Plantele aromatice (1)

       Fruct al unui mic arbust,       Cu arome iuţi şi tari,       Dă şi apei chioare gust,       Dacă ştii cât să presari...            (adaptare dupa Al. Clenciu)  

   Importanţa plantelor aromatice  (condimentare) în bucătărie este bine cunoscută. Unele plante sunt cunoscute, altele sunt folosite mai rar, sau pur şi simplu au fost uitate.   În cele ce urmează mă voi strădui să vă prezint cele mai importante plante aromatice şi în special acelea care cresc sau se cultivă în ţara noastră. Poate se vor gândi şi cultivatorii de legume să diversifice gama de plante, dacă dvs. le veţi cere.Plantele aromatice se pretează foarte bine la cultivarea lor în ghivece şi jardiniere pe balcon sau terasă.   Se folosesc în stare proaspată, uscată, congelată sau conservată.   Conservarea se poate face fie numai în soluţie de sare sau oţet, fie combinat.    După recoltare, plantele se spală bine la jet de apă de 3-4 ori, apoi se desprind frunzuliţele şi se pun la uscat pe un ziar, într-o încăpere întunecoasă. După uscare, se păstrează în săculeţi de pânză sau în pungi de hârtie. În acest fel se pot utiliza pînă la recolta din anul următor.   Congelarea plantelor este folosită destul de des. Plantele se pun în punguţe de plastic în cantităţile cerute de reţete. Plantele se pun în mâncăruri aşa congelate. O metodă interesantă, este aşezarea lor în formele pentru cubuleţe de gheaţă, acoperite cu apă, congelate şi apoi folosite la diverse preparate punând în mâncare cuburile congelate.   Conservarea se face în borcănele de 3-400 gr. Aşezăm frunzuliţele în borcane, apoi turnăm deasupra o soluţie fiartă făcută din 1/3 până la 1/2 oţet din vin de 9 grade (după gust) , restul  apă şi puţină sare. O alta metodă, amestecăm frunzuliţele plantelor cu sare 50 gr./Kg şi apoi le aşezăm în borcănele cât mai presat cu putinţă. Plantele conservate în acest fel se pot păstra 2-3 ani.   Toate plantele aromatice au şi proprietăţi medicinale, terapeutice.

   Anason (Pimpinella anisum):      Face parte din familia pătrunjelului, creşte cam până la 30-35cm înălţime. Anasonul este originar din Asia Mica răspândindu-se apoi în toată Europa. Se folosesc atât frunzele cât şi seminţele. Are un gust dulce-picant, aromă uşor mentolată.   Se pretează la prepararea diferitelor băuturi sau ca aromatizant la prăjituri, budinci, îngheţată, bomboane, etc.   Ceaiul de anason ajută la digestie, calmează durerile abdominale şi colicile intestinale.

     Asmăţui/Hasmaţuchi (Anthriscus cerefolium):              Este o plantă din familia pătrunjelului cu fruze de un verde pal, creşte pînă la o înălţime de cca 40 cm. Planta provine din Asia.  Are un gust între pătrunjel şi anason. Asmăţuiul se foloseste la supe, salate, sosuri.

    Busuioc (Ocimum basilicum):

        Busuiocul face parte din familia mentei. Este originar din extremul Orient. Este considerat regele mirodeniilor (basilicum). Se recomandă să fie folosit în stare proaspătă. Uscat, mai pierde din aromă. Este folosit la o multitudine de mâncăruri, sosuri, fripturi, etc.

   Ceapa arpagică (Allium schoenoprasum):

   Planta provine din Asia centrala. Are miros şi gust fin de ceapă. Creşte pînă la 30 cm, dar nu face bulbi mari. La noi în ţară deseori se face confuzie între arpagicul pentru plantat şi ceapa-arpagică, care este ceva diferit. Se folosesc numai frunzele verzi. Se pot congela pentru iarnă fără să piardă din proprietăţi.    Este utilizată în stare proaspătă mai ales ca aditiv la supe, salate, sosuri, preparate din ouă. Prin fierbere se distruge gustul şi mirosul.

   Ceapa eşalotă (Allium Ascalonicum):

    Această plantă provine din zona Asiei Mici, fiind adusă în Europa de către cruciaţi. La noi, eşalota mai este cunoscută şi sub denumirea de cepşoară, denumirea de hasmă sau

haşmă provine din limba maghiară şi este folosita în jurul Oradiei.. Aroma eşalotei se regăseşte între ceapă şi usturoi dar mai atenuată. Bulbii se folosesc în stare crudă la salate sau fierţi la supe, sosuri, garnituri la preparate din carne. Se păstrează peste iarnă la fel ca ceapa obişnuită. Celebra supă de ceapă franţuzească se face cu ceapă eşalotă.

