Preg. Fizica

Conf. univ. dr. TORJE DANIEL COSTEL

TEORIA ŞI METODICA PREGĂTIRII

ÎN DOMENIUL EDUCAŢIEI FIZICE

A PERSONALULUI M.A.I.

Bucureşti – 2005 –

TORJE, DANIEL COSTEL Teoria şi metodica pregătirii personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor în domeniul educaţiei fizice / Daniel Costel Torje. – Bucureşti: Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2005 Bibliogr. ISBN 973-8307-95-3 796:354.31(498)

Redactare: Elena CIOPONEA Tehnoredactare: Dumitru VĂNUŢĂ Coperta: Carmen TUDORACHE

Lavinia DIMA

Tiparul executat la Tipografia Ministerului Administraţiei şi Internelor

Cuvânt înainte

Pregătirea continuă în domeniul educaţiei fizice – alături de informatică şi limbi străine – constituie un obiectiv primordial pentru conducerea ministerului. Apariţia noului ordin – controversat şi contestat pe alocuri de specialiştii domeniului – demonstrează, totuşi, preocuparea instituţiei de a găsi soluţii eficiente, de ridicare a nivelului de pregătire a cadrelor Ministerului Administraţiei şi Internelor, soluţii care să contribuie la perfecţionarea pregătirii în domeniul educaţiei fizice.

Din punctul meu de vedere este de neacceptat ca un poliţist, indiferent în ce sector îşi desfăşoară activitatea, să nu dispună de o motricitate şi aptitudini fizice, peste performanţele medii ale populaţiei de aceiaşi vârstă. Rigiditatea, obezitatea sau lipsa de armonie dintre segmentele corpului, fac din poliţist o „pradă” uşoară, în faţa unor infractori agili şi o ţintă preferată pentru glume şi ironii, din partea membrilor societăţii.

Din păcate, realitatea confirmă faptul că, sunt încă mulţi poliţişti care nu se încadrează în modelul dorit, care au lacune mari în ceea ce priveşte pregătirea în domeniul educaţiei fizice şi care nu manifestă nici un fel de preocupare pentru aspectul fizic. Nu întâmplător în emisiunile de divertisment, personajul reprezentând lucrătorul Ministerului Administraţiei şi Internelor apare cu burtă, cu ţinuta dezordonată şi cu mersul legănat.

Acest personaj este „extras” din realitatea noastră, trebuie să recunoaştem acest lucru, dar el reprezintă un anumit segment, care nu caracterizează lucrătorul M.A.I. şi de aceea consider că, este necesar să se facă în continuare eforturi suplimentare, pentru a schimba această imagine nefavorabilă şi la urma urmei nedreaptă.

Semnalele nu sunt întâmplătoare. Ele indică un adevăr crud, de care toţi cei răspunzători trebuie să ţină seama. Iată de ce, în calitate de specialist în probleme de educaţie fizică, am dorit să vin în sprijinul colegilor mei şi a celor care iubesc sportul şi activitatea de educaţie fizică, elaborând această lucrare, cu intenţia de a contribui la ameliorarea pregătirii pe acest segment de activitate.

Experienţa acumulată în cei doisprezece ani de muncă în Ministerul Administraţiei şi Internelor – timp în care am lucrat cu toate categoriile de personal de la studenţi la ofiţeri, agenţi sau personal civil, femei

3

Dr. TORJE DANIEL COSTEL

sau bărbaţi – mi-a permis să-mi conturez un punct de vedere solid, cu privire la activitatea de educaţie fizică şi pe care l-am prezentat şi în alte lucrări sau articole de specialitate.

Lucrarea de faţă cuprinde aproape toată problematica pregătirii continue în domeniul educaţiei fizice, făcând o descriere explicită a principalelor procedee şi tehnici întrebuinţate în pregătire. De asemenea, oferă numeroase metode şi exerciţii de învăţare, indicaţii preţioase şi reguli tactice, aplicabile în situaţii concrete, pentru toate grupele de pregătire, prevăzute de ordinul care reglementează activitatea în domeniul educaţiei fizice.

Desigur că, în timp, lucrarea poate fi îmbunătăţită şi prin contribuţia altor specialişti, ale căror opinii şi puncte de vedere le aştept cu nerăbdare. Sugestiile lor sunt oricând binevenite. Îmi manifest deschis disponibilitatea de a colabora cu orice specialist în domeniu, în beneficiul colegilor noştri şi a disciplinei pe care o slujim. Sunt convins că eforturile noastre vor fi în măsură să ridice ştacheta performanţei la un nivel care să satisfacă toate pretenţiile şi aşteptările conducerii ministerului.

AUTORUL

4

Capitolul I

EDUCAŢIA FIZICĂ – DISCIPLINĂ DE BAZĂ ÎN PREGĂTIREA ŞI FORMAREA CADRELOR

MINISTERULUI ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

1.1. Educaţia fizică – prezentare generală

În momentul de faţă, la nivelul învăţământului european există opt domenii de competenţă, în jurul cărora gravitează toate ariile curriculare, inclusiv cele din învăţământul din România. Aceste domenii cheie se prezintă astfel:

● comunicare în limba maternă; ● comunicare în limbi străine; ● matematică, ştiinţe şi tehnologii; ● tehnologia informatică şi a comunicaţiilor; ● competenţe interpersonale, interculturale, sociale şi civice; ● cultură antreprenorială; ● sensibilizarea la cultură; ● „a învăţa să înveţi”.

În realizarea acestor domenii, în învăţământul românesc o contribuţie deosebită o aduce aria curriculară de la educaţia fizică, a cărui menire constă în „asigurarea dezvoltării aptitudinilor bio-psiho-motrice şi formarea capacităţii elevilor de a acţiona asupra acestora, în vederea menţinerii permanente a stării optime de sănătate, asigurarea unei dezvoltări fizice armonioase şi manifestarea unei capacităţi motrice favorabile inserţiei profesionale şi sociale, prezente şi viitoare”.1

1 Dragomir Petrică şi Scarlat Eugeniu, „Educaţia fizică şcolară”, Editura Didactică şi Pedagogică R.A, Bucureşti, 2004.

5


Educaţia fizică este o activitate motrică, al cărei scop constă în îndeplinirea unor obiective instructiv – educative bine definite. Ea face parte din marea familie a educaţiei, din educaţia generală, alături de educaţia intelectuală, morală, estetică, tehnico-profesională şi se desfăşoară după anumite legi, norme şi prescripţii metodice.

Educaţia fizică este „activitatea care valorifică sistematic ansamblul formelor de practicare a exerciţiilor fizice, în scopul măririi în principal a potenţialului biologic al omului în concordanţă cu cerinţele sociale.”2 Educaţia fizică înseamnă efort divers, mereu astfel structurat motric, în cele mai variate atitudini.

Legea educaţiei fizice şi sportului apărută în anul 2000 stipulează în art.2 că „prin educaţie fizică şi sport se înţelege toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel.” Conform aceleiaşi legi, atât educaţia fizică cât şi sportul „sunt activităţi de interes naţional sprijinite de stat.”

Educaţia fizică şi sportul sunt activităţi fizice, care ameliorează sau menţin practicanţilor o bună stare fizică şi psihică. Ambele au un caracter ludic şi permit subiectului să se exprime sau să se confrunte cu el însuşi, sau cu ceilalţi participanţi.

Potrivit art. 5, litera a, din ordinul M.A.I. nr. 154 din 03.03.2004, educaţia fizică „reprezintă ansamblul formelor de activitate colectivă sau individuală, ce se desfăşoară în vederea formării, dezvoltării şi menţinerii capacităţii motrice, pentru îndeplinirea atribuţiilor funcţionale, fortificarea stării de sănătate fizică şi psihică, precum şi de socializare a personalului instituţiei.”3

Parte componentă a educaţiei integrale, disciplina educaţie fizică îşi propune să făurească un om armonios dezvoltat, să înarmeze tineretul cu un fond de cunoştinţe, priceperi şi deprinderi de mişcare într-un cadru organizat. Educaţia fizică urmăreşte să le insufle practicanţilor dorinţa de mişcare, în scopul integrării acestora în societate la exigenţele omului modern. Astfel, o parte dintre aceştia vor fi preocupaţi de practicarea independentă a 2 Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Editura Stadion, Bucureşti, 1974. 3 Ordinul ministrului de stat, ministrul Administraţiei şi Internelor nr. 154 din 03.03.2004, privind activităţile de educaţie fizică şi sport în Ministerul Administraţiei şi Internelor.

6

Educaţia fizică – disciplină de bază exerciţiului fizic sau sportului, iar un număr semnificativ vor opta pentru sportul de performanţă.

Educaţia fizică prezintă următoarele caracteristici fundamentale: – fiziologică, după natura exerciţiilor folosite; – pedagogică, după metodele utilizate; – biologică, prin efectele pe care le produce asupra organismului

uman; – socială, prin modul de organizare.

Educaţia fizică vizează organismul uman în general, calităţile motrice ale acestuia, deprinderile şi priceperile motrice de bază şi utilitar-aplicative, precum şi deprinderile şi priceperile specifice unor ramuri şi probe sportive. Prin modul în care se desfăşoară şi prin obiectivele pe care le are de îndeplinit, educaţia fizică are un predominant caracter formativ, pregătind subiecţii pentru ancorarea acestora la problemele existenţei cotidiene.

Educaţia fizică este o activitate accesibilă tuturor, indiferent de vârstă sau sex, sănătos sau cu deficienţe fizice. Are obiective generale şi obiective specifice fiecărui subsistem al său (ex. educaţia fizică a tinerei generaţii, educaţia fizică militară).

Dintre obiectivele cu caracter general se detaşează:

– menţinerea unei stări optime de sănătate a celor ce practică exerciţiile fizice în mod sistematic şi conştient, precum şi creşterea potenţialului lor de muncă;

– favorizarea proceselor de creştere şi optimizare a dezvoltării fizice a organismului, celor ce practică exerciţiile fizice în mod sistematic şi conştient;

– dezvoltarea şi educarea, în principal, a calităţilor motrice de bază (viteză, forţă, rezistenţă, îndemânare), iar în secundar, a celor specifice unor ramuri şi probe sportive;

– formarea şi chiar perfecţionarea capacităţii şi obişnuinţei de practicare corectă, sistematică şi conştientă a exerciţiilor fizice în timpul liber;

– contribuţia eficientă la dezvoltarea unor trăsături şi calităţi intelectuale, moral-volitive, estetice, civice şi tehnico-profesionale etc.4

Activitatea de educaţie fizică se desfăşoară sub două coordonate. Una de natură organizatorică, în cadrul instituţiilor de învăţământ ca proces instructiv educativ şi una independentă, ca activitate desfăşurată în timpul

4 Cârstea Gheorghe „Educaţia fizică”, Casa de editură Petru Maior, Bucureşti, 1999.

7


liber. Forma organizatorică este, fără îndoială, cea mai răspândită. Aceasta se desfăşoară după reguli bine stabilite, sub conducerea unui cadru didactic de specialitate, care poartă întreaga responsabilitate, pentru calitatea activităţii şi rezultatele ce se obţin.

În îndeplinirea idealului său, disciplina educaţie fizică exercită mai multe funcţii. Unele dintre acestea sunt specifice, în sensul că, vizează cele două dimensiuni ale obiectului de studiu propriu – dezvoltarea corporală şi capacitatea motrică generală –, iar altele asociate, în sensul că, întregesc efectele asupra organismului uman, produse în urma practicării sistematice a exerciţiilor fizice. Aceste funcţii se prezintă astfel:

a) Funcţia de perfecţionare a dezvoltării fizice – este o funcţie specifică, prin care educaţia fizică influenţează pozitiv indicii somatici şi funcţionali;

b) Funcţia de perfecţionare a capacităţii motrice generale – este o funcţie specifică, prin care se acţionează favorabil asupra calităţilor motrice şi asupra deprinderilor şi priceperilor motrice;

c) Funcţia igienică – este o funcţie asociată, care urmăreşte menţinerea unei stări optime de sănătate a tuturor celor care practică în mod organizat activitatea de educaţie fizică;

d) Funcţia recreativă – este o funcţie asociată, care urmăreşte pe de o parte petrecerea timpului liber prin diferite activităţi şi exerciţii fizice, iar pe de altă parte dezvoltarea interesului pentru urmărirea, fie direct, fie prin mijloace mass-media, a întrecerilor sportive;

e) Funcţia de emulaţie – este o funcţie asociată, care dezvoltă spiritul competiţional şi dorinţa de autodepăşire;

f) Funcţia educativă – este o funcţie asociată, care contribuie la dezvoltarea personalităţii umane în integritatea sa.5

Educaţia fizică a fost, este şi va rămâne una din cele mai atractive discipline de învăţământ, datorită metodologiei sale de tip euristic şi caracterului său emoţional. Multiplele sale efecte asupra organismului uman influenţează favorabil creşterea şi dezvoltarea fiinţei umane şi îi determină pe elevi şi studenţi să o plaseze în topul materiilor preferate.

5 Cârstea Gheorghe “Educaţia fizică”, Casa de editură Petru Maior, Bucureşti, 1999.

8

Educaţia fizică – disciplină de bază

1.2. Importanţa pregătirii continue în domeniul educaţiei fizice

În etapa actuală de profunde transformări, pe care societatea românească le traversează în toate domeniile de activitate, problema pregătirii continue a specialiştilor capătă o importanţă covârşitoare, avându-se în vedere în principal, noile cerinţe de dezvoltare şi de progres specifice acestui început de secol şi mileniu. În acest context general, de promovare a unui sistem de valori democratice, pregătirea cadrelor Ministerului Administraţiei şi Internelor la nivelul cerinţelor actuale, reprezintă o prioritate a conducerii acestui minister, calitatea personalului poliţienesc constituind un obiectiv căruia i se acordă o atenţie cu totul deosebită.

Fiind o profesie complexă, care cere competenţe profesionale, susţinute de performanţe specifice şi calităţi umane bine conturate, în cadrul căreia nivelul de pregătire în domeniul educaţiei fizice este determinant, poliţistul este obligat să-şi menţină condiţia fizică la un nivel cât mai ridicat, pentru a-şi îndeplini cu succes misiunile încredinţate şi pentru a avea un randament constant şi eficient vreme îndelungată.

Plecând de la obligaţiile profesionale ale lucrătorului Ministerului Administraţiei şi Internelor, este de presupus că performanţele sale, sunt condiţionate de o foarte bună stare de sănătate, de o mare mobilitate şi multă voinţă în depăşirea diferitelor obstacole, de o solidă rezistenţă la stres, iar la întărirea acestora educaţia fizică îşi aduce un aport substanţial. Prin urmare, educaţia fizică a poliţistului devine pe cât de importantă, pe atât de indispensabilă. De exemplu, în exercitarea profesiei pot oricând apărea situaţii care să-i pună acestuia viaţa în pericol, dovadă fiind numărul şi diversitatea infracţiunilor de ultraj săvârşite în ultimii ani, ori în astfel de momente, nivelul calităţilor motrice sau cunoştinţele de autoapărare, joacă un rol hotărâtor. Aşa se explică de ce, încă din momentul selecţiei cadrelor, nivelul aptitudinilor fizice se impune ca unul din criteriile de bază pe care trebuie să-l îndeplinească orice persoană, ce are pretenţia de a accede la statutul de lucrător în Ministerul Administraţiei şi Internelor.

Totodată, din motivele mai sus menţionate, pe tot parcursul carierei, personalul Ministerului Administraţiei şi Internelor este obligat să susţină în fiecare an, semestru sau trimestru (în funcţie de grupa de solicitare fizică) un examen la educaţie fizică, calificativul obţinut contribuind la aprecierea nivelului de pregătire al acestuia, la evaluarea modului în care

9


poate face faţă exigenţelor specifice profesiei date. Nepromovarea de două ori, în mod consecutiv, a examenului la educaţie fizică, pune persoana în cauză în discuţia conducerii instituţiei, care are puterea de a hotărî, menţinerea sau nu, în postul deţinut, a persoanei discutate. Aşadar, educaţia fizică a fost şi rămâne una dintre cele mai importante segmente ale pregătirii poliţiştilor, fără de care nu se poate concepe formarea cadrelor Ministerului Administraţiei şi Internelor.

10

Capitolul II

CONŢINUTUL EDUCAŢIEI FIZICE ÎN MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

2.1. Concepţia programului de pregătire

Cum este şi firesc, la baza formării şi perfecţionării pregătirii cadrelor Ministerului Administraţiei şi Internelor se află întotdeauna o concepţie, care rezultă din logica fie a formării iniţiale, fie a formării continue al celor cuprinşi în programul respectiv. În cazul de faţă, lucrarea se inspiră din logica formaţiei continue a personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor, materializată în apariţia ordinului nr. 154 din 03.03.20046, ordin care ţine seama pe de o parte, de solicitările profesionale specifice şi de creşterea eficienţei acestei activităţi, iar pe de altă parte, de rolul şi funcţiile educaţiei fizice şi activităţilor sportive, în asigurarea competenţelor profesionale şi calităţilor necesare, ataşate acestor competenţe. Toate acestea trebuiesc privite, în perspectiva alinierii la standardele de performanţă impuse de conducerea statului şi implicit a ministerului.

Lucrarea de faţă se prezintă sub forma unui program de pregătire continuă la disciplina educaţie fizică, pentru cadrele Ministerului Administraţiei şi Internelor. Această soluţie curriculară oferă o viziune nouă, modernă de instruire, care să contribuie la creşterea performanţelor calităţilor motrice ale cadrelor ministerului, prin realizarea unei pregătiri concepută ştiinţific, în care atât cuprinsul instruirii cât şi planificarea acesteia, să se facă în strânsă concordanţă cu cerinţele actuale şi de perspectivă, ale formării şi perfecţionării pregătirii cadrelor Ministerului Administraţiei şi Internelor.

În condiţiile actuale, raportându-ne la cerinţele şi exigenţele cerute unei poliţii moderne, profesioniste, eficiente, efectuarea activităţii de formare şi 6 Ordinul ministrului de stat, ministrul Administraţiei şi Internelor nr. 154 din 03.03.2004, privind activităţile de educaţie fizică şi sport în Ministerul Administraţiei şi Internelor.

11


perfecţionare a pregătirii în afara cadrului ştiinţific este dăunătoare nu numai instituţiei, ci mai ales societăţii, pe care poliţia este obligată să o servească prompt, eficient, cu dăruire şi devotament.

Întregul conţinut al educaţiei fizice în Ministerul Administraţiei şi Internelor este structurat pe cele două componente fundamentale, respectiv pregătirea fizică generală şi pregătirea fizică specifică. Lor li se adaugă şi o componentă de tip special, dar care prin caracterul său limitat, nu face obiectul acestei lucrări.

Fiecare din cele două componente fundamentale are propria sa concepţie. Fiecare vizează anumite obiective proprii, dar împreună ambele contribuie la perfecţionarea pregătirii personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor în domeniul educaţiei fizice, la creşterea randamentului şi a competenţelor specifice.

12

Capitolul III

PREGĂTIREA FIZICĂ GENERALĂ

3.1. Conţinutul pregătiri fizice generale

Conform ordinului nr. 154 din 03.03.2004 din pregătirea fizică generală fac parte atletismul, gimnastica şi jocul sportiv. În alcătuirea programului de pregătire am ţinut cont de particularităţile disciplinelor, de efectele pe care le generează asupra organismului şi de contribuţia pe care o aduce fiecare la îndeplinirea obiectivelor fixate de reglementările în vigoare.

Partea de pregătire fizică generală tratează cele trei calităţi motrice de bază, solicitate de probele de verificare la educaţie fizică respectiv viteză, forţă şi rezistenţă. Toate sunt definite şi prezentate din punct de vedere al factorilor care le influenţează şi la fiecare sunt descrise formele de manifestare şi principalele caracteristici.

Atletismul este prezent în lucrare pentru probele de alergare, de aruncări şi sărituri. Sunt descrise tehnicile startului de jos şi din picioare, tehnicile alergării de viteză şi de semifond, principalele procedee de aruncare respectiv, cu săltare şi cu piruetă, precum şi exerciţii pentru învăţarea startului de jos, pentru dezvoltarea vitezei de accelerare şi deplasare, pentru învăţarea săriturilor şi aruncărilor. Cu titlu de exemplificare, vom aminti aici că, exerciţiile de viteză vizează ameliorarea indicilor de reacţie, de accelerare şi de deplasare (necesari probelor de 50 m plat sau 100 de m plat), cele de forţă urmăresc cu precădere dezvoltarea trenului superior (pentru probele de flotări şi ridicarea trunchiului la verticală), iar pentru dezvoltarea rezistenţei s-a avut în vedere alergarea de durată, dar şi utilizarea metodei alternativ-progresive şi a metodei lucrului cu intervale.

O atenţie aparte în cadrul pregătirii fizice generale am acordat-o gimnasticii medicale. Ea reprezintă un element de noutate din punct de vedere al modului de prezentare, fiind inclusă din raţiuni practice, constatate şi extrase din activitatea desfăşurată cu personalul instituţiei de vârstă şi experienţă diferite, cu personal ce îşi desfăşoară activitatea în anumite compartimente şi îndeplinesc, în mod constant, anumite sarcini specifice.

13


Este cunoscut faptul că, fiecare profesie se particularizează prin solicitarea unui anumit tip de efort fizic şi intelectual, asociate desigur în proporţii diferite. În cazul de faţă, efortul fizic este condiţionat de anumite poziţii ale organismului, de anumite mişcări efectuate de diferitele segmente ale corpului, pe durata orelor de muncă. Prin repetarea sistematică a acestor mişcări, prin menţinerea poziţiilor specifice efortului profesional timp îndelungat, pot apărea efecte nefavorabile asupra organismului persoanei în cauză, efecte ce au influenţe directe asupra stării de sănătate şi asupra randamentului în exercitarea profesiei. Astfel de aspecte le-am avut în vedere atunci când am conceput partea de gimnastică medicală, urmărind selectarea acelor exerciţii, care prin consecinţele pe care le produc, să împiedice sau să prevină urmările nefavorabile ale efortului profesional presupus.

Prin introducerea în programul de pregătire – şi exersarea în lecţiile (şedinţele) de instruire – a acestor structuri de exerciţii, se va realiza prevenirea sau combaterea oboselii profesionale, dar şi restabilirea echilibrului funcţional al sistemului nervos central şi a celui neuromuscular, atât de necesară după zile întregi de muncă, după o săptămână de activitate profesională intensă.

Având în vedere participarea cadrelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor la activitatea de perfecţionare a propriei pregătiri în domeniul educaţiei fizice, am considerat necesară alcătuirea unui program de gimnastică, cu caracter special, ţinând cont de natura efortului depus la locul de muncă de personalul ministerului. Prin urmare, în conceperea şi elaborarea programului, am pornit de la premiSa că, persoanele care desfăşoară un efort profesional static, au nevoie de un program corespunzător de pregătire fizică generală şi care, în mod evident, trebuie să difere de cel rezervat persoanelor care desfăşoară un efort profesional dinamic. Există însă şi o a treia categorie şi anume, cei care desfăşoară un efort mixt. Persoanele care se încadrează în această grupă vor efectua exerciţii atât din primul, cât şi din al doilea complex de exerciţii.

Gimnastica de bază şi stretchingul oferă cele mai multe exerciţii pentru ameliorarea indicilor stării de sănătate, pentru menţinerea unei posturi corecte şi îndreptarea eventualelor deficienţe fizice instalate în organism. Exerciţiile din gimnastica de bază, exerciţiile de fittnes şi de stretching reprezintă cele mai eficiente mijloace de prelucrare a grupelor musculare. Împreună cu exerciţiile de respiraţie aferente, aceste structuri de exerciţii efectuate pe fond muzical, gen aerobic, asigură o stare de confort psihic deosebită, o stare de relaxare şi destindere, de deconectare, contribuind la înlăturarea senzaţiei de oboseală. Ele creează în acelaşi timp o ambianţă şi o atmosferă de lucru excelentă.

14

Pregătirea fizică generală

În selecţia exerciţiilor am ţinut seama de grupele musculare care acţionează în timpul lucrului, de efectele pe care exerciţiile le produc asupra organismului, de segmentele corpului şi de caracteristicile efortului specific.

Programul de pregătire fizică generală include şi jocul sportiv, date fiind potenţialităţile formativ-educative ale acestuia (în funcţie de opţiunile participanţilor fotbal, volei sau baschet). Având în vedere faptul că, includerea jocului sportiv s-a făcut în scopul destinderii şi recreerii, programul nu conţine elemente tehnico-tactice de învăţare sau consolidare specifice practicării acestuia.

Lecţiile de educaţie fizică nu trebuie să reprezinte pentru persoanele care participă un efort suplimentar, ci dimpotrivă, să constituie – mai ales pentru categoria de solicitare normală – un prilej de tonificare a întregului organism, un moment de relaxare, de bună dispoziţie. Am estimat că, dacă volumul şi intensitatea efortului depus, ar depăşi limitele obişnuite pentru acest gen de activitate, s-ar putea obţine efecte contrare. De aceea dozarea efortului devine o problemă foarte importantă de rezolvat. Aşa se face că, în programul de pregătire am prevăzut exerciţii de educare a respiraţiei.

3.2. Obiectivele pregătirii fizice generale

Concepţia de ansamblu, care a stat la baza elaborării programului, se concretizează cu precădere în definirea intenţiilor sau obiectivelor generale şi specifice. Aceste obiective au orientat realizarea întregului program de la început până la sfârşit. Ele sunt în concordanţă cu cerinţele conducerii Ministerului Administraţiei şi Internelor şi cu necesităţile concrete de pregătire, rezultate din activitatea de zi cu zi a poliţiştilor. Întrucât fiecare disciplină sportivă, care întră în alcătuirea programului, prezintă propriile obiective, am selectat pentru pregătirea fizică generală acele obiective în care se regăsesc cele mai multe componente.

Obiectivele generale care jalonează întreaga pregătire sunt următoarele:

● menţinerea stării de sănătate a cadrelor instituţiei; ● îmbunătăţirea indicilor calităţilor motrice, viteză, forţă,

rezistenţă; ● dezvoltarea fizică armonioasă şi călirea organismului; ● formarea unei ţinute corecte, precum şi corectarea unor

deficienţe fizice, care pot să apară în urma efortului profesional;

15


● înlăturarea unor efecte negative ale lipsei de activitate fizică (oboseală) şi de compensare a unor factori sociali negativi (stress, agresivitate, sedentarism etc.);

● dezvoltarea capacităţii de efort fizic şi creştere a randamentului;

● menţinerea mobilităţii şi a forţei musculare la parametrii optimali;

● dezvoltarea capacităţii de relaxare a grupelor musculare; ● dezvoltarea plăcerii şi a deprinderii de practicare

independentă, sistematică şi continuă a exerciţiului fizic în timpul liber;

16

Capitolul IV

CALITĂŢILE MOTRICE

4.1. Prezentare generală

Organismul uman dispune de anumite însuşiri motrice, denumite de specialişti calităţi motrice, care-i permit să desfăşoare acţiuni şi activităţi fizice. Aceste însuşiri în decursul vieţii se dezvoltă până la o anumită vârstă, după care intervine o stagnare, urmate – odată cu înaintarea în vârstă – de un regres. Prin activitatea de educaţie fizică aceste calităţi motrice pot fi influenţate în sens pozitiv, se poate accelera dezvoltarea şi educarea lor.

Calităţile motrice se împart în două categorii: – prima categorie include calităţile motrice de bază, respectiv

viteza, îndemânarea, forţa şi rezistenţa; – a doua categorie include calităţile motrice specifice; este vorba

de calităţile motrice implicate în practicarea unor ramuri de sport, sau în exercitarea unor profesii; ele rezultă din combinarea unor calităţi motrice de bază (de exemplu detenta care combină viteza cu forţa).

Fiecărei calităţi motrice de bază îi corespunde un element caracteristic, care predomină şi o defineşte. Aceste elemente caracteristice se prezintă astfel:

– repeziciune, pentru calitatea motrică de bază viteză; – complexitate, pentru calitatea motrică de bază îndemânare; – încărcătură, pentru calitatea motrică de bază forţă; – durată, pentru calitatea motrică de bază rezistenţă.7

Aproape orice act motric se efectuează prin participarea – în proporţii diferite – a tuturor calităţilor motrice de bază. Există însă şi exerciţii fizice la care participă doar o calitate motrică, aşa numitele exerciţii „pure” (de viteză sau de forţă). 7 Gheorghe Cârstea „Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului”, Editura Universul, Bucureşti, 1993.

17


Între calităţile motrice şi deprinderile motrice există o strânsă legătură. Astfel, un nivel ridicat al calităţilor motrice are ca efect reducerea duratei procesului de însuşire a deprinderilor şi priceperilor motrice. Totodată, exersarea făcută în procesul instructiv-educativ cu scopul însuşirii deprinderilor şi priceperilor motrice, conduce în mod indirect la dezvoltarea calităţilor motrice. Fiecare deprindere sau pricepere motrică însuşită, poate fi un mijloc pentru dezvoltarea calităţilor motrice. Dacă nivelul calităţilor motrice este scăzut, procesul de însuşire al deprinderilor şi priceperilor motrice este mult mai mare.8

În Ministerul Administraţiei şi Internelor se acţionează cu precădere asupra calităţilor motrice de bază viteză, forţă şi rezistenţă. În ceea ce priveşte îndemânarea, în lecţiile de educaţie fizică se acţionează pentru dezvoltarea îndemânării specifice sporturilor de luptă.

4.2. Viteză

4.2.1. Definiţie, factori şi forme de manifestare

Prin viteză se înţelege „capacitatea organismului uman de a executa acte şi acţiuni motrice, cu întregul corp sau numai cu anumite segmente (părţi) ale acestuia, într-un timp cât mai scurt”.9 Profesorul Adrian Dragnea o defineşte ca fiind „iuţeala sau rapiditatea efectuării mişcării sau actului motric în unitatea de timp”10, iar A.D.Novikov spune în lucrarea sa că „prin viteză se înţelege complexul de însuşiri funcţionale ale omului, care determină nemijlocit şi cu preponderenţă caracteristicile de viteză ale mişcărilor, precum şi timpul de reacţie motrică”.11

De regulă, în cadrul fiecărei acţiuni motrice, întâlnim viteza sub forma combinării principalelor sale forme de manifestare, una dintre acestea având, în general, ponderea cea mai mare în efectuarea acţiunii. De exemplu, în cadrul alergării de viteză pe distanţa de 100 m plat, se pot evidenţia următoarele combinări: viteză de reacţie – reacţia la start; desprinderea din bloc start, viteza de execuţie – avântarea coapsei; viteza de repetiţie – frecvenţa paşilor etc. 8 Op.cit. 9 Gheorghe Cârstea „Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului”, Editura Universul, Bucureşti, 1993. 10 Adrian Dragnea „Teoria şi metodica dezvoltării calităţilor motrice”, ANEFS, Bucureşti, 1991. 11 A.D.Novikov, „Teoria şi metodica educaţiei fizice”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980.

18

Calităţile motrice

Viteza se măsoară apreciind: ● durata necesară apariţiei reacţiei motrice, timpul consumat de la

emiterea semnalului până la reacţia de răspuns; ● viteza acţiunii singulare (un singur pas, o singură lovitură); ● frecvenţa maximă a mişcărilor determinată la nivelul unei singure

articulaţii, mişcările fiind efectuate cu amplitudine maximă şi rezistenţă minimă într-un anumit interval de timp.12

După studiile efectuate de Thőner13 – citat de Mitra M şi Mogoş A. – acest timp, necesar pentru o singură reacţie, se situează între 140-180 miimi de secundă şi reprezintă:

– 140 miimi/s în cazul excitanţilor cutanaţi; – 150 miimi/s în cazul semnalelor sonore; – 180 miimi/s în cazul semnalelor vizuale. Valoarea vitezei şi implicit a formelor de manifestare a acesteia

este influenţată de mai mulţi factori fizici, biologici, biochimici, psihici şi într-o anumită măsură morfologici. Cei mai importanţi sunt:

– mobilitatea proceselor nervoase corticale; – alternanţa rapidă în centrii corticali ai excitaţiei şi inhibiţiei; – viteza de transmitere a impulsurilor nervoase; – acuitatea, precizia organelor receptoare ale semnalelor; – ritmul optim de alternare a contracţiilor şi relaxărilor grupelor

musculare; – calitatea fibrei musculare şi valoarea surselor şi proceselor

energetice; – nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice; – capacitatea de concentrare şi mobilizare; – unii factori de tip constituţional (morfologic) cum ar fi lungimea

segmentelor, mobilitatea articulară.14

Majoritatea specialiştilor disting trei forme de bază, relativ independente, în manifestarea vitezei în diferite acţiuni motrice, probe şi ramuri sportive:

– viteza de reacţie; – viteza de execuţie; – viteza de repetiţie.

Unele surse bibliografice – de exemplu Mitra şi Mogoş sau Matveev şi Novikov – amintesc în plus, ca forme de manifestare, subordonate celor

12 Gheorghe Cârstea op.cit. 13 M. Mitra, A. Mogoş „Metodica educaţiei fizice”, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1980. 14 Gheorghe Cârstea, op.cit.

19


menţionate sau independente, viteza de deplasare (variantă a vitezei de repetiţie); viteza de accelerare sau capacitatea de a creşte indicii de frecvenţă; viteza în regim de rezistenţă sau capacitatea de a efectua acţiunile motrice cu indici constanţi de viteză pe o durată de timp mai lungă; viteza explozivă ca variantă a vitezei de execuţie în cadrul căreia se realizează o anumită combinare a vitezei cu forţa şi viteza de decizie, variantă a vitezei de reacţie şi de execuţie.

Viteza de reacţie – se referă la rapiditatea cu care organismul răspunde la semnale (excitanţi, comenzi), la iuţeala cu care sesizează şi recepţionează semnalele şi la durata necesară angajării în acţiune (elaborarea şi emiterea răspunsului).15

Reacţiile motrice pot fi simple sau complexe. În cazul reacţiei simple avem de-a face cu răspunsuri elaborate la excitanţi cunoscuţi. Reacţia complexă implică elaborarea răspunsurilor – alegerea, combinarea, corectarea acestora. Această variantă a vitezei de reacţie este prezentă în jocurile sportive, sporturile de luptă.

Din studiile efectuate referitor la această formă de bază a manifestării vitezei rezultă:

– indicii vitezei de reacţie nu corelează cu indicii celorlalte forme de manifestare a vitezei, adică îmbunătăţirea vitezei de reacţie nu se va repercuta favorabil asupra vitezei de execuţie sau a vitezei de repetiţie;

– în cazul reacţiilor simple se constată un grad mai mare de transfer, individul care reacţionează rapid la unele situaţii va manifesta aceeaşi rapiditate şi în altele;

– viteza de reacţie nu este identică pentru toate segmentele corpului, membrele superioare prezentând indicii cei mai ridicaţi de viteză de reacţie.

Viteza de execuţie – viteza propriu-zisă a mişcărilor defineşte „rapiditatea cu care se execută o acţiune motrică singulară, unitară ca structură motrică.”16 Este determinantă în unele sporturi cu structuri motrice aciclice, cum ar fi: sărituri, aruncări, elemente de gimnastică.

În dezvoltarea vitezei de execuţie există, în opinia unor specialişti, anumiţi factori limitativi, cum ar fi forţa şi tehnica execuţiei. În cazul vitezei de execuţie în marea majoritate a acţiunilor motrice a căror eficienţă depinde de manifestarea acesteia trebuie asigurat un raport optim între forţă şi viteză.

Dintre formele de manifestare a vitezei această formă este cel mai incomplet studiată, mecanismele fiziologice implicate în manifestarea vitezei contracţiei musculare (box, aruncări) sau tehnică (lovitura de atac, virajele) precum şi studierea vitezei limitat, doar la unele probe de viteză (alergări, 15 M. Mitra, A. Mogoş, op.cit. 16 Gheorghe Cârstea „Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului”, ANEFS Bucureşti, 1991.

20

Calităţile motrice ciclism) au condus la situaţia amintită, aportul acestei forme de manifestare a vitezei fiind târziu sesizat.

Viteza de repetiţie – sau de deplasare cum o mai numesc alţii, defineşte „iuţeala cu care se repetă mişcările în unitatea de timp”.17 Este implicată în acţiunile motrice care au în structura lor mişcări ciclice ce se repetă într-o succesiune rapidă, într-un termen limitat: alergări, marş, schi fond (cadenţa paşilor). Prelungirea duratei execuţiei acţiunii pe de o parte, creşterea încărcăturii efortului pe de altă parte, limitează considerabil manifestarea vitezei, efectuarea acţiunilor în aceste cazuri fiind posibilă numai prin îmbinarea vitezei cu rezistenţa şi cu forţa.

Factorul limitativ al frecvenţei mari cu care mişcările se pot repeta îl constituie mobilitatea proceselor nervoase fundamentale, posibilitatea scoarţei de a alterna rapid excitaţia şi inhibiţia în zonele motorii, ceea ce asigură sincronizarea contracţiilor şi relaxărilor grupelor musculare cu acţiuni contrarii. Labilitatea excitaţiei şi inhibiţiei, structura morfologică şi compoziţia chimică a muşchilor, determină frecvenţa impulsurilor motorii şi a contracţiilor musculare. Labilitatea acestor procese este puternic determinată de anumite însuşiri ereditare, ceea ce conduce la concluzia că şi viteza de repetiţie este mai puţin perfectibilă.

Pentru a testa această formă de manifestare a vitezei, se înregistrează frecvenţa maximă cu care se execută mişcarea în diferite articulaţii, în condiţiile în care nu se adaugă încărcături suplimentare. Frecvenţa maximă a paşilor (atletism, ciclism) poate ajunge la om la cinci repetări pe secundă.

După A. Demeter ritmul apare ca „o consecinţă a efortului organismului de a-şi consuma în mod economic energia şi de a-şi subordona toate funcţiile unei conduceri unice”.18 Alegerea ritmurilor optime şi menţinerea acestora pe tot parcursul desfăşurării acţiunii, constituie factorul hotărâtor al randamentului acţiunii, al performanţei sportive.

În activitatea poliţistului viteza este foarte importantă. Eficienţa acţiunilor sale este condiţionată de o reacţie rapidă. O ripostă hotărâtă a poliţistului faţă de acţiunile infractorului presupune acte şi mişcări rapide, scurte ca durată şi surprinzătoare. Acolo unde lipseşte forţa necesară, o atitudine energică, imediată, rapidă, poate asigura reuşita ripostei. Multe din acţiunile operative ale personalului ministerului se bazează pe viteza de reacţie şi de deplasare ale acestora.

17 Gheorghe Cârstea, op.cit. 18 Andrei Demeter, „Bazele fiziologice ale educaţiei fizice şcolare”, Editura Stadion, Bucureşti, 1974.

21


4.3. Forţa


Forţa reprezintă una dintre cele mai importante calităţi motrice de care dispune organismul uman, fiind solicitată în majoritatea domeniilor de activitate şi foarte frecvent în activitatea sportivă. Cercetările de specialitate şi studiile efectuate au confirmat că, nu există mişcare care să se poată realiza fără forţă, dezvoltarea necorespunzătoare a acestei calităţi, făcând chiar imposibilă formarea, dar mai ales, consolidarea deprinderilor motrice.

Orice acţiune motrică pentru a fi realizată, presupune mişcarea a cel puţin un segment al corpului, care poate avea o greutate mai mică sau mai mare. Mişcarea presupune modificarea inerţiei segmentului respectiv, ceea ce nu se poate realiza, decât cu ajutorul unei forţe, în cazul nostru, determinată de contracţia sau extensia unuia sau mai multor muşchi.

Forţei i s-a dat mai multe sensuri în vorbirea curentă, în activitatea fizică. În mod frecvent, termenul de forţă este întrebuinţat sub două aspecte:

– forţa ca o caracteristică a mişcării, spre exemplu, spunem că asupra unui corp, cu masa n, acţionează forţa F;

– forţa ca însuşire (calitate) a organismului uman. În literatura de specialitate se disting mai multe definiţii pentru care

forţa reprezintă: – capacitatea omului de a-şi manifesta prin efort muscular

anumite valori de forţă: de învingere (cu scurtarea sau lungirea muşchilor), de menţinere (fără modificarea lungimii muşchilor) sau de cedare (cu modificarea lungimii muşchilor);19

– capacitatea omului de a învinge o rezistenţă externă sau de a acţiona împotriva acestei rezistenţe;20

– capacitatea de a realiza eforturi de învingere, menţinere sau cedare în raport cu o rezistenţă externă şi internă;21

– posibilitatea organismului de a ridica, de a transporta, de a împinge, de a trage unele greutăţi, pe baza contracţiei musculare.22

19 Gheorghe Cârstea, „Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului”, Editura Universul, Bucureşti, 1993. 20 Tiberiu Ardeleanu „Particularităţile dezvoltării calităţilor motrice în atletism”, Bucureşti, 1990. 21 Adrian Dragnea „Teoria şi metodica dezvoltării calităţilor motrice”, Bucureşti, 1991. 22 Gheorghe Cărstea, op.cit.

22


Elementul comun regăsit în mai toate definiţiile este prezenţa contracţiei musculare. Cei mai importanţi factori care determină valoarea forţei sunt:

a. Numărul fibrelor musculare antrenate în contracţie şi care este hotărâtor pentru valoarea forţei pe care o poate dezvolta un muşchi; cu cât numărul fibrelor unui muşchi solicitat într-o acţiune este mai mare, cu atât forţa cu care se execută mişcarea respectivă este mai aproape de valoarea sa maximă.

Când se efectuează un efort de forţă, se contractă un număr mai mare sau mai mic de muşchi şi fibre musculare, în funcţie de dificultatea efortului. Unele grupe musculare acţionează în mod direct pentru realizarea efortului, a mişcării respective şi poartă denumirea de agoniste, iar altele care acţionează în direcţia opusă sunt antagoniste.

În efectuarea unei acţiuni motrice, contracţiile musculare au efectul scontat numai dacă sunt angrenaţi muşchi agonişti, cei antagonişti fiind puşi în stare de relaxare, Aceasta se produce numai în urma pregătirii, repetării în mod metodic a mişcării, a efortului respectiv, ceea ce are ca urmare o coordonare cât mai precisă a impulsurilor nervoase trimise spre diferite grupe musculare. Nu este posibilă o contractare simultană a tuturor grupelor musculare şi a tuturor fibrelor unui muşchi. De exemplu, în repaus se află în funcţiune 3-10% din numărul total al fibrelor muşchilor aflaţi în acţiune, acestea în raport cu posibilitatea de repaus. În timpul unei încordări mici, numărul fibrelor care se contractă dintr-un muşchi, care participă la acţiune, creşte într-un procent de 10-30%.

b. Grosimea muşchiului este, de asemenea, un factor important pentru dezvoltarea forţei musculare. Cu cât suprafaţa de secţiune transversală a unui muşchi este mai mare, cu atât este mai mare forţa care poate fi dezvoltată de el. Studiile au demonstrat că în urma unei acţiuni sistematice şi continue asupra masei muşchilor aceasta creşte, determinând implicit şi creşterea forţei lor.23

În afara celor doi factori enumeraţi şi consideraţi ca principali în determinarea valorii forţei, mai poate fi amintită eventualitatea înmulţirii fibrelor componente ale unui muşchi ca urmare a unor eforturi intense, calitatea proceselor metabolice şi a substanţelor energetice existente la nivelul muşchilor, nivelul de dezvoltare a celorlalte calităţi motrice implicate în efectuarea acţiunii de forţă, viteză, rezistenţă, supleţe, profilul psihic al individului, puterea lui de concentrare, atenţia.

23 Matveev P.L şi Novikov A.D “ Teoria şi metodica educaţiei fizice”, Editura Sport –Turism, Bucureşti, 1980.

23


Forţa se poate manifesta sub mai multe forme în raport de acţiunea motrică în carte acţionează. Distingem următoarele forme de manifestare:

● Forţa propriu-zisă – se manifestă în regim static, de regulă prin mişcări lente, prin contracţii izometrice şi intermediare. Reprezintă forţa cea mai mare pe care sistemul neuromuscular o poate dezvolta în situaţia contracţiei maxime voluntare şi mai este cunoscută sub denumirea de forţă absolută sau maximă;

● Forţa explozivă – sau capacitatea de a manifesta valori mari de forţă în cea mai mică unitate de timp. În obţinerea performanţelor are un rol substanţial în ramuri de sport şi probe bazate pe mişcări aciclice, cum ar fi: aruncările, săriturile, jocurile sportive.

● Forţa în regim de rezistenţă – definită ca fiind capacitatea omului de a efectua contracţii musculare în cadrul unor eforturi de lungă durată. În ramurile de sport şi probele bazate pe depunerea unor eforturi mari, timp îndelungat, acest tip de forţă este determinant (ex. schi fond).24

Forţa mai poate fi împărţită şi după alte criterii: generală, specială, dinamică, statică:

● Forţa generală – se referă la forţa întregului sistem muscular. Se foloseşte în realizarea unei game variate de acţiuni motrice şi se caracterizează printr-o dezvoltare multilaterală a musculaturii.

● Forţa specială – se referă la forţa anumitor grupe musculare solicitate de specificul activităţii profesionale sau al probei sportive. Acest gen de forţă are un caracter structural foarte riguros, dezvoltarea sa făcându-se corespunzător formei mişcării specifice probei sau ramurii de sport respective.

● Forţa dinamică – se referă la manifestarea forţei prin contracţii izotonice, formă recomandată pentru activitatea la vârstele mici.

● Forţa statică – se caracterizează prin aceea că se realizează exclusiv prin contracţii de tip izometric, fără acţiuni de lungire sau scurtare a muşchiului.25

Fără o forţă corespunzătoare poliţistul nu poate acţiona în activitatea operativă. În mijlocul infractorilor, acolo unde îşi desfăşoară activitatea poliţistul de rând, viaţa este adeseori dură şi plină de pericole. Nu de puţine ori lucrătorul M.A.I trebuie să folosească forţa pentru a combate manifestările ilegale ale cetăţenilor certaţi cu legea. Ori lipsa ei anulează orice şansă de izbândă. Iată de ce, dezvoltarea forţei în activitatea de educaţie fizică a personalului ministerului, deţine o pondere însemnată.

