduricostisitoare si evitarea pronuntarii unor solutii diferite – exista proportionalitate cu mijloaceleutilizate. Tot astfel, s-a decis ca este compatibila cu art. 6 legea britanica care, pentru aevitarea introducerea unor actiuni repetate si abuzive de catre persoane care au fost internate

în clinici de boli psihice cu privire la tratamentele suportate, impunea obligativitatea unei

autorizatii din partea High Court[163] pentru introducerea actiunii[164]. Uneori însa pare camarja de apreciere a statelor este prea larga, aducând, în opinia noastra, atingeri grave ale








































accesului la justitie. De pilda, Curtea a constatat legitimitatea unei legi britanice care a împiedicat mai multe persoane sa sesizeze o instanta pentru a contesta concluziile unui raportal politiei care aducea atingere reputatiei lor[165]. În alte doua afaceri, Curtea a atenuat multdin jurisprudenta sa Airey permitând statelor sa refuze cereri de ajutor financiar judiciar pemotiv ca procedurile pe care doresc sa porneasca nu au nici o sansa rezonabila de

succes[166].

În acelasi timp însa, legea olandeza care nu permitea unei persoane bolnava psihic saintroduca o actiune în instanta prin care aceasta urmarea tocmai constatarea faptului ca arediscernamânt aduce o atingere însasi substantei dreptului de acces liber la justitie si încalcadispozitiile art. 6[167]. Organele de jurisdictie de la Strasbourg admit totusi, în situatiiexceptionale, existenta unor ipoteze în care nu este permisa deschiderea unei proceduri

judiciare, fiind astfel judecate conforme cu art. 6 imunitatile de jurisdictie parlamentara saudiplomatica, deoarece acestea sunt admise de principiile de drept recunoscute de toatenatiunile civilizate[168].

Tot astfel, s-a decis ca raspunde exigentelor art. 6 legea care impune pentru pornirea uneiactiuni judecatoresti depunerea unei cautiuni care sa acopere plata cheltuielilor de judecata,daca procedura deschisa nu va fi încununata de succes[169]. Totusi, daca aceasta cautiuneimpune costuri excesive sau daca taxele de timbru sunt exorbitante, se poate pune problemalipsei accesului efectiv la justitie[170].

Pe de alta parte, Curtea a admis faptul ca dreptul de a sesiza un tribunal este doar unul dintreaspectele dreptului de acces la justitie, întrucât acest drept ar deveni iluzoriu daca ordinea

juridica a unui stat nu ar permite executarea unei decizii judecatoresti. De aceea, Curtea aadmis fara rezerve ca dreptul la acces liber la justitie implica si dreptul de a obtine executarea

silita, daca e cazul, a hotarârilor instantei[171]. Curtea admite posibilitatea de a suspendatemporar executarea silita a unor hotarâri civile, însa numai daca suspendarea este fondata pemotive de ordine publica, iar intervalul de timp în care opereaza este rezonabil si proportionalcu motivele care o determina[172].

3.1.1.1 Notiunea de tribunal

Dupa ce am vazut determinarile si caracteristicile accesului la justitie, prima problema careapare în mod logic este de a sti ce înseamna „justitie”. Garanteaza Conventia accesul la oriceinstanta? Sunt instante, în acceptiunea europeana, doar acele organe care primesc în modtraditional aceasta denumire? Acestea sunt întrebarile la care organele Conventiei au fost

chemate sa raspunda.

Potrivit jurisprudentei Curtii, un „tribunal” se caracterizeaza prin rolul sau jurisdictional:acela de a transa, pe baza unor norme juridice si în cadrul unei proceduri organizate, oricechestiune privind cauza ce i-a fost adusa spre rezolvare[173]. Tribunalul trebuie, de asemenea,sa îndeplineasca anumite conditii – independenta, impartialitate etc. – care figureaza în chiartextul art. 6 pentru a putea fi numit astfel[174]. Pe de alta parte, însa, prin „tribunal” în sensulart. 6 nu se înteleg doar jurisdictiile în sens clasic, integrate într-o structura judiciara ordinaradin statul în cauza[175]. În consecinta, daca instantele clasice care statueaza în prima instantasunt, fara îndoiala, „tribunal” în acceptiunea europeana a termenului, ramâne de analizat în

cele ce urmeaza situatia celorlalte organe care transeaza diverse litigii de natura civila, penala,constitutionala sau administrativa[176].















































Într-o prima situatie usor speciala se afla instantele de apel si de recurs. Reamintim ca, celputin în materie civila, Conventia nu impune statelor obligatia de creea instante de apel sau derecurs[177], însa, în masura în care statele membre au ales sa creeze astfel de instante, partilecontractante trebuie sa se asigure ca în fata acestora sunt respectate exigentele dreptului la unproces echitabil[178]. Pe de alta parte, însa, organele de la Strasbourg au recunoscut totusi

anumite particularitati ale procedurilor în apel sau în recurs, precizând ca pentru a verificaechitabilitatea procedurii, procesul trebuie privit în ansamblu si nu distinct pe fazelesale[179]. Elementul de care trebuie sa se tina seama în aprecierea respectarii exigentelorprocesului echitabil în fata instantelor de apel sau de recurs este rolul pe care acestea îl au încadrul ansamblului procedurii. Cu cât rolul acestora este mai redus, cu atât exigentele pe caretrebuie sa le îndeplineasca procedura din fata lor sunt mai reduse[180].

În ceea ce priveste aplicabilitatea art. 6 procedurilor deschise în fata unor instante decontencios constitutional, pozitia Curtii este destul de ambigua. Ambiguitatea deriva atât dineterogenitatea atributiilor si structurii instantelor constitutionale din statele membre[181], astfel încât deciziile privind un stat nu pot fi generalizate, cât si din evolutia jurisprudentei înmaterie care nu si-a atins înca la punctul final[182]. Initial fosta Comisie a afirmat constant,

într-o serie de decizii de inadmisibilitate, ca litigiile aflate în fata unei instante constitutionalenu fac parte din domeniul de aplicabilitate al art. 6, întrucât nu vizeaza nici temeinicia uneiacuzatii în materie penale, nici o contestatie asupra unor drepturi sau obligatii de natura civila,astfel încât procedura din fata instantelor de contencios constitutional nu trebuie sa realizezeexigentele art. 6[183]. Ulterior, pastrându-si jurisprudenta, Comisia a precizat într-o deciziede inadmisibilitate[184], ca principiu general aplicabil, ca astfel de instante nu sunt chematesa transeze litigii de natura civila, întrucât nu se ocupa decât de „drepturi de naturaconstitutionala” ce apartin dreptului public, si nu celui privat[185].

Curtea a adoptat însa o pozitie mai putin ferma, în conditiile în care jurisprudenta Comisiei adevenit mai elastica, declarând admisibile câteva plângeri referitoare la jurisdictiaconstitutionala. În primele doua situatii care au ajuns în fata sa, Curtea s-a marginit saconstate ca, in casu, obiectul litigiului constitutionala nu a fost de natura civila, evitând însasa faca afirmatii de ordin general cu privire la inaplicabilitatea art. 6 instantelor de contenciosconstitutional[186]. Ulterior, însa, Curtea a dat senzatia ca, cel putin partial, a revenit asupra

jurisprudentei fostei Comisii, într-un caz care viza durata excesiva a unei proceduri civile, încare a fost implicata si instanta constitutionala germana, Curtea hotarând sa ia în calcul lastabilirea duratei procesului si intervalul de timp în care Tribunalul Constitutional german aanalizat constitutionalitatea ultimei decizii a instantelor ordinare[187].

Mai recent, tot într-o hotarâre contra Germaniei, Curtea a inclus în domeniul de aplicabilitatea art. 6 o procedura în fata tribunalului constitutional, motivând, foarte convingator, prinfaptul ca o decizie de declarare neconstitutionalitate a legii poate conduce, în dreptul german,la redeschiderea procesului penal[188]. Concluzia dupa care Curtea tinde cel putin sa includa

în notiunea de tribunal macar instantele constitutionale care functioneaza în anumite sistemede drept si ca un fel de instanta de recurs – precum în Germania sau Spania – este sustinuta side o alta decizie potrivit careia refuzul de a permite unei persoane sa sesizeze cu recursinstanta constitutionala spaniola poate fi o atingere adusa dreptului de acces la justitie[189].

Consideram ca aceasta este directia spre care ar trebui sa se îndrepte Curtea, întrucât ni se

pare lipsita de justificare, din cel putin doua motive, excluderea de plano a procedurilorconstitutionale din domeniul de aplicare al art. 6. În primul rând, chiar daca litigiile



















































constitutionale au la baza drepturi de natura constitutionala, aceasta nu presupune excludereafaptului ca aceste drepturi pot avea si o natura civila, în sensul dat notiunii de catre Curte. Estesuficient sa reamintim ca dreptul de proprietate, poate „cel mai patrimonial drept”, estegarantat ca interes de natura constitutionala în majoritatea legilor supreme din stateleeuropene. În al doilea rând, ni se pare o distinctie lipsita de orice baza între situatia în care

constitutionalitatea unui act administrativ, cum ar fi emiterea unei autorizatii de constructie,se verifica de catre instantele ordinare – precum în sistemul român – si situatia în care legeaacorda aceasta atributie unei instante constitutionale – precum în sistemul german. A declaraca în primul caz este aplicabil art. 6, iar în cel de-al doilea nu se poate aplica conduce lacrearea unei inegalitati nejustificabile, cât timp obiectul procedurii este identic.

O alta problema delicata este cea a aplicabilitatii art. 6 acelor organe administrative sau cu onatura asemanatoare chemate sa transeze diverse litigii, de foarte multe ori de naturapatrimoniala sau cu implicatii patrimoniale. Intra în aceasta categorie diversele organeledisciplinare – cum ar fi, în sistemul român, Consiliul Medicilor, Consiliul de Disciplina a labarourilor etc. – organele administrativ jurisdictionale – cum ar fi Curtea de Conturi –

autoritatile care examineaza recursurile gratioase sau alte asemenea organisme – spreexemplu, comisiile de disciplina a federatiilor sportive. Întrucât, asa cum am vazut mai sus,

prin „tribunal” Curtea nu întelege doar instantele clasice, ci orice organ care transeaza litigii, în baza unor norme si a unei proceduri, astfel de organe ar putea fi socotite tribunale, în sensulConventiei, iar, daca obiectul litigiului este de natura civila sau penala, ar putea intra îndiscutie art. 6[190].

Totusi, atunci când aceste organe examineaza numai recursuri „strict gratioase” ele nu sunt„tribunal”, iar art. 6 nu li se aplica. Spre exemplu, s-a judecat astfel în ipoteza existenta îndreptul italian, în care o parte dintre actele administrative pot fi atacate pe calea uneiproceduri obisnuite în contencios sau pe calea unui recurs extraordinar la Presedintele Italieicare poate sa anuleze decizia administrativa. Aceasta din urma procedura nu este acoperita deart. 6 pentru ca Presedintele republicii italiene nu este un tribunal, recursul în fata sa fiindstrict gratios în opinia Curtii[191].

Principala problema pe care o ridica astfel de proceduri, este aceea a independentei siimpartialitatii judecatorilor, care, de aproape fiecare data, se identifica cu o parte a procesului,fiind astfel departe de a fi independenti fata de parte si, de cele mai multe ori, fata de executiv.Ar însemna, în aceste conditii, ca pentru aproape orice astfel de procedura, Curtea sa constateo violare a Conventiei. Instanta europeana a infirmat însa o astfel de analiza, stabilind, printr-o jurisprudenta constanta, ca exigentele unui proces echitabil sunt respectate în masura în care

decizia unei astfel de instante poate fi atacata în fata unui tribunal care sa respecte toategarantiile prevazute de art. 6[192].

Decizia este motivata de interese de ordin practic, fiind greu de sustinut teoretic. Dacadefinitia data de Curte notiunii de „tribunal” se aplica fara probleme unor astfel de organe,aceasta înseamna ca ele sunt cele judeca litigiul în prima instanta. Dupa cum am aratat maisus, Curtea impune strictete în respectarea garantiilor procedurale tocmai primelor instante simai putin celor de apel sau recurs, ceea ce contravine solutiei adoptate. Pe de alta parte,ratiunea consta însa în evitarea supraîncarcarii instantelor ordinare cu toate litigiile date sprerezolvare acestor organisme. În plus, asa cum am mai afirmat, Curtea încearca sa evite luareaunor decizii transante în unele probleme care ar putea afecta sensibil sistemul judiciar din

statele membre. Or, condamnarea procedurilor desfasurate în fata acestor organe de decizie ar













conduce la necesitatea modificarii unei parti semnificate a legislatiei oricarui stat european,ceea ce Curtea a evitat de fiecare data[193].

În fine, chiar daca pare absurd si foarte departe de spiritul Conventiei, s-a decis ca exigenteleart. 6 nu se aplica organelor jurisprudentiale instituite prin aceasta, deoarece doar statele

membre si-au asumat obligatiile înscrise în textul european[194].

3.1.1.2 Calitatea tribunalului

Asa cum aratam mai sus, Curtea afirma deseori ca mecanismul de garantare al Conventieivizeaza protectia unor drepturi efective si concrete, si nu a unor drepturi teoretice si iluzorii.În acest context, este insuficient faptul ca statele permit accesul la justitie, ci trebuieobligatoriu ca tribunalul în cauza sa îndeplineasca anumite calitati pentru a putea fi numittribunal. Curtea a precizat acest lucru într-una dintre deciziile sale dintre cele mai importanteafirmând ca rolul jurisdictional al unui organ nu este suficient pentru ca acesta sa fie apelat catribunal, ci trebuie ca acest organ sa raspunda unei serii de garantii procedurale, între care cele

mai importante sunt independenta si impartialitatea membrilor care îl compun[195]. Însasiideea de justitie conduce la aceasta concluzie fiind greu de imaginat echitatea în lipsa celordoua aspecte care trebuie sa caracterizeze activitatea jurisdictionala[196].

