UNIVERSITATEA DE STAT “ BOGDAN PETRICEICUHASDEU” DIN CAHUL

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂCATEDRA DREPT

Suport de curs

Tema : ” Părțile în procesul civil ”

1

CUPRINS:

ÎNTRODUCERE……………………........…………………....................3

CAPITOLUL I. ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND PĂRŢILE

ÎN PROCESUL CIVIL.........................................................................................4

1.1. Noţiunea de părţii în procesul civil.................................................................4

1.2. Noţiunea, temeiurile şi felurile coparticipării procesuale................................8

1.3. Capacitatea de exerciţiu şi de folosinţă a părţilor în procesul civil.................10

1.4. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor...............................................11

1.5. Noţiunea şi temeiurile succesiunii în drepturile procesuale...........................13

CAPITOLUL II. PARTICIPANŢII LA PROCES................................15

2.1. Participarea intervenienţilor (terţelor persoane) la procesul civil…………..15

2.2. Procurorul, temeiurile şi formele de participare la procesul civil…………...20

2.3. Participarea la proces a autorităţilor publice, organizaţiilor şi cetăţenilor pentru

apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor altor persoane……………………22

2.4. Reprezentarea în instanţa judecătorească………………………….……...…26

CONCLUZII……………………………..……………..………………..31

BIBLIOGRAFIE……………………………………................................33

2

INTRODUCERE

Procesul civil este o noţiune care implica, în desfăşurarea sa, mai multe

persoane. Toate aceste persoane care într-o manieră sau alta - îşi aduc contribuţia

la desfăşurarea procesului civil, pot fi denumite participanti la procesul civil. În

sensul larg al cuvîntului s-ar putea include şi cei ce asista la desfăşurarea

procesului, participarea lor fiind afectiva.

Codul de procedură civilă foloseşte adeseori noţiunile de "parte",

"reclamant" şi "pârât", fără a le preciza conţinutul. În concepţia legiuitorului

stabilirea conţinutului noţiunii de parte revine literaturii de specialitate şi

jurisprudenţei.

Noţiunea de parte nu se limitează numai la ceea ce se desemnează prin

cuvintele de reclamant sau părît, ci include şi persoanele care intervin în procesul

deja declanşat pentru a afirma aceleaşi drepturi sau drepturi conexe.

O atare concepţie s-a regăsit atât în legislaţiile procesuale adoptate în secolul

trecut, cât şi în unele legislaţii recente. Lipsa unei definiţii legale a constituit şi

sursa unor controverse teoretice privitoare la condiţiile pentru a fi parte în procesul

civil sau pentru exercitarea acţiunii civile.

Am ales acest subiect pentru faptul că părţile sunt „personajele” care

declaşează şi întreţin procesul civil, definirea şi explicarea lor provocând o serie de

controverse în literatura juridică de specialitate în faţa cărora am fost obligată să

îmi exprim o opinie, fie aderând la unele dintre tezele analizate, fie prezentând un

punct de vedere propriu, care, sperăm, a conferit personalitate, individualitate

lucrării noastre şi care legitimează efortul depus.

Am organizat tratarea subiectului în două capitole divizate în secţiuni.

Astfel, în prima secţiune din primul Capitol al lucrării noastre, consacrat

conceptului de participanţi în procesul civil şi poziţia părţi civile în procesul civil,

condiţiile necesare cerute pentru a fi parte.

În cel de-al doilea capitol ne-am referit la participanţi şi rolul lor la procesul

civil, am urmărit ca, pornind de la structura procesului civil, să precizăm poziţia

părţilor în raport cu acesta.

3

Şi nu în ultimul rînd se face referire la reprezentarea în instanţa de judecată,

unde sunt discutate care sunt temeiurile şi formele de reprezentare şi

împurtenicirile reprezetantului şi persoanele care nu pot fi reprezentate în judecată.

Încă din acest prim titlu, chiar înainte de a aborda chestiunea controversată a

noţiunii de parte, am avut de statuat asupra relaţiei dintre planul drepturilor civile

materiale substanţiale şi planul drepturilor procesuale nu parte în procesul civil.

CAPITOLUL I. ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND PĂRŢILE ÎN

PROCESUL CIVIL.