Ceapa de tuns (Alium fisulosum):

   Planta este originară din Asia  de Nord. Are frunze verzi, subţiri ajungând pînă la 30-35 cm.    Se folosesc numai frunzele. Bulbii nu sunt comestibili. În Japonia şi China, este unul din principalele ingrediente. Are un gust mai fin decât ceapa verde obişnuită.  Se pretează foarte bine la cultivarea în lădiţe sau ghiveci, pe balcon.   Se foloseşte la prepararea salatelor sau ca garnitură la rasolul de carne sau peşte.

      Ceapa de bulb (Allium cepa):

       Ceapa de bulb sau ceapa comună, obişnuită, provine din zona Asiei, dar a ajuns în Europa acum câteva mii de ani. Ceapa are mai multe varietăţi, albă, roz, roşie, violet, violet închis. Deasemenea diferă prin format, rotund, oval, plat, etc. Cititorii poate îşi mai aduc aminte de renumita  ceapă albă de Buzău, dulce şi fragedă, astăzi aproape dispărută, sau de ceapa roşie de Turda, care se găseşte şi  ea destul de rar.   Cât despre folosire, nu cred că este nevoie să scriu ceva!...

      Chimenul (Carum Carvi):

      Chimenul este o plantă aromatică care creşte în toată Europa. Se folosesc fructele care au un aspect de semilună. Este folosit la condimentarea diverselor supe şi mâncăruri, la condimentarea brânzeturilor, a unor sortimente de pâine. De asemenea este folosit pentru prepararea unor băuturi alcoolice. Are acţiune calmantă asupra colicilor intestinale.

     Chimionul (Cuminum cyminum):

     Chimionul este o plantă aromatică de la care se folosesc seminţele, de formă alungită,

de culoare cafeniu-verzui şi au striuri albe. Este mai deschis la culoare faţă de chimen. Are întrebuinţări asemanatoare. Gustul şi mirosul este mai pronunţat.

      Cicoarea (Cichorium Intybus):

      Cicoarea este o plantă comestibilă, cunoscută încă din antichitate. Frunzele seamănă cu ale păpădiei, dar cicoarea face flori albastre. Frunzele au un uşor gust amărui, se folosesc pentru asortarea unor salate dar şi a unor mâncăruri.      Din rădăcina de cicoare se face un binecunoscut înlocuitor de cafea. Acesta s-a fabricat la noi în ţară încă de la sfârşitul  secolului XIX, era cunoscut sub denumirea de Frank (numele fabricantului), de prin 1950 schimbat în Cicoare, apoi Enrilo, se prezenta în cutii de carton sub o formă presată. Prin 1970, a mai apărut un sortiment numit Menado, care avea şi zahăr adăugat. Se folosea dimineaţa la prepararea cafelei cu lapte.   Frunzele de cicoare se recoltează în lunile mai-iulie iar rădăcina în septembrie-octombrie.

   Cimbrul (Satureja hortensis):

   Cimbrul are origini europene. Creste pînă la 20-30 cm înălţime.Este o plantă cu o aromă puternică. Florile sunt mici, de culoare albă sau roz-pal.

   Se folosteşte ca aromatizant în special la preparate din fasole, linte, varză. Deasemenea este nelipsit din murăturile de varză, castraveţi, gogonele.   Cimbrul se păstrează uscat, cu crenguţe cu tot. După uscare, frunzele şi florile se pot desface de pe crenguţe, se macină praf şi se păstrează în recipiente închise foarte bine. Crenguţele se păstrează separat şi se folosesc la murături.

           Cimbrul de cultură (Thymus vulgaris):

           Cimbrul de cultură este asemănător cu celălalt cimbru, are aceleaşi proprietăţi şi este tot atât de aromatizat.Ambele soiuri se cultivă în grădini şi sunt greu de deosebit o varetate de alta.

      Cimbrişorul (Thymus serpyllum):

     Cimbrişorul este ruda sălbatică a cimbrului de cultură. Popular mai este numit lămâiţă sau iarba cucului. Are flori roz, ciclam sau purpurii, este folosit şi ca plantă decorativă.Cimbrişorul înafara utilizării ca condiment, este foarte des întâlnit în medicina naturistă, sub formă de ceai sau infuzie, având acţiune diuretică şi antiseptică. Florile lui sunt foarte căutate de albine. Mierea de cimbrişor are un parfum deosebit.