24 Adrian Dragnea, op.cit. 25 Matveev P.L şi Novikov A.D, op.cit.

24


4.4. Rezistenţa


Rezistenţa este o calitate motrică perfectibilă, care influenţează în bună măsură randamentul unei persoane. A fost definită drept „capacitatea organismului de a depune eforturi cu o durată relativ lungă şi o intensitate relativ mare, menţinând indici constanţi de eficacitate optimă”,26 sau „capacitatea organismului de a efectua eforturi de intensitate mare, un timp mai îndelungat”.27 Dragnea Adrian o caracterizează ca fiind „capacitatea psiho-fizică a organismului executantului de a face faţă oboselii specifice activităţii depuse”.28

Din definiţiile enumerate se desprind câteva elemente, ce particularizează această calitate motrică. Un prim element este durata efortului. Acest element poate fi nedeterminat dinainte, ci stabilit în funcţie de eficienţa activităţii efectuate şi determinat atunci, când într-o unitate de timp, trebuie efectuată o activitate de un anumit gen. Al doilea element este eficacitatea cât mai constantă a activităţii motrice, pe toată durata ei, şi în fine, ultimul, rapiditatea refacerii organismului, după efortul efectuat. Valoarea şi dezvoltarea rezistenţei depind de mai mulţi factori, iar cei mai importanţi sunt:

– alternanţa în contracţie a fibrelor musculare, coordonarea respiraţiei cu circulaţia, nivelul la care sistemul nervos central realizează coordonarea activităţii aparatului locomotor şi a funcţiilor vegetative, a acţiunii musculaturii antagoniste şi agoniste;

– posibilităţile sistemelor cardiovascular, respirator, muscular şi ale celorlalte funcţii ale organismului care susţin efortul;

– calitatea proceselor volitive cu ajutorul cărora se poate susţine sau relua un efort sau, din contră, abandonarea efectuării efortului;

– calitatea metabolismului; – calitatea surselor energetice; – relaţia dintre pauză şi efort în cadrul ramurilor şi probelor

sportive, care se desfăşoară cu alternarea intensităţii efortului.29

26 Gheorghe Cârstea, op.cit. 27 Septimiu Todea „Metodica educaţiei fizice şi sportului”, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, Bucureşti, 1999. 28 Adrian Dragnea, op.cit. 29 Adrian Dragnea şi Aurora Bota „Teoria activităţilor motrice”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999.

25


Se disting două forme principale de manifestare a rezistenţei şi anume: rezistenţa generală şi rezistenţa specială.

● Rezistenţa generală se caracterizează prin capacitatea organismului de a executa timp îndelungat acţiuni motrice, care angrenează circa 70% din grupele musculare şi impune solicitări mari sistemelor cardiovascular, respirator şi nervos central. Ea se dezvoltă cu precădere prin executarea timp îndelungat, a unor exerciţii ce angrenează întregul organism, marea majoritate a grupelor musculare şi în special, sistemele cardiovascular şi respirator.

● Rezistenţa specială sau specifică se referă la aspectele particularizate ale rezistenţei, necesare în anumite profesii sau ramuri sportive. Rezistenţa specială nu trebuie redusă numai la capacitatea organismului de a lupta contra oboselii, ci şi de a executa cât mai eficient diferite acţiuni motrice precise, sau uneori impuse de prevederile regulamentare şi modul de acţionare a adversarului.

După alte criterii, formele de manifestare a rezistenţei pot fi grupate astfel:

Rezistenţa de durată lungă – caracterizată printr-un efort care depăşeşte ca durată 8–10 minute şi se desfăşoară într-un regim total aerob;

Rezistenţa de durată medie – caracterizată printr-un efort ce nu depăşeşte 8 minute (2-8 minute) şi care se desfăşoară pe fond aerob, dar şi cu apariţia proceselor anaerobe spre limita superioară a duratei;

Rezistenţa de durată scurtă – caracterizată ca timp între 45 secunde şi 2 minute desfăşurată prin manifestarea intensă a proceselor anaerobe;

Rezistenţa în regim de forţă – caracterizată atât prin manifestarea unei capacităţi mari de forţă, cât şi de rezistenţă, combinate în cadrul aceleiaşi probe;

Rezistenţa în regim de viteză – specifică eforturilor foarte scurte şi rapide (100 m plat, 100 m înot). Se lucrează mult în apnee, deci cu un efort predominant anaerob.30

Rezistenţa este calitatea motrică a cărei dezvoltare poate fi realizată la orice vârstă, în orice parte a anului calendaristic şi în orice condiţii de lucru, în interior sau în aer liber. Cu toate acestea, atunci când se lucrează în interior profesorul acţionează cu preponderenţă asupra rezistenţei musculare locale – rezistenţa în regim de forţă –, iar când activitatea se desfăşoară în aer liber are prioritate rezistenţa aerobă.

30 Mitra M, Mogoş A, op.cit.

26

Capitolul V

ATLETISM

5.1. Consideraţii generale

Atletismul – la fel ca gimnastica sau jocul sportiv – reprezintă una dintre cele mai importante discipline sportive, având o contribuţie semnificativă la formarea şi pregătirea personalului Ministerului Administraţiei şi Internelor. El este definit ca fiind „un sistem de exerciţii realizat sub forma alergărilor, săriturilor şi aruncărilor naturale şi stilizate, în scopul dezvoltării specifice a calităţilor fizice şi al obţinerii unui rezultat superior în practicarea lor”31.

Atletismul reprezintă un mijloc esenţial al educaţiei fizice, deoarece prin sistemul de exerciţii de care dispune, el contribuie fundamental la îndeplinirea obiectivelor instructiv-educative. În fapt, nici o programă de învăţământ la educaţie fizică, la nici un nivel de instruire, nu poate fi concepută fără aceste genuri de exerciţii.

Practicarea atletismului are în vedere în principal dezvoltarea calităţilor motrice de bază – viteză, rezistenţă, detentă –, perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice utilitar-aplicative – alergarea, săritura, aruncarea –, contribuind substanţial la întărirea sănătăţii şi călirea organismului.

În ceea ce priveşte conţinutul atletismului în activitatea de educaţie fizică şi sport cu personalul din M.A.I., art. 41, alineatul 1, din Ordinul M.A.I. nr. 154, din 03.03.2004 prevede:

– exerciţii din alergări; – exerciţii din aruncări; – exerciţii din sărituri.

Fiecare din categoria de exerciţii menţionată mai sus are propriile obiective, ce sunt prezentate în subcapitolele următoare.

31 Tatu N. Titus şi colaboratorii., „Atletism”, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981.

27


5.2. Alergările

Alergarea – alături de mers – reprezintă un mijloc de locomoţie al omului, alcătuit din mai multe unităţi identice numite paşi de alergare. Este un exerciţiu ciclic, datorită succesiunii paşilor de alergare. În timpul alergării corpul este proiectat treptat în aer, prin întinderea energică şi consecutivă a picioarelor.

În activitatea de educaţie fizică din Ministerul Administraţiei şi Internelor întâlnim alergarea de viteză şi alergarea de semifond.

5.2.1. Alergarea de viteză

Este un exerciţiu ciclic, executat cu intensitate maximă.

Performanţa în alergarea de viteză este dependentă de: – viteza pe care alergătorul o poate dezvolta pe toată lungimea

probei de alergare; – atingerea cât mai repede a vitezei maxime; – capacitatea alergătorului de a menţine cât mai mult timp viteza

maximă; – aptitudinea alergătorului de a reacţiona prompt la pocnetul

pistolului.32

Distingem următoarele faze:

– startul; – alergarea pe parcurs; – sosirea.

a) Startul – reprezintă începutul alergării. Pentru alergările de viteză prezintă importanţă startul de jos. Acesta cunoaşte două faze:

– pregătirea pentru începerea alergării; – lansarea de la start.

Pregătirea pentru începerea alergării presupune luarea unei poziţii corecte în bloc start. Pentru aceasta partea din faţă a bloc startului se aşează la o distanţă cuprinsă între 30 – 50 cm înapoia liniei de plecare. Genunchiul piciorului din spate trebuie să se situeze puţin înapoia vârfului piciorului din faţă. 32 Ibidem.

28

Atletism

La comanda „pe locuri”, alergătorul aşează mâinile înapoia liniei de plecare, cu degetele mari depărtate de celelalte, care sunt lipite (fig.1).

Fig. 1 Braţele sunt întinse şi depărtate aproximativ la lăţimea umerilor.

Pingelele se află în contact cu bloc starturile, iar vârfurile picioarelor ating solul. Genunchiul piciorului din spate se sprijină pe sol. Trunchiul este înclinat înainte. Capul, în prelungirea trunchiului, are privirea orientată înainte la 1 – 1,5 m pe pistă.

La poziţia „gata”, musculatura intră în stare de contracţie. Alergătorul ridică gradual bazinul. Piciorul din spate se ridică în acelaşi timp şi în acelaşi mod, iar trunchiul, printr-o mişcare de basculare înainte, transferă o parte din greutatea corpului pe braţe (fig.2).

Fig. 2 Lansarea de la start debutează cu acţiunea de tragere a piciorului

din spate, simultană cu impulsul accentuat al piciorului din faţă. Acţiunea se complectează cu mişcarea energică a braţelor. Urmează primii paşi de

29


accelerare, în care: trunchiul se apropie de verticală; iar paşii se alungesc treptat.

b) Alergarea pe parcurs – se caracterizează prin viteza relativ constantă. Realizată prin pasul lansat de viteză, alergarea prezintă ca particularitate lungimea egală a paşilor. Contactul cu solul se face numai pe pingea, iar mişcarea braţelor se execută cu amplitudine.

c) Sosirea – este momentul final al probei. Presupune ca, alergătorul să atingă cu pieptul planul vertical dus prin linia de sosire.

5.2.1.1. Exerciţii pentru învăţarea startului de jos şi pentru dezvoltarea vitezei de reacţie, de accelerare şi deplasare

– exersarea poziţiilor corespunzătoare – „pe locuri”, „gata”; – idem cu plecare 3-5 m; – plecări din start de jos la semnal sonor; – plecări din picioare cu faţa spre direcţia de alergare la semnal

sonor; – plecări din stând cu spatele spre direcţia de plecare, la semnal

sonor; – idem la semnal vizual; – plecări din poziţia ghemuit cu faţa la semnal sonor; – plecări din poziţia ghemuit cu spatele la semnal sonor; – plecări din poziţia pe genunchi cu faţa la semnal sonor; – plecări din poziţia pe genunchi cu spatele la semnal sonor; – plecări din poziţia aşezat cu faţa spre direcţia de alergare la

semnal sonor; – plecări din poziţia aşezat cu spatele la direcţia de alergare, la

semnal sonor; – plecări din poziţia culcat dorsal spre direcţia alergării, la semnal

sonor; – plecări din poziţia culcat facial spre direcţia de alergare, la

semnal sonor; – plecări din culcat dorsal, opus direcţiei de alergare, la semnal

sonor, ridicare, întoarcere rapidă spre direcţia de alergare şi sprint 5-10 m; – idem din culcat facial. Notă: poziţiile de plecare menţionate pot fi îngreuiate cum ar fi, de

exemplu, plecare din aşezat cu picioarele în echer sau plecare din culcat facial având membrele superioare şi inferioare în extensie.

30

Atletism

– alergare uşoară la semnal sonor, alergare de viteză, 8-10 m; – idem cu creşterea progresivă a vitezei; – alergare cu joc de gleznă, la semnal sonor alergare de viteză, 8-10 m; – idem cu creşterea progresivă a vitezei; – alergare cu genunchii sus, la semnal sonor, de viteză, 8-10 m; – idem cu creşterea progresivă a vitezei; – alergare uşoară cu spatele la semnal sonor, întoarcere 1800 şi

alergare cu faţa, 8-10 m; – idem cu creşterea progresivă a vitezei; – alergare uşoară cu faţa la semnal sonor, întoarcere 1800 şi

alergare tot cu faţa, 8-10 m; – idem cu creşterea progresivă a vitezei; – alergare uşoară la semnal vizual, schimbarea direcţiei de

alergare cu accelerare, 8-10 m; – alergare de viteză sub formă de ştafetă pe distanţe de 20-25 m; – alergare de viteză sub formă de ştafetă printre jaloane, pe

distanţa de 20-25 m; – alergare de viteză sub formă de ştafetă pe distanţe de 20-25 m,

cu rezolvarea unor sarcini date (ex. transportul unei mingi, alergare printre jaloane ş.a.m.d).

5.2.2. Alergarea de semifond

Distingem, şi în acest caz, cele trei elemente respectiv, startul, alergarea pe parcurs şi sosirea.

a) Startul sau plecarea în cursă se face prin start de sus sau „startul din picioare”. La comanda „pe locuri” alergătorul aşează piciorul puternic în spatele liniei de plecare. Celălalt, situat înapoi la 1,5 – 2 tălpi, se duce uşor în lateral. Greutatea corpului este repartizată, aproape în totalitate, pe piciorul din faţă. Trunchiul este înclinat, iar braţul, opus piciorului din faţă, se duce înainte. La pocnet alergătorul porneşte în alergare, printr-o împingere energică în piciorul din faţă, simultană cu ducerea rapidă a celuilalt picior înainte.

b) Alergarea pe parcurs este realizată prin pasul lansat de semifond. În activitatea de educaţie fizică din Ministerul Administraţiei şi Internelor, acest gen de alergare se foloseşte pentru dezvoltarea calităţii motrice rezistenţă. Prezintă următoarele caracteristici:

– aşezarea piciorului pe sol, trebuie să permită amortizarea corectă a greutăţii corpului;

31


– contactul cu solul trebuie să se realizeze, cât mai aproape de proiecţia normală a centrului general de greutate al corpului;

– lungimea pasului de alergare diferă, în funcţie de particularităţile morfologice ale alergătorului. 33

Paşii în alergarea de semifond se caracterizează prin fluenţă şi uniformitate. Lungimea lor variază între 135 şi 215 cm, în primul rând, în funcţie de particularităţile somatice ale alergătorului şi în al doilea rând, în raport de lungimea distanţei de parcurs.

Braţele, îndoite din cot în unghi de aproximativ 900, au rol de echilibrare. Capul în timpul alergării se menţine în prelungirea trunchiului, pentru a nu incomoda alergarea (fig.3). Respiraţia este profundă, cu o expiraţie completă.

Fig. 3 c) Sosirea – prezintă aceiaşi cerinţă, de atingere cu pieptul al

planului vertical, ce străbate linia de sosire. Ultimii metri din cursă se caracterizează printr-un sprint prelungit, cunoscut sub numele de finiş. La alergătorii de performanţă acest finiş începe, chiar cu 300 de metri înainte de final.

5.2.2.1. Exerciţii de dezvoltare a rezistenţei

În activitatea de educaţie fizică a cadrelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor dezvoltarea calităţii motrice rezistenţa se realizează prin alergare de durată. Asupra ei se poate acţiona şi prin folosirea metodei alternativ-progresivă şi a metodei antrenamentului cu intervale. 33 Ibidem.

32

Atletism

Metoda alternativ-progresivă are ca variante:

– creşterea şi/sau uniformă a distanţelor, perioadelor de timp sau a vitezelor de execuţie;

– creşterea şi/sau neuniformă a distanţelor sau a vitezelor de execuţie;

– combinarea celor două. Metoda antrenamentului cu intervale cunoaşte următoarele forme: – intervale scurte cu durata efortului între 15 sec. şi 2 minute; – intervale medii în care durata efortului se încadrează între 2 şi 8

minute; – intervale lungi în care durata efortului se încadrează între 8 şi 15

minute.

5.3 Aruncările

În atletism, aruncările reprezintă acele probe, în care un obiect cu aspect şi măsuri determinate este proiectat în aer, cât mai departe posibil. Distanţa parcursă de obiect în aer, depinde de viteza iniţială, unghiul de lansare şi rezistenţa aerului.

Se disting următoarele tipuri de aruncare: – aruncare tip împingere, în care forţa aruncătorului se transmite

obiectului, sub forma unei presiuni dinapoi, înainte şi de jos în sus; – aruncare de tip azvârlire, în cazul aruncării mingii de oină sau a

suliţei, când forţa aruncătorului se transmite obiectului, sub forma unei tracţiuni rectiliniare dinapoi-înainte;

– aruncare tip lansare, în cazul discului şi ciocanului, când forţa aruncătorului se transmite obiectului, sub forma unei tracţiuni dinapoi-înainte.

5.3.1. Aruncări tip împingere

Sunt specifice aruncării greutăţii. Dimensiunile greutăţilor de concurs sunt următoarele:

Bărbaţi Femei diametrul minimal 110 mm 95 mm diametrul maximal 130 mm 110 mm greutatea obiectului 7,260 kg 4,00 kg

33


Deosebim două procedee:

– procedeul cu săltare; – procedeul cu piruetă.

5.3.1.1 Procedeul cu săltare

Prezintă următoarele faze: – priza; – poziţia de plecare în elan; – elanul; – faza finală a aruncării.

a) Priza Greutatea se ţine în palmă, sprijinită pe extremitatea distală a

metacarpienelor. Braţul aruncătorului se duce, cu mâna în flexie dorsală, în partea dreaptă a gâtului, sprijinind greutatea în scobitura subclaviculară şi pe umărul drept.

b) Poziţia de plecare în elan Aruncătorul stă cu spatele la direcţia de aruncare. Piciorul drept se

află cu vârful în apropierea ramei cercului, într-o flexie uşoară, iar stângul, înapoia acestuia la o lungime de talpă, se sprijină pe sol, pe pingea.

Trunchiul stă relaxat pe verticală, iar braţul stâng este întins înainte la înălţimea umărului, cu suprafaţa palmară orientată în jos (fig. 4).

Fig. 4

34

Atletism

b) Elanul Cuprinde trei faze distincte:

– faza de grupare; – faza de impulsie; – faza de săltare.

Faza de grupare presupune flexarea piciorului drept, până ce coapsa şi gamba formează un unghi de aproximativ 900, iar trunchiul se apleacă înainte până la orizontală. Prezintă următoarele particularităţi:

– privirea aruncătorului este direcţionată oblic înainte sus; – linia umerilor şi a bazinului este paralelă cu solul; – musculatura spatelui şi cefei este relaxantă; – piciorul stâng este flexat din articulaţia genunchiului;

– greutatea corpului este repartizată în mare parte pe pingeaua piciorului drept.34

Faza de impulsie presupune o acţiune de împingere a piciorului drept în sol, concomitent cu o avântare spre înapoi, executată cu piciorul stâng. Caracteristicile fazei de impulsie sunt:

– privirea aruncătorului rămâne orientată spre înapoi, ca în faza precedentă;

– trunchiul se ridică progresiv, iar aruncătorul se deplasează printr-o mişcare accelerată spre centrul cercului;

– greutatea urmează o traiectorie ascendentă; – greutatea atinge o viteză de deplasare ce variază între 2,6 – 2,8 m/s; – durata fazei de impulsie este de 0,25 – 0,35 sec.; – lungimea traiectului descris de greutate este de 0,60 – 0,90 m.35

Faza săltării presupune desprinderea de sol cu piciorul drept şi reluarea contactului cu solul pe acelaşi picior. Aruncarea va fi cu atât mai bună, cu cât faza săltării va fi mai scurtă. Cele mai reprezentative particularităţi se prezintă astfel:

– talpa piciorului de impulsie se deplasează aproape razant cu solul spre centrul cercului;

– acelaşi picior execută cu vârful o răsucire către interior, favorizând împingerea în sol pentru faza următoare;

– piciorul de avântare se duce semiîndoit spre marginea dinainte a cercului;

– axa bazinului şi umerilor se menţin într-o poziţie perpendiculară pe direcţia elanului.36

34 Ibidem. 35 Ibidem.

35


b) Faza finală a aruncării Se leagă de faza anterioară. Începe odată cu aşezarea piciorului

drept pe sol şi se sfârşeşte în momentul eliberării obiectului. Pentru reuşita execuţiei, în această fază finală, aruncătorul trebuie

să blocheze, apoi să transforme mişcarea orizontală de „alunecare”, în mişcare de ridicare - înaintare spre direcţia aruncării.

5.3.1.2 Procedeul cu piruetă

Elementele care compun acest procedeu sunt: a) Priza – este aceeaşi ca şi la procedeul cu săltare. b) Mişcările pregătitoare pentru elan – presupun aşezarea

aruncătorului în cercul de aruncare, cu spatele la direcţia de aruncare. El ia o poziţie de stând-depărtat, ceva mai mult decât lăţimea umerilor. Înainte de începerea piruetei, aruncătorul răsuceşte trunchiul spre dreapta şi îl apleacă spre coapsa dreaptă.

Fig. 5 c. Pirueta – începe printr-o pivotare de la dreapta spre stânga, cu

trecerea greutăţii de pe piciorul drept pe cel stâng. Corpul intră într-o mişcare de rotare, trecând succesiv printr-o fază de sprijin unilateral şi printr-o fază fără sprijin (fig. 5). 36 Ibidem.

36

Atletism

d) Faza finală – corespunde procedeului anterior cu următoarele precizări:

– piciorul stâng se aşează cu o oarecare întârziere pe sol, din cauza tendinţei de a continua rotaţia;

– datorită aceleiaşi tendinţe, trunchiul începe mai devreme acţiunea efortului final şi nu este atât de flexat pe coapsa piciorului drept, ca la procedeul prin săltare.

5.3.2. Exerciţii pentru învăţarea aruncărilor

Aruncări succesive din deplasare; Din stând depărtat cu faţa la direcţia de aruncare, îndoirea şi

întinderea picioarelor urmată de aruncare; Săltări alunecate, executate cu spatele la direcţia de aruncare

fără greutate; Idem cu simularea efortului final; Idem cu ajutorul unui partener care prinde mâna executantului. Idem cu greutatea în priză, fără aruncare.

5.4. Săriturile

Sunt acele exerciţii, care au ca scop, realizarea unei traiectorii în aer a centrului de greutate al corpului, cât mai înaltă sau cât mai lungă, în urma interacţiunii forţelor interne şi externe. În pregătirea personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor interesează doar săriturile în lungime.

Caracterizată ca fiind cea mai naturală probă de atletism, ea depinde considerabil de viteza iniţială, de unghiul de desprindere şi de înălţimea centrului general de greutate al corpului în momentul desprinderii.

Fazele săriturilor în lungime sunt: a) Elanul – urmăreşte realizarea unei viteze orizontale cât mai mari

şi prezintă următoarele caracteristici: – prima parte presupune un lucru activ al braţelor şi o înclinare

mai accentuată a trunchiului, într-un unghi de aproximativ 55-600;

– pe timpul alergării trunchiul se îndreaptă în mod progresiv, ajungând la penultimul pas la un unghi de aproximativ 900;

37


– elanul este un sprint, în care săritorul ridică coapsa piciorului pendulant la orizontală.

b) Bătaia – are ca elemente distincte aşezarea piciorului de bătaie, amortizarea şocului de contact şi avântarea.

Aşezarea piciorului de bătaie se face pe toată talpa, în timp ce piciorul de avântare, aflat în apropiere, este pregătit să intre în acţiune.

Amortizarea şocului de contact se obţine prin îndoirea genunchiului, care facilitează orientarea bătăii înainte şi în sus.

c) Zborul – trebuie să se caracterizeze prin amplitudine, prin supleţe şi coordonare foarte bună a segmentelor corpului, urmărindu-se păstrarea echilibrului corpului, în raport cu centrul general de greutate al corpului şi pregătirea aterizării. Se folosesc mai multe tehnici:

– cu un pas şi jumătate în aer; – cu extensie; – cu doi sau trei paşi şi jumătate în aer.

d) Aterizarea – ca ultimă fază, urmăreşte obţinerea unei poziţii a picioarelor cât mai înaintate, fără a determina prin aceasta căderea corpului înapoi.

5.4.1 Exerciţii pentru învăţarea săriturilor

Paşi săriţi succesivi; Alergare uşoară urmată de paşi sărişi succesivi; Elan 3-5 paşi, bătaie şi aterizare pe piciorul de avântare; Elan 5-7 paşi, bătaie şi săritură pe lada de gimnastică, cu

aterizare pe piciorul de avântare; Idem cu săritură peste diferite obiecte; Elan 9-11 paşi, bătaie, zbor şi aterizare în fandat; Elan 9-11 paşi, bătaie cu desprindere în „pas sărit”, aterizare pe

piciorul de avântare şi continuarea alergării; Idem cu trecerea peste un obstacol; Elan 9-11 paşi, desprindere în „pas sărit”, coborârea piciorului

avântat, concomitent cu pendularea înainte a piciorului de bătaie, aterizare în fandat cu piciorul de bătaie înainte;

Idem, dar după desprindere piciorul de avântare pendulează în jos şi înapoi lovind cu călcâiul o minge aşezată în spate pe o bancă de gimnastică.

38

Capitolul VI

GIMNASTICA

6.1. Prezentare generală

În sistemul educaţiei fizice din România, gimnastica ocupă un loc de frunte, fiind una dintre disciplinele ce se regăseşte în toate formele de învăţământ, de la cel preşcolar până la cel universitar. Sub anumite forme, gimnastica se regăseşte în diferite domenii de activitate, ea fiind ramura de sport care se adresează tuturor oamenilor, indiferent de vârstă, sex, ocupaţie.

Gimnastica urmăreşte cu prioritate dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea funcţiilor organismului uman, care stau la baza sănătăţii şi capacităţii de efort. Ea reprezintă un sistem de exerciţii fizice, aplicat analitic şi global, care influenţează selectiv şi cumulativ aparatul locomotor, în vederea perfecţionării şi armonizării mişcărilor corpului omenesc, a formării unei ţinute corecte.

Gimnastica dispune de o multitudine de mijloace care permit diversificarea acesteia, în funcţie de scopul urmărit în diferite ramuri: unele cu caracter formativ (gimnastica de bază); cu caracter de performanţă (gimnastica ritmică) şi altele ajutătoare (pentru diferite ramuri de sport).

Gimnastica are un conţinut specializat. Dispune de o teorie şi de o metodică proprie, precum şi de forme specifice de organizare. Ea se bazează pe datele oferite de alte ştiinţe, cum ar fi: anatomia, fiziologia, biochimia, biomecanica ş.a.

Varietatea formelor de care dispune gimnastica permite practicarea ei de-a lungul întregii vieţi.

6.2. Scopul şi sarcinile gimnasticii

Scopul gimnasticii vizează dezvoltarea şi perfecţionarea pregătirii fizice multilaterale şi armonioase a organismului, formarea unei ţinute corecte.

39


Gimnastica urmăreşte să rezolve o multitudine de sarcini, cele mai importante fiind:

– asigurarea unei dezvoltări armonioase a organismului; – formarea unei ţinute corecte, precum şi corectarea unor

deficienţe fizice provocate de activităţi profesionale; – dezvoltarea capacităţii de efort a organismului şi stimularea

marilor funcţiuni; – formarea şi dezvoltarea expresivităţii gesturilor practicanţilor; – să contribuie la dezvoltarea unor calităţi motrice de bază, cum ar

fi: forţa, mobilitatea, îndemânarea, detenta, viteza şi rezistenţa; – să dezvolte capacitatea de relaxare a diferitelor grupe musculare

sau a întregului organism; – are o contribuţie însemnată la însuşirea tehnicii de bază a

oricărei mişcări; – asigură refacerea după anumite traumatisme; – menţinerea şi dezvoltarea capacităţilor motrice la orice vârstă; – formarea unui bagaj motric bogat şi diversificat din domeniul

ramurilor sportive specifice gimnasticii; – asigurarea unui suport fizic necesar practicării altor discipline

sportive.

6.3. Ramurile gimnasticii

Gimnastica se divide în trei ramuri, fiecare dintre acestea având obiective, sarcini şi scopuri diferite. Aceste ramuri sunt:

– gimnastica de bază; – gimnastica de performanţă; – gimnastica aplicată în alte domenii.

1. Gimnastica de bază cuprinde: – exerciţii de front şi formaţii; – exerciţii de dezvoltare fizică generală; – exerciţii aplicative.

2. Gimnastica de performanţă se compune din: – gimnastica acrobatică; – gimnastica ritmică sportivă; – gimnastica sportivă.

3. Gimnastica aplicată în alte domenii include: – gimnastica igienică;

40

Gimnastica

– gimnastica în producţie; – gimnastica pentru alte discipline; – gimnastica medicală.

6.4. Gimnastica de bază

Gimnastica de bază are un caracter necompetitiv şi cuprinde o serie de exerciţii fizice, care se adresează tuturor oamenilor, indiferent de vârstă, sex sau nivel de pregătire. Având un conţinut bogat şi diversificat, gimnastica de bază este accesibilă tuturor. Prin mijloacele de care dispune, ea contribuie la formarea de priceperi şi deprinderi motrice, la dezvoltarea calităţilor motrice de bază.

Gimnastica de bază îndeplineşte mai multe sarcini, dintre care enumerăm:

– dezvoltarea şi menţinerea sănătăţii; – formarea unor deprinderi motrice de bază; – crearea suportului fizic necesar practicării tuturor

sporturilor. Datorită multiplelor influenţe pe care le exercită, asupra diferitelor

segmente ale corpului şi asupra organismului în general, gimnastica de bază este mijlocul cel mai indicat pentru dezvoltarea fizică armonioasă. Ea poate fi practicată individual sau în grup, cu sau fără comandă, cu sau fără muzică, la orice oră din zi.

Printre obiectivele pe care le are de îndeplinit, în activitatea de educaţie fizică din Ministerul Administraţiei şi Internelor se află, conform ordinul 154 din 03.03.2004:

– organizarea colectivului; – disciplinarea executanţilor; – angrenarea funcţională a organismului; – tonifierea sistemului muscular şi realizarea mobilităţii

articulare; – dezvoltarea calităţilor motrice de bază; – cunoaşterea capacităţii de mişcare a segmentelor corpului; – prevenirea şi corectarea deficienţelor fizice; – formarea ţinutei corecte.

41


6.4.1. Exerciţii de dezvoltare fizică generală

6.4.1.1. Exerciţii din poziţia stând

Exerciţii pentru cap şi gât – îndoirea laterală stânga-dreapta; – flexia şi extensia capului; – răsucire stânga-dreapta; – rotarea capului în ambele sensuri.

Exerciţii pentru umeri – ridicarea şi coborârea alternativă; – ridicarea şi coborârea simultană; – rotarea alternativă înapoi; – rotarea simultană înapoi.

Exerciţii pentru braţe, umeri şi trunchi – închiderea şi deschiderea pumnilor; – rotarea pumnilor şi a antebraţelor; – rotarea braţelor înainte-înapoi, simultan şi alternativ; – braţul stâng sus, dreptul pe lângă corp, extensii de braţe cu

arcuiri; – se schimbă acţiunea braţelor; – braţele îndoite la nivelul pieptului, flexie – arcuire, extensie-

arcuire; – flexia braţelor la nivelul pieptului şi extensie pe verticală; – braţele întinse înainte, forfecări cu extensie pe orizontală; – răsuciri de trunchi cu mâinile la ceafă; – răsuciri de trunchi cu balansarea braţelor în plan orizontal; – îndoirea laterală a trunchiului cu mâinile pe şold; – idem cu un braţ coroană sus; – idem cu un braţ coroană sus şi unul la spate; – stând, braţele sus, extensie-arcuire, îndoirea trunchiului

înainte-arcuire; – trunchiul aplecat, braţele lateral, îndoiri răsucite; – rotarea trunchiului în ambele sensuri.

Exerciţii pentru picioare – fandare cu ridicare pe vârful piciorului îndoit; – fandare cu trecerea greutăţii de pe un picior pe celălalt; – fandări în plan sagital, schimbarea acţiunii picioarelor prin

săritură;

42

Gimnastica

– balansul picioarelor înainte şi lateral; – rotarea piciorului; – genuflexiuni.

6.4.1.2. Exerciţii din poziţia pe genunchi

▪ P.I. Pe genunchi

T1 – ducerea piciorului stâng întins lateral, braţele lateral; T2 – îndoirea trunchiului cu braţele la vârful piciorului; T3 – revenire cu braţele lateral; T4 – revenire pe genunchi.

▪ P.I. Pe genunchi:

T1 – aşezat pe călcâie; T2 – trecere pe genunchi cu trunchiul în extensie.

▪ P.I. Pe genunchi:

T1 – ducerea piciorului stâng întins înainte, braţele lateral; T2 – îndoirea trunchiului înainte cu mâinile la vârful piciorului

stâng; T3 – revenire cu braţele lateral; T4 – revenire pe genunchi.

▪ P.I. Pe genunchi cu sprijin pe palme:

T1 – balansul piciorului stâng, înapoi; T2 – balansul piciorului drept, înapoi; T3 – balansul piciorului stâng în lateral; T4 – balansul piciorului drept în lateral.


T1 – aşezat pe călcâie, braţele întinse; T2 – ducerea trunchiului înainte cu capul în extensie.


T1 – îndoirea braţelor, cu picioarele flexate; T2 – întinderea braţelor.

6.4.1.3. Exerciţii din poziţia aşezat

▪ P.I. Aşezat, cu braţele sus:

T1-2 – extensia braţelor în arcuire; T3-4 – îndoirea trunchiului înainte cu arcuire;

43


▪ P.I. Aşezat depărtat, cu braţele lateral: T1-2 – îndoire răsucită cu arcuire la piciorul stâng; T3-4 – îndoire răsucită cu arcuire la piciorul drept.

▪ P.I. Aşezat, cu braţele întinse înainte: T1-2 – răsucirea trunchiului cu arcuire; T3-4 – îndoirea trunchiului înainte cu arcuire; T5-8 – spre dreapta.

▪ P.I. Aşezat, cu sprijin pe palme: – balansul piciorului stâng sus-jos; – balansul piciorului drept sus-jos; – balansul piciorului stâng în lateral; – balansul piciorului drept în lateral; – rotarea piciorului stâng; – rotarea piciorului drept; – îndoirea şi întinderea picioarelor simultană; – îndoirea şi întinderea alternativă a picioarelor; – ridicarea şi coborârea simultană a picioarelor întinse; – ridicarea şi coborârea alternativă a picioarelor întinse.

▪ P.I. Aşezat, cu sprijin pe palme: T1 – îndoirea piciorului stâng; T2– aşezarea piciorului stâng îndoit pe sol, pe partea

exterioară a acestuia; T3 – revenire în poziţia iniţială; T4 – întinderea piciorului stâng; T5-8 – acelaşi exerciţiu, cu piciorul drept.

▪ P.I. Aşezat: T1 – ridicarea piciorului stâng, întins, mâinile apucă piciorul la

nivelul genunchiului; T2 – revenire în aşezat; T3-4 – acelaşi exerciţiu cu piciorul drept.

▪ P.I. Aşezat cu braţele lateral: T1 – îndoirea picioarelor, mâinile cuprind genunchii; T2 – întinderea picioarelor, braţele lateral, trunchiul şi capul în

extensie;

▪ P.I. Aşezat, braţele sus: T1 – îndoirea trunchiului înainte şi depărtarea picioarelor; T2 – apropierea picioarelor, revenire cu trunchiul la verticală

cu braţele sus;

44

Gimnastica

▪ P.I. Aşezat cu braţele sus, picioarele depărtate: T1 – îndoirea trunchiului înainte şi apropierea picioarelor; T2 – revenirea cu trunchiul la verticală, braţele lateral şi

depărtarea picioarelor; ▪ P.I. Aşezat cu sprijin pe palme înapoi, bazinul ridicat:

T1 – îndoirea picioarelor; T2 – întinderea picioarelor.

6.4.1.4. Exerciţii din poziţia culcat

■ Exerciţii din culcat dorsal:

▪ P.I. Culcat dorsal, braţele în prelungirea corpului: T1 – ridicarea simultană a trunchiului şi picioarelor în „echer”; T2 – revenire în culcat dorsal.

▪ P.I. Culcat dorsal, braţele în prelungirea corpului: T1 – ridicarea trunchiului simultan cu îndoirea picioarelor în

„ghemuit”, mâinile cuprind genunchii; T2 – revenire în culcat dorsal.

▪ P.I. Culcat dorsal, mâinile la ceafă: – balansul piciorului pe verticală; – balansul piciorului în lateral; – rotarea piciorului; – balansarea alternativă a picioarelor pe verticală; – îndoirea şi întinderea alternativă a picioarelor; – ridicarea şi coborârea picioarelor întinse; – forfecarea picioarelor pe orizontală.

▪ P.I. Culcat dorsal, braţele în prelungirea corpului: T1 – ridicarea picioarelor şi trecerea lor peste cap; T2 – revenire în culcat dorsal.

■ Exerciţii din culcat facial:

▪ P.I. Culcat facial, palmele sub bărbie: T1 – balansul piciorului stâng în lateral; T2 – balansul piciorului drept în lateral.

▪ P.I. Culcat facial, braţele în prelungirea corpului: T1 – balansul piciorului stâng înapoi; T2 – balansul piciorului drept înapoi.

▪ P.I. Culcat facial, cu sprijin pe palme: T1 – ridicarea trunchiului în extensie; T2 – revenire în culcat facial.

45


▪ P.I. Culcat facial, cu sprijin pe palme: T1 – ridicarea trunchiului în extensie şi îndoirea picioarelor; T2 – revenire în culcat facial.

■ Exerciţii în culcat costal:

▪ P.I. Culcat costal: – balansul piciorului înainte-înapoi; – balansul piciorului pe verticală; – rotarea piciorului.

▪ P.I. Culcat costal: T1 – îndoirea piciorului stâng; T2 – întinderea piciorului stâng pe verticală; T3 – revenire cu piciorul îndoit; T4 – întinderea piciorului stâng.

▪ P.I. Culcat costal: – îndoirea şi întinderea picioarelor; – ridicarea şi coborârea picioarelor întinse.

▪ P.I. Culcat costal, piciorul stâng îndoit trecut peste piciorul drept: – balansul piciorului drept.

6.4.2. Exerciţii aplicative

Contribuie la formarea deprinderilor motrice cu caracter aplicativ şi au o influenţă multilaterală asupra întregului organism. Dezvoltă forţa, viteza de reacţie şi de execuţie, rezistenţa şi îndemânarea.

Aceste exerciţii se întâlnesc frecvent în poligoanele de instrucţie militară şi în mod special, la pistele psiho-fizice. Majoritatea obstacolelor, care alcătuiesc aceste piste, solicită astfel de deprinderi şi de aceia, prezenţa lor în pregătirea cadrelor din sistemul ordinii publice este absolut necesară.

Se clasifică în două mari grupe: a) Exerciţii specifice gimnasticii:

– târârea; – echilibrul; – căţărarea şi escaladarea; – ridicarea şi transportul de greutăţi.

b) Exerciţii nespecifice: – alergarea; – mersul; – aruncarea şi prinderea.

46

Gimnastica

Ordinul M.A.I nr. 154 din 03.03.2004, include în pregătirea fizică specifică, la secţiunea a 3-a, exerciţii specifice armelor. Întrucât aceste exerciţii şi pistele psiho-fizice se bazează pe deprinderile motrice utilitar aplicative, prezentate în lucrare atât în capitolul atletism, cât şi în capitolul gimnastică, nu am considerat necesară includerea şi tratarea lor într-un capitol distinct. Prin urmare, în realizarea acestui gen de pregătire, profesorul sau instructorul va selecta, în funcţie de specificul armei şi a poligonului de instruire, exerciţiile pe care le consideră cele mai utile în realizarea obiectivelor propuse.

6.4.2.1. Exerciţii specifice

6.4.2.1.1. Târârea Este o formă de deplasare orizontală a corpului pe suprafaţa de

sprijin, realizată în principal cu ajutorul braţelor. Distingem următoarele procedee mai importante:

a) Târârea pe antebraţe şi genunchi. Deplasarea se efectuează pe braţul şi piciorul opus, sau pe braţul şi piciorul de aceeaşi parte (fig. nr. 6 a).

b) Târârea pe o parte. Din culcat costal pe partea dreaptă, braţul drept se aşează înainte, sprijinindu-se pe antebraţ, apoi prin împingere cu picioarele se realizează (fig. nr. 6 b) deplasarea corpului.

c) Târârea joasă. Se execută din culcat facial, prin îndoirea în afară a unui genunchi (stâng), în timp ce braţul opus (drept) se duce înainte cât mai depărtat. Deplasarea se realizează prin împingerea cu piciorul îndoit. În continuare, târârea se execută cu braţul şi piciorul celălalt (fig. nr. 6 c).

d) Târârea pe antebraţe. Se execută din culcat facial, având sprijin numai pe antebraţe, picioarele menţinându-se întinse (fig. nr. 6 d).

e) Târârea pe abdomen (mersul şarpelui). Este o târâre, realizată fără ajutorul braţelor şi picioarelor (fig. nr. 6 e).

Târârea se mai poate executa, cu transportul diferitelor obiecte, prin împingere, tracţionare, purtarea unor obiecte sau a unui partener.

Fig. nr. 6

47


6.4.2.1.2. Echilibrul Se referă la gradul de stabilitate a corpului, în timpul efectuării

anumitor poziţii sau mişcări. Dezvoltă simţul muscular, de a menţine corpul în echilibru stabil. Principiul fundamental pentru menţinerea echilibrului se referă la necesitatea ca poziţia pe verticală a centrului de greutate, să fie menţinută în permanenţă în interiorul poligonului de susţinere. Pot fi executate:

– pe sol; – pe suprafaţă ridicată.

Ambele, la rândul lor, pot fi efectuate pe loc sau din deplasare. Creşterea dificultăţilor procedeelor de echilibru se realizează:

– prin reducerea bazei de susţinere; – prin modificarea înălţimii aparatului; – prin modificarea suprafeţei de sprijin; – prin modificarea direcţiei de deplasare; – prin schimbarea poziţiei braţelor în timpul execuţiei în

deplasare; – prin combinarea cu trecerea peste obstacole; – prin folosirea diverselor obiecte sau aparate.

6.4.2.1.3. Căţărarea şi escaladarea Reprezintă o urcare realizată cu ajutorul mâinilor şi picioarelor, sau

numai cu ajutorul mâinilor, pe diferite aparate de gimnastică (scară fixă, bârnă, frânghie), sau pe alte obstacole naturale (om, gard).

Căţărarea la scară fixă are mai multe variante: a) Căţărarea cu braţul şi cu piciorul opus (fig. nr. 7 a); b) Căţărarea cu braţ şi picior de aceeaşi parte (fig.nr.7 b); c) Căţărarea prin săltare, cu apucarea simultană a mâinilor (fig. nr.7 c). Urcarea se realizează prin apucarea simultană a mâinilor de şipca

superioară, urmată de trecerea picioarelor prin săltare pe altă şipcă. Aceeaşi căţărare se poate executa cu o mână sau cu un picior.

d) Căţărarea în braţe. Deplasarea mâinilor se face alternativ sau simultan. Căţărarea poate fi îngreunată prin transportul unor obiecte, greutăţi sau a partenerului (fig. nr.7 d).

Fig. nr. 7

48

Gimnastica

Căţărarea la frânghia verticală cunoaşte, de asemenea, mai multe variante:

a) Căţărarea în trei timpi, după cum urmează: Timpul 1 – ridicarea genunchilor şi fixarea frânghiei între gambe; Timpul 2 – împingere cu întinderea picioarelor, braţele se îndoaie

prin tracţiune; Timpul 3 – deplasare alternativă a mâinilor, până se ajunge în

atârnat cu braţele întinse (fig. nr. 8 a). b) Căţărarea în doi timpi: Timpul 1 – ridicarea genunchilor cu fixarea frânghiei între gambe; Timpul 2 – întinderea picioarelor prin împingere, o dată cu îndoirea

prin tracţiune a braţului întins şi mutarea braţului de jos pe deasupra (fig. nr. 8 b).

Fig. nr. 8 Căţărarea la frânghia verticală se mai poate executa în braţe cu

corpul întins, cu corpul întins în echer cu picioarele apropiate. Căţărarea cu opriri. Oprirea se realizează cu înfăşurarea frânghiei

prin diferite procedee: – buclă la un picior, cu învăluirea frânghiei pe sub coapsa unui

picior (fig. nr. 9 a); – buclă la ambele picioare, prin trecerea frânghiei pe sub coapsele

ambelor picioare (fig. nr. 9 b); – buclă în opt, prin înfăşurarea coapselor cu frânghia în forma

cifrei opt. La acest procedeu este posibilă eliberarea mâinilor în timpul opririi (fig. nr. 9 c).

Fig. nr. 9

49


Căţărarea la frânghia orizontală sau bârnă cunoaşte un singur procedeu: căţărarea cu agăţare la un singur genunchi. Se stă în atârnat agăţat la un genunchi şi se execută deplasarea spre înapoi, prin deplasarea alternativă a braţelor şi a piciorului de aceeaşi parte sau din partea opusă (fig. nr. 10).

Fig. nr. 10 Escaladarea reprezintă căţărarea pe un obstacol mai înalt, în

scopul depăşirii lui. Se trece de pe o parte a acestuia pe cealaltă. În unităţile militare, pista cu obstacole este prevăzută cu machete gard sau zid. Cele două procedee de escaladare sunt prezentate în desenul următor (fig.11).

Fig. nr. 11

6.4.2.1.4. Transportul de greutăţi

Urmăreşte în principal să dezvolte forţa executanţilor, dar şi rezistenţa şi îndemânarea. Exerciţiile se sistematizează în trei grupe:

a) Ridicări şi transport de obiecte şi aparate de gimnastică. Exemple:

– transportul unei mingi (sau două) medicinale; – transportul unei saltele de gimnastică; – transportul lăzii de gimnastică; – transportul bârnei de gimnastică.

b) Ridicarea şi transportul partenerului: – transportul partenerului de către o persoană; – transportul partenerului de către două persoane; – transportul partenerului de către un grup.

50

Gimnastica

c) Tracţiuni: – tracţiune în doi; partenerii se apucă de o mână, încercând

fiecare să-l tragă pe celălalt peste un semn marcat pe sol; – tracţiunea între echipe; se poate executa la frânghie;

executanţii stau faţă în faţă şi trag de o frânghie în scopul deplasării echipei adverse peste un semnal marcat pe sol;

– primii doi din fiecare echipă apucă un baston sau o minge, iar ceilalţi, în şir, se prind fiecare de mijlocul celui din faţă.

6.4.2.2. Exerciţii nespecifice

Din această categorie de exerciţii fac parte: mersul, alergarea, aruncarea şi prinderea. Ele sunt specifice atletismului şi jocurilor sportive, dar sunt folosite în mod constant în lecţiile de educaţie fizică.

6.4.2.2.1. Mersul Reprezintă o deplasare controlată şi cunoaşte următoarele variante:

– mers obişnuit; – mers pe vârfuri; – mers pe călcâie; – mers pe partea interioară şi exterioară a piciorului; – mers încrucişat lateral sau înainte; – mers cu mâinile sprijinite pe genunchi sau pe glezne; – mers cu ridicarea înaltă a genunchilor; – mers fandat; – mers ghemuit.

6.4.2.2.2. Alergarea Se foloseşte pentru realizarea diferitelor sarcini din deplasare, la

ştafete sau parcursuri aplicative. Principalele modalităţi (variante) de alergare folosite în lecţia de educaţie fizică sunt:

– alergare obişnuită; – alergare cu joc de gleznă; – alergare cu genunchii sus; – alergarea cu pendularea gambelor înapoi; – alergare cu picioarele întinse:

– înainte; – înapoi; – lateral;

51


– alergare cu încrucişarea picioarelor: – înainte; – lateral.