1.1. Noţiunea de părţii în procesul civil.

Întreaga soluţionare a procesului civil implică, cu necesitate, existenţa unor

participanţi la activitatea judiciară, respectiv a unor autorităţi statale şi

a unor persoane fizice. Autorităţile şi persoanele care devin

participanţi la activitatea de judecată poartă denumirea de subiecţi procesuali.

Un rol promordial în activitatea judiciară revine instanţei de judecată, care

acţionează în cadrul desfăşurării procesului civil în calitate de autoritate statală

specializată în activitatea de distribuirea a justiţiei. Autoritatea judecătorească

îşi desfăşoară prerogativele pe baza unor principii democratice, precum autonomia

acesteia în raport cu alte autorităţi publice, având menirea de a contribui la

înfăptuirea unei justiţii imparţiale.

Naşterea oricărui proces implică însă existenţa unor persoane care datorită

nerealizării unor pretenţii pe care le au una împotriva celeilalte pe cale amiabilă,

trebuie să se adreseze instanţei de judecată.

Aceste persoane care declanşează un litigiu cu privire la un drept pentru

rezolvarea căruia este necesar să se adreseze instanţei de judecată se numesc părţi.

Orice litigiu presupune, aşadar, participarea a cel puţin două

părţi cu interese contrarii şi anume: una care formulează pretenţii (reclamantul) şi

alta împotriva căreia se formulează pretenţia (pârâtul).

4

Reclamantul şi pârâtul sunt subiecţi procesuali indispensabili, căci fără

prezenţa lor activitatea judiciară nu este posibilă. În cadrul şi în cursul procedurii

de judecată mai pot interveni, de asemenea, şi alte persoane. Acesta este, în primul

rând, cazul terţilor care pot participa la activitatea judiciară, fie datorită propriei lor

iniţiative, fie din iniţiaţiva părţilor principale.1 

Odată introduce în proces terţele persoane devin părţi ale acestuia. Adeseori,

procesul civil parcurge şi ultima sa fază: executarea silită, caz în care şi organele

de executare devin participanţi la activitatea judiciară. Instanţa, părţile,

terţele persoane şi organele de executare sunt participanţi procesuali principali,

datorită faptului că prin activitatea lor este influenţată direct naşterea, desfăşurarea

şi soarta procesului civil.

În procesul civil mai pot participa şi alte persoane, cum ar fi: martorii,

experţii, interpreţii, etc. Aceştia sunt însă participanţi procesuali auxiliari, rolul lor

fiind unul subsidiar, care vizează doar lămurirea unor împrejurări de fapt ale

cauzei.2

Printre varietatea participanţilor la procesul civil are un rol deosebit li se

atribuie părţilor, care potrivit statutului lor juridic sînt principalii subiecţi fără de

care este imposibil de a înfăptui justiţia.

Reieşind din esenţa principiului disponibilităţii putem releva ca numai

părţile dispun de obiectul litigiului, iar în absenţa obiectului litigiului instanţa este

nevoită să claseze procesul. În cazul părţilor la un proces încheie tranzacţie de

împăcare, care este confirmată de instanţa de judecată, atunci litigiul se stinge prin

pronunţarea unei încheieri.

Conform art.59 din Codul de procedură civilă parte în proces este

reclamantul sau pîrîtul, care poate fi orice persoană fizică sau juridică prezumată,

la momentul intentării procesului, ca subiect al raportului material litigios.

Din prevederile legale observăm că legiuitorul a pus acentul pe aspectul

material al raportului litigios, creîndu-le acestor subiecte un statut juridic special

1 I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil român, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966, p.124.2 I. Leş, ’’Tratat de drept procesual civil’’, Ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag.73.

5

care le distinge de ceilaţi participanţi la proces prin volumul drepturilor şi

obligaţiilor procesuale oferite de legislaţie.

Deoarece în raportul juridic material părţile au dubla calitate în procedura

civilă natura lor se reduce la subiect activ şi subiect pasiv al raportului juridic

litigios. Reieşind din poziţia procesuală a părţilor putem releva că subiectul activ în

procedura civilă este numit reclamant, iar subiectul pasiv este numit pîrît.