Vom analiza separat cele doua calitati ale tribunalului, chiar daca ele sunt apropiate.Independenta tribunalului este calitatea acestuia de a nu primi ordine ori sugestii, de oricenatura, sau, cu alte cuvinte, capacitatea de a decide singur asupra litigiului[197]. Impartialitatea, la rândul sau, este calitatea celui care statueaza dupa cum îi dicteazaconstiinta, pastrând balanta egala între acuzare si aparare[198]. Pe scurt, independentapresupune absenta oricarei subordonari – sau nici o legatura cu vreun tert – pe când

impartialitatea se analizeaza doar în raport de magistrat – adica fara a face vreo referire lavreun tert. Pe de alta parte însa, se observa astfel ca cei doi termeni sunt apropiati, pentru ca o justitie independenta are toate sansele sa fie si impartiala, independenta fiind una dintreconditiile prealabile pentru impartialitate[199]. De aceea, vom analiza mai întâi conditiile caresunt cerute unei instante pentru a fi socotita independenta, în raport de exigentele Curtii.

Mai înainte însa trebuie precizat, ca o conditie fundamentala, ca tribunalul trebuie sa fieprevazut de lege, exigenta care vizeaza în principal instantele extraordinare, Conventiainterzicând astfel crearea de tribunale ad hoc[200]. Legea trebuie sa fixeze nu doarcompetentele instantei si procedura, ci însasi modul de creare al acesteia. Totusi, Comisia adeclarat compatibila cu art. 6 legea austriaca care, dupa ce stabilea principiile de baza în

functionarea unui tribunal de munca, lasa la dispozitia executivului crearea, în caz de nevoie,a unei astfel de instante[201].

3.1.1.2.1 Tribunal independent

Caracteristica fundamentala a independentei, prevazuta expres si în textul Conventiei, esteaceea ca tribunalul sa fie prevazut de legea interna, cu alte cuvinte sa existe o suita de normeprocedurale care sa îi guverneze existenta[202]. Conditia este respectata de catre toate stateleparti la Conventie, majoritatea lor având prevederi constitutionale prin care se interzicereinstituirea unor instante pe alta cale decât prin lege, astfel încât nu a ridicat probleme

deosebite în jurisprudenta[203]

.











































În opinia Curtii, pentru a determina daca organul jurisdictional este independent, trebuie luate în considerare urmatoarele elemente: lipsa oricarei ingerinte – sau aparente de ingerinta – dinpartea altor puteri ale statului sau a partilor, precum si existenta unor garantii reale contraoricaror eventuale presiuni exterioare[204].

Independenta judecatorilor – indiferent daca este functionala sau organica – priveste întreagaactivitate jurisdictionala, în întregul sau. În consecinta, ea nu priveste numai procedurapublica, ci si activitati anterioare – precum stabilirea termenului de judecata – sau posterioareacestei faze – precum deliberarea si redactarea hotarârii[205].

Astfel, din punct de vedere functional, independenta se verifica în raport de alte organe alestatului[206] si fata de parti[207]. Independenta puterii judecatoresti fata de puterealegiuitoare si, în special, fata de cea executiva este un principiu ce rezulta din teoria separatieiputerilor în stat dezvoltata de Montesquieu si, în ciuda erodarii contemporane a acesteiconceptii, apare în majoritatea textelor de natura constitutionala din statele europene prinformula sintetica: judecatorii se supun doar legii [208] .

Pozitia puterii judecatoresti de independenta fata de legislativ înseamna ca legiuitorul nupoate sa intervina în procesul de judecata în alta forma decât cea a emiterii unor legi pe careinstantele de judecata sa le puna în aplicare[209]. Tribunalele nu au totusi o independentaabsoluta fata de legiuitor, întrucât nu pot refuza aplicarea unei legi emise de acesta,prevalându-se de independenta lor[210].

În ceea ce priveste independenta fata de executiv, Curtea verifica daca în special existentaunor functionari, subordonati ierarhic, în cadrul tribunalului. În esenta, Curtea a estimat casimpla lor prezenta în cadrul tribunalului nu este incompatibila cu independenta

acestuia[211]. Cu toate acestea daca unul dintre membrii tribunalului este subordonat uneiadintre parti, justitiabilii pot sa se îndoiasca, în mod legitim, de independenta instantei, ceea ceaduce atinge încrederii de care trebuie sa se bucure justitia într-un stat democratic, existândasadar o violare a art. 6[212]. Curtea se raporteaza adeseori în examinarea independenteitribunalului la aparenta creata, fara a cerceta daca, în realitate, membrii organului

jurisprudential au primit ordine ori recomandari de la una dintre parti, facând astfel aplicareaadagiului Justice must not only be done, it must also seen to be done [213] . Un exempluelocvent este cel din cauza Belilos[214], în care instanta a carei independenta a fost pusa îndiscutie de catre reclamant a fost o comisie a politiei din cantonul elvetian Lausanne care aveaca atributie aplicarea si solutionarea litigiilor privind sanctiunile contraventionale aplicate depolitie. Curtea a precizat ca în conditiile în care membrii acestei comisii erau functionari

superiori ai politiei, numiti de catre Ministerul de Interne si carora li se putea da în orice

moment alte sarcini, justitiabilii au tendinta de a vedea în acestia membrii ai politiei,

integrati într-un sistem ierarhic si solidari cu colegii lor. O astfel de situatie risca si

stirbeasca încrederea pe care justitia trebuie sa o inspire într-un stat democratic [215] .

O decizie identica s-a luat si într-o situatie asemanatoare, în care era vorba despreindependenta unei jurisdictii administrative austriece, autoritatea regionala de tranzactiiimobiliare din Tyrol, în deciziile careia un rol cheie îl avea un functionar care juca rolul deraportor. În speta, aceasta instanta s-a pronuntat în defavoarea reclamantului rasturnânddecizia data în prima instanta de catre o alta institutie. Elementul care a condus Curtea catre

decizia de condamnare a Austriei a fost faptul ca apelul contra primei decizii, favorabilareclamantului, a fost formulat de catre un functionar care era superiorul direct al raportorului















































de la instanta care urma sa examineze apelul, planând astfel un dubiu de independenta cuprivire la continutul raportului acestuia, suficient pentru a se putea vorbi de lipsaindependentei[216].

Tot astfel, într-o serie de hotarâri având ca obiect plângeri îndreptate împotriva Turciei,

Curtea a analizat independenta judecatorilor militari care, în sistemul turc, faceau parte alaturide judecatori civili din completul de judecata al instantelor care aveau competenta de judecatao serie de infractiuni, între care si cele îndreptate contra statului sau ordinii publice. Curtea aconsiderat ca nu se poate vorbi de independenta instantei fata de executiv, în conditiile în care

judecatorii militari ramân militari de cariera, fiind supusi avansarii în grad prin ordin alexecutivului, iar numirea lor în functie se face prin interventia semnificativa a armatei. Înplus, daca în cauzele care vizeaza delicte militate, acesti judecatori pot fi considerati instantadisciplinara si, deci gradul de independenta cerut scade, în cazul în care judeca delicte denatura pur civila, situatia se schimba radical. De aceea, instanta europeana a condamnatTurcia pe linie în toate cauzele de acest gen[217]. Cu privire la instantele militare pure,

jurisprudenta este ferma în a le recunoaste independenta cu conditia ca legea sa impuna

ofiterilor aflati în exercitarea atributiilor judiciare sa se sustraga de controlul ierarhic exercitatde superiori[218], fapt care nu s-a constatat întotdeauna[219].

Cu atât mai mult sunt interzise interventii ale executivului în activitatea instantelor. Asa cumaratam mai sus, Curtea considera în mod constant ca facând parte din procesul civil siexecutarea a hotarârii judecatoresti. De aceea, o decizie a ministerului privatizarii ucraineanprin care se suspenda executarea silita unor decizii judecatoresti împotriva unui combinatindustrial reprezinta atât o atingere grava a dreptului de acces la justitie – reclamantiineputând sa obtine în mod real satisfacerea intereselor – cât si o lipsa de independenta a

justitiei, a carei activate este perturbata grav de executiv[220].

Cu toate acestea, la stadiul actual al jurisprudentei Curtii, simpla existenta a unei aparente ainterventiei executivului în activitatea de judecata nu este suficienta pentru a conchide laviolarea art. 6, ea fiind înlaturata atunci când norme exprese interzic amestecul autoritatiisuperioare în activitatea jurisdictionala a functionarului. Spre exemplu, daca comitetul dedisciplina al unui penitenciar este format din functionari ai Ministerului de Interne, însa existanorme legale care interzic în mod expres Ministerului sa ofere functionarilor recomandari cuprivire la activitatea lor, tribunalul este independent, acestia bucurându-se de o quasi-inamovabilitate[221].

Tot astfel, Conventia nu impune obligativitatea numirii judecatorilor pe viata sau pâna la

împlinirea unei anumite vârste, ci admite numirea judecatorilor pe durate determinate de timpcu conditia existentei unei inamovabilitati în timpul exercitarii mandatului, ceea ce contravineindependentei fiind posibilitatea de revocare discretionara a judecatorului[222].

De asemenea, faptul ca o instanta este tinuta de rezolvarea data unei chestiuni prejudicialerezolvata de catre o alta instanta nu îi poate afecta independenta. Daca chestiunea prejudicialaa fost rezolvata de un organ administrativ, independenta instantei se pastreaza cât timp contradeciziei acelui organ partile puteau formula un recurs în fata unui tribunal independent siimpartial[223].

În raport de independenta fata de partii, este cert faptul ca o instanta nu poate fi socotita cafiind independenta, si pe cale de consecinta impartiala, atunci când una dintre parti este si

judecator, asa cum se întâmpla de multe ori în situatia procedurilor administrativ-
































jurisdictionale. Concluzia ramâne valabila si atunci când o parte are un rol determinant încadrul procedurii. Spre exemplu, Curtea a infirmat din punct de vedere al conformitatii cuConventia procedura din fata curtii martiale britanice. În cadrul acesteia, judecatorii eraunumiti de un ofiter care exercita si functia de acuzator. Mai mult, acelasi ofiter putea sadizolve instanta, iar executarea deciziei judecatorilor era supusa aprobarii acestuia. În aceste

conditii, Curtea a constatat de mai multe ori încalcare a dreptului de a fi judecat de un tribunalindependent si impartial[224].

Din punct de vedere organic, independenta judecatorilor se verifica dupa modul de numire a judecatorilor si durata mandatului acestora. În esenta, numirea judecatorilor de catre organeadministrative si un mandat limitat în timp, mai ales daca acesta poate fi reînnoit, suntconsiderate a fi indicii de dependenta fata de organul care desemneaza judecatorii[225]. Totusi, s-a decis ca nu exista nici un indiciu de dependenta atunci când o parte din instantaeste formata din judecatori neprofesionisti, numiti pe 6 ani de catre parlament, în conditiile încare mandatul acestora nu poate fi retras de catre legislativ[226]. De asemenea, independenta

judecatorilor impune statelor obligatia de a interzice acestora sa fie membrii ai unor partidepolitice sau grupuri de interese sau de presiune, precum si de a exercita o suma de alte functiipublice[227].

În acelasi timp, independenta de care trebuie sa se bucure judecatorii nu poate antrena lipsaoricarui control al activitatii acestora, pentru ca altfel imperativul independentei s-ar întoarce

împotriva scopului sau – acela de a asigura o justitie impartiala. Astfel, Conventia nu interziceexistenta unui control jurisdictional – prin posibilitatea de a se casa hotarârile de catreinstantele superioare în grad – ori disciplinar al activitatii judecatorilor – prin posibilitateasanctionarii judecatorilor pentru lipsa punctualitatii, atitudine reverentioasa etc.[228]

3.1.1.2.2 Tribunal impartial

Cu privire la impartialitatea care trebuie sa caracterizeze un tribunal, Curtea a precizatconstant ca aceasta trebuie sa aprecieze din punct de vedere subiectiv, prin încercarea de adetermina convingerile personale ale unui anumit judecator la un anumit moment, dar si dinpunct de vedere obiectiv, verificând daca acesta ofera suficiente garantii pentru a excludeorice banuiala legitima ce s-ar putea arunca asupra sa[229]. Trebuie asadar sa ne continuamdemersul analizând separat impartialitatea subiectiva si cea obiectiva. Aceasta din urmanotiune, proprie sistemul european de garantare a drepturilor fundamentale, deriva tot dinadagiul britanicThe justice must not only done; it must seen to be done, potrivit caruiaaparentele pot capata o importanta deosebita. De aceea, este important de determinat nu doar

daca judecatorul chiar a dat dovada de partialitate, ci si daca se putea crea un dubiu legitim cuprivire la impartialitatea sa[230].

Aceasta forma de impartialitate poate fi deci semnalata în baza unor elemente obiective, însasimplul fapt ca judecatorii unei instante sunt desemnati în functie de anumite afinitati politicenu conduce neaparat la lipsa impartialitatii obiective[231]. Tot astfel, simplul fapt ca solutiaunei cauze este lasata la discretia unui juriu, nu presupune partialitate, cât timp juratii nu aufost influentati de o companie de presa declansata contra acuzatului sau de modul în care a

înteles judecatorul sa îi instruiasca[232]. De asemenea, nu s-a constatat lipsa impartialitatiinici atunci când un acuzat de culoare a fost judecat de un juriu compus în totalitate dinalbi[233]. Pe de alta parte, însa, atunci când între membrii unui tribunal suedez care judecalitigii privind închirierea unor bunuri sunt 2 judecatori numiti de sindicatul proprietarilor sirespectiv de cel al chiriasilor, iar o persoana solicita instantei sa anuleze o clauza contractuala










































favorabila celor doua sindicate, Curtea a constat lipsa de impartialitate obiectiva ainstantei[234].

Cel mai adesea însa impartialitatea obiectiva intra în discutie atunci când judecatorii uneicauze au jucat, de-a lungul procedurii roluri diferite[235]. Frecvent a aparut problema

impartialitatii obiective atunci când judecatorul a cumulat functia de instructie penala cu ceade judecator de fond. Astfel, Curtea a decis condamnarea statului belgian pentru ca persoanacare a prezidat juriul ce a decis condamnarea reclamantului era, în acelasi timp, conducator alparchetului din care facea parte procurorul ce a formulat acuzarea. Chiar daca presedintele

juriului nu a avut nici un rol în desfasurarea urmarii penale si în cursul fazei de judecata,instanta europeana a apreciat ca aparenta de partialitate a acestuia a fost suficient de puternicapentru a determina existenta unei violari a art. 6[236]. În mod identic, s-a decis ca faptul ca

judecatorul unei cauze este avocat al partii adverse într-o alta cauza care îl implica pereclamant pune mari probleme sub aspectul impartialitatii obiective a judecatorului[237].