– alergare laterală cu paşi adăugaţi; – alergare cu paşi săltaţi; – alergare cu paşi săriţi.

6.4.2.2.3. Aruncarea şi prinderea Contribuie la dezvoltarea îndemânării, a vitezei de reacţie, la

aprecierea distanţelor, dezvoltarea forţei, în special la nivelul braţelor şi centurii scapulare.

Variante de aruncări: – aruncarea la distanţă; – aruncarea la diferite ţinte fixe; – aruncarea la ţinte mişcătoare; – aruncarea la ţintă fixă ivită simultan.

Gradarea din punct de vedere al procedeelor: – mărirea distanţei de ochire; – mărirea distanţei de aruncare; – modificarea volumului, formei şi greutăţii de aruncat; – modificarea poziţiei iniţiale; – îmbinarea acestora cu exerciţii de echilibru.

Aruncarea şi prinderea se pot face cu o mână sau două mâini. Ca obiecte se folosesc în majoritatea cazurilor mingi de diferite dimensiuni.

6.5. Gimnastica de performanţă

Spre deosebire de gimnastica de bază, gimnastica de performanţă are un caracter competiţional, urmărind întrecerea şi clasificarea pe baza unui program competiţional. Ea se adresează în special copiilor şi tinerilor care dau dovadă de aptitudini deosebite în această direcţie.

a) Gimnastica acrobatică – solicită din partea practicanţilor un deosebit spirit de orientare în spaţiu şi o coordonare, în timpul lucrului a diferitelor acţiuni. Acest lucru presupune o specializare în această direcţie.

În anumite ţări, acest gen de gimnastică există şi se practică în mod independent, ca o disciplină de sine stătătoare. Actualmente, există preocupări pentru organizarea unor întreceri cu caracter internaţional, sub egida F.I.G.

52

Gimnastica

O serie de elemente din gimnastica acrobatică le întâlnim în structura exerciţiilor prezentate de gimnaste sau de gimnaşti, în concursurile la care aceştia participă.

b) Gimnastica ritmică sportivă – se adresează femeilor, fiind un sport care corespunde întrutotul caracteristicilor corpului feminin.

Este prevăzută în programele şcolare pentru fete, iar pe plan competiţional se organizează Campionate Europene, Campionate Mondiale, fiind în acelaşi timp şi sport olimpic. Dispune de exerciţii impuse şi liber alese, sub formă de exerciţii libere sau cu obiecte portative.

c) Gimnastica sportivă – se desfăşoară în unităţi de profil, pe baza calendarelor sportive interne şi internaţionale.

În România, activitatea este îndrumată de Federaţia Română de Gimnastică. Probele de concurs, în ordine internaţională, sunt:

Băieţi – sol, cal, inele, sărituri, paralele, bară; Fete – sărituri, paralele inegale, bârnă şi sol.

Programele de clasificare, precum şi cele de concurs, cuprind: – exerciţii impuse; – exerciţii liber alese cu elemente impuse; – exerciţii liber alese.

Categoriile de clasificare diferă de la o ţară la alta. Pentru activitatea de educaţie fizică din Ministerul Administraţiei şi

Internelor prezintă interes doar o parte din gimnastica acrobatică, drept pentru care vor fi prezente în lucrare doar acele elementele care sunt necesare instruirii.

6.5.1. Gimnastica acrobatică

În lecţiile de educaţie fizică, desfăşurate mai ales în perioada de iarnă, se învaţă o serie de elemente de gimnastică acrobatică. După structura lor, acestea se împart în două mari grupe:

– exerciţii cu caracter static; – exerciţii cu caracter dinamic.

Exerciţiile cu caracter static se clasifică în: – exerciţii cu caracter de mobilitate; – exerciţii cu caracter de forţă şi echilibru.

În categoria exerciţiilor cu caracter dinamic intră: – rulări; – rostogoliri.

53


6.5.1.1. Exerciţii cu caracter static a) Stând pe cap 1. Descriere Tehnica acestei poziţii este relativ simplă, deoarece menţinerea

depinde de capacitatea de încordare a tuturor lanţurilor musculare. În învăţare, acţiunile principale sunt orientate, în primul rând, spre aducerea corpului în poziţie răsturnată şi, în al doilea rând, spre menţinerea echilibrului. Acţiunile de ridicare a corpului în poziţie răsturnată au loc în plan sagital, menţinerea echilibrului fiind uşurată de existenţa a trei puncte de sprijin. Din stând depărtat cu braţele lateral, corpul se îndoaie, iar palmele se aşează pe sol, cât mai aproape de linia imaginară care uneşte tălpile. În continuare, braţele se îndoaie progresiv, preluând o parte din greutatea corpului. După această fază urmează aşezarea capului pe sol, când centrul general de greutate a trecut deasupra poligonului de sprijin, format de cele trei puncte, iar picioarele se ridică la verticală. Depărtarea picioarelor scurtează pârghia şi astfel urcarea se face mai uşor. În poziţie răsturnată, corpul trebuie să fie drept (fig. nr. 12).

Fig. nr. 12

2. Metodica învăţării Seria I 1. Sprijin ghemuit: trecerea în stând pe cap temporar, cu

picioarele îndoite, şi revenire. 2. Stând pe cap cu balansul unui picior, cu ajutor. 3. Stând pe cap, cu ajutor la gambe sau glezne. Seria a II-a 1. Stând pe cap din forţă, cu picioarele întinse şi apropiate. 2. Stând pe cap cu braţele întinse. 3. Includerea procedeului într-o combinaţie simplă.

54

Gimnastica

b) Stând pe mâini 1. Descriere Procedeu specific de echilibru şi forţă, constituie un element cheie

în toată gimnastica sportivă. De modul în care se însuşeşte poziţia stând pe mâini, depinde în mare măsură tehnica corectă a altor procedee, de la alte probe. Modalităţile de a ajunge în poziţia răsturnată, de stând pe mâini, sunt foarte diferite, cele mai cunoscute fiind din elan şi din forţă. Ca poziţie iniţială este recunoscută poziţia stând, cu braţele întinse sus. După aşezarea palmelor pe sol, corpul se întinde progresiv şi controlat. La verticală, viteza scade la zero. Un mare accent se pune pe încordarea muşchilor fesieri, pe întinderea articulaţiei scapulohumerale şi pe contactul palmelor cu solul. Rolul capului este evident în cazul dezechilibrărilor. Poziţia se menţine mai uşor pe o suprafaţă netedă şi dură.

Fig. nr. 13 – Stând pe mâini cu balansul unui picior

Fig. nr. 14 – Stând pe mâini din forţă

2. Metodica învăţării Seria I 1. Culcat facial sau dorsal: încordarea generală a corpului întins. 2. Stând pe mâini la scara fixă. 3. Stând pe mâini cu ajutor. Seria a II-a 1. Stând cu braţele sus, ţinând un baston în mâini: partenerul

apasă pe baston în jos.

55


2. Stând pe mâini la scara fixă sau la perete: menţinerea echilibrului prin atingeri uşoare ale scării fixe sau peretelui cu un picior.

3. Încercări independente la sol, eventual la paralele mici. 4. Introducerea elementului într-o combinaţie simplă.

6.5.1.2. Exerciţii dinamice 6.5.1.2.1. Rostogoliri c) Rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit 1. Descriere Rostogolirea înainte este o rotare completă în plan sagital, în care

corpul trece succesiv de pe mâini pe ceafă, spate, bazin şi tălpi. Mişcare de bază în gimnastica acrobatică, rostogolirea înainte se învaţă uşor, fără efort deosebit. Din stând cu braţele sus, corpul se grupează şi trunchiul se înclină înainte, simultan cu coborârea braţelor înainte şi aşezarea palmelor depărtate pe sol, cât lăţimea umerilor. Picioarele sunt apropiate, iar contactul lor cu solul se face prin intermediul tălpilor. Din această poziţie, picioarele efectuează o impulsie puternică, ridicând bazinul sus, cu trecerea temporară a greutăţii corpului pe braţe. Urmează desprinderea de pe sol cu aşezarea cefei şi rularea corpului pe partea dorsală, până în poziţia sprijin ghemuit. În ultima parte a rostogolirii, gimnastul simulează prinderea gambelor sub genunchi. Impulsia puternică la plecare determină întotdeauna o grupare energică, activă (fig. nr. 15, partea de sus).

2. Metodica învăţării Seria I: Exerciţii pentru dezvoltarea grupelor musculare

implicate în efectuarea elementului 1. Flexii şi extensii, îndoiri laterale stânga-dreapta, răsuciri

stânga-dreapta ale capului. 2. Pe genunchi sprijinit – flexii şi extensii ale spatelui. 3. Culcat dorsal – ridicarea energică în şezând cu genunchii

grupaţi. 4. Sprijin ghemuit – ridicarea şezutei şi rotunjirea spatelui. 5. Sprijin ghemuit – îndoirea lentă a braţelor, aplecarea capului în

piept, atingerea saltelei cu capul şi revenire.

56

Gimnastica

Seria a II-a: Exerciţii pentru învăţarea elementului 1. Aşezat ghemuit: rulări înainte-înapoi. 2. Culcat dorsal – grupare cu apucarea gambelor şi menţinerea

poziţiei 3-5 s. 3. Stând pe omoplaţi – rulare înainte în sprijin ghemuit. 4. Rostogolire înainte pe un plan înclinat format din trambulina

elastică acoperită cu o saltea. 5. Rostogolire înainte pe sol. Seria a III-a: Exerciţii pentru perfecţionarea elementului 1. Rostogoliri înainte din ghemuit în ghemuit, legate. 2. Rostogolire înainte din ghemuit în ghemuit, din alergare.

d) Rostogolire înainte cu picioarele întinse şi apropiate 1. Descriere

Din stând, gimnastul înclină trunchiul înainte simultan cu îndoirea genunchilor, aşează palmele pe sol înainte, apoi îndoaie braţele ajutând trecerea pe ceafă. În momentul trecerii pe omoplaţi, palmele se desprind, braţele se ridică progresiv în prelungirea trunchiului, alungind pârghia trunchi-braţe. Cu un elan mai mare, de exemplu, cu plecarea din stând pe mâini, procedeul este mult uşurat. În ansamblu, această rostogolire necesită o bună supleţe a musculaturii posterioare a trunchiului şi a membrelor inferioare (fig.nr.15, partea de jos).

Fig. nr. 15

3. Metodica învăţării Seria I: Exerciţii pentru dezvoltarea grupelor musculare implicate în efectuarea elementului

1. Stând: extensii şi aplecări ale trunchiului cu arcuire, braţele sus.

57


2. Aşezat, îndoirea trunchiului înainte cu arcuire, braţele înainte. 3. Aşezat sprijinit, ridicarea şi coborârea picioarelor. 4. Acelaşi exerciţiu cu menţinerea picioarelor la 450. Seria a II-a: Exerciţii pentru învăţarea elementului 1. Rostogolire înainte obişnuită. 2. Aşezat, rulare înapoi şi revenire în aşezat. 3. Rostogolire înainte în aşezat îndoit şi arcuire. 4. Aşezat, îndoire cu arcuire şi încercarea ridicării bazinului de pe

sol cu ajutorul mâinilor. 5. Executarea procedeului, cu ajutor în partea finală la ridicarea

în stând. 6. Stând pe mâini, dezechilibrare înainte cu corpul drept şi

rostogolire înainte cu picioarele întinse şi apropiate. Seria a III-a: Exerciţii pentru perfecţionarea elementului 1. Rostogoliri înainte cu picioarele întinse şi apropiate, legate. 2. Rostogoliri înainte cu picioarele întinse şi apropiate, din

alergare.

e) Rostogolire înainte în depărtat 1. Descriere Se pleacă din poziţia stând cu picioarele depărtate (sau din alte poziţii

de stând). În timpul rostogolirii, mâinile se duc rapid înainte şi se aşează pe sol între picioare, foarte aproape de bazin. În acest timp, picioarele acţionează rapid în jos şi iau contact cu solul pe călcâie, în vreme ce trunchiul este avântat înainte. Prin împingerea mâinilor pe sol se ajută ridicarea în poziţia stând depărtat. Picioarele se menţin întinse tot timpul rostogolirii (fig. nr. 16).

Ajutorul se acordă de sub coapse, la nivelul şezutei, pentru a înlesni ridicarea bazinului.

Fig. nr. 16

58

Gimnastica


implicate în efectuarea elementului: 1. Sfoară înainte şi laterală. 2. Flexii, extensii răsuciri şi îndoiri ale capului. 3. Stând depărtat cu trunchiul îndoit la 900, palmele sprijinite pe sol;

revenire în stând cu braţele sus, trunchiul în uşoară extensie. 4. Aşezat cu picioarele depărtate, palmele aşezate pe sol între

picioare; ridicare în mâini şi trecere în echer depărtat menţinut. 5. Balansarea piciorului stâng (şi drept, prin schimbare) înainte-

înapoi, în sus şi jos. Seria a II-a: Exerciţii pentru învăţarea elementului: 1. Aşezat cu picioarele depărtate, rulări pe spate şi revenire în

aşezat depărtat. 2. Stând – rostogolire înainte în aşezat depărtat. 3. Rostogolire înainte în depărtat pe un plan înclinat. 4. Rostogolire înainte în depărtat pe sol. Seria a III-a: Exerciţii pentru perfecţionarea elementului: 1. Rostogoliri înainte în depărtat, legate. 2. Rostogoliri înainte în depărtat, din alergare. 3. Rostogolire înapoi din ghemuit în ghemuit 1. Descrierea. Din ghemuit, dezechilibrare înapoi; şezuta ia contact cu solul

aproape de călcâie, mâinile se aşează înapoi pentru a amortiza şocul. Rulare pe spate cu genunchii la piept; capul aplecat înainte. Mâinile se duc rapid înapoi peste cap, cu palmele în dreptul cefei şi degetele mari spre interior. Se împinge simultan în braţe pentru a degaja capul, în timp ce şezuta trece peste cap. Braţele se întind şi se revine în ghemuit (fig. nr. 17).

Fig. nr. 17

59



implicate în efectuarea elementului: 1. Flexii şi extensii, îndoiri stânga-dreapta laterale, răsuciri

stânga-dreapta ale capului. 2. Pe genunchi sprijinit; flexii şi extensii ale capului. 3. Culcat dorsal – ridicare energică în şezând cu genunchii

grupaţi. 4. Sprijin ghemuit – ridicarea şezutei şi rotunjirea spatelui. 5. Sprijin ghemuit – îndoirea lentă a braţelor, aplecarea capului în

piept, atingerea saltelei cu capul şi revenire. Seria a II-a: Exerciţii pentru învăţarea elementului: 1. Aşezat ghemuit rulare înapoi şi revenire; rulare înapoi cu

braţele îndoite şi palmele pregătite pentru a prelua o parte din greutatea corpului.

2. Îndoiri şi întinderi de braţe cu rezistenţa partenerului din diferite poziţii.

3. Sprijin culcat cu picioarele pe un plan mai ridicat; îndoiri şi întinderi de braţe.

4. Din aşezat, rulare pe spate cu ducerea genunchilor peste cap şi revenire în aşezat.

5. Acelaşi exerciţiu cu plecare din sprijin ghemuit cu spatele. 6. Aşezat la marginea unui plan înclinat, cu braţele îndoite;

rostogolire înapoi cu întinderea energică a braţelor în finalul mişcării.

7. Rostogolire înapoi. Seria a III-a: Exerciţii pentru perfecţionarea elementului: 1. Rostogoliri înapoi legate. 2. Săritură dreaptă, rostogolire înapoi din ghemuit în ghemuit. 3. Rostogolire înapoi, săritură cu întoarcere 1800, rostogolire

înapoi.

g) Rostogolire înapoi cu picioarele întinse şi apropiate 1. Descrierea Din poziţia stând, o dată cu dezechilibrarea înapoi, trunchiul se

flexează accentuat pe coapse, picioarele menţinându-se întinse. Mâinile se aşează pe sol înainte şezutei. O dată cu contactul şezutei cu solul, mâinile se duc

60

Gimnastica rapid înapoi, aşezându-se în dreptul capului; începe rostogolirea înapoi. Trecerea şezutei peste cap este înlesnită de împingerea mâinilor pe sol (fig. nr. 18).

Fig. nr. 18

2. Metodica învăţării În metodica învăţării rostogolirii înapoi cu picioarele întinse şi

apropiate se vor folosi aceleaşi exerciţii ca şi la rostogolirea înapoi din depărtat în depărtat, cu deosebirea că mâinile se aşează în afara picioarelor, cu palmele orientate în jos, iar picioarele se vor menţine tot timpul apropiate şi întinse din genunchi.

f) Rostogolire înapoi din depărtat în depărtat 1. Descrierea Din poziţia stând depărtat, trunchiul se flexează înainte, iar mâinile se

aşează în interior, foarte aproape de bazin. În acest timp, corpul se dezechilibrează înapoi. Sprijinul mâinilor are rolul de a amortiza şocul în momentul contactului şezutei cu solul. Se execută rularea pe spate cu picioarele întinse şi depărtate, iar mâinile se duc înapoi cu palmele în dreptul capului. Trecerea şezutei peste cap este ajutată de impulsul accentuat al mâinilor pe sol.


implicate în efectuarea elementului: 1. Flexia şi extensia capului, îndoiri laterale, răsuciri stânga-dreapta. 2. Stând depărtat – extensia trunchiului cu arcuire, braţele sus,

aplecarea trunchiului înainte cu arcuire şi aşezarea palmelor pe sol înapoia liniei picioarelor.

3. Aşezat sprijinit pe palme; menţinerea picioarelor în echer (peste 450) apropiat şi depărtat.

Seria a II-a: Exerciţii pentru învăţarea elementului: 1. Aşezat cu picioarele depărtate, rulare pe spate cu revenire în depărtat.

61


2. Acelaşi exerciţiu cu aşezarea mâinilor pe sol, lângă urechi. 3. Stând pe omoplaţi, picioarele în echer depărtat, palmele aşezate pe sol lângă urechi – trecerea şezutei peste cap prin impulsul accentuat al mâinilor pe sol. 4. Rostogolire înapoi în depărtat pe plan înclinat. 5. Rostogolire înapoi în depărtat pe sol. Seria a III-a: Exerciţii pentru perfecţionarea elementului: 1. Rostogoliri înapoi din depărtat în depărtat, legate. 2. Rostogolire înapoi în depărtat, precedată de o săritură:

– dreaptă; – cu depărtarea picioarelor; – cu întoarcere 1800 sau 3600.

h) Rostogolire înapoi în stând pe mâini 1. Descrierea Din stând cu braţele sus, trunchiul se îndoaie mult înainte, acţiune

urmată de dezechilibrarea înapoi. Braţele coboară şi, prin contactul cu solul, amortizează căderea în aşezat (prin această fază, gimnastul trebuie să treacă fără a înregistra şocul). Urmează rularea înapoi cu spatele rotunjit până când corpul ajunge cu ceafa pe sol, unghiul dintre trunchi şi membrele interioare fiind de aproximativ 600. Braţele îndoite, cu palmele orientate spre sol preiau greutatea corpului în timp ce executantul proiectează picioarele la verticală. Concomitent, braţele se întind, ridicând corpul în stând pe mâini menţinut şi marcat.

2. Metodica învăţării: Seria I: Exerciţii pentru dezvoltarea grupelor musculare

implicate în efectuarea elementului: 1. Stând cu faţa la perete la un metru distanţă; cădere spre perete

şi, prin împingere cu palmele, revenire în stând. 2. Flotări în stând pe mâini, la spalier sau cu ajutor. 3. Culcat dorsal; trecere în stând pe omoplaţi. Seria a II-a: Exerciţii pentru învăţarea elementului: 1. Stând pe mâini menţinut. 2. Sprijin ghemuit, rulare înapoi în stând pe omoplaţi. 3. Rulări repetate înapoi cu proiectarea picioarelor la verticală pentru a sesiza unghiul optim de întindere (talonări).

62

Gimnastica

4. Stând, cădere înapoi în stând pe omoplaţi. 5. Rostogolire înapoi în stând pe mâini, cu ajutor. 6. Efectuarea mişcării fără ajutor.

Seria a III-a: Exerciţii pentru perfecţionarea elementului: 1. Rostogoliri înapoi în stând pe mâini, legate. 2. Rostogoliri înapoi în stând pe mâini, cu întoarcere 1800 sau 3600. 3. Săritură dreaptă, rostogolire înapoi în stând pe mâini.

6.6. Gimnastica aplicată în alte domenii

Este acel gen de gimnastică, care urmăreşte rezolvarea sarcinilor în diferite domenii de activitate.

a) Gimnastica igienică – se execută dimineaţa, motiv pentru care mai este cunoscută şi sub numele de gimnastică de înviorare. Urmăreşte în principal angrenarea marilor funcţiuni ale organismului, menţinerea sănătăţii şi a capacităţii de muncă.

b). Gimnastica în producţie – vizează combaterea oboselii şi corectarea unor deficienţe fizice, care se pot instala în organism, în funcţie de specificul locului de muncă.

c) Gimnastica pentru alte discipline sportive – contribuie la dezvoltarea fizică multilaterală, dar în acelaşi timp, trebuie să asigure şi o pregătire fizică specială fiecărei ramuri sportive.

d) Gimnastica medicală – urmăreşte prin exerciţii din gimnastica de bază, executate liber, cu ajutor sau la aparate special construite, să înlăture anumite deformări ale aparatului locomotor, provocate de poziţii sau mişcări profesionale, sau ca urmare a unor traumatisme.

Întrucât aceasta din urmă prezintă o importanţă aparte pentru activitatea de pregătire continuă în domeniul educaţiei fizice, voi insista doar asupra ei.

6.6.1. Gimnastica medicală

Am inclus-o în programul de pregătire, pentru efectele deosebite pe care le are asupra organismului. Prezenţa acesteia în fiecare lecţie cu personalul ministerului este din punctul meu de vedere obligatorie.

63


Analizând efortul profesional depus de cadrele Ministerului Administraţiei şi Internelor am identificat, din punct de vedere al solicitării psiho – fizice, trei tipuri de efort, după cum urmează:

– efort static; – efort dinamic; – efort mixt.

6.6.1.1. Solicitări specifice efortului static

În acest prim tip de efort se regăsesc toate acele persoane, care

fac, în general, puţină mişcare la locul de muncă. Ele îşi exercită profesia la o masă de lucru, birou, calculator, adică sunt „ţintuite” într-un loc. În Ministerul Administraţiei şi Internelor este vorba de cadre din aparatul central, care desfăşoară activitate de elaborare de acte normative, cadre din diferite direcţii, servicii sau birouri, secretare, dactilografe, operatori calculatoare, persoane de la compartimentele de învăţământ, resurse umane, logistică, financiar, informatică, editură, personalul de la evidenţă informatizată sau paşapoarte. Activitatea lor se desfăşoară în cea mai mare parte în poziţia şezând. Datorită acestei poziţii de lucru trunchiul stă înclinat înainte, cu spatele curbat, aproape pe toată durata programului.

La cei care exercită profesia din poziţia şezând, mişcările sunt efectuate de mâini, iar corpul este menţinut, multă vreme, într-o poziţie, în care cutia toracică este blocată. Acest fapt conduce la un aport de oxigen redus, din cauza mişcărilor respiratorii ce sunt stânjenite, fapt ce face ca respiraţia să fie superficială şi deci o ventilaţie pulmonară insuficientă. Datorită aportului scăzut de oxigen, se resimte o influenţă negativă asupra întregului organism.37

Sarcinile de muncă cum ar fi scrisul, cititul, bătutul la maşină, folosirea calculatorului sau a telefonului, determină o poziţie „incomodă” pentru coloana vertebrală, care este cel mai important segment al corpului uman. În poziţia menţionată coloana vertebrală este arcuită şi torsionată, ceea ce poate conduce în timp la apariţia unor deficienţe fizice de tipul cifozei sau scoliozei.

„Cifoza este acea deficienţă fizică ce se manifestă la nivelul coloanei vertebrale şi se caracterizează printr-o accentuare a curburii fiziologice a coloanei în zona toracală.”38 Cifoza se caracterizează superior

37 Op.cit. 38 Dumitru Dumitru, „Rreeducarea funcţională în afecţiunile coloanei vertebrale”, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1987.

64

Gimnastica prin înclinarea gâtului şi capului înainte, iar inferior prin accentuarea curburii lombare. Omoplaţii sunt depărtaţi de torace prin întinderea muşchiului trapez şi a romboizilor şi scurtarea marelui pectoral. Toracele este înfundat şi umerii duşi înainte.39

„Scolioza este o deviaţie a coloanei vertebrale în plan frontal.”40

Poate avea o singură curbură pe toată lungimea coloanei sau numai într-o singură regiune: cervicală, toracală, lombară (scolioza în C), sau poate avea două sau mai multe curburi alternative, care compensează pe cea iniţială (scolioza în S).41

Unul din efectele negative pe care le poate declanşa poziţia de lucru în cazul efortului static, se referă la tulburările circulatorii de la nivelul membrelor inferioare. Acest lucru, la rândul său, produce pe cale de consecinţă, o insuficientă oxigenare a ţesuturilor din zona menţionată.

Efortul static se caracterizează prin mişcări efectuate cu membrele superioare. Ele sunt de cele mai multe ori uniforme şi limitate. De asemenea, munca de birou solicită o încordare a vederii şi o foarte mare atenţie.

Având în vedere influenţele negative pe care le declanşează exercitarea profesiei în cazul efortului static, se recomandă ca în timpul activităţii de educaţie fizică, în partea de gimnastică, să se efectueze cu precădere următoarele genuri de exerciţii:

– exerciţii de extensie a coloanei vertebrale; – exerciţii de redresare a centurii scapulare şi a coloanei vertebrale; – exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii spatelui şi a centurii scapulare; – exerciţii de educare a respiraţiei; – exerciţii de relaxare a musculaturii spatelui, membrelor superioare şi inferioare.42

6.6.1.2. Solicitări specifice efortului dinamic

Efortul dinamic se caracterizează prin multă mişcare. Persoanele

care desfăşoară efort profesional dinamic se deplasează foarte mult într-o zi de muncă. Poziţia de lucru în cazul eforturilor dinamice este stând. La efectuarea efortului participă întregul organism. În Ministerul Administraţiei şi Internelor în această categorie intră personalul de la ordine publică, circulaţie,

39 Op.cit. 40 Op.cit. 41 Op.cit. 42 Firea Elena, „Metodica educaţiei fizice şcolare”, vol.II, IEFS Bucureşti, 1985.

65


jandarmi, poliţie de frontieră, pompieri, curierii, personalul de serviciu, personalul de la compartimentele cazarmare, echipament, marketing, de la blocul alimentar ş.a

Acest gen de efort presupune o încordare a sistemului nervos, de multe ori foarte mare, însă întretăiat de pauze. Persoanele care depun eforturi dinamice au un consum caloric evaluat la circa 4.000 – 5.000 kcal/ 24 h.43

Efortul dinamic se caracterizează printr-un efort fizic foarte mare, desfăşurat într-un ritm susţinut, la care organismul cheltuieşte o cantitate apreciabilă de energie. Mişcările impuse de specificul activităţii sunt foarte variate, cu grade diferite de încordare, desfăşurate în toate planurile, angrenând întreaga masă musculară. Mişcările corpului şi ale segmentelor pot fi efectuate liber, într-o rază mare de acţiune, sau se pot executa într-un spaţiu limitat şi din poziţii incomode.

Una din caracteristicile de bază ale efortului dinamic constă în angrenarea unui număr mare de grupe musculare. Efortul dinamic exercită influenţă asupra circulaţiei sângelui, asupra respiraţiei şi asupra ţinutei corpului.

În ceea ce priveşte meseria de poliţist acest tip de efort este frecvent întâlnit. De aceea, conţinutul programului de pregătire fizică generală trebuie să răspundă acestui gen de solicitare şi în nici un caz, el nu trebuie să depăşească nivelul de efort impus de exercitarea profesiei. Se recomandă ca, activitatea de pregătire fizică să nu producă reacţii de răspuns negative din partea participanţilor.

Având în vedere acest tip de efort, în şedinţele de pregătire fizică generală se recomandă a se efectua următoarele genuri de exerciţii:

– exerciţii de tip întindere, de tonificare şi dezvoltare a musculaturii membrelor inferioare. – exerciţii de relaxare a musculaturii întregului organism; – exerciţii de stimulare a circulaţiei la nivelul întregului corp; – exerciţii de respiraţie cu accent pe amplitudinea actului respirator.

6.6.1.3. Solicitări specifice efortului mixt

Acest gen de efort îmbină caracteristicile celor două tipuri amintite, respectiv static şi dinamic. În cadrul lui întâlnim toate poziţiile de lucru. De asemenea, trecerea de la şezând la stând şi invers, de la static la dinamic reprezintă trăsătura de bază. 43 Op.cit.

66

Gimnastica

Este tipul de efort care se regăseşte cel mai des în activitatea poliţiştilor. În Ministerul Administraţiei şi Internelor acest tip de efort este specific persoanelor cu funcţii de conducere, personalul de la cercetări penale, judiciar, economic, cadrele didactice, cultură, presă, registratură ş.a.

Efortul mixt se caracterizează prin lucrul muscular alternativ static şi dinamic. Membrele superioare şi trunchiul sunt solicitate mai mult, în timp ce membrele inferioare efectuează acţiuni cu o rază mai mică, în jurul locului de muncă.

Coloana vertebrală suferă modificări în statica ei, conducând la apariţia unor deficienţe de atitudine, ca spate rotund, cifoză, cifo-lordoză44, cu influenţe nefavorabile asupra aparatului respirator.

În efortul mixt membrele inferioare sunt supuse la solicitări statice şi mai puţin la solicitări dinamice, fapt ce determină unele modificări ale scheletului, articulaţiilor şi vaselor, favorizând apariţia piciorului plat profesional sau a varicelor.

Indiferent însă de tipul de efort, o importanţă deosebită o are stabilirea corectă a raportului efort-odihnă. Acesta reprezintă cheia succesului şi totodată problema de bază a profesorului, care desfăşoară activitatea de pregătire fizică. Reglarea efortului în lecţia de educaţie fizică se poate realiza prin:

– modificarea poziţiilor de lucru, a amplitudinii vitezei, tempoului de lucru, forţa de contracţie, modalităţile de execuţie (duceri, balansări ş.a.);

– reducerea sau prelungirea duratei timpului activ (densitatea motrică);

– creşterea sau reducerea numărului repetărilor; – realizarea unor combinări noi între exerciţii.45

Acţionându-se prin una din modalităţile enumerate, se poate regla efortul, mărindu-l sau micşorându-l pe seama volumului, intensităţii sau complexităţii.

Modificarea timpului efectiv de lucru, acţionează, de exemplu, în contul volumului, după cum combinarea şi legarea unor exerciţii, acţionează pe seama complexităţii efortului.

Reglarea efortului se poate realiza şi prin modificarea condiţiilor externe, cum ar fi:

– se adaugă sarcini suplimentare (mingi medicinale, eşarfe, bănci); – se măresc dimensiunile obstacolelor şi aparatelor (ladă, capră) distanţele sau dimensiunile terenurilor de jos;

44 Op.cit. 45 Op.cit.

67


– se îngreuiază condiţiile în care se efectuează exerciţiile; – se modifică dimensiunile (greutatea, circumferinţa obiectelor folosite).46

Şedinţele de pregătire fizică nu pot avea doar un caracter recreativ. Ele trebuie să contribuie şi la sporirea capacităţii de muncă a practicanţilor, obiectiv important care asigură legarea efectelor obţinute în activitatea de educaţie fizică, cu cerinţele muncii operative.

Un studiu european efectuat de Fundaţia pentru îmbunătăţirea Condiţiilor de Muncă şi Viaţă şi publicat în ziarul Libertatea, în luna noiembrie 2000, scoate în evidenţă efectele negative declanşate de efortul profesional Conform acestui studiu 30% din salariaţi acuză dureri de spate. Este vorba tocmai de acei salariaţi, care desfăşoară eforturi statice dintre cele menţionate în lucrare. Acelaşi studiu arată că, 17% din salariaţi acuză dureri musculare la mâini şi picioare, că 43% din lucrători, stau în poziţii forţate, iar 33% sunt nevoiţi să manipuleze sarcini grele în timpul lucrului. Pornind de la aceste constatări, inspectorii muncii recomandă ca în timpul pauzelor de lucru salariaţii să efectueze exerciţii de relaxare (fig.19).

Articol publicat în ziarul Libertatea

Fig. 19

46 Op.cit.

68

Gimnastica

Cele semnalate confirmă încă odată necesitatea desfăşurării activităţii de educaţie fizică în funcţie de specificul efortului depus la locul de muncă, nevoia unor activităţi compensatorii pentru creşterea randamentului în procesul muncii şi totodată pentru prelungirea perioadei active din viaţa fiecărei persoane.

6.7. Stretchingul

Este o metodă de dezvoltare a mobilităţii şi elasticităţii musculare. Exerciţiile de stretching se bazează pe întinderea segmentelor corpului şi a grupelor musculare aferente, până la limita maximă, cu menţinerea poziţiei finale timp de 20-25 secunde. În fiecare lecţie se poate executa cel puţin un complex de 8-10 exerciţii.

Obiective – prevenirea clacajelor şi accidentelor musculare; – îmbunătăţirea mobilităţii articulare şi a elasticităţii musculare; – reducerea tensiunii articulare şi dezvoltarea capacităţii de

relaxare a grupelor musculare. 6.7.1. Exerciţii tip stretching

Exerciţii pentru cap

Extensia capului – menţinut 20–25 sec.; Îndoirea laterală a capului stânga-dreapta, menţinut 20–25

secunde; mâna de aceeaşi apasă capul în jos; Rotarea capului de la stânga la dreapta şi de la dreapta spre

stânga; Răsucirea capului stânga-dreapta, cu ajutorul mâinii, cu

menţinerea poziţiei finale 20–25 secunde; mâna opusă direcţiei de răsucire presează bărbia.

Exerciţii pentru degete, mâini, braţe şi umeri

Palmele faţă-n faţă cu degetele depărtate şi lipite; se execută presiuni puternice cu ambele mâini cu menţinerea poziţiei finale între 20–25 sec.;

69


Braţul stâng întins cu suprafaţa palmară în sus, mâna în extensie pronunţată; mâna dreaptă apucă degetele mâinii stângi şi trage spre înapoi; se menţine poziţia finală 20–25 secunde; se execută apoi cu celălalt braţ;

Acelaşi exerciţiu, dar braţul întins stă cu suprafaţa palmară în jos;

Stând, braţele liber pe lângă corp; se execută flexia mâinilor, apoi răsucirea lor dinspre interior spre exterior; poziţia finală se menţine 20–25 sec;

Întinderea braţelor înainte la nivelul umerilor, cu degetele încrucişate, palmele spre exterior; poziţia finală se menţine 20–25 secunde;

Din aceeaşi poziţie, braţele se duc sus, apoi spre înapoi; se menţine poziţia finală 20–25 secunde;

Mâna stângă apucă o şipcă la nivelul umărului; se execută întinderea braţului prin înclinarea trunchiului înainte; poziţia finală se menţine 20–25 secunde;

Acelaşi exerciţiu, dar se apucă de sus în funcţie de lungimea braţului apoi se execută o semigenoflexiune; poziţia finală se menţine 20–25 secunde;

Braţele se duc întinse înapoi cu degetele încrucişate; se ridică apoi încet până în punctul maxim al întinderii; poziţia finală se menţine 20–25 secunde.

Exerciţii pentru braţe, umeri şi trunchi

Braţul stâng îndoit înainte la nivelul umărului; mâna dreaptă apasă cotul mâinii stângi dinainte spre înapoi peste umărul drept; poziţia finală se menţine 20–25 secunde;

Braţul stâng întins sus; se îndoaie din cot spre interior; mâna dreaptă apasă cotul mâinii stângi în jos; poziţia finală se menţine 20–25 secunde;

Stând depărtat, braţele sus de mâini apucat. Îndoirea trunchiului spre stânga. Mâna stângă trage de braţul drept spre în jos. Poziţia finală se menţine 20–25 secunde;

Stând cu braţele sus, de şipcă (bară) apucat; se execută progresiv îndoirea picioarelor; în punctul maxim al întinderii musculaturii braţelor se menţine 20–25 secunde;

70

Gimnastica

Exerciţii pentru spate şi abdomen Pe genunchi, cu sprijin pe palme; trecere în aşezat pe călcâie,

braţele întinse; se menţine 20–25 secunde;

Stând depărtat, cu mâinile la ceafă; răsucirea trunchiului stânga-dreapta cu menţinerea poziţiei 20–25 secunde;

Stând depărtat cu mâinile pe şold; extensia pronunţată a trunchiului; poziţia finală se menţine 20–25 de secunde;

Din culcat facial, extensia capului şi a trunchiului; poziţia finală se menţine 20–25 secunde;

Din culcat facial, extensia trunchiului şi a picioarelor; mâinile apucă vârfurile picioarelor (coşuleţul); poziţia finală se menţine 20–25 secunde;

Din culcat dorsal, podul; se menţine 20–25 secunde; stând cu spatele la spalier, braţele sus, de şipcă apucat; înclinarea pronunţată a corpului înainte cu trunchiul în extensie; se menţine 20–25 secunde.

Exerciţii pentru trenul inferior

Stând pe marginea unei trepte. Mâinile sau una din mâini asigură menţinerea echilibrului printr-o priză pe balustradă. Se coboară progresiv călcâiele. Poziţia finală se menţine 20–25 secunde.

Acelaşi exerciţiu, dar executat cu un singur picior.

Stând în faţa unui perete la aproximativ 1 m. Trunchiul înclinat, palmele fixate pe perete. Se-ndoaie uşor braţele. Poziţia finală se menţine 20–25 secunde.

Acelaşi exerciţiu, dar un picior se află îndoit înainte. Se menţine 20–25 secunde.

Stând în faţa unui perete. Palma stângă fixată pe perete. Se-ndoaie piciorul drept, mâna dreaptă apucă laba piciorului drept şi accentuează îndoirea. Poziţia finală se menţine 20–25 secunde.

Piciorul drept îndoit este aşezat pe un suport cu o înălţime de 0,5 m. Piciorul stâng se află aproximativ la 1 m de suport. Se-mpinge şoldul înainte. Poziţia finală se menţine 20–25 secunde.

Acelaşi exerciţiu, dar poziţia capului faţă de suport este laterală.

71


Stând cu spatele la suport aproximativ la 1 m distanţă. Piciorul drept îndoit aşezat pe suport cu partea superioară a labei piciorului. Şoldul se-mpinge înainte. Poziţia finală se menţine 20–25 secunde.

Stând la aproximativ 1 m de spalier. Piciorul întins se aşează pe o şipcă ceva mai sus de nivelul bazinului. Se menţine 20–25 secunde.

Acelaşi exerciţiu executat din lateral. Poziţia finală se menţine 20–25 secunde.

Fandare în plan sagital. Poziţia finală se menţine 20–25 secunde.

Sfoară laterală atât cât permite mobilitatea coxo-femurală. Poziţia finală se menţine 20–25 secunde.

Stând în faţa unui perete. Mâna stângă sprijină peretele. Antebraţul drept trece pe sub piciorul drept îndoit şi îl ridică în sus. Se poate executa şi cu priză la nivelul genunchiului. Poziţia finală se menţine 20-25 secunde.

Din aşezat piciorul stâng se-ndoaie, iar mâinile execută răsucirea gleznei. Se menţine 20–25 secunde.

Aşezat cu picioarele îndoite, tălpile lipite. Mâna stângă apucă glezna piciorului drept, iar mâna dreaptă apasă genunchiul piciorului drept. Se menţine 20–25 secunde.

Acelaşi exerciţiu, dar ambele mâini apasă în acelaşi timp pe cei doi genunchi. Se menţine 20–25 secunde.

Din stând cu picioarele întinse şi apropiate, îndoirea trunchiului cu apucarea gleznelor. Se menţine 20–25 secunde;

Din aşezat cu picioarele întinse şi apropiate îndoirea trunchiului cu apucarea gleznelor. Se menţine 20–25 secunde;

Stând, piciorul drept întins cu vârful degetelor aşezat pe o şipcă la nivelul bazinului.

Îndoirea trunchiului cu apucarea gleznei piciorului drept cu mâinile. Se menţine 20–25 secunde;

Acelaşi exerciţiu, dar îndoirea trunchiului se face la piciorul de sprijin, deci la piciorul stâng, cu apucarea gleznei acestuia. Se menţine 20–25 secunde;

Pe genunchi. Piciorul stâng se-ntinde lateral. Îndoirea trunchiului, cu braţul drept coroană sus, la vârful piciorului stâng, braţul stâng coroană

72

Gimnastica sus, la vârful piciorului stâng, braţul stând coroană jos se duce spre dreapta. Se menţine 20–25 secunde;

Aşezat cu sprijin pe palme. Piciorul drept se-ndoaie din genunchi şi este trecut peste piciorul stâng. Glezna piciorului drept stă lipită de genunchiul piciorului stâng. Cotul braţului stâng împinge puternic în genunchiul piciorului drept, în timp ce, trunchiul şi capul execută o răsucire spre dreapta. Poziţia finală se menţine 20–25 secunde;

Culcat dorsal. Picioarele ridicate la verticală. Mâinile apucă înapoi gambele şi trage spre trunchi. Trunchiul execută o flexie pronunţată. Poziţia finală se menţine 20–25 secunde;

Acelaşi exerciţiu, dar cu picioarele îndoite. Mâinile apucă înapoia genunchilor. Se menţine 20–25 secunde;

Culcat facial. Îndoirea piciorului stâng. Extensia trunchiului, mâinile apucă glezna piciorului stâng. Se menţine 20–25 secunde;

Stând depărtat. Fandare laterală pe piciorul stâng. Trunchiul execută îndoire spre dreapta cu braţul stând coroană sus. Se menţine 20–25 secunde;

Pe genunchi. Piciorul stâng întins înainte. Trunchiul execută îndoire înainte cu apucarea gleznei piciorului stâng. Se menţine 20–25 secunde;

Aşezat, piciorul drept îndoit. Răsucirea trunchiului spre stânga. Se menţine 20–25 secunde.

6.7.2. Exerciţii pentru educarea respiraţiei corecte

Stând: uşoară îndoire a genunchilor cu ducerea braţelor oblic înapoi în jos, proiectarea bazinului înainte o dată cu extensia trunchiului, capul pe spate, braţele continuă mişcarea prin înapoi în sus, iar picioarele se întind (val înainte) – inspiraţie: ducerea braţelor prin lateral în jos în doi timpi cu expiraţie.

Stând: ducerea braţelor prin înainte oblic sus, o dată cu deplasarea unui picior oblic înapoi pe vârf sprijinit, inspiraţie profundă (mişcare lentă);

Ducerea piciorului din înapoi înainte sus, o dată cu coborârea braţelor pentru a atinge vârful piciorului – expiraţie (mişcarea se execută energic), revenire la poziţia iniţială.

73


Stând depărtat: aplecarea şi îndoirea trunchiului o dată cu ducerea mâinilor spre vârful picioarelor, expiraţie; ridicarea trunchiului, o dată cu ducerea braţelor prin înainte oblic sus în extensie, inspiraţie.

Stând, bastonul în faţă jos, de capete apucat: fandare înainte, cu ducerea lentă a bastonului sus, inspiraţie; revenire, cu expiraţie.

Stând cu câte o ganteră (1-5 kg) în mâini: ducerea hantelelor prin înainte oblic sus (lent), o dată cu deplasarea unui picior lateral, inspiraţie; revenire cu expiraţie.

Stând, mingea medicinală (1-5 kg) în mâini, la ceafă: genuflexiune adâncă, cu expiraţie; ridicarea trunchiului o dată cu ducerea mingii medicinale sus, privirea după minge, inspiraţie.

Stând ghemuit, ridicarea trunchiului cu braţele oblic-sus, privirea după braţe, o dată cu ducerea unui picior oblic-înapoi (cumpăna) inspiraţie; revenire cu expiraţie.

Stând pe un genunchi, mingea medicinală, ţinută cu ambele mâini, sprijinită pe genunchiul celălalt: ducerea mingii sus, trunchiul în extensie, privirea după minge, inspiraţie; revenire cu expiraţie.

Aşezat pe scaun cu hantele (1-3 kg) în mâini, sprijinite pe genunchi: ducerea hantelelor prin înainte lateral, sus, inspiraţie; revenire în doi timpi cu expiraţie.

Aşezat pe scaun: ducerea braţelor prin jos înapoi, oblic-sus o dată cu aşezarea pieptului pe genunchi, expiraţie; balansarea braţelor jos înainte, sus, trunchiul în extensie sprijinit de spătarul scaunului, inspiraţie.

Pe genunchi, aşezat pe călcâie, mâinile apucă călcâiele: ridicarea de pe călcâie, trunchiul în extensie, ducerea braţelor prin lateral sus cu inspiraţie; revenire în doi timpi cu expiraţie.

Pe genunchi, pe călcâie aşezat cu un baston apucat de capete, sprijinit pe genunchi: ducerea bastonului înainte o dată cu ridicarea de pe călcâie, apoi ducerea bastonului sus, deasupra capului, trunchiul în extensie, privirea după baston, inspiraţie; revenire în doi timpi cu expiraţie.

Culcat dorsal: ducerea braţelor prin lateral pe lângă cap sus, inspiraţie; revenire cu expiraţie.

Culcat dorsal cu o minge medicinală în mâini, sprijinită pe piept: ducerea mingii în faţă, aşezarea ei pe sol, deasupra capului, braţele întinse, inspiraţie; revenire în doi timpi cu expiraţie.

74

Gimnastica

Stând depărtat: ducerea braţelor oblic sus, privirea după braţe, trunchiul în extensie, inspiraţie; revenire cu braţele prin lateral, menţinerea trunchiului drept, expiraţie.

Stând depărtat: braţele la spate, mâinile încleştate jos; ducerea umerilor înapoi o dată cu depărtarea braţelor de corp, inspiraţie; revenire cu expiraţie. Se urmăreşte apropierea omoplaţilor.

Stând depărtat, braţele pe lângă corp: ducerea braţelor lateral, palmele în sus, inspiraţie; îndoirea uşoară a genunchilor o dată cu coborârea braţelor şi aşezarea mâinilor pe genunchi, expiraţie. Spatele se menţine drept, privirea înainte.

Stând depărtat, mâinile la ceafă: răsucirea trunchiului spre stânga, inspiraţie; revenire cu expiraţie. Aceeaşi spre dreapta. Trunchiul se menţine drept.

