Tabel cuprinzând îndrumătorii pentru elaborarea lucrării ...
PREZENTAREA+LUCRĂRII
-
Upload
nuti-cotelnic -
Category
Documents
-
view
24 -
download
5
Transcript of PREZENTAREA+LUCRĂRII
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTIŞCOALA DOCTORALĂ – DREPTSUBDOMENIUL - DREPT PENAL
PREZENTAREA TEZEI DE DOCTORAT
TERORISMUL. ASPECTE JURIDICE DIN DREPTUL
PENAL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL
Conducător ştiinţific:
Prof.univ.dr. CONSTANTIN MITRACHE
Drd. Raluca – Ioana Mocanu
2010
Am considerat că demersul pe care ne-am propus să îl facem prin lucrarea
noastră, constând în analiza reglementărilor internaţionale privind prevenirea
terorismului internaţional, precum şi analiza legislaţiei interne în materie nu ar
putea fi susţinut fără ca în prealabil să facem o prezentare a fenomenului terorist.
Momentul atentatelor teroriste executate împotriva Statelor Unite, pe
teritoriu american, a reprezentat un punct de răscruce în ce priveşte modul în care
instituţiile statului au privit pericolul terorist şi implicit au condus la o nouă
abordare a prevenirii viitoarelor atentate. Anterior atentatelor din 11 septembrie
2001, lupta împotriva fenomenului terorist se făcea cu precădere prin intermediul
instituţiilor militarizate ale statului. Dimensiunea nouă a actelor de terorism, este
dată nu doar de caracterul extrem de sângeros al acestora, ci şi de capacitatea de a
destabiliza un stat prin ţintirea unor obiective esenţiale pentru vitalitatea acestuia.
Atentatele ce au urmat, induc convingerea că terorismul vizează întreaga lume
civilizată, iar combaterea lui presupune eforturile concertate ale statelor ce luptă
pentru protejarea valorilor pe care societatea modernă le promovează. În
consecinţă, s-a impus necesitatea fixării unui cadru legal pentru trasarea
principalelor coordonate ale luptei împotriva terorismului. În acest scop au fost
elaborate instrumente legale - interne şi internaţionale - gândite ca forme noi de
cooperare între state pentru limitarea acestui fenomen, reluându-se încercările
făcute anterior pentru găsirea trăsăturilor specifice faptelor de terorism şi
incriminarea lor.
Teza de doctorat se intitulează: „Terorismul. Aspecte juridice din dreptul
penal intern şi internaţional” şi a fost concepută pe o structură compusă din trei
părţi, împărţite pe capitole şi secţiuni.
1
În prima parte a lucrării având ca titlu „Prezentarea fenomenului terorist”,
ne-am propus să urmărim evoluţia acestui fenomen, insistând asupra terorismului
contemporan. Pentru aceasta, în capitolul introductiv „Etimologia termenului.
Definirea terorismului” am abordat chestiunile legate de originea termenului
„terorism”, precum şi cele privind încercările de definire a sa. Definirea
terorismului reprezintă unu dintre cele mai acute probleme generate de
conceptualizarea fenomenului, de încadrarea sa în paradigmele abstracte ale
teoreticienilor. Am insistat asupra faptului că nu există o definiţie unanim acceptată
a terorismului şi am indicat motivele pentru care comunitatea internaţională evită să
formuleze o astfel de definiţie. În ciuda tuturor impedimentelor, am considerat utilă
formularea unei astfel de definiţii, pentru a indica acceţiunea noastră cu privire la
sfera în interiorul căreia putem circumscrie formele de manifestare ale terorismului.
În opinia noastră, terorismul este o strategie prin care mai multe persoane,
constituite într-o grupare sau organizaţie, folosesc forme diferite de violenţă
sau ameninţare cu violenţa, în realizarea unor pretenţii cu caracter ideologic,
acţionând în mod direct pentru slăbirea puterii de stat, ori în mod indirect,
prin intimidarea gravă a populaţiei pentru a constrânge autorităţile ca pe
această cale să li se satisfacă pretenţiile.
În capitolul următor „Scurt istoric al apariţiei primelor grupări teroriste”
am refăcut cronologic evoluţia formelor incipiente de manifestare ale violenţei cu
scop politic şi apariţia primelor grupări teroriste.
