CAP.I.POLITICI NUTRITIONALE SI ALIMENTARE: DELIMITARI CONCEPTUALE

În prezent, preocupările instituţiilor naţionale şi internaţionale pentru problema globală a alimentaţiei s-au materializat în influenţa pe care o exercită – în acest domeniu fundamental - iniţiativele adoptate în contextul politicilor alimentare la toate nivelurile.

Necesitatea adoptării şi implementării politicilor alimentare şi nutriţionale este evidentă, însă oportunitatea şi eficacitatea acestora depind de fundamentarea realistă, pe baze ştiinţifice, precum şi de integrarea lor coerentă în planul dezvoltării economico-sociale a societăţii.Politicile alimentare şi nutriţionale sunt implicate în realizarea ofertei de mărfuri alimentare la nivel micro- şi macroeconomic, în corelarea ofertei cu cererea în plan economic, dar şi metabolic [47], având în vedere impactul progresului tehnico-ştiinţific şi imperativul protecţiei consumatorului.În acest context, considerăm că pentru îndeplinirea dezideratului securităţii alimentare, în cadrul economiei alimentare trebuie să se întreprindă o serie de acţiuni ample, complexe, astfel:-studiul evoluţiei consumului alimentar în raport cu diferitele stadii de

dezvoltare socio-economică;-evaluarea nevoilor alimentare reale;-determinarea reacţiilor cererii alimentare în raport cu: creşterea nivelului populaţiei,creşterea gradului de urbanizare, mutaţiile socio-profesionale, evoluţia resurselor alimentare şi modificarea preţurilor etc.

Concluziile acestor studii economice, corelate cu studiile nutriţionale, constituie fundamentul ştiinţific necesar formulării obiectivelor politicilor nutriţionale şi alimentareÎn cadrul politicilor alimentare - de al căror impact depinde, în ultimăanaliză, starea nutriţională a populaţiei (fig. nr. 51) - se pot distinge două tipuri de intervenţii :A) intervenţii privind aprovizionarea şi calitatea produselor; acestea urmăresc să pună la dispoziţia consumatorilor produse alimentare în cantităţi suficiente şi de o calitate satisfăcătoare prin politici cantitative, care includ în special politicile agricole şi comerciale;

1

B) intervenţii care se raportează direct la consumator şi la capacitatea sa de consum; acestea tind să mărească puterea de cumpărare alimentară până la un prag care să permită satisfacerea nutriţională şi/sau să sporeascăcapacitatea sa de a consuma, prin intermediul transferurilor directe în natură (autoconsum).

Fig. nr. 51: Relaţiile dintre politica alimentară şi starea nutriţională a populaţiei

2

Politica alimentară se poate defini ca un ansamblu coerent de principii obiective, priorităţi şi decizii adoptate de stat şi aplicate de către instituţiile lui în cadrul unui plan de dezvoltare naţional pentru a asigura întregii populaţii alimentaţia raţională necesară şi condiţiile sociale, culturale şi economice indispensabile unei nutriţii convenabile bunei stări a sănătăţii.

Politicile alimentare în sens strict reprezintă intervenţiile guvernamentale care vizează restabilirea dezechilibrelor alimentare datorate, în principal, insuficienţei, întrucât dezechilibrele alimentare datorate excesului generează, de regulă, măsuri guvernamentale mai puţin consistente Politica nutriţională vizează asigurarea unui echilibru între trebuinţele fiziologice de consum alimentar şi aportul de nutrienţi pentru satisfacerea acestora. Politica nutriţională însoţeşte politica economică şi alimentară în scopul ameliorării calităţii nutriţionale a aportului alimentar, al protecţiei consumatorului şi reducerii riscurilor nutriţionale în societăţile abundenţei sau în societăţile penuriei.În fundamentarea politicilor alimentare şi nutriţionale sunt utilizate normelede nutriţie ale populaţiei ce pot servi la evaluarea volumului şi structurii necesarului în alimente - bază, respectiv a resurselor agroalimentare necesare pentru a fi transformate în alimente direct ingerabile, dar şi a volumului şi structurii nutrienţilor necesari. De aici - importanţa corelaţiei politică alimentară -politică agricolă, întrucât aceasta din urmă poate acţiona în vederea creării disponibilităţilor de materii prime agroalimentare.