Pe parcursul derulării procesului părţile îşi pot schimba poziţia, de exemplu:

pîrîtul cînd atacă cu apel hotărîrea devine subiect activ, iar reclamantul – subiect

pasiv. La fel, pîrîtul cînd depune cererea reconvenţională poate obţine şi calitatea

de reclamant. Codul de procedură civilă foloseşte deseori noţiunile “parte”,

“reclamant” şi “pîrît”.

Conform art.59 Codul de Procedură Civilă noţiunea de “parte” înglobează în

sine noţiunile de “reclamant” şi “pîrît”. Parte în proces (reclamant sau pîrît) poate

fi orice persoană fizică sau juridică prezumată, la momentul intentării procesului,

ca subiect al raportului material litigios.3

Au calitatea de părţi în procesul civil titularii drepturilor şi obligaţiile ce

formează conţinutul raportului juridic de drept substanţial. Persoana care solicită

protecţia instanţei de judecată pentru apărarea unui drept sau interes legitim poartă

denumirea de reclamant, iar persoana chemată să răspundă pentru pretinsa

încălcare poartă denumirea de pîrît.

Calitatea de reclamant sau pîrît revine doar subiectului raportului juridic de

drept material.

Structura procesului civil şi principiile ce stau la temelia realizării actului de

justiţie determină însăşi poziţia părţilor în procesul civil.

În materie civilă părţile se află într-o poziţie de egalitate juridică, ele sînt tot

timpul tratate de către instanţă ca părţi aflate pe picior de egalitate.

În principiu, reclamantul determină calitatea părţilor în proces el este

singurul care poate aprecia împotriva cui se declanşează acţiunea. Pîrîtul nu-şi

3 art.59 Codul de procedură civilă R.M.

6

poate alege calitatea, aceasta-i este impusă de reclamant sau rezultă dintr-o

circumstanţă a legii.

Printre cerinţele pe care trebuie să le întrunească pentru a dobîndi calitatea

de subiect principal al procesului civil sînt:

- prezumţia de subiect al raportului material litigios şi, în consecinţă,

presupus titular al drepturilor, libertăţilor sau intereselor legitime a

căror realizare este imposibilă pe cale amiabilă sau de către alte

organe competente ce nu dispun de atribuţii jurisdicţionale;

- capacitatea juridică procesuală a drepturilor procedurale civile. Lipsa

completă sau parţială a capacităţii de exerciţiu a drepturilor

procedurale nu afectează calitatea de parte în proces, ci face

imposibilă sau dificilă exercitarea în volum deplin a drepturilor şi

obligaţiilor porcesuale, situaţie reparabilă graţie reprezentării legale

sau din oficiu;

- interes material – juridic şi procesual – juridic în cadrul examinării şi

soluţionării pricinilor civile;

- participarea în proces din nume propriu, nemijlocit sau prin

reprezentant;

- sarcina suportării cheltuielilor de judecată;

- extinderea tuturor consecinţelor juridice pe care le va stabili instanţa

prin adoptarea hotărîrii asupra părţilor ca titularii de drepturi,

interese legitime şi obligaţii juridice subiective.4

De obicei, în procesul examinării litigiului civil există un singur reclamant şi

un singur pîrît, însă în preactică se întîlnesc cazuri cînd în acelaşi proces pot

interveni mai mulţi reclamanţi sau mai mulţi pîrîţi.

Această situaţie procesuală figurează în literatura de specialitate sub

denumirea de coparticipare procesuală.

4 Olga Prisecaru, Drept Procesual civil, Note de curs, Ediţia a II-a, Chişinău Editura “Tehnica-Info” 2012, p.70

7

1.2. Noţiunea, temeiurile şi felurile coparticipării procesuale.

Coparticiparea procesuală este o instituţie a dreptului procesual civil care

reglementează situaţiile cînd în cadrul procesului partiipă mai mulţi reclamanţi şi

pîrîţi ale căror interese şi pretenţii nu se exclud reciproc.

Instituţia coparticipării procesuale are o importanţă deosebită pentru

examinarea litigiului civil, deoarece participarea concomitentă a mai multor pîrîţi

sau reclamanţi în proces contribuie la examinarea mai obiectivă a litigiului apărut,

precum şi evită efectuarea unor cheltuieli suplimentare pentru pornirea unui alt

proces.