În cel de-al treilea capitol al primei părţi am încercat să conturăm o imagine
sintetică a terorismului contemporan. Pentru aceasta am preluat dintre clasificările
oferite de doctrină, cele care folosesc drept criteriu de dististicţie scopul politic
urmărit de grupările teroriste. Capitolul al III-lea „Terorismul contemporan”
conţine prezentarea celor mai importante categorii de terorism:
- terorism naţionalist/etnic-separatist;
- terorism religios;
2
- terorism ideologic (de extremă stânga sau de extremă dreapta);
- terorism anarhic.
- terorismul sponsorizat de către state.
Terorismul naţionalist sau etnic-separatist este considerat a fi cea mai veche
formă de terorism. Mai mult, terorismul etnic-separatist a stârnit vii controverse,
prin faptul că cei care l-au folosit ca strategie considerau legitimă utilizarea
violenţei, invocând dreptul popoarelor la auto-determinare. Dintre grupările
teroriste ce au ca scop constituirea unui stat nou, am considerat util analizei
noastre, prezentarea cadrului politic şi social din Irlanda, Spania şi Orientul
Mijlociu, insistând pe descrierea grupărilor teroriste din aceste zone: IRA, ETA,
respectiv grupările teroriste palestiniene.
Terorismul religios, care la o primă vedere militează pentru deziderate
religioase îşi propune în fond schimbări esenţiale de natură politică, precum
înfiinţarea unor state islamice în care să se renunţe la caracterul laic al formelor de
guvernare şi impunerea, totodată a dreptului islamic, Shari’a. Jihadul Islamic
Palestinian (Harakat Al-Jihad al-Islami al-Filistini ), 'Asbat al-Ansar, al-Gama’a al-
Islamiyya, Grupul Islamic Armat (GIA), Hizballah (Partidul lui Dumnezeu), al-
Qaida, etc. sunt câteva din grupările cele mai importante ce pot fi încadrate
terorismului religios.
Terorismul ideologic a fost urmărit pe cele două componente ale sale:
terorismul de extremă stânga şi cel de extremă dreapta.
Terorismul anarhic este o formă de terorism prezentată succint, deoarece s-a
manifestat sporadic, însă nu trebuie nesocotit sau privit cu superficialitate, tocmai
pentru că poate reveni oricând.
În fine, în prezentarea tipurilor de terorism am inclus descrierea cyber-
terorismului, considerat terorismul viitorului, ca o potenţială ameninţare.
3
Această primă parte a lucrării am încheiat-o cu un capitol ce conţine redarea
unor opinii privind profilul psihologic şi social al persoanelor care aderă la
grupările teroriste şi care se implică în promovarea violenţei teroriste.
Partea a II-a a lucrării având ca titlu „Prevenirea şi combaterea
terorismului prin mijloace juridice. Cadrul internaţional” conţine două capitole
în care am analizat succint principalele convenţii internaţionale privind terorismul.
În capitolul întâi am analizat primul document internaţional privind
terorismul, elaborat sub egida Ligii Naţiunilor, la 16 noiembrie 1937, care se
intitula Convenţia pentru prevenirea şi pedepsirea terorismului. România a
participat esenţial la elaborarea acestei convenţii, deoarece artizanul său a fost
Vespasian Pella. Chiar dacă nu a intrat niciodată în vigoare, Convenţia a fost
primul instrument internaţional care a oferit o definiţie terorismului şi care a propus
incriminarea infracţiunilor de terorism în dreptul intern al statelor.
În al doilea capitol „Instrumente internaţionale elaborate de Naţiunile
Unite” am prezentat cele treisprezece convenţii O.N.U. din materia prevenirii şi
combaterii terorismului. Naţiunile Unite, îngrijorate de amplificarea treptată a
violenţei având resorturi politice, care după anul 1960 a început să se exprime tot
mai mult prin săvârşirea atacurilor de tip terorist, au elaborat un set de 13 convenţii
internaţionale cunoscute ca fiind „Convenţiile internaţionale împotriva
terorismului”. Obiectul de reglementare al fiecărei convenţii este diferit şi
urmăreşte practic incriminarea diferitelor tipuri de atac terorist folosite de
organizaţii de-a lungul timpului. Putem constata o evoluţie în paralel între tipul de
atac terorist folosit şi obiectul de reglementare al acestor convenţii.
În ce priveşte ordinea în care am analizat aceste convenţii, nu am folosit
criteriul temporal, ci am preluat modul în care acestea au fost grupate în doctrină.