3

ASPECTE PRIVIND UNELE POLITICI NUTRITIONALE SI ALIMENTARE PROMOVATE PE PLAN MONDIAL

Raportul dintre nevoile şi resursele alimentare pe plan naţional şi internaţional poate fi caracterizat fie prin situaţii de echilibru spre care tinde comunitatea umană, fie prin stări de dezechilibru (foamete, subnutriţie caracteristice ţărilor subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, respectiv malnutriţie de abundenţă, consum de prestigiu şi consecinţele patologice ale acestora, caracteristice unui grup de ţări dezvoltate). Evaluând stadiul în care se află omenirea în prezent prin prisma situaţiilor alimentare menţionate anterior, se poate spune că cea mai izbitoare trăsătură a lumii contemporane este faptul că aproape 2/3 din populaţia globului se confruntă cu fenomene dramatice de foamete şi malnutriţie, în timp ce o minoritate a acesteia resimte efectele supraconsumului alimentar.Posibilităţile de soluţionare a problemei alimentare - în speţă, politicile alimentare şi nutriţionale - trebuie să se fundamenteze având ca punct de plecare specificul entităţii căreia se adresează. Deşi modelele naţionale şi regionale de consum suportă mutaţii şi tendinţe de internaţionalizare, acestea se produc diferenţiat şi pe perioade îndelungate de timp. Modelul naţional de consum este o componentă socio-economică şi culturală, strâns legată de obiceiurile fiecărui popor.

Politicile alimentare şi nutriţionale în ţările dezvoltate

Ţările dezvoltate (industrializate) se caracterizează prin trăsături specifice ale consumului, deci implicit ale politicilor alimentare şi nutriţionale, astfel

1). Pentru a ameliora nivelul de consum al unor categorii sociale defavorizate,ţările dezvoltate au recurs la instrumente ca:-subvenţii ale consumului unor alimente de primă necesitate, tichete, bonuri pentru raţii;-instituţii de servire a mesei subvenţionate în şcoli;-educare nutriţională

În SUA, multe din programele interne de asistenţă alimentară sunt create în special pentru susţinerea alimentaţiei copilului prin intermediul meselor şcolare etc. Cel mai important program este „Food Stamp Program” , elaborat în anul 1964.2). Politicile alimentare au fost adesea impuse de către operatorii din sectorul agroalimentar. De exemplu, în SUA, producătorii de citrice au influenţat nutriţioniştii să stabilească şi să recomande un consum ridicat de vitamina C. Producătorii de vin şi tutun se află în permanentă opoziţie cu campaniile împotriva consumului acestor produse

3). Conştientizarea consumatorului; campaniile de informare a publicului contribuie la influenţarea efectivă modului de consum (proces caracteristic ţărilor industrializate). Ca urmare, spre exemplu, a unor campanii de informare, în consum s-au manifestat următoarele tendinţe:

4

- creşterea consumului de de legume şi fructe (ex.: broccoli), întrucât Societatea Americană contra Cancerului a arătat scăderea incidenţei acestei maladii la consumatorii acestor produse;- produsele clasice: zahăr, materiile grase au fost înlocuite cu izosirop din glucoză de porumb, respectiv înlocuitori ai grăsimilor cu conţinut redus de calorii;- scăderea consumului grăsimilor saturate;- scăderea consumului de carne de vită, creşterea consumului de peşte şi pui;- scăderea consumului de ouă datorită conţinutului ridicat de colesterol.4). Conturarea de-a lungul timpului a unor caracteristici: supraconsum de grăsimi, proteine animale, zahăr, sare, insuficienţa consumului de fibre.În Europa de astăzi se estimează că aproximativ 60% din cauzele mortalităţiisunt legate de aportul alimentar.5). Politicile alimentare determină sensul de dezvoltare a tehnologiilor alimentare.6). Aducerea pe piaţă a substituenţilor ridică probleme serioase exportatorilor, deci politica alimentară a ţărilor bogate influenţează majoritar ţările sărace.7). Politica alimentară şi cea nutriţională au caracter complex, vizează un consens între producătorii naţionali, consumatori, importatori şi exportatori

NUTRITIA SI POLITICA NUTRITIONALA

Într-o serie de ţări, în special în Europa de nord-vest şi America de Nord, autorităţile sanitare au elaborat instrucţiuni alimentare care au ca scop reducerea obezităţii, a bolilor cardiace şi a cancerului; deşi ele se bazează pe studii elaborate de experţi, controversele nu lipsesc cu privire la nici una dintre eleÎn concepţia europeană, protecţia sănătăţii consumatorului nu se limitează la siguranţa fizică, chimică şi biologică a alimentelor, ci include asigurarea aportului optim de nutrienţi esenţiali, limitând prezenţa altor compuşi care pot provoca efecte adverse

În ceea ce priveşte politica nutriţională, acţiunile la nivel comunitar au fost organizate în contextul celui de-al IV-lea şi al V-lea Program-Cadru pentru Cercetare şi Dezvoltare [321], Comisia propunându-şi elaborarea unei politici nutriţionale accesibile şi coerente, precum şi a unui plan de acţiune în acest scop. Alte aspecte importante ale politicii nutriţionale se referă la: informarea eficientă şi corectă a consumatorilor (la care face referire Directiva privind etichetarea nutriţională), elaborarea instrumentelor informaţionale corespunzătoare, organizarea unor campanii de informare, elaborarea de ghiduri nutriţionale şi comunicarea cu consumatorii.În UE, schimbările în consumul de alimente în ultimii ani au drept cauză si preocupările legate de sănătate .Ca exemplu devenit deja clasic, atenţia mass- media în 1990 asupra „bolii vacii nebune” („encefalopatia spongiformă bovină” - ESB), descoperită la bovinele din Marea Britanie, a cauzat o scădere bruscă a cererii pentru carnea de vacă, nu numai în Marea Britanie, ci şi în Franţa şi alte ţări.