       Cresonul (Lepidium sativum):

   Este o plantă de cultură, dar se mai găseşte şi în flora spontană, mai ales în sudul ţării. Este originar din Orientul mijlociu. Egiptenii îl ţineau la mare cinste. Popular se mai numeşte şi hreniţă. Frunzele sunt folosite ca adaos la diverse salate, dar pot fi folosite şi ca atare. Din seminţe se obţine o pastă ca un muştar, foarte apreciată ca condiment.    Are un gust uşor iute, dă o senzaţie răcoritoare,  de prospeţime.   Se pretează foarte bine la cultivarea în ghivece sau jardiniere. Din păcate trebuie consumat în stare proaspată, deci nu poate fi conservat.

      Cresonul de izvor (Nasturtium officinale):

      Cresonul de izvor cunoscut şi sub denumirea de creson de baltă, de fântînă, de râu sau năsturel, creşte în flora spontană în zone cu multă umiditate, uneori chiar prin apă. (Este interzisă recoltarea lui în locuri unde pasc oi datorită posibilei infectări cu o nematodă periculoasă pentru om). Vara are mici flori albe, cu patru petale.      Provine din Persia (Iran), de unde s-a răspândit mai peste tot. În China este folosit de peste 1500 de ani.      Gustul este acrişor, uşor amărui, puţin iute, datorită sulfului pe care îl conţine.      Se foloseste ca aditiv la diferite salate, sosuri, paste pentru tartine. Nu se prepară termic, deoarece pierde toate calităţile. De regulă, nu se amestecă cu alte plante aromatice.      Se consumă doar în stare proaspătă; nu se poate conserva.      Se pretează bine la cultivarea în ghivece sau jardiniere, dar necesită foarte multă apă.

   Fenicul (Foeniculum vulgare):

   Mai este cunoscut sub numele de finchin. Este o plantă erbacee aromatică, ce poate ajunge pînă la o înălţime de 1,5-2 m, de origine mediteraneeană. Frunzele sunt asemănătoare cu mărarul, iar florile au o culoare galben-aurie dispuse în umbrele mari. Seminţele au un gust uşor dulceag şi mentolat. Mirosul este asemănător anasonului.   Pentru aromatizarea preparatelor se utilizează seminţele uscate şi măcinate. Se păstreaza în recipiente închise ermetic.   Frunzele sunt folosite pentru condimentarea murăturilor de castraveţi şi mai rar la gogonele. Vezi: <<<>>>

     Fenicul dulce (Foeniculum azoricum):

   Feniculul dulce sau feniculul de Florenţa, a fost selectat pentru a produce bulbul de la baza plantei cât mai mare. Bulbul este folosit ca aditiv la salate sau consumat ca atare, ca garnitură la diverse mâncăruri.

   Hreanul (Armoracia rusticana):

   Hreanul este binecunoscut în toată lumea de peste un mileniu.Este originar din sud-estul Europei, mai precis din peninsula Balcanică.     Popularitatea lui se datorează calităţilor sale atât medicinale cât şi culinare.   Hreanul este cel mai bun conservant natural. Nu există nici-un fel de murături gustoase fără hrean.

Plantele aromatice (2)

   Ienupăr (Juniperus communis):

   Ienupărul poate fi găsit în zeci de varietăţi. La noi creşte în zonele montane şi sub-montane la peste 700m altitudine, sub formă de arbust. Se folosesc fructele uscate, numite şi boabe de ienupăr.   Boabele de ienupăr au un gust uşor aromat. Se folosesc pentru a condimenta diferite mâncăruri cu varză,  carne, în special vânat.   Este folosit desemenea pentru aromatizarea unor băuturi alcoolice, precum ginul sau rachiul. Cel mai cunoscut este rachiul de ienupăr, foarte răspândit în Germania.

   Isop (Hyssopus officinalis):

   Este o plantă veşnic verde. La noi în ţară creşte numai cultivat. Există mai multe varietăţi cu flori albastre, albe sau roşii. Cea mai răspândită este varietatea cu flori albastre.   Frunzele de isop au un gust uşor mentolat-amărui. Se folosesc în stare proaspătă sau uscată, la condimentarea salatelor, marinatelor, sosurilor, precum şi la prepararea unor lichioruri. Florile proaspete de isop se folosesc la ornamentarearea salatelor.