Pentru ca să se realizeze coparticiparea procesuală legea impune o singură

condiţie – obiectul liigiului să fie un drept sau o obligaţie comună părţilor, ori

dreptul sau obligaţia să aibă aceeaşi cauză.

Instituţia coparticipării procesuale nu schimbă numărul părţilor. Chiar dacă o

acţiune poate fi înaintată în comun de mai mulţi reclamanţi sau împotriva mai

multor pîrîţi, în cadrul procesului rămîn a fi doar două părţi cu interese

contradictorii.

Literatura de specialitate clasifică coparticiparea procesuală în dependenţă

de diferite criterii.

După poziţia procesuală a părţilor, se distinge:

- coparticiparea procesuală activă, cînd în proces intervin mai mulţi

reclamanţi şi un singur pîrît;

- coparticiparea procesuală pasivă, cînd în proces intervine un singur

reclamant şi mai mulţi pîrîţi;

- coparticiparea procesuală mixtă, cînd în proces intervin mai mulţi

reclamanţi şi mai mulţi pîrîţi.

După momentul apariţiei sau în funcţie de momentul intervenţiei,

cunoaştem:

coparticiparea procesuală iniţială, cînd acţiunea civilă este înaintată

concomitent de mai mulţi coreclamanţi sau este îndreptată împotriva

mai multor copîrîţi;

8

coparticiparea procesuală ulterioară, cînd după pornirea procesului,

pe parcursul examinării în prima instanţă, pot interveni mai mulţi

reclamanţi sau pot fi atraşi mai mulţi copîrîţi.

După modul de intervenţie, poate fi:

- coparticipare procesuală obligatorie, cînd examinarea pricinii civile

este imposibilă fără atragerea în proces a celorlalţi coparticipanţi;5

- coparticiparea procesuală facultativă, cînd ceilalţi participanţi sînt

atraşi în proces din oficiul instanţei de judecată sau la discreţia

părţilor.

Art.62 alin.2 din Codul de procedură civilă prevede exhaustiv următoarele

condiţii de admisibilitate a coparticipării procesuale obligatorii, care necesită a fi

înrudite cumulativ:

a. obiectul litigiului îl constituie drepturile şi obligaţiile comune ale mai

multor reclamanţi sau pîrîţi;

b. drepturile şi obligaţiile reclamanţilor şi pîrîţilor decurg din aceleaşi

temeiuri de fapt sau de drept;

c. drepturile şi obligaţiile ce formează obiectul litigiului sînt de aceeaşi

natură.6

Art.63.din Codul de procedură civilă prevede şi condiţiile de admisibilitate

ale coparticipării procesuale facultative, şi anume:

examinarea concomitentă a mai multor pretenţii înaintate de mai

mulţi reclamanţi către acelaşi pîrît ori de un reclamant către mai

mulţi pîrîţi, ori de mai mulţi reclamanţi împotriva mai multor pîrîţi,

inclusive în cazul cînd fiecare pretenţie poate fi examinată şi

executată de sinestătător;

pretenţiile se află în conexiune prin raportul material juridic dintre

coparticipanţi, prin pretenţiile înaintate sau probele commune;

5 Ibedem p.70-716 art.62.din Codul de procedură civilă al R.Moldova

9

există posibilitatea examinării lor în aceeaşi procedură şi de aceeaşi

instanţă.7

Coparticipanţii dispun de aceleaşi drepturi şi obligaţii procesuale ca şi

părţile. Legea le mai oferă nişte drepturi suplimentare.

Astfel, coparticipanţii pot încredinţa susţinerea procesului unuia sau mai

multor coparticipanţi, iar conform art.361 şi 401 din Codul de procedură civilă

coparticipanţii care au participat la process din parte apelantului şi recurantului se

pot alătura la apel sau recurs fără achitarea taxei de stat, dacă pretenţiile lor coincid

cu cele ale apelantului şi recurentului.

1.3. Capacitatea de exerciţiu şi de folosinţă a părţilor în procesul civil.

După cum am menţionat deja, pentru a dobîndi calitatea de subiect principal

al raportului procesual civil, părţile trebuie să dispună de capacitatea procesual

civilă, care este alcătuită din capacitatea procasual civilă de folosinţă li capacitatea

procasual civil de exerciţiu.

