Capitolul I.

PATRIMONIUL ŞI DREPTURILE PATRIMONIALEr

Secţiunea I.Noţiunea şi caracterele juridice ale patrimoniului

1.Noţiuni generale despre patrimoniu.Din studiul părţii generale a dreptului civil cunoaştem că obiectul dreptului civil - ramură importantă a dreptului privat - îl constituie raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale sau extrapatrimoniale stabilite între persoane fizice şi juridice care se află între ele pe poziţie de egalitate juridică. Observăm că o componentă esenţială a obiectului dreptului civil o constituie raporturile patrimoniale.3.Definiţia patrimoniului. “totalitatea drepturilor şi obligaţiilor având valoare economică, a bunurilor la care se referă aceste drepturi, aparţinând unei persoane ale cărei nevoi sau sarcini este destinat să le satisfacă”.i

4. Teorii despre patrimoniu. Faţă de importanţa noţiunii de patrimoniu, atât sub aspect economic cât şi al dreptului civil, pentru explicarea şi justificarea în raport de evoluţia societăţii omeneşti au fost emise două teorii considerate ca fiind clasice: teoria personalistă a patrimoniului şi teoria patrimoniului afectaţiune.

Teoria personalistă a patrimoniului sau a patrimoniului-personalitate, a fost elaborată în Franţa şi este prima care a încercat să contureze şi justifice ideea de patrimoniu, care apare ca o emanaţie a personalităţii umane, expresia puterii juridice pe care o are o persoană. Această teorie a avut un răsunet clar în epocă şi reprezintă concepţia codului civil francez, a noilor clase afirmate progresiv pe scena istoriei, împotriva orânduielilor feudale statice.

Teoria patrimoniului–scop sau de afectaţiune8 are ca punct de pornire doctrina germană, fiind şi în alte ţări în coduri civile care au fost adoptate după anul 1900. Teoria este receptată şi în Franţa. În esenţă, teoria patrimoniului-scop sau de afectaţiune, susţine existenţa patrimoniului ca universalitate de drepturi şi obligaţii, independent că aparţin sau nu unei anumite persoane.Teoria mixtă sau eclectică apare în literatura juridică ca o tendinţă de a formula o a treia construcţie teoretică, bazată pe ideea preluării elementelor realiste şi care îşi păstrează valabilitatea din conţinutul celor două concepţii descrise.

5.Caracterele juridice ale patrimoniului 5.1. Patrimoniul este o universalitate juridică, adică un ansamblu juridic având o unitate abstractă. Existenţa patrimoniului, apreciat în calitatea sa de universalitate, este independentă de bunurile care compun patrimoniul. El rămâne ca o existenţă abstractă, indiferent de schimbările suferite în privinţa numărului bunurilor, a cantităţii şi calităţii elementelor sale.Sub aspectul universalităţii juridice, patrimoniul este ca entitate juridică, comparat cu un adevărat recipient cu un conţinut în permanentă mişcare prin dobândire de noi drepturi şi obligaţii, precum şi pentru modificarea ori stingerea celor existente, fără să afecteze entitatea reprezentată prin recipient.5.2. Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu. Este un adevăr de necontestat că orice persoană fizică sau juridică are un patrimoniu. Existenţa unei persoane este de neconceput fără patrimoniu, pentru că persoana având calitatea de subiect de drept, această calitate presupune în mod necesar existenţa unor drepturi şi obligaţii.

5.3. Unicitatea şi divizibilitatea patrimoniului. Înţelegem prin acest caracter că o persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu. Logica impune o singură universitas juris, dacă am reţinut că orice persoană are un patrimoniu, atunci în mod simetric un subiect de drept nu poate avea decât un singur patrimoniu.

5.4. Inalienabilitatea patrimoniului. Reprezintă legătura indisolubilă dintre patrimoniu şi persoana căreia îi aparţine, durând atâta timp cât ea există ca subiect de drept civil. În principiu, toate elementele componente ale patrimoniului pot fi înstrăinate, fără ca prin aceasta să se înstrăineze însuşi patrimoniul,

care este o noţiune juridică, un perimetru al titularului din care pot lipsi mai multe sau mai puţine valori, fără ca el să-şi piardă entitatea. În ce priveşte persoanele fizice, ele pot să transmită, să înstrăineze un drept sau o obligaţie, şi mai multe drepturi sau obligaţii, prin acte inter vivos, dar nu pot transmite întregul patrimoniu. Transmiterea întregului patrimoniu se poate face numai după încetarea personalităţii, numai pentru cauză de moarte, când intervine momentul încetării din viaţă a titularului patrimoniului.

Secţiunea II.

Funcţiile patrimoniului

Categoria juridică de patrimoniu răspunde, în ultimă instanţă unei necesităţi practice şi anume, privit ca universalitate, îndeplineşte trei funcţii importante, care permit şi explică producerea unor consecinţe juridice necesare circuitului civil. Ele sunt:

- patrimoniul constituie obiectul gajului general al creditorilor chirografari;- patrimoniul explică şi face posibilă transmisiunea universală şi cu titlu universal;- patrimoniul explică şi face posibilă subrogaţia reală cu titlu universal.