   Plantele de isop trebuie uscate în încăperi întunecoase, ferite de lumină şi se păstrează în recipiente închise ermetic.

             Izma (Mentha piperita):

             Izma este ruda sălbatică a mentei de grădină. Creşte pînă la 1 metru înălţime, are flori mici de culoare roz-violacee. Este foarte aromată cu un gust puternic mentolat. Creşte cam în toată ţara. O varietate este Izma creaţă (Mentha spicata), care se găseşte tot în flora spontană.    Izma  se foloseşte în special pentru ceaiuri dar şi pentru aromatizarea mâncărurilor, salatelor şi a băuturilor alcoolice sau ne-alcoolice.

   Leurda (Allium ursinum):

   Leurda (denumită greşit usturoi sălbatic ) este o plantă erbacee care creşte pînă la 30-40 cm înălţime, în unele zone chiar pînă la 50 cm. Se găseşte prin păduri, crescând la umbra copacilor. Se poate cultiva cu succes. Înfloreşte în perioada aprilie-iunie. Are un miros şi gust puternic de usturoi.   Se folosesc frunzele în stare proaspătă, recoltate înainte de înflorirea plantei, la diverse preparate ca: salate, sosuri, preparate din ouă, unt compus, adaosuri la ciorbe şi borşuri.   Se poate păstra prin congelare. Dacă este uscată mai pierde din gust şi miros.   Este o plantă antiseptică şi antibacteriană.

   Leuşteanul (Levisticum officinale):

   Leuşteanul este o plantă perenă din familia pătrunjelului, creşte pînă la 70-80 cm uneori chiar la 1-1,2 m înălţime. În general sunt folosite numai frunzele în stare proaspătă, congelate, conservate sau uscate.   Este utilizat pentru condimentarea ciorbelor, borşurilor, conservelor de legume. Unele persoane îl utilizează şi ca condiment la murături.   Leuşteanul este foarte popular în sudul şi sud-estul Europei. În Moldova borşul fără leuştean, nu este borş...

    Levănţica (Lavandula angustifolia):

   Levănţica sau lavanda, este o plantă aromatică, originară din zona mediteraneeană, care creşte ca o tufă pînă la 30-50 cm înăţtime. Are flori albastre foarte parfumate care apar în luna Iulie. Se folosesc numai florile. Se recoltează chiar înainte de deschiderea corolei florii. Se pastrează prin uscare. Este folosită în scop medicinal, în industria parfumurilor şi pentru aromatizarea unor dulciuri şi siropuri. Trebuie folosită cu prudenţă, fiind puternic parfumată.   Florile uscate se pun în săculeţi de pânză, se aşează printre haine şi rufe  pentru a le parfuma. Are şi un rol anti-molie.

   Limba mielului (Borago officinalis):

   Este o plantă originară din zona mediteraneeană, creşte şi în flora spontană de la noi, dar mai mult cultivată. Tulpina este acoperită cu perişori albi. Creşte pînă la 40-50 cm înălţime, are frunze mari de culoare verde închis şi flori frumoase de culoare albastru strălucitor.    Are un gust asemănător cu al castravetelui proaspăt.   Frunzele se folosesc în stare proaspată pentru condimentarea unor salate, sosuri reci.  Prepararea termică distruge gustul. Nu poate fi păstrată uscată sau conservată.

   Macrişul mare (Rumex acetosa):

   Este o plantă erbacee cu frunze lanceolate la bază. Înfloreşte la sfârşitul lunii mai. În grădină se cultivă macrişul de cultură (Rumex acetosa cultivar) care este asemănător celui din flora spontană, doar ca are frunze mai mari.   Există mai multe varietăţi de macriş dar care sunt folosite mai rar în preparate, (macrişul mărunt, macrişul ciobănesc, dragaveiul etc.).   Se folosesc frunzele care au un gust acrişor spre acru, la salate, ciorbe, borşuri, sosuri, ca atare sau ca adaosuri.

            Macul de grădină (Papaver somniferum):

     Este o plantă ierboasă înaltă de 0,8-1,5 m. Se găseşte în ţara noastra în special ca specie cultivată, în mai  multe varietăţi, cu flori de culoare albă,  roşu purpuriu, violacee, violet, albastră.   Sunt folosite seminţele (nu conţin alcaloizi) pentru diferite preparate, mai cunoscut fiind cozonacul cu mac.    Din capsula verde, necoaptă se extrage un lichid-latex din care se produc opiaceele. Aşa că atenţie la cultivare...