Capacitatea de folosinţă a drepturilor procesuale civile constau în

aptitudinie persoanei fizice sau juridice de a avea drepturi şi obligaţii. Ea este

recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor fizice şi organizaţiilor care se

bucură, conform legii, de dreptul adresării în judecată pentru apărarea drepturilor,

libertăţilor şi intereselor lor legitime.

Capacitatea procesuală de folosinţă a persoanei fizice se dobîndeşte în

momentul naşterii şi încetează odată cu decesul, iar cea a persoanei juridice se

dobîndeşte din momentul înregistrării în registrul de stat şi încetează odată cu

radierea acesteia.

Capacitatea de exerciţiu a drepturilor procesuale civile reprezintă

aptitudinea persoanei fizice sau juridice de a dispune de drepturile sale procesuale,

precum şi de a-şi asuma anumite obligaţi prevăzute de art.56 Codul de procedură

civilă.

7 art.63.din Codul de procedură civilă al R.Moldova.

10

Capacitatea de a-şi exercita în volum deplin, persoanl sau prin reprezentant,

drepturile şi obligaţiile procesuale în judecată o au persoanele fizice de la vărsta de

18 ani, precum şi persoanele juridice, iar în cazurile prevăzute de lege, entităţile

care nu au persoanlitate juridică, dar dispun de organe de conducere proprii.

Capacitatea procesuală de exerciţiu a persoanelor fizice apare odată cu

atingerea majoratului – de la vărsta de 18 ani şi dispare odată cu decesul.

Capacitate procesuală de exerciţiu a persoanelor juridice apare şi dispare odată cu

capacitatea procesuală de folosinţă.

1.4. Drepturile şi obligaţiile procesuale ale părţilor.

Pentru a-şi putea restabili drepturile şi interesele ocrotite de lege, părţile sînt

investite cu anumite drepturi şi obligaţii procesuale care trebuie să fie exercitate pe

parcursul soluţionării litigiului civil.

Întrucît potrivit principiului disponibilităţii, părţile şi ceilalţi participanţi la

proces dispun de toate mijloacele procesuale de a-şi apăra drepturile pretinse,

legislaţia procesual civilă stabileşte anumite drepturi care sunt comune tuturor

participanţilor la proces, individualizînd, totodată, drepturile ce aparţin numai

părţilor.

Astfel, drepturile procedurale ale părţilor pot fi divizate în două categorii:

drepturi generale, care prin esenţa lor sînt comune tuturor

participanţilor la proces şi care sînt prevăzute în art.56 din Codul de procedură

civilă.8 Printre acestea se enumeră:

1. dreptul de a lua cunoştinţă de materialele dosarului;

2. dreptul de a face extrase şi copii de pe materialele dosarului;

3. dreptul de solicita recuzări;

4. dreptul de a prezenta probe;

5. drpetul de a participa la cercetarea probelor;

6. dreptul de pune întrbări altor participanţi la proces, martorilor, experţilor şi

specialiştilor;

8 art.56 din Codul de procedură civilă al Republicii Moldova,

11

7. dreptul de a formula cereri;

8. dreptul de a reclama probe;

9. dreptul de a da instanţei explicaţii orale şi scrise;

10.dreptul de a expune argumente şi considerente asupra problemelor care apar

în dezbaterile judiciare;

dreptul de a înainta obiecţii împotriva demersurilor, argumentelor şi

considerentelor celorlalţi participanţi;

a. dreptul de atăca actele judiciare;

b. dreptul de a-şi exercita şi alte drepturi procesuale acordate de legislaţia

procesual civilă.

drepturi speciale, care pot fi realizate doar de către părţi şi sînt

prevăzute în art.60 din Codul de procedură civilă. Aceste drepturi pot fi transmise

reprezentanţilor prin procedura specială, indicîndu-se expres în conţinutul procurii

drepturile care se transmit. Deci, părţile dispun de următoarele drepturi speciale:

a. dreptul de a modifica temeiul şi obiectul acţiunii;

b. dreptul de a majora sau diminua volumul pretenţiilor;

c. dreptul de a renunţa total sau parţial la acţiune;

d. dreptul de arecunoaşte total sau parţial la acţiune;

e. dreptul de a încheia o tranzacţie de împăcare.