5

Conceptul de securitate alimentara la nivel european

Dezvoltarea conceptului de securitate alimentara la nivel European

Alimentatia europeana s-a infiintat in 1967 pe fundamentele conventiei internationale. Intr-o faza initiala a fost conditionata de un management al comunitatii de produse. Ajutorul alimentar putea astfel varia de la an la an in functie de rezervele agriculturii europene. Mult mai tarziu, dupa un pact intre Uniunea Europeana si Tarile ACP, ajutoarele tehnice si financiare au fost donate la tarile beneficiare cu scopul de a castiga o alimentatie suficienta. Pana atunci reflectarea comisiei a evoluat de la un design al ajutorului alimentar ca un instrument, printre altele, asta contribuind ca o imbunatatire la securitatea alimentara, accesul la alimentatie in termeni concreti.Aceasta reflectare este bazata pe urmatoarele principii:

1. Concentrarea asupra finantarii programelor2. Implementarea unei politici si o buna integrare a instrumentelor securitatii

alimentare3. Intarirea coordonarii intre donatori4. Completarea diferentelor de ajutor alimentar de la managementul rezervelor din

agricultura europeana5. Dezvoltarea progresiva a puterii de cumparare triunghiulara si locala

Tinand cont de aceste orientari, instrumentele noii securitati alimentare a fost consolidata sau a fost instalata astfel:-recuperarea programelor in cativa ani ( sfarsitul anilor ’80 )-inlocuirea actiunilor de livrari a ajutorului alimentar ( 1984 )-cumparari locale si operatiuni triunghiulare ( 1987, apoi reinfiintat in 1986 )-actiuni de suport pentru provizii si sistemul informator ( 1987 )-programe pentru ajutorul alimentar (ajutorul alimentar oferit de guvern si bani la magazinele locale )-suport pentru produsele competitive locale

RESAL – Reteaua europeana de Securitate AlimentaraNumeroase tari se confrunta cu serioase, repetate crize alimentare care au consecinte teribile pentru cei mai saraci oameni Europa – in mod particular, Comisia- a creat instrumente specifice pentru a solutiona, pe cat de bine posibil aceste crize de origine climatica, economica sau politica In situatii de crize si suferinte alimentare, Comisia Europeana distribuie repede si direct ajutor alimentar oamenilor care au nevoie. Intr-o situatie de post-criza, Comisia Europeana reabiliteaza conditiile de acces la hrana. In final in multe situatii structurale de securitate alimentara, Comisia Europeana dezvolta programe de securitate

6

alimentara care permit oamenilor sa se alimenteze si sa ia parte la propria lor dezvoltare.

Organisme ONU ce au integrat politici alimentare si nutritionale

     Organizatia pentru Agricultura si Alimentatie (FAO);

     Organizatia Mondiala a Sanatatii (OMS)

     Prioritati ale FAO si OMS:

        Intensificarea serviciilor pentru evaluarea situatiei alimentare a

populatiei;

        Întarirea controlului produselor si asigurarea sigurantei alimentare;

        Realizarea concordantei si compatibilitatii dintre legislatia nationala si

reglementarile internationale;

        Echilibrul dintre mediu, populatie si oferta alimentara;

        Diminuarea carentelor în nutrienti si sprijinirea alimentatiei mamei,

sugarului si copilului;

        Dezvoltarea salubritatii alimentare

7

CAP.II.PERSPECTIVELE PROBLEMEI ALIMENTARE PE GLOB

În ceea ce priveşte viitorul alimentaţiei pe glob, deşi există o largă diversitate de opinii avizate, acestea sunt unanim de acord atunci când afirmă că schimbările în incidenţa subnutriţiei sunt strâns legate de schimbările în nivelul consumului alimentar. Datele arată că nivelul consumului s-a îmbunătăţit în cele mai multe regiuni în ultimele trei decenii (tab. nr. 4), fapt asociat cu reducerea subnutriţiei la 17% în prezent. Totuşi, numărul absolut al populaţiei subnutrite nu s-a redus semnificativ datorită creşterii numărului total al populaţiei în ţările în dezvoltare.