Criteriul de sistematizare folosit, îl constituie obiectul de reglementare al
convenţiilor, în funcţie de care distingem:
4
1. protecţia aviaţiei civile şi a siguranţei aeronavelor;
2. protecţia siguranţei persoanei;
3. protecţia navigaţiei maritime civile şi comerciale şi a platformelor fixe;
4. protecţia împotriva folosirii explozibililor şi a bombelor;
5. protecţia împotriva folosirii armelor de distrugere în masă;
6. suprimarea finanţării terorismului.
Aceste convenţii au fost concepute ca fiind „anti-teroriste”, dar ele nu
folosesc niciodată termenul „terorist”.
Am insistat asupra prevederilor din convenţie ce cuprindeau dispoziţii în
legătură cu necesitatea statelor de a incrimina anumite fapte din sfera violenţei
politice.
În partea a III-a a lucrării, intitulată „Prevenirea şi combaterea terorismului.
Cadrul juridic intern” am tratat evoluţia actelor normative din această materie,
precum şi legea anti-teroristă în vigoare. Cea mai importantă parte a lucrării a
constituit-o analiza infracţiunilor de terorism şi a altor infracţiuni în legătură cu
terorismul, prevăzute în Legea nr. 535/2004, precum şi a altor dispoziţii din lege,
care vin să completeze incriminările. Am folosit, totodată, în sprijinul opiniilor
formulate, câteva dintre cauzele penale având ca obiect săvârşirea unor infracţiuni
dintre cele prevăzute de legislaţia în materie.
În primul capitol al acestei părţi am prezentat şi am analizat reglementările
din materia prevenirii infracţiunilor de terorism, anterioare intrării în vigoare a
Legii nr. 535/2004. Avem în vederea anumite dispoziţii din C.pen. Carol al II-lea,
art. 189 alin. 4 C.pen., O.U.G. nr. 141/2001 şi Legea nr. 472/2002.
În Codul Penal din 1936, Codul Carol al II-lea, nu existau infracţiuni reunite
sub titulatura de „infracţiuni de terorism”, termenul ca atare nefiind folosit în
legislaţia internă din acea perioadă, deşi pe plan internaţional, fenomenul începuse
să prindă contur şi să fie definit prin această sintagmă. Lipsa unor incriminări
5
specifice actelor de terorism se explică prin faptul că la acea dată atacurile
organizaţiilor teroriste îmbrăcau cel mai adesea formele atentatelor îndreptate
împotriva reprezentanţilor aflaţi la conducerea statelor şi erau asimilate acestor
fapte. Analizând evoluţia actelor de terorism, putem afirma că la început acestea nu
se distingeau esenţial de forma originară a violenţei politice, care era atentatul
contra persoanei regelui/şefului de stat. Din păcate, istoria acelor timpuri ne arată
că România a cunoscut la începutul anilor '30 o recrudescenţă a violenţei politice.
Garda de Fier (Legiunea Arhanghelului Mihail), formaţiune fascistă, a organizat
numeroase atentate; între 1924 şi 1937 sunt ucişi 11 lideri politici, dar şi alte
personalităţi notabile.1 De altfel, în lucrări de referinţă privind evoluţia şi analiza
terorismului, Garda de Fier este dată ca exemplu de organizaţie teroristă de dreapta
ce şi-a desfăşurat activitatea în România anilor 1930-1940.
Deşi România a devenit parte la toate convenţiile din materia prevenirii
terorismului, prima reglementare din plan intern prin care s-a încercat prevenirea
terorismului a fost introducerea la art. 189 C.pen. a unui nou alineat prin care a fost
incriminată luarea de ostatici. Totuşi, în opinia noastră, pentru motivele pe care le-
am arătat şi în lucrare, această incriminare nu cuprinde toate elementele
constitutive din latura obiectivă şi subiectivă, specifice faptelor de terorism. Mai
mult, menţinerea acelor prevederi odată cu adoptarea unei legi speciale unde găsim,
printre altele şi incriminarea luării de ostateci este de natură să conducă la
suprapuneri în această materie.
Ulterior evenimentelor din 11 septembrie 2001 a fost elaborată O.U.G. nr.
141/2001 privind sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a
ordinii publice. Ordonanţa constituie primul act normativ care răspunde necesităţii
de a lupta, şi prin mijloace juridice, împotriva unui fenomen devenit în timp una
dintre cele mai grave ameninţări la adresa păcii mondiale.