   Măghiranul (Majorana hortensis):

   Este o plantă perenă cu tulpini înalte şi frunze ovale. Are flori mici sub formă de ciorchine, de culoare violet. Este originar din Asia Mică.   Se folosesc frunzele proaspete care sunt puternic aromate, uşor amărui. Frunzele uscate mai pierd din aromă. Se usucă la întuneric, apoi se păstrează în recipiente închise ermetic. Se pot măcina şi păstra sub formă de pulbere.   Măghiranul se foloseste ca condiment pentru diverse preparate culinare, ciorbe, fripturi sosuri, la prepararea unor mezeluri.

   Mărarul (Anethum graveolens):

   Este o plantă anuală, cu tulpina ce poate ajunge la 1 m înălţime, originară din zona mediteraneeană. De la mărar se folosesc frunzele pentru diverse preparate culinare. Seminţele ăi tulpina se folosesc ca condiment pentru murături. Mărarul se păstreaza uscat, fruze, seminţe, tulpină.   Mărarul se foloseşte pentru aromatizarea a puzderie de preparate: sosuri, salate, ciorbe, borşuri, etc. 

                Menta de grădină:

   Este o plantă de cultură provenită din selectionarea izmei din flora spontană. Are aceleaşi proprietăţi ca izma. (Vezi mai sus).

   Muştarul alb (Sinapis alba):

   Muştarul este o  plantă erbacee anuală. Creşte pînă la 70-80 cm înălţime, cu flori galben-aprins, face păstăi cu 5-7 seminţe. Seminţele muştarului alb de fapt sunt de culoare galbenă pînă la maro deschis. Există şi alte varietăţi cu seminţe de culoare gri sau neagră (Sinapis nigra) care are seminţe mai iuţi decât cel alb.   Seminţele se utilizează la fabricarea muştarului de masă. De asemenea se folosesc la murături, având calitatea de a păstra murăturile pe termen mai lung şi mai crocante.

    Negrilica (Nigella sativa):

    Este o plantă anuală, de provenienţă asiatică, face parte din familia bujorului. Negrilica, (chimen negru, nigeluţă, cernuşcă) are flori frumoase, se cultivă şi ca plantă decorativă. Din flori iau naştere capsule pline cu seminţe triunghiulare de culoare neagră intensă, cu o aromă deosebită. Seminţele măcinate au un gust iute-amărui, puţin afumat. Se  obişnuieste ca seminţele înainte de folosire să fie prăjite în ulei.  În scop culinar se foloseşte la aromarea brânzeturilor, preparatelor de panificaţie, patiserie, prepararea mezelurilor, mâncăruri din legume sau cu carne. În amestec cu coriandru şi tarhon se poate obţine un oţet foarte aromat şi plăcut la gust, pentru condimentarea salatelor.

    Oregano (Origanum vulgare):

   Oregano (origan, şovârv) este o plantă perenă,  creşte pînă la 70-80 cm, sub formă de tufiş cu frunze ovale de 3-4 cm. Florile sunt violacee sau roşiatice, mai rar albe, în funcţie de varietate.   Provine din regiunea mediteraneeană, creşte în flora spontană sau cultivat.      Se folosesc fruzele în stare proaspătă sau uscată. Dacă sunt uscate aroma este mai puternică. Gustul este asemaănător cu cel al cimbrişorului, puţin mai mentolat. Frunzele uscate se păstrează în recipiente închise ermetic, în spaţii întunecoase. Se poatre şi măcina sub formă de praf.   Este utilizat la condimentarea mâncărurilor din legume şi/sau carne, omlete, pizza. Eu l-am încercat la ciorba de legume fără carne şi mi-a plăcut.Este un condiment care rezistă bine la preparare termică.

   Păpădia (Taraxacum officinale):

   Este o plantă erbacee cu frunze lungi crestate şi flori galbene, cunoscută de mai toată lumea şi cu numele de lăptucă, crestăţea, curu' găinii, etc.   Se folosesc frunzele fragede, înainte de înflorire, pentru salate, singură sau în combinaţie. Are un gust plăcut, uşor amărui. Se foloseşte des ca adaos la salata de cartofi cu ceapă.. Frunzele proaspete de păpădie, curăţă organismul de toxine.