8

Previziuni ale situaţiei alimentare pentru intervalul 2015-2030

Elemente demografice

Ultimele estimări ale Naţiunilor Unite privind evoluţia populaţiei indică o probabilă încetinire drastică a ritmului de creştere la nivel mondial (tab. nr. 5), de la 5,9 miliarde locuitori ca valoare de referinţă (media 1997/99) şi 6,06 miliarde în2000 către 7, 2 miliarde în 2015, 8,3 miliarde în 2030 şi 9,3 miliarde în 2050. Ratade creştere a înregistrat un maxim în a doua jumătate a anilor ‘60, scăzând în a doua jumătate a anilor ‘90. Reducerea anuală previzionată este de 1,1% în 2010-2015 ,0,8% în 2025-2050, respectiv0, 5% în 2045-2050

În ciuda scăderii drastice a ratei de creştere, creşterile anuale absolute continuă să fie ridicate: 79 milioane persoane se adaugă anual populaţiei mondiale în a doua jumătate a anilor ‘90, iar numărul nu va descreşte semnificativ până în2015. În intervalul 2025-2030, creşterile anuale vor fi de circa 67 milioane, însă la jumătatea secolului ele se vor reduce până la 43 milioane pe an în intervalul 2045-2050. Aceste creşteri se vor înregistra în ţările în dezvoltare, iar în cadrul lor se vormanifesta diferenţieri în privinţa ratei anuale de creştere: Asia de Est va înregistra0,4% în ultimii 5 ani ai perioadei de estimare (2025-2030), în timp ce Africa sub- sahariană – 2,1% în aceeaşi perioadă. La acel moment, o persoană din trei care se adaugă anual populaţiei mondiale va proveni din această regiune, iar în 2050 unadin două persoane, în cadrul celor 43 milioane adăugate anual va fi din Africa sub- sahariană.

9

Estimarea PIB şi a evoluţiei demografice reprezintă elemente exogene faţă de domeniul strict al alimentaţiei şi agriculturii, însă motivaţia practică obligă la luarea în considerare a interacţiunii dintre creşterea populaţiei şi dezvoltare.

Estimarea incidenţei subnutriţieiDatele - cheie pentru estimarea incidenţei subnutriţiei se referă la consumuluman direct, fiind extrase din situaţiile naţionale privind alimentaţia („food balance sheets” – FBS). Acestea se construiesc pe baza rapoartelor naţionale privind producţia şi comerţul cu mărfuri alimentare, în urma estimării pierderilor şi a utilizărilor non-alimentare. Datele privind populaţia permit exprimarea disponibilităţilor pe cap de locuitor, iar valorile rezultate se utilizează ca expresii ale mediei naţionale curente privind consumul alimentar. Pentru multe ţări, consumul

10

alimentar/locuitor astfel estimat (exprimat în kcal/persoană/zi) este total inadecvat unei nutriţii bune, conducând la estimări relativ ridicate ale incidenţei subnutriţiei în rapoartele FAOEstimarea incidenţei subnutriţiei este o problemă controversată, unii autori considerând că valorile FAO sunt prea ridicate şi conduc la supraestimări.

Situaţia economică şi sărăcia

Evaluările Băncii Mondiale pentru perioada 2000-2015 iau în considerare cele mai recente date şi puncte de vedere privind declinul economic curent (de la sfârşitul lui 2001). Creşterea lentă în primii 5 ani se aşteaptă să fie urmată de ocreştere mai accentuată în următorii 10 ani (2005-2015). Evaluările curente efectuate de Banca Mondială apar ca fiind mai puţin optimiste decât cu un an în urmă; ele indică, totuşi, o creştere economică mondială mai ridicată (1,9%/an a PIB/locuitor) decât în anii ‘90 (1,2%). Această creştere este prevăzută pentru toateregiunile şi grupurile de ţări, cu excepţia Asiei de Est.Există o diferenţă evidentă între previziunile pentru cele două regiuni ale lumii cu incidenţă relativ ridicată a sărăciei şi insecurităţii alimentare: Asia de Sudşi Africa sub-sahariană. În Asia de Sud, creşterea continuă a PIB promite un impact pozitiv asupra eliminării sărăciei şi creşterii consumului alimentar. Progresele sunt prevăzute ca fiind limitate în Africa sub-sahariană, venitul/locuitorcrescând, conform ultimul studiu al Băncii Mondiale, cu numai 1,3% /an până în2015; această situaţie este departe de a sprijini eradicarea sărăciei şi insecurităţii.

O întrebare importantă se pune în legătură cu măsura în care cererea alimentară previzionată se asociază cu reducerea subnutriţiei. Întrucât subnutriţiase asociază cel mai adesea cu sărăcia, o altă întrebare este: în ce măsură creşterea şi dezvoltarea economică vor genera reducerea sărăciei?