Stând depărtat, mâinile pe şolduri: îndoirea laterală a corpului spre stânga (dreapta) o dată cu ducerea braţului opus în sus, inspiraţie; revenire cu expiraţie. Ducerea braţului sus este însoţită de deplasarea bazinului mult în afară, pe partea braţului ridicat.

Stând: fandare înainte o dată cu ducerea braţelor oblic sus, trunchiul în extensie, inspiraţie; revenire cu expiraţie.

Stând depărtat, mâinile pe şolduri: ducerea coatelor înapoi, o dată cu arcuirea amplă a trunchiului şi ridicare pe vârfuri, inspiraţie; revenire cu ducerea coatelor în faţa şi aplecarea corpului înainte, expiraţie.

Stând depărtat, mâinile la ceafă: ducerea braţelor oblic sus, trunchiul în extensie, privirea urmăreşte braţele, o dată cu ducerea unui picior înapoi sprijinit pe vârf, inspiraţie; revenire cu expiraţie.

Aşezat pe scaun: ducerea braţelor sus cu extensia trunchiului, o dată cu întinderea şi depărtarea picioarelor, inspiraţie; revenire cu expiraţie.

Aşezat pe scaun, cu mâinile apucat de scaun la nivelul bazinului; extensia trunchiului, capul pe spate, coatele mult înapoi, inspiraţie; ducerea trunchiului înainte până se ating coapsele, mâinile se aşează pe sol lângă picioare, expiraţie. Bazinul este menţinut tot timpul lipit de spătarul scaunului.

Stând: ducerea braţelor oblic sus, privirea după braţe, inspiraţie; ducerea braţelor înainte în jos, o dată cu ridicarea unui genunchi palmele se lovesc sub genunchi, expiraţie.

75


Stând: ducerea braţelor oblic sus, o dată cu răsucirea trunchiului spre stânga (dreapta) inspiraţie; coborârea braţelor o dată cu îndoirea genunchilor, mâinile prinse sub genunchi, expiraţie.

Stând: ducerea braţelor prin înainte sus o dată cu ducerea piciorului drept înainte, sprijinit pe vârf, capul pe spate, privirea urmăreşte braţele, inspiraţie, revenire cu expiraţie. Acelaşi exerciţiu cu schimbarea piciorului.

Stând depărtat: îndoirea şi răsucirea trunchiului spre stânga (dreapta) o dată cu atingerea vârfului piciorului stâng (drept) cu degetele mâinii drepte (stângi), expiraţie; revenire cu inspiraţie.

Stând depărtat mâna stângă pe şold, braţul drept înainte: ducerea braţului drept oblic înapoi sus, privirea după braţ, trunchiul se răsuceşte uşor spre dreapta, inspiraţie; ducerea braţului înainte în jos o dată cu ridicarea piciorului stâng înainte, întins şi atingerea vârfului cu mâna dreaptă, expiraţie. Se execută acelaşi exerciţiu spre partea opusă.

Stând: ducerea braţelor oblic sus, inspiraţie; ducerea braţelor înainte o dată cu ridicarea unui genunchi şi cuprinderea lui cu mâinile, expiraţie.

Stând depărtat: ducerea braţelor oblic înapoi jos, o dată cu ridicare pe vârfuri, inspiraţie; coborâre pe toată talpa cu încrucişarea braţelor în faţă apucat de coate, capul aplecat înainte, expiraţie.47

47 Albu C. şi Răscărache I, „Ştiţi să respiraţi corect?, Editura Sport –Turism, Bucureşti, 1984”.

76

Capitolul VII

JOCUL SPORTIV

7.1. Noţiuni generale

Jocul sportiv rămâne incontestabil pe primul loc în topul preferinţelor cadrelor. Este activitatea care se bucură de cel mai mare număr de practicanţi şi simpatizanţi. Sunt puţin cei care n-au practicat niciodată un joc sportiv, care nu au cunoscut bucuria şi plăcerea practicării acestei discipline. Datorită acestui fapt, există o mare dorinţă din partea cadrelor de a beneficia în cadrul lecţiilor de educaţie fizică de avantajele lui.

Jocul sportiv presupune adeziune voluntară şi participare liberă. Este o manifestare a îndemânării, vitezei, dârzeniei. Jocul sportiv se desfăşoară după un regulament şi constă într-o întrecere cu alţii, având alături mai mulţi colegi. Este un mijloc eficient de dezvoltare a personalităţii, de formare a caracterului, de educare morală şi intelectuală. El dezvoltă spiritul de observaţie şi capacitatea de decizie rapidă, combativitatea, creativitatea, spiritul de dreptate, de emulaţie şi de echipă.

Mijloc al educaţiei fizice, jocul sportiv urmăreşte, ca într-o formă plăcută şi accesibilă, să perfecţioneze deprinderile motrice, să dezvolte calităţile motrice, să contribuie la educarea psihomotrică, prin formarea sensibilităţii motrice, a simţului mingii şi echilibrului, a orientării în spaţiu.

Orice participant la jocul sportiv este atras de mirajul mingii. Prin efort el doreşte să între în posesia mingii, să o controleze şi în funcţie de poziţia din teren să finalizeze. Fascinaţia finalităţii efortului este deosebită nu numai pentru jucător, ci şi pentru spectatori.

Dintre jocurile sportive, fotbalul se detaşează în opţiunile personalului de sex masculin, iar voleiul şi handbalul în preferinţele personalului de sex feminin. Deoarece în Ministerul Administraţiei şi Internelor lecţiile de educaţie fizică sunt axate pe dezvoltarea calităţilor motrice viteză, forţă şi rezistenţă şi pe dobândirea unui bagaj consistent de cunoştinţe şi deprinderi de autoapărare, jocul sportiv apare în plan secundar. Cu toate acestea este indicat ca jocul sportiv să fie prezent –

77


indiferent de numărul minutelor alocate – în fiecare lecţie de educaţie fizică. Dintre obiectivele pe care le avem în vedere, menţionăm:

– dezvoltarea şi educarea unor calităţi psihice precum urmăreşte distingem:

– dezvoltarea spiritului de emulaţie, de competiţie; combativitatea, stăpânirea de sine, voinţa de a învinge, capacitatea de analiză şi sinteză;

– dezvoltarea creativităţii şi a spiritului de echipă; La acestea ordinul M.A.I nr.154 din 03.03.2004 adaugă:

– însuşirea procedeelor tehnice şi tactice; – însuşirea cunoştinţelor teoretice specifice; – dezvoltarea calităţilor fizice de bază; – dezvoltarea spiritului de fair-play.

78

Capitolul VIII

PREGĂTIREA FIZICĂ SPECIFICĂ

8.1. Conţinutul pregătirii fizice specifice

În Ministerul Administraţiei şi Internelor din pregătirea fizică specifică fac parte: autoapărarea fizică, culturismul, exerciţiile specifice armelor, înotul, orientarea sportivă şi schiul. Din păcate, acestea se desfăşoară doar cu personalul din grupele de solicitare fizică accentuată şi specială, deşi autoapărarea – în opinia mea – ar trebuie să constituie o pregătire obligatorie pentru fiecare cadru al ministerului. Nu pot fi de acord, ca o parte din personalul acestui minister, – cu atât mai mult personalul din instituţiile de învăţământ, unde se formează viitoarele cadre ale ministerului – să nu-şi desfăşoare pregătirea continuă şi în domeniul autoapărării, iar motivaţiile sunt prezentate în continuare.

Pentru a face faţă unor situaţii delicate, apărute în exercitarea profesiei, poliţiştii trebuie să posede un bagaj bogat şi complex de tehnici de autoapărare. Corelate cu o bună pregătire fizică generală, tehnicile de autoapărare îl ajută pe poliţist, să riposteze eficient, atunci când se află în pericol.

În cadrul activităţii de educaţie fizică a cadrelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor, autoapărarea reprezintă o componentă de bază, fără de care nu poate fi conceput un program de pregătire continuă. Cu toate că, în minister întâlnim sectoare de activitate, care nu implică un contact direct cu elementele infractoare, este de neacceptat ca, un poliţist să nu posede un bagaj minim de cunoştinţe de autoapărare. În mod categoric, orice lucrător al Ministerului Administraţiei şi Internelor trebuie să stăpânească cele mai simple procedee şi tehnici de autoapărare, prin care acesta să poată înlătura eventualele pericole apărute împotriva sa, sau a semenilor săi, din partea infractorilor. Cu atât mai mult, cu cât legea îl obligă să intervină în situaţiile delictuale, fără a face distincţie între poliţistul din operativ sau poliţistul dintr-o unitate de învăţământ, dacă este în misiune sau dacă este în concediu. Dar mai important este faptul că, nici infractorii nu fac amintita distincţie şi consider că, în nici o împrejurare, situaţia

79


în care un poliţist devine victima unei agresiuni, nu oferă o imagine favorabilă instituţiei. Cu atât mai mult cu cât agresorul poate fi un minor, o femeie sau o persoană cu o constituţie fizică neînsemnată, dar care stăpânesc anumite tehnici de luptă. Dacă se mai află şi sub influenţa drogurilor sau a băuturilor alcoolice, situaţia poate fi extrem de periculoasă.

În conturarea programului de autoapărare prezentat în această lucrare am pornit de la premisa că, acesta trebuie să răspundă în totalitate necesităţilor practice. Prin urmare, programul a fost clădit pe cerinţele rezultate din activitatea de zi cu zi a poliţiştilor şi pe care le-am extras printr-o activitate de informare, în rândul celor care s-au confruntat cu infractori deosebit de periculoşi. Activitatea de documentare a cuprins şi examinarea unor materiale, întocmite la Inspectoratul General de Poliţie şi la Parchetul General, cu privire la infracţiunile de ultraj săvârşite împotriva poliţiştilor, în perioada 1997 - 1999.

Informaţiile cuprinse în aceste materiale vizează strict cazurile instrumentate de organele de procuratură şi care au fost înregistrate şi înaintate spre soluţionare organelor competente, însă trebuie avut în vedere faptul că, în realitate, cazurile de ultraj la adresa poliţiştilor sunt mult mai numeroare. O parte din aceste fapte penale – în special cele mai puţin violente cum sunt insultele şi ameninţările – nu sunt sesizate în totalitate organelor de anchetă.

8.2 Obiectivele pregătirii fizice specifice

● Obiective specifice vizează

– formarea deprinderilor şi priceperilor de autoapărare şi imobilizare a elementelor infractoare;

– formarea şi perfecţionarea deprinderilor de mânuire cu rapiditate şi precizie a tehnicii din dotare (cătuşe, baston);

– dezvoltarea capacităţii de a acţiona rapid şi precis în orice condiţii şi situaţii tactice;

– stimularea dezvoltării unor calităţi psihice şi însuşiri ale personalităţii (curajul, perseverenţa, voinţa, stăpânirea de sine, fermitatea, dârzenia etc.);

– dezvoltarea conştiinţei de sine şi de cunoaştere a propriilor posibilităţi şi limite în raport de vârsta atinsă;

– învăţarea şi perfecţionarea principalelor procedee şi tehnici din disciplinele sportive înot şi schi, a tehnicii de deplasare şi orientare sportivă.

80

Capitolul IX

AUTOAPĂRAREA FIZICĂ


Noţiunea de autoapărare fizică defineşte acţiunea de apărare prin mijloace proprii, împotriva unor agresiuni fizice. Deoarece nu este o ramură de sport sau o disciplină de învăţământ, autoapărarea fizică poate fi caracterizată ca, o activitate sportivă desprinsă din disciplinele de luptă.

Conţinutul acesteia este extrem de bogat şi diversificat şi cuprinde cele mai eficiente tehnici şi procedee de atac şi apărare, selectate din discipline sportive cu un pronunţat caracter aplicativ.

Autoapărarea fizică a fost definită în literatura de specialitate ca fiind „o modalitate eficientă prin care victima unui atac declanşat prin surprindere îşi poate apăra integritatea, opunând forţei primatul inteligenţei şi al stăpânirii de sine”. 48

Studierea şi practicarea artelor marţiale, contribuie la însuşirea unor cunoştinţe, deprinderi şi priceperi de luptă, cu ajutorul cărora pot fi înlăturate situaţiile periculoase, în care se poate afla o persoană la un moment dat.

Autoapărarea fizică este o modalitate eficientă, de a face faţă unui atac, survenit din partea unor persoane agresive. Tehnicile de autoapărare sunt mijloacele salvatoare, împotriva actelor de violenţă fizică, împotriva infractorilor deosebit de impulsivi, de brutali.

Unde începe şi unde se sfârşeşte conţinutul autoapărării fizice este greu de stabilit. Practic, în cuprinsul acesteia intră orice tehnică de apărare sau contraatac, din orice sport sau stil de luptă. Nu există federaţie de sine stătătoare, o tematică sau regulament care să fixeze limitele autoapărării. Ea s-a născut din necesitatea de a face faţă fenomenului infracţional, în continuă creştere după revoluţia din 1989. Cum nici unul din sporturile sau stilurile de luptă cunoscute, nu acopereau întreaga tematică, a apărut acest domeniu complex, denumit de majoritatea specialiştilor autoapărarea fizică, care selectează şi îmbină armonios, în combinaţii simple sau complexe, elemente, tehnici şi procedee din cele mai diverse. 48 Enache Iordache „Autoapărarea fără armă”, Editura Dumves, Bucureşti, 1994.

81


Având în vedere evoluţia formelor şi mijloacelor de săvârşire a infracţiunilor cu violenţă, autoapărarea va încerca mereu să ţină pasul cu acestea. De aici rezultă că, autoapărarea fizică are caracter deschis, asimilând continuu tehnici sau combinaţii noi.

Pornind de la faptul că, în ultima vreme, au apărut competiţii de luptă, în care se folosesc tehnici din mai multe stiluri, foarte asemănătoare cu ceea ce se lucrează în antrenamentele de autoapărare, nu este exclus ca, într-un viitor nu prea îndepărtat, autoapărarea fizică să devină o specializare de sine stătătoare sau o disciplină de învăţământ cu tematică proprie în unităţile de profil.

9.2. Conţinutul autoapărării fizice

Aşa cum aminte am mai sus, conţinutul autoapărării nu este clar definit. În ceea ce mă priveşte, am selectat pentru această lucrare, cele mai întrebuinţate tehnici din pregătirea viitorilor poliţişti, incluse în programele Academiei de Poliţie la Educaţie fizică şi care sunt extrase din discipline precum kick-boxing, judo, jiu-jitsu. Pe de altă parte am avut în vedere lucrările anterioare cu tematică de autoapărare, elaborate de decanul Facultăţii de Educaţie Fizică de la Universitatea Ecologică, Conf.univ. dr. Enache Iordache, a unor specialişti în sporturi de luptă cum ar fi: prof.univ.dr. Ion Hantău, conf.univ.dr. Dan Deliu, Avram Ioan, Anton Muraru, Claudiu Sgandăr vicepreşedintele Federaţiei de Kobudo, conf.univ.dr. Vespan Vasule sau regretatul Alois Gurski.

Tratate distinct pe ramuri de sport, tehnicile de autoapărare se îmbină în luptă în combinaţii diverse, ceea ce presupune antrenamente complexe, în care, la un moment dat, se execută tehnici şi procedee din toate sporturile de luptă.

Desigur că, pentru însuşirea corectă a tehnicilor, se recomandă învăţarea lor pe ramuri de sport, iar combinaţiile să se realizeze, doar în momentul în care acestea sunt bine consolidate şi pot fi executate cu uşurinţă şi eficienţă maximă.

Ordinul nr. 154 din 2004 prevede că, autoapărarea cuprinde următoarele sporturi de luptă:

– kick-boxing; kobudo; jiu-jitsu; judo; lupte; karate49

Păstrând anumite proporţii tehnicile şi procedeele prezentate în lucrare acoperă o arie vastă de cunoştinţe în domeniu, astfel încât, în măsura în care pot fi însuşite şi executate cu măiestrie, ele satisfac exigenţele muncii de poliţie. 49 Art.50, alin.3, op.cit.

82

Capitolul X

KICK–BOXING


Kick-boxingul face parte din artele marţiale cu contact. Având în vedere că, lupta în kick-boxing se desfăşoară în ring, iar în japoneză kick înseamnă picior, nu este greu să realizăm că, disciplina kick-boxing este asemănătoare boxului cu deosebirea că, în kick-boxing sunt acceptate tehnicile de picior.

Kick-boxingul este originar din Thailanda unde sportul popular este boxul thailandez. Reprezintă o confruntare între luptători, potrivit unor reguli specifice, la fel ca şi în boxul clasic. Prin comparaţie însă, în kick-boxing se folosesc şi membrele inferioare, atât pentru lovirea adversarului, cât şi pentru apărarea împotriva unor atacuri ale acestuia. De asemenea, în kick-boxing sunt permise – ceea ce nu poate fi acceptat în box – loviturile cu partea dorsală a mâinii.50

Este o disciplină mai dură decât boxul. Specificul kick-boxingului constă în prezenţa combinaţiilor braţ-picior, atât în atac, cât şi în apărare. Spre deosebire de loviturile de braţ, cele de picior sunt mult mai puternice şi mai greu de contracarat. Posibilitatea de a lovi cu piciorul determină adversarul să menţină o anumită distanţă şi să fie mult mai prudent în declanşarea unor acţiuni de atac.

Din această disciplină sportivă am selectat pentru această lucrare diferite poziţii de luptă, deplasări, o serie de blocaje, parări şi apărări din deplasare, lovituri de atac (contraatac) executate cu membrele superioare şi inferioare

Chiar dacă conceptul de autoapărare poate induce ideea de a însuşi doar tehnici de apărare, este de neconceput să fi foarte bine pregătit în acest domeniu, fără să cunoşti şi tehnicile de atac. Lupta de autoapărare presupune şi contraatacul, care se bazează exclusiv pe tehnici de atac. 50 Enache Iordache, „Autoapărarea fizică”, op. cit;

83


Pe de altă parte, pentru a putea face faţă oricărui gen de atac, trebuie să-l cunoşti, să-l studiezi cât mai bine. În acest fel, poţi să-i găseşti mijloace de contracarare, poţi învăţa să te aperi eficient. La un moment dat, cea mai bună apărare poate fi atacul şi deci trebuie însuşite foarte bine şi tehnicile de atac.

Kick-boxingul se apropie foarte mult de lupta de stradă, care este specifică persoanelor cu o anumită înclinaţie spre violenţă. Pentru atac infractorii preferă lovitura de picior, pentru că este mai puternică şi are urmări mai grave. O lovitură de braţ este mult mai nesigură, având în vedere mobilitatea trunchiului şi posibilitatea celui atacat de a o evita.

Ori cât de talentaţi aţi fi şi ori câte aptitudini aţi avea pentru practicarea artelor marţiale, perfecţionarea tehnicilor de autoapărare se poate realiza la parametrii maximali, doar în prezenţa unui partener de antrenament. Lucrând în acest mod în etapa de consolidare a deprinderilor de autoapărare, veţi asimila cu uşurinţă şi regulile tactice specifice.

10.2. Poziţiile de luptă

În toate sporturile de luptă se folosesc mai multe poziţii, care au o importanţă aparte în faza de învăţare. Orice tehnică, orice element are ca punct de plecare – mai ales în etapa iniţială de asimilare – o postură, denumită, în cele mai multe situaţii, poziţie fundamentală. Treptat, odată cu perfecţionarea tehnicii, executantul dobândeşte o anumită măiestrie, ceea ce îl determină să renunţe – în efectuarea procedeelor – la rigurozitatea poziţiei fundamentale.

Poziţia de luptă reprezintă atitudinea specifică pe care o adoptă executantul (cursantul, luptătorul) în timpul luptei şi din care se declanşează majoritatea tehnicilor de autoapărare. Ea se caracterizează printr-o anumită orientare a braţelor în raport cu trunchiul şi membrele inferioare, printr-un anumită mobilitate şi echilibru, absolut necesare unor execuţii desăvârşite. Cele mai uzitate poziţii de luptă în kick-boxing sunt: frontală, profil şi semiprofil. În condiţiile unei confruntări, trecerea succesivă de la o poziţie la alta este absolut firească.

Poziţia frontală

Descriere – Executantul se află în poziţia stând, cu picioarele

depărtate aproximativ la lăţimea umerilor şi uşor îndoite. Greutatea corpului

84

Kick–Boxing este egal repartizată pe ambele picioare, iar proiecţia centrului de greutate cade în mijlocul bazei de susţinere.

Tălpile sunt orientate cu vârfurile către interior, iar călcâiele către exterior. Braţele sunt îndoite cu pumnii la pomeţi, coatele sprijinite pe abdomen (fig.21).

Denumire în japoneză – Haichiji dachi.

Fig.21

Poziţia profil

Descriere – Din poziţia stând, executantul duce piciorul stâng înainte până când distanţa dintre cele două tălpi este aproximativ la lăţimea umerilor. Piciorul drept se răsuceşte spre dreapta 900 şi se retrage în aşa fel încât talpa să fie perpendiculară pe o linie imaginară ce uneşte cele două călcâie (forma literei L). Picioarele sunt semiîndoite cu greutatea corpului egal repartizată pe ambele picioare. Umărul stâng protejează bărbia, iar braţele sunt îndoite. Pumnul drept se sprijină de pomet (fig. 22).

Denumire în japoneză – Kokutsu dachi.

Fig. 22

Poziţia semiprofil

85


Descriere – Din poziţia profil, executantul duce piciorul drept în lateral, menţinând depărtarea dintre cele două tălpi aproximativ la lăţimea umerilor. Talpa piciorului drept este plasată într-un unghi de aproximativ 450 faţă de poziţia profil. Picioarele sunt semiîndoite, spatele uşor rotunjit, greutatea egal repartizată pe ambele picioare, iar pumnii se sprijină pe pomeţi. Este poziţia cea mai folosită în kick-boxing (fig. 23).

Denumire în japoneză – Fudo dachi.

Fig. 23

Variante de poziţii de luptă

Poziţia „călăreţului” Descriere – Se aseamănă foarte mult cu poziţia frontală cu deosebirea

că subiectul depărtează mult picioarele, iar centrul de greutate al corpului este mai coborât (fig. 24).

Denumire în japoneză – Kiba dachi.

Fig. 24 Poziţia „pisicii”

86

Kick–Boxing

Descriere – Din poziţia profil piciorul din faţă se duce înapoi şi se plasează cu talpa pe partea laterală a piciorului de sprijin. Vârful piciorului din faţă se sprijină de sol (fig. 25).

Denumire în japoneză – Nekoashi dachi.

Fig. 25

Poziţia avansat

Descriere – Se aseamănă cu o fandare înainte. Greutatea se află mai mult pe piciorul avansat (în jur de 60٪). Gamba piciorului din faţă este verticală. Piciorul din spate este întins complet (fig. 26).

Denumire în japoneză – Zenkutsu dachi.

Fig. 26

10.3. Deplasările

Sunt acele mişcări prin care executantul îşi modifică în

permanenţă poziţia faţă de un adversar. Scopul deplasărilor este dublu: – în primul rând, de a obţine o poziţie avantajoasă pentru execuţia

unor tehnici de luptă; – în al doilea rând, creeză adversarului dificultăţi în plasarea

loviturilor.

Deplasare cu paşi adăugaţi

Descriere – Din poziţia de luptă semiprofil, piciorul, din direcţia în care urmează să se deplaseze cursantul, păşeşte normal. Fără întrerupere,

87


urmează pasul cu celălalt picior, astfel încât poziţia iniţială este refăcută. Cât înaintează piciorul din faţă, înaintează şi piciorul din spate. După acelaşi principiu, se efectuează deplasarea cu paşi adăugaţi înapoi sau lateral.

Deplasare cu paşi alăturaţi

Descriere – Din poziţia de luptă semiprofil, piciorul, din direcţia opusă în care urmează să se deplaseze cursantul, păşeşte şi se alătură celuilalt picior. Fără întrerupere, urmează pasul cu celălalt picior, astfel încât poziţia iniţială este refăcută. După acelaşi principiu, se efectuează deplasarea cu paşi alăturaţi înapoi sau lateral.

Deplasare laterală cu paşi încrucişaţi

Descriere – Încrucişarea picioarelor nu este indicată în kick-boxing, cu mici excepţii. Una dintre aceste excepţii se referă la deplasarea laterală. Din poziţia de luptă semiprofil, piciorul avansat sau retras încrucişează cu celălalt printr-o mişcare laterală. Fără întrerupere, urmează pasul în lateral cu celălalt picior, astfel încât poziţia iniţială este refăcută. De regulă deplasarea laterală cu paşi încrucişaţi se combină cu o lovitură de picior laterală.

10.4. Atacul în kick-boxing

Are la bază loviturile cu membrele superioare şi inferioare. Principalele lovituri cu membrele superioare sunt:

– loviturile directe; – loviturile semicirculare.

Din categoria loviturilor cu membrele inferioare fac parte:

– lovituri pe direcţia înainte; – lovituri laterale; – lovituri semicirculare; – lovituri circulare.

Loviturile cu membrele superioare şi inferioare se pot executa de pe loc sau din deplasare.

88

Kick–Boxing

10.4.1. Lovituri cu membrele superioare 10.4.1.1. Loviturile directe

Lovitura directă de pumn cu braţul din faţă la cap

Descriere – Din poziţia semiprofil, se pivotează pe pingeaua

piciorului avansat şi se răsuceşte şoldul spre interior. Concomitent braţul din faţă se-ndreaptă spre adversar cu pumnul în poziţie verticală, pentru ca în

finalul execuţiei, printr-o răsucire spre interior, acesta să lovească în poziţie orizontală. Celălalt braţ apără partea corpului care nu atacă. Lovitura se execută fluid fără întreruperi (fig. 27).

Utilizare – În cazul unui atac sau contraatac executat la cap.

Denumire în japoneză – Ago uchi mae te jodan.

Fig. 27

Lovitura directă de pumn cu braţul din faţă la corp

Descriere – Faţă de descrierea loviturii la

cap, în cazul de faţă, intervine o scădere de nivel concomitentă cu pivotarea pe piciorul avansat, pentru a lovi sub garda adversarului (fig.28).

Utilizare – În cazul unui atac sau contraatac executat la corp.

Denumire în japoneză – Ago uchi mae te chudan.

Fig. 28

Lovitura directă de pumn cu braţul din spate

la cap

Descriere – Din poziţia semiprofil, se pivotează pe pingeaua piciorului retras şi se răsuceşte şoldul spre interior. Concomitent braţul din

89


spate se-ndreaptă spre adversar cu pumnul în poziţie verticală, pentru ca în finalul execuţiei, printr-o răsucire spre interior, acesta să lovească în poziţie orizontală. Celălalt braţ apără partea corpului care nu atacă. Lovitura se execută fluid fără întreruperi (fig. 29).


Denumire în japoneză – Ago uchi gyaku te jodan.

Fig. 29

Lovitura directă de pumn cu braţul din spate la corp

Descriere – În cazul de faţă, intervine o

scădere de nivel concomitentă cu pivotarea pe piciorul retras, pentru a lovi sub garda adversarului (fig. 30).


Denumire în japoneză – Ago uchi gyaku te chudan.

Fig. 30 Celelalte variante de lovituri directe

se execută în acelaşi mod. Este vorba de: – lovitura cu baza mâinii la faţă (tettsui uchi fig. 31);

Fig. 31

90

Kick–Boxing

– lovitura cu degetele la ochi

(nukite uchi fig. 32 ).

Fig. 32

10.4.1.2. Loviturile semicirculare

Lovitura semicirculară de pumn la cap cu braţul din faţă (croşeul scurt)

Descriere – Din poziţia semiprofil, se efectuează o pivotare pe

pingeaua piciorului avansat şi răsucirea şoldului spre interior. Concomitent braţul din faţă se ridică din articulaţia cotului în lateral, iar când ajunge în plan orizontal, paralel cu solul, loveşte printr-o mişcare semicirculară din exterior către interior. Lovitura se execută fluid fără întreruperi. Se numeşte scurt pentru că, braţul parcurge o distanţă mică în timpul execuţiei, faţă de aceeaşi lovitură executată cu braţul din spate (fig. 33).

Utilizare – În cazul unui atac sau contraatac executat la cap. Denumire în japoneză – Seiken mawashi

uchi jodan mae te.

Fig. 33

91


Lovitura semicirculară de pumn la corp cu braţul din faţă

Descriere – Faţă de descrierea loviturii la cap, în cazul de faţă, intervine o scădere de nivel concomitentă cu pivotarea pe piciorul avansat, pentru a lovi sub garda adversarului (fig. 34).


Denumire în japoneză – Seiken mawashi uchi chudan mae te.

Fig. 34

Lovitura semicirculară de pumn la cap

cu braţul din spate (croşeul larg)

Descriere – Din poziţia semiprofil, se efectuează o pivotare pe pingeaua piciorului retras şi răsucirea şoldului spre interior. Concomitent braţul din spate se ridică din articulaţia cotului în lateral, iar când ajunge în plan orizontal, paralel cu solul, loveşte printr-o mişcare semicirculară din exterior către interior. Lovitura se execută fluid fără întreruperi. Se numeşte larg pentru că, braţul parcurge o distanţă mai mare în timpul execuţiei, comparativ cu aceeaşi lovitură efectuată cu braţul din faţă (fig. 35).

Fig. 35 Utilizare – În cazul unui atac sau contraatac executat la cap. Denumire în japoneză – Furi uchi (swing) jodan gyaku te.

Lovitura semicirculară de pumn la corp cu braţul din spate (croşeul larg)

Descriere – Spre deosebire de lovitura la cap, intervine o scădere

de nivel concomitentă cu pivotarea pe piciorul retras, pentru a lovi sub garda adversarului (fig. 36).

92

Kick–Boxing


Denumire în japoneză – Furi uchi (swing) chudan gyaku te.

Fig. 36

Lovitura de pumn semicirculară de jos în sus la bărbie

cu braţul din faţă

Descriere – Din poziţia semiprofil, se efectuează o pivotare pe pingeaua piciorului avansat şi răsucirea şoldului spre interior. Concomitent braţul din faţă loveşte printr-o mişcare semicirculară de jos în sus. Lovitura se execută fluid fără întreruperi (fig. 37).


Denumire în japoneză –Seiken age uchi mae te.

Fig. 37

Lovitura semicirculară de pumn de jos în sus la

corp cu braţul din faţă

Descriere – Faţă de descrierea loviturii la bărbie, în cazul de faţă, mişcarea este mai scurtă, iar unghiul dintre antebraţ şi braţ este mai mare (fig. 38).


Denumire în japoneză – Seiken shita uchi mae te.

Fig. 38

93


Lovitura semicirculară de pumn de jos în sus la bărbie cu braţul din spate

Descriere – Din poziţia semiprofil, se efectuează

o pivotare pe pingeaua piciorului retras şi răsucirea şoldului spre interior. Concomitent braţul din spate execută o lovitură de jos în sus pe o traiectorie semicirculară spre bărbia adversarului (fig. 39).


Denumire în japoneză – Seiken age uchi gyaku te.

Fig. 39

Lovitura semicirculară de pumn de jos în sus

la corp cu braţul din spate

Descriere – La această lovitură, faţă de lovitura la bărbie, mişcarea este mai scurtă, iar unghiul dintre antebraţ şi braţ este mai mare (fig. 40).


Denumire în japoneză – Seiken shita uchi gyaku te.

Fig. 40 Celelalte variante de lovituri laterale se execută în acelaşi mod.

Este vorba de: – lovitura cu muchia externă a mâinii la

cap sau carotidă (shuto uchi mawashi fig. 41);

Fig. 41

94

Kick–Boxing

– lovitura cu muchia internă a mâinii la cap sau carotidă (haito uchi mawashi fig. 42).

Fig. 42

10.4.1.3. Loviturile de cot

Lovitura de cot în jos

Descriere – Din poziţia semiprofil, executantul trece greutatea corpului pe piciorul din spate. Braţul stâng se întinde înainte în plan orizontal, cu suprafaţa palmară în jos, iar braţul drept în sus, cu suprafaţa palmară înainte. Fără pauză, braţul drept coboară cu pumnul strâns şi antebraţul răsucit spre interior şi loveşte cu vârful cotului, adversarul. În acelaşi timp cu mişcarea braţului drept, braţul stâng se retrage în poziţie de apărare. În luptă mişcările premergătoare nu se mai regăsesc (fig. 43).

Utilizare – Pentru lovirea adversarului la cap sau corp. Denumire în japoneză – Shita empi.

Fig. 43

95


Lovitura de cot în sus

Descriere – Din poziţie semiprofil, cursantul păşeşte înainte cu piciorul retras şi loveşte cu cotul din spate pe o traiectorie ascendentă de jos în sus (fig. 44).

Utilizare – Pentru lovirea adversarului la cap. Denumire în japoneză – Age empi.

Fig. 44

Lovitura de cot semicirculară înainte

Descriere – Din poziţie semiprofil,

cursantul păşeşte înainte cu piciorul retras şi loveşte cu cotul din spate pe o traiectorie ascendentă, de jos în lateral şi înainte (fig. 45).

Utilizare – Pentru lovirea adversarului la cap.

Denumire în japoneză – Mae empi.

Fig. 45

Lovitura de cot în lateral

Descriere – Din poziţia semiprofil, executantul apropie piciorul din spate – menţinându-l suspendat – de cel avansat. În acelaşi timp, duce braţul drept cu partea posterioară a pumnului la nivelul urechii opuse, iar braţul stâng orientat oblic, dreapta înainte jos. Aşezând piciorul drept pe sol, braţul drept loveşte cu cotul în lateral, având antebraţul orientat cu suprafaţa palmară în sus. Concomitent cu mişcarea braţului Fig. 46

96

Kick–Boxing drept, braţul stâng ia o poziţie de apărare, iar capul se răsuceşte în direcţia loviturii (fig. 46).

Utilizare – Pentru lovirea adversarului la cap sau corp. Denumire în japoneză – Yoko empi.

Lovitura de cot semicirculară înapoi la cap

Descriere – Din poziţia semiprofil, executantul duce braţul drept cu pumnul la nivelul urechii opuse, apoi printr-o mişcare semicirculară efectuată în plan orizontal spre înapoi loveşte cu cotul capul adversarului. În acelaşi timp cu mişcarea braţului drept, capul şi trunchiul se răsucesc în direcţia loviturii (fig. 47).

Utilizare – Pentru lovirea adversarului la cap. Denumire în japoneză – Ushiro empi.

Fig. 47

Lovitura de cot înapoi la corp

Descriere – Din poziţia semiprofil, executantul

duce braţul drept întins înainte, iar braţul stâng întins oblic dreapta jos. Fără întrerupere, braţul drept loveşte cu cotul înapoi, având antebraţul răsucit cu suprafaţa palmară în sus (fig.48).

Utilizare – Pentru lovirea adversarului la corp. Denumire în japoneză – Ushiro empi chudan.

Fig. 48

10.4.2. Loviturile cu membrele inferioare

Se pot efectua pe direcţiile înainte, lateral şi înapoi prin execuţii directe, semicirculare şi circulare, de sus în jos şi de jos în sus, de pe loc, din deplasare şi din săritură.

97


10.4.2.1. Loviturile pe direcţia înainte

Lovitura de genunchi

Descriere – Din poziţia semiprofil, cursantul trece greutatea corpului pe piciorul avansat şi loveşte cu genunchiul piciorului retras înainte, pe o traiectorie ascendentă de jos în sus (fig. 49).

Utilizare – Pentru lovirea adversarului la corp sau cap.

Denumire în japoneză – Hitza geri.

Fig. 49

Există şi o variantă de lovitură de genunchi semicirculară, în care traiectoria loviturii este ascendentă de jos, în lateral şi către interior (fig. 50).

Fig. 50

Lovitura de picior percutantă cu piciorul din faţă

Descriere – Din poziţia semiprofil, greutatea corpului este trecută pe

piciorul retras, în timp ce piciorul avansat se ridică îndoit din articulaţia genunchiului, cu laba piciorului în extensie pronunţată. Lovitura se realizează cu partea superioară a labei piciorului, printr-o mişcare de jos în sus executată din articulaţia genunchiului. Braţele menţin poziţia de gardă. Lovitura se execută fluid fără întreruperi (fig. 51).

Utilizare – În cazul unui atac sau contraatac executat la corp. Fig. 51

Denumire în japoneză – Mae geri keage.

98

Kick–Boxing

Lovitura de picior percutantă cu piciorul din spate

Descriere – Din poziţia semiprofil, greutatea corpului este trecută pe piciorul avansat. Piciorul retras se ridică îndoit din articulaţia genunchiului şi se duce spre înainte, cu laba piciorului în extensie pronunţată. Lovitura se realizează cu partea superioară a labei piciorului, printr-o mişcare de jos în sus, executată din articulaţia genunchiului. Braţele menţin poziţia de gardă. Lovitura se execută fluid fără întreruperi (fig. 52).


Denumire în japoneză – Mae geri keage.

Fig. 52

Lovitura de picior penetrantă cu piciorul din faţă

Descriere – Din poziţia semiprofil, se trece greutatea corpului pe

piciorul retras, în timp ce piciorul avansat se ridică îndoit din articulaţia genunchiului, cu laba piciorului în flexie pronunţată. Lovitura se realizează cu talpa (călcâiul), printr-o mişcare de extensie concomitentă, executată din articulaţia bazinului, genunchiului şi gleznei pe direcţia înainte (oblic înainte jos sau pur şi simplu în jos). Braţele menţin poziţia de gardă. Lovitura se execută fluid fără întreruperi (fig. 53).

Utilizare – În cazul unui atac sau contraatac executat la corp. Denumire în japoneză – Mae geri kekomi.

Fig. 53

99


Lovitura de picior penetrantă cu piciorul din spate

Descriere – Din poziţia semiprofil, greutatea corpului este trecută pe piciorul avansat. Piciorul retras se ridică îndoit din articulaţia genunchiului şi se duce spre înainte, cu laba piciorului în extensie pronunţată. Lovitura se realizează cu talpa (călcâiul), printr-o mişcare de extensie concomitentă, executată din articulaţia bazinului, genunchiului şi gleznei pe direcţia înainte (oblic înainte jos sau pur şi simplu în jos). Braţele menţin poziţia de gardă. Lovitura se execută fluid fără întreruperi (fig. 54).

Utilizare – În cazul unui atac

sau contraatac executat la corp. Denumire în japoneză – Mae

geri kekomi.

Fig. 54

Lovitura semicirculară

Descriere – Din poziţia semiprofil, piciorul avansat preia întreaga

greutate a corpului. Piciorul din spate începe execuţia printr-o mişcare ascendentă de jos, apoi în lateral şi către interior, pe o traiectorie semicirculară. Răsucirea trunchiului spre stânga îl plasează pe executant în momentul impactului într-o poziţie perpendiculară faţă de adversar. În funcţie de nivelul la care se loveşte, piciorul se poate afla în poziţia finală în plan orizontal sau oblic înainte sus (fig. 55).

Utilizare – În cazul unui atac sau contraatac executat la corp. Denumire în japoneză –

Mawashi geri.

Fig. 55

100

Kick–Boxing

10.4.2.2. Loviturile în lateral

Lovitura de picior percutantă cu piciorul din faţă

Descriere – Din poziţia semiprofil, greutatea corpului este trecută pe piciorul retras. Piciorul avansat se ridică îndoit din articulaţia genunchiului, cu talpa piciorului lipită de partea internă a genunchiului piciorului de sprijin. Lovitura se realizează cu marginea externă a plantei piciorului, printr-o mişcare de jos în sus, executată din articulaţia genunchiului. Braţele menţin poziţia de gardă. Lovitura se execută fluid fără întreruperi (fig. 56).

Utilizare – În cazul unui atac sau contraatac. Denumire în japoneză – Yoko

101

geri keage.

Fig. 56

Lovitura de picior percutantă cu piciorul din spate

Descriere – Din poziţia semiprofil, greutatea corpului este trecută pe picior

cazul unui atac

ă – Yoko

ul avansat, iar piciorul retras se ridică îndoit din articulaţia genunchiului, cu talpa piciorului lipită de partea internă a genunchiului piciorului de sprijin. Lovitura se realizează cu marginea externă a plantei piciorului, printr-o

mişcare de jos în sus, executată din articulaţia genunchiului. Braţele menţin poziţia de gardă. Lovitura se execută fluid fără întreruperi (fig. 57).

Utilizare – Însau contraatac executat la

corp. Denumire în japonez geri keage.

Fig. 57


Lovitura de picior penetrantă cu piciorul din faţă

Descriere – Din poziţia semiprofil, se trece gre a corpului pe piciorul ret timp ce piciorul avansat se ridică îndoit din articulgenunchiului, cu laba ui în flexie pronunţată. Lovitura se realizează cu talpa (că ), printr-o mişcare de extensie, concomitentă, în lateraexecutată din articulaţia bazinului, genunchiulu

ţin poziţia de gardă. Lovitura se execută fluid fără ).

Lovitura de picior penetrantă cu piciorul din spate

Descr ă pe iciorul avansat. Piciorul retras se ridică îndoit din articulaţia genunchiului şi se

duce

corp.

eri kekomi.

Fig. 59

Fig. 58 utateras, în

aţia piciorul

lcâiul

l,

i şi gleznei. Braţele menîntreruperi (fig. 58

Utilizare – În cazul unui atac sau contraatac executat la corp. Denumire în japoneză – Yoko geri kekomi.

iere – Din poziţia semiprofil, greutatea corpului este trecut

pspre înainte, cu laba piciorului în flexie pronunţată. Lovitura se realizează

cu talpa (călcâiul), printr-o mişcare de extensie concomitentă în lateral, executată din articulaţia bazinului, genunchiului şi gleznei. Braţele menţin poziţia de gardă. Lovitura se execută fluid fără întreruperi (fig. 59).

Utilizare – În cazul unui atac sau contraatac executat la

Denumire în japoneză – Yoko g

102

Kick–Boxing

10.4.2.3. Lovitura de picior înapoi

Desc trece reutatea corpului pe piciorul din faţă, iar celălalt

picior

Fig. 60

10.4.2.4. Lovitura circula de picior (lovitura de picior din

întoarcere)

ere – Din poziţia semiprofil, cu garda inversă (cu dreptul înainte) se trece greutatea pe piciorul din faţă şi printr-o

10. 5. Apărarea în kick-boxing

Se real

riere – Din poziţia semiprofil, se g

se duce îndoit înainte. Printr-o acţiune energică piciorul îndoit se extinde înapoi, lovind pe o traiectorie cât mai rectilinie. În timpul execuţiei, subiectul răsuceşte capul şi priveşte peste umăr spre adversar (fig. 60).

Utilizare – Pentru lovirea celui care atacă din spate.

Denumire în japoneză – Ushiro geri.

ră

Descri

acţiune de întoarcere prin pivotare pe piciorul de sprijin, piciorul din spate execută lovitura circulară pe o traiectorie la început ascendentă, iar apoi orizontală. În momentul impactului piciorul este întins iar trunchiul uşor înclinat înainte (fig. 61).

Utilizare – Pentru lovirea prin surprindere a adversarului.

Denumire în japoneză – Ura mawashi.

Fig. 61

izează prin următoarele modalităţi: – eschive; – apărare prin deplasare; – parare; – blocaj.

103


10.5.1. Eschiva

odalitate de apărare, prin care cursantul evită viturile, fără a se deplasa din poziţia fundamentală. Eschivele se clasifică în:

Eschiva cu retragerea trunchiului şi a capului

undamentală, executantul trece greutatea corpului pe piciorul din spate

cap, executate din lateral cu memb

Fig. 62

Eschiva cu scădere de nivel

Descriere – Din

execut ndoire mai pronunţată a picioarelor cu reven

din lateral cu mem

Fig. 63

Reprezintă acea mlo

– eschivă cu retragerea capului şi trunchiului; – eschivă cu scădere de nivel; – eschivă laterală stânga; – eschivă laterală spre dreapta;– eschivă rotativă înainte; – eschivă rotativă înapoi;

Descriere – Din poziţia f

şi execută o înclinare a trunchiului şi a capului înapoi (fig.62).

Utilizare – Pentru evitarea loviturilor directe sau semicirculare la

rele superioare sau inferioare. Denumirea în japoneză – Ushiro kawashi.

poziţia fundamentală, se ă o î

ire în poziţia iniţială. Trunchiul rămâne în poziţie verticală pe timpul execuţiei (fig. 63).

Utilizare – Pentru evitarea loviturilor directe sau semicirculare la cap, executate

brele superioare sau inferioare. Denumirea în japoneză – Otoshi kawashi.

104

Kick–Boxing

Eschiva latera spre stânga

damentală, se execută pe pingeaua piciorului drept o răsucire a trunchiului spre stâng

in lateral cu memb

Fig. 6

laterală spre dreapta

Descriere – Din p

pe ping a piciorului stâng o răsucire a trunchiului spre

cu mem

Eschiva rotativă spre înainte

ţia fundamentală, orpului pe piciorul din

faţă,

din l

yoko kawashi.

Fig. 66

lă

Descriere – Din poziţia fun

a, cu o uşoară scădere de nivel. Privirea urmăreşte adversarul peste umărul drept (fig. 64).

Utilizare – Pentru evitarea loviturilor directe sau semicirculare la cap, executate d

rele superioare sau inferioare. Denumirea în japoneză – Soto yoko kawashi.

4

Eschiva

oziţia fundamentală, se execută eau

dreapta, cu o uşoară scădere de nivel. Privirea urmăreşte adversarul peste umărul stâng (fig. 65).

Utilizare – Pentru evitarea loviturilor directe sau semicirculare la cap, executate din lateral

brele superioare sau inferioare. Denumirea în japoneză – Uchi yoko kawashi.

Fig. 65

Descriere – Din pozise trece greutatea c

scădere de nivel prin îndoirea picioarelor, trecerea greutăţii pe piciorul din spate şi revenire în poziţia iniţială (fig. 66).

Utilizare – Pentru evitarea loviturilor directe sau semicirculare la cap, executate

ateral cu membrele superioare sau inferioare.

Denumirea în japoneză – Soto uchi

105


Eschiva rotativă spre înapoi

Descriere – Din poziţia fundamentală, se trece greutatea corpului pe piciorul

icirculare la cap, execu

din spate, scădere de nivel prin îndoirea picioarelor, trecerea greutăţii pe piciorul din faţă şi revenire în poziţia iniţială (fig. 67).

Utilizare – Pentru evitarea loviturilor directe sau semtate din lateral cu membrele superioare sau inferioare. Denumirea în japoneză – Uchi soto yoko kawashi.

Fig. 67

10.5.2. Apărarea prin deplasare

Executantul evită loviturile adversarului, deplasându-se din poziţia fundamenta

Apărare cu întoarcere de 1800

Descriere – Din poziţia semiprofil, cursantul pivotează pe

pingeaua p

imă variantă a acestei apărări, constă în execuţia descrisă mai sus, da

piciorul avansat, ur .

lă în lateral sau înapoi. Pentru deplasare se foloseşte de obicei pivotarea şi întoarcerile.

iciorului avansat şi efectuează o întoarcere de 1800, menţinând postura iniţială.