Tot astfel, s-a constatat o violare a art. 6 atunci când presedintele instantei care examina unrecurs contra deciziei unei autoritati administrative era si unul dintre consilierii judiciari aiacelui organ administrativ – anume presedintele comisiei care realiza activitatea

jurisdictionala a autoritatii administrative – fara sa prezinte importanta faptul ca, în situatiaajunsa în fata Curtii, activitatea jurisdictionala fusese realizata de catre un alt membru alcomisiei[238]. Solutia a fost pastrata si atunci când judecatorul raportor al unei proceduri dereorganizare judiciara a unei societati comerciale care a propus, în raportul sau, lichidareasocietatii, devine ulterior unul dintre membrii completului de judecata care analizeazadispozitia de lichidare a întreprinderii[239].

De asemenea, în alta cauza îndreptata contra Belgiei, judecatorul de instructie care decisese

arestarea reclamantului, a ajuns ulterior sa judece pe fond cauza respectiva. În conditiile încare faza de urmarire era secreta si lipsita contradictorialitate, Curtea europeana a decis ca art.6 a fost încalcat, cât timp este firesc ca reclamantul sa aiba în minte faptul ca, daca magistratulde instructie l-a arestat, acesta si-a format deja o opinie despre vinovatia sa, existând astfel oaparenta de partialitate suficient de puternica pentru a putea vorbi de violareaConventiei[240]. Totusi, într-o decizie mai recenta Curtea pare sa fi revenit putin asupraacestei jurisprudente, constatând lipsa unei violari a Conventiei atunci când unul dintre

judecatorii de fond a facut anterior parte dintr-un complet de judecata care respinsese apelulreclamantului contra ordonantei de trimitere în judecata[241]. În aceiasi ideea de a conferistatelor o marja de apreciere mai larga, Curtea a constatat lipsa unei violari a dreptului la untribunal impartial într-o ipoteza în care un judecator care participase la judecarea unui recurs

penal, fiind si singurul care s-a opus reducerii pedepsei pentru reclamanti, a judecat ulterior ocerere prin care acestia cereau plata unor despagubiri pentru durata excesiva a proceduriipenale în care fusesera angajati[242].

Într-o alta ipoteza, printr-o decizie la limita – 4 voturi contra 3 – Curtea a decis lipsa uneiviolari a Conventiei într-o cauza în care aparenta lipsei de partialitate a fost intens discutata.În speta, o firma contractase un credit important de la o banca, însa, din cauze obiective, a fosttemporar în imposibilitate de a restituita ratele creditului, iar banca a denuntat contractul si aexecutat garantiile constituite. În litigiul care a urmat, compania debitoare a cerutcondamnarea bancii pentru lipsa moralei în afaceri, lucru obtinut în prima instanta si în apel.

Banca a declansat procedura recursului la Curtea de Casatie greaca, amenintând cu retragereade pe piata greaca în caz de insucces. Procedura a durat mai bine de 5 ani, timp în care un






































judecator s-a retras, iar altii au fost schimbati, astfel încât la luarea deciziei nu a fost prezentdecât un judecator dintre cei care initial trebuiau sa decida asupra recursului, admisfinalmente de instanta suprema. Pentru a decide lipsa unei violari a Conventiei, Curtea a luat

în calcul faptul ca reclamantii nu au probat ca schimbarea judecatorilor este o practicaneobisnuita în Grecia, iar Guvernul a oferit explicatii pertinente pentru aceasta[243].

Problema impartialitatii subiective apare mai rar în jurisprudenta de la Strasbourg, statelereusind, în mare parte, sa evite plângeri pe acest temei. Lipsa impartialitatii subiective sepoate totusi constata atunci când judecatorul, din cauza unor convingeri subiective caretrebuie probate[244], devine incompatibil cu rolul de a judeca echilibrat cauza aflata în fatasa. Spre exemplu, s-a constat o violare a Conventiei în situatia în care presedintelecompletului de judecata a afirmat ca sistemul de aparare ales de catre inculpat este„scandalos”, „ignobil”, „mincinos” si „repugnant”. În plus, a afirmat ca instanta de apel pecare o prezida va analiza daca pedeapsa pronuntata în prima instanta este suficient de aspratinând cont de sistemul de aparare adoptat, instanta crescând pedeapsa de la închisoare timpde 2 ani la închisoare timp de 30 de luni. Partialitatea instantei într-un asemenea caz este

evidenta[245].

De asemenea, s-au constat indicii serioase de partialitate într-o afacere privind o plângere îndreptata împotriva Marii Britanii de catre un reclamant de origine asiatica ce fusesecondamnat de catre un juriu britanic pentru înselaciune. În cursul procesului, unul dintre

juratii a spus judecatorului ca o parte dintre colegii sai din juriu sunt rasisti si îl judeca peinculpat pe baza originii sale si nu a probelor produse. Judecatorul le-a reamintit juratilor

juramântul prestat si le-a lasat timp o zi pentru a reflecta asupra propriei constiinte, însa arefuzat sa îi înlocuiasca. Aceasta desi, chiar dupa ziua de reflectie, unul dintre jurati a facutanumite remarci interpretabile cu privire la asiatici, însa s-a aparat sustinând ca a glumit si a

dovedit ca are mai multi prieteni între persoane de origine asiatica. În aceste conditii, în careaparenta de partialitate este destul de evidenta, Curtea a decis posibilitatea unei atingeri gravea adusa art. 6[246].

Tot în acest context, Curtea a decis ca lipseste în mod evident impartialitatea subiectiva atuncicând judecatorul are un interes în cauza. Spre exemplu, cu prilejul unei cauze în care un

jurnalist care a publicat un articolul, continând invective grave la adresa a doi parlamentari, afost judecat penal de catre Parlament, instanta europeana a condamnat statul maltez pentrulipsa de impartialitate a tribunalului, din care faceau parte si victimele eventualei infractiuni,fara sa conteze faptul ca acestea nu compuneau majoritatea instantei[247].

3.2 Celeritatea procedurii

În baza principiului britanic „justice delayed, justice denied” [248] dreptul oricarei persoanede a fi judecat într-un interval de timp rezonabil prezinta, în opinia Curtii, o importantaextrema pentru o buna administrare a justitiei[249], însa importanta sa se releva în special înmaterie penala, tinând cont de consecintele de natura psihica pe care o incertitudine

îndelungata cu privire la solutia procesului le produce asupra acuzatului[250].

Punctul de la curge termenul care trebuie luat în consideratie pentru a-i verificarezonabilitatea difera în functie de obiectul procedurii. În materie civila, în principiu, punctul

de la care curge termenul este acela al sesizarii instantei competente[251]. Exista însa în jurisprudenta organelor de la Strasbourg si situatii în care s-a luat în calcul un moment



































anterior celui al sesizarii instantei. Atunci când procedura interna impune un recurs gratioscatre organul care a emis decizia contestata sau cel superior acestuia, jurisprudenta pare sa seorienteze spre a lua în calcul ca moment de la care începe sa curga termenul proceduriimomentul la care reclamantul a introdus contestatia contra deciziei în discutie[252]. Aceasta

înseamna ca se poate lua în calcul pentru a estima durata procedurii si intervalul de timp în

care aceasta se desfasoara în fata unor organe care nu sunt „tribunale” în sensul Conventiei.Solutia este logica cât timp, daca s-ar lua în calcul doar durata de timp în care procedura sedesfasoara în fata unui organ care îndeplineste exigentele art. 6, statele ar putea evitacondamnarea pentru nerespectarea principiului celeritatii, instituind doar proceduriextrajudiciare.

În materie penala, spre deosebire de domeniul drepturilor si obligatiilor civile, foarte rar esteluat în calcul ca punct de plecare momentul sesizarii instantei, ci, de regula se pleaca de la unmoment anterior acestei date[253]. Cu privire la momentul începerii perioadei care trebuieluata în considerare, jurisprudenta fostei Comisii si a Curtii au stabilit ca acesta acela din carebanuielile îndreptate împotriva reclamantului pot produce repercusiuni importante asupra

acestuia[254], constând de regula într-un moment anterior începerii fazei de judecata aprocesului[255]. Astfel, exista decizii sau hotarâri prin care s-a luat în considerare: momentulprimului interogatoriu[256], cel al primei perchezitii[257], cel al notificarii oficiale cu privirela banuiala de a fi comis o infractiune[258], data arestarii[259] sau data începerii ancheteipreliminare[260].

Atunci când cauza este si penala si civila în acelasi timp – asa cum se întâmpla atunci cândprocedura penala este deschisa de o plângere penala a partii vatamate care solicita si reparareaunui prejudiciu civil – Curtea a preferat sa considere ca punct de plecare al calculuitermenului rezonabil pentru partea vatamata momentul în care se realizeaza constituirea de

parte civila, iar nu acela al introducerii plângerii penale[261].

Cu privire la momentul final al termenului care trebuie luat în consideratie, acesta este, deregula, cel al ultimei decizii cu privire la cauza dedusa judecatii, indiferent daca apartine uneiinstante de fond sau al unei de casare[262], existând si jurisprudenta în sensul în care se ia încalcul momentul în care persoanei în cauza i se comunica hotarârea[263]. În materie civilamomentul final al perioadei care trebuie luata în considerare este, potrivit unei jurisprudenteconstante cel al punerii în executare a deciziei judecatoresti[264]. Ratiunile includerii fazeiexecutarii în durata procesului sunt evidente: Conventia garanteaza drepturi concrete siefective, iar nu drepturi iluzorii, astfel încât procesul nu poate fi redus doar la faza de judecataatâta timp cât o decizie neexecutata nu ofera o satisfacere completa a drepturilorreclamantului[265].

Caracterul rezonabil al termenului astfel calculat se analizeaza in concreto, în raport decircumstantele speciale ale fiecarei cauze[266]. Trebuie însa precizat de bun început ca, atuncicând termenul apare, prima facie, exorbitant, sarcina de a probei este rasturnata, statul încauza fiind chemat sa ofere explicatii cu privire la motivele care au stat la baza

întârzierii[267]. Criterii retinute de catre Curte pentru a aprecia rezonabilitatea termenuluisunt, în principal, urmatoarele: complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului,comportamentul autoritatilor, precum si contextul si implicatii cauzei pentru situatiarecurentului[268]. Nici unul dintre aceste criterii nu este însa privit izolat de catre Curte, ci

ansamblul concluziilor care rezulta din examinarea criteriilor conduce la decizia instanteieuropene. De aceea, este dificil de exprimat o cifra de la care sa se poate afirma ca durata



































































procesului a depasit termenul rezonabil. Spre exemplu, într-o cauza, Curtea a decis ca unproces care a durat 3 ani si jumatate nu respecta cerinta celeritatii[269], în timp ce într-o altacauza s-a constat respectarea exigentelor art. 6 cu privire la o procedura ce durat o perioadaasemanatoare[270].

Criteriul care prezinta cea mai mare importanta în examenul Curtii este cel al naturii cauzei, întelegându-se prin aceasta, pe de o parte, importanta pe care o prezenta cauza pentrureclamant si, pe de alta parte, gradul de complexitate inerenta cauzei. Spre exemplu, cu privirela cel dintâi aspect se ia frecvent în calcul ca un element în favoarea statului faptul ca, încursul unei proceduri penale, inculpatul nu a fost arestat preventiv[271]. În acelasi timp însa,cauzele privind dreptul la vizita al copiilor de catre parinti trebuie rezolvate de urgenta decatre organele judiciare interne data fiind importanta morala a obiectului cauzei[272]. Totastfel, s-a decis ca statul trebuie sa rezolve prioritar cauze ce au obiect reintegrarea în munca aunei persoane concediate[273].

Cu privire la complexitatea cauzei, aceasta este atestata, de regula, de numarul celor acuzati sial martorilor, de volumul dosarului, de investigatiile care trebuiau desfasurate etc.[274] Spreexemplu, în principiu, nu pot prezenta o complexitate considerabila cauzele având ca obiect oactiune în repararea prejudiciului produs printr-o accident de circulatie[275] sau o infractiuneflagranta comisa în public[276]. În schimb, se poate aprecia ca o cauza relativa la oinfractiune economico-financiara poate fi socotita ca având un caracter deosebit decomplex[277]. Aceasta complexitate a afacerii poate fi uneori si o complexitate de drept, nunumai de fapt, atunci când judecatorul este chemat sa aplice o lege relativ recenta care nucontinea dispozitii precise cu privire la starea juridica dedusa judecatii[278].

Cu privire la comportamentul reclamantului, Curtea îi impune acestuia, în materie civila,

datorita principiului disponibilitatii care guverneaza procedura civila a tuturor stateloreuropene, sa probeze faptul ca a actionat cu o „diligenta normala” pentru ca procedura saajunga la final[279]. În materie penala însa, s-a stabilit ca inculpatul nu este tinut sa cooperezeactiv cu autoritatile judiciare pentru a accelera cursul procesului[280]. În schimb, pentrunimeni nu poate sa-si invoce propria culpa, se va avea în vedere la aprecierea caracteruluirezonabil al termenului în care s-a desfasurat procesul actiunile dilatatorii sau obstructionistede care a uzat reclamantul[281]. Aceasta însa nu presupune faptul ca se poate reprosareclamantului faptul ca a uzat de caile de atac legale, cât timp atacarea unei deciziinefavorabile nu poate fi socotita abuziva[282].

Relativ la comportamentul autoritatilor, Curtea verifica numai lentoarea imputabila statului,cu precizarea ca, în opinia instantei europene, imputabilitatea nu se confunda cu culpa statului în cauza[283]. Este indiferent daca întârzierea în desfasurarea procesului s-a datoratlegislativului, executivului sau aparatului judiciar, pentru ca, cu privire la obligatiile saleinternationale statul este privit ca un tot unitar[284]. De exemplu, s-a angajat responsabilitateastatului deoarece Parlamentul a întârziat în procesul de ridicare a imunitatii parlamentare unuimembru al sau[285] sau atunci când legea nu îi oferea judecatorului aproape nici un mijloc dea obliga un expert sa îsi depuna raportul la termenul stabilit[286].