Estimările Băncii Mondiale privind reducerea sărăciei până în 2015 arată că:- scopul de a reduce la jumătate până în 2015 proporţia populaţiei subnutrite dinţările în dezvoltare poate fi îndeplinit (de la 32% în 1990 la 13,2% în 2015);

- numărul absolut al populaţiei sărace nu se va putea reduce la jumătate (scăzândde la 1,27 miliarde în 1990 la 0,75 miliarde în 2015);

- reducerea se datorează în principal dezvoltării Asiei de Est şi de Sud;-numărul absolut al populaţiei sărace din Africa sub-sahariană manifestă otendinţă de creştere până în 2015Astfel, estimările privind incidenţa sărăciei şi a subnutriţiei sunt sensibil apropiate, deşi cele două concepte nu sunt identice

Securitatea alimentarăNivelul mediu relativ ridicat al consumului în ţările în dezvoltare previzionat pentru 2015 şi 2030 ar putea conduce la concluzia că problema subnutriţiei este pecale a fi rezolvată, în sensul că numărul populaţiei subnutrite descreşte semnificativ. Totuşi, estimările arată reduceri relativ modeste, iar în ţările în

11

dezvoltare s-ar putea atinge scopul fixat de WFS cel mai probabil în 2030.Numărul absolut al subnutriţilor va rămâne cel mai probabil constant înAfrica sub-sahariană chiar şi în 2030. Prin contrast, reduceri semnificative se aşteaptă în Asia de Sud (cu 50% până în 2015) şi de Est (cu 50% până în ultimaparte a intervalului 2015-2030).Estimările prezentate privind populaţia şi creşterea economică generalăindică faptul că, în multe state, reducerea subnutriţiei va fi un proces lent; mai mult, în statele cu cele mai înalte rate de creştere a populaţiei, numărulsubnutriţilor chiar va creşte până în 2015.Proiectarea politicilor trebuie să aibă în vedere estimările privind numărulţărilor şi categoriile de populaţie cu un procentaj ridicat al subnutriţilor.

Statele care dispun de condiţii iniţiale deosebit de dificile (număr redus de kcal/persoană/zi, rate ridicate ale subnutriţiei şi creşterii populaţiei) necesităcreşteri semnificative, rapide ale consumului alimentar agregat în vederea îndeplinirii scopurilor WFS. Literatura de specialitate propune în acest caz strategii care să promoveze cu prioritate îmbunătăţirea productivităţii agricole în vedereareducerii sărăciei şi asigurării securităţii alimentare. Efectele de feed-back între producţie şi consum arată că subnutriţia împiedică eforturile de creştere a producţiei, în timp ce o nutriţie adecvată permite dezvoltarea generală.

Schimbări structurale în compoziţia consumului alimentar

SOFI 2004 trasează drept tendinţe majore ale lumii în dezvoltare urbanizarea, facilităţile comerciale şi de transport, creşterea veniturilor şi a aportului energetic zilnic (fig.nr. 17), creşterea importurilor, modificarea sistemelor alimentare şi a preferinţelor alimentare (fig. nr. 18).

Fig. nr. 17: Aportul caloric zilnic mediu pe regiuni, 1997-2030Sursa: FAO, „The State of Food Insecurity in the World 2004”, FAO, Rome, 2004

12

Fig. nr. 18: Modificarea alimentaţiei în ţările în dezvoltare, 1964-66 faţă de 2030Sursa: FAO, „The State of Food Insecurity in the World 2004”, FAO, Rome, 2004

La nivel global, experţii nutriţionişti identifică două tendinţe distinctegenerate de aceste schimbări: convergenţa şi adaptarea modelelor alimentare

Convergenţa se referă la creşterea similarităţii în alcătuirea alimentaţiei înîntreaga lume, prin consumul unei game restrânse de derivate cerealiere (grâu şiorez), creşterea consumului de carne, produse lactate, ulei, sare şi zahăr, simultan cu un aport redus de fibre – evoluţii care amplifică riscul bolilor generate dealimentaţie.Pe de altă parte, adaptarea alimentaţiei reflectă impactul stilului de viaţăurban, având drept consecinţă servirea mai multor mese în afara căminului şi cumpărarea masivă a alimentelor procesate, influenţată şi de extindereainvestiţiilor corporaţiilor transnaţionale şi a proporţiei alimentelor vândute în supermarket-uri.

13

CAP.III. ECHILIBRUL NUTRIŢIONAL - COMPONENTĂCOMPLEXĂ A SECURITĂŢII ALIMENTARE

Studiul problematicii echilibrului nutriţional se corelează strâns cu problema alimentară la diferite niveluri şi cu resorturile care o determină, fie că este vorba de lipsa fizică a resurselor agroalimentare sau de puterea de cumpărare scăzută datorată veniturilor insuficiente. Foametea, ca problemă generală, interesează întreaga omenire şi la soluţionarea sa trebuie să participe, să coopereze întreaga comunitate internaţională, atât ţările sărace, cât şi cele bogate.Ignorarea sau necunoaşterea cerinţelor echilibrului alimentar conduce aproape întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, la consecinţe negative asuprasănătăţii. De altfel, problema cunoaşterii interdependenţei dintre alimentaţie şi starea de sănătate este una din cele mai vechi preocupări din istoria medicinei umane. O alimentaţie sănătoasă presupune un aport echilibrat de factori nutritivi,atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ.