   Pătrunjelul (Petroselinum crispum):

   Este o plantă legumicolă, cultivată pentru rădăcina ăi frunze. Se mai găsesc denumiri ca pătrunjică şi  găgăuţ. Pătrunjelul este originar din zona de est a Mediteranei.   Există două varietaăţi de pătrunjel: una numai pentru fruze şi a doua pentru frunze şi rădăcină. Frunzele se folosesc în stare proaspătă şi nu trebuie fierte deoarece pierde toată aroma. Se adaugă la preparat după ce acesta s-a fiert. Rădăcina, în schimb după fierbere are o aromă mai puternică.   Frunzele se adaugă la tot felul de mâncăruri gătite şi salate. Rădăcina la supe, ciorbe etc.   Frunzele uscate pierd din aromă. Se pot conserva prin congelare.

   Pelinul (Artemisia absinthium):

   Este o plantă ierboasă, creşte pînă la o înălţime de cca 1m, cu flori de un galben pal, foarte mirosiroare. Se cunosc 2-3 varietăţi de pelin. Frunzele de pelin se recoltează primăvara devreme. Se păstrează în stare uscată 6-8 luni.   Pelinul este utilizat în special pentru aromatizarea unor băuturi ca: vinul pelin, absint, amaretto, bitter, vermut.

   Roiniţa (Mellisa officinalis):

   Este o plantă perenă, meliferă, aromatică. Creşte în tufe de 80-90 cm înălţime. Se găseşte în flora spontană in zona olteniei si banatului, dar mai des este cultivată. Mai este cunoscută şi sub denumirea de iarba stupilor. Frunzele seamana cu ale urzicii. Gustul şi mirosul frunzelor este asemănător cu cel de lămâie.   Frunzele de roiniţă se consumă prospete sau uscate. Se foloseşte la aromatizarea salatelor, oţeturilor, lichiorurilor.

   Rozmarin (Rosmarinus officinalis):

   Este o plantă mediteraneeană cu frunze în formă de ace şi flori de culoare albastră, albă sau roşie. La noi în ţară se cultivă în sere sau în ghivece şi jardiniere, deoarece nu rezistă la ger.   Gustul şi mirosul este uşor amărui-răşinos.    Se foloseşte în stare proaspată sau uscată, pentru aromatizarea unor mâncăruri din carne şi legume, dar şi a oţetului.   Dacă se pune pe cărbunii unui grătar prin ardere  va aromatiza carnea.

   Rubarba (Rheum rhabarbarum):

   Rubarba (revent, rabarbură, rabarber) este o plantă perenă care are peste 50 de varietăţi. La noi în ţară se găsesc varietăţile Rhabarbarum şi officinale, care nu se deosebesc prea mult una de alta, ambele cu codiţe de culoare roşie şi care sunt şi cele mai gustoase.   Creşte sub formă de tufă în medie pînă la 1 m înălţime, are frunze mari. De la rubarbă numai codiţele frunzelor sunt comestibile. Trebuie să aibă o structură fermă. Daca sunt ofilite sau lemnoase nu se consumă. Partea protectoare de la suprafaţa codiţelor se îndepartează.  Frunzele sunt toxice. Gustul este acrişor spre acru.   La noi în ţară nu este prea cunoscută (cu excepţia Ardealului), cu toate că creşte uşor ori unde. Nu este afectată de ger.   Rubarba se foloseşte la multe preparate culinare ca dulceţuri, compoturi, prăjituri, sosuri, singură sau în combinaţie cu alte fructe. Sucul de rubarbă se poate conserva prin fierbere şi se foloseşte la acrirea ciorbelor.Din sucul de rubarbă se poate face o băutură răcoritoare (cu zahăr sau îndulcitor adăugat).

   Rucola (Eruca sativa):

   Rucola (voinicica) este o plantă anuală originară din zona mediteraneeană. Face parte din familia verzei. Planta se cultivă şi în ţara noastră şi se pretează bine pentru ghivece şi jardiniere. Planta creşte rapid putând să ajungă la 100 cm, are frunze asemănătoare cu ale păpădiei. Face flori alb-gălbui cu nervuri violet. Produce fructe sub forma unei teci alungite 1-4 cm, în care se găsesc seminţele.   Frunzele de rucola au o aromă puternică, gust amărui aducând cu gustul de nucă. Se consumă doar în stare proaspătă, la salate şi ca adaos la alte preparate.

   Seminţele de rucola au acelaşi gust cu frunzele şi se folosesc măcinate, ca condiment.  