În principiu, în doctrina s-a constat ca instanta de control de la Strasbourg priveste cu maimulta îngaduinta situatiile determinate de diverse situatii exceptionale, însa se manifestadeosebit de severa atunci când viciile care afecteaza celeritatea sunt structurale[287]. Într-unact fara precedent la acel moment, data fiind avalansa de plângeri cu privire la durata










































































procedurilor, Curtea si-a permis chiar sa recomande implicit statelor sa adopte un sistem princare cauzele sa fie judecate nu neaparat în ordinea cronologica a introducerii actului desesizare, ci mai degraba tinând cont de importanta si de urgenta care o prezinta obiectulacesteia[288]. Strictetea Curtii, atunci când se raporteaza la vicii structurale, este determinata,

în esenta, de doua elemente: numarul, din ce în ce mai semnificativ, al plângerilor adresate la

Strasbourg care vizeaza acest aspect[289]; importanta particulara pe care o prezinta celeritateaprocedurii nu doar fata de litigiile în cauza, dar si pentru întarirea încrederii publicului în

justitie, pentru o imagine pozitiva a activitatii de jurisdictie[290].

În principiu, atunci când se examineaza comportamentul autoritatilor, Curtea verifica daca încursul procedurii au existat momente lungi de inactiune din partea organelor judiciare[291] –

în special, în materie penala unde se urmareste intervalul între actele de urmarire – sau, dincontra, acestea s-au concentrat excesiv asupra unui singur aspect[292] – interogatoriiconsecutive cu acelasi obiect etc.

3.3 Publicitatea proceduriiArt. 6 prevede ca orice persoana are dreptul ca cauza sa sa fie judecata în public. În plus, se

prevede în fraza a doua a primului paragraf ca „ pronuntarea hotarârii trebuie facuta în

public, însa accesul în sala de sedinta poate fi interzis presei sau publicului în timpul

totalitatii sau a unei parti a procesului pentru a proteja morala, ordinea publica sau

securitatea nationala într-o societate democratica, daca interesele minorilor sau protectia

vietii private a partilor o impun, ori în masura în care instanta considera, în circumstante

exceptionale analizate cu strictete, ca publicitatea poate sa aduca atingere intereselor

justitiei”. Publicitatea procedurii realizeaza transparenta justitiei sustragând justitiabilii dinghearele unei justitii secrete, dominata de arbitrariu si permite publicului sa vegheze la buna

administrare a justitiei; transparenta procesului judiciar constituie unul dintre mijloacele carecontribuie la pastrarea încrederii publicului în justitie[293]. Astfel privita, publicitatea nu estescop în sine, ci un mijloc prin care se poate atinge obiectivul art. 6: un proces echitabil[294].

În principiu, art. 6 impune publicitatea procedurii si a pronuntarii deciziei în toate fazeleprocesuale si indiferent daca tribunalul facea parte din structura juridica ordinara sau era unorgan administrativ cu atributii jurisdictionale[295]. Totusi, asa cum am precizat maisus[296], atunci când în prima instanta se pronunta un astfel de organ, Curtea admiteregularitatea procedurii, în masura în care contra deciziei acestui tribunal se poate face recurs,

în fata unei instante care sa aiba un control de plina jurisdictie, adica asupra tuturorproblemelor de drept si de fapt ridicate de obiectul afacerii[297]. Astfel, daca aceasta conditieeste îndeplinita, Curtea ignora lipsa de publicitate care caracterizeaza, de regula, proceduradesfasurata în fata unui organ administrativ. În schimb, daca instanta ordinara în fata careia seatacata decizia administrativa nu beneficiaza de o plenitudine de jurisdictie, se poate vorbi deviolarea art. 6 daca procedura administrativa a fost secreta[298].

Solutia a fost identica si atunci când s-a invocat lipsa publicitatii în fata instantelor de apel saurecurs. Plecând de la ideea dupa care, în cauzele respective, instantele superioare se pronuntaudoar în drept, Curtea a admis lipsa publicitatii, dezvoltând o motivatia usor sofistica, înspecial daca ne raportam la ideile exprimate în paragraful anterior[299]. Totusi, atunci când înapel se discuta nu doar probleme de drept, ci si probleme de fapt relevante pentru litigiul în

cauza, Curtea impune dezbaterea contradictorie, publica, între parti[300]. Daca însa


















































publicitatea lipseste în cadrul procedurii din fata tuturor organelor de jurisdictie sesizate, estecert ca exista o violare a principiului publicitatii procedurii[301].

Cu privire la publicitatea pronuntarii deciziei, în ciuda unei formulari imperative în special învarianta engleza a textului - Judgement shall be pronounced publicly – Curtea a preferat o

interpretare supla a continutului acestei obligatii, admitând lipsa violarii Conventiei atuncicând hotarârea este depusa la o grefa accesibila publicului[302].

Potrivit partii finale a art. 6 § 1, regula publicitatii poate suferi exceptii. Chiar daca la o primavedere aceste exceptii se raporteaza doar la publicitatea pronuntarii deciziei, este unanimadmis faptul ca exceptii respective – protectia moralei, a ordinii publice, a securitatiinationale, a intereselor minorilor, a vietii private a partilor sau a intereselor justitiei – seraporteaza la întreaga desfasurare a procedurii[303].

Pe lânga situatiile prevazute expres în art. 6, o alta exceptie de la regula publicitatii, admisa decatre Curte, chiar daca textul Conventiei nu o prevede expres, este renuntarea partilor[304]. Curtea subsumeaza valabilitatea renuntarii la publicitatea procedurii la trei conditii:renuntarea sa fie liber consimtita, sa nu aduca atingere unui interes public superior si sa fieneechivoca[305]. Daca primele doua conditii impuse de Curte nu ridica în practica acesteiaprobleme deosebite, problema lipsei de echivoc a renuntarii a fost de mai multe ori abordatade catre organele jurisdictionale de la Strasbourg[306]. Fara a intra în prea multe detalii,precizam doar faptul ca, daca pâna la un moment dat Curtea a fost foarte riguroasa înaprecierea caracterului lipsit de echivoc al unor posibile renuntari tacite la publicitate, odatacu hotarârea Håkansson si Sturesson jurisprudenta a devenit mult mai permisa, acceptându-seexistenta unei renuntari tacite prin simplul fapt ca, în cadrul unei procedurii secrete,reclamantii nu au solicitat expres publicitatea[307].

3.4 Egalitatea armelor[308]

Vom analiza în aceasta sectiune mai multe garantii generale, dezvoltate pe cale jurisprudentiala de catre Comisie si Curte, chiar daca acestea nu apar explicit enuntate în art. 6§ 1. O parte dintre ele sunt prevazute în paragrafele 2 si 3 ale art. 6, fiind consacrate înmaterie penala. Aceasta nu înseamna ca imperativele înscrise în acele texte nu se pot aplica simaterie civila, ideea desprinsa chiar din formularea § 3 a art. 6 care vorbeste de faptul ca„orice acuzat are în special dreptul …”[309]. De aici Curtea a tras concluzia ca, pe de o parte,art. 6 § 3 nu enumara decât cu titlu exemplificativ anumite garantii, iar, pe de alta parte, caacestea nu sunt proprii doar materiei penale, ci pot fi consacrate si în materie civila[310]. Înplus, se poate observa ca poate exista o violare a art. 6 § 1, cu privire la o cauza de naturapenala, chiar daca art. 6 § 3 nu a fost încalcat, garantiile din primul paragraf fiindgenerale[311].

Vom analiza pe rând imperativele consacrate de catre instanta europeana ca elemente aleegalitatii armelor.

a) Egalitatea armelor în sens restrâns. Aceasta implica faptul ca orice parte a unei proceduri,indiferent daca este în materie civila sau penala, trebuie sa aiba posibilitatea rezonabila de a-siprezenta punctul de vedere în fata tribunalului în conditii care sa nu o dezavantajeze fata de

celelalte parti ale procesului sau fata acuzare[312]. Astfel, s-a decis ca exista o încalcare aprincipiului egalitatii armelor în situatia în care acuzarea depune la dosar un document,















































înainte de audienta publica, în care îsi prezinta în rezumat argumente, iar acuzatul nu areacces la acel document[313]. Daca însa rolul procurorului nu este atât de important în cadrulprocedurii încât sa poata influenta decizia, principiul este respectat. Spre exemplu, s-a decisca nu exista o violare a art. 6 daca în cadrul procedurii din fata Curtii Supreme austriece, rolul

procurorului general se rezuma la a pune mentiune „de acord” pe raportul magistratului

raportor[314]. Atunci când se depune la dosarul cauzei un document important pentrusolutionarea acesteia, este însa obligatoriu ca partile sa aiba cunostinta de continutul sau,indiferent daca instanta utilizeaza sau nu documentul în motivarea hotarârii[315].

Tot astfel, s-a constat o violare a exigentelor egalitatii armelor procedurale în situatia în carelegea austriaca nu permitea participarea si expunerea orala a argumentelor în fata instantei deapel decât a reprezentantului parchetului, nu si inculpatului sau avocatului sau[316]. Deasemenea, faptul ca în urma caii de atac se poate înrautatii situatia inculpatului conduceinstanta europeana la o analiza stricta a posibilitatilor egale de a declansa procedura decasare[317]. În schimb, atunci când legea nu o permite o reformatio in pejus, exista tendinta

de a analiza mai elastic egalitatea în declansarea procedurii în caile de atac[318]. Spreexemplu, s-a decis într-o cauza privind statul român ca daca doar procurorul general poatedeclansa un recurs în anulare, fara nici un fel de limita temporala la acel moment, exista oviolare a art. 6 § 1[319].

În acelasi context, Curtea a precizat ca se poate vorbi de o atingere serioasa a principiuluiegalitatii armelor atunci când pentru declansarea unei proceduri de atac statul beneficiaza desuspendarea termenul de apel pe perioada vacantei, în timp ce cealalta parte nu beneficiaza deaceasta posibilitate de prelungire a termenului[320].

b) Principiul contradictorialitatii. Contradictorialitatea, intim legata de ideea de egalitate a

armelor, impune judecatorului sa vegheze ca orice element susceptibil sa influenteze solutiaprivind litigiul sa faca obiectul unei dezbateri contradictorii între parti. Fiecare parte aprocesului trebuie sa aiba nu numai facultatea de a-si face cunoscute elementele pe care sebazeaza pretentiile sale, dar si aceea de a lua la cunostinta si de a discuta orice proba sauconcluzie prezentata judecatorului cu scopul de a-i influenta decizia[321]. Nu prezinta nici orelevanta daca elementul susceptibil sa conduca la o anumita decizie este adus în discutie decatre parti sau sesizat din oficiu de catre instanta, chiar si în aceasta din urma situatie,

judecatorul fiind obligat sa impuna discutarea lui[322].

În consecinta, s-a decis ca atunci când se numeste un expert în cauza, partile trebuie sa aibafacultatea de a participa la activitatile pe care acesta le desfasoara si sa primeasca concluziileexpertului pentru a le putea pune în discutie[323]. Mai mult, s-a constatat o violare a art. 6atunci când expertiza efectuata prezenta un caracter atât de tehnic încât scapa cunostintelor

judecatorului, astfel încât acesta, chiar daca formal nu era tinut de concluziile expertului, afost influentat decisiv de acestea. Refuzând sa dispuna refacerea expertizei sau efectuareauneia noi la cererea unei parti, instanta a violat, în opinia Curtii, dreptul la contradictorialitateal partilor[324].

Contradictorialitatea nu impune însa obligatia instantei de a permite, în cadrul unei proceduriscrise, ca fiecare parte sa raspunda la orice memoriu al partii adverse, pentru ca altfel s-arajunge la perpetuum mobile de raspunsuri si contra-raspunsuri, existând însa obligatia ca

fiecare parte sa aiba posibilitatea sa îsi dezvolte argumentele cel putin într-un memoriu[325]. În opinia Curtii, contradictorialitatea impune, în materie penala, posibilitatea inculpatului de a



















































combate declaratiile partii vatamate fie printr-o confruntare cu aceasta, fie prin posibilitateade a obtine interogarea acesteia în faza de judecata[326], hotarâre care ilustreaza faptul caprincipiul egalitatii armelor se aplica si în raporturile între inculpat si partea civila. Deasemenea, pentru a realiza contradictorialitatea în materie penala, statele sunt obligate sa îsiregleze procedurile interne astfel încât probele existente sa fie produse în cadrul audientei

publice, pentru a putea sa faca obiectul dezbaterii contradictorie între acuzator si inculpat, înfata judecatorului[327]. S-a precizat, în acest context, ca hotarârea citata trebuie interpretata însensul în care probele si, în special, cele testimoniale trebuie produse în fata judecatorului defond, fiind insuficienta administrarea lor în fata magistratului de instructie, chiar daca si încadrul acelei procedurii inculpatul a putut sa le conteste[328].

Mai mult, se poate afirma ca contradictorialitatea, ca element al egalitatii armelor, trebuie saexiste si atunci când nu exista o parte adversa, în sensul propriu al termenului. Spre exemplu,s-a constatat o încalcare a art. 6 într-o ipoteza în care o persoana a solicitat statului acordareaunor drepturi financiare rezultând din asigurarea de sanatate. Cum raspunsul administratieicasei de asigurari de stat a fost negativ, reclamanta s-a adresat unei instante care a decis doar

în baza a doua expertize medicale, pe care reclamanta nu a putut sa le conteste, nefiind citatasi nefiind invitata sa depuna concluzii scrise. Curtea a decis ca, în ciuda lipsei unei pârâtprocesual în cauza, s-a violat dreptul recurentei la o dezbatere contradictorie[329].

c) Motivarea hotarârilor. Dreptul la un proces echitabil impune, fara îndoiala, motivareahotarârilor judecatoresti. Astfel, publicul poate vedea ca „se face justitie”, iar pentru partimotivarea hotarârii este esentiala pentru a-si evalua sansele de succes ori de a vedea modul încare le-au fost acceptate argumentele si pe ce s-a bazat judecatorul în solutionarea cauzei lor.În plus, motivarea deciziilor este singurul mijloc prin care tertii pot sa cunoasca jurisprudenta,

în conditiile în care în majoritatea statelor europene cel putin jurisprudenta instantelor

superioare este, formal sau real, un izvor de drept important[330].