1.Gajul general al creditorilor. Creditorii chirografari sunt acei creditori care, fără să dispună de o garanţie reală ori privilegiu, care să le asigure creanţa pe care o au, împotriva debitorului, au în schimb, un drept de garanţie asupra întregului patrimoniu al debitorului privit în ansamblu său ca o universalitate juridică. Creditorii care au o garanţie reală au drept de urmărire şi de preferinţă asupra bunului pentru satisfacerea creanţei lor. În schimb, creditorii chirografari au doar un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor pentru recuperarea creanţei. Aparent ei ar fi avantajaţi. Situaţia este însă alta. Creditorii chirografari în concurs cu creditorii care dispun de o garanţie reală - gaj, ipotecă, privilegiu - aceştia din urmă au prioritate, sunt îndestulaţi primii din executarea silită a acelor bunuri sau mase de bunuri cu privire la care s-a constituit garanţia reală. Numai după aceea vin în ordine la executare asupra a ceea ce a mai rămas din patrimoniu şi creditorii chirografari.

2.Subrogaţia reală cu titlu universal. Etimologic subrogaţie desemnează înţelesul de înlocuire, care în dreptul civil român este de două feluri : personală şi reală. 2.1. Subrogaţia personală are loc atunci când unul dintre subiectele raportului juridic civil obligaţional este înlocuit de o altă persoană. Dacă un debitor obligat alături de alt debitor să achite o datorie unui creditor plăteşte întreaga datorie, el se subrogă în drepturile creditorului plătit şi în locul acestuia îl urmăreşte pe debitorul pentru care a plătit, pentru ceea ce acesta datorează de fapt creditorului.

2.2. Subrogaţia reală constă în înlocuirea unei valori cu altă valoare, a unui bun cu un alt bun. Ex: dacă un autoturism este dat în schimbul unei motociclete şi al unei sume de bani, locul bunului înstrăinat este luat de bunul primit şi diferenţa de preţ încasată şi asistăm astfel la fenomenul subrogaţiei reale. Subrogaţia reală este universală când se produce în cadrul patrimoniului şi este cu titlu particular când se referă la un bun ut singuli. Subrogaţia reală cu titlu universal se explică prin noţiunea de patrimoniu, ea este reală pentru că se referă la bunuri, ea este universală pentru că se produce în cadrul patrimoniului, făcând abstracţie de felul şi natura bunului înlocuit şi de modalitatea juridică în care ea a avut loc.

Fungibilitatea este o calitate juridică determinată de caracterul material al bunurilor respective, ce se exprimă prin echivalenţa cantitativă şi calitativă a bunurilor respective, ele fiind considerate că sub aspect juridic, nu pier (genera non perent).

2.3. Subrogaţia reală cu titlu particular. Aceasta nu este legată de funcţionarea patrimoniului şi de aceea ea nu operează automat, ci numai în cazuri prevăzute de lege. Ea constă în înlocuirea unui bun individual determinat, cu un alt bun, privit izolat, ut singuli.

2.4. Transmisiunea universală şi cu titlu universal. Noţiunea de patrimoniu stă la baza transmisiunii universale şi cu titlu universal. Aceasta presupune că patrimoniul în întregul său ori, după caz, o cotă parte sau fracţiuni matematice, poate fi transmis de la o persoană la alta. Transmisiunea universală, intervine atunci când se transmite întregul patrimoniu, nefracţionat, de la personă la altă personă. Ea are loc în cazul transmiterii moştenirii, întrucât are ca obiect patrimoniul persoanei fizice decedate, ca universalitate juridică, adică totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică şi care au aparţinut defunctului. Nu se transmit drepturile patrimoniale care se sting odată cu moartea titularului lor, întrucât au caracter viager sau sunt contractate ori născute intuitu personae, precum şi obligaţiile patrimoniale legate de o calitate personală a defunctului.

Transmisiunea universală intervine şi în situaţia reorganizării persoanelor juridice prin absorţie sau fuziune, sau prin încetarea personalităţii juridice, când patrimoniul se transmite la una sau mai multe persoane juridice existente sau se înfiinţează altele noi.

Transmisiunea cu titlu universal constă în transmiterea fracţionată a întregului patrimoniu al unei persoane către mai multe persoane, sau desprinderea unei părţi dintr-un patrimoniu spre a reveni altei persoane. La persoanele fizice, transmisiunea cu titlu universal are loc atunci când patrimoniul persoanei decedate este dobândit pe cote părţi de către doi sau mai mulţi moştenitori legali sau testamentari cu vocaţie universală. În cazul persoanelor juridice, transmisiunea cu titlu universal se realizează cu prilejul reorganizării lor, prin divizare totală sau parţială.Transmisiunea universală şi cu titlu universal se deosebesc între ele exclusiv din punct de vedere cantitativ, pentru că ambele presupun o transmitere a unei universalităţi juridice, sau o fracţiune din acesta. În literatura juridică s-a reţinut că “prin transmiterea universală se dobândeşte totalitatea valorilor active şi pasive, iar prin transmiterea cu titlu universal se dobândeşte doar o fracţiune“.