Importanţa echilibrului alimentar şi nutriţional

Pentru asigurarea unei stări de nutriţie normale, este necesar ca alimentele consumate să furnizeze organismului uman substanţele nutritive necesare (şi înprimul rând pe cele esenţiale) în cantităţi optime.Alimentele pe care omul le consumă conţin diverse substanţe nutritive, fiecare îndeplinind o anumită funcţie în organism. Dacă un aliment este consumat

în exces, iar altul nu este consumat îndeajuns, unele funcţii ale corpului vor fi afectate acest lucru reflectându-se în starea generală a sănătăţii Problema esenţială în stabilirea alimentaţiei echilibrate este aceea că, deşi se poate fixa un model general, de bază, acesta trebuie întotdeauna să fie adaptat nevoilor fiecărui individ în parte. Necesităţile nutritive variază semnificativ de la o persoană la alta, depinzând de vârstă, corpolenţă, sex, tipul şi intensitatea activităţii(fizică, intelectuală) şi de condiţiile mediului ambiant (cald, frig, prezenţa unor substanţe chimice toxice etc.).

Echilibrul şi dezechilibrul aportului alimentarÎntre nevoile nutritive ale organismului şi cantităţile de substanţe nutritive aduse de alimente trebuie să existe un permanent echilibru. Atunci când acestechilibru nu este păstrat, alimentaţia devine iraţională, repercutându-se negativ asupra creşterii, capacităţii de muncă şi stării de sănătate. Din acest punct de

14

vedere, constituie o greşeală atât lipsa sau insuficienţa unor substanţe nutritive, cât şi consumul lor exagerat faţă de nevoile organismului .Riscul creşte atunci când consumul abuziv al unor substanţe se asociază cu insuficienţa altora.

Pentru ca alimentaţia să devină o cale eficientă de promovare a sănătăţii şipentru a asigura profilaxia maladiilor de nutriţie este necesar să se cunoască atât necesităţile nutritive ale organismului, cât şi compoziţia şi valoarea nutritivă a produselor alimentare, domenii care au suferit profunde mutaţii în ultimele decenii

Proiectarea nutriţională a produselor alimentareSursa: Dima, D., Pamfilie, R., Procopie, R.: „Mărfurile alimentare în comerţul internaţional”, Editura Economică, Bucureşti, 2001

15

Legile şi obiectivele unei alimentaţii corecte

Cerinţele fundamentale privind alimentaţia şi nutriţia pot fi prezentatesintetic sub forma unor „legi” care acoperă atât problemele cantitative, cât şi pe cele calitative şi structurale. Aceste cerinţe fundamentale se pot formula sub denumirile: „legea cantităţii”, „legea calităţii”, „legea echilibrului” şi „legea adecvării”

Astfel, o alimentaţie suficientă se manifestă atunci când organismul îşi îndeplineşte în mod corespunzător următoarele funcţii:

Legea calităţii

16

Legea echilibrului, respectiv legea adecvării se subordonează în mod evident legilor cantităţii şi respectiv calităţii.

CAP.IV.Ierarhii ale principiilor nutritive şi ale grupelor de alimente

Până către anii ‘60, experţii în nutriţie erau preocupaţi în special de acoperirea carenţelor alimentare, propunând ca alimentele consumate să aibă suficiente calorii. În prima jumătate a secolului trecut s-a conturat şi ulterior s-a reafirmat mitul proteinelor, care sugera consumul suficient de proteine (consum de multe ori excedentar), iar recurgerea la carne şi la produsele derivate era considerată cea mai bună cale de a le obţine .În ultima vreme, cercetătorii şi experţii în nutriţie au dovedit că este mai importantă preocuparea pentru calitatea alimentelor decât pentru cantitate, arătând că necesităţile de proteine sunt totuşi mai mici decât se credea şi că problemele privind nutriţia în ţările dezvoltate erau datorate tocmai consumului excesiv de alimente de origine animală, de grăsimi şi de zahăr, ca şi de lipsa produselor vegetale (fructe, legume, cereale)Astfel, în alimentaţia fiziologică, principiile nutritive fundamentale sunt asigurate

17

atât de alimentele de origine vegetală (care trebuie să deţină o pondereridicată), cât şi din cele de origine animală care, după majoritatea autorilor deţin un rol foarte important cel puţin în anumite perioade ale vieţiiBaza de referinţă pentru analiza problemei ierarhizării principiilor nutritive şi a alimentelor este reprezentată de normele de consum alimentar (numite şi norme fiziologice), acestea fiind stabilite de către instituţiile de specialitate şiexprimate în unităţi convenţionale (calorii), reprezentând cantitatea de produse alimentare necesare unei persoane în anumite condiţii date, pentru a-şi satisface cerinţele sale fiziologice, într-o anumită perioadă de timp (de regulă, 24 de ore).În funcţie de conţinut aceste norme cuprind:

a) raţia de întreţinere;b) raţia de creştere;

c) raţia de producţie (activitate).