1Leonard Weinberg – “Introduction to Political Terrorism”, ed. Mc. Graw-Hill, New York (1989) pag. 31
6
O.U.G. nr. 141/2001 cuprindea doar opt articole. Primele cinci dintre acestea
conţineau incriminarea unor fapte ca acte de terorism sau în legătură cu terorismul,
art. 6 cuprindea dispoziţii de procedură penală, iar ultimele două articole
introduceau măsuri specifice pentru identificarea persoanelor suspectate de
comiterea faptelor de terorism, astfel cum ele au fost incriminate de ordonanţă.
Ordonanţa conţinea incriminarea mai multor fapte – actele de terorism, dar şi
faptele constând în organizarea unor asocieri de participaţie constituită, ameni
nţarea cu săvâşirea unor acte de terorism şi alarmarea cu scop terorist. Legea nr.
471/2002 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 141/2001
pentru sancţionarea unor acte de terorism şi a unor fapte de încălcare a ordinii
publice menţine în mare parte prevederile acesteia, modificările care au intervenit
au avut scopul de a face mai clare unele prevederi ale normelor din ordonanţă, ele
nu au intervenit în fondul incriminărilor.
Deoarece nici ordonanţa şi nici legea nu răspund exigenţelor unei legi anti-
teroriste, dar mai ales datorită faptului că între timp a fost adoptată, la nivelul
Uniunii Europene, Deciziei-Cadru nr. 475/JHA/13.06.2002, s-a simţit nevoia
refacerii cadrului juridic din această materie. În consecinţă, este adoptată Legea nr.
535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului.
Astfel, în capitolul al II-lea am făcut prezentarea acestei legi care conţine un
număr mult mai mare de articole (46) decât actele normative anterioare.
În ultimele capitole ale părţii a III-a din lucrare ne-am oprit asupra celor mai
importante chestiuni legate de prevenirea şi combaterea terorismului prin mijloace
penale. Astfel, în capitolul al III-lea intitulat „Analiza unor concepte prevăzute în
Capitolul I „Dispoziţii speciale” (art. 1-4) din Legea nr. 535/2004” am insistat
asupra prevederilor din lege care sunt raportate la incriminarea actelor de terorism.
Astfel, la art. 1 este definit terorismul şi am arătat care sunt, în opinia noastră,
limitele şi criticile acestei definiţii, precum şi faptul că în niciuna din legislaţiile
europene consultate, precum şi în Decizia-Cadru a Uniunii Europene – nr.
7
475/JHA/2002 privind combaterea terorismului, nu există o definiţie similară.
Încercarea de a defini terorismul este un risc pe care comunitatea internaţională l-a
evitat constant în ultimele decenii.
Prevederile art. 2 din lege, conţin anumite condiţii ce trebuie îndeplinite
pentru ca faptele prevăzute la art. 32 şi 34 din lege să fie considerate acte de
terorism. Am arătat că legea nu este destul de explicită în legătură cu caracterul
acestor condiţii şi pentru mai multă rigoare, acest aspect ar trebui lămurit.
La art. 3 este definit terorismul transnaţional, iar pentru această definiţie
legiuitorul recurge la o prezentare a tuturor ipotezelor faptice care conferă unei
infracţiuni caracterul transnaţional, deşi ar fi fost suficientă aplicarea principiului
ubicuităţii.
În ultima secţiune a acestui capitol am analizat definirea noţiunii de entitate
teroristă şi a fiecăruia dintre elementele sale: teroristul, gruparea teroristă, grupul
structurat şi organizaţia teroristă.
În opinia noastră, alegerea legiuitorului de a denumi explicit persoana care a
săvârşit sau este pe cale de a săvârşi un act de terorism ca fiind „terorist”, este
nefericită. Analizând doctrina din materie, observăm că etichetarea unei persoane
ca terorist dă naştere multor discuţii contradictorii şi s-a evitat, mai ales în textele
oficiale, folosirea sa. Aceste discuţii nu constituie doar o dezbatere sterilă, ci
continuă să facă parte din nucleul disensiunilor ideologice care împiedică
elaborarea unei definiţii unice asupra terorismului. Pentru atribuirea calităţii de
„terorist” este necesară o judecată de valoare, cu caracter subiectiv şi deci valabilă
doar din punctul de vedere a celui care face această evaluare.