Obligatia de motivare a hotarârilor judecatoresti îsi are izvorul în dreptul oricarei parti încadrul unei proceduri sa prezinte judecatorului observatiile si argumentele sale[331], combinat cu dreptul partilor, recunoscut de Curte, ca aceste observatii si argumente sa fieexaminate în mod efectiv[332], iar obligatia de motivare a hotarârilor este singurul mijloc princare se poate verifica respectarea drepturilor mentionate anterior, piloni de baza ai dreptului laun proces echitabil.

Atunci când se discuta despre obligatia de motivare, trebuie în mod necesar facuta distinctiaîntre „motivare inadecvata” si „lipsa motivarii”, Curtea arogându-si competenta de a examina

numai situatiile care se pot încadra în cea de-a doua ipoteza. Astfel, ea nu cerceteaza daca judecatorul national a stabilit corect faptele sau daca a interpreta corect faptele, ci numai dacaacesta a raspuns într-o maniera suficienta si explicita argumentelor partilor litigiului[333].

Dreptul ca o decizie judecatoreasca sa fie motivata nu este însa absolut[334], iar întinderea siamplitudinea pe care trebuie sa o aiba motivarea variaza în functie de natura si complexitateacauzei[335]. Spre exemplu, s-a decis ca instanta care respinge un apel poate sa se margineascala a relua motivarea instantei de fond[336]. De asemenea, în opinia Comisiei, motivarea caresta la baza deciziei nu trebuie sa trateze separat fiecare dintre problemele punctuale ridicate defiecare parte[337], cu exceptia situatiei în care mijlocul respectiv de aparare era de natura sa

influenteze definitiv solutionarea cauzei[338]. Tot astfel, Curtea a impus obligatia de motivaredetailata a deciziei atunci când norma juridica a carei aplicare se solicita este ambigua în



















































continut[339], însa a admis o motivare sumara, cât timp ea a atins toate punctele esentiale aleargumentelor dezvoltate de parti[340].

d) Administrarea echitabila a probelor. Domeniul administrarii si aprecierii probelor este omaterie în care statele membre se bucura o marja de apreciere foarte larga, Conventia

permitând statelor sa reglementeze fara oprelisti semnificative regulile de admisibilitate siforta probanta a mijloacelor de proba[341]. De asemenea, Curtea nu are competenta de averifica daca instantele nationale au apreciat corect sau nu probele administrate în cauza, cidoar de a stabili daca mijloacele de proba au fost administrate într-o maniera echitabila[342].

Asadar, în materia administrarii probelor, elementul determinant al examenului efectuat decatre instanta europeana este maniera în care sunt probele sunt prezentate în fata judecatoruluinational[343]. Asa cum afirmam mai sus, Curtea examineaza procedura în ansamblul sau sinu se opreste doar la un moment punctual pentru a decide încalcarea sau respectarea art. 6.Spre exemplu, s-a hotarât în favoarea statului pârât atunci când, într-un proces penal s-aadministrat o proba – înregistrarea unei convorbiri telefonice – obtinuta fara aprobareamagistratului competent, în considerarea faptului ca decizia de condamnare a fost întemeiatasi pe alte probe, nu doar pe acea înregistrare[344]. Curtea si-a bazat decizia de a nu condamnastatul pentru utilizarea unei probe obtinuta ilegal si pe faptul ca, analizând ansamblulconditiilor în care s-a desfasurat procesul, a constat ca, dincolo de problema prezentarii aceleiprobe, procesul s-a desfasurat in concreto în conditii echitabile[345]. În schimb, s-a constatato violare a Conventiei atunci când instanta si-a fondat aproape în mod exclusiv decizia pe oproba obtinuta în mod ilegal[346] sau care nu a fost niciodata adusa la cunostinta partii, care aignorat-o în cursul procedurii[347].

Cu privire la expertize, în special în materie penala dar si în materie civila, Curtea impune

statelor obligatia ca acuzatul sa poata solicita judecatorului dezbaterea contradictorie araportului de expertiza, inclusiv prin posibilitatea de a obtine audierea ca martor a uneipersoane susceptibila sa combata evaluarea expertului[348]. Aceasta nu înseamna însa capartile unui proces au dreptul sa obtina administrarea oricarei probe, Curtea si Comisia lasândo marja de apreciere larga judecatorului national pentru a verifica oportunitatea si necesitateaunei probe, mergându-se pâna la admiterea interzicerii de a încerca probarea unor fapte[349].

Tot astfel, Curtea a decis lipsa unei violari a art. 6 într-o afacere extrem de interesanta înopinia noastra. În fapt, urmare a unui grav accident de circulatie reclamantul a suferit serioaseprobleme psihice ce au condus, între altele, la divortul acestuia. Reclamantul a introdus oactiune în repararea prejudiciului contra soferului vinovat de accident, iar în cursul procesuluia produs ca si proba o expertiza psihiatrica care a relevat probleme complexe si serioase desanatate mintala, obtinând suma de 1,3 milioane lire sterline drept despagubiri. Pentru a puteautiliza raportul medicului, reclamantul a fost nevoit, conform preceptelor dreptului britanic, sarenunte la privilegiul clientului, care facea secret acel raport. Ulterior, în cursul procesului dedivort al reclamantului, în legatura cu atribuirea cresterii copiilor, inculpatul a adus ca siproba un alt raport psihiatric, pentru care a renuntat de asemenea la caracterul sau secret, încare se afirma ca starea sa de sanatate s-a ameliorat semnificativ. Intrând, pe cai ramasenecunoscute, în posesia acestui document, soferul vinovat de accidentul de circulatie a obtinutredeschiderea primului proces, în urma careia a obtinut reducerea sumei datorate la „numai”600 000 lire sterline. Reclamantul s-a plâns în fata Curtii de faptul ca judecatorul national a

utilizat al doilea raport de expertiza psihiatrica, încalcând privilegiul clientului si faraconsimtamântul sau. Curtea a respins însa plângerea pe motiv ca instanta nationala nu a











































depasit limitele marjei de apreciere pentru a determina utilitatea si legalitatea probei, înconditiile în care reclamantul a renuntat de privilegiul respectiv în ambele proceduri[350].

e)Alte aspecte ale egalitatii armelor . Materie reglementata expres în materie penala, problemalimbii procedurii în materie civila a ramas în sarcina jurisprudentei, în conditiile în care este

evident ca egalitatea armelor poate intra în discutie atunci când una dintre parti nu cunoastelimba în care se desfasoara procesul. Pe de alta parte, valorile si interesele morale care suntpuse în joc în materie civila, precum si principiul disponibilitatii conduc catre o apreciere maielastica a obligativitatii prezentei unui interpret. În realitate, cel putin în jurisprudenta fosteiComisii, multe din regulile impuse în materia dreptului la un interpret în penal[351], nuprimesc aceiasi recunoastere în civil. Astfel, s-a decis, ca regula generala în materie, ca art. 6nu este violat atunci când o persoana este citata în cadrul unei proceduri desfasurata într-olimba pe care nu o cunoaste, însa dispune de timpul si facilitatile necesare pentru a asiguratraducerea documentelor[352]. De asemenea, s-a constat lipsa încalcarii dreptului la un procesechitabil si atunci când partea este însotita de o persoana, sotia sa, care cunoaste limbaprocedurii si i-a fost permis sa îi traduca[353] sau atunci când avocatul partii cunoaste limba

în care se desfasoara judecata[354].

O alta problema legata de egalitatea armelor care merita o scurta prezentare este cea adreptului persoanei de a asista la judecata. Acest drept nu este prevazut în Conventie nicimacar în materie penala, spre deosebire de legislatia imensei majoritati a statelor membre,

însa a fost recunoscut de organele jurisdictionale instituite prin Conventie în anumite situatii.În materie civila, s-a admis ca prezenta partilor la judecata este un element implicit alegalitatii armelor în acele cauze în care comportamentul personal al partilor contribuieesential la solutia data litigiului, cum ar fi cauzele privind dreptul la vizita al copiilor de catreparinti divortati sau despartiti[355]. Mai mult, într-o cauza mai recenta, s-a constatat o violare

a art. 6 din simplul fapt ca într-o astfel de cauza – având ca obiect acordarea dreptului devizita al copilului – instanta nationala a refuzat audierea partii[356]. În acelasi sens, Curtea aconstatat violarea Conventiei în ipoteza în care legislatia franceza nu a permis unei parti aunei cauze ajunse în fata Curtii de Casatie sa puna concluzii si sa consulte motivele de casaredepuse de procurorul general, acest lucru fiind rezervat doar avocatului sau[357].

Situatia este însa sensibil diferita în materie penala. Luând în calcul faptul ca dreptulinculpatul de a fi prezent la judecata este recunoscut în Pactul international relativ la drepturicivile si politice si ca art. 6 § 3 din Conventie recunoaste celui acuzat „dreptul de a se apara elînsusi”, „dreptul de a interoga martorii” si „dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret”,Curtea a dedus ca prezenta inculpatului este, în principiu, obligatorie la judecarea cauzei[358]. Totusi, cât timp Curtea este constanta în a afirma ca în cazul procedurii în apel sau în recursart. 6 se aplica cu mai putina strictete decât în cazul judecatii în prima instanta, s-a admisregularitatea unor proceduri de apel sau recurs în care audienta se desfasoara fara participareacelui acuzat[359]. Mai mult, s-a decis ca statele au obligatia de a depune diligente rezonabilepentru a verifica, în cazul absentei acuzatului, motivul acestei absente, putând exista o violarea art. 6 si atunci când statele l-au judecat pe inculpat în contumacie, crezând ca acesta a fugit,fara a verifica însa aceasta ipoteza[360].

Mai recent însa aceasta pozitie pare sa se atenueze. Astfel, Curtea a retinut o posibila violare aart. 6 atunci când inculpatul nu a fost prezent la procesul sau penal din motive independente

de vointa sa, iar cererea sa de amânare pâna la înlaturarea cauzei ce a impus lipsa sa a fostrespinsa[361]. În fapt, inculpatul, de profesie medic, locuia si profesa în Statele Unite în
















































perioada în care a fost trimis în judecata în Elvetia pentru înselaciune. Dupa ce anuntaseautoritatile elvetiene ca va fi prezent la proces, unul dintre pacientii sai, suferind de cancer, aobtinut din partea unei instante americane o interdictie aplicata reclamantului de a parasiteritoriul american, pe motiv ca este singurul medic care îl putea trata.

De asemenea, s-a constat o violare a caracterului echitabil al procedurii atunci când, întemeiul unei norme legale austriece care nu permitea prezenta condamnatilor aflati în detentiela judecarea recursului, inculpatul a fost doar reprezentat în fata instantei de recurs careanaliza cererea sa de atenuare a pedepsei si cea a acuzarii de agravare a acesteia. Instantaeuropeana a considerat ca, în conditiile în care aprecierea cuantumului pedepsei se face si înbaza personalitatii inculpatului, acesta trebuia sa fie prezent la judecarea recursului pentru ca

judecatorii sa îl poata vedea si analiza din punct de vedere al personalitatii sale, al urmarilorcomiterii infractiunii – omor – asupra sa etc. si, de aceea, au considerat insuficient faptul caacesta a fost reprezentat de aparatorul sau numit din oficiu[362]. Aceasta hotarâre nu trebuie

însa generalizata, pentru ca, printr-o alta hotarâre din aceiasi zi, într-o cauza îndreptata totcontra Austriei, s-a decis lipsa unei violari atunci când recursul a vizat înlaturarea unei

sanctiunii cu internarea psihiatrica pentru o persoana declarata iresponsabila penal din cauzaunei boli psihice, de data aceasta Curtea considerând ca lipsesc argumentele expuse maisus[363].

Asa dupa cum precizat la începutul acestei sectiuni, notiunea de egalitate a armelor sau cea,mai larga, de procedura echitabila se verifica în functie de circumstantele speciale ale fiecareicauze, materie nefiind susceptibila de clasificari sau definitii stricte. Pot exista asadar si altesituatii în care sa se constate violarea art. 6 chiar daca nu exista, ca element al lexicului

juridic, o notiune care sa exprime exact „dreptul” violat de catre statul în culpa[364]. Într-oastfel de zona a împins Curtea o situatie dedusa judecatii ei, desi în opinia noastra ea tine mai

degraba de independenta tribunalului. În speta, în cursul judecarii unei cauze civile,legiuitorul grec a emis o lege de aplicare imediata care, desi nu o mentiona explicit, viza faraurma de îndoiala litigiu pendinte. În aceste conditii, Curtea a constatat o violare a art. 6[365]. Spre deosebire de aceasta situatie, atunci când nu s-a putut proba un interes particular alstatului fata de un litigiu anume, instanta de la Strasbourg a considerat ca o interventielegislativa care rastoarna solutiile instantei este compatibila cu art. 6[366]. Daca însa procesuleste înca pendinte, iar o interventie legislativa de acest gen intervine în cauza, exista o violarea egalitatii armelor, cu atât mai mult cu cât una dintre parti este statul[367].

O astfel de practica din partea Curtii, aceea de a muta sub tarâmul egalitatii armelor cea maimare parte a cauzelor care ridica o suma de probleme relative la art. 6 este constanta si, pâna

la urma, lipsita de implicatii de ordin practic. Tot astfel s-a întâmplat si cu o speta în careCurtea a fost chemata sa se pronunte asupra legalitatii unui proces penal, intens mediatizat înepoca, în care doi jurnalisti au fost condamnati penal pentru calomnierea unor magistratibelgieni. Jurnalistii declansasera o campanie de presa împotriva a patru magistrati acuzati de afi favorizat incestul si pedofilia prin câteva decizii de atribuire a custodiei unor copii în urmadivortului parintilor. În cursul procesului penal, li s-a cerut inculpatilor sa produca hotarârilecivile incriminate, însa cum procedurile civile la care s-a facut referire au fost secrete, tocmaipentru ca motivul divortului ar fi fost relatiile incestuoase, cei doi jurnalisti au fost înimposibilitate sa produca acele decizii. În plus, instanta a respins cererea acestora de a fiascultati ca martori niste persoane care realizasera un studiu asupra cazurilor civilerespective[368]. În aceste conditii, Curtea a considerat ca s-a violat principiul egalitatiiarmelor, în special prin raportare la faptul bizar ca o instanta de judecata sa ceara unei parti o



























hotarâre judecatoreasca pronuntata de o instanta din acelasi stat, desi cauza putea fi analizatasi în raport de impartialitate sau dreptul de a convoca martori[369].