O preocupare constantă a nutriţioniştilor a fost aceea de a clasifica alimentele. Iniţial clasificate în şase grupe distincte (tab. nr. 10), datorită importanţei pe care a dobândit-o nutriţia în zilele noastre, această clasificare pare să nu mai corespundă progresului ştiinţei în domeniu. Noul concept de clasificare în domeniul alimentar a devenit „piramida alimentară”

18

Declararea valorii nutritive. Rolul informării şi educării consumatorilor în asigurarea securităţii alimentare

Firmele producătoare de mărfuri alimentare acordă o atenţie crescândă etichetei; aceasta s-a transformat ea însăşi într-un produs [56], pentru obţinerea căruia sunt necesare activităţi de cercetare a opiniei consumatorului, de proiectare, de realizare, de lansare pe piaţă. Prin utilizarea unor tehnici speciale de captare a interesului cumpărătorului asupra elementelor constitutive ale etichetei, producătorul le pune în evidenţă, într-o manieră statică sau dinamică, astfel încât produsul să fie remarcat, individualizat şi dorit de consumator.În afara rolului promoţional, eticheta trebuie să ofere consumatorului informaţii suficiente, verificabile şi uşor de comparat, care să permită alegereaacelor produse ce corespund cel mai bine nevoilor şi posibilităţilor sale financiare.Declararea valorii nutritive se referă la informaţiile de ordin nutriţional într-o anumită ordine: mai întâi valoarea energetică (exprimată în kcal sau kj) şi cantitatea de protide, glucide şi lipide (exprimată în g la 100 g de produs) şi apoi valoarea biologică, exprimată prin cantitatea fiecărei vitamine sau element mineral (exprimată în unităţi SI şi raportată la 100 g de produs sau raportată la 100 kcal, respectiv 100 kJ).

Rolul etichetării nutriţionale în informarea consumatorului

Etichetarea modernă a produselor alimentare presupune un mesaj mai bogat şi mai variat, conţinând informaţii utile comerţului şi consumatorilor, un loc de prim ordin tinzând să îl aibă informaţiile de ordin nutriţional [47, 120].Ca un rezultat firesc al dezvoltării civilizaţiei umane, a creşterii nevoii pentru o informare cât mai exactă şi onestă, în evoluţia etichetei s-a manifestat o tendinţă de specializare, în special în domeniul produselor destinate consumuluialimentarÎn perioada anilor ’70, consumatorul a descoperit un nou element, uneori chiar în cadrul etichetei, alteori constituind o etichetă separată ataşată produsului,individualizată în ceea ce s-a denumit eticheta nutriţională.Necesitatea reglementării etichetării produselor alimentare este o problemăde interes public, întrucât vizează protecţia consumatorului din punct de vedere biologic, economic şi social. În acelaşi timp, ea se constituie ca o barieră în caleacomercializării produselor alimentare necorespunzătoare calitativ, a produselor- pirat şi a celor falsificate, cu efecte benefice nu numai în sfera consumului, dar şi în cea a producţiei. Încă din 1985, Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) prevedeasoluţii privind etichetarea bunurilor alimentare (în „Principiile directoare pentru protecţia consumatorilor”, în Codul de deontologie al comerţului internaţional cu bunuri alimentare ş. a.).

19

Perfecţionarea continuă a normelor de nutriţie pe plan naţional şi internaţional şi corelarea valorii nutriţionale cu cerinţele privind inocuitatea au determinat apariţia unor standarde internaţionale cu caracter de recomandarepentru o serie de produse alimentare, elaborate de către Comisia CodexAlimentarius

Declararea valorii nutritive se poate realiza prin următoarele modalităţi:

a) menţionarea simplă (prin enumerare, tabel încadrat într-un chenar – fig. nr. 38, prin benzi având culori specifice pentru glucide, lipide, protide şi valoarea energetică) a cantităţii efective de trofine calorigene, a valorii energetice/100 g aliment sau porţie sugerată (exprimată în KJ şi în kcal) şi a cantităţii totale pentru fiecare substanţă minerală şi vitamină existentă în 100 g produs sau porţie sugerată

Unele firme asociază la tabelul ce indică valoarea nutritivă o figurăgeometrică cu patru casete, având imprimate atât în tabel, cât şi pe figură cele patru culori codificate. Alte tipuri de etichete precizează conţinutul în fibre alimentare,vitamine şi substanţe minerale (fig. nr. 39, fig. nr. 40).

20

b) înscrierea pe etichetă a cantităţilor recomandate de proteine, vitamine şi substanţe minerale, pe zi sau pentru un meniu. Considerăm că menţionarea - alăturide valoarea energetică şi a principalilor nutrienţi - a cantităţilor recomandate reprezintă o etapă esenţială a evoluţiei etichetei nutriţionale din punctul de vedere al educării consumatorului.