Plantele aromatice (3)

   Salvia (Salvia officinalis):

   Salvia (jaleş, salbie), este o plantă erbacee cu flori mici, divers colorate. Face parte din familia mentei. Este originară din regiunile mediteraneene, de unde s-a răspândit în toată Europa.   La noi în ţară este plantă de cultură, cu frunze oval-lanceolate, acoperite cu peri fini de culoare argintie sau cenuşie. Salvia are un miros plăcut, gust uşor amărui.   Frunzele de salvie se recoltează înainte de înflorirea plantei, în luna mai şi iunie. Se culeg la orele amiezii şi apoi se pun imediat la umbră să se usuce.   Se întrebuinţează în cantităţi mici (fiind foarte aromată) la diferite mâncăruri cu carne de porc, gâscă, raţă, viţel, vânat, la sosuri şi ceaiuri.

    Schinduf (Trigonella foenum-graecum):

    Schinduf (fân grecesc, molotru), este o plantă erbacee din familia leguminoaselor. Are frunze oval-lungăreţe dispuse câte trei asemănător trifoiului, cu flori mici alb-gălbui. Din flori se cresc  păstăi subţiri, lungi de cca 10 cm în care se găsesc seminţe de formă dreptunghiulară sau conică de culoare galben-maroniu. Seminţele măcinate sunt puternic aromate cu un gust dulce-amărui, de zahăr ars.   În România se găseşte în flora spontană mai ales în partea de sud a ţării. Ţăranii o

folosesc ca nutreţ pentru vite.   Se utilizează frunzele proaspete sau uscate şi seminţele uscate şi măcinate, la preparate de panificaţie, la mâncăruri cu carne, salate.

               Susanul (Sesamum indicum):

   Este o plantă erbacee care creşte pînă la 1-2 m înălţime. Provine din Mesopotamia (Iraq) şi India. Planta ca atare are un miros neplăcut.   Se folosesc seminţele uscate, si/sau prăjite, care au un gust pregnant de nucă. Tot din seminţe se prepară uleiul de susan.   Seminţele de susan se adaugă preparatelor de panificaţie ( ex. covrigii cu susan), diferitelor mâncăruri cu carne şi legume. Din seminţe de susan se prepară cunoscuta pastă tahini. Uleiul de susan este folosit ca aromatizant. Nu este recomandat pentru prăjeli, decât în amestec cu alt ulei.

   Ştevia românească (Rumex Patientia):

   Ştevia românească, dragomir, dragavei sau macrişul cucului, (a nu se confunda cu stevia dulce - Stevia Rebaudiana ) este o plantă erbacee care creşte peste tot în România, în zone mai umbrite, pe lângă drum, pe lângă gard, pe liziera pădurilor, ogoarelor, pe lângă păşunile montane,  etc. Are   frunze care  seamănă cu ale macrişului este suculentă şi are un gust acrişor, uşor amărui. (Se pare că face parte din familia macrişului). Se consumă frunzele proaspete de la apariţie - aprilie, până prin septembrie, (se evită frunzele îmbătrânite) ca atare, sau în combinaţie cu alte legume.   Se adaugă la diferite salate de legume,  ciorbe, sosuri. Era foarte cunoscută înainte de 1989, găsind prin alimentare, conserve cu frunze de ştevie la discreţie.

   Ştevia este bogată în fibre, potasiu, fosfor, magneziu, calciu, fier, zinc şi vitaminele A, C, E şi KNormalizează nivelul zahărului în sânge, scade pofta de dulciuri, controlează apetitul şi scade pofta de alimente grase. Echilibrează nivelul glicemiei, un bun reglator al tensiunii arteriale, etc.Dacă am avut contact cu urzicile, zdrobim o frunză de ştevie şi tamponăm zona. In câteva minute, usturimea provocată de urzică, dispare.  