Definiţia pe care legea o dă grupului structurat şi grupării teroriste ne-au
determinat să tratăm două aspecte: corelaţia care există între aceste noţiuni, relaţia
întreg-parte sau, din contră, independenţa ce există între diferitele forme de
organizare ale formaţiunilor teroriste, iar în al doilea rând dezbaterea legată de
8
caracterul actelor de terorism ca formă de manifestare a criminalităţii organizate
sau ca fenomen infracţional distinct.
În ultimul capitol, am analizat infracţiunile din Legea nr. 535/2004 privind
prevenirea şi combaterea terorismului. În secţiunea iniţială am încercat să
surprindem, într-o analiză sintetică elementele comune sau din contră cele specifice
fiecărei infracţiuni. În această secţiune în care ne-am oprit asupra structurii
generale a infracţiunilor din lege, am considerat că cele mai importante discuţii sunt
cele generate de stabilirea obiectului juridic generic al infracţiunilor, de subiectul
activ, precum şi cele privind forma de vinovăţie cu care se săvârşesc infracţiunile
din lege.
Ulterior am luat fiecare faptă în parte şi am insistat asupra chestiunilor care
pun cele mai mari probleme.
Faptele incriminate la art. 32 sunt considerate a fi acte de terorism atunci
când sunt săvârşite în condiţiile art. 2. Acestea pot fi împărţite în trei categorii de
infracţiuni. Infracţiunile complexe prevăzute la lit. a)- d) şi f) grefate pe fapte
penale deja incriminate de codul penal sau alte acte normative, o infracţiune nou
prevăzută, cea de la lit. e) şi infracţiunea de ameninţare de la lit. g) care este
raportată la toate infracţiunile de la acest articol.
În mod tradiţional s-a apreciat că obiectul juridic principal al infracţiunilor
de terorism este reprezentat de relaţiile sociale privind ordinea publică, căreia i se
aduce atingere prin săvârşirea acestui tip de fapte. Formularea acestei concluzii ne-
a fost permisă prin observarea locului unde infracţiunile de terorism au fost plasate
în majoritatea Codurilor penale consultate. Totuşi, lucrurile nu sunt atât de simple.
Atunci când am analizat definiţia terorismului, ne-am exprimat opinia conform
căreia fenomenul terorist poate afecta siguranţa naţională a unui stat atunci când el
devine ţinta unor atacuri sistematice a unei campanii ce are ca scop, tocmai
destabilizarea acelui stat sau a formei sale de conducere. Dacă privim consecinţele
9
atacurilor teroriste în parte, constatăm că unele dintre acestea pot pune în pericol
doar ordinea publică, în vreme ce alte atacuri pot afecta nu numai ordinea publică,
ci şi siguranţa naţională. Ceea ce distinge atât de mult consecinţele diferitelor acte
teroriste, derivă din ţintele vizate. Apreciem că amplasarea unei bombe într-o
cafenea, ce are ca rezultat decesul unor civili, clienţii întâmplători ai localului din
momentul detonării dispozitivului exploziv, aduce atingere doar ordinii publice, în
timp ce plasarea unui dispozitiv exploziv la o centrală nucleară, descoperit chiar şi
înainte de a exploda, este de natură să pună în pericol siguranţa naţională, prin
consecinţele pe care această faptă le-ar fi avut asupra sănătăţii populaţiei unui
teritoriu pe termen lung, dar şi consecinţe negative asupra economiei unei ţări.
Pentru aceasta, apreciem că, în conformitate cu prevederile din legea română
infracţiunile de terorism au un obiect juridic alternativ, în funcţie de scopul avut în
vedere de făptuitor, scop ce rezultă din ţinta vizată prin atentat.
Această dualitate a obiectului juridic al infracţiunilor de terorism a fost
observată de legiuitorul comunitar, care a definit actele de terorism ca fiind: „fapte
care în funcţie de natură sau context, pot provoca daune grave ţării sau unei
organizaţii internaţionale când sunt comise în scopul: de a intimida serios
populaţia, ori de a constrânge un guvern sau o organizaţie internaţională să facă sau
să nu facă un act; ori de a destabiliza grav sau de a distruge structurile politice,
constituţionale, economice sau sociale ale unei ţări sau organizaţii internaţionale.”