4 GARANŢII SPECIALE ÎN MATERIE PENALĂ

Am observat pe tot parcursul analizarii garantiilor generale prevazute de art. 6 faptul cainstanta europeana are tendinta permanenta de a analiza mai strict respectarea garantiilordreptului la un proces echitabil în materie penala. Explicatia este evidenta si este sustinuta de

implicatiile foarte importante pe care la poate produce o procedura penala, spre deosebire deuna civila, chiar si atunci când sanctiunea penala este ordin pecuniar. Tot astfel au gândit siautorii textului Conventiei, care au inclus în structura art. 6 doua paragrafe destinate a protejacu o doza mai mare de rigurozitate drepturile procesuale ale inculpatilor[370]. Astfel, aldoilea paragraf se refera la prezumtia de nevinovatie, iar al treilea prezinta câteva extensii aleegalitatii armelor, precizate cu titlu exemplificativ[371].

4.1 Prezumtia de nevinovatie

Poate cea mai veche si cea mai celebra dintre garantiile procedurale în materie penala,

prezumtia de nevinovatie este definita în art. 6 § 2 în formularea sa clasica: orice persoanaacuzata de comiterea unei infractiuni este prezumata nevinovata pâna când vinovatia sa a

fost stabilita legal.

Domeniul de aplicabilitate a acestei garantii este înca neclar în jurisprudenta Curtii si a fosteiComisii. Daca este cert ca ea se aplica tuturor acuzatiilor în materie penala, indiferent decalificarea interna a faptei[372], ramâne de solutionat problema de a sti daca beneficiaza deprezumtia de nevinovatia si persoana aflata doar în faza de urmarire penala. Exista astfeldecizii ale Comisiei prin care se refuza aplicarea prezumtiei de nevinovatie unui suspect cuocazia primei audieri de catre politie[373], decizii prin care se admite posibilitatea garantariiacestui drept si în faza de urmarire[374] si chiar înainte de formularea vreunei

acuzatii[375] ori decizii în care Comisia lasa problema deschisa, evitând parca ostentativ sapronunte o solutie in abstract o[376]. Pe de alta parte, însa, jurisprudenta fostei Comisii esteferma în a constata aplicabilitatea art. 6 § 2 fazei de instructie preparatorie judiciara, în statele

în care exista o astfel de faza procedurala[377]. La rândul ei Curtea, fara sa clarifice in

abstracto problema a decis cu prilejul solutionarii unei cauze în care se punea în discutieprezumtia de nevinovatie a unei persoane acuzate de calomnie a decis ca aceasta beneficiazade acest drept si în faza de urmarire, întrucât, în dreptul elvetian, este necesara plângereaprealabila pentru punerea în miscare a actiunii penale, iar cum aceasta fusese introdusa,

persoana în cauza era deja „acuzata” în sensul Conventiei[378]. Probabil însa ca instantaeuropeana a ramas la aceasta concluzie, chiar daca nu a afirmat-o niciodata explicit, existând

chiar o situatie în care s-a constat o violare a art. 6 § 2 ca urmare a unor fapte anterioare chiar începerii actiunii penale contra reclamantului[379].

Din acest text Curtea si fosta Comisia au extras consecinte importante relativ la procedurilepenale ale statelor membre. În primul rând, una dintre consecintele prezumtiei de nevinovatieeste ca sarcina probei apartine acuzarii, iar dubiul profita acuzatului[380]. Totusi, s-a admis înanumite situatii faptul ca acuzarea nu este tinuta sa probeze toate elementele infractiunii, spreexemplu, atunci când legea austriaca nu impunea ministerului public si partii vatamateobligatia de proba lipsa de veridicitate a unor afirmatii care intrau în continutul uneiinfractiuni de calomnie[381]. De asemenea, Comisia a admis faptul ca în unele state existaraspunderea penala obiectiva, fara a considera ca aceasta aduce atingerea prezumtiei de

nevinovatie. Spre exemplu, într-un caz aproape extrem de raspundere obiectiva, fosta Comisiaa considerat licita condamnarea unei persoane pentru o infractiune vamala comisa prin aceea
















































ca în masina reclamantului s-au descoperit droguri, fara însa a se cerceta daca persoana stia caacestea sunt în masina pe care o conducea sau ca stia ce este în pachetele respective[382]. Tot

în acest context, Curtea a precizat ca prezumtia de nevinovatia nu se poate opune prezumtiilorde fapt a caror valoare este recunoscuta de majoritatea statelor membre, cu conditia ca acesteprezumtii simple sa nu depaseasca un caracter rezonabil astfel încât judecatorul sa nu fie pus

în situatia de nu mai avea puterea de a stabili faptele[383].

Ca o consecinta a principiului in dubio, pro reo, prezumtia de nevinovatie implica dreptulinculpatului la tacere, precum si facultatea, dar nu si obligatia, de a furniza proba în aparareasa[384]. În opinia Curtii, dreptul al tacere al celui acuzat de comiterea unei infractiunipresupune posibilitatea acestuia de a refuza sa vorbeasca fara a putea fi sanctionat în vreun felpentru aceasta. Aceasta nu presupune ca tacerea acuzatului nu poate fi socotita o proba, alaturide altele, însa presupune ca tacerea nu poate fi interpretata ca recunoastere si nu poate fisanctionata penal, disciplinar sau contraventional. Spre exemplu, Curtea a condamnat MareaBritanie pentru ca, dupa arestarea a trei persoane, membrii IRA, li s-a cerut acestora sa spunacare le este alibiul pentru perioada de timp în care avusese loc un atentat cu bomba. Cumacestia au refuzat sa spuna ceva, cei trei au fost condamnati pentru refuzul de oferi informatiipolitiei la câte 6 luni de închisoare, ceea ce echivaleaza cu violarea dreptului lor latacere[385].

De asemenea, Curtea a adoptat dreptul, de sorginte britanica, al oricarei persoane de a nuputea fi obligat sa depuna marturie contra ei-însasi[386]. Ratiunea principala a acestei regulieste aceea de evita abuzurile autoritatilor cu scopul de a obtine recunoasterea faptelor, pentrua ajuta astfel la evitarea erorilor judiciare. Faptul ca o persoana nu poate contribui la propriaincriminare nu presupune însa ca acesta nu poate fi subiect al coercitiei cu scopul de a obtineprobe care exista independent de vointa acuzatului, în conditiile în care astfel de mijloace

coercitive – perchezitie, prelevare de ADN, testul de alcoolemie etc. – sunt utilizate în cadrulunor proceduri care sa garanteze lipsa arbitrariului[387]. Totusi atunci când se cere faptulpersonal al inculpatului, Curtea interzice statelor sa foloseasca coercitia pentru a obtine probe,precizând ca neputinta sau incapacitatea statului de a proba o infractiune nu poate sa conducala obligarea suspectului de a furniza probe împotriva sa[388]. În fapt, o persoana acuzata de oinfractiune vamala a fost obligata de catre justitia franceza sa furnizeze mai multe documentedin care putea sa rezulte contrabanda presupus a fi fost comisa de catre reclamant. În acelasisens, s-a decis ca obligarea unei persoane de a furniza organelor de ancheta a unei eventualeinfractiuni fiscale a tuturor documentelor financiare aflate în posesia sa, poate sa aducaatingere dreptului de nu contribui la propria incriminare[389].

Problema prezumtiei de nevinovatie se ridica chiar si atunci când procesul penal nu sesfârseste cu o hotarâre de condamnare[390]. Chestiunea are la baza situatia cheltuielilor de

judecata si a altor pagube materiale produse celui acuzat cu ocazia procedurii – lipsa deserviciu, deplasari etc. Într-o prima faza, Curtea a urmat logica prezumtiei de nevinovatiedecizând ca, daca o persoana nu a fost condamnata, dar a fost obligata sa plateasca cheltuielilede judecata pe motiv ca daca nu intervenea prescriptia probabil ar fi fost condamnata, exista oviolare a art. 6 § 2[391]. Ulterior, însa, Curtea a revenit si a precizat în trei cauze identice dinacest punct de vedere ca nu exista o violare a prezumtiei de nevinovatie în situatia în care opersoana este obligata sa plateasca cheltuielile de judecata, cu ocazia unei proceduri care s-a

întrerupt deoarece pedeapsa care s-ar fi putut pronunta era insignifianta[392].












































Motivarea Curtii ni se pare bizara, ea afirmând ca, spre deosebire de situatia din cauzaMinelli, în cele trei cazuri obligarea la acoperirea cheltuielilor de judecata nu s-a instituit cutitlul de sanctiune, ci, în conditiile în care probele creau o stare de suspiciune, nu departe deconstatarea vinovatiei, pur si simplu s-a refuzat impunerea unei cheltuieli colectivitatii.Bizareria apare, dincolo de alte argumente[393], din faptul ca un astfel de argument duce

chiar Curtea în situatia de a viola prezumtia de nevinovatia atunci când vorbeste de o stare desuspiciune, incriminate în dese alte rânduri. Confruntata cu criticile doctrinei, instanta arevenit ulterior din nou la jurisprudenta Minelli, condamnând statul austriac pentru ca a impusanumite cheltuieli unei persoane achitate, motivând cu faptul ca erau suficiente indicii devinovatie pentru a fi condamnata[394].

O alta hotarâre care ni se pare deosebit de importanta în aceasta materie este cea din afacereaAsan Rushiti. În speta, reclamantul a fost arestat si apoi trimis în judecata pentru omor, însa afost achitat de catre un juriu cu 8 voturi contra 1 pe motiv ca nu existau probe suficiente

îndreptate împotriva sa. Dupa decizia de achitare, reclamantul a solicitat despagubirea sapentru detentia suportata, însa o instanta austriaca a respins cererea sa pe motiv ca la data

arestarii sale existau indicii clare de vinovatie. Curtea a hotarât ca o astfel de decizie, chiardaca nu afirma vinovatia reclamantului, constituie o atingere serioasa a prezumtiei denevinovatie si a condamnat statul austriac[395]. Solutia a fost identica si atunci când, într-osituatie asemanatoare, instanta nationala a respins cererea de despagubire pentru detentiaprovizorie a unui inculpat achitat pe motiv ca erau mai multe indicii de vinovatie – insuficiente însa pentru o condamnare – decât de nevinovatie[396].

S-a constatat, în acelasi sens, o violare a prezumtiei de vinovatie într-o cauza implicând uncuplu al caror fiu a fost internat într-un institut pentru copii, în baza unor indicii dupa care arfi fost abuzat sexual. Banuiala s-a adeverit, iar principalii suspectii au fost parintii sai, însa din

cauza lipsei de probe, parchetul a decis scoaterea lor de sub urmarire. Cu toate acestea,autoritatile au refuzat, timp de câtiva ani, sa permita copilului sa se întoarca acasa, pe motivca nu vor sa permita parintilor sa reia abuzurile sexuale. În aceste conditii, Curtea a constatatindicii serioase ale unei încalcari a art. 6 § 2[397]. Aceste doua decizii mai recente ale Curtii,ar sugera o revenire la principiile din hotarârea Minelli, însa exista si decizii ale Curtii care nupot sustine afirmatia. Spre exemplu, aceasta a hotarât ca nu este violata prezumtia denevinovatie atunci când, ca urmare a urmaririi penale a unei societati comerciale timp de peste6 ani, aceasta a dat faliment desi nu fost condamnata penal, iar instantele nationale au respinscererea de despagubire[398]. Mai mult, în cuprinsul deciziei, Curtea face o afirmatie socanta

pentru cel care a citit si deciziile citate mai sus, afirmând ca „art. 6 nu da în nici un caz dreptulpersoanei de a fi despagubita pentru prejudiciile ce le-ar fi putu suferi ca urmare a unei

proceduri penale”.

În fine, o alta problema ce apare frecvent în plângerile adresate Curtii este cea a atitudiniiorganelor de stat cu privire la acuzatul penal, Curtea admitând de mai multe ori faptul caprezumtia de nevinovatia apasa si asupra altor persoane sau organe decât cele

judecatoresti[399]. Spre exemplu, numeroase plângeri au vizat practica judecatorilor de a tinecont de antecedentele judiciare[400] ale acuzatului în solutionarea cauzei, fapt care a fost

judecat ca fiind compatibil cu exigentele Conventiei[401]. Ceea ce este însa important deremarcat este faptul ca prezumtia de nevinovatie nu se adreseaza numai judecatorului, cituturor organelor de stat, cu anumite limitari în ceea ce activitatea de acuzator a ministerului

public[402]. Aceste autoritati, în special cele care se ocupa cu anchetele penale, trebuie sa sedovedeasca foarte prudente cu privire la declaratiile publice relative la cauze aflate în









































cercetare, cu scopul de a feri persoanele implicate de a fi socotite culpabile înainte de judecarea lor[403].

Aceasta obligatie nu implica însa faptul ca autoritatile sa se abtina de a informa publicul cuprivire la anchetele penale în curs, însa acestea trebuie sa foloseasca formulari din care sa nu

rezulte vinovatia persoanelor anchetate, utilizând termeni precum „suspect” „exista banuialaca” etc.[404] Spre exemplu, s-a decis o lipsa a violarii art. 6 § 2 în situatia în care un ministruelvetian a declarat pe un post de televiziune ca reclamantul este vinovat de anumiteinfractiuni, însa a precizat imediat ca justitia trebuie sa confirme acest lucru[405]. Prin acestedecizii, la care se adauga altele formând o jurisprudenta constanta, fosta Comisia a creat odistinctie care trebuie opera între notiunea de „suspiciune” si cea de „afirmatii devinovatie”[406].

Însa atunci când în cursul unei conferinte de presa înalti oficiali ai ministerului de internefrancez – între care si Ministrul de Interne – au desemnat o persoana, fara a nuanta sau a-siexprima rezerve, ca fiind participant la un asasinat al unui fost deputat si ministru, Curtea aconsiderat ca aceste declaratii au incitat publicul sa credea în vinovatia acesteia, au afectatprejudecatile instantei, constituind astfel o încalcare a prezumtiei de nevinovatie[407].