O prr precedată de un mic pas lateral cu piciorul din faţă. A doua variantă, constă dintr-un pas normal pe linie cumat de pivotare şi întoarcere 1800, cu modificarea posturii iniţialeUilizarea – Pentru evitarea majorităţii loviturilor. Denumirea în japoneză – Tenkan ashi.

106

Kick–Boxing

10.5.3. Pararea

107

Prin parare executantul deviază loviturile. Ca şi blocajul, pararea

se execută

Parare cu antebr ul către interior

Descriere – La execuţia cu braţul din faţă, se e

braţul din spate, pivotarea se realiz

directshi uke,

gyaku / mae te.

Parare cu antebraţul în jos şi în exterior

Descriere – Din poziţia semiprofil, se execută o pivotare pe pingeaua picior

p.

ae te.

Fig. 69

Fig. 68

atât cu membrele superioare cât şi cu cele inferioare. aţ

fectuează o pivotare pe pingeaua piciorului avansat, concomitent cu o răsucire a şoldului spre interior. Piciorul din spate rămâne nemişcat, iar devierea loviturii se realizează cu marginea interioară a antebraţului din faţă.

La execuţia cu ează pe pingeaua piciorului retras, iar mişcarea

de răsucire spre interior este mai pronunţată (fig. 68). Utilizare – Se execută pentru devierea loviturilor e, executate cu membrele superioare. Denumirea în japoneză – Te kaga

ului avansat şi răsucirea şoldului spre interior. Antebraţul din faţă descrie o traiectorie oblic înainte jos şi înapoi. Se poate executa şi cu braţul din faţă şi cu braţul din spate (fig. 69).

Utilizare – Pentru devierea loviturilor executate la cor

Denumirea în japoneză – Otoshi ude osae uke gyaku / m


Parare cu antebraţul în jos şi către interior

Descingeaua piciorului avansat, iar braţul din faţă descrie o traiectorie

semicircula

mae te.

riere – Din poziţia semiprofil, se execută o pivotare pe

pră de sus, în lateral, în jos şi către interior (fig. 70). Utilizare – Pentru devierea loviturilor executate la corp. Denumirea în japoneză – Gedan kake uke gyaku /

Fig. 70

Parare cu talpa

Descriere – Din po rsantul execută cu piciorul din pate o mişcare semicirculară, din exterior către interior. Lovitura adversarului

este deviat

neză – Mikazuki geri uke ushiro ashi.

ziţia semiprofil, cus

ă cu talpa (fig.71). Utilizare – Pentru devierea loviturilor executate la corp. Denumirea în japo

Fig. 71

108

Kick–Boxing

10.5.4. Blocajul

Este o modalitate de apărare, care constă în stoparea loviturilor adversarului, cu diferite părţi ale corpului. Spre deosebire de parare care deviază, blocajul opreşte lovitura.

10.5.4.1. Blocaje cu membrele superioare

Blocajul ascendent cu a l

ţia semiprofil, se execută o pivotare pe ingeaua p

Utilizare – Pentru oprirea loviturilor de sus în jos la cap.

uke.

Blocajul ascendent cu

Descriere – Din pozipivotare pe pingeaua concomitent cu răsucirea şoldului către interior. Braţele se încrucişează oblic înainte sus, aproape de încheieturile mâinilor (fig. 73).

Utilizare – Pentru oprirea loviturilor de sus în jos la cap.

Denumirea în japoneză – Jodan ji ude uke

Fig. 73

ntebraţu

Descriere – Din pozip iciorului avansat şi o răsucire a şoldului către interior. Braţul din

faţă descrie o traiectorie ascendentă şi se opreşte cu antebraţul în poziţie orizontală, deasupra frunţii (fig.72).

Denumirea în japoneză – Age

Fig. 72

antebraţele încrucişate sus

ţia semiprofil, se execută o piciorului din spate,

ju .

109


Blocajul cu antebraţele înainte

l nd lovitura directă a

pivotare pe pingeaua lui către interior (fig. 74).

lizare – Pentru oprirea loviturii directe la faţă. Morote mae ude uke.

Fig. 74

Blocajul cu palma De regulă apare în

iva ctrunchiului şi a capului. mai multe ori, cu mâpoziţia semiprofil cu pmomentul loviturii adversaruspate a executantului se deplasează în faţa bărbiei, pentru a o proteja. Concomitent cursantul execută şi o eschivă cu retragerea trunchiulu ului.

Dacă cursa tul răsuceşte mâna cu suprafaţa palmară în jos, se realizează o variantă a blocajului împotriva loviturii în sus la băr

u uke.

al cu braţul îndoit la cap

n poziţia semiprofil, se execută piciorului (avansat sau retras) şi

interior. Braţul executant, îndoit din a încât antebraţul să se

tate empi uke.

Fig. 75

Descriere – Din poziţia apropie antebraţele înainte, blocâadversarului, concomitent cu o piciorului retras şi răsucirea şoldu

Uti

semiprofil, executantu

Denumirea în japoneză –

Descriere – combinaţie cu esch u retragerea

Se execută, de cele na din spate. Din umnii la pomeţi, în

lui, mâna din schide şi se

i şi a capn

semicirculare de jos bie (fig. 75).

Utilizare – Pentru oprirea lovituriiDenumirea în japoneză – Kaish

Blocajul later

Descriere – Dipivotare pe pingeaua răsucirea şoldului sprearticulaţia cotului, în

directe la faţă.

şa fel suprapună pe braţ, apără partea laterală a capului (fig. 76).

Utilizare – Pentru oprirea loviturilor semicirculare de braţ la cap, executate din lateral.

Denumirea în japoneză – JodanFig. 76

110

Kick–Boxing

Blocajul cu antebraţul în lateral

Dpingeaua piciorului (Antebraţul care execuverticală (fig. 77).

Utilizare executate din lateral.

Denumire

Descriere – in poziţia semiprofil, se execută pivotare pe

avansat sau retras) şi răsucirea şoldului spre interior. tă blocajul se duce în lateral şi în diagonală, menţinut pe

– Pentru oprirea loviturilor semicirculare de braţ la cap, a în japoneză – Jodan ude uke.

Fig. 77

Blocajul lateral cu antebraţele menţinute vertical

Descriere – La execuţia cu piciorul avansat, se execută o pivotare

pe pingea şi o răsucire a trunchiului spre interior. Braţele sunt îndoite din cot, cu antebraţele menţinute vertical, ridicate la nivelul capului .

La execuţia cu piciorul din spate, răsucirea trunchiului se efectuează spre exterior (fig. 78).

Utilizare – Pentru oprirea loviturilor semicirculare la cap, executate cu membrele inferioare.

Denumirea în japoneză – Morote yoko ude uke.

Fig. 78

111


Blocajul cu coatele în jos

Descriere – Din poziţia semiprofil, se execută pivotarea pe pingeaua piciorului (avansat sau retras) şi răsucirea şoldului spre interior. Braţele din ziţia de gardă se alătură înainte, cu coatele apropiate şi lipite de abdomen (fig. 79)

Utilizare – Pentru oprirea loviturilor la abdomen.

Denumirea în japoneză – Moroteempi otosh

Fig. 79

tebraţele încrucişate jos

n poziţia semiprofil, se execută pivotarea pe pingeaua piciorului retras şi răsucirea

. Braţele coboară întinse oblic înainte jos, încrucişate la nivelul încheieturii mâinilor

Utilizare – Pentru oprirea loviturilor la corp sau zona pubiană.

Denumirea în japoneză – Gedan juji uke.

Fig. 80

Blocajul cu

Descriere execută pivotarea pe răsucirea şoldului spre tebraţul din spate se duce înainte şi în jos, apoiparalelă cu propriul cor od similar se poate executa şi cu antebraţu

Utilizare – Pentru oprirea loviturilor la corp pubiană, executate de jos în sus.

Denumirea în japoneză – Mae ude deai osae uke. . 81

po

i uke.

Blocajul cu an

Descriere – Di

şoldului spre interior

(fig. 80).

antebraţul înainte şi în jos

– Din poziţia semiprofil, se pingeaua piciorului retras şi interior. An

se opreşte într-o poziţie p şi solul. În m

l din faţă (fig. 81).

sau zona

Fig

112

Kick–Boxing

10.5.4.2. Blocaje cu membrele inferioare

piciorul avansat, iar

spre interior. Cursantul duce gamba flexată, apoi îl

pe genunchiul piciorului din

Utilizare – Pentru oprirea loviturilor la corp. .

Fig

ri

aceste combinaţii se potseparat şi împreună, câ ici de atac şi apărare, separat sau împreună.

Pentru acest subcap raţ-braţ, picior-picior şi braţ-picior. Ele sunt orientative. Nimeni nu vă împiedică să realizaţi cele mai diverse combinaţii, în raport de nivelul de pregătire atins şi de obiectivele urmărite.

10.6.1. Combinaţii de lovituri braţ-braţ

rectă stânga – directă dreapta; d

– upercut dreapta; upercut stânga – croşeu dreapta;

Blocajul cu gamba

Descriere – La execuţ

greutatea este trecută pe bazinul se răsuceşte

ia cu piciorul din spate,

înainte piciorul din spate cu aşează cu talpa lipită faţă (fig. 82).

Denumirea în japoneză – Sune uke

. 82

10.6. Combinaţiile

dintre două sau mai multe tehnici. În kick-boxing realiza, atât cu membrele superioare şi inferioare, t şi prin tehn

Sunt înlănţui

itol am ales câteva combinaţii simple b

Combinaţii de două lovituri

di

irectă stânga – croşeu dreapta; directă stânga – upercut dreapta; uprcut stânga – lovitură de cot semicirculară dreapta; upercut stânga

113


croşeu stânga – croşeu dreapta; croşeu stânga – upercut dreapta;

Combinaţii de trei lovituri

directă stânga ga; directă stânga – directă dreapta – croşeu stânga;

croşeu stânga; directă stânga; upercut stânga;

croşeu stânga.

ru lovituri şeu stânga – croşeu dreapta;

directă stânga – directă dreapta – upercut stânga –upercut dreapta; croşeu stânga – nga-upercut dreapta;

percut dreapta. croşeu dreapta.

Combinaţii de două lovituri percutantă cu dreptul înainte;

Combinaţii de trei lovituri percutantă cu dreptul înainte – percutantă cu stângul înainte – s percutantă cu dreptul înainte – percutantă cu stângul înainte – penetrantă late

înapoi

terală

– directă dreapta – directă stân

directă stânga – croşeu dreapta – directă stânga – directă dreapta – directă stânga – upercut dreapta – croşeu stânga – croşeu dreapta – upercut stânga; upercut stânga – upercut dreapta –

Combinaţii de pat

directă stânga – directă dreapta – cro

croşeu dreapta - upercut stâ directă stânga – croşeu dreapta – upercut stânga-u directă stânga – upercut dreapta – upercut stânga-

10.6.2. Combinaţii de lovituri picior-picior

stângul înainte – percutantă cu percutantă cu stângul înainte – penetrantă cu dreptul înainte; percutantă cu stângul înainte – semicircular înainte cu dreptul; percutantă cu stângul înainte – semicircular înapoi cu dreptul; percutantă cu stângul înainte – percutantă laterală cu dreptul; penetrantă cu stângul înainte – percutantă laterală cu dreptul;

emicircular înainte cu dreptul;

ral cu dreptul; percutantă cu dreptul înainte – percutantă cu stângul înainte –cu dreptul; înapoi cu stângul – înainte percutantă cu dreptul – lapercutantă cu stângul.

114

Kick–Boxing

Combinaţii de patru lovituri

percutantă cu stângul înainte – percutantă cu dreptul cu păşire înainte – semic u păşire – semicirculară

– percutantă înainte cu dreptul –

ombinaţii de lovituri braţ-picior

ţii de două lovituri directă braţ stâ inte; directă braţ stânga – inte;

nunchi înainte cu dreptul;

Combinaţii de trei lovituri croşeu dreapta – croşeu stânga – percutantă cu dreptul înainte; u reptul înainte; lovitur – lovitură laterală penetrantă cu penetrantă cu piciorul

rept – înapoi cu

genunchi înaint

te –

ărare se apelează la echipamentul sportiv

luptă, complectat cu protectori, mănuşi de box şi de

irculară înainte cu stângul cînainte cu dreptul; percutantă înainte cu stângullaterală penetrantă cu stângul – laterală penetrantă cu dreptul;

10.6.3. C

Combinanga – percutantă cu dreptul îna

penetrantă cu dreptul îna directă braţ stânga – penetrantă cu dreptul lateral; directă braţ stânga – percutantă cu dreptul lateral; croşeu stânga – ge upercut stânga – genunchi semicircular înainte cu dreptul;

percut dreapta – upercut stânga – genunchi cu dă de cot semicirculară înainte cu dreapta

piciorul stâng – lovitură lateralădrept; upercut stânga – laterală percutantă cu piciorul dpiciorul stâng.

Combinaţii de patru lovituri

upercut stânga – upercut dreapta – genunchi înainte cu stângul –e cu dreptul;

croşeu stânga – croşeu dreapta – percutantă cu stângul înainpercutantă cu dreptul înainte;

10.7. Materiale şi echipamente necesare

În pregătirea de autoapadecvat sporturilor de

115


karate. Pentru exersarea unor situaţii tehnico-tactice se utilizează sacii de box, cuţitele din lemn sau cau

cordon şi ime de 4 cm şi o lungime de aproximativ 2 m. Cde măies

În judo şi jiu-jitsu echipamentul poartă următoarele denumiri: – bluza – kimono;

le se aplică pe partea anterioară a picio din pâslă sau alt material textil gros.

confecţionată din buret –4 cm, care este acoperit integral de un material din piele sau vi ză printr-o cureluşă sub bărbie (fig. 83).

3

ciuc, bâte şi bastoane de luptă. Echipamentul pentru sporturile de luptă este alcătuit din bluză,

pantaloni. Cordonul are o lăţu ajutorul lui se fixează talia luptătorului, iar culoarea reprezintă gradul

trie sportivă al acestuia.

– pantalonul – zubon; – centura – obi.

Uneori în pregătirea din kick-boxing se renunţă la echipamentul prezentat mai sus şi se foloseşte un tricou şi un şort, alături de care se recurge la echipamentul de protecţie aşa cum apare în figura 83.

Protectorii au rolul de a proteja părţile sensibile pe durata antrenamentului, în special la reprizele de luptă. În cadrul lor, distingem:

▪ gambiere; ▪ cochilie; ▪ pieptăraş; ▪ cască.

Cu ajutorul gambierelor persoanele îşi protejează gambele. Earelor. Sunt confecţionate

Cochilia protejează or şi este confecţionată din plastic acoperit cu pânză. Se prinde cu un elastic de corp.

Pieptăraşul protejează partea anterioară a trunchiului şi este format dintr-un burete gros de 4–5 cm, fiind acoperit pe amb

ganele genitale

ele părţi cu pânză, vinilin sau piele.

Casca protejează fruntea, zonele temporale şi zona occipitală. Este e gros de 3

nilin. Se fixea

Fig. 8

116

Capitolul XI

JIU–JITSU


J -jitsu altă disciplină importantă în conţinutul pregătirii de autoapărare. Înseamn „a asculta”, cât şi „blând sau suplu”.34 Specialişti denumesc jiu-jitsu ca „arta suplă”.35

Traducerea cuvintelor jiu-jitsu prin arta supleţei, se apropie foarte mult de sensul de bază al acestei noţiuni. Jiu-jitsu nu este un mijloc de a face sport sau o joacă, ci o armă deosebit de eficace, în cazul unor pericole care ar ameninţa viaţa unei persoane. Această disciplină de luptă are în conţinutul său o serie de tehnici dureroase, cum ar fi: fracturarea unor segmente anatomice, luxarea sau contorsionarea articulaţiilor corpului uman, sugrumarea care produce leşin sau paralizie, aplicarea unor lovituri cauzatoare de moarte. Folosirea lor, chiar şi în situaţii de legitimă apărare, pot atrage răspunderea penală şi de aceea, în învăţare se pune un accent deosebit, pe menţinerea unui control permanent asupra execuţiei. Cu toate acestea, o autoapărare modernă este de neconceput fără jiu-jitsu. Poliţiile din Anglia, Franţa, Germania, Italia, Spania şi S.U.A. au introdus în planul lor de instrucţie stilul jiu-jitsu, aducând chiar antrenori japonezi.36

Jiu-jitsu corespunde întrutotul principiilor de bază ale autoapărării. El te învaţă să păstrezi o distanţă corectă faţă de adversar (agresor), să-ţi păstrezi echilibrul propriu, în cazul aplicării unei lovituri cu membrele superioare sau inferioare, să ai o reacţie rapidă şi eficientă la atacurile îndreptate împotriva ta. Dispune de mijloacele adecvate de apărare, împotriva atacurilor cu obiecte contondente sau tăietor-înţepătoare. Foarte utilizate sunt tehnicile de dezarmare şi imobilizare a agresorilor.

iu este o ă, atât

34 Alois Gurski„Jiu- jitsu”, Editura Carrel Publishing House, Bucureşti, 1995. 35 Constantin Dimciu „Taekwondo”, Editura CARELL POLIGRAPHIS HOUSE, Bucureşti, 1996. 36 Enache Iordache, „Judo, jiu-jitsu, karate în lupta corp la corp”, Inspectoratul General al Miliţiei, Bucureşti, 1970.

117


Prin tagresate, în situa

ehnicile de care dispune, jiu-jitsu este cel mai util persoanei ţia în care atacatorul a luat o anumită priză, sau când acesta

are asupra sa diferite obiecte contondente. Infractorii atacă de multe ori mişeleşte pe la spate, cu lovituri şi prize, urmate de doborâre la sol. În aceste situaţii periculoase, victima poate recurge la o tehnică de jiu-jitsu, care este foarte eficientă.

În învăţarea jiu-jitsul ectate următoarele principii de bază:

1. Ocolire şi nu cedare – care se referă la ocolirea atacurilor adversarului, combinând prin procedee tehnice forţa şi elanul agresorulu

2. Apărare prin reflexe „fulgerătoare” – eficacitatea jiu-jitsului

se înfăptuieşte prin aplicarea

acestuia la

Utilizare – În acţiuni de imobilizare.

Fig. 84

ui trebuiesc resp

i cu propria deplasare;

constă tocmai în formarea unor reflexe de apărare executate foarte rapid („fulgerător”);

3. Desfăşurarea forţei maxime – careeficace a celor două principii enunţate mai sus.

Din conţinutul jiu-jitsului am selectat doar tehnicile specifice, care nu se regăsesc la alte discipline de luptă. Prin urmare nu voi repeta şcoala căderii care apare la capitolul judo, poziţiile de luptă, blocaje sau parări, chiar şi unele lovituri care sunt prezentate la kick-boxing. În acest capitol voi insista doar pe acţiunile articulare care definesc în cele din urmă conţinutul jiu-jitsului.

11.2. Imobilizări la atacuri fără priză

Forţarea în extensie a degetului mare

Descriere – Cu mâna de aceeaşi parte, executantul apucă încheietura mâinii omonime a adversarului, iar cu cealaltă

mână, forţează în

extensie policele

nivelul ultimei falange (fig. 84).

118

Jiu–Jitsu

F

braţul acestuia spre înapoi îndoindu-l la spate (fig. 85).

orţarea prin îndoirea braţului din cot înapoia corpului

Descriere – Executantul apucă cu mâna stângă încheietura mâinii drepte a adversarului şi cu dreapta cotul drept al acestuia. Pentru realizarea imobilizării, executantul trage de cotul adversarului spre înainte şi împinge cu mâna stângă ante


Fig. 85

Forţarea braţului în extensie prin înfăşurare la nivelul cotului

Descriere – Cursantul apucă cu mâna dreaptă în diagonală mâna

adversarului şi îl trage spre el simulând o lovitură de cot în faţă. Fără întreruperea e către interior şi cu braţul stâ arului în zona otului. Forţarea acestu e jos în sus cu

antebraţul stâng şi

xecuţiei, cursantul răsuceşte trunchiul din exteriorng înfăşoară pe deasupra braţul drept al advers

c ia se realizează printr-o acţiune dde sus în jos cu mâna dreaptă (fig. 86).

de imobilizare. Utilizare – În acţiuni

Fig. 86

119


Forţarea mâinii prin răsucire în exterior şi flexie

irea, executantu artea posterioară a mâinii adversarului (fig. 87).


Descriere – Stând faţă în faţă cu adversarul, executantul prinde de sus cu mâna stângă încheietura mâinii drepte a acestuia. Fără întrerupere execută răsucirea mâinii adversarului din interior către în afară folosindu-se şi de cealaltă mână, care presează partea dorsală. Odată cu răsuc

l apăsă cu degetele mari pe p

Fig. 87

priile mâini priza adversarulu are înapoi şi prin aplecarea trunchiului î ainte forţează mâna adversarului în extensie (fig. 88).


11.3. Imobilizări la atacuri cu priză la umăr sau piept

Forţarea mâinii înapoi în extensie din priză la piept

Descriere – Executantul blochează cu proi. Fără întrerupere, execută o fandn

Fig. 88

120

Jiu–Jitsu

Forţarea cotului prin presare din lateral cu palma sau antebraţul

Descriere – După ce fixează cu mâna dreaptă priza adversarului, executantul împinge cu antebraţul stâng cotul acestuia către interior, forţându-l în extensie (fig. 89).


Fig. 89

Fo r

Descriere

interior cărealizează printr-o acţiune de jos în sus (fig. 90).


Fig. 90

rţarea cotului prin înfăşurarea braţului dinspre interior spre exterio

– Prins de umărul stâng,

cursantul loveşte cu piciorul (lovitură cu control în antrenamente) în zona pubiană, apoi cu mâna stângă înfăşoară pe deasupra braţul drept al adversarulu i, în zona cotului, printr-o mişcare din

tre exterior. Forţarea braţului se

121


Forţarea braţului prin răsucire către interior din priz

rsantul

loveş trol în antre omitent, bloc aptă şi cu stâng na stângă a exe suprafaţa palma cheietura mâin stângă

pe art

Fig. 91

Forţarea braţului prin sucire către exterior din priză piept

l

zona pubiană. Concomi- deasupra cu mâna stângă

iza adversarului. Mâna antului este deschisă cu

orientată a mâinii adversaru-

dreaptă a executantu-lui între de şi arătător. Acţiunea de forţare presupune o mişcare de răsucire din interior căt şi flexia pronunţată a mâinii prin esare cu degetele mari (fig. 92).

Utilizare – ni de imobilizare.

ă la piept

Descriere – Prins de piept, cute cu piciorul (lovitură cu connamente) în zona pubiană. Conc

hează pe deasupra cu mâna drea de jos, priza adversarului. Mâcutantului este deschisă, cu ră orientată către adversar. În

ii adversarului este prinsă de mâna

a executantului, între degetul mare şi arătător. Acţiunea de forţare presupune o mişcare de răsucire către interior şi presare cu antebraţul

iculaţia cotului (fig. 91). Utilizare – În acţiuni de imobilizare.

ră la

Descriere – Prins de piept, cursantu

loveşte cu piciorulantrenamente) în tent, blochează peşi cu dreapta de jos, prdreaptă a execut

suprafaţa palmară

Fig. 92

(lovitură cu control în

către adversar. Încheieturlui este prinsă de mâna

getul mare

re exterior Fig. 92 pr În acţiu

122

Jiu–Jitsu

11.4. Im gresor

ţ

Varianta de bază – agresorului. Cu cealaltă, execureapucarea acestuia la nivelul ande răsucire pe direcţia înainte, fin

obilizări din priză la mână luată de a

a bra ului prin răsucire sau presare

Executantul blochează cu mâna liberă priza tantul trece pe sub mâna agresorului cu tebraţului. Fără întrerupere execută o acţiune alizată cu imobilizarea adversarului (fig. 93).

Imobilizare prin forţare

Fig. 93

e a braţuluagresorului în sus. Apoi mâna care a blocat priza iniţial, eliberează blocajul şi reapucă pe dedesupt priza agresorului executând o acţiune de răsucire externă (fig. 94).

Fig. 94

Varianta I – Faţă e de rid

de varianta de bază intervine o acţiun icar i

123


Varianta II – Apare o acţiune de întindere a braţului, pivotare şi presare cu celălalt cot pe cotul agresorului (fig. 95).

Fig. 95

Imobilizare cu trecere pe sub braţul agresorului

Executantul blochează priza agresorului cu cealaltă mână. Ridică braţul acestuia şi execută o trecere pe sub braţ cu răsucire şi imobilizare. Trecerea se face cu o uşoară scădere de nivel pentru a facilita mişcarea. Tehnica poate fi executată atât prin interior cât şi prin exterior (fig. 96).

Fig. 96

124

Judo

Capitolu

JUDO


Judo-ul complectează tabloul disciplinelor de luptă care alcătuiesc conţinutul autoapărării fizice. Judo-ul înseamnă calea supleţei. De asemenea, poate însemna şi „viaţă ascultătoare, liniştită”37, adică o „viaţă ce ascultă de legile naturii”,38 desfăşurându-se armonios cu Universul. Judo-ul zilelor noastre a fost dezvoltat din clasicul jiu-jitsu. Judo-ul este definit de specialişti ca „doctrina flexibilităţii sau a amabilităţii”.39

Tehnica judo-ului cuprinde ăr foarte mare de procedee. Marea majoritate a tehnicii judo-ului se datorează poziţiilor multiple, din care executantul ( contraatace,

recum şi acţiunilor multiple permise în timpul unei angajări. Cele mai eficiente mijloace fo

udo-ul este o luptă continuă de menţinere a echilibrului propriu şi de dezechilibrare a adversarului şi, de aceea, pentru asigurarea unei cât mai bune stabilităţi, a unui echilibru cât mai aproape de cel stabil, un rol foarte important îl are învăţarea unei poziţii corecte de luptă.

O pregătire complexă în domeniul autoapărării presupune din partea cursanţilor şi o însuşire temeinică a procedeelor de proiectare, secerare şi fixare la sol. Disciplina judo oferă o multitudine de asemenea procedee fiind extrem de utilă în acest sens.

12.2. Căderile (Ukemi)

Sunt foarte importante pentru a evita şocurile în cazul unor

proiectări sau doborâri la sol. Pentru a diminua forţa de izbire, este necesar ca fiecare cursant, să înveţe cât mai bine – încă de la începutul pregătirii – căderile. O execuţie corectă contribuie la protejarea diferitelor segmente ale corpului.

l XII

un num

judokanul) poate să atace, să se apere sau să p

losite în autoapărare sunt aruncările (proiectările din picioare), aruncările prin sacrificarea propriului echilibru, acţiunile de imobilizare, strangulare sau luxare, toate acestea putându-se executa cu diferite segmente ale corpului.

J

37 I.Hantău, L.Bocioacă „Antrenamentul în judo”, Editura Universităţii din Piteşti, 1998. 38 V.Lascu „Judo”, Editura Sport -Turism, Bucureşti, 1986. 39 I.Hantău „Manual de judo”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996.

125


În faza de învăţare atenţia trebuie îndreptată spre respectarea principiului de bază, care presupune contactul succesiv a segmentelor corpului cu solul (salteaua). În judo, odată cu execuţia căderii, cursantul efectuează o bătaie cu braţele pe saltea. În lupta de stradă această bătaie nu se mai justifică. Pentru însuşirea bătăii, cursantul - aflat în poziţia culcat dorsal - duce braţele întinse lateral cu suprafaţa palmară în jos şi execută simultan bătaia cu braţele pe saltea.

Căderea înapoi

Descriere – Din ghemuit, executantul efectuează o rulare înapoi,

având bărbia în piept. Înainte cu o fracţiune de secundă ca spatele să ia contact cu solul, cursantul execută bătaia cu braţele pe sol (fig. 97).

Denumire în japoneză – Ushiro – ukemi.

Fig. 97

Cădere laterală

Prima variantă – Din ghemuit, cursantul efectuează o rulare oblic

înapoi dreapta sau oblic înapoi stânga, cu revenire în ghemuit (fig. 98).

Fig. 98

126

Judo

A doumerilor, piciorul

ua variantă – Din stând depărtat, aproximativ la lăţimea stâng (drept) execută mişcare pe direcţia oblic înainte sus,

în timp ce piciorul de sprijin se- articulaţia genunchiului. Fără întrerupere, execuţia continuă cu o terală pe partea stângă (dreaptă) şi bătaie cu braţele pe sol (fig. 99).

Denumire în ja

ondoaie din rulare la

poneză – Yoko – ukemi.

Fig. 99

Căderea înainte

Prima variantă – Din poziţia pe genunchi, cursantul efectuează

căderea înainte, aşezând palmele pe sol pentru a amortiza căderea. Acest gen de cădere urmăreşte obişnuirea cursantului, cu atenuarea efectelor căderii în locuri strâmte, care nu permit executarea unei rostogoliri înainte (fig. 100).

Fig. 100

A doua variantă – Din poziţia stând, executantul duce piciorul

drept – îndoit din articulaţia genunchiului – înainte sus, iar braţele lateral dreapta, în plan orizontal. Păşeşte cu piciorul drept, după care execută o

mod

rostogolire înainte, peste umărul drept. Contactul cu solul se ia în drept, omoplat drept, spate,succesiv, după cum urmează: braţul drept, umărul

bazin (fig.101).

127


Denumire în japoneză – Mae – ukemi.

Fig. 101

12.3. Prize şi dezechilibrări

Priza este un element tehnic, care constă în prinderea adversarului cu o mână sau cu două mâini, fie de îmbrăcăminte, fie direct de un segment sau zonă a corpului. Este o modalitate de apropiere faţă de adversar şi un mod obişnuit de a lua contact cu acesta.

Când priza se execută cu o singură mână, se numeşte simplă, iar ând se execută cu două mâini, e şte dublă. Principalele zone în are se efectuează prizele sun

— încheietura mâin 102);

cc

a se numet: i (sau priza 1, fig.

Fig. 102

128

Judo

— încheietura cotului (priza 2, fig. 103);

Fig. 103

— umăr (priza 3, fig. 104);

Fig. 104

— rever (priza 4, fig. 105);

Fig. 105

129


— ceafă (priza 5, fig.106);

Fig.106

— spate (priza 6, fig.107).

Fig. 107

Prizele au un corespondent în cifre pentru a simplifica comunicarea în antrenament. De exemplu, o priză 2 – 2 înseamnă că, un partener ap renament (fig. 108). ucă coatele agresorului sau colegului de ant

Fig. 108

130

Judo

În mod asemănător o priză 1 – 4 înseamnă că un partener va apuca cu mâna stângă încheietura mâinii drepte a colegului de antrenament, iar cu mâna dreaptă reverul acestuia. Întotdeauna prima cifră indică pentru executant priza cu mâna stângă.

Dezechilibrarea este aceea modalitate prin care partenerul este scos din starea sa de echilibru stabil şi trecut într-o postură instabilă, prin mişcări de împingere, tragere sau răsucire, executate cu membrele superioare.

Deosebim următoarele dezechilibrări: — Înainte Descriere – Executantul îşi trage adversarul, cu ambele mâini,

oblic înainte sau; pentru o dezeechilibrare corectă, adversarul trebuie să se afle în finalul execuţiei pe vârfurile picioarelor (fig. 109);

Denumire în japoneză – Maekuzushi.

Fig. 109

— Înapoi inge adversarul cu ambele mâini,

pentru a-l d ie (fig. 110). Denumire în japoneză – Ushiro – Kuzushi.

Descriere – Executantetermina să treacă pe călcâ

ul îşi împ

Fig. 110

131


— Lateral dreapta Descriere – Executantul, cu mâna stângă în

priză la cot, execută dezechilibrarea, trăgând oblic înainte jos, iar cu dreapta, în priză la rever, împinge oblic sus lateral stânga (fig. 111).

Denumire în japoneză – Migi – Kuzushi.

Fig. 111

— Lateral stânga Descriere – Executantul, cu mâna dreaptă în

priză la rev , tragând oblic înainte jos, mpinge oblic sus lateral stânga (fig. 112).

Denumire în japoneză – Hidari – Kuzushi.

Fig. 112

— Înainte şi spre dreapt

e – Sumi – Kuzushi (fig. 113).

er, execută dezechilibrarea iar cu stânga, în priză la cot, î

a igimaDenumire în japoneză – M

Fig. 113

132

Judo

— Înainte şi spre stânga Denumire în japoneză – Hidari – Mae – Sumi – Kuzushi (fig. 114).

Fig. 114

ă – Hidari –Ushiro –

Fig.116

— Înapoi şi spre dreapta Denumire în japoneză –Migi – Ushiro –

Sumi – Kuzushi (fig. 115).

Fig. 115

— Înapoi şi spre stângaDenumire în japonez

Kuzushi (fig.116).

133


12.4. Procedee de aruncare

A cu fixarea taliei Descriere – Executantul, din gardă pe dreapta,

ia priză 1-4 pe adversar, respectiv, cu mâna stângă apucă încheietura mâinii, iar cu dreapta reverul acestuia. Execută o dezechilibr pivotează pe pingeaua piciorului avansat, răsucind întregul corp către interior cu întoarcere de 1800. Fără întrerupere, el eliberează priza de la rever şi trece braţul drept pe sub axila stângă a adversarului, fixându-i talia. În această fază, executantul se află cu şoldul în abdomenul adversarului, are ambele picioare semiîndoite şi plasate între picioarele acestuia şi priveşte către stânga jos. Trăgând cu mâna stângă oblic, stânga jos, iar cu dreapta împingând în sus, executantul

ele şi înd aie trunchiul înainte, proiectându-l pe adversar la s

Utilizare – PentruDenumirea

Descriere – Executantul, din gard , ia priză 1–4 pe adversar, respectiv, cu mâna stâng apucă încheietura mâinii, iar cu dreapta reverul acestuia. Exec echilibrare spre ainte, apoi pivotează pe pingeaua piciorului avan ătre interior cu întoarcere de 1800. Fă ă întrerupere, el eliberează priza de la rever şi prinde în cravaşă ceafa ăsucirea piciorului drept şexecu ).

runcarea peste şold

are spre înainte, apoi

oîntinde energic priciarol (fig. 117). doborârea adversarului.

în japoneză – Uki goshi. Fig. 117

Roată spre şold ă pe dreapta

ăută o dezsat, răsucind întregul corp c

în

r adversatului. Prin r i aplecarea corpului înainte, tantul îşi proiectează adversarul pe spate (fig. 118

Utilizare – Pentru doborârea adversarului. Denumire în japoneză – Koshi-guruma.

Fig. 118

134

Judo

A ridicare

Descriere – Executantul, din gardă pe dreapta, ia priză 1–4 pe adversar, respectiv, cu mâna stângă apucă încheietura mâinii, iar cu dreapta reverul acestuia. Execută o dezechilibrare înainte şi în sus, apoi pivotează pe pingeaua piciorului avansat, răsucind întregul corp către interior, cu întoarcere de 1800. Prin îndoirea accentuată a picioarelor, se produce o intrare joasă cu bazinul mult sub centrul de greutate al adversarului. Executantul îşi proiectează adversarul la sol prin întinderea energică a picioarelor şi acţiunea braţelor de sus în jos (fig. 119).

Utilizare – Pentru doborârea adversarului. Denumire în japoneză – Tsuri–komi–guruma.

Fig. 119

Răsturnarea corpului

Descriere – Din poziţia normală, executantul efectuează o dezechilibrare oblic înainte şi spre dreapta. Întorcându-se spre stânga, executantul retrage piciorul stâng în faţă şi puţin lateral de piciorul stâng al adversarului. Continuând acţiunea de dezechilibrare, executantul deplasează piciorul drept înaintea şi în

xteriorul gleznei drepte a adversarului, cu vârful orientat spre interior. Pentru finalizare, executantul trage în jos cu braţul stâng şi împinge cu braţul drept în sus şi spre dreapta adversarului, iar prin răsucirea corpului spre stânga îl proiectează pe sol (fig. 120).

Fig. 120

runcarea peste şold prin

e

Utilizare – Pentru doborârea adversarului. Denumire în japoneză – Tai-otoshi.

135


Măturarea şoldului

Descriere – Din poziţie normală executantul îşi dezechilibrează adversatul înapoi. Urmează o dezechilibrare înainte şi spre dreapta. Întorcându-se spre stânga executantul retrage piciorul stâng în spatele

şoldul dr pt de abdomenul adversarului, după care se sprijină pe piciorul stâng şi accentuează acţiunea braţelor, măturând cu piciorul drept partea exterioară şi superioară a coapsei drepte a adversarului. Aceste mişcări însoţite de o lui spre stânga şi întinderea piciorului stâng, du

Utilizare – Pentru doborârea adversarului. Denumire în japoneză – Harai–goshi.

epiciorului drept, apropiind

răsucire a trunchiului şi capuce la proiectarea adversarului pe sol (fig. 121).

Fig. 121

Aruncarea peste umăr cu fixarea braţului

Descriere – Din poziţia fundamentală pe partea dreaptă(2 – 4), executantul efectuează o dezechilibrare înainte, apingeaua piciorului avansat, execută o răsucire a întregului curmată de o întoarcere aproximativ de 180

, priză cot – rever poi pivotând pe

orp către interior, l acţiunii, acesta

tă, executantul

proiectază înainte de lipit de spatele executantului (fig. 122).

Utilizare – În doborârea adversarilor. Denumire în japoneză

0, astfel încât în finaluse află cu spatele la adversar. Concomitent cu acţiunea precedeneliberează priza de la rever şi trece mâna dreaptă pe sub axila umărului drept al adversarului, fixându-l printr-o priză. Fără întrerupere, executantul trage cu mâna stângă oblic stânga jos şi îndreptând picioarele, îşi

adversarul la sol. Pentru reuşita acţiunii, fie proiectare, corpul adversarul trebuie să

– Ippon seoi nage.

Fig. 122

136

Judo

Aruncarea peste umăr cu ambele braţe

Descriere – Din poziţia fundamentală pe partea dreaptă, priză cot – rever (2 – 4), executantul efectuează o dezechilibrare înainte, apoi pivotând pe pingeaua picorului

ătre interior, v de 1800, astfel încât în

finalul acţiunii, acesta se află cu spatele la adversar. Concomitent cu acţiunea precedentă, executantul, fără să eliberaze priza de la rever, duce antebraţul drept în sus, fixându-l sub axila umărului drept al adversarului. Fără

întrerupere, executantul trage cu mâna stângă oblic stânga jos şi îndreptând picioarele, îşi proiectază adversarul la sol. Pentru reuşita acţiunii, înainte de proiectare, corpul adversarul trebuie să fie lipit de spatele executantului (fig. 123).

Utilizare – În doborârea adversarilor. Den ge.

pselor

ă, cu priză cot – adversarul oblic

adversarului şi se tuia la nivelul spaţiului

sus şi împingând cu umărul executantul îl proiectea-

ză pe acesta pe spate, oferindu-i asigurare prin menprizei la nivelul picioarelor (fig. 124).

Utilizare – Pentru doborârea adversarului. Denumire în japoneză r

avansat, execută o răsucire a întregului corp curmată de o întoarcere aproximati

umire în japoneză – Morote-Seoi-Na

Fig. 123

Doborârea cu fixarea coa

Descriere: – Din poziţia de luptrever, executantul îşi dezechilibreazăînainte – sus. Eliberează prizele şi înaintează cu piciorul drept pe aceeaşi linie şi între picioareleapleacă cuprinzând picioarele acespopliteu. Trăgând cu braţele îndrept în abdomenul adversarului,

ţinerea

– Morote Ga

Fig. 124

137


Aruncarea circulară

Descriere – Având prize la nivelul coatelor, executantul plasează piciorul drept la nivelul abdomenului adversarului cât mai aproape de centură. Executantul se lasă pe spate şi întinde energic piciorul drept. Prin tracţiunea conjugată a ambelor braţe îl proiectează pe adversar în arc de cerc peste cap.

Utilizare – Pentru doborârea adversarului. . Denumire în japoneză – Tomoe nage

Fig. 125

12.5. Procedee de secerare

Măturarea ambelor picioare

Descrierea – Din poziţia naturală cu priză normală, executantul se deplasează spre dreapta pentru a determina deplasarea în aceeaşi direcţie a adver ţele. Când oponentul aprop şi, înainte de al aşeza pe sol, executantul mătură cu talpa piciorului glezna dreaptă a acestuia, în direcţia deplasării (fig. 126). În acelaşi timp cu acţiunea de măturare a gleznei, executantul ridică cu mâna dreaptă spre stânga şi trage în jos şi spre interior cu mâna stângă de cotul adversarului (asemănătoare unei mişcări de volan).

Utilizarea – Pentru doborârea adversarului. Denumire în japoneză – Okuri-ashi-barai.

sarului, utilizând în acest scop şi tracţiunea cu braie piciorul drept de piciorul său stâng

Fig. 126

138

Judo

139

Secerarea piciorului care avansează

Descriere – Din priză cot – rever, executantul efecgtuează o dezechilibrare înapoi, păşind cu picorul stâng înainte. Continuând cu o dezechilibrare înainte, executantul retrage piciorul stâng în lateral şi îl aşează pe cant, cu talpa către interior. În momentul în care adversarul păşeşte, fără a fi lăsat să atingă solul, este

âng, care loveşte din lateral către ei. În momentul doborârii

adversarului, executantul eliberează priza de la rever(fig. 127).

arului. Denumire în japoneză – De ashi barai.

Descrie

înainte şi spre stân librare înainte şi dreapta. Concomitestâng în spatele pic cesta balansează

partea internă a pune din partea ea trunchiului şi a

stâng în direcţia şoldului (fig. 128). ersarului.

secerat cu piciorul stinterior, în zona maleol

Utilizare – În doborârea advers

Fig. 127

Secerarea interioară a coapsei

re – Din poziţie pe partea dreaptă executantul păşeşte ga cu piciorul drept şi efectuează o dezechint executantul se răsuceşte spre stânga iorului drept. Fără a întrerupe acţiunea, a

piciorul drept între picioarele adversarului şi seceră în suscoapsei stângi a acestuia. Finalizarea procedeului presuexecutantului întinderea piciorului stâng, răsucirea şi aplecarcapului spre stânga şi tracţiunrea cu braţul

şi retrage piciorul

Utilizare – Pentru doborârea advDenumire în japoneză – Uchi-mata.

Fig. 128


Secerarea mică exterioară

Descriere – Din poziţia de gardă, cu priză cot - rever, executantul păşeşte cu piciorul stâng înainte, în exteriorul şi pe aceeaşi linie cu piciorul drept al ad e interior. Fără întrerupere, execu in care piciorul drept trece în locul piciorului stâng, iar piciorul stâng este ridicat lateral. Schimbând acţiunea de ezechilibrare a adversarului, în direcţia piciorului drept al acestuia, executantul

efectuează secerarea cu talpa piciorului pra călcâiului drept. Asigurarea ăderii se realizează prin tragerea de braţul drept în sus (fig. 129).

Utilizare: – Pentru doborârea adversarului. Denumire în japoneză – Ko soto gari.

versarului, dezechilibrându-l în faţă şi cătrtantul efectuează o săritură în lateral, pr

d stâng asu

c

Fig.129

Secerarea mare exterioară

Descriere – Din poziţia de luptă cu priza cot – rever, executantul înaintează cu piciorul stâng în exteriorul piciorului drept al adversarului, concomitent cu dezechilibrarea acestuia lateral – stânga şi înapoi.

l drept este dus –

pş

Fără a întrerupe acţiunea, picioruîntins ridicat – înapoia iciorului drept al adversarului i printr-o mişcare de balans

spre înapoi, executantul loveşte gamba piciorului drept al adversarului, doborându-l la sol (fig. 130).

Utilizare – Pentru doborârea la sol. Denumire în japoneză – O soto gari.

Fig. 130

140

Judo

12.6. Tehnici de strangulare şi luxare

Sunt recomandate în autoapărare numai în situaţiile limită. Fiind deosebit de periculoase, aplicarea lor se impune doar atunci când viaţa celui agresat este în pericol.

Tehnicile de strangulare constau în presarea puternică, exercitată asupra părţilor laterale şi anterioară a gâtului cu membrele superioare.

Executate corect şi cu forţă, au ca efect provocarea stării de leşin sau chiar moartea. Tehnicile de strangulare prezentate în au fost selectate pentru a fi aplicate cu succes în lupta sol. Pentru

şita execuţiilor ijinit de o uprafaţă dură.

-Jime. Fig. 131

Strangulare prin presare cu reverul asupra gâtului

Descriere: – Mâna stângă apucă reverul drept, iar mâna dreaptă reverul stâng, aproape de guler. Cursantul împinge puternic cu mâna dreaptă ătre umărul drept al oponentului, trecând reverul stâng peste trahee.

Concomite

continuare, re sau la în picioa

este indicat, să se exerseze cu adversarul sprreus

Strangulare în cruce

Descriere: – Mâna dreaptă a

executantului apucă reverul drept al agresorului, iar mâna stângă reverul stâng în zona sternului. Pentru executarea strangulării executantul trage de revere oblic în jos (fig. 131).

Utilizarea – Pentru anihilarea acţiunilor agresorului.

Denumire în japoneză – Okuri-Eri

cnt trage în jos de reverul drept (fig. 132). Utilizarea – Pentru anihilarea acţiunilor agresorului. Denumire în japoneză – Kata-Juji-Jime

32 Fig. 1

141


142

Strangulare prin presarea gâtului cu reverul, simultană împingerii capului în jos

Descriere: – Mâna dreaptă apucă reverul adversarului. Printr-o

acţiune energică, adversarul este forţat să se aplece şi foarte prompt, cursantul înfăşoară gâtul acestuia cu reverul, apoi presează în jos (fig. 133).

Utilizarea – Pentru anihilarea acţiunilor agresorului. Denumire în japoneză – Kaeshi-Jime.

Fig. 133

Strangulare prin presare cu pumnul asupra gâtului

Descriere: – Mâna stângă apucă reverul în zona sternului, iar mâna dreaptă imediat deasupra mâinii stângi, aproape de gât. Cursantul presează cu pumnul drept traheea adversarului (fig. 134).

Utilizarea – Pentru anihilarea acţiunilor agresorului. Denumire în japoneză – Turikomi-Jime.

Fig. 134

Judo

Strangulare prin presare cu rădăcinile degetelor index asupra gâtului

Descriere – Cursantul apucă cu mâinile gâtul adversarului, apoi comp degetelor arătătoare, prin rotirea pumn

Utilizarea – Pentru anihilarea acţiunilor agresorului. Denumire în japoneză – Giaku-Juji-Jime.

rimă arterele carotide cu rădăcinileilor către interior (fig. 135).