O altă problemă a analizei este legată de subiectul activ al infracţiunilor de
terorism. O primă problemă, derivă din faptul că în viziunea legiuitorului român
entităţile teroriste sunt constituite dintr-o „persoană, grupare, grup structurat sau
organizaţie” (subl. n.), iar „teroristul” este definit nu ca membru al unei grupări,
grup structurat sau organizaţie, ci ca fiind o persoană ce comite o infracţiune din
prezenta lege. De unde rezultă întrebarea dacă actele de terorism pot fi săvârşite şi
de către o persoană care acţionează independent de vreo formaţiune teroristă sau
doar de către o persoană ce este membră a unei astfel de organizaţii.
10
În analiza pe care am făcut-o, dar mai ales pentru conturarea unor concluzii,
ne-am folosit de legislaţiile similare din statele europene care au inclus în dreptul
intern prevederile decizie-cadru din materia prevenirii terorismului.
Am încheiat această analiză cu prezentarea unor decizii de practică.
În continuarea am analizat prevederile art. 33 care conţin incriminarea unor
fapte asimilate celor de terorism.
Din nou, la următorul articol, art. 34 vom avea dispoziţii prin care sunt
incriminate alte fapte de terorism- cele săvârşite pe o navă sau pe o platformă fixă.
Prin prevederile art. 35 sunt incriminate două fapte în legătură cu grupările
teroriste: conducerea acestora şi constituirea lor. Astfel, la primul alineat este
incriminată fapta de a conduce o entitate teroristă, în timp ce la ultimul este
incriminată ca infracţiune autonomă participaţia constituită. În legislaţia română
găsim incriminări similare prevederilor de la art. 35 alin. 2 şi, spre exemplu, la art.
167 C.pen., art. 323 C. pen. şi la art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind criminalitatea
organizată. Între aceste prevederi există unele diferenţe, care provin din sfera
infracţionalităţii la care se referă fiecare dintre aceste texte.
Incriminări similare există în toate legislaţiile europene, însă în acestea
constituirea unei asocieri în vederea săvârşirii de acte de terorism este considerată
tot act terorist, în timp ce legiuitorul român nu a îmbrăţişat aceeaşi idee, în temeiul
căreia actele de terorism reprezintă nu doar atentatele teroriste clasice.
Art. 36 conţine dispoziţiile prin care au fost incriminate faptele de sprijinire
materială a activităţii teroriste. Şi asupra acestor prevederi pot fi făcute două critici
importante: în primul rând că aceste fapte nu au fost definite ca acte teroriste, iar în
al doilea rând că există suprapuneri cu unele dispoziţii ale art. 33.
Nici prevederile art. 37 nu sunt la adăpost de critici, deoarece ele generează
suprapuneri inutile cu prevederile art. 32 alin. 1 lit. g) din lege.
În opinia noastră, dispoziţiile art. 38 care incriminează fapta constând în
alarmarea nereală cu privire la săvârşirea unui act terorist, nu ar trebui să fie incluse
11
în această lege, deoarece ele nu sunt săvârşite cu acelaşi scop ca şi celelalte fapte
din lege. De altfel, tocmai includerea sa printre infracţiunile din lege, a stârnit
multe confuzii cu privire la încadrarea juridică a unor fapte de alarmare nereală,
multe instanţe considerând că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii
de ameninţare, prevăzute la art. 37 din lege.
În fine, ultima infracţiune analizată, prevăzută la art. 39 din lege conduce din
nou la unele suprapuneri cu prevederile art. 33 din lege.
Imaginarea unor societăţi în care violenţa să fie înlăturată nu poate fi decât
utopică. Violenţa, ne-o arată istoria şi ne explică deopotrivă psihologii şi sociologii,
a însoţit şi va însoţi devenirea umană. Nicio societate nu poate să îşi propună, în
mod realist, eradicarea, ci doar diminuarea sau prevenirea sa.