Mai mult, chiar si o campanie de presa, tolerata de catre autoritati prin neinterventie, poateridica probleme serioase sub aspectul respectarii dreptului de a nu fi considerat vinovat pânala o decizie penala de condamnare[408]. Statul poate fi tras la raspundere în fata Curtii, înastfel de ipoteze, în special atunci când campania de presa a fost provocata de catre unuldintre agentii sai[409].

4.2 Dreptul de a fi informat asupra acuzarii

Potrivit art. 6 § 3, lit. a orice persoana are dreptul de a fi informata, în cel mai scurt timp, într-o limba pe care o cunoaste si într-o maniera detailata, cu privire la natura si cauza acuzatiei

îndreptate împotriva sa, prevedere logica înscrisa în Conventie cu scopul de a asigurarespectarea cât mai riguroasa a egalitatii armelor, al carui element este[410]. Daca Conventianu implica neaparat dreptul de i se furniza acuzatului toate actele dosarul, cel putin notificareafaptului ca este acuzat trebuie sa îi fie facuta. Actul de acuzare joaca un rol determinant înprocesul penal: plecând de la semnarea acestuia inculpatul este oficial avizat de fundamentele

juridice si de fapt ale reprosurilor sociale îndreptate contra sa[411].

Informarea acuzatului trebuie sa se faca în cel mai scurt timp, dupa textul Conventiei, însafosta Comisia a utilizat termenul „imediat” pentru a impune statelor o obligatie pozitivadefinita mai concret[412]. De asemenea, informarea inculpatul trebuie facuta într-o limba pecare o întelege, însa s-a decis ca este art. 6 este respectat si atunci când documentele suntcomunicate într-o limba pe care o întelege avocatul inculpatului[413]. Obligatia de informareare ca obiect atât natura – adica faptele „materiale” care i se reproseaza[414] – cât si cauzaacuzarii – notiune prin care se întelege încadrarea juridica a faptei[415]. Punctul de la carestatul are obligatia informarii imediate a inculpatul este acela de la care exista o acuzatieoficiala împotriva persoanei în cauza. Acest moment pare sa fie determinat dupa alte criteriidecât cu privire la momentul de la care se socoteste termenul rezonabil al procedurii penale.Spre exemplu, Curtea a decis ca, desi urmarirea penala in personam începuse cu mult timp

înainte fara ca inculpatul sa fie anuntat si s-au desfasurat mai multe acte de urmarire, obligatiastatului exista doar de la momentul trimiterii sale în judecata[416].





















































Exigenta ca informarea celui acuzat sa fie „detailata” trebuie privita în mod rezonabil, statulnefiind obligat sa îi precizeze inculpatului absolut toate elementele de drept care suntaplicabile cauzei sale, ideea esentiala fiind aceea ca acesta sa poata sa îsi pregateasca eficientapararea, în baza informatiilor primite[417]. Astfel, s-a decis ca s-au respectat exigentele art.6 atunci când magistratul de instructie s-a marginit sa îi spuna învinuitului ca este acuzat de

„coruptie”[418]. În schimb, exista o violare a Conventiei atunci când o persoana estecondamnata pentru doua infractiuni, iar actul de acuzare nu mentiona decât una dintre ele si

judecatorul nu a indicat în nici un moment faptul ca persoana în cauza trebuie sa îsi formulezeapararea si pentru o alta fapta[419].

Probleme mai delicate apar în situatiile în care are loc o schimbare a încadrarii juridice afaptei în cursul fazei de judecata. În conditiile în care, în baza respectarii contradictorialitatii,statele respecta destul de riguros drepturile procesuale ale inculpatului, prevazând în legislatianationala obligatia judecatorului de a pune în discutie noua calificare a faptei, Curtea a fost rarsesizata cu astfel de situatii. Totusi, o speta rezolvata la Strasbourg merita o atentiesuplimentara. În fapt, cei doi reclamnati au fost trimisi în judecata pentru bancrutafrauduloasa, însa, fara ca în nici un moment sa se puna discutie acest lucru, au fostcondamnati în apel pentru complicitate la bancruta frauduloasa. Analizând situatia, Curtea aconstatat o violare a art. 6 § 3, lit. a si b combinat cu art. 6 § 1, considerând ca încadrareafaptei ca si complicitate impune existenta unor elemente suplimentare – un element material siunul subiectiv – fata de încadrarea faptei ca si autorat. Or, reclamantii au ignorat a se apara sicu privire la aceste elemente si de aceea procedura nu a avut un caracter echitabil, chiar daca,

în principiu, pedeapsa pentru complicitate la o fapta este mai redusa decât autoratul la aceafapta[420].

4.3 Dreptul de a dispune de timpul si facilitatile necesare apararii

Art. 6 § 3, lit. b vine sa consacre explicit în materie penala dreptul la aparare, enuntând caorice acuzat are dreptul sa dispuna de timpul si facilitatile necesare pentru a-si pregatiapararea. Regula tinde sa acopere dezechilibrul care exista, în materie penala, între cel acuzatsi procuror, care dispune de mijloace materiale si logistice importante, asigurând astfelechitabilitatea procedurii[421]. Pe de alta parte, regula poate fi dedusa pe cale de interpretaredin art. 6 § 3, lit. c care vorbeste de dreptul oricarui acuzat la „asistenta” unui avocat si nu la„numirea” aparatorului, iar asistenta efectiva este greu de realizat daca nu exista anumitefacilitati pentru pregatirea apararii[422].

Timpul necesar pregatirii apararii se apreciaza in concreto, tinând cont de complexitate

procedurii si a faptelor imputate celui acuzat[423], însa statul nu este în culpa atunci cândacuzatul nu solicitat amânarea cauzei pentru a avea timp sa-si pregateasca apararea[424]. Cuprivire la termenele de recurs, jurisprudenta fostei Comisii pare destul de neclara. Într-o cauzas-a estimat ca un termen de 15 zile pentru recurs este conform cu Conventia, fiind suficient delung pentru a permite pregatirea recursului[425], pentru a ulterior sa considera ca un termende 14 zile poate ridica probleme sub aspectul textului analizat aici, cu atât mai mult cu câttermenul nu poate fi prelungit sau suspendat[426]. În analizarea timpului lasat pentru aparare,se tine cont nu numai de complexitatea cauzei, ci si de timpul pe care îl are la dispozitieavocatul apararii, mai ales daca acesta este numit din oficiu, fiind greu de impus acestuia sa

îsi consacre tot timpul disponibil pentru tratarea problemei unui singur client, cu atât mai mult

cu cât nu este platit pentru munca depusa[427]. Pe de alta parte însa, reclamantul nu se poate













































plânge de faptul ca i-a lipsit timpul necesar pregatirii apararii cât timp acesta a fost în culpa, întrucât nu s-a informat la grefa instantei cu privire la data audientei[428].

Cu privire la facilitatile necesare pentru pregatirea apararii, chiar daca Conventia nu oprevede expres, acestea includ în primul rând dreptul acuzatului de a comunica liber cu

avocatul sau, fapt dedus de catre Curtea din interpretarea analitica a art. 6 § 3, lit. b si lit.c[429]. Dreptul de comunica liber cu avocatul prezinta o importanta deosebita si ridicaprobleme speciale în situatia persoanelor detinute. Pe de alta parte, însa, practica organelor dela Strasbourg este destul de permisiva cu privire la respectarea acestui drept, creându-se omultime de limitari acceptabile în ochii Curtii si a fostei Comisii. Astfel, s-a decis ca dreptulacuzatului de a comunica cu aparatorul nu presupune obligatia statului de a muta acuzatuldetinut în cel apropiat penitenciar de sediul avocatului[430] sau lipsa completa a cenzuriicorespondentei adresate avocatului[431] ori supravegherea convorbirilor între detinut siavocat[432]. Ulterior, însa, Curtea pare sa fi ajuns la o alta concluzie, precizând ca dreptulacuzatului de a comunica între patru ochi cu avocatul sau reprezinta o garantie fundamentala arespectarii dreptului la un proces echitabil. Daca un avocat nu poate vorbi cu clientul sau înlipsa oricarei supravegheri sau nu poate primi informatii confidentiale de la acesta, asistentasa juridica pierde mult din utilitate, în conditiile în care Conventia vine sa garanteze drepturiconcrete si efective, iar nu drepturi teoretice si iluzorii[433].

În aceiasi linie usor permisiva pentru statele membre, Comisia a considerat ca nu s-a produsnici o violare a Conventiei atunci când administratia penitenciarului nu i-a permis unui detinutsa ia cu el mai multe manuscrise pe care dorea sa le dea avocatului pentru pregatireaapararii[434]. De asemenea, s-a apreciat ca izolarea completa a detinutul nu esteincompatibila cu Conventia, atâta timp cât acesta a putut comunica cu aparatorul princorespondenta pe o perioada de mai multe saptamâni cât a durat izolarea sa[435]. Concluzia a

fost mentinuta în jurisprudenta ulterioara si atunci când izolarea reclamantului pe timp de oluna a fost totala, implicând lipsa oricarei legaturi cu avocatul sau numit din oficiu[436]. Curtea a tinut însa cont în aceasta situatie de faptul ca urmarirea penala a fost foarte lunga siapararea a putut fi pregatita în mod real.

În al doilea rând, facilitatile necesare pregatirii apararii impun accesul la dosarul cauzei, astfel încât acuzatul sa poate lua toate masurile necesare pentru a se apara[437]. Curtea a judecat caexigentele Conventiei sunt respectate si atunci când acuzatului nu i s-a permis accesulpersonal la dosarul cauzei, însa avocatul sau a putut consulta liber documentele cuprinse îndosar[438]. Acest drept al acuzatului nu exclude însa principiul caracterului secret al urmarii,

întrucât s-a estimat ca este suficient pentru a evita raspunderea internationala a statului faptulca inculpatului i se prezinta dosarul înainte de începerea fazei de judecata, dupa punerea înmiscare a actiunii penale[439]. Este însa inadmisibila situatia în care anumite acte din dosarsunt tinute secrete fata de aparare în numele interesului public, atunci când decizia dedisimilare a probelor respective este luata de catre acuzare[440]. Totusi, printr-o hotarâre dinaceiasi data având ca obiect o plângere îndreptata tot contra Marii Britanii, Curtea a decis, cu9 voturi contra 8, ca daca decizia de a tine secrete anumite acte ale dosarului fata de aparareeste luata de judecator situatia este compatibila cu Conventia[441].

În fine, s-a pus uneori în discutie faptul de a sti daca între facilitatile necesare intra si obligatiastatului de a produce anumite probe cerute de catre inculpat. Raspunsul Curtii pare sa fie

pozitiv, acceptând sa analizeze problema sub imperiul art. 6 § 3, lit. b, chiar daca, în speta, aconstata lipsa unei violari a acestui text, pe motiv ca expertiza financiar-contabila solicitata de























































o persoana acuzata de evaziune fiscala avea sanse mici sa demonstreze nevinovatiareclamantului[442]. Totusi, din hotarârea citata se poate întelege faptul ca, atunci când o astfelde expertiza putea sa constituie un mijloc eficient de aparare, statul are obligatia sa o produca.

4.4 Dreptul la asistenta juridica

La lit. c a art. 6 § 3 se instituie dreptul oricarui acuzat de a se apara el însusi sau de a fi asistatde un aparator ales, iar, daca nu dispune de mijloacele necesare renumerarii unui aparator, sa

îi fie numit un avocat din oficiu. Strâns legat de echitabilitatea procedurii si de dreptul laaparare în sens larg, dreptul la asistenta juridica este unul dintre aspecte fundamentale ale unuiproces echitabil[443].

Problema de a sti daca Conventia impune obligativitatea asistentei juridice si în faza deurmarire a fost mult timp nerezolvata în jurisprudenta, Comisia estimând doar faptul caasistenta juridica se impune si în faza de urmarire în situatia în care administrarea probelor areloc doar în aceasta faza[444]. Ulterior, însa, Curtea a intervenit si a precizat ca dreptul laasistenta juridica exista, în materie penala, înca de la stadiul anchetei preliminare efectuate depolitie[445]. Solutia este logica pentru ca, de multe ori, declaratiile initiale ale suspectuluidetermina tot cursul proceduri care urmeaza. În consecinta, Curtea a considerat ca lipsireaunui suspect arestat pentru primele 48 de ore de asistenta juridica de catre autoritatilebritanice, constituie o violare a art. 6[446]. Dreptul la asistenta juridica exista, în opinia Curtii,si atunci când inculpatul nu participa voluntar la audienta. Astfel, instanta europeana acondamnat Olanda pentru ca, cu ocazia judecarii unei cauze penale la care inculpatul nu adorit sa participe, judecatorul nu a permis avocatului celui acuzat sa participe la dezbateri.Chiar daca statul pârât a invocat faptul ca astfel exista un mijloc coercitiv prin care persoaneleacuzate penal sunt aproape obligate sa se prezinte la audienta, cu scopul de a le fi asigurate

toate drepturile procedurale, Curtea a considerat ca prevaleaza dreptul la asistenta juridica[447].

Din textul analizat se poate desprinde faptul ca acesta contine trei drepturi ale acuzatului: de ase apara singur, de a-si alge un aparator sau de a primi unul din oficiu. Optiunea între cele treialternative îi apartine acuzatului, însa, în opinia initiala a Curtii, dreptul sau la optiune poatesuporta anumite limitari. Astfel, Curtea a afirmat ca nu exista o violare a art. 6 atunci statul arestrâns dreptul acuzatilor la un avocat numai pentru analiza chestiunilor de drept, întrucâtacestia avea capacitatea de a se apara singuri cu privire la chestiuni de fapt[448]. Din fericire,urmare a unor critici puternice din partea doctrinei, Curtea a revenit si a precizat ca dreptul laasistenta juridica nu poate fi limitat doar la anumite aspecte, fiind un drept absolut[449]. Înconsecinta, instanta europeana a cenzurat legislatia unor state care conditionau posibilitateaavocatului de a expune argumentele clientului sau de prezenta inculpatului la proces. Curtea aprecizat faptul ca statele trebuie sa asigure prezenta la audieri a partilor implicate, asa cum amaratat mai sus[450], însa a precizat ca atunci când acest obiectiv este irealizabil, chiar si dinculpa persoanei în cauza, sanctionarea sa cu pierderea dreptului la aparare este completnejustificata[451].