   Tarhonul (Artemisia dracunculus):

   Este o plantă perenă cu tulpina dreaptă, ramificată, cu frunze lanceolate şi flori alburii. Tarhonul creşte sub formă de tufă pînă la 60-80 cm înălţime.   Frunzele de tarhon se folosesc verzi, conservate sau uscate. Aroma cea mai pregnantă o au frunzele conservate în oţet. În pofida părerii unora, tarhonul uscat nu pierde din aromă decât foarte puţin. Trebuie păstrat în recipiente închise ermetic. În stare uscată poate fi folosit de persoanele care nu suportă sarea şi oţetul.    Tulpinile după ruperea frunzelor, nu se aruncă. Se pun la uscat, iar apoi se pot folosi la condimentarea murăturilor, precum castraveţii şi gogonelele. Tarhonul are şi proprietatea de a face murăturile mai crocante.O altă întrebuinţare a crenguţelor de tarhon, este aromarea oţetului. Se taie  mărunt crenguţele proaspete şi se pun în oţet din vin de 9'. Se foloseşte la acrirea şi condimentarea ciorbelor.   Altă însuşire a tarhonului se datoreşte aromei puternice, poate înlocui sarea.   Ciorbele ardeleneşti de fasole sau cartofi cu afumătură şi condimentate cu tarhon, sunt renumite.

   Ţelina (Apium graveolens):

   Este o plantă legumicolă care creşte pînă la 70-80 cm, de origine europeană. Are frunze mari penate, florile sunt mici de culoare albă. De la ţelină se folosec frunzele şi rădăcina.

Tulpina poate fi folosită doar dacă este tânără.  Altfel este tare şi cu un gust înţepător.   In Europa de vest a apărut o varietate de ţelină de la care se folosesc doar frunzele şi tulpinile.   Frunzele de ţelină se folosesc în stare proaspătă sau uscată pentru condimentarea ciorbelor, sosurilor, etc. Rădăcina se foloseşte la fel, pentru ciorbe, supe, sosuri, salate.   

    Usturoiul (Allium sativum):   Face parte din familia cepei. Este cel mai cunoscut aliment, condiment, medicament. Nu insistăm asupra calităţilor şi utilizării, deoarece sunt binecunoscute de toata lumea.   Atrag atenţia că toate calităţile usturoiului se regăsesc în usturoiul românesc.    Usturoiul importat din ţări precum China, Turcia, Olanda etc. este nociv. Este iradiat şi tratat cu sulfat de cupru, pentru a nu încolţi şi a fi "proaspăt" timp îndelungat. Combinaţia dintre sulfatul de cupru şi elementele conţinute de usturoi se transformă în otravă şi nu medicament. Cine doreşte probleme stomacale şi intestinale să consume usturoi de import de la mall!. Cine doreşte să fie sănătos, să mănânce usturoi din România!    In 1996 doi cercetători români Mirghiş E. şi Mirghiş R. au obţimut un nou soi de usturoi, numit Allium sativum Luris care are frunze de culoare verde-albăstruie, acoperite cu pruină. Căpăţâna cântăreşte 50-60 gr, având un număr de 15-23 căţei.   Cititorii care doresc să afle mai multe despre utilizarea usturoiului, sunt rugaţi sa dea un click AICI <<<*>>>   Cum preparăm mujdei sau scordolea: AICI <<<*>>>

                 Usturoiul sălbatic (Allium vineale):

   Usturoiul sălbatic (popular: samuraslă, pur), este o plantă care apare în flora spontană dar este şi cultivat. A nu se confunda cu leurda! Florile au o culoare purpuriu-violacee, asemănătoare cepei.   Se consumă frunzele, subţiri şi îngustate spre vârf. Are un gust şi o aromă mai fină

decat a usturoiului de cultură. Se pretează bine pentru cultivare în ghivece şi jardiniere. Are nevoie de umezeală.   Se consumă proaspăt. Nu se poate conserva.  

   Vişinul turcesc (Prunus mahaleb):

   Vişinul turcesc sau vişinul sălbatic, este un arbore care creşte pînă la 5-6 m înălţime, dar poarte ajunge pînă la 8-10 m, originar din zona mediteraneeană, sa răspândit şi la noi în ţară, preponderent în sud, dar şi în rest, crescând pe coastele însorite.    Frunzele arborelui sunt aproape identice cu ale vişinului obişnuit. Face flori mici, albe şi frumos parfumate. Fructele de 6-8 mm diametru, au culoare vişiniu închis spre negru, sunt comestibile, dar au pulpa foarte subţire şi cu gust amar.   Se folosesc sâmburii vişinelor, care sparţi şi măcinaţi, au un gust amărui, asemănător migdalelor amare. De regulă, sâmburii sunt păstraţi întregi şi se sparg numai în momentul folosirii.   Condimentul se adaugă la diferite preparate de patiserie.   Prin macerare sau fierbere, din pulpă se poate face un suc foarte concentrat, cu gust puternic amar, care se foloseşte la aromatizarea şi colorarea unor băuturi alcoolice.