Fig. 135

Strangulare prin presa cubitale ale pumnilor

rsantu

aproape de zona gâtului. Prinşi presarea puternică cu părarterelor carotide (fig. 136).

Utilizarea – Pentr i.. Denumire în japoneză

rea gâtului cu părţile

l apucă cu mâinile reverele adversarului, tr-o acţiune de răsucire către exterior a pumnilor ţile lor cubitale, se efectuează o comprimare a

u anihilarea acţiunilor agresorulu

Descriere: – Cu

– Nami-Juji-Jime.

Fig. 136

143


Strangularea prin blocarea umărului

Descriere – Executantul se află în poziţia pe un genunchi – celălalt îndoit cu talpa pe saltea – în spatele oponentului.

Din această poziţie, el duce antebraţul drept pe sub bărbia oponentului şi cu mâna dreaptă apucă kimonoul acestuia cât mai sus

u mâna stângă ridică braţul stâng al oponentului şi îi blochează umărul stân lui. Printr-o tracţiune energică, îns raţul realizează strangularea

dversarului (fig. 137).

posibil. C

g, aşezând marginea cubitală a mâinii sale stângii pe ceafa oponentupre înapoi, cu b

aUtilizarea – Pentru anihilarea acţiunilor agresorului. Denumire în japoneză – Kata-ha-jime.

Fig. 137

Strangularea cu reverul

Descr ză bazinul acestuia cu piciorul stâng. Duce braţul stâng pe sub axila stângă a agresorului

Utilizadversarulu

Denumirea în japoneză – Okuri-Eri-jime.

Fig. 138

iere – Aflat în spatele agresorului, executantul blochea

şi îi apucă reverul drept. Mâna dreaptă trece peste umărul drept şi apucă reverul stâng. Pentru acţiunea de strangulare executantul trage în jos cu mâna stângă, iar cu mâna dreaptă în lateral (fig. 138).

area – Pentru imobilizarea i la sol.

144

Judo

Strangularea cu antebraţul din spate

Descriere – Aflat în spatele agresorului, executantul duce antebraţul drept prin faţa gâtului acestuia pe sub bărbie, iar cu mâna stângă prinde marginea cubitală a mâini sale drepte. În continuare executantul apleacă capul spre stânga şi stânge puternic cu braţele (fig. 139).

Utilizarea – Pentru imobilizarea adversarului la sol.

Denumirea în japoneză – Ushiro-jime.

lat în spatele g, întins cu ărul stâng al

acestuia. Trece braţul stâng pe sub bărbia acestuia şi fixează priza prin apucarea mâinii sale stângi. Îndoaie braţul stâng şi cu mâna apasă pe ceafa agresorului, în timp ce cu mâna stângă opune rezistenţă (fig. 140).

Utilizarea – Pentru imobilizarea adversarului la sol.

Denumirea în japoneză – Hadaka – jime.

Fig. 140

Fig. 139

Strangulare în „cheie” cu antebraţul

Descriere – Se aseamănă cu tehnica descrisă mai sus. Executantul af

ţul stânagresorului, aşează brasuprafaţa palmară în sus, pe um

145


Luxarea braţului prin pârghie în cruce

Descriere – Adversarul se află culcat pe spate, iar executantul în lateral într-o poziţie perpendiculară. În continuare executantul introduce laba piciorului stâng sub omoplatul drept al adversarului şi trece piciorul drept peste gâtul adversarului. Apucă cu ambele mâini partea inferioară a antebraţului adversarului şi lăsându-se pe spate îl întinde şi îl blochează între coapse. Prin proiectarea bazinului în sus executantul provoacă extensia forţată a braţului adversarului (fig. 141).

Utilizarea – Pentru imobilizarea adversarului la sol. Denumirea în japoneză – Ude-hishigi-juji-gatame.

Fig. 141

146

147

Cap

OMBIN


Pregătirea de excepţie în domeniul autoapărării fizice presupune execuţia cu măiestrie a unor combinaţii de tehnici, din mai multe discipline de luptă. Multitudinea de combinaţii posibil de la sine despre conţinutul amp tatea de a le prezenta pe toate.

Viaţa ne-a demonstrat, nu de puţine ori, că există situaţii, în care amen

b, ameninţarea se realizează ă mai multe tehnici. De

vitură şi o acţiune articulară pe fel se întâmplă în cazul unor atacuri cu obiecte

conto toapărare în cazul unor astfel de atacuri.

13.2. Apărări împotriva atacurilor cu un cuţit

u antu

sus, apoi cu mâna dreaptmişcare de răsucire cătreatacatorului. Forţarea şi realizează printr-o acţiunrăsucire a braţului, execdreaptă, în timp ce mâna stnivelul cotului (fig. 142).

Fig. 142

itolul XIII

APĂRĂRI C ATE

1

e, vorbesclu al autoapărării şi, practic, de imposibili

inţarea solicită din partea victimei apărări combinate din mai multe discipline de luptă. Bunăoară, la o simplă asalvată printr-o simplă lovitură. Dacă în schimprintr-un atac cu un cuţit, apărarea trebuie să cuprindexemplu, un blocaj sau o parare, urmate de o lobraţul înarmat. La

ltercaţie, conjunctura poate fi

ndente. Prin urmare, acest capitol tratează aceste aspecte, oferind maimulte variante de au

13.2.1. Atac de sus în jos

rs l execută blocaj cu antebraţele încrucişate ă apucă, printr-o interior, mâna dezarmarea se

e articulară de utată de mâna ângă presează la

Varianta I – C


Varianta II – Cursantul execută blocajul ascendent cu antebraţul stâng sau drept, iar cu braţul celălalt înfăşoară braţul înarmat al agresorului la niveluîmpinpre înapoi şi dezarmarea

(fig. 143). O variantă asemănătoare presupune înfăşurarea pe sub braţul înarmat şi nu prin lateral.

Fig. 143

Varianta III – Cursantul execută blocaj a cendent cu antebraţul stâng şi

lui stâng, se deplasează în lateral faţă de traiectoria

cu antebraţul drept şi pă ere, apucă cu măna dreaptă mâna înarmată şi, cu ajutorul celeilalte mâini, execută o acţiune de răsucire şi forţare a cotului adversarului (fig. 145).

Utilizare – Pentru dezarmarea adversarului care loveşte de sus în jos cu cuţitul.

l cotului. Urmează gerea cu antebraţul

s

spivotând pe pingeaua picioru

atacului. Printr-o acţiune energică, cursantul prinde cu mâna dreaptă mâna atacantului şi executând o acţiune de răsucire, îl dezarmează (fig. 144). Fig. 144

Varianta IV – Cursantul execută blocaj ascendentşeşte cu piciorul retras spre adversar. Fără întrerup

Fig. 145

148

Apărări combinate

13.2.2. Atac prin împungere

Varianta I – Cursantul execută o parare cu antebraţul stâng, jos şi către în afară, iar cu mâna dreaptă prinde mâna atacatorului dezarmându-l printr-o acţiune de răsucire. După executarea parării, mâna stângă participă la acţiunea de răsucire. O re cu antebraţul drept în jos şi către interior, u 6).

Utilizare – Pentru dezarmarea adversarului care loveşte spre înainte cu cuţitul.

altă variantă presupune o pararmată de acţiune articulară (fig.14

Fig. 146

Varianta II – Cursantul execută o parare cu antebraţul stâng, de

sus, în jos şi către interior. Pivotează pe pingeaua piciorului stâng şi se deplasează în lateral faţă de traiectoria atacului. Mâna dreaptă apucă de sus încheietura mâinii atacantului şi cu mâna stângă, răsucită în sus, execută o acţiune de imobilizare şi dezarmare prin îndoirea braţului la spate (fig. 147).

te spre ainte c

Utilizare – Pentru dezarmarea adversarului care loveşu cuţitul. în

Fig

. 147

149


Varianta III – Executantul face un blocaj cu antebraţele încrucişate jos şi fără întrerupere, apucă mâna înarmată şi execută o acţiune articulară de răsucire cu dezarmarea agres

Utilizare – Pentrusus cu cuţitul.

orului (fig. 148). dezarmarea adversarului care loveşte de jos în

Fig.148

a întoarsă

13.2.3. Atac cu mân

Varianta unu – Concomitent cu declanşarea atacului, cursantul se apropie de braţul atacator şi cu pr ebraţe formează o priză “cleşte” la nivelul cotului adversarului. Fără întrerupere, continuă acţiunea de răsucire, forţând cotu

opriile ant

l acestuia pentru a-l dezarma (fig. 149).

Fig. 149

Varianta a doua – Cursantul execută un blocaj în diagonală, cu

antebraţul drept şi prinde braţul înarmat. Păşeşte în spatele agresorului şi apucă cu mâna dreaptă gâtul atacatorului. Continuă e de răsucire şi doborâre la sol cu imobilizarea agresorului (fig. 150).

cu mişcar

150

Apărări combinate

Utilizare – Pentru dezarmarea adversarului care loveşte din lateral spre interior cu cuţitul.

Fig. 150

Varianta a treia – Cursantul execută un blocaj în diagonală, cu

antebraţul din spate. Apucă cu dreapta mâna atacatorului şi împreună cu cealaltă mână, execută o răsucire a braţului adversarului, forţându-l la nivelul cotului (fig. 151).

Utilizare – Pentru dezarmarea adversarului care loveşte din lateral spre interior cu cuţitul.

Fig. 151

151


13.2.4. Reguli tactice la atacurile cu un cuţit

►În momentul declanşării unui atac cu un cuţit, prima reacţie de autoapărar

situaţia (scaun, mătură, nisip, ş.a.m.d.); În lipsa unor obiecte prin împrejurimi, se înfăşoară o haină sau

bluză pe braţul cu care se intenţionează a se executa diferite blocaje sau parări. De asemenea, haina sau bluza pot fi agitate prin faţa agresorului pentru a-l deruta şi a-i distrage atenţia, facilitând o eventuală acţiune asupra acestuia;

►Cel atacat trebuie să se deplaseze în permanenţă, să agite braţele, să recurgă la diferite fente sau trucuri, prin care să-şi pregătească mijloacele de autoapărare ce urmează a fi folosite (lovituri, apărări, acţiuni articulare);

►Dacă situaţia existentă nu permite nici o deplasare, se va recurge la blocaje sau parări încercându-se, pe cât posibil, ieşirea din raza de acţiune a cuţitului;

►Pentru a anticipa genul de atac ce urmează a fi declanşat, se va rmări modul în care agresorul ţine cuţitul în mână. Astfel, o priză cu degetul

arătător că in împungere sau semicircular, eventual şi cu mişcări în „x”. În schimb, o priză cu degetul mic către lama cuţitului ind

13.3. Apărări împotriva atacurilor cu obiecte

contondente

● atac de sus; se evită printr-o eschivă laterală şi ripostă prin lovitură de picior (genunchi) în abdomen, continuată cu acţiune articulară şi dezarmare (fig. 152);

e trebuie îndreptată spre cel sau cele mai apropiate obiecte, pentru a contrabalansa

►

utre lama cuţitului indică un atac pr

ică un atac de sus în jos sau semicircular, din exterior către interior sau din interior către exterior.

Fig. 152

152

Apărări combinate ● atac de

e proiectare şi imobilizare la sol (fig. 153); sus; intrare cu blocarea braţelor, ripostă prin lovitură de genunchi,

urmată d

Fig. 153

● tac semicircular; intrare pe tru blocare cu trunchiul, apoi co tra

braţ pen a

n lovitură de pumn în bărbie şi acţiune articulară pe cot (fig. 154);

Fig. 154

● atac se raţul de aceeaşi parte, trecerea

ila atacatorului, priză la nivelul umărului şi proiectare (fig. 155).

Fig. 155

micircular de sus; blocaj cu antebceluilalt braţ pe sub ax

153


13.4. Apărări la ameninţarea cu pistolul

Este foarte greu de realizat, dacă cel care ameninţă cu arma se află la distanţă faţă victimă. În asfel de situaţii se recomandă foarte mult calm. Victima un

realizează, victima are de ales din următoarele variante:

ei astfel de ameniţării trebuie, prin diferite şiretlicuri, să se apropie sau să-l determine pe agresor, să vină mai aproape, aproximativ un metru. Dacă acest lucru se

Ameninţarea din faţă – Având sau nu braţele ridicate, victima simulează o întoarcere a capului înapoi, ca şi cum ar fi observat apropierea neaşteptată a unei alte persoane. Distrăgându-i atenţia agresorului, parează cu mâna stângă braţul înarmat şi cu ajutorul celeilate, execută o acţiune articulară (fig. 156).

Fig. 156

A doua variantă ar fi să execute, c

mâini peste măna înarmată a agresorului. În acest fel, existzboare pistolul din mân .

Ameninţar a din lateral – Dacă se respectă condiţiile menţionate, victima execută o întoarcere foarte rapidă de 1800 cu lovitură sau pararea braţului înarmat. Fără prire, execută cu ambele mâini acţiune articulară, la braţul adversarului care ţine arma.

Viteza de reacţie este e în soluţionarea fericită a unor asemenea cazuri. Ea poate fi îmbunătăţită, numai prin antrenamente în

ameninţă cu o armă.

oncomitent, lovitură cu ambeleă posibilitatea să-i

ăe

o

senţială,

delungate (fig. 157). Utilizare – Pentru dezarmarea şi imobilizarea adversarului care

Fig. 157

154

Apărări combinate

13.5. Eliberări din centurări

13.5.1. Eliberare din centurare pe la spate pe sub braţe

Varianta I – După o lovitură (simulare) cu capul înapoi, cursantul apucă unul din degetele adversarului, forţându-l în extensie (fig. 158).

Fig. 158

Varianta II – După o lovitur (simulare) cu capul înapoi, cursantul apucă cu mâna dreaptă cotul drept şi cu mâna stângă încheietura mâinii stângi a adversarului. Fandând cu piciorul drept în lateral, executantul îşi proiectează adversarul peste şoldul drept, trăgând de braţ oblic înainte jos (fig. 159).

ă

Fig. 159

Varianta III – După o lovitură (simulare) cu cotul înapoirul stâng

, executantul duce picio în diagonală, înapoia adversarului. Fără întrerupere se apleacă şi apucă picioarele adversarului în zona spaţiului popliteu, proiectându-l pe spate peste coapsa stângă (fig. 160).

Utilizare – Pentru degajarea prizei şi proiectarea adversarului

Fig. 160

155


13.5.2. Eliberare din centurare pe la spate, peste braţe

Varianta I – După o simulare de lovitură cu capul înapoi, cursantul îndoaie brusc picioarele şi-l apucă pe adversar de un picior, doborându-l pe spate (fig. 161).

Fig. 161

Varianta II – După o lovitură cu călcâiul (în antrenamente lovitura

se execută cu control), executantul apucă cu ambele mâini antebraţul stâng al adversarului şi-l proiectează peste umăr (fig. 162).

Utilizare – Pentru degajarea prizei şi proiectarea adversarului

Fig. 162

echilor, urmate de acţiune articulară (fig.163).

13.5.3. Eliberare din centurare, din faţă, pe sub braţe

Varianta I – Lovitură cu ambele mâini în zona carotidelor sau asupra pavilioanelor ur

Fig. 163

156

Apărări combinate

Varianta II – Lovitură cu o mână sau cu ambele mâini în bărbie sau faţă, urmate de acţiune articulară sau secerarea interioară a coapsei (fig. 164);

Utilizare – Pentru degajarea prizei şi doborârea adversarului

Fig. 164

13.5.4. Eliberare din centurare din faţă peste braţe

Varianta I – Lovitură cu pumnul în zona organelor genitale, urmate

de acţiune articulară (fig.165).

Fig. 165

Varianta II – Lovitură cu genunchiul în zona organelor genitale sau

în stomac, urmate de acţiune articulară (fig. 166). Utilizare – Pentru degajarea prizei şi proiectarea adversarului.

Fig. 166

157


13.6. Apărări cu bastonul

13.6.1. Apărări cu bastonul împotriva loviturilor de cuţit

Atac cu cuţitul de sus în jos

Varianta I – Se execută blocaj şi ripostă cu lovitură la carotidă sau

în piept (fig.167).

Fig. 167

Varianta I – Parare din tre exterior, cu trecerea bastonului

este capul ainterior că

p gresorului. Se finalizează cu presare pe carotidă (fig.168).

Fig. 168

Varianta III – Păşire în lateral cu trecerea bastonului prin faţa

agresorului şi reapucare. Se finalizează cu presare pe tâmplă (fig.169).

Fig. 169

158

Apărări combinate

13.6.2. Apărări prin imobilizare cu bastonul

Imobilizare cu îndoirea braţului la spate Descriere – Executantul trece bastonul cu un capăt pe sub axila

agresorului. Fixează capătul bastonului pe spatele agresorului, apoi printr-o acţiune de răsucire îndoaie braţul înapoi (fig. 170).

Utilizare – Pentru imobilizarea agre orului.

s

Fig. 170

Imobilizare la atac cu lovitură de picior înainte

Descriere – Blocaj pe tibie, pivotare cu ieşire în lateral şi trecerea unui capăt al bastonului pe sub piciorul agresorului cu reapucare.

cu presare pe gambă (fig. 171). Se

finalizează Utilizare – Pentru apărarea împotriva loviturilor de picior înainte.

Fig. 171

Imobilizare din priză la mână

Descriere – Executantul elibere păt al bastonului prin smulgere. Cu cealal âna agresorului cu reapucare şi imobilizare la nivelul încheieturii mâinii (fig. 172).

Utilizare – Pentru imobilizarea agresorului care ia priză.

ază un cată mână trece bastonul peste m

Fig. 172

159


O variantă e ducerea capătului bastonului sub axila agresorului şi fixare la spate (fig. 173).

a acestei tehnici presupun

Fig. 173

Imobilizare din p mână pe baston

ă pauză

Utilizare – Pentru imobilizarea agresorului care ia priză pe baston.

riză cu o

Descriere – Executantul prinde cu ambele mâini bastonul şi, prin răsucire, plasează vârful acestuia pe antebraţul agresorului. Fărapasă în jos forţând îndoirea braţului (fig. 174).

Fig. 174

Imobilizare din priză cu două mâini pe baston

Descriere – Executantul prin smulgere desface priza externă a agresorului, după care trece vârful bastonului în diagonală pe sub axila acestuia. Acţiunea se finalizează cu îndoirea braţului la spate şi imobilizarea agresorului (fig.175).

Utilizare – Pentru imobilizarea agresorului care ia priză pe baston.

Fig. 175

160

Capitolu

CULTURISM


De 51 fost inclus în pregătirea

, fără deose forţă are efecte defavorabile procesului de creştere, culturismul angrenează deopotrivă adolescenţi sau vârstnici, oameni puternici nativi sau deficitari din punct de vedere al forţei.

Ca orice disciplină sportivă şi culturismul are un scop bine conturat şi care urmăreşte să dezvolte la fiecare practicant „un corp sănătos, viguros, puternic, frumos, cu omusculat nioasă şi proporţionată, vizibil onturată şi bine reliefată”.52

Efectele exe şi rezidă în;

– înlăturarea unor carenţe în dezvoltarea fizică; – mărirea rezistenţei organismului la factorii de risc.

Potrivit ordinului nr. 154 din 03.03.2004 prin culturism « se înţelege antrenamentul cu greutăţi pentru dezvoltarea musculară armonioasă şi proporţională a segmentelor corpului omenesc ». În lecţia de educaţie fizică

l XIV

finit ca „arta modelării musculaturii” culturismul aspecifică a cadrelor Ministerului Administraţiei şi Internelor, din mai

multe considerente. Unul din argumente se referă la faptul că, acest sport se adreseză prin excelenţă tuturor. Practicarea culturismului nu solicită aptitudini sau calităţi motrice deosebite. El se adresează atât bărbaţilor, cât şi femeilor

bire de vârtă. Exceptând perioada copilăriei unde antrenamentul de

ură armoc

rciţiilor de culturism sunt multiple– dezvoltarea musculaturii corpului; – dobândirea şi păstrarea siluetei; – înbunătăţirea actului respirator; – ameliorarea condiţiei fizice;

51 Nicolae Amzuică, „Culturismul”, Societatea editorială „Publistar S.R.L”, Tipografia INTACT, 1995. 52 Ibidem.

161


culturismului îi sunt alocate doar 5% din temele prevăzute pentru grupele de solicitare accentuată şi specială, ceea ce înseamnă că acest gen de pregătire urmează să se desfăşoare în mod individual.

Pentru obţinerea unor performanţe vizibile în acest sport sunt necesare ore de antrenament, într-o formă continuă şi sistematizată. Pe de altă parte, nu toate unităţile Ministerului Administraţiei şi Internelor dispun de săli şi apăratură specifică unei astfel de pregătiri. De aceea, recomand, în cazul acestui gen de pregătire, co unor lucrări de specialitate pentru

bţinerea informaţiilor necesare şi pentru a desfăşura activitatea într-o manieră profesio rite.

Există mai multe metode de dezvoltare a masei musculare. Fiecare ofe

ele optează. În ceea ce mă priveşte, nugenerale şi exerciţii de forţă la aparate specifice, dintre cele de care dispune instituţia în care îmi desfăşor activitatea, exerciţii valabile pentru toate grupele de pregătire.

14.2. Exerciţii pentru dezvoltarea forţei generale

Exerciţii libere şi la d rate – flot

la 450; – din aşezat cu sprijin pe coate, ridicarea şi coborârea concomi-

tentă a picioarelor; – din aşezat cu sprijin pe coate, ridicarea şi coborârea alternativă a

picioarelor; – din aşezat cu sprijin p oirea şi întinderea concomitentă

a picioarelor; – din aşezat cu sprijin pe coate, îndoirea şi întinderea alternativă a

picioarelor; – din culcat dorsal, ridicarea şi îndoirea trunchiului înainte;

nsultarea o

nistă, singura cale de atingere a rezultatelor do

ră o anumită succesiune a exerciţiilor şi o anumită dozare. Toate însă, vizează într-un fel sau altul aceleaşi grupe musculare şi prin urmare, rămâne la alegerea fiecăruia pentru care din

pot decât să ofer în această lucrare exerciţii de dezvoltare a forţei

iferite apaări din sprijin înainte culcat;

em cu picioarele sprijinite pe o bancă de gimnastic– id ă; – flotări în stând pe mâini cu picioarele sprijinite de un perete; – idem fără sprijinul picioarelor; – deplasare pe paralele în sprijin pe braţe; – îndoirea şi întinderea braţelor din sprijin la paralele; – din aşezat cu sprijin pe coate, ridicarea şi menţinerea picioarelor

e coate, înd

162

Culturism

– din cşi infe

ulcat dorsal, ridicarea concomitentă a membrelor superioare rioare;

– aruncarea şi prinderea mingii medicinale; – idem la distanţă; – tracţiuni la bara fixă; – căţărare pe frânghie n ţelor; – căţărare pe frâng elor şi picioarelor; – deplasare cu un partener pe umeri; – idem cu partenerul în spate; – deplasare cu obiecte în braţe; – din stând d a extensorului; – idem, cu bra

teral;

altera în mâini cu trunchiul aplecat, îndoirea şi

– idem tebraţ cu revenire; – din le întinse sus, coborârea

bra ontală şi revenire; – din ciri de trunchi;

Bancă abdomen (Ultra Toner)

– ridicarea concomitentă a trunchiului şi a membrelor inferioare;

umai cu ajutorul brahie cu ajutorul braţ

epărtat cu braţele sus, întindereţele întinse înainte.

Exerciţii cu gantere şi cu haltera – din stând cu gantere în mâini, flexia braţelor pe antebraţ cu

revenire; – idem cu haltera; – din stând cu gantere în mâini, ridicarea şi coborârea braţelor

întinse prin înainte-sus; – idem cu haltera; – din stând cu gantere în mâini, ridicarea şi coborârea braţelor

întinse prin la– din stând cu haltera în mâini, îndoirea şi întinderea braţelor; – din stând cu gantere în mâini, trunchiul aplecat, ridicarea şi

coborârea braţelor întinse prin lateral; – din stând cu h

întinderea braţelor; , dar se execută flexia braţelor pe an

stând cu gantere în mâini, braţeţelor întinse prin lateral până la orizstând cu haltera pe umeri, răsu

14.3. Exerciţii la aparate speciale

– exerciţii de ridicare a trunchiului din culcat facial şi dorsal; – ridicarea şi coborârea picioarelor – menţinerea lor în echer;

163


– idem din culcat facial cu braţele întinse.

Bicicletă ergonomică (Revolution, Body Cycle)

Bancă multifuncţională (Mega Force) – din aşezat călare, picioarele lucrează din articulaţia genunchiului

ite cu eutăţi, ridicarea suportului cu

u greutăţi,

greutăţile; ziţia corpului

– exerciţii de pedalare cu diferite trepte de viteză din aşezat; – idem din picioare.

Maraton electric – exerciţiu de alergare cu faţa; – idem cu spatele; – exerciţiu de alergare cu pendularea gambelor înapoi.

Stepper (Cross Climber) – exerciţiu de alergare şi de lucru cu membrele superioare;

Bancă haltere: – din culcat dorsal exerciţiu cu haltera; – idem cu ganterele.

prin ridicarea suportului cu greutăţi; – din culcat dorsal pe banchetă, cu gambele atârnate, lip

partea anterioară de suportul cu grgambele;

– din culcat dorsal, braţele lateral lipite de suportul cridicarea braţelor la verticală;

faţa la suportul cu greutăţi, apucat – aşezat călare pe banchetă, cu de sus cu mâinile de bara care acţionează

– mâinile apasă bara în jos, acelaşi exerciţiu, dar poeste cu spatele la suport.

164

Capitolu

enerale

P ministraţiei şi Internelor se face cu greutatevorba – bazine de înot, care să poată fi valorificate în interesul cadrelor şi a ministerulu oar bazine descoperite, a căror perioadă de folosinţă esînot – de exe – costurile utilizării acestuia sunt foarte mari, drept a de exploatare este de doar trei luni pe an.

a asigura în narea principalelor stiluri de înot, trecerea cursurilor d area pe sub applutire sau de , precum şi salvarea de la înec”.53 Poînvăţare şi p e la înec, urmând ca pentru activitatea de perfecţiona ciţii, care sunt p

În mai cu persoane foloseşte cu precădere cursurile de apă, a căror caracteristici – lăţime, adâncime, temperatura apei, natura fundului, lăţimea malurilor – trebuie cunoscute din timp.

Înotu ce apa şi nu onştientizează pericolul reprezentat de înec. La vârste mari învăţarea înotului

devine o pr nu ştiu să înoate au foarte mari reţineri în a

l XV

ÎNOTUL

15.1 Consideraţii g

racticarea înotului în Ministerul Ad, pentru că nu există în toate judeţele – de localităţi nici nu poate fi

i. În unele există dte destul de scurtă într-un an. În unităţile care dispun de bazine de

mplu Academia de Poliţie pentru care perioadScopul acestei discipline în pregătirea personalului M.A.I este „de

văţarea şi perfecţioe apă cu echipamentul şi tehnica individuală din dotare, deplasă, scufundările şi săriturile în apă fără ajutorul altor materiale de

deplasare pe apă, individual şi în gruprnind de la acest scop, voi insista în acest capitol pe exerciţiile de

e cele de salvare dre, fiecare cadru didactic sau instructor să selecteze acele exerropice nivelului de pregătire a cursantului sau cursanţilor.

ceea ce priveşte înotul aplicativ, acesta se practică nucare stăpânesc foarte bine tehnica înotului. Seîn

l se învaţă la vârste mici. Copiilor le plac

oblemă. De aceea, cadrele care accepta participarea la acest gen de activitate.

53 Op.cit.

165


Există mai multe metode de a învăţa înotul. Una dintre aceste metode presupune parcurgerea pe etape a următoarelor elemente:

a ai convenabilă şi mai relaxan oziţie, deoarece o trecerea la acomodarea cu apa, la formarea deprinderii a sta lejer în apă (fig. 176);

Fig. 176

Fig. 177

c) Plutirea verticală – ul

efectuează exerciţiul anterior, dar după scufundare, ridică braţele sus; plutirea este realizat aerului inspirat înainte de scufundare (fig. 178);

) Poziţia de lucru în apă - trebuie să fie cât mtă, pentru a înlătura panica. Este foarte importantă această pdată însuşită, permitede

b) Acomodarea subacvatică – presupune ca, participantul să efectueze o inspiraţie profundă, după care, din poziţia de lucru – apucat cu mâinile de marginile bazinului – să se scufunde, rămânând în poziţia atârnat; revenirea la suprafaţă trebuie să se facă lent (fig. 177);

prin care cursant câteva secunde de la

ă datorită

Fig. 178

166

Înotul

167

d) Că area apei – pentru a cărei realizare

se efectuează exerciţiul precedent, dar la revenirea la suprafaţă, se efectuează mişcări cu membrele inferioare asemănătoare celor de pedalare, iar cu membrele superioare mişcări circulare; braţele lucrează în apă nu deasupra ei Fig. 179

e) Săritur lui

se execută împreună cu exerciţiul de ”călcare a apei” (fig.180);

at (fig.181) –

Fig. 182

lc

(fig.179);

ă în picioare de pe marginea bazinu–

Fig. 180

f) Pluta pe piept şi pe spate – poziţia se învaţă la început pe uscpresupune o postură a corpului perfect întinsă, cu capul încadrat

bine de membrele superioare întinse, palmele deschise aşezate pe sol, membrele inferioare întinse cu călcâiele uşor depărtate, vârfurile apropiate; se execută apoi în apă, capul se scufundă, după care executantul desprinde priza de la marginea bazinului prin împingere în peretele bazinului;

Fig. 181

Se execută şi din poziţia sprijin cu o mână de marginea bazinului,

cu împingere cu membrele inferioare în peretele bazinului (fig. 182);


g) Mişcarea picioarelor în

Fig. 183

e trece în continuare la lucrul în apă.

Fig. 184

Dupăefectuează exerplută de lemn sa

Fig. 185

h) Mişcarea picioarelor în stilul bras – începe prin flexia gambelor

ă cu spre

ală a apei, până la

a şi alipirea acestora; Fig. 186

stilul craul – constă în forfecări în plan vertical, executate la început pe uscat (fig. 183).

S

câteva execuţii la marginea bazinului (fig. 185), se ciţiul din deplasare, având membrele superioare sprijinite pe o u plastic;

până aproape de şolduri; continurăsucirea laterală a labelorexterior, depărtarea laterpicioarelor şi împingereaîntindere

168

Înotul

i) Mişcarea de braţe craul – înseamnă lucrul alternativ şi continuu al braţelor, prin care unul vâsleşcelălalt se deplaseazăîncepe cu braţul întinsşi se încheie cu el întipalma, care are formăenergic în apă pe supână ce depăşeşte nivelul şoldului; urmează deplasarea br it, cu cotul ridicat la suprafaţa apei prin lateral;

Fig. 187

ţul întins, aşezat oirea din cot, cu

ărului condu-când apa paralel cu corpul; mişcarea se termină cu braţul întins, după ce palma a depăşit şoldul; Fig. 188

schimbă direcţia de vâslire; ajunse în dreptul pieptului braţele se întind înainte finalizând mişcarea la vâslire. Fig. 189

Pentru competiţiile

de înot este necesar ca,

obele de înot pe spate plecarea se face

din bazin, iar pentru probele craul, bras sau delfin de pe bloc start. Cele două modalităţi de plecare în probă au mecanismul de execuţie

asemănător şi se prezintă astfel (fig.190 şi 191): – acomodarea cu poziţia corectă de pl şteptarea semnalului de plecare);

Fig. 190

te, iar prin aer; vâslirea înaintea umărului ns înapoi, după ce de cupă, vâsleşte b piept, abdomen,

aţului îndo

j) Mişcarea braţe spate – vâslirea începe cu brauşor lateral faţă de prelungirea umărului; se continuă cu înd

palma la nivelul um

k) Mişcarea braţe bras – are

loc numai sub apă; vâslirea începe, având braţele întinse, cu o mişcare circulară de depărtare a palmelor, care sunt răsucite lateral; când braţele ajung în lateral acestea se îndoaie din cot, iar palmele îşi

profesorii sau instructorii să-i înveţe pe cursanţi plecarea în probă sau startul. La pr

ecare (a

169


– balansul braţelor concomitent cu împingerea cu picioarele în peretele bazinului sau în bloc start;

Fig. 191 – zborul, care se execută u corpul întins; – intrarea în apă, care se face sub un unghi de 450; – în prima parte înaintarea pe sub apă în plută, după care, în mod treptat, se continuă cu mişcarea picioarelor şi a braţelor.

u învăţarea înotului

Înainte de intrarea în apă se va executa o încălzire corespunzătoare şi se vor executa mişcări specifice de înot pe uscat.

– Stând în picioare inspiraţie şi îndoirea picioarelor cu introducerea feţei în ap ţie;

– Menţinere la suprafaţa apei, picioarele execută mişcări de bras; – Alunecarea de la start sau împingere cu picioarele în peretele

, cu sprijinul picioarelor la marginea bazinului; – Înot cu picioarele, cu remorcarea partenerului; – Înot cu picioarele, cu mâinile sprijinite pe scândură; – Înot cu picioarele, cu un braţ întins înainte, celălalt pe lângă orp; – Înot cu picioarele, cu braţele întinse pe apă depărtate

umerilor; – Înot cu picioarele, cu braţele întinse înainte cu palmele aşezate

una peste alta; – Înot cu picioarele, cu braţe– Înot cu braţele în stil craul,– Înot cu braţele, cu un co oare;

colacul menţine picioarele – Înot pe spate, numai cu pic– Înot pe spate, numai cu bra– Înot pe spate, cu executarea mişcărilor cu un singur braţ.

c

15.2. Exerciţii pentr

în apă; ă şi expira

bazinului; – Înot cu picioarele, cu sprijin la marginea bazinului; – Înot cu braţele

cla lăţimea

le întinse pe lângă corp; picioarele sunt întinse şi alăturate; lac de cauciuc strâns între piciexecutantului la suprafaţă; ioarele; ţele;

170

Înotul

15.3. Salvarea de la înec

Chiar din prima lecţie cadrul dide la înec şi va insista pe modalităţileacţionare, în cazul unui pericol real de ipotetice şi soluţiile concrete de intervenţie rapid

Pentru prevenirea unor situastabilească dintre înotătorii cei mai buni o echipă de supraveghetori, care vor interveni prompt la primul semnal. De asemenea, dintre cursanţii scutiţi, v

dactic va exersa acţiunea de salvare de atenţionare şi pe variantele de înec. Se vor repeta diverse situaţii

ă şi eficientă. ţii neplăcute, profesorul trebuie să

nsabilităţi pe diferite porţiuni din bazin, astfel încât, fiecaren sector î

Când acţiunea de salvare esterecurge la unul din următoarele procedee:

– salvatorul îl apucă pe cursanaxilă şi înoată pe spate, executând miş eu (fig.192);

ursan l afla n pericol pe sub axil şi înoată pe o parte (fig.193);

Fig. 193

a să aibă stabili respo

u n urmărire şi supraveghere. Aceştia vor avea în mâini beţe lungi de peste 2 metri, pe care le vor plimba la suprafaţa apei, înaintea înotătorilor începători.

executată de un singur înotător, se tul aflat în pericol de sub bărbie sau ări de picioare din orice procedc

Fig. 192

–salvatorul apucă c tu t î ă de bărbie

171


– acelaşÎn momentul semnal

de persoana în cauză, se cufunexecutată la nive

i procedeu dar priza se face de antebraţul opus. ării unui pericol de înec, salvatorul apropiindu-se dă în apă şi printr-o mişcare de rotire în sus,

lul trunchiului, îl întoarce cu spatele spre el. Pe durata transportării spre mal, salvatorul va avea în vedere ca, persoana transă aibă gura la

15.4

În lecţiile de înot este necesar să se acorde o deosebită atenţie ăsurilor organizatorice, de ajutor şi supraveghere. În acest sens, înainte de ceperea activităţii în bazin, profesorul trebuie să verifice temperatura apei,

iar în cazul rsanţilor în apă.

bazinului şprofesorul va pători, în funcţie de nivelul de pregătir t obligaţi să l

– ă alerge pe marginea bazinului şi pe culoarul de la duşur

rului didactic;

pe sub apă, fără încuvii

comandă, sL ăşoară în condiţii optime cu 15–20 de cadre.

sportată suprafaţa apei.

. Măsuri organizatorice, de supraveghere şi ajutor

mîn

în care aceasta nu are 26°, nu va permite intrarea cu

Profesorul va interzice intrarea în bazin a cadrelor, care au diferite boli de piele sau alte afecţiuni (viroze). De asemenea, va urmări ca, fiecare participant la lecţia de înot să efectueze duş, înainte de intrarea în incinta

i să aibă o ţinută adecvată. În vederea desfăşurării lecţiei, împărţii colectivul în avansaţi şi înce

e al acestora şi le va comunica regulile, pe care aceştia sune respecte. Aceste reguli se prezintă astfel:

cadrele nu au voie si la bazin; – intrarea şi ieşirea din bazin se face numai cu acceptul cad

– cadrele nu au voie să sară în bazin, sau să înoatenţarea profesorului; – este interzis orice exerciţiu sau acţiune din proprie iniţiativă, fără chimbarea grupei sau culoarului;41

ecţia de înot se desf

41 Programele analitice Academia de Poliţie.

172

Capitolul XVI

eprezintă acea disciplină sportivă, în care participantul caută să descopere

rcate de organizatori în teren şi pe hartă. Potr

ta aleasă de participant, respectând ordinea prestabilită a reperelor (posturilor de control), folosind harta zonei respective şi busola”.

Această disciplină sportiv se desfăşoară în mijlocul naturii. Condiţiile climatice şi atmosferice pot fi diferite de la un concurs la altul. Se poate întâmpla ca aceste condiţii să varieze chiar în cadrul aceluiaşi concurs.

Orientarea sportivă are în principal patru elemente: – cadrul de desfăşurare; – traseul de parcurs; – efortul solicitat; – elementele între

16.2. Cadrul de desfăşurare

Întrecerile în cadrul acestei discipline sportive se desfăşoară, de regulă, în zone împădurite. Concuren – pe cât posibil – nu trebuie să aibă prea multe cunoştinţe, despre zona de concurs. Locul de desfăşurare trebuie să corespundă cerinţelor de tehnice date, solicitate de acest gen de întrecere.

ORIENTARE SPORTIVĂ

16.1 Consideraţii generale

Rîntr-un timp cât mai scurt, cu ajutorul hărţii şi busolei, un număr cât

mai mare de repere (posturi de control), maivit Ordinului M.A.I. nr. 154 din 03.03.2004, prin orientare sportivă

se înţelege „parcurgerea unui traseu într-o zonă necunoscută, în cel mai scurt timp, pe ru

ă

cerii.54

ţii

54 Forţu Alexandru, ”Curs de turism şi orie F.S Bucureşti, 1987; ntare”, I.E.

173


16.3. Traseul de parcurs

Nivelul de dificultate al traseului trebuie să corespundă posibilităţilor concurenţilor. Nici să fie prea dificil, dar nici prea uşor. Traseul prezintă următoarele trăsături fundamentale:

– se compune din elementele autentice ale terenului;

z

mai delicattea traseului în ansamblul său şi

îi conferă sd) Sosirea – este locul unde se încheie traseul. Distanţa dintre

ultimul post şi locul de sosire se va scurta, fără ca poziţia locului de sosire să uşureze descoperirea ultimului post. Ultimul post de control, culoarul de sosire şi locul de sosire mai sunt cunoscute şi sub titulatura de dispozitiv de sosire.

La stabilirea traseului organizatorii concursului trebuie să aibă în vedere:

– evitarea vizibilităţii între concurenţi; – să stabilească un echilibru între alergare şi orientare;

– este diferit de la o competiţie la alta; – nu este cunoscut în prealabil; – nu este marcat; – are două forme de materializare; – este o creaţie unică şi originală.

„Dimensiunile” traseului se referă la: – lungimea traseului; – diferenţa de nivel; – numărul posturilor de control; – timpul probabil al câştigătorului; – timpul limită.55

Elementele traseului de orientare sunt: a) Plecarea – este marcată pe hartă cu un triunghi şi reprezintă

locul de la care sportivul porneşte în traseu. b) Posturile de control – reprezintă punctele pe care fiecare

concurent este obligat să le atingă. Prin intermediul lor se asigură ca, traseul să treacă prin cele mai adecvate porţiuni de teren. Simbolul postului de control este repre entat de un cerc de aproximativ 7-8 mm.

c) Secţiunile de traseu – reprezintă porţiunile de traseu dintre două posturi de control succesive. Pentru cel care stabileşte traseul, problema cea

ă o reprezintă proiectarea unor secţiuni cât mai bune între posturile de control. De această operaţie depinde calita

pecificul şi raţiunea.

55 Op.cit.

174

Orientare sportivă

– să control, al rutei ş

orespundă din punct de vedere al dificultăţii posturilor de i al citirii hărţii cu particularităţile de vârstă şi sex al

articipanţilor.56

16.4. Efortul în orientarea sportivă

Îmbină în mod echilibrat efortul fizic cu cel psihic şi intelectual. 1. Efortul parte prin alergare.

a este fragmentată, uie să le efectueze.

Stabi i se face prin aprecierea rezultatelor

obţinute de partic l realizat. Prioritară este orientarea, are presupune:

– trecerea pe la fiecare post de control şi ştampilarea (perforarea) şei de concurs;

– mijloacele tehnice de lucru cu harta, cu ajutorul cărora se etermină secţiunile d uta de deplasare.

Ca mijloc de departajare timpul include: – timpul alocat operaţiilor şi procedeelor de orientare;

cp

fizic – este realizat în cea mai mare de operaţiile pe care participanţii trebE

2. Efortul psihic – solicită în principal voinţa. Participantul la orientare sportivă trebuie să dea dovadă de curaj, perseverenţă, stăpânire de sine, dârzenie, iniţiativă, combativitate.

3. Efortul intelectual – parcurgerea traseului cu succes, presupune o bună concentrare din partea participanţilor, care prin operaţii de gândire trebuie să aleagă cele mai bune soluţii, prin prelucrarea informaţiilor culese din teren şi de pe hartă. Efortul intelectual angrenează memoria şi imaginaţia, gândirea, atenţia şi spiritul de observaţie.

16.5 Elementele întrecerii

lirea câştigătoruluipant la orientare şi timpu

c

fi

d e traseu, dintre posturile de control şi r– folosirea acestor mijloace tehnice, dar şi a celor tactice, permise

de regulament în deplasarea participantului pe rutele alese; – obligativitatea trecerii pe la fiecare post de control şi confirmarea

acestui lucru, prin ştampilarea sau perforarea fişei de concurs.

56 Op.cit.

175


– timp ni tactice; – timpul de parcurgere

pectele privitoare la tehnunor lucrări de sp este elemente şi oferă informaţii mai det

ul consumat pentru decizii şi acţiuefectivă a traseului;

– timpul folosit cu operaţiile de control (ştampilare, perforare); – timpul pierdut cu eventualele greşeli.

Întrucât disciplina ocupă în pregătirea cadrelor Ministerului Administraţiei şi Internelor un loc secundar, acest capitol nu tratează as

i, recomand studierea ica şi tactica orientării. Pentru doritorate acecialitate, care descriu pe larg to

aliate.

176

Capitolul XVII

asare pe schiuri în orice condiţii de ren, pe distanţe mari, la temperaturi scăzute.”57

După tehnica de execuţie deosebim următoarele procedee pe chiuri:

a) Proced– mersul normal, cu alternarea paşilor;

SCHI

17.1 Consideraţii generale

Este un sport sezonier, care poate fi practicat - cu excepţia schiului fond – doar în zone şi locuri special amenajate. Poate fi definit ca fiind deplasarea pe zăpadă prin alunecare sau păşire, în mod individual, în pantă sau pe teren plat, cu ajutorul schiurilor şi beţelor specifice. În pregătirea continuă a personalului M.A.I., schiul este inclus la pregătirea fizică specifică şi urmăreşte să formeze cursanţilor „priceperi şi deprinderi necesare executării procedeelor tehnice de alunecare şi deplte

see de mers

– mersul în trei timpi, constând în doi paşi şi o împingere în beţe;

– mersul alternativ cu patru paşi. b) Procedee de oprire

– coborârea directă; – coborârea oblică; – coborârea în trepte; – coborârea prin derapare.

c) Procedee de frânare – frânarea în plug; – frânarea în jumătate plug; – frânarea cu beţele; – frânarea mixtă.

57 Op.cit.

177


d) Pro

7.2 Procedee de mers

17.2.1. Mersul normal cu alternarea paşilor

Plecând chiar de la denumirea procedeului, asociem mersul normal cu mersul pe schiuri, în care braţele şi picioarele se mişcă alternativ şi descriem procedeul în două secvenţe. În prima se execută împingerea cu piciorul drept şi cu băţul stâng, urmate de ducerea piciorului stâng şi a braţului drept înainte. În a doua se inversează acţiunile. După fiecare împingere, piciorul din spate este întins, apoi se îndoaie din genunchi, cu ridicarea schiului din zăpadă. De asemenea, braţul este întins la terminarea împingerii, după care se îndoaie din cot şi se duce înainte (fig.194).

Fig. 194

Procedeul se foloseşte în deplasările pe terenuri plate sau puţin înclinate.

Exerciţii de învăţare: – mersul normal fără beţe; – idem cu braţele la spate; – idem, balansând alternativ şi cu amplitudine braţele.

cedee de ocolire – ocolirea din plug; – ocolirea din jumătate plug; – ocolirea prin păşire; – ocolirea cu schiurile paralele.

1

178

Schi

17.2.2.

Mersul în trei timpi

Apare o secvenţă în plus faţă de procedeul descris anterior, în sensul că, după executarea celor doi paşi alternativi, beţele se înfig simultan în zăpadă, în dreptul piciorului avansat şi se execută o împingere puternică, urmată de alunecare pe ambele schiuri, care ajung la acelaşi nivel.

Exerciţii de învăţare: – alunecare cu împingere simultană în beţe; – păşire şi împingere simultană din beţe.

17.2.3. Mersul alternativ cu patru paşi

95

beţe în ordinea paşilor, simulând pe tru, mişcare de împingere cu

edeului cu numărătoare, accentuând timpul trei şi patru;

– exersarea timpului trei şi patru pe o pantă uşor înclinată.

Specificul procedeului constă în executarea a patru paşi alternativi

şi două împingeri alternative, în următoarea succesiune. Primii doi paşi se execută normal, cu alternarea braţelor, iar următorii doi se execută cu împingerea cu beţele, coordonând păşirea cu dreptul şi împingerea cu braţul stâng şi invers (fig. 195).