În literatura de specialitate, drepturile procedurale ale părţilor sînt clasificate

în:

drepturi procedurale specifice reclamantului, şi anume dreptul de a

modifica şi completa cererea de chemare în judecată; dreptul de a

renunţa la acţiune-

drepturi procedurale specifice pîrîtului, şi anume: dreptul de a

recunoaşte pretenţiile reclamantului; de a-şi formula apărarea printr-o

referinţă; de a invoca pretenţii proprii printr-o cerere reconvenţională;

de a cere strămutarea pricinii la instanţa de la domiciliu sau la locul de

aflare al său etc.9

9 I.Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit, p. 272 - 278

12

drepturi procedurale comune ambelor părţi, precum este dreptul de a

pune capăt litigiului printr-o tranzacţie de împăcare.

Pe lîngă drepturile procesuale părţile dispun de anumite obligaţii ce trebuie

să fie realizate conform Codului de procedură civilă.

Prin obligaţie procesuală înţelegem acele îndatoriri pe care trebuie să le

execute părţile în procesul examinării pricinii civile. Confom legii există o singură

obligaţie porcesuală de a se folosi cu bună credinţă de drepturile sale procesuale.

În cazurile cînd părţile fac abuz de drepturile lor procesuale, instanţa este în

drept să aplice părţii culpabile anumite sancţiuni procesuale pentru despăgubirea

prejudiciilor cauzate celorlalţi participanţi la proces, comise în rezultatul abuzului

efectuat.

Dintre aceste obligatii procesuale una dintre cele mai importante este cea

privitoare la exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procedurale.

Potrivit art. 61 alin.(1) Codul de procedură civilă.: „Părţile sînt obligate să se

folosească cu bună-credinţă de drepturile lor procedurale. Instanţa judecătorească

pune capăt oricărui abuz de aceste drepturi dacă prin abuz se urmăreşte

tergiversarea procesului sau inducerea sa în eroare. 10

În caz de înaintare cu rea-credinţă a unor cereri vădit neîntemeiate de

contestare a unui înscris sau a semnăturii de pe înscris, de formulare a unei cereri

de amînare a procesului sau de strămutare a pricinii, de obţinere de către

reclamantul căruia i s-a respins acţiunea a unor măsuri de asigurare prin care pîrîtul

a fost păgubit, dacă prin aceste acţiuni s-a cauzat amînarea (suspendarea) judecării

pricinii sau tergiversarea executării actului judiciar, partea vinovată poate fi

obligată de instanţă, la cererea părţii interesate, la plata unei despăgubiri.

1.5. Noţiunea şi temeiurile succesiunii în drepturile procesuale.

În timpul examinării pricinii civile se întîlnesc situaţii cînd părţile, din

anumite considerente ce nu depind de voinţa lor, nu-şi pot realiza drepturil şi

exercita obligaţiile lor procesuale, care le revin conform legislaţiei.

10 Art.61 Codul de Procedură Civilă.

13

În scopul continuării soluţionării litigiului în circumstanţele ce fac

imposibilă examinarea ulterioară a pricinii, legiuitorul a stabilit o posibilitate

legală cu drepturile părţilor să fie transmise succesorilor săi. Această situaţie

procesuală poartă denumirea de succesiune în drepturi procesuale ale părţilor.

Succesiunea în drepturi procesuale este o instituţie a dreptului procesual

civil care reglamentează trecerea drepturilor şi obligaţiilor procesuale de la

predecesorii în drepturi materiale la alte persoane, care anterior nu au participat în

proces.

Condiţia generală pentru ca succesiunea procesuală să aibă loc este ca

dreptul subiectiv ce se află în litigiu să fie susceptibil de a fi transmis prin

intermediul succesiunii din dreptul material. Printre temeiurile succesiunii se

regăsesc următoarele fapte juridice:

- decesul persoanei fizice;

- reorganizarea persoanei juridice;

- cesiunea de creanţă, transferul de datorie şi alte cazuri de subrogare.