După conflictele interstatale şi războaiele civile, terorismul reprezintă cea
mai acută formă de violenţă. Ceea ce este caracteristic terorismului este faptul că el
„însoţeşte” devenirea umană din epoca modernă, iar globalizarea a permis
radicalizarea sa. Această trăsătură nocivă provine din evoluţia fenomenului ca efect
însuşi al globalizării. Dacă pentru state globalizarea a permis construirea de noi
relaţii internaţionale economice sau culturale, pentru terorism globalizarea a permis
exportarea violenţei, apariţia de celule teroriste în majoritatea statelor, comunicarea
rapidă între membrii grupărilor, disimularea lor în state precum Germania, S.U.A,
Marea Britanie, Olanda, Franţa, etc. cu consecinţa directă a transformării acestor
state în ţinte vulnerabile. Şi, pentru că atentatele teroriste nu mai sunt scenarii
fataliste ale unor autori ce tind să exagereze, ci realitatea traiului zilnic, chestiunea
prevenirii lor a devenit o componentă esenţială a cooperării internaţionale în
materia descoperirii şi anihilării reţelelor teroriste.
Mijloacele sunt cele militare şi cele juridice, acestea din urmă au format
obiectul analizei noastre.
În evoluţia viitoare a normelor interne, trebuie să se ţină seama tot mai mult
de instrumentele juridice din Uniunea Europeană. După aderare, România nu mai
12
are o existenţă individuală, ci este parte dintr-un întreg pe care îl formează Uniunea
Europeană, astfel că ea trebuie să participe la efortul comunitar desfăşurat în
vederea prevenirii fenomenului terorist.
Având în vedere numeroasele critici pe care le-am făcut o dată cu
prezentarea elementelor constitutive ale fiecăreia dintre infracţiunile analizate, vom
exprima concluziile noastre cu privire la posibile modificări ale dispoziţiilor legii,
modificări prin care legea internă ar răspunde mai fidel prevederilor Deciziei –
Cadru nr. 475/JHA/2002.
În opinia noastră, legea română, în dorinţa de a adapta dipoziţiile comunitare
la incriminările care existau deja şi care fuseseră introduse prin O.U.G. nr.
141/2001, a acoperit doar parţial noutăţile propuse prin Decizia-Cadru.
Înainte de a critica actuala reglementare şi de a propune modificări legii, ne
exprimăm convingerea că infracţiunile de terorism şi cele în legătură cu terorismul
ar trebui să fie prevăzute în Codul penal. Prin aceasta, s-ar oferi mai multă coerenţă
reglementărilor din prezenta lege. Astfel, dispoziţiile cu caracter penal ar fi
preluate de C.pen., cele de procedură penală ar fi preluate de C.proc.pen., iar alte
dispoziţii care vizează atribuţiile instituţiilor implicate în combaterea terorismului
ar fi cuprinse într-o lege special destinată acestor reglementări. De asemenea,
definirea terorismului nu este necesară, ci din contră poate genera dificultăţi în
aplicarea acesteia.
În ce priveşte incriminările din lege/Cod, apreciem că ele ar trebui grupate în
doar două categorii: acte de terorism propriu-zise şi acte în legătură cu activitatea
grupărilor teroriste.
Actele de terorism se împart, la rândul lor, în două categorii: atentatele
„clasice”(uciderea unor persoane, luările de ostateci, deturnările de aeronave etc),
sau cele de tip nou (experimentarea armelor de distrugere în masă, folosirea
acestora), în cazul cărora sunt incriminate diferite forme de violenţă, precum şi
13
actele materiale prin care se constituie o formaţiune teroristă sau se acordă sprijin
organizaţiile teroriste.
Observăm că, la mai mult de 7 ani de la adoptarea Deciziei-Cadru a U.E.,
legea română nu incriminează toate actele de violenţă enumerate în decizie, iar
faptele care nu se regăsesc în Legea nr. 535/2004 sunt cele ce constau în :
- capturarea unor mijloace de transport colectiv de pasageri sau de mărfuri -
art. 1 pct. e);
- perturbarea sau întreruperea aprovizionării cu apă, electricitate sau orice
altă resursă naturală fundamentală, care ar avea drept efect punerea în pericol a
vieţilor umane – art.1 pct.h).
Configuraţia incriminărilor actelor de terorism (privite ca atentate), care
de lege lata sunt cuprinse în două texte diferite, la art. 32 şi la art. 34 nu se
justifică în vreun fel. Toate aceste fapte ar trebui reunite într-un text unic, care
incrimineze toate formele de “violenţă a teroriri” prin care atentatele pot fi puse
în practică. În opinia noastră şi pentru argumentele pe care le-am arătat, actul de
terorism ar fi mai clar definit de legiuitor, dacă incriminarea s-ar raporta la
urmarea imediată, în cazul construcţiilor complexe sau prin indicarea
elementului material în cazul în care sunt introduse noi incriminări.