Fig. 1

Exerciţii de învăţare – deplasare fără

pasultrei şi pe pasul pabraţele;

– executarea proc

179


17.3 Procedee de oprire

17.3. ăzătură

Este o modalitate de oprire bruscă, folosită de schior pentru a evita un obstacol. Se recurge la acest procedeu, în situaţia în care, datorită locului şi condiţiilor existente, schiorul nu eu de frânare sau ocolire.

Pentru o execuţie fără urmări grave, schiorul îndoaie mult icioarele şi se lasă pe o parte, cu braţele în lateral (fig. 196).

Fig. 196 Pentru ridicare, schiorul trece pe spate cu picioarele ridicate la

verticală, apoi se răsuceşte pe o parte, cu faţa spre deal (fig. 197).

1. Oprirea prin cădere şi ridicare din c

poate executa un proced

p

Fig. 197

180

Schi

Îndoaie picioarele, aşează călcâiele sub şezut şi înfigând beţele în ăpadă împinge puternic, ridicându-se în picioare.

Succesiunea mişcărilor este identică cu mersul normal, cu

deosebirea

17.4.2. Urcarea în pas bătut

Asemănător cu procedeul descris anterior, dar coada schiului rămâne permanent în zăpadă, iar schiorul loveşte puternic cu talpa schiului zăpada. Se apelează la acest procedeu, la urcările pantelor mai înclinate şi cu zăpadă umedă.

17.4.3. Urcarea în jumătate foarfece

Mişcările procedeului descriu o foarfece deschisă pe jumătate, în sensul că, piciorul din deal se duce pe direcţia de deplasare, iar schiul celălalt este orientat cu vârful oblic lateral (fig.198).

zExerciţii de învăţare:

– de pe loc, căderi pe o parte şi pe alta cu ridicare; – cădere pe o parte, din coborâre oblică.

17.4. Procedee de urcare

17.4.1. Urcarea în pas alunecat

că, în acest caz, înclinarea trunchiului înainte este mai accentuată, iar sprijinul în beţe este mai puternic. Procedeul se foloseşte în urcuşurile cu înclinaţie mică.

Fig. 198

181


17.4.4. Ur

La acest procedeu schiurile se aşează pe muchiile interioare, cu vârfurile m medie. Pentru realizarea unui sprijin cât schiurilor, î

Fig. 199

17.4.5. Urcarea în tre

00).

Fig. 200

carea în foarfece

ult depărtate în lateral. Se foloseşte pe partea de înclinaţiemai bun, beţele se înfig în zăpadă înapoia

n mod succesiv. Când înclinaţia pantei creşte, schiorul va accentua înclinaţia

trunchiului înainte, va depărta mai mult în lateral vârfurile schiurilor şi va apăsa mai puternic pe muchiile inferioare (fig. 199).

pte

Este tipic pentru urcarea unor pante abrupte. Urcarea se face prin deplasarea în lateral. Schiorul aşează în zăpadă băţul din deal, apoi în mod succesiv schiul din deal, schiul din vale şi în final băţul din vale (fig.2

182

Schi

17.4.6. Urcarea în serpentină

Este o formă combinată de urcare, folosită de schior la urcuşuri lungi, când panta lternează mersul normal, c e.

17.5 Procedee de coborâr

17.5.1. Coborârea direct

Se execută în poziţie înaltă, mijlocie sau joasă, în funcţie de gradul de înclinaţi

ând centrul de greutate al corpului (fig.201).

Fig. 201

În ambele situaţii schiurile sunt paralele, cu o distanţă între ele de aproximativ

rte mare, schiorul adoptă poziţia joasă, ducând braţele înainte şi îndoind mult picioarele (fig. 202).

Fig. 2

nu poate fi urcată direct. În acest caz, schiorul au urcarea în jumătate foarfece sau în trept

e ă

e al pantei. Dacă înclinaţia pantei este mică, schiorul adoptă poziţia înaltă, cu trunchiul aproape de verticală şi picioarele uşor îndoite din articulaţia genunchiului. Dacă panta are înclinaţie medie, schiorul îndoaie mai mult picioarele, cobor

o talpă. Schiorul are greutatea corpului egal repartizată pe ambele schiuri, braţele îndoite din cot şi trunchiul înclinat înainte.

Când înclinaţia pantei este foa

02

183


Exerciţii de învăţare: – exersarea poziţiilor de coborâre pe teren plat;

recerea pe sub obstacole improvizate;

ări de zăpadă.

17.5.2. Coborârea în trepte

Ca şi la urcarea în trepte, procedeul se foloseşte în cazul pantelor abrupte. Succesiunea mişcărilor este însă inversă, adică băţul din vale, schiul din vale, schiul din deal şi băţul din deal.

17.5.3. Coborârea prin derapare

Este o coborâre laterală, în care schiorul – aflat perpendicular pe pârtie – duce greutatea progresiv pe schiul din deal şi execută alunecarea prin derapare. Se foloseşte pe pârtiile repezi, iar schiorul pentru a reduce viteza de alunecare în momentul derapării, aşează schiurile pe cant şi duce genunchii spre deal.

Din coborâre directă, schiorul depărtează treptat cozile schiurilor şi

apropie vârful, aşezând în acelaşi timp schiurile pe canturile interioare. Pe timpul execuţiei greutatea este egal repartizată pe ambele picioare, iar genunchii schiorului sunt orientaţi spre interior (fig. 203).

03

– coborârea pe o pantă uşor înclinată, cu ridicarea alternativă a unui schi; – idem cu genuflexiuni; – idem cu t– idem cu ridicarea unor obiecte presărate pe traseu; – idem cu răsucirea trunchiului şi a capului spre stânga şi spre dreapta; – idem cu aruncarea la ţintă cu bulg

17.6. Procedee prin frânare

17.6.1. Frânarea în plug

Fig. 2

184

Schi

Procedeul este folosit pentru reducerea vitezei de alunecare, entru învăţarea ocolirilor şi a opririi.

nată, aplecarea trunchiului cu trecerea în alunecare şi revenire în plug;

– din coborâre directă, trecere în poziţie de plug şi revenire în c

– id

te plug

Fig. 204 Exerciţii de învăţare: – coborâre directă, cu exec ia alternativă a procedeului cu piciorul

stâng şi cu piciorul drept; – idem, cu ridicarea alternativă a schiurilor.

ele beţe ,de mijloc ş cu cealaltă de partea superioară. Pentru frânare, schiorul apasă puternic cu ârfurile beţelor pe zăpadă (fig. 205).

Fig. 205

pExerciţii de învăţare:

– exersarea poziţiei pe teren plat; – din poziţia de plug, pe o pantă încli

oborâre directă; em, cu oprire în plug la punct fix.

17.6.2. Frânarea pe jumăta

Spre deosebire de procedeul anterior, schiorul duce doar un schi, cu coada în lateral şi vârful către interior, păstrând greutatea corpului pe piciorul care continuă coborârea pe direcţia de alunecare (fig. 204).

uţ

17.6.3. Frânarea cu beţele

Se poate executa cu beţele între picioare sau pe exterior stânga-dreapta. În primul caz, schiorul duce beţele printre picioare înapoi şi se aşează pe ele. Picioarele se îndoaie, iar cozile schiurilor se depărtează uşor.

al doilea caz, schiorul apucă cu mâna dinspre deal ambÎni v

185


17.6.4. Frânarea mixtă

Combfrânarea jumătate plug, cu frânarea cu beţele lateral. Se foloseşte ori de câte ori un simplu pro te suficient pentru micşorarea vitezei de alunecare sau

ul stâng.

17.7.2. Ocolire din jumătate plug

17.7.3. Ocolire prin păşire

Pentru a, schiorul trece greutatea corpului pe piciorul drept , piciorul stâ continuarea alunecării piciorul drept se

propie de

n interiorul ocolirii şi execută îndoirea şi răsucirea picioarelor şi a trunchiului spre vale.

ină frânarea în plug, cu frânarea cu beţele între picioare, sau

cedeu de frânare, nu es pentru oprire.

17.7 Procedee de ocolire

17.7.1. Ocolire din plug

Pentru ocolire la stânga, schiorul – aflat în poziţia de frânare plug – trece greutatea corpului pe piciorul drept. În sens contrar, la ocolirea spre

reapta, schiorul trece greutatea pe piciord

Pentru ocolire spre stânga, schiorul duce coada schiului drept în lateral şi vârful spre interior; trece greutatea corpului pe acesta şi continuă alunecarea. În mod similar se execută spre dreapta.

executarea procedeului spre stâng şi, concomitent cu împingerea în acesta

ng este întors spre stânga. Îna cel stâng.

17.7.4. Ocolire cu schiurile paralele

chiorul, aflat în coborâre, ridică braţul diS

186

Capitolul XVIII

PRINCIP

Activitatea complexă şi variată a profesorilor de educaţie fizică, precum şi î rocedee utilizate în lecţie, e încadrea ă. Denumite,

de speciali i, aceste cerinţe rofesorului sau ii au rolul de a

. Ele stau la baza organizării, desfăşurări i finalizării procesului instructiv-educativ.

activitatea de pregătire continuă în domeniul educaţiei fizice a personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor se regăsesc următoarele principii:

– principiul participării active şi conştiente;

– ontinuităţii; ăţii practice;

– principiul însuşirii temeinice.

18

orul de educaţie fiz

area exerciţiilor, de ce este necesară r sau efectuarea unui anumit număr de exerciţii, cu intensitate şi amplitudine.

Cursantul trebuie motivat, iar acest lucru poate fi realizat, numai dacă el înţelege, cât de important este volumul de muncă, corelaţia dintre diferitele exerciţii, alternanţa dintre efort şi relax

IILE DE INSTRUIRE ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ

ntregul arsenal de mijloace, metode şi pză în limitele unor cerinţe impuse de comanda socialsştii domeniului principiile educaţiei fizice şi sportulu

călăuzesc şi fundamentează întreaga activitate a pinstructorului. Fiind de maximă generalitate, aceste principorienta întreaga activitate de educaţie fizică

i şÎn

– principiul intuiţiei; – principiul accesibilităţii;

principiul sistematizării şi c– principiul legării instruirii de cerinţele activit

.1. Principiul participării active şi conştiente

Aşa cum rezultă şi din denumirea principiului, profesică trebuie să depună toate diligenţele pentru a-i conştientiza pe

participanţi (cursanţi), de efectul exerciţiilor asupra organismului. Profesorul trebuie să le explice, ce se urmăreşte prin efectu

epetarea lor

are.

187


Nu mai puţin importantă este înţelegerea structurii exerciţiului suşit. Fiecare exerciţiu are un mecanism de bază, care trebuie memorat.

, nu participă, nu au iniţiativă şi nu manifestă curiozitate. Starea de pasivitate îl izolează pe cursant, ori profesorul trebuie să intervin , să-l stimuleze, să-l determine să-şi formeze capacitatea de a se autoaprecia.

o disciplină practică, un rol semnat îl alizatorul vizual şi auditiv.

l recurge la demonstraţie şi materiale

t

aterialului intuit; – materialele intuitive sau demonstrative să nu treacă peste

subiecţilor; – profesorul trebuie să recurgă la materialele intuitive şi la

1

esorul de educaţie fizică poate merge cu aplicarea principiului până la individualizarea pregătirii, care reprezintă faza superioară a accesibilităţii.

În respectarea acestui principiu specialistul trebuie: – să aleagă cu pricepere şi atenţie algoritmi de pregătire, sistemele

de acţionare;

înProfesorul împarte procedeul sau tehnica pe secvenţe şi le predă

într-o anumită ordine, într-o succesiune logică. Dacă participanţii nu sunt lămuriţi cu privire la ceea ce au de făcut,

ei recurg la o învăţare mecanică

ă

18.2. Principiul intuiţiei

În educaţia fizică, acest principiu se referă la stimularea cât mai ultor analizatori, pentru a facilita învăţarea. Fiind m

în deţine analizatorul tactil; de asemenea, anÎn aplicarea acestui principiu, profesoru

la le intuitive, solicitând în acest fel numeroşi analizatori. Pentru o prezen are eficientă este necesar ca:

– subiecţii să aibă un plasament optim, faţă de locul unde se produce demonstraţia sau prezentarea m

posibilităţile de înţelegere ale

demonstraţie cu măsură, orice abuz îngreuind procesele de abstractizare şi generalizare.

8.3. Principiul accesibilităţii

Activitatea de educaţie fizică trebuie să corespundă particularităţilor de vârstă, sex şi pregătire. Acolo unde este posibil, prof

188

Principiile de instruire în educaţia fizică

– să doz– să rec

eze foarte bine efortul preconizat; urgă la reglatorii metodici în predarea materialului ales

pentru lecţia respectivă; – ca transmiterea informaţiilor să se situeze la nivelul de înţelegere

a subiecţilor;

modu buie ţeles ca o intenţie sau cerinţă care vizează posibilităţile minime ale

ubiecţilor, dimpotrivă.

ă

1 ntinuităţii

e eşalonat şi programat în mod ştiinţific. Pentru ace în mod logic, astfel încât, materialul timp, să pregăteasc ceastă uccesiune în ceea ce priveşte trecerea e la o lecţie la alta, ci şi de la un semestru la altul, sau de la un an de regătire la următorul an de instruire.

ea în domeniul educaţiei fizice trebuie să asigure îns

poliţiştilor şi jandarmilor.

– să apeleze la metode de evaluare diferenţiată, în raport de l în care subiecţii răspund la cerinţe; totuşi, acest principiu nu tre

îns

Aplicarea principiului impune unele cerinţe: – cunoaşterea colectivului sub toate aspectele solicitate de

procesul instructiv-educativ; – fixarea unor ritmuri corespunzătoare de lucru, în funcţie de cum

reacţioneaz participanţii; – în desfăşurarea activităţii, profesorul trebuie să respecte

cerinţele clasice ale învăţării, respectiv trecerea de la uşor la greu, de la simplu la complex şi de la cunoscut la necunoscut.

8.4. Principiul sistematizării şi co

Conţinutul pregătirii trebuiasta, profesorul va grupa cunoştinţele predat să se sprijine pe cel anterior şi în acelaşi

dat în următoarele lecţii. Aă ceea ce urmează să fie pre logică trebuie respectată, nu numais

dp

18.5. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice

În pregătirea personalului din Ministerul Administraţiei şi Internelor

acest principiu este esenţial. Instruiruşirea cunoştinţelor teoretice şi practice, de anihilare şi imobilizare

a agresorilor, a deprinderilor de mânuire cu precizie şi rapiditate a mijloacelor tehnice (baston, cătuşe, scut), aflate în dotarea

189


Totodată e

rmătoarelor cerinţe: – asigurarea unui număr considerabil de repetări, în decursul

cţiilor şi a anului de pregătire; – programarea unui volum de informaţii optim, în concordanţă cu

perioada de timp alocat– utilizarea ce a nivelului de

ătire, a

ste necesară o dezvoltare optimă a calităţilor motrice, care să contribuie la un randament de durată în activitatea profesională.

18.6. Principiul însuşirii temeinice

Se împlineşte prin aplicarea celorlalte principii şi presupune respectarea u

le

ă; mijloacelor de verificare periodi

preg întrecerilor şi competiţiilor sportive.

190

Capitolu

nă totalitatea operaţiilor, ce e constituie ca instrument al acţiunii umane şi cu ajutorul căruia, subiectul ercetător i N. N.

Ceauşesc studiu i investigaţie a realităţii şi ca strategie tehnică în procesul de învăţământ.

ăţământ moderne. Este şi formula utilizată e subsemnatul, considerând-o mai bine argumentată ştiinţific.

Dintre metodele clasice de învăţământ cele mai des întâlnite în

activitatea

l XIX

METODE DE ÎNVĂŢĂMÂNT CLASICE ŞI MODERNE UTILIZATE ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ


Noţiunea de metodă îşi are originea în cuvântul grecesc metodos, compus din meta – cu şi odos – cale şi semnifică modalitatea sau calea de a dezlega şi soluţiona problemele educaţiei şi instrucţiei.58

Într-o accepţiune generală, metoda înseams(c ul) descoperă esenţa lumii obiective. În opinia profesorulu

u, specialist în pedagogie, metoda se prezintă ca, modalitatea deş

În lecţiile de educaţie fizică întâlnim două categorii de metode: – metode clasice, tradiţionale; – metode moderne.

În privinţa metodelor moderne există opinii diferite. Unii autori, ca de exemplu prof. Cârstea Gheorghe, le consideră tendinţe şi orientări metodologice, în schimb majoritatea pedagogilor – prof. Ioan Cerghit, prof. Miron Ionescu, prof. Ioan Radu – le consideră metode de învd

19.2. Metode clasice de învăţământ

de educaţie fizică din Ministerul Administraţiei şi Internelor sunt: I. Metodele verbale a) Metoda explicaţiei;

58 Ioan Cerghit, „Metode de învăţământ”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994.

191


b) Metoda conversaţiei. II. Metodele intuitive a) Demonstraţia

– demonstraţia nemijlocită – ijloace tehnice.

b) O

19.2.1. Metodele verbale

19.2.1.1. Metoda explicaţiei

În procesul de instruire metoda explicaţiei este cea mai utilizată, fiind întrebuinţată cu caracter permanent, indiferent de etapa de instruire - învăţare, consolidare, perfecţionare. Având ca principală menire, transmiterea de informaţii de la profesor la cursant, metoda explicaţiei contribuie la asimilarea unui bagaj consistent de cunoştinţe teoretice, necesare însuşirii deprinderilor şi priceperilor motrice, cunoştinţe ce se constituie totodată şi în cerinţe călăuzitoare ale pregătirii continue în domeniul educaţiei fizice. Prin intermediul metodei explicaţiei, profesorul remite cursantului:

– informaţii despre utilitatea şi necesitatea temelor alese; – informaţii cu privire la terminologia tehnicilor şi procedeelor; – informaţii tehnico-tactice; – informaţii despre implicaţiile tehnicilor însuşite asupra evoluţiei ulterioare. Explicaţiile pentru a-şi atinge scopul trebuie să fie scurte, concise şi accesibile.

19.2.1.2. Metoda conversaţiei

Această metodă se referă la comunicarea permanentă dintre

profesor şi cursant. Pe parcursul lecţiilor, în momente strict legate de sarcinile

demonstraţia mijlocită prin: – planşe, schiţe; mbservarea execuţiei altor subiecţi.

III. Metodele practice a) Metoda exerciţiului

– procedeul exerciţiului descompus; – procedeul exerciţiului global; – procedeul exerciţiului global în condiţii îngreunate;

b) Metoda exersării – independente; – cu partener.

192

Metode de învăţământ clasice şi moderne propuse spre rezclarificarea unor as

olvare, apar dialoguri între profesor şi cursant, pentru pecte didactice.

19.2.2. Metodele intuitive

Prin metoda demonstraţiei, profesorul sau subiectul ales de acesta, oferă cursanţilor un suport perceptiv-senzorial concret. Demonstraţia ajută la:

– formare ţiei unor procedee şi elemente

une execuţia in ant desemnat de p nt capabili să efectueze o demonstraţ

– demonstrarea integrală a tehnicii cu viteză şi forţă redusă, de mai multe ori ş înlănţuirii eleme

– demonstrarea secvenţială a tehnicii, pentru uşurarea asimilării detaliilor de

pe component

cită sau mediată – Presupune utilizarea planşelor, desenelor, schiţelor, fotografiilor sau peliculelor cinematografice şi

ă

19.2.2.1. Metoda demonstraţiei

a unor reprezentări precise asupra compozi tehnice;

– identificarea mecanismelor biomecanicii şi a principiilor anatomo-fiziologice care acţionează în cazul dat;

– descoperirea cerinţelor metodice şi pedagogice a căror îndeplinire asigură corectitudinea execuţiei;

– prevenirea unor potenţiale greşeli de execuţie; – asimilarea măsurilor de asigurare şi autoasigurare. În lecţiile de educaţie fizică din Ministerul Administraţiei şi

Internelor, metoda demonstraţiei se aplică în următoarele forme: a) Demonstraţia nemijlocită – Aplicarea acesteia presuptegral or sau de către un cursă a tehnicii de către profes

care surofesor, dintre cei ie corectă. Utilizarea demonstraţiei nemijlocite impune, fie

demonstraţii globale, fie secvenţiale, în funcţie de nivelul de pregătire a cursanţilor şi de etapa de pregătire în care ne aflăm. În acest sens distingem:

– demonstrarea integrală a tehnicii în parametrii impuşi de activitatea practică, pentru formarea unei imagini complete în memoria cursanţilor;

i din unghiuri diferite, pentru a uşura cursanţilor percepereantelor componente;

execuţie. Demonstraţiile vor fi însoţite de explicaţii clare centrate ele esenţiale. b) Demonstraţia mijlo

video, pentru a veni în sprijinul demonstraţiei reale. Poate fi întrebuinţat

193


anterior de ntări anticipate, dar şi în paral sau ulterior, deoarece prezentarea prin mai multe mijloace a tehnicilor, cu angrenarea unui număr cât mai mare de analizatori, contribuie la o învăţare e

19

O altă metodă folosită în lecţiile de educaţie fizică din Ministerul Administraţ metoda observării altor subiecţi, având ca scop priorit liză comparativă. Prin intermediul litatea de a observa şi reţine trăsăturile

19.2.3. Metode practice

19.2.3.1. Metoda exerciţiului

ire a conţinutului tehnico-tactic este reprezentat în problematica disciplinei educaţie fizică, acea

e – Se foloseşte în ţiilor tehnice şi nicilor cu indici de forţă, viteză şi îndemânar

lematica autoapărării, exersarea

dividuală

monstraţiei reale, pentru formarea unei reprezeel

ficientă.

.2.2.2. Metoda observării execuţiei altor subiecţi

iei şi Internelor este ar, formarea capacităţii de autoapreciere prin ana

acestei metode, cursanţii au posibide bază şi exigenţele unei execuţii corecte.

Principalul mijloc de dobând de metoda exerciţiului, iar sta se realizează prin: a) Procedeul exerciţiului descompus – Un exerciţiu complex care

solicită o bună coordonare a segmentelor corpului este greu de efectuat integral de la început. De aceea, descompunerea lui, mai ales în etapa de iniţiere, este obligatorie. Odată stăpânite elementele componente, se poate trece la execuţii globale.

b) Procedeul exerciţiului global – Se întrebuinţează în cazul unor exerciţii simple cu grad de dificultate redus sau, în cazul unor acţiuni motrice, care nu permit divizarea pe elemente componente.

c) Procedeul exerciţiului global în condiţii îngreunat etapa de consolidare, dar mai ales de perfecţionare a execupresupune efectuarea teh

e crescute.

19.2.3.2. Metoda exersării

Distingem, mai ales în probşi cu partener: ina) Exersarea individuală – Aşa cum rezultă şi din denumire, studiul

individual presupune exersarea solitară a tehnicilor. În acest mod cursantul se

194

Metode de învăţământ clasice şi moderne poate concentra pe fiecare detaliu din execuţie, creându-se condiţii favorabile pentru formarea unor deprinderi specifice potrivit particularităţilor psiho-fizice

le cursanţilor. În cadrul lecţiilor studiul individual este utilizat, de regulă, ediat după partea de încălzire.

studiul cu partener intervine reacţia adversarului. În acest mod se pot crea condiţii asemănătoare celor ivite în munca luc şi Internelor, se pot exersa regulile tactice.

de aceeaşi greutate, pentru ca, mai târziu, în etapa de perfecţionare, să se treac

ener, cursanţii comunică şi se corectează reciproc. S

partener. Dexersare a i

aim

b) Exersarea cu partener – În

rătorului Ministerului Administraţiei

Tehnicile se vor executa atât de pe loc, cât şi din acţiune, cu viteză şi forţă reduse. În cazul proiectărilor, în etapa de învăţare, se foloseşte un adversar

ă la un adversar cu o greutate superioară. În studiul cu partarcinile se pot menţine pentru mai multe repetări consecutive sau

pot alterna. Lupta cu temă completează mijloacele de pregătire şi are ca

specific faptul că, momentele de declanşare a acţiunilor sunt necunoscute de e asemenea, distanţele variază, iar luptătorii pot primi spre ceeaşi temă sau sarcini diferite. În cazul temelor deoseb m

următoarele situaţii: – se menţionează nivelul la care se loveşte, folosindu-se orice

tehnică; – se fixează doar tehnica, putându-se lovi în orice zonă; – unul atacă, celălalt se apără, – unul foloseşte în luptă numai picioarele, celălalt numai braţele. În antrenamentele specifice reprizele de luptă sunt mult mai

numeroase, dar în lecţia de educaţie fizică, nu se pot programa mai mult de trei reprize.

Cel mai complex şi cel mai complet exerciţiu rămâne lupta libera. Nu există restricţii, decât în privinţa evitării accidentelor. Perechile se stabilesc pe criterii valorice şi în funcţie de greutatea corporală. Lupta liberă poate fi complicată prin:

– alegerea unor luptători cu garda inversă; – adversari de înălţimi şi cu alonje diferite.

Lupta liberă se desfăşoară în mai multe reprize de 2-3 minute, iar luptători utilizează echipamentul adecvat şi protectorii.

Studiul individual solicită în multe situaţii materiale ajutătoare cum ar fi: saci de box, manechine, oglinzi. În studiul cu partener, în lupta cu temă şi liberă sunt necesare mănuşile, gambierele, cochiliile, căştile şi pieptăraşii.

195


Însuşirea tehnicilor de luptă este condiţionată şi de indici crescuţi de viteză, forţă şi rezistenţă şi prin urmare, conţinutul lecţiilor de educaţie fizică din Ministerul Administraţiei şi Internelor include şi teme de dezvoltare a calităţilor motrice. Dezvoltarea lor se realizează prin aceleaşi metode, ca în

ricare altă instituţie şi nu se impune o detaliere a lor. Se reţine doar faptul că, o bună pre i Internelor solicită atât un nivel ridicat al calităţ r motrice de bază, cât şi un bagaj substanţial

19.3. Metode moderne de învăţământ

19.3.1. Tratarea diferenţ tă

Metoda are în vedere respectarea particularităţilor subiecţilor. Aceasta p

motric, profesorul de educaţie fizică din Ministerul A

abilităţi fizice specifice în perioada şcolarizării – şi cadre care

pregătire, mai exact, pe grupe de

are şi perfecţionare – a cunoştinţelor şi abilităţilor asimilate anterior – şi parţial învăţare iniţială, pentru elementele noi cuprinse în pregătire.

La criteriul experienţei anterioare, Ordinul nr. 154 din 2004, adaugă pe cele de

distingem următoarele categorii de solicitare fizică:

ogătire a viitorilor ofiţeri ai Ministerului Administraţiei ş

ilo de tehnici de autoapărare, fără de care nimeni nu ar face faţă

rigorilor muncii operative.

ia

resupune lucru diferenţiat pe grupe de nivel valoric, motric şi biomotric.

Din punct de vederedministraţiei şi Internelor, trebuie să aibă în vedere faptul că, în

rândul cadrelor din minister, există, din punct de vedere al experienţei anterioare, două categorii de personal, respectiv cadre care au absolvit o instituţie de învăţământ militară sau din reţeaua ministerului – însuşindu-şi astfel anumite noţiuni şi

au absolvit o instituţie civilă şi a căror experienţă motrică, mai ales în domeniul autoapărării fizice, este săracă. Ca atare, profesorul este obligat să desfăşoare pregătirea diferenţiat pe grupe de

începători şi grupe de avansaţi. În consecinţă, ceea ce pentru grupele (sau grupa) de începători, activitatea desfăşurată va însemna învăţare iniţială, pentru grupa sau grupele de avansaţi va însemna în cea mai mare parte fixare, consolid

loc de muncă, vârstă, sex şi afecţiuni medicale. Astfel, din punct de vedere al locului de muncă

a) normală – pentru personalul din unităţile aparatului central, structurile centrale ale inspectoratelor generale şi comandamentelor de armă,

196

Metode de învăţământ clasice şi moderne cadrele din instituţiile de învăţământ pentru formarea şi pregătirea continuă (inclusiv comandanţii subunităţilor de elevi, studenţi şi cursanţi), precum şi personalul neoperativ din toate unităţile;

b) accentuată – pentru personalul din unităţile şi subunităţile operative;

riul vârstei împarte cadrele în următoarele grupe:

alitate, în vederea ela

l categorial şi nu unul individual;

c) specială – pentru personalul din unităţile şi subunităţile de intervenţie speciale, mobile şi rapide.59

Crite– grupa I – până în 30 de ani, inclusiv; – grupa a II-a – de la 31 de ani, până la 35 de ani, inclusiv; – grupa a III-a – de la 36 de ani, până la 40 de ani, inclusiv; – grupa a IV-a – de la 41 de ani, până la 45 de ani,

inclusiv; – grupa a V-a – de la 46 de ani, până la 50 de ani, inclusiv; – grupa a VI-a – peste 51 de ani;60

Tratarea diferenţiată mai presupune şi respectarea opţiunilor participanţilor, în special în cazul jocului sportiv, iar prezenţa unor lideri în grupele de lucru contribuie la atingerea eficienţei dorite.

19.3.2. Modelarea

Definirea modelării are în vedere două direcţii: a unui fenomen din rea) – ca metodă de cercetare

borării „modelului” acestuia; b) – ca metodă de studiere a fenomenelor realităţii, prin intermediul

„modelelor” deja elaborate. Modelul „este un sistem simplificat (material sau ideal) al unui

fenomen din realitatea naturală sau socială (fenomen numit „original”) sistem care cuprinde elementele definitorii, semnificative sub aspectele conţinutului, structurii şi funcţionalităţii fenomenului respectiv.”61

Modelul prezintă unele trăsături definitorii: – trebuie să fie reprezentativ pentru un origina

59 Art.10 Ordinul ministrului de stat, ministrul administraţiei şi internelor nr.154 din 03.03. 2004, privind activităţile de educaţie fizică şi sport în Ministerul Administraţiei şi Internelor. 60 Art.11 Ordinul ministrului de stat, ministrul administraţiei şi internelor nr. 154 din 03.03. 2004, privind activităţile de educaţie fizică şi sport în Ministerul Administraţiei şi Internelor.; 61 Ibidem.

197


– trebuie să reproducă originalul, să fie relevant şi simplu; – reflectă condensat şi limitat realitatea obiectivă; – este mai omogen şi mai abstract decât originalul; – trebuie să poată fi precis cuantificat; – comparativ cu originalul, care este un sistem deschis, modelul

este un sistem închis, cel puţin pentru o anumită perioadă de timp. Modelul ideal al pregătirii personalului din M.A.I în domeniul

educaţiei fizice este simbolizat de angajatul care: – îndeplineşte cerinţele de performanţă la nivelul calificativului

„excepţional” la probele de viteză, forţă şi rezistenţă, fixate de Ordinul M.A.I nr. 154 din 03.03.2004, în raport de grupa de vârstă şi de solicitare fizică din care face parte;

– şi precizie procedee şi tehnici de a

– dispune de un bagaj substanţial de deprinderi şi priceperi motrice de bază, ut rii unor ramuri de sport;

– dovedeşte capacitate de practicare independentă a exerciţiilor fizice.

continuă, profesorul de educaţie fizică utilizează modele intermediar

În ceea ce priveşte timpul necesar însuşirii conţinutului, acesta diferă de la

următoarel

poate executa cu indici crescuţi de corectitudineutoapărare;

ilitar aplicative şi specifice practică

În atingerea modelului ideal cu participanţii la activitatea de pregătire

e. Acestea împreună cu cele finale exprimă cerinţele comenzii Ministerul Administraţiei şi Internelor la disciplina educaţie fizică. Cu alte cuvinte, ele arată ce şi cât trebuie să ştie cursantul.

19.3.3. Instruirea programată

Este metoda care vizează corelaţia dintre volumul cunoştinţelor transmise de cadrul didactic şi cantitatea de informaţie asimilată de subiecţi, sau altfel spus, cât din informaţiile redate de profesor sunt recepţionate de cursant.

Această metodă presupune disocierea conţinutului disciplinei în secvenţe mai lungi sau mai scurte, dar accesibile subiecţilor, şi planificarea lor într-o anumită ordine, a cărei dificultate să aibă un grad unic pentru toţi.

individ la individ, de la grup la grup şi chiar de la o instituţie la alta. Programarea instruirii cunoaşte două modalităţi respectiv,

programarea liniară şi programarea ramificată. Programarea liniară prezintă e caracteristici: – secvenţele de informaţie sunt mici;

198

Metode de învăţământ clasice şi moderne

– într-un grup, distribuirea în timp a acestor secvenţe se face în mod unic pentru toţi subiecţii;

– presupune în anumite limite ritm individual de parcurgere a fiecărei unit

– trecerea de la o unitate de informaţie la alta se face numai după însuşirea c

aracterizează prin:

– profe , între care pot fi şi unele intenţionat gr

– cursa– la a

programul principal, cu şi explicaţii suplime

În activInternelor

19.3.4. Algoritmarea

activ atea profesorului de educaţie fizică şi constă în elaborarea unor variante de rezolvare a situa r, întâlnite frecvent în activitate ii poartă denumirea

prin:

lor profesorul de educaţie fizică trebu

multitudinea algoritmilor posibili, profesorul îi va selecta pe cei mai eficienţi;

ăţi de informaţie;

orectă a celei anterioare. Programarea ramificată se c– unităţi informaţionale mai mari;

sorul elaborează mai multe răspunsurieşite; nţii aleg răspunsul pe care îl consideră cel mai eficient; legerea unor răspunsuri greşite, subiectul este adus la

ajutorul unui program secundar, care conţine informaţii ntare.

isterul Administraţiei şi itatea de educaţie fizică din Minacest tip de programare se regăseşte la traseele şi parcursurile

aplicative.

Este definitorie pentru it

ţiiloa de educaţie fizică. Aceste variante sau soluţ

de algoritmi. Un algoritm se caracterizează– caracterul precis determinat, succesiunea univoc determinată a

etapelor şi operaţiilor; – valabilitatea sa pentru o întreagă clasă de probleme; – finalitatea certă, respectiv rezolvarea cu certitudine a sarcinii

propuse.62

În activitatea de elaborare a algoritmiie să aibă în vedere: – efectuarea unei analize logice a materialului de predat; – din

– algoritmii selecţionaţi trebuie să fie în concordanţă cu legile dezvoltării fizice a organismului uman de diferite vârste, cu legile de dezvoltare a calităţilor motrice; 62 Miron Ionescu, Ioan Radu, „Didactica modernă”, Editura „Dacia” Cluj-Napoca, 2001.

199


– algoritmii trebuie să fie cuantificaţi şi dozaţi cu stricteţe; – trebuie să fie însoţiţi de metodologia de aplicare;

ţii, care nu impun folosirea algoritmilor

i antrenează aptitudinile creatoare, asigurând motivarea intrisecă a învăţării.

aţie fizică profesorul creează „situaţii problematic

de care dispune.

Problematizarea este un „experiment gândit” în care „situaţia problematic

situaţiei problematice cu ceilalţi colegi;

– cursantul rezolvă problema singur.

– pentru codificarea lor se recurge la cifre şi litere. În lecţiile de educaţie fizică apar situai. Tipic pentru lecţiile din Ministerul Administraţiei şi Internelor sunt

momentele, când se lucrează la parcursurile aplicative.

19.3.5. Problematizarea

Este metoda care dezvoltă schemele operatorii ale gândirii divergente ş

În activitatea de educe” prin care subiectul este pus într-o ipostază contradictorie între

ceea ce ştie şi ceea ce poate, între nivelul de cunoştinţe şi aptitudinile

ă” îndeplineşte rolul de ipoteză. Acest tip de învăţare prin rezolvarea de probleme este frecvent întâlnit în lecţia de educaţie fizică. Pentru aplicarea problematicii se recomandă următoarea succesiune:

– profesorul îl sprijină pe cursant în rezolvarea situaţiei create; – cursantul colaborează în rezolvarea

200

Capitolul XX

LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Lecţia de educaţie fizică este activitatea practică desfăşurată de un cadru didactic de specialitate, împreună u un colectiv de subiecţi, în vederea îndeplinirii nificată.

izice întâlnim mai multe tipuri de lecţii. Ţinând con

– lecţii de perfecţionare;

cestor tipuri de lecţii în instruire diferă în funcţie de anul de studiu, citatea de asimilare a

lte tipuri, fiind cele mai frecvente în procesul instructiv-educativ.

ţine o disciplină sportivă; lecţia de pregătire fizică gene ductivă”, de „organiz

unei lecţii de educaţie fizică diferă de la un ciclu de învăţământ

Internelor activitatea de pregătire continuă a cadrelor se desfăşoară tot prin lecţii de 100 de minute. Datorită acestui fapt,

20.1. Noţiune, tipologie, structură

Lecţia este principala formă de organizare şi realizare practică a obiectivelor educaţiei fizice. Există şi alte forme, dar prezenţa acestora în procesul de instruire este insignifiantă în raport cu lecţia, drept pentru care nu voi insista asupra lor.

ccerinţelor de pregătire plaÎn domeniul educaţiei ft de etapele învăţării, distingem:

– lecţii de învăţare; – lecţii de consolidare;

– lecţii de verificare; – lecţii mixte.

Ponderea ade experienţa anterioară a subiecţilor sau de capa cunoştinţelor. Cu toate acestea, lecţiile mixte se detaşează de

toate celelaÎn activitatea practică mai sunt întâlnite, lecţiile monosport sau

bisport, în care ponderea o derală, cu teme numai din calităţile motrice sau lecţia „introare” sau de „bilanţ”, la începutul sau la sfârşitul semestrului. Durata la altul. Astfel, în ciclul primar lecţia durează 45 de minute, în ciclul

gimnazial şi liceal 50 de minute, iar în învăţământul universitar 100 de minute. În Ministerul Administraţiei şi

sarcinile lecţiilor se vor raporta întotdeauna la durata acesteia.

201


În decursul timpului, structura lecţiei de educaţie fizică s-a modificat d părţi:

Ulterior s-a eliminat partea de organizare, rămânând doar trei, ca în final, specialiştii în majoritatea lor, să opteze pentru structurarea lecţiei în opt părţi, de unt:

1. Organizarea colectivului de subiecţi;

4. Realizarea primei teme a lecţiei (de regulă dezvoltarea calităţilor motrice vite

6. Realizarea celei de-a treia teme (de regulă dezvoltarea forţei sau reziste

20.2. Obie

ului de subiecţi. ● Durată – maxim 5 minute; ● Obiective:

– organizarea colectivului în vederea desfăşurării lecţiei într-un climat de ordine şi disciplină;

– informare cu privire la prezenţă, echipament şi starea de sănătate a subiecţilor;

– prezentarea temelor şi sarcinilor propuse; – captarea atenţiei.

● Conţinut (exemple de mijloace de acţionare) – întoarceri de pe loc; – întoarceri la comenzi inversate; – alcătuiri şi desfăşurări de formaţii cu sau fără bătaia

palmelor la fiecare pas (în şah, în cocor deschis sau închis, ş.a);

– jocuri de atenţie.

e mai multe ori. Iniţial lecţia era structurată pe patru – partea de organizare; – partea de pregătire; – partea fundamentală; – partea de încheiere.

numite verigi. Aceste verigi s

2. Pregătirea organismului pentru efort; 3. Influenţarea selectivă a aparatului locomotor;

ză sau îndemânare); 5. Realizarea celei de-a doua teme (învăţarea, consolidarea, şi

perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor motrice);

nţei); 7. Revenirea organismului după efort; 8. Concluzii, aprecieri şi recomandări.

ctivele şi conţinutul fiecărei verigi din lecţia de educaţie fizică

Veriga întâi – Organizarea colectiv

202

Lecţia de educaţie fizică

Ver● D

iga a doua – Pregătirea organismului pentru efort urată - aproximativ 1 minute;

● Obiective: – stimularea marilor funcţiuni ale organismului în mod

progresiv; –

– creşterea interesului pentru activitatea desfăşurată şi educarea percepţiilor spaţio-temporale;

● Conţinut:

mers fandat;

ănă înapoi.

eznă; – alergare cu– alergare cu– alergare cu– alergare cu– alergare la lăturaţi;

ţe fizice;

5

asigurarea unei stări optime de excitabilitate pentruactivitatea ce urmează să se desfăşoare;

Variante de mers: – mers pe vârfuri; – mers pe călcâie; – mers pe marginea interioară şi exterioară a plantei

piciorului; –– mers ghemuit; – mers, la trei paşi cumpănă înainte; – mers, la trei paşi cump

Variante de alergare: – alergare cu joc de gl

genunchii sus; călcâiele la şezut; paşi săriţi; pas săltat;

terală cu paşi a– alergare laterală cu paşi încrucişaţi; – alergare cu spatele; – alergare în zig-zac; – alergare şerpuită; – alergare cu picioarele întinse înainte; – alergare cu picioarele întinse înapoi.

Jocuri de atenţie şi distractive

Veriga a treia – Influenţarea selectivă a aparatului locomotor ● Durată – aproximativ 15 minute; ● Obiective:

1. stimularea tonicităţii şi troficităţii musculare; 2. educarea atitudinii corporale; 3. prevenirea sau corectarea unor deficien

203


4. educarea respiraţiei. ● Conţinut:

– a se vedea subcapitolul gimnastica de bază. Ve a primei teme a lecţiei

5 minute;

area de viteză. a doua teme

de regulă, învăţarea, fixarea, consolidarea,

7. elemente tehnice şi procedee din sporturile de luptă; nate autoapărării. -a treia teme

● Durată – aproximativ 15 minute; ● Obiective:

rezistenţă;

lul exerciţii de dezvoltare a forţei capitolul exerciţii de dezvoltare a rezistenţei.

Ve●

ivă a valorilor marilor funcţiuni ale

xului de postură.

rea braţelor şi picioarelor; ţie;

Verig pta – Concluzii, aprecieri, recomandări

tiv 2 minute;

riga a patra – Realizare● Durată – aproximativ 1● Obiective:

5. obiectivele urmăresc, de regulă, dezvoltarea indicilor de viteză sau îndemânare.

● Conţinut: – a se vedea subcapitolul alerg

Veriga a cincea – Realizarea celei de ● Durata – aproximativ 30 de minute; ● Obiective:

6. urmăresc,perfecţionarea deprinderilor şi priceperilor de autoapărare;

● Conţinut:

8. a se vedea capitolele desti Veriga a şasea – Realizarea celei de

– de obicei vizează dezvoltarea indicilor de forţă şi

● Conţinut: 9. a se vedea subcapitoşi sub

riga a şaptea – Revenirea organismului după efort Durata – aproximativ 3 minute;

● Obiective: 10. revenirea progres

organismului; 11. întărirea refle

● Conţinut: 12. mers cu scutura13. mers cu exerciţii de respira14. a se vedea şi subcapitolul exerciţii de stretching;

a a o● Durata – aproxima

204


● Obiective: 15. conştientizarea subiecţilor asupra modului de

ipare la lecţie şi formarea la aceştia a capacităţii

larea participării independente la activitatea de

●

e.

20.3. a de educaţie fizică

Eficienţa programare şi reglare şi de alternanţa dintre efort şi repaus. Prin efort înţelegem, cantitatea de energie pe care organismul o consumă în timpul desfăşurării un ţă lecţia de educaţie fizică.

20.3.1

În realiza e musculare acţionează ca

un transformator de energie, convertind energia chimică în energie mecanică. Există două modalită fi elaborată:

– prin pro xigenul (cale anaerobă); – prin re genul este indispensabil (cale

aerobă). În funcţie rgiei, rezultată din

modalităţile descrise preună, se disting trei variante de efort:

– efortul a– efortul a– efort m

fortul anaerob are o durată de maxim un minut şi cuprinde toate eforturile ef prin procese biochimice, în care nu intervine

– efo eforturile cu o durată de maxim 10 secun i, efortul de la haltere, alergările de viteză pe distanţa de 50 şi 100 ia în cazul eforturilor anaerobe unerea acidului fosforic (ATP) şi a fosfo-crea

particde apreciere şi autoapreciere;

16. stimueducaţie fizică şi sport.

Conţinut: 17. discuţii cu evidenţieri pozitive şi negative, precum şi

recomandări pentru activitatea viitoar

Efortul în lecţi

lecţiei de educaţie fizică este dependentă de modul de a efortului, dar

ei activităţi, în spe

. Variante de efort

rea mişcărilor omului, grupel

ţi prin care energia chimică poate cese în care nu intervine oacţii chimice în care oxi

de condiţiile care impun folosirea eneanterior, separat sau îm

naerob; erob;

ixt; Eectuate pe baza energiei, eliberată oxigenul. Efortul anaerob se împarte la rândul său în:

rt anaerob alactacid, care cuprindede, cum ar f

m, aruncările şi săriturile din gimnastică; energalactacide provine din descomptinei (P.C);

205


– efort a intră toate eforturile cu o durată între 10 secunde a de exemplu probele de 200 m, 400 m şi 400 m garduri din atletism, eforturilor anaerobe ului (glicoliza anaerobă) în acid tacide;

Efortu nt acele eforturi, care au o durată mai mare de 3-5 minute şi în care

Când inten depăşeşte 50% din VO2 maxim, se realize libru total între oxigenul consumat şi cel necesar prestării efortului . Exemple de eforturi 50 km schi, cursele pe et ă între 50% şi 85% din V aerobe în stare stabilă aparentă. Exempobstacole, 5.000 m şschi 10 şi 30 km.