Prima alternativa a celui acuzat este aceea de a se apara singur, însa aceasta prevedere dinConventie nu poate interzice statelor sa impuna, cel putin în anumite cazuri, obligativitateaprezentei unui avocat ales sau numit din oficiu, deoarece o astfel de prevedere nu poate decât

sa întareasca protectia drepturilor persoanei acuzate[452]. Pe de alta parte, însa, persoana carese apara singura în cadrul unui proces penal nu poate solicita cu titlul de cheltuieli de judecata











































onorariul pe care l-ar fi platit unui avocat, în cazul în care este achitata[453]. Pe de alta parte,Curtea a admis limitari ale dreptului celui acuzat de a se apara singur, admitând, în principiu,practica statelor care impun, în foarte multe situatii, existenta unui avocat, ales sau numit dinoficiu. Totusi, asa cum afirmat la început, Curtea admite ca optiunea între a se apara singursau prin intermediul unui avocat apartine acuzatului, astfel încât atunci când acesta doreste sa

se apere singur, iar statul îi impune desemnarea unui avocat, statul are obligatia pozitiva de aasigura persoanei posibilitatea de a se apara si singur, independent de activitatea depusa deavocat în contul sau[454].

A doua alternativa este aceea ca persoana acuzata penal sa îsi angajeze un avocat, fara cadreptul de a alege aparatorul pe care îl doreste sa poata fi, ca regula generala, cenzurat[455]. În circumstante exceptionale s-a admis dreptul statelor de a restrânge dreptul acuzatului de a-si alege aparatorul, spre exemplu, atunci când aparatorul era fiul acuzatului, considerându-seca astfel se aduce atingere deontologiei profesionale[456], sau atunci când avocatul eracercetat cu privire la aceiasi infractiune pentru care era trimis în judecata inculpatul[457].

În fine, atunci când acuzatul nu are mijloacele materiale de a angaja un aparator, statul areobligatia sa numeasca un avocat din oficiu, daca interesele justitiei o impun. Chiar dacaConventia nu prevede expres, din interpretarea logica a textului se poate trage concluzia caacest serviciu este gratuit, acuzatul nefiind tinut sa plateasca avocatul din oficiu[458]. Textulsubstituie obligatia statului la doua conditii: acuzatul sa nu aiba mijloace materiale pentruangajarea unui avocat si existenta unui aparator sa fie impusa de interesele realizarii justitie.Daca ambele conditii sunt reunite statul trebuie sa numeasca un aparator din oficiu, fara însa aavea obligatia de a consulta acuzatul înainte de numire[459]. Cu privire la necesitateaexistentei unui aparator, organele jurisdictionale europene lasa la dispozitia statelor o marja deapreciere foarte larga, admitând cenzura supranationala doar în cazul refuzului nejustificat de

desemnare a unui avocat din oficiu[460].

În principiu, criteriile dupa care se determina necesitatea unui aparator sunt complexitateacauzei, gravitatea acuzatiei aptitudinea acuzatului de a se apara singur[461]. Spre exemplu,

într-o cauza s-a luat în considerare faptul ca fapta care îi era imputata reclamantului era lipsitade importanta sub aspectul sanctiunii de care era pasibil acesta, astfel încât acuzatului nu eraobligatoriu sa i se numeasca un avocat din oficiu[462]. Însa într-o alta decizie solutionata deCurte, s-a decis ca reclamantului, acuzat de marturie mincinoasa, trebuia sa i se asigureaparator din oficiu si în apel, în conditiile în care problema litigioasa, abordata de procuror înpeste 30 de minute – diferenta între precongnitions si alte declaratii – era prea dificila pentruo persoana lipsita de orice pregatire juridica[463]. În mod identic, Curtea a considerat cainteresele justitiei impun numirea unui avocat din oficiu pentru o infractiune care consta înneplata cu rea-credinta a impozitelor, posibil sanctionata cu închisoare[464].

În baza principiului garantarii unor drepturi efective si nu iluzorii si formale, Curtea a impusstatelor, în circumstante de o gravitate exceptionala, fara sa uite ca raporturile dintre avocat siclientul sau sunt raporturi de drept privat, sa ia masurile necesare protejarii intereselor

justitiei, raspunzând astfel pentru erorile sau neglijenta grava a avocatului din oficiu[465].

4.5 Dreptul de a convoca si interoga martorii

Art 6 § 3 lit. d consacra dreptul oricarui acuzat de a interoga martorii acuzarii, de a obtineconvocarea si interogarea martorilor apararii în aceleasi conditii ca si cei ai acuzarii. Acest














































text nu este altceva decât o expresie punctuala a conceptului mai larg de egalitate a armelor,urmând ca în analiza continutului sau instanta europeana sa îl interpreteze ca atare. De aceea,s-a afirmat ca dreptul înscris în textul sus mentionat nu este un drept absolut, el neputând saconfere inculpatului dreptul de a convoca orice martor, judecatorul national având o marjalarga de apreciere a oportunitatii si utilitatii probei, cu conditia ca martorii acuzarii sa fie

convocatii cu respectarea acelorasi conditii[466].

si în acest domeniu li se lasa statelor o marja de apreciere foarte larga cu privire la pertinentasi utilitatea probei, organele de la Strasbourg arogându-si competenta de a analiza doar acelesituatii în care refuzul de a cita un martor al apararii a fost abuziv sau arbitrar[467], situatiicare se probeaza prin obligatia de motivare a deciziei de respingere a probeitestimoniale[468]. De asemenea, Curtea impune obligatia pozitiva a statelor contractante de aasigura audierea publica a unor martori, audiati în faza de urmarire penala, daca decizia decondamnare se bazeaza pe informatiile oferite de acestia[469]. Totusi, daca martorii esentialiai acuzarii sunt audiati printr-o comisie rogatorie, iar inculpatul a putut sa le adreseze astfel

întrebari, Curtea a considerat ca statul si-a îndeplinit obligatiile impuse prin Conventie tinândcont si de distanta mare între locul desfasurarii procesului penal – Spania – si cel aldomiciliului martorilor – Suedia[470].

Pe de alta parte însa, în ciuda textului Conventiei care se refera doar la martori, acest drept afost interpretat extensiv, precizându-se ca art. 6 § 3 lit. d se aplica si cu privire la audierea sicitarea expertilor[471] si a partii civile[472]. Astfel, notiunea de „martor” capata si un întelesautonom de calificarea existenta în dreptul intern al statelor. Spre exemplu, s-a decis ca unpolitist care a actionat sub acoperire în cadrul unei retele de traficanti de droguri si care, dinmotive evidente, nu a depus marturie în fata instantei este „martor”, în sensul Conventiei,

întrucât a furnizat instantei informatii în baza carora aceasta a solutionat litigiul penal[473].

Caracterul echitabil al procedurii cu privire la elementele de proba rezida în fiabilitatea sicredibilitatea declaratiilor facute de martori[474]. Astfel, într-una din deciziile semnificativeale Curtii[475], natura declaratiilor martorilor acuzarii, ce erau rude ale inculpatului, nupermiteau sa li se acorde creditul necesar, cu atât mai mult cât erau principalele probe devinovatie. De asemenea, Curtea a denuntat fiabilitatea marturiei victimei presupuseiinfractiuni, care nu poate fi socotita neutra[476], sau a unor marturii facute în cadrul altorproceduri, în acest din urma caz neputând fi asigurata în mod judicioscontradictorialitatea[477].

Cu privire la martorii acuzarii, dreptul de a-i interoga prevazut expres presupune si dreptul dea fi confruntat cu acestia. Spre exemplu, s-a decis ca o condamnare bazata doar pe declaratiilea doi martori facute în fata politiei, fara ca inculpatul sa fie confruntat cu acestia, seanalizeaza ca o violare a art. 6 § 3 lit. c[478]. Din aceasta hotarâre se poate desprindeconcluzia ca, în opinia Curtii, dreptul de a fi confruntat cu martorii acuzarii nu este absolut,fiind susceptibil de limitari în circumstante exceptionale – în situatia prezentata mai sus ceidoi martori erau fosta sotie a inculpatului si fiica acestuia. Spre exemplu, s-a constatat lipsaunei încalcari a Conventiei în situatia în care, pentru a evita intimidarea martorului acuzarii,inculpatul – acuzat de a fi membru important al mafiei italiene – nu a fost prezent la audiereapublica a cestuia, însa avocatul sau a fost de fata si a putut sa îl interogheze[479]. Deasemenea, s-a decis ca utilizarea în cursul procedurii doar a declaratiilor victimelor facute la

politie este admisibila, în conditiile în care aceste declaratii nu au fost probele esentiale ale
























































acuzarii, iar infractiunea în cauza era una de viol si deci aducerea victimelor în fata instanteipentru a repeta declaratiile le putea produce un prejudiciu de ordin moral[480].

Cu privire la aceste situatii, în care din motive obiective sau subiective martorul nu se poateprezenta în fata instantei, Curtea a precizat ca instanta nationala poate lua în calcul declaratiile

martorilor date în faza de urmarire, cu conditia ca inculpatul sa poata contesta în mod realmarturia si sa-l poata interoga pe martor, indiferent când si în ce conditii[481].

Problema pe care o ridica martorii care doresc sa îsi pastreze anonimatul este asadar delicata.Pe de o parte, este lesne de înteles teama acestora de represalii în anumite situatii sau faptul cadeconspirarea unor ofiteri care lucreaza sub acoperire poate compromite activitatea anti-infractionala. Pe de alta parte însa, condamnarea unei persoane pe baza marturiei uneipersoane a carei identitate nu o cunoaste si asupra caruia nu poate arunca nici un dubiu estedestul de departe de exigentele unei proceduri echitabile si de notiunea de egalitate a armelor.În plus, instanta este privata de posibilitatea de a vedea martorul si de a-si forma intimaconvingere cu privire la încrederea care merita sa îi fie acordata[482]. În fata acestor douaratiuni opuse, Curtea a fost chemata sa stabileasca o linie de echilibru în conditiile în care afost destul de frecvent supusa analizarii unor astfel de situatii[483].

Într-o decizie de principiu în materie, instanta europeana a precizat ca colaborarea publicului în lupta contra criminalitatii organizate si a gruparilor teroriste releva, fara îndoiala, oimportanta speciala. De aceea, Conventia nu poate sa interzica utilizarea în cadrul urmaririipenale a informatorilor oculti, dar utilizarea informatiilor obtinute de la aceste persoanepentru a motiva o condamnare ridica o problema diferita, întrucât, într-o societatedemocratica, dreptul la o buna administrare a justitiei ocupa un rol atât de important, încât nupoate fi sacrificat în baza acestor considerente ale luptei contra infractionalitatii[484].

Concluzia ramâne valabila si în situatia în care martorul se prezinta în instanta, însa areidentitatea secreta, chipul acoperit, iar vocea îi este distorsionata prin mijloaceelectronice[485]. În concluzie, pentru ca utilizarea unor martori anonimi sa fie licita, statultrebuie sa îsi organizeze sistemul judiciar astfel încât daca nu acuzatul, macar avocatulacestuia si judecatorul sa poata pune la îndoiala marturia acestora, care trebuie, în consecinta,coroborata cu alte probe pentru a conduce la o condamnare[486]. Potrivit exprimarii Curtii „ocondamnare nu se poate fonda nici exclusiv si nici macar în proportie determinanta pe odeclaratie anonima[487].

4.6 Dreptul la un interpret

Art. 6 § 3 lit. e recunoaste oricarui acuzat dreptul a fi asistat gratuit de catre un interpret dacanu cunoaste sau nu vorbeste limba în care se desfasoara audienta.

Aceasta regula a fost impusa, în opinia Curtii expusa în hotarârea de principiu în materie, denecesitatea a împiedica orice inegalitate între un acuzat care nu cunoaste limba utilizata si unacuzat care o cunoaste, analizându-se astfel între aplicare particulara a art. 14 raportat la art. 6§ 1.

Conditia de baza pentru aplicarea acestui text este ca cel acuzat sa nu cunoasca limbaprocesului sau, chiar daca o cunoaste pasiv, sa nu o vorbeasca. Aprecierea acestui fapt ramâne

în competenta instantei nationale, care beneficiaza de o anumita marja de apreciere controlatade organele de jurisdictie instituite de catre Conventie. Doctrina s-a exprimat ferm, în lipsa
































unei jurisprudente explicite în acest sens, subliniind faptul ca ignorarea limbii proceduriitrebuie sa apartina celui acuzat, refuzul acordarii dreptului la un interpret neputând fi justificatprin aceea ca avocatul acestuia cunoaste si vorbeste limba în cauza.

Asistenta oferita de catre interpret trebuie sa fie gratuita, Curtea precizând ca textul

Conventiei nu trebuie interpretat în sensul în care acesta ar impune doar o avansare acheltuielilor de catre stat, ci gratuitatea trebuie sa fie totala si independenta de finalitateaprocedurii judiciare angajate contra acuzatului. În plus, Curtea a interpretat extensiv notiuneade „audienta” utilizata în textul Conventiei pentru a desemna momentul procesual în care seimpune obligativitatea interpretului, afirmând ca, pentru a fi realizat scopul art. 6, trebuie cacelui acuzat sa îi fie tradusa nu doar faza orala a procedurii, ci si actele procedurii angajate

împotriva sa. Ulterior s-a precizat faptul ca nu este necesara traducerea tuturor actelorprocedurale întocmite, ci doar a celor necesare pentru ca inculpatul sa înteleaga exactacuzarea care i se aduce si cele necesare pregatirii apararii sale.

Pe de alta parte, însa, s-a precizat ca asistenta gratuita a interpretului acopera doar raporturile

între acuzat si judecator iar nu si cele între cel acuzat si aparatorul sau, solutie care ni se parecriticabila, în conditiile în care astfel se poate aduce atingere dreptului efectiv la aparare, lezat

în mod evident prin lipsa unor raporturi firesti între aparator si clientul sau. Totusi, precum înnenumarate alte ocazii, Curtea a tinut sa precizeze ca dreptul la un interpret trebuie sa fieconcret si efectiv, astfel încât statul în cauza are nu numai obligatia pozitiva de a desemna si aplati un interpret, ci si obligatia a verifica calitatea traducerii asigurate.

Procesul echitabil

Documents

Transcript of Procesul echitabil