Act terorist „clasific” este şi cel constând în ameninţarea cu săvârşirea
unor atentate teroriste. Aici performanţele legii noastre în suprapunerea
incriminării faptei de ameninţare sunt dincolo de ceea ce presupune coerenţa
legislativă. Pentru acest motiv, ar trebui să se abroge dispoziţiile art. 37, pentru
motivele pe care le-am arătat la analiza infracţiunii.
A doua categorie de fapte, cele legate de activitatea teroristă sunt cele prin
care se incriminează participaţia constituită, ca formă proprie de săvârşire a
acestor fapte, dar şi faptele constând în sprijinirea unor grupări teroriste.
Legiuitorul român ar trebui să clarifice situaţia infracţiunilor prevăzute la art. 33,
35, 36 şi 39. În opinia noastră, şi acele fapte reprezintă tot acte de terorism, mai
14
puţin grave, dar esenţiale în activitatea grupărilor teroriste. Conform prevederilor
în vigoare, aceste fapte nu sunt calificate de legiuitor ca reprezentând acte de
terorism, deşi făptuitorul lor acţionează în scopul sprijinirii acestor grupări. Aşa
cum am arătat în lucrarea noastră, legislaţiile europene califică, fără excepţie, tot
ca infracţiuni teroriste, ceea ce în legea română sunt denumite: „fapte asimilate
actelor de terorism”.
O altă modificare a faptelor incriminate în lege, vizează “alarmarea, fără
un motiv întemeiat” – art. 38 din lege, faptă care nu este săvârşită în scop
terorist. Chiar dacă o asemenea faptă este de natură a speria populaţia şi de a
mobiliza autorităţile cu atribuţii în prevenirea atentatelor, nu sunt întrunite
elementele specifice actelor teroriste. Mai mult, aceste fapte nu au un potenţial
periculos, deoarece ele, dacă ni se permite, nu sunt decât simple glume proaste
împinse prea departe. Deşi între momentul anunţării unui atac terorist şi până la
cel în care organele abilitate constată că ameninţarea nu este aptă să producă
vreun rezultat, se produce o stare de panică, aceasta nu este similară cu cea
urmărită în cazul atentatelor teroriste. În cazul art. 38 avem de-a face cu
comportamente imature, care nu înţeleg pe deplin consecinţa gestului lor, iar în
cazul ameninţării teroriste punerea în executare a faptei cu care s-a ameninţat
este posibilă. Pentru acest motiv, apreciem că prin dispoziţiile sale, art. 38 se
îndepărtează mult de faptele care ar trebui să fie incriminate în Legea nr.
535/2004 şi propunem scoaterea acestuia din acest cadru legislativ.
Tot în ce priveşte elementele constitutive ale infracţiunii de terorism,
considerăm că prevederile art. 2 trebuie profund modificate, pentru a răspunde
realităţilor din practică, dar şi pentru a elimina confuziile generate de actuala sa
formulare. În opinia noastră, legislaţiile germană, portugheză şi austriacă unde
este preluată întocmai dispoziţia din textul comunitar lămuresc două chestiuni
importante: obiectul juridic alternativ al acestor infracţiuni şi scopul politic, ce
decurge din faptul că infracţiunea este de natură să aducă o atingere gravă unui
15
stat. Ezitarea de a formula explicit scopului politic, nu mai poate fi justificată,
câtă vreme infracţiunile teroriste au încetat de mult a fi exluse de la extrădare pe
criteriul caracterului politic al acestora.
Apreciem că se impune o clarificare şi asupra chestiunii legată de
subiectul activ al infracţiunilor teroriste, printr-o dispoziţie expresă în acest sens.
Aşa cum am arătat, unele state au definit actele teroriste ca fiind săvârşite
exclusiv în participaţie constituită (Germania, Austria, Portugalia), iar altele au
incriminat ca act terorist şi faptele unor persoane ce acţionează independent de
vreo grupare teroristă (Franţa, Spania).
De asemenea considerăm utilă introducerea şi în dreptul român a
circumstanţei atenuante speciale, prevăzută la art. 6 din decizie.
Criticile noastre au pornit de la aplicarea parţială a dispoziţiilor deciziei şi
în susţinerea lor am folosit ca argumente legislaţiile unor state unde aceste
dipoziţii au fost preluate întocmai sau transpuse, state care însă au respectat
ideile principale ale deciziei.
16