Secţiunea III.

Clasificarea şi conţinutul drepturilor patrimoniale

Drepturile patrimoniale ca drepturi subiective se clasifică în două mari categorii: drepturi reale şi drepturi de creanţă.

1.Drepturi reale - jus iure - sunt acele drepturi subiective civile cu conţinut patrimonial în virtutea cărora titularul lor poate exercita în mod direct şi nemijlocit anumite prerogative asupra unui bun, fără concursul altcuiva. Toţi ceilalţi, priviţi erga omnes, sunt obligaţi să se abţină de la orice acţiune care ar putea împiedica în vreun fel exerciţiul liber şi deplin al acestor drepturi de către titularii lor.

2.Drepturile de creanţă - jus ad rem - sunt acele drepturi patrimoniale în virtutea cărora subiectul activ, numit creditor, poate pretinde o anumită conduită subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, îndreptăţindu-l pe titular la forţa de constrângere în cazul opunerii.

3. Comparaţie între drepturile reale şi drepturile de creanţă. Drepturile reale sunt drepturi absolute, fiind opozabile tuturor. Acestora le corespunde obligaţia generală şi negativă de abţinere, de a nu face nimic care să le aducă atingere. Drepturile de creanţă sunt drepturi relative, pentru că sunt opozabile doar subiectului ori subiectelor pasive determinate cărora le revine obligaţia concretă de a da, de a face, de a nu face. Intrând în conţinutul drepturilor patrimoniale, între acestea există asemănări şi deosebiri. Principalele asemănări sunt următoarele:

- sub aspectul izvorului, al sursei lor, ambele izvorăsc din acte sau fapte juridice înţelese în sens strict - stricto sensu -

- sub aspectul naturii şi conţinutului lor, având expresie economică, ambele sunt patrimoniale. Deosebirile principale dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă sunt următoarele:

- sub aspectul subiectului pasiv; pe când în cazul dreptului real acesta nu este cunoscut, este nedeterminat, este alcătuit din toate celelalte subiecte de drept, în cazul dreptului de creanţă, dimpotrivă, este cunoscut titularul obligaţiei corelative, care este debitorul;

- sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative; în cazul dreptului real, subiectului pasiv nedeterminat îi incumbă obligaţia generală negativă, de a nu face nimic de natură să stânjenească exercitarea dreptului, adică obligaţia de non facere, spre deosebire de dreptul de creanţă căruia îi corespunde obligaţia debitorului de a avea o conduită determinată, să dea, să facă sau să nu facă ceva. El trebuie să se abţină de a face ceva ce ar fi putut să facă în lipsa unei astfel de obligaţiuni;

- sub aspectul numeric; drepturile reale sunt limitate ca număr, fiind prevăzute de lege explicit şi implicit, lucru care face posibilă o enumerare a lor. Dimpotrivă, drepturile de creanţă sunt nelimitate, subiectele de drept pot creea, în baza principiului autonomiei de voinţă, oricâte drepturi de creanţă ar dori;

- sub aspectul duratei lor; drepturile reale au fie un caracter perpetuu (ex. proprietatea), fie o durată mai lungă, limitată în timp sau depinzând de un eveniment (bunăoară până la decesul beneficiarului), pe când drepturile de creanţă sunt, în principiu, temporare, creditorul putând pretinde de la debitor îndeplinirea obligaţiei, drept care de regulă este mai scurt;

sub aspectul conţinutului şi al efectelor juridice, numai dreptul real este însoţit de cele două prerogative: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.

4.Clasificarea drepturilor reale4.1. Criterii de clasificare. În literatura de specialitate clasificarea drepturilor reale se face după

două criterii:a) natura juridică a bunurilor ce constituie obiectul drepturilor reale;b) existenţa de sine stătătoare a dreptului.

După aceste criterii principala clasificare este aceea în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.

Drepturile reale principale au o existenţă de sine stătătoare, soarta lor nedepinzând de un alt drept.

Drepturile reale accesorii nu au o existenţă de sine stătătoare, ele fiind afectate garantării unor drepturi de creanţă, astfel încât existenţa lor depinde de cea a drepturilor garantate.

4.2. Drepturile reale principale. Dreptul civil român reglementează două categorii de drepturi reale principale, respectiv dreptul de proprietate şi dezmembrămintele acestui drept, denumite în literatura juridică şi drepturi derivate din dreptul de proprietate.

i

88 L.Pop, op.cit., p.13