La nivel european, pe parcursul evoluţiei etichetei nutriţionale, conţinutul acesteia s-a îmbogăţit continuu, datorită unor factori diverşi de natură informaţională, educaţională şi socio-economică. Baza de plecare a fost constituită de către cele trei trofine calorigene, respectiv de valoarea energetică generată de acestea (cei „4 mari CODEX”[47,56

21

. Dezechilibrul nutriţional – expresie a insecurităţii alimentare

Problema interacţiunii dintre alimentaţie şi sănătate, a posibilului caracter nociv al hranei asupra organismului sănătos şi bolnav reprezintă una dintre cele mai actuale probleme.Eşecul în realizarea optimă a dezideratului echilibrului nutriţional conduce în mod inerent la situaţii de dezechilibru, materializate în situaţii de subnutriţie şi malnutriţie care se concretizează în stări patologice specifice (datorate insuficienţei sau excesului). Dacă dezechilibrul alimentar (în plus sau în minus) depăşeşte anumite limite şi se prelungeşte în timp, starea de sănătate este subminată şi pot apărea stări patologice numite generic boli de nutriţie, malnutriţie sau distrofii.Unele sunt consecinţa insuficienţei substanţelor nutritive: slăbirea distrofică proteică hipo- şi avitaminozele, rahitismul, pelagra, anemiile nutriţionale, guşaendemică etc. Altele sunt provocate de consumuri care depăşesc nevoile reale ale organismului: obezitatea, dislipidemiile, ateromatoza, diabetul, guta, litiaza biliară, unele hepatite cronice etc. Astăzi, în lume se întâlnesc ambele categorii de malnutriţie în proporţii alarmanteDimensiunile problemei alimentare pe glob sunt date de amploarea şi consecinţele fenomenelor de foamete (fig. nr. 44), subnutriţie şi malnutriţie, a căror persistenţă generează multiple implicaţii negative. OMS estimează că aproximativjumătate din populaţia tuturor ţărilor – atât bogate, cât şi sărace – suferă într-un fel sau altul de nutriţie necorespunzătoare. Calculele OMS includ trei categorii de persoane [21]: pe cei înfometaţi - care consumă prea puţine calorii, pe cei aflaţi lacelălalt pol al spectrului nutriţional - care consumă în exces - apreciat ca fiind grupul cu creşterea numerică cea mai rapidă, respectiv un grup care se suprapune primelor două, format din persoane care par să fie alimentate corespunzător, dar cărora le lipsesc nutrienti esentiali

22

Sistemul de reglare a stării nutritive asigură continuitatea şi eficienţa procesului de hrănire a organismului; alterarea sa poate cauza o stare de malnutriţie care apare atunci când nu se satisfac cerinţele cantitative şi calitative de nutrienţi. Pentru a îndeplini cerinţele organismului, nutrienţii trebuie să fie prezenţi în hrană în formă disponibilă şi într-un raport cantitativ optim, să fie bine absorbiţi la nivel intestinal şi să fie utilizaţi la nivel celular. Când una din aceste condiţii nu se verifică, apare malnutriţia

Malnutriţia reprezintă deci o stare patologică rezultând dintr-o deficienţăabsolută sau relativă sau din excesul unuia sau mai multor nutrienţi esenţiali, care se manifestă clinic şi poate fi identificată prin teste bio-chimice, antropometrice şi fiziologicePe plan epidemiologic se utilizează conceptul mai amplu de condiţie nutriţională [35], care include schema de consum alimentar şi schema stării de nutriţie. Putem afirma că orice situaţie alimentară în care apare un dezechilibru între nevoia, respectiv aportul nutriţional determină o stare de malnutriţie care se poate manifesta ca fenomen biologic pus în evidenţă de examenul clinic, bio-chimic, antropometric şi fiziologic. Fenomenul are la bază determinări complexe legate de resurse, situaţia economică, socială şi politică – materializate în insuficienţa aportului alimentar (fig. nr. 45).Insuficienţa vitaminelor şi mineralelor are influenţe negative asupra stării desănătate a individului (tab. nr. 15), micşorează capacitatea de muncă şi rezistenţa la agenţii externi, intensifică acţiunea negativă a factorilor de risc specifici unei activităţi sau mediului, amplifică gravitatea unor maladii, prelungeşte perioada de convalescenţă, măreşte pierderile de timp de lucru şi cheltuielile neproductive datorită incapacităţii de muncăInsuficienţa de vitamine în perioadele de graviditate şi alăptare (perioade în care necesarul creşte) conduce, în mare măsură,la subminarea sănătăţii mamei şi copilului, fiind cauza a numeroase avorturi, a hipertrofiei fătului, a dereglărilor fizice şi mentale la copii

23

.

24

25