Eforturile mixte sunt de două feluri. Primul care are o durată cuprinsă între 1 m i aerob). Exemple de atletism, pr tic ş.a. Al doilea tip d r intensitatea efortului se schim ar fi de exemplu jocurile sportive, eforturil

20.3.2. Dinamica efortului în lecţia de educaţie fizică

Pentru fplanifică ş raţii profesional

Volum şi se obţine prin însumarea numărului de rep

Intensitatsecvenţelor (mişcărilo

Comp et de înlănţuire, de asociere a tuturor elementelor pe p

Între vol ort invers proporţional. Un rol şi

atura pauzelor. De – d de 3-5 min.;

naerob lactacid, în care şi 1 minut, c

50 m nataţie, 500 m patinaj; energia efectuăriilactacide provine din descompunerea glicogen

lactic, de unde şi denumirea de lacrile aerobe su

intensitatea este aproximativ constantă. sitatea efortului aerob nu

ază un echişi avem de-a face cu un efort aerob în stare stabilă

aerobe în stare stabilă avem în proba de maraton , ape i aerob oscileaz la ciclism. Când intensitatea efortulu

vem de a face cu eforturi O2 maxim, ale de astfel de eforturi întâlnim în probele de 3.000 m

i 10.000 m din atletism, canotaj 2.000 m, nataţie 1.500 m,

inut (deci nu poate fi anaerob) şi 3-5 minute (nu poate fi nic00 m din astfel de eforturi sunt probele de 800 m şi 1.5

artisobele de 100 m şi 200 m orice stil din nataţie, patinaj e efor -5 minute dat mixt au o durată mai mare de 3

le scurte de timp cumbă la intervae din lupte sau box.63

iecare lecţie în parte, cadru didactic de specialitate i opei stabileşte dinamica efortului. În realizarea aceste

e, el tr efortului. ebuie să ţină seama de parametriponenta cantitativă ul – este com

etări, a numărului reprizelor sau a distanţelor parcurse. ea – este componenta calitativă şi reprezintă frecvenţa

) în unitatea der timp. reprezintă modul concrlexitatea –

arcursul efortului. ulă, un rapum şi intensitate există, de reg

decisiv în cadrul acestui raport îl reprezintă numărul obicei, ca durată, specialiştii recomandă: n

upă un efort maximal (90-100٪), pauza trebuie să fie

63 Nicu Alexe, „Antr is, Bucureşti, 1993. enamentul sportiv modern”, Editura Edit

206


– dup maximal (75-85٪), pauza trebuie să fie de 1,30-3 minut

– după unsecunde

– după unRevenirea nii asupra calităţilor motrice nu

este liniară, astfe– 70٪ din– 20٪ din re lui de revenire; – 10٪ din restabilire are loc în ultima treime a timpului de revenire; Succesiunea verigilor lecţiei determină un anumit traseu al curbei

efortului. Ace rigi, apoi, în erigile de re ci oscilaţii,

urmând să

e reglare a efortulu profesorul poate intervenii prin două modalităţi:

mul, intensitatea şi complexitatea

subiecţi, timobservării

ia, aten

20.4. Model de proiect de tehnologie didactică

Loc d e

ă un efort sube;

efort mediu (60-70٪), pauza trebuie să fie de 45 – 2 minute;

efort mic (40-50٪), fără pauză; după efortul datorat acţiu

l: restabilire are loc în prima treime a timpului de revenire;

stabilire are loc în a doua treime a timpu

astă curbă este ascendentă pe parcursul primelor trei vealizare a temelor lecţiei, curba marchează un platou cu miv

scadă treptat în ultimele două verigi. Aceasta înseamnă că, plecând de la o frecvenţă cardiacă de 120 pulsaţii / minut, se ajunge la sfârşitul verigii a treia la 150 de pulsaţii / minut, în timp ce, în verigile de realizare a temelor lecţiei se pot atinge vârfuri de 170/180 pulsaţii pe minut. În acţiunea d

i prima, modificând volu

efortului; a doua, prin mărirea pauzelor dintre repetări.

Nivelul efortului se determină prin măsurarea valorilor frecvenţei cardiace (F.C.) şi a frecvenţei respiratorii (F.R), pe un număr cât mai mare de

p de 10 – 15 secunde, dar şi prin observarea subiecţilor. În cazul subiecţilor, principalele indicii sunt: coloritul pielii, respiraţia,

transpiraţ ţia şi gradul coordonare a mişcărilor.

e desfăşurar : Teme şi obiective: stadion / sala de sport 1. Viteza – Dezvoltarea vitezei de Data reacţie la semnal sonor; Ora 1200 – 1400 2. Autoapărare – Învăţarea loviturii Condiţii materiale directe şi deplasările; mănuşi 3. Forţă – Dezvoltarea grupelor mus- extensor culare ale organismului; gantere 4. Joc sportiv – stimularea spiritului competiţional

207


Nr. Crt

VERIGA CONŢINUT DOZARE FORMAŢIE DE LUCRU

1.

Orga

- Adunarea; - Raportul;

30″ 30″

În linie pe un

nizarea ectivului

- Verificarea prezenţei şi a ţinutei; - Anunţarea temelor.

1′

30″

singur rând col

2.

Pregătirea organismului pentru efort

- Mers pe vârfuri cu braţele sus; - Mers pe călcâie cu mâinile pe şold; - Alergare cu joc de gleznă; - Alergare cu genunchii sus; - Alergare cu pendularea gambelor înapoi.

25 m

25 m

25 m 25 m 25 m

În coloană câte unu

P.I Stând depărtat cu mâinile pe şold

chiului

sus;

înainte cu arcuire;

gimnastică câte patru

3.

Influenţarea selectivă a aparatului

T1-T8 Rotarea capului spre stânga; T9-T16 Rotarea capului spre dreapta; P.I Stând depărtat cu mâinile la ceafă T1-T2 Răsucirea trunchiului spre stânga; T3-T4 Răsucirea trunspre dreapta;

4x8 t

4x8 t

În coloană de

locomotor

P.I Stând T1-Stând depărtat cu braţele

T2-Îndoirea trunchiului înainte; T3-Revenire în stând cu braţele sus; T4-Revenire în stând;

4x8 t

P.I Pe genunchi T1- Piciorul stâng întins lateral

braţele lateral; T2- Îndoirea laterală a

4x8 t

trunchiului, braţele coroană; T3- Revenire cu braţele lateral; T4- Revenire în poziţia pe

genunchi; P.I Aşezat cu braţele sus T1-2 Extensia braţelor cu arcuire;

P.I. Culcat dorsal braţele

T3-4 Îndoirea trunchiului 4x8 t

208


3.

Influseleaploc

pe partea

enţarea ctivă a

întinse T1- Ridicarea trunchiului în

4x8 t

În coloană de gimnastică câte

aratului omotor

aşezat ghemuit; T2- Revenire în culcat dorsal; P.I Culcat costal

patru

stângă cu sprijin la cap

T1-16 Balansul piciorului drept; P.I Culcat costal pe partea

4x8 t

dreaptă cu sprijin la cap T1-16 Balansul piciorului stâng;

4x8 t

P.I Stând - Sărituri cu genunchii la piept. 10 execuţii

4.

Dezvoltarea vitezei

- Plecări din diferite poziţii la semnal vizual; - Plecări din diferite poziţii la semnal sonor; - Alternarea plecărilor la semnal vizual şi sonor.

2 – 4 execuţii

din fiecare

Pe patru coloane

-Învăţarea loviturii directe din po-ziţia frontală, cu ambele braţe; -Învăţarea loviturii directe din poziţia de luptă semiprofil cu

10-12 execuţii

10-12

5. Auto execuţii În formaţie de şah

apărare braţul din faţă; -Învăţarea loviturii directe din

10-12 execuţii

pe patru linii

poziţia de luptă semiprofil, cu braţul din spate;

- Execuţii la sacul de box; -Învăţarea deplasării cu paşi adăugaţi; -Învăţarea deplasării cu paşi alăturaţi.

6-8 execuţii

6-8 execuţii

Individual

În formaţie de şah pe patru linii

- Flotări;

6.

area

- Ridicarea trunchiului la verticală din culcat dorsal; -Tracţiuni;

30’’ la fiecare atelier

Pe cinci ateliere Dezvoltforţei - Genuflexiuni;

- Îndoirea şi întinderea braţelor cu gantere în mâini.

7.

Joc sportiv

- Meci de fotbal. În sală se joacă după sistemul cinci

30’

minute sau două goluri. Două sau mai multe echipe

-Mers cu scuturarea braţelor şi Revenirea a picioarelor; 30″

În coloană câte

8. organismului după efort

-Mers cu exerciţii de respiraţie; - Exerciţii de stretching.

30″ 4-6 exerciţii unu

-Aprecieri asupra lecţiei; 9. Concluzii şi -Evidenţieri; 2′ În lin

aprecieri -Recomandări pentru lecţia singur rând următoare.

ie pe un

209

Capito

PL TIVITĂ E

EDUCA I SPORT

ţii generale

P nificar ducaţie fizică şi sport reprezintă activitatea prin care profesorul eşalo , obiecti i conţinutul instruirii. În cadrul Ministerulu elor acti tatea de planificare a activităţii de ţ inamic, în sensul că ea se „ajustează” erman unsul p rticipanţilor la efortul desfăşurat în ecţii.

te une o c ştere f a c inut ine ce aceast cunoaş fie în co cu nivelul de pregătire şi experien ă de cadrul didactic.

În planific ţie fizică esorul va ţ e cont de următoare e varia

– erioad se elabore ocumentul; – natura componentelor modelului de educaţie fizică pentru

M isterul A ministr care include dezvoltarea c lităţilor motrice de bază, i priceperilor de autoapărare necesare îndeplinirii misiunilor încredinţate;

– ocul de r liber, în sala de sport sau în bazinul de înot;

– după e preg tire legate de vârsta, sexul, experienţa ant ţia participanţilor.

P ncipale ificare a activităţii de educa fizică şi sport sunt:

ual; daristic;

lul XXI

ANIFICAREA AC ŢII DŢIE FIZICĂ Ş

21.1. Considera

la ea în enează, în mod ştiinţific vele şi Administraţiei şi Intern

ie fizică are un caracter dvi

educa , p ent, în funcţie de răsp a l

Activitaului disciplncordanţă

a de planificare presup unoa oarte bună tere trebuie săonţ i. În cazul educaţiei fizi ă

ţa acumulat

area activităţii de educa prof inl bile:

p a de timp pentru care ază d

in d aţiei şi Internelor, aformarea deprinderilor ş

l desfăşurare, în ae

particularităţile grupeloerioară şi ocupa

r d ă

ri le documente de plan ţie

– planul tematic an– planul calen– în planul de lecţie.

210

Planificarea activităţii de educaţie fizică şi sport

În activtraţiei şi In

nual şi pse a res

ita pregătire continuă a per onalului l Ad inis te caţiei fiz unt ne tematic a lan aristic derivă din planul tematic anual şi ea ale modelului. El reprezintă de fapt o reluar ă i din planul te atic anual. Al ătuirea lui se justifică doar în unde rolul şi importanţpregătire îl solicită.

A ând în ie este prezentat de „Lecţia de educaţie fi r asupra planului tematic anual.

ic

Aşa cum perioada de timp pentru care se întocmeşte a est do şte un singur plan matic l u activitatea de pregătire continuă a să aibă în vedere componentele de bază tir ătire efi sp e ntru pon te se stabilesc în planu

rul de lecţii; r în pee.

Prezenta lanu ancorespundă cerinţelo n Ordinul M.A.I. nr. 154 din 03.03.2004. Conform acestuia, pla ificarea

– art. 42 ele de a ism a l de o pe fizică gene

– art. 45 e pregătire, pentru temele de gimnastică se vor aloca 30% din num rul total de ore destinat pentru pregătire ne

48 ele de pre , pent e jocuri sportiv se v l total e ore destinat pentru pregătir .

i nas ri s pe tru g sol , din care fac palin.2 „ d aparatului central, structurile e inspector ne r de armă, cadrele d de învăţământ pentr a şi pregătirea continuă (inclusiv comandanţii

tea de s din Ministerucesare planulm rnelor în domeniul edu ice s

ul de lecţie. Planul calendted ză aceloraşi componen

scară a unei secţiune la alt m c instituţiile de specialitate, a pentru

v vedere că, planul de lecţ capitolul zică” voi insista doa

21.2 Planul temat anual

rezultă din titlu, c cument este de un an. De la caz la caz, se întocme

anual de către profesorute responsabil c cadrelor. Planul trebuie ii, în cazul nostru, preg ale pregă

ecifică şi pra fizică gen rală, pregătirea

entă n parzică gătirea de tip special. Pel tematic anual:

– numă

fiecare com î

– amplasarea lo– timpul în minut

rioada planificată;

rea componentelor în pr fixate î

l tematic ual trebuie să

n va ţine cont de: „în planurile/program

numărul tota preg tire, pentru te

re, destinat ă mele de

tlet se vor alocrală”;

30% din ntru pregătirea

„în planurile/programele dă

rală”; „în planurile/program

a fizică ge– art. gătire ru temele d

e or aloca 40% din număru d ea generală

Cele trerupa de

componente atletism, gim tică şi jocuarte conform art.10

unt prevăzuten icitare fizică normală

personalul atelor ge

in unităţile centrale alin instituţiilerale şi comandamentelo

u formare

211


subunităţilor de eletoate unităţile”.

vi, studenţi şi cursanţi), precum şi personalul neoperativ din

În cazul grupelor de solicitare fizică accentuată şi specială planul tematic anual va ţie cont de:

– art. 51 „în planurile/programele de pregătire, pentru temele de autoapărare se vor aloca 60% din numărul total de ore, destinat pentru pregătirea fizică s

– art. ntru temele de culturism se vor alo pentru pregătirea zică specifică”;

– art. 55 „în planurile/programele de pregătire, pentru temele de xerciţii fizice specifice armelor se vor aloca 10% din numărul total de ore,

destinat pentru pregă– art. 57 „în planurile/programele de pregătire, pentru temele de

înot se vo

pecifică”; 53 pe „în planurile/programele de pregătire,

ca 5% din numărul total de ore, destinatfi

etirea fizică specifică”;

r aloca 10% din numărul total de ore, destinat pentru pregătirea fizică specifică”;

– art. 59 „în planurile/programele de pregătire, pentru temele de orientare sportivă se vor aloca 5% din numărul total de ore, destinat pentru pregătirea fizică specifică…”;

212

Capitolul XXII

CONDIŢII DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII

Pentru desfăşurarea în condiţii optime a activităţii de educaţie fizică

şi sport este nevoie stând din stadion cu istă de atletism, teren de minifotbal, sală de jocuri sportive, sală de judo, sală

de fitness,

Pe timp nefavora sfăşoară în sălile de sport, a căror dotare trebuie să permi rare, cât şi dezvoltarea calităţilor m a desfăşurare a lecţiilor de educaţie fi

omice;

▪ stepper;

peţi;

gimnastică, paralelele sau spalierul. Nu lipsesc bastonul, frânghia, co

DE EDUCAŢIE FIZICĂ

de o bază sportivă complexă, conp

bazin de înot şi pistă cu obstacole. În situaţia în care condiţiile atmosferice permit desfăşurarea lecţiilor

în aer liber, acestea se vor efectua pe stadion sau terenurile anexă. Este recomandabil ca stadionul să dispună la cele două extremităţi, de dispozitive de agăţat saci de box, de portic de gimnastică, de aparate de gimnastică, de frânghii şi scări marinăreşti. Acestea facilitează lucrul asupra forţei musculare şi pregătirea de autoapărare.

bil activităţile se detă efectuarea, atât a pregătirii de autoapăotrice. Pentru bun

zică se folosesc diferite materialele sportive. Astfel, pentru pregătirea fizică generală şi pentru dezvoltarea forţei se folosesc:

▪ biciclete ergon▪ banchete abdominale; ▪ maraton electric;

▪ bancă multifuncţională; ▪ bancă haltere şi gantere de diferite dimensiuni; ▪ scri▪ extensoare.

La acestea se adaugă diferite aparate de gimnastică, precum bara fixă, lada şi banca de

arda, sau mingea medicinală.

213

Condiţii de desfăşurare a activităţii de educaţie fizică

BIBLIOGRAFIE

Abraham, Pavel. Comunitatea, politic şi justiţia, Editura Naţional Bucureşti, 1996;

Albu, C. şi Răscărac eşti,

Alexe, Nicu. An ra Editis Bucureşti, 1993;

Amzuică, N

rităţile dezvoltării calităţilor motrice în atletism,

Baciu, Clement şi Muraru, A.

P edicală, Editura Stadion, B

Baroga, Lazăr şi Baro

a

he I. Ştiţi să respiraţi corect?, Editura Sport – Turism, Bucur1984;

trenamentul spo tiv modern, Editur

icolae. Culturism, Editura Publistar, Bucureşti, 2001;

Anderson, Bob. Stretching, Centrul de cercetări pentru educaţie fizică şi Sport, Bucureşti 1988;

Andreescu, Anghel şi colaboratorii.

Istoria Jandarmeriei Române, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 2000;

Ardelean, Tiberiu şi colaboratorii.

Atletism, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1983;

Ardelean, Tiberiu. ParticulaA.N.E.F.S., Bucureşti, 1990;

Avram, I. Judo, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1971;

Baciu, Clement. Anatomia funcţională şi biomecanica aparatului locomotor, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1977;

rograme de gimnastică mucureşti, 1974;

ga, Marta. C ul, Editura Sport-Turism Bucureşti, 1

Baroga, Lazăr. FB 86;

Bădescu, L.

Berndt, Bart. Pregătirea pentru competiţie printr-un antrenament strategico-tactic complex, Centrul de cercetări sportive, Sportul de performanţă, 1995, Bucureşti;

ondiţia fizică şi sport989;

orţa în sportul de performanţă, Editura Sport-Turism ucureşti, 19

Arte marţiale, Editura Teora, Bucureşti, 1998;

Bărbulescu, L. Gimnastica la locul de muncă, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1976;

215


Bratu, Ionel. Gimnastica pentru revenirea şi corectarea deficienţelor fizice, Editura Sport - Turism, Bucureşti, 1987;

atelinean, J. şi arget, C.

Metoda de predare prin exerciţii standard, Centrul de cercetări sportive, Bucureşti, volumul. 2, 1997;

erghit, Ioan. Metode de învăţământ, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1997;

îrstea, Gheorghe. Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, ANEFS Bucureşti,1991;

îrstea, Gheorghe. Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului, Editura UNIVERSUL, Bucureşti, 1993;

îrstea, Gheorghe. Programarea şi planificarea, Editura Universul, Bucureşti, 1993;

îrstea, Gheorghe. Metodica educaţiei fizice, ANEFS-Bucureşti, 1995;

Cîrstea, Gheorghe. Educaţia fizică, Casa de editură Petru Maior, Bucureşti, 1999;

Chiriţă, Georgeta. Optimizarea lecţiei de educaţie fizică, Editura Stadion, Bucureşti, 1972;

Clocotici, Valentin. Statistică aplicată în psihologie, Editura Polirom, Iaşi, 2000;

Cosmovici, A. Psihologia generală, Editura Polirom Iaşi,1996;

Creţu, C. Curriculum: perspective conceptuale, istorice şi vocaţionale, Revista de Pedagogie nr. 34, 1999;

Cristea, S. Dicţionar de termeni pedagogici, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998;

Crişan, Al. Curriculum şcolar. Ghid metodologic, Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, 1994;

Crişan, Al. Demeter, Andrei.

Curriculum şi dezvoltare, Revista de Pedagogie, nr.3-4, 1994;

Demeter, Andrei. Bazele fiziologice şi biochimice ale formării deprinderilor motrice, Editura Sport -Turism, Bucureşti, 1982;

Derlogea, S. şi Ionescu, C.

Aikido calea armoniei, Editura Apimondia, Bucureşti, 1990;

Dimciu, Constantin. Taekwondo, Editura Carrell P.House, Bucureşti, 1996;

Dinu, Mihai. Comunicarea, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1997;

Dorobanţu, I. Dumitru, I.

Arta de a trăi sănătos, Editura Medicală Bucureşti 1992;

p

CT

C

C

C

C

C

216


Dragnea, Adrian. Teoria şi m calităţilor motrice, ANEFS, Bucureşti,

n.

n. că,

ucureşti, 1987;

,

ditura Sport - Turism, Bucureşti, 1987;

,

Dumitriu, Dumitru. Reeducarea funcţională în afecţiunile coloanei vertebrale,

rdache.

.

reşti 1994

s,

Epuran, Mihai. Psihologia educaţiei fizice, IEFS – Bucureşti, 1986, volumele

Epuran, Mihai. itei sportive, Editura Sport - Turism

tiinţă şi 93;

Holdevici, Irina. ucureşti,

Epuran, Mihai. e, ANEFS, Bucureşti, 1992;

etodica dezvoltării 1991;

Dragnea, Adrian. Antrenamentul sportiv – teorie şi metodologie, ANEFS, Bucureşti, 1993;

Dragnea, Adria Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999;

Dragnea, AriaBota, Aurora.

Teoria activităţilor motrice, Editura Didactică şi PedagogiBucureşti, 1999;

Drăgan, Ioan. Pledoarie pentru sănătate, Editura Albatros, B

Drăgan, Ioan. Cultura fizică medicală, Editura Sport - Turism, Bucureşti1987;

Drăgan, Ioan.

Drăgulin, Ileana.

Psihologia pentru toţi, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991;

Să facem sport, E

Dumitrescu, N. Curs de înot, Institutul de Educaţie Fizică şi Sport, Bucureşti1969;

Editura Sport-Turism, Bucureşti 1984

Enache, Io

Enache, Iordacheşi colaboratorii.

Autoapărarea fără armă, Editura Dumves, Bucu

Arte marţiale aplicative, volumele 1-8, Editura Scaiul, Bucureşti, 1996-1997;

Enache, Iordache. Autoapărarea fizică, Editura Fundaţiei „România de mâine”, Bucureşti, 1999;

Ene, Laurenţiu. Ghid de exerciţii fizice tradiţionale orientale, Editura Albatro1990;

I,II,III ;

Modelarea conduBucureşti, 1990;

Epuran, Mihai. Psihologia sportivă, Editura Universităţii Române de ŞArtă, Bucureşti, 19

Epuran, Mihai şi Psihologia educaţiei fizice, Universitatea Ecologică B1994;

Metodologia cercetării activităţilor corporal

217


Epuran, Mihai. şi colaboratorii.

Psihologia sportului de performanţă, Editura Fest Bucureş2001;

ti,

85;

actică şi

Florea, C. todică, Antrenament, IEFS, Bucureşti, 1973;

Georgescu, Miron. i prim ajutor medical, IEFS Bucureşti, 1986;

1976;

şi , I.P.

Firea, Elena.

Firoiu, D.V.

Metodica educaţiei fizice şcolare, IEFS – Bucureşti, 19

Istoria statului şi dreptului românesc, Editura DidPedagogică, Bucureşti, 1976;

Box – Instruire, Me

Forţu, Alexandru. Curs de turism şi orientare, I.E.F.S Bucureşti, 1987;

Control medical ş

Gurski, Alois. Jiu-jitsu, Imprimeria Carell Poligraphis, House s.r.l., Bucureşti, 1995;

Habersetzer, R. Karaté pour centures noires, Amphora, 1975;

Haisendonck von Fr. Judo encyclopedie par l’image, Erasmus, Bruxelles,

Hantău, Ioan. Manual de judo, Imprimeria „Bacovia” Bacău, 1996;

Hantău, Ioan. Judo-curs de bază, ANEFS Bucureşti, 1994;

Hantău, Ioan. Bociocă, L.

Antrenamentul în judo, Editura Universităţii Piteşti, 1998;

Holdevici, IrinaVasilescu

Activitatea sportivă. Decizie, autoreglare performanţă, Editura

Holdevici, Irina. prin tehnici de

Horghidan, V. itura Didactică şi Pedagogică,

Horst, W. verteidigung, sportverlog, Berlin, 1971;

CNEFS – Bucureşti, 1975;

nard. House, Bucureşti, 2000;

;

nie. i, Bucureşti, 1994;

Sport-Turism, Bucureşti, 1998;

Ameliorarea performanţei individualepsihoterapie, Editura Orizonturi, Bucureşti, 2000;

Metode de psihodiagnostic, EdBucureşti, 1997;

Judo – Selbstvert

Ionescu N. Adrian. Creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă a corpului,Editura

Ionescu, Mihai. Anatomia umană – idei, fapte, evoluţie, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1987;

Ionescu, M. Leo Boxul şi artele marţiale, Colecţia Budo, Editura Carrell

Ionescu, Miron şi Radu, Ioan.

Didactica modernă, Editura Dacia, Cluj – Napoca, 2001

Iorgovan, Anto Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Editura Actam

218

Condiţii de desfăşurare a activităţii de educaţie fizică Ivanov, Vladimir. Ştiinţa menţinerii tinereţii, Editura Medicală, Bucureşti, 19

Eficienţa instruirii,

82;

Joiţa, E. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,

Lascu, V. rt -Turism, Bucureşti, 1986;

,

i educaţiei fizice, Editura Sport Turism,

ţiu. 5;

Merni, Franco. rea tehnicilor sportive, Centrul de cercetări sportive,

şti,

Mitra, M. şi ca educaţiei fizice, Editura Sport-Turism Bucureşti,

Montell, J.M. şi, 1986;

;

lirom,

998;

Percek, Arcadie. l şi relaxarea, Editura Teora Bucureşti, 1992;

tea

0;

niu. ureşti,

1998;

Judo, Editura Spo

Lisievici, P. Calitatea învăţământului şi curriculum, Revista de Pedagogienr. 5-6, 1994;

Macovei, Sabina.

Matveev, P.L ş

Gimnastica ritmică sportivă, ANEFS Bucureşti, 1996;

Teoria şi metodicaNovikov, A.D. Bucureşti, 1980;

Mărgărit, Eusta Curs de box, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 196

EvaluaBucureşti, 1993;

Mişcălescu, D. şi Sorescu, C.

Anatomia omului, Editura Didactică şi Pedagogică BucureBucureşti, 1983;

MetodiMogoş, Al. 1980;

Educaţie şi formare, Editura Polirom, Ia

Nabatnikova, M.A. Înotul, Editura de Cultură Fizică şi Sport, Bucureşti, 1962

Negueţ, I. Teoria curriculumului, prelegeri pedagogice Editura PoIaşi, 2001;

Novak, Andrei. Metode cantitative în psihologie şi sociologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1

Pauchet, Victor. Arta de a rămâne tânăr, Editura Europartner, Bucureşti,1995;

Stresu

Pfluger, A. Karaté praxis, Sonderausgabe fur schweizer Buchzentrum, Olten, 1976;

Potolea, Dan. Curs de teoria curriculumului, Note de curs, UniversitaBucureşti, 2002;

Saitoc, Dragulin I. Exerciţiul fizic în dezvoltarea armonioasă, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 199

Solomon, Mircea. Gimnastica, Editura Dom Impex, Târgovişte, 1996;

Speranţia, Euge Lecţiuni de enciclopedie juridică, Editura Minerva, Buc1998;

219


Stoenescu, Gineta.

ta. ;

şi Podlaha, R.

;

, I.

sm,

, 1994;

cu. l de Ştiinţe ale

n. Teoria antrenamentului sportiv, Editura Sport – Turism,

i, Editura Sport – Turism,

Tatu, Titus. 81;

Târşolea, .

a, Editura „Eclipse”, Buzău, 2000;

colaboratorii. de

ry şi Nelson, K. Jack. sport, Bucureşti, 1997;

de

l. Piteşti, 1995;

.

Gimnastica de întreţinere, Editura Sport -Turism, Bucureşti, 1987;

Stroescu, Gine Zece minute pentru frumuseţe, Editura Ceres, Bucureşti, 1991

Stroescu, A. Terminologia gimnasticii, Editura Stadion, Bucureşti, 1974

Şahmurdov Tactica luptei sportive, Centrul de cercetări sportive, Bucureşti, 1995;

Şchiopu, Ursula şi Emil, Vârza.

Psihologia vârstelor, Editura Didactică şi Pedagogică Bucureşti, 1981;

Şerban, Maria. Mici secrete ale marii performanţe, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1983;

Şerban, Maria. Aprecierea calităţilor în sport, Editura Sport -TuriBucureşti, 1980;

Şerban, I. Curriculum şi realitate, Revista de Pedagogie nr. 3-4

Şerban, Iosifes Manual de management educaţional, InstitutuEducaţiei, 2000;

Şiclovan, IoaBucureşti, 1977;

Teoria educaţiei fizice şi sportuluŞiclovan, Ioan. Bucureşti, 1979;

Teoria şi metodica atletismului, IEFS Bucureşti, 19

Tatu, Titus. Atletism, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983;

Poliţia şi societateConstantin

Thomas, R. şi Aptitudinile motrice, Centrul de cercetare pentru problemesport, Bucureşti, 1995;

Thomas, R. Jer Metodologia cercetării în activitatea fizică, Centrul de cercetări pentru probleme de

Todea, Septimiu. Metodica educaţiei fizice şi sportive, Editura „România Mâine”, Bucureşti, 1999;

Torje, Daniel Coste Stretchingul la îndemâna tuturor, Editura Zodia Fecioarei,

Torje, Daniel Costel Gimnastica în unităţile militare, Editura Academica, Bucureşti, 2002;

220

Condiţii de desfăşurare a activităţii de educaţie fizică Torje, Daniel Costel.

Torje, Daniel Costel. ia fizică în Academia de Poliţie, Editura Academica,

Costel.

şti,

99;

gogică, Bucureşti, 1997;

. de Interne, Bucureşti, 2001;

9;

ă „Şansa”

● ● ● ● ● ● ● ● ● ● ●

, Centr ;

are ş

alelor isterul de 7-2004;

şti, gvistică ”

Ord 94;

a aţie Fizică

Legea nr. 40/1990 privin şi funcţionarea Ministerului de Interne;

Gimnastica în educaţia fizică a jandarmilor, Editura Academica, Bucureşti, 2003;

EducaţBucureşti, 2003;

Torje, Daniel Pregătirea continuă în domeniul educaţiei fizice a personalului din M.A.I, Editura Academica, Bucureşti, 2004;

Ulmita, Carlo. Atenţia în sport, Centrul de cercetări sportive, Bucure1997;

Ungureanu, D. Educaţie şi curriculum, Editura Eurostampa, Timişoara 19

Verhoşanski. I. şi Belotti, P.

Formele solicitării motrice, Institutul Naţional de Cercetări pentru sport, Bucureşti, 2001;

Vespan, Vasile. Anihilarea agresorilor prin tehnici de autoapărare, Editura Didactică şi Peda

Voicu, Costică şi Sandu, Florin

Managementul organizaţional în domeniul ordinii publice, Editura Ministerul

Zlate, M. Psihologia mecanismelor cognitive, Editura Polirom, Iaşi,199

Zlate, M. Introducere în Psihologie, Casa de editură şi presSRL, Bucureşti, 1996;

● ● ● ●

Buletin informativ ul de cercetări pentru educaţie fizică şi sport, Bucureşti, 1989

Buletinul de Inform i Documentare, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti;

Calendarul princip activităţi de educaţie fizică şi sport, Editura MinInterne, 199

Dicţionarul explicativ al limbii romInstitutul de Lin

âne, Editura Univers Enciclopedic, BucureIorgu Iordan”, 1998;

Doctrina Naţională a inii Publice, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 19

Înotul sportiv. Învăţareşi Sport, 1989;

progresivă a tehnicii. Consiliul Naţional pentru Educ

d organizarea

221


Legea învăţământului nr

i l

Statutul cadrelor militare, Bucureşti, 12.07.1997;

fizice şi

pri licată în ial nr.305

002, p l la 24.06.2002;

Legea nr. 550/2004, priv i funcţionarea Jandarmeriei Române;

e L’Europe ,

ţie fizic rtului, 2001;

erne – iţii, Educaţie şi Sport din Mi şti;

stat, ministrul Adm 004;

fizică a arm ucureşti,

strateg

f 1;

e de

ie

ducaţiei,

.84/1995;

Legea nr. 17/1996 privnr.74 din 11.04.1996;

nd regimul armelor şi muniţiilor, publicată în Monitorul Oficia

Legea privind

Legea educaţiei sportului, din 09.05.2000;

Legea nr. 218/2002,Monitorul Ofic

vind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, pubdin 09.05.2002;

Legea nr. 360/2 rivind Statutul poliţistului, publicată în Monitorul Oficia

ind organizarea ş

Les polices d , Editura Institutului de Înalte Studii pentru Securitate Internă1999;

Manual de educaBucureşti, 1999-

ă în şcoală – Centrul de cercetări pentru problemele spo

Ministerul de Int 2002, broşură editată de Direcţia Relaţii Publice, Tradnisterul de Interne, Bucure

Ordinul ministrului de inistraţiei şi Internelor nr.154 din 03.03.2

Pregătirea 2000;

atelor străine, Academia de Înalte Studii Militare, B

Problematica şi1995, S.U.A;

iile aferente în activitatea de poliţie – Polices Studies nr.2 /

Programa de pregătire izică, Academia de Poliţie Branderburg, Germania, 200

Programele analitic educaţie fizică pe ani de studii şi arme, 1997-2004;

Reforma activităţii poliţ i în „The Political Qaterly”, Anglia, vol.6,1995;

Spirit militar modern, RevBucureşti, 1999-2002.

istă de psihologie militară, sociologie şi teoria e

222

RINS

Cuvânt înainte.............. 3

EDUCAŢIA FIZICĂ – DISCIPLINĂ DE BAZĂ ÎN PREGĂTIREA ŞI FORMAREA ISTER

ică – ... 5 preg ... 9

CONŢINUTUL EDUCA STRAŢIEI ŞI ........ . 11

. 11

III PREGĂTIREA FIZICĂ G ............................................................................. 13

onţinutul preg 3 biectivele preg 5

Capitolul IV CALITĂŢILE MOTRICE ............................................................................................... 17

4.1. Prezentare general ...................................... 17

22 .. 22

............................................................. 27 5.2. Alergările ........................................................................................................ 28

5.2.1.1. Exerciţii pentru învăţarea startului de jos şi pentru

lergarea de semifond ......................................................................... 31 5.2.2.1. Exerciţii de dezvoltare a rezistenţei ............................................ 32

......... 33

CUP

.................................................................................................

Capitolul I

CADRELOR MIN ULUI ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR .............................. 51.1 Educaţia fiz1.2. Importanţa

prezentare generală ............................................................ătirii continue în domeniul educaţiei fizice ...........................

Capitolul II ŢIEI FIZICE ÎN MINISTERUL ADMINI

INTERNELOR .......2.1. Concepţia prog

..............................................................................................ramului de pregătire..............................................................

Capitolul ENERALĂ

3.1. C3.2. O

ătirii fizice generale ................................................................ 1ătirii fizice generale .............................................................. 1

ă .................................................4.2. Viteza.............................................................................................................. 18

4.2.1. Definiţie, factori şi forme de manifestare .............................................. 18 4.3. Forţa ...............................................................................................................

4.3.1. Definiţie, factori şi forme de manifestare ............................................4.4. Rezistenţa....................................................................................................... 25

4.4.1. Definiţie, factori şi forme de manifestare .............................................. 25 Capitolul V ATLETISM.................................................................................................................... 27

5.1. Consideraţii generale ........................

5.2.1. Alergarea de viteză............................................................................... 28

dezvoltarea vitezei de reacţie, de accelerare şi deplasare...................... 30 5.2.2. A

5.3. Aruncările ..............................................................................................

223


5.3.1. Aruncări tip împingere .......................................................................... 33 5.3.1.1. Procedeul cu săltare ................................................................... 34

pentru învăţarea aruncărilor.................................................... 37 5.4. Săriturile ......................................................................................................... 37

............................... 38

GIMNASTICA............................................................................................................... 39

6.3. Ramurile gimnasticii ....................................................................................... 40

ţii din poziţia stând ........................................................... 42 ...... 43

43

6.4.2.1. Exerciţii specifice ........................................................................ 47

.3. Căţărarea şi escaladarea.................................................. 48

.............................................. 51

6.5.1.1. Exerciţii cu caracter static .................................................... 54

stica aplicată în alte domenii ............................................................... 63 .. 63 .. 64

65 ........... 66

69 .................... 69

JOCUL SPORTIV......................................................................................................... 77

5.3.1.2. Procedeul cu piruetă ................................................................... 36 5.3.2. Exerciţii

5.4.1. Exerciţii pentru învăţarea săriturilor .......................

Capitolul VI

6.1. Prezentare generală ....................................................................................... 39 6.2. Scopul şi sarcinile gimnasticii......................................................................... 39

6.4. Gimnastica de bază........................................................................................ 41 6.4.1. Exerciţii de dezvoltare fizică generală .................................................. 42

6.4.1.1. Exerci6.4.1.2. Exerciţii din poziţia pe genunchi ..........................................6.4.1.3. Exerciţii din poziţia aşezat ..........................................................6.4.1.4. Exerciţii din poziţia culcat............................................................ 45

6.4.2. Exerciţii aplicative ................................................................................. 46

6.4.2.1.1. Târârea.............................................................................. 47 6.4.2.1.2. Echilibrul............................................................................ 48 6.4.2.16.4.2.1.4. Transportul de greutăţi ...................................................... 50

6.4.2.2. Exerciţii nespecifice .................................................................... 51 6.4.2.2.1. Mersul .................................6.4.2.2.2. Alergarea........................................................................... 516.4.2.2.3. Aruncarea şi prinderea...................................................... 52

6.5. Gimnastica de performanţă ............................................................................ 52 6.5.1. Gimnastica acrobatică .......................................................................... 53

6.5.1.2. Exerciţii dinamice ................................................................. 56 6.5.1.2.1. Rostogoliri ......................................................................... 56

6.6. Gimna6.6.1. Gimnastica medicală ..........................................................................

6.6.1.1. Solicitări specifice efortului static ..............................................6.6.1.2. Solicitări specifice efortului dinamic............................................6.6.1.3. Solicitări specifice efortului mixt.......................................

6.7. Stretchingul.....................................................................................................6.7.1. Exerciţii tip stretching........................................................6.7.2. Exerciţii pentru educarea respiraţiei corecte ........................................ 73

Capitolul VII

224


7.1. Noţ ni generale ............................................................................................. 77 Capitolul VPREGĂTIRE FIZICĂ SPECIFICĂ.............................................................................. 79

8.1. Conţinutul pregătirii fizice s ................................................... 79 8.2. Obiectivele pregătirii fizice specifice .............................................................. 80

apitolul IX AREA FIZICĂ ........................................................................................... 81

81

Cap

ICK-BOXING.............................................................................................................. 83 nsideraţii generale .................................................................................. 83

. 84

10.4.1. Loviturile cu membrele superioare ..................................................... 89 ile directe........................................................................ 89

10.4.2.1. Loviturile pe direcţia înainte ...................................................... 98 0.4.2.2. Loviturile în lateral................................................................... 101

10.5.4.2. Blocaje cu membrele inferioare .............................................. 113 mbinaţiile................................................................................................ 113

10.7 Capitolul XJIU –JIT

11.1. No

iu

III A

pecifice .............

CAUTOAPĂR

9.1. Noţiuni generale .............................................................................................9.2. Conţinutul autoapărării fizice .......................................................................... 82

itolul X K

10.1. Co10.2. Poziţiile de luptă ..........................................................................................10.3. Deplasările.................................................................................................... 87 10.4. Atacul în kick-boxing .................................................................................... 88

10.4.1.1. Lovitur10.4.1.2. Loviturile semicirculare ............................................................. 91 10.4.1.3. Loviturile de cot......................................................................... 95

10.4.2. Loviturile cu membrele inferioare ....................................................... 97

110.4.2.3. Lovitura de picior înapoi.......................................................... 103 10.4.2.4. Lovitura circulară de picior...................................................... 103

10.5. Apărarea în kick-boxing.............................................................................. 103 10.5.1. Eschiva ............................................................................................. 104 10.5.2. Apărarea prin deplasare ................................................................... 106 10.5.3. Pararea ............................................................................................. 107 10.5.4. Blocajul ............................................................................................. 109

10.5.4.1. Blocaje cu membrele superioare ............................................ 109

10.6. Co10.6.1. Combinaţii de lovituri braţ-braţ.......................................................... 113 10.6.2. Combinaţii de lovituri picior-picior..................................................... 114 10.6.3. Combinaţii de lovituri braţ-picior ....................................................... 115 . Materiale şi echipamente necesare ........................................................... 115

I SU................................................................................................................. 117

ţiuni generale ......................................................................................... 117 11.2. Imobilizări la atacuri fără priză.................................................................... 118

225


11.311.4. Im

CapitoluJUD

12.112.2. Căderile (Ukemi) ........................................................................................ 125

e şi dezechilibrări ................................................................................. 128

CapAPĂRĂR

13.1. No13.2. Ap

13.213.2

13.213.3. Apărăr13.4. Apărăr13.5. Eliberă

13.5.1. E13.513.5.3. E13.5.4. E

13.6. Apărăr

Capitolul XIV CULTURISM ....

14.214.3. Ex

Capitolul XÎNO

15.115.215.3. Salvarea de la înec..................................................................................... 171

uri organizatorice de supraveghere şi ajutor ....................................... 172

. Imobilizări la atacuri cu priză la umăr sau piept ......................................... 120 obilizări din priză la mâna luată de agresor............................................ 123

l XII O ......................................................................................................................... 125

Noţiuni generale .......................................................................................... 125

12.3. Priz12.4. Procedee de aruncare................................................................................ 134 12.5. Procedee de secerare ................................................................................ 138 12.6. Tehnici de strangulare şi luxare ................................................................. 141

itolul XIII I COMBINATE ............................................................................................. 147

ţiuni generale ......................................................................................... 147 ărări împotriva atacurilor de cuţit ........................................................... 147 .1. Atac de sus în jos ............................................................................. 147 .2. Atac prin împungere ......................................................................... 149

13.2.3. Atac cu mâna întoarsă...................................................................... 150 .4. Reguli tactice la atacurile cu un cuţit ................................................ 152

i împotriva atacurilor cu obiecte contondente.................................. 152 i la ameninţarea cu pistolul .............................................................. 154 ri din centurări ................................................................................. 155 liberare din centurare pe la spate pe sub braţe ............................. 155

.2. Eliberare din centurare pe la spate peste braţe ............................... 156 liberare din centurare din faţă pe sub braţe ................................... 156 liberare din centurare din faţă peste braţe ..................................... 157

i cu bastonul .................................................................................... 158 13.6.1. Apărări cu bastonul împotriva loviturilor de cuţit............................... 158 13.6.2. Apărări prin imobilizare cu bastonul ................................................. 159

.......................................................................................................... 161 14.1. Noţiuni generale ......................................................................................... 161

. Exerciţii pentru dezvoltarea forţei generale................................................ 162 erciţii la aparate speciale........................................................................ 163

V TUL ...................................................................................................................... 165

. Consideraţii generale ................................................................................. 165

. Exerciţii pentru învăţarea înotului ............................................................... 170

15.4. Măs

226

Condiţii de desfăşurare a activităţii de educaţie fizică Cap

RIENTARE SPORTIVĂ ........................................................................................... 173 ideraţii generale ................................................................................. 173

16.5. Elementele întrecerii................................................................................... 175

SCH

17.2. Procedee de mers ...................................................................................... 178 .1. Mersul normal cu alternarea paşilor ................................................. 178

17.417.417.4

17.417.5. Pr

17.517.5

17.6

17.617.7. Pr

apitolul XVIII

DE INSTRUIRE ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ ............................................... 187

itolul XVI O

16.1. Cons16.2. Cadrul de desfăşurare................................................................................ 173 16.3. Traseul de parcurs ..................................................................................... 174 16.4. Efortul în orientarea sportivă ...................................................................... 175

Capitolul XVII

I ........................................................................................................................... 177 17.1. Consideraţii generale ................................................................................. 177

17.217 2.2. Mersul în trei timpi ............................................................................ 179 17.2.3. Mersul alternativ cu patru paşi.......................................................... 179

17.3. Procedee de oprire..................................................................................... 180 17.3.1. Oprirea prin cădere şi ridicare din căzătură ..................................... 180

17.4. Procedee de urcare.................................................................................... 181 17.4.1.Urcarea în pas alunecat .................................................................... 181

.2. Urcarea în pas bătut ......................................................................... 181

.3. Urcarea în jumătate foarfece ............................................................ 181

.4. Urcarea în foarfece........................................................................... 182 17.4.5. Urcarea în trepte............................................................................... 182

.6. Urcarea în serpentină ....................................................................... 183 ocedee de coborâre................................................................................ 183 .1. Coborârea directă ............................................................................. 183 .2. Coborârea în trepte .......................................................................... 184

17.5.3. Coborârea prin derapare .................................................................. 184 . Procedee de frânare................................................................................... 184 17.6.1. Frânarea în plug ............................................................................... 184 17.6.2. Frânarea pe jumătate plug ............................................................... 185 17.6.3. Frânarea cu beţele ........................................................................... 185

.4. Frânarea mixtă.................................................................................. 186 ocedee de ocolire ................................................................................... 186

17.7.1. Ocolire din plug................................................................................. 186 17.7.2. Ocolire din jumătate plug.................................................................. 186 17.7.3. Ocolire prin păşire ............................................................................ 186 17.7.4. Ocolire cu schiurile paralele ............................................................. 186

CPRINCIPIILE

18.1. Principiul participării active şi conştiente.................................................... 187 18.2. Principiul intuiţiei......................................................................................... 188 18.3. Principiul accesibilităţii................................................................................ 188

227


18.4. Principiul sistematizării şi continuităţii ........................................................ 189 18.5. Principiul legării instruirii de cerinţele activităţii practice ............................ 189 18.6. Principiul însuşirii temeinice ....................................................................... 190

METEDU

19.2.1.2. Metoda conversaţiei................................................................ 192 . Metodele intuitive.............................................................................. 193

19.3

CapitoluLECŢIA

20.220.3

20.3.1. Variante de efort ............................................................................... 205 Dinamica efortului în lecţia de educaţia fizică .................................. 206

CapPLA

21.1 Consideraţii generale .................................................................................. 210 ul tematic anual ................................................................................... 211

CapCON BIB

Capitolul XIX

ODE DE ÎNVĂŢĂMÂNT CLASICE ŞI MODERNE UTILIZATE ÎN LECŢIA DE CAŢIE FIZICĂ..................................................................................................... 191 19.1. Consideraţii generale ................................................................................. 191 19.2. Metode clasice de învăţământ.................................................................... 191

19.2.1. Metodele verbale .............................................................................. 192 19.2.1.1. Metoda explicaţiei ................................................................... 192

19.2.219.2.2.1. Metoda demonstraţiei ............................................................. 193 19.2.2.2. Metoda observării execuţiei altor subiecţi............................... 194

19.2.3. Metode practice ................................................................................ 194 19.2.3.1. Metoda exerciţiului .................................................................. 194 19.2.3.2. Metoda exersării ..................................................................... 194

. Metode moderne de învăţământ ................................................................ 196 19.3.1. Tratarea diferenţiată ......................................................................... 196 19.3.2. Modelarea......................................................................................... 197 19.3.3. Instruirea programată ....................................................................... 198 19.3.4. Algoritmizarea................................................................................... 199 19.3.5. Problematizarea................................................................................ 200

l XX DE EDUCAŢIE FIZICĂ ................................................................................. 201

20.1. Noţiune, tipologie, structură........................................................................ 201 . Obiectivele şi conţinutul fiecărei verigi din lecţia de educaţie fizică ........... 202 . Efortul în lecţia de educaţie fizică............................................................... 205

20.3.2.20.4. Model de proiect de tehnologie didactică................................................... 207

itolul XXI NIFICAREA ACTIVITĂŢII DE EDUCAŢIE FIZICĂ ŞI SPORT............................ 210

21.2. Plan

itolul XXII DIŢII DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII DE EDUCAŢIE FIZICĂ................... 213

LIOGRAFIE .......................................................................................................... 215

228

Lucrarea a fost executată cu fonduri bugetare.

Se distribuie gratuit în bibliotecile şi punctele documentare din structurile centrale şi teritoriale ale M.A.I.

Preg. Fizica

Documents

Transcript of Preg. Fizica