Conform legii, succesiunea în drepturi procedurale se produce atunci cînd

una din părţi iese din raportul material litigios sau din raportul stabilit prin

hotărîrea judecătorescă. Deşi art.70 din Codul de procedură civilă se referă la părţi,

succesiunea procesuală se poate produce şi în privinţa intervenienţilor principali.

Succesiunea în drepturi procedurale se face în baza cererii persoanei

succesor, în orice fază a procesului. În acest scop, instanţa de judecată va emite o

încheiere despre admiterea sau despre refuzul în admiterea succesorului, care pot fi

atacate de recurs.

Admiţînd succesiunea în drepturi, instanţa de judecată este obligată să

suspende procesul în cazul decesului sau reorganizării părţii în proces ori a

intervenientului principal, dacă raportul juridic litigios permite succesiunea în

drepturi.

Aceste săvîrşite pînă la intrarea în proces a succesorului sînt obligatorii lui în

măsura în care ar fi fost obligatorii persoanei pe care succesorul în drepturi a

subrogat-o.

14

Succesiunea procesuală poate fi universală, atunci cînd succesorul în

drepturi materiale preia întreg volumul de drepturi şi obligaţii ale predecesorului

(deces sau reorganizarea).

Succesiunea procesuală poate fi singulară sau parţială, atunci cînd

predecesorul transmite, conform legii, o parte din drepturile sau obligaţiile sale.11

În funcţie de aceste două categorii de succesiune diferă şi procedura

înfăptuirii acesteia. Dacă în procesul deja pornit apar temeiurile succesiunii

universale, atunci procesul urmează a fi în mod obligatoriu suspendat conform

art.260 alin.(1)lit.a)din Codul de procedură civilă. Dacă are loc succesiunea

procesuală parţială, atunci ea se produce fără a suspenda procesul.

CAPITOLUL II. PARTICIPANŢII LA PROCES.

2.1. Participarea intervenienţilor la procesul civil.

11 Olga Pisarenco, Drept Procesual Civil, Note de curs, Ediţia a II-a, Chişinău Editura „Tehnica-Info” 2012, p.86.

15

Printre participanţii la procesul civil, după părţile litigante, un loc deosebit li

se atribuie intervenienţilor, doarece după statutul lor juridic şi drepturile procesuale

oferite de legislaţie, ei dispun de un anumit interes asupra obiectului litigiului

dedus instanţei spre examinare. Intervenienţii nu sînt participanţi iniţiali la raportul

juridic material, ei intervin mai apoi.

Importanţa instituţiei intervenienţilor pocesuali are un caracter atît practic cît

şi teoretic. Din punct de vedere practic, atragerea în procesul civil contribuie la

examinarea mai obiectivă şi rapidă a litigiului, doarece în absenţa lor instanţa nu

poate pronunţa o hotărîre prin care s-ar reflecta drepturile şi obligaţiile procesuale

ale altor persoane care n-au participat la raportul material litigios.

Prin atragerea intervenienţilor în procesul civil se evită pornirea unui alt

proces care derivă din drepturile subiective ale intervenienţilor asupra obiectului

litigiului.

Sub aspect teoretic, intervenţia procesuală permite de a stabili nivelul de

cointeresare a acestor participanţi la proces, de a delimita drepturile şi obligaţiile

procesuale pe care le oferă legislaţia acestora precum şi a determina statutul juridic

al intervenientului în raport cu alţi participanţi la proces.

Prin conceptul de intervenienţi procesuali înţelegem persoanele fizice şi

juridice care intervin într-un process deja început pentru a-şi apăra drepturile şi

interesele lor.12

Potrivit art.55 Cod de Procedură Civilă, legislatorul atribuie la participanţii

la proces şi aşa-numiţii intervenienţi. Este evident că cuvîntul ,,intervenient"

provine de la cuvântul „intervenţie".13 Astfel, ne dăm seama că intervenienţii sunt

subiecţi ai instituţiei intervenţiei procesual civile.

Intervenţia poate fi definită ca instituţie procesuală care conferă terţului

posibilitatea de a participa din proprie iniţiativă la un proces în curs de judecată

între alte persoane în scopul valorificării unui drept propriu sau spre a sprijini

apărarea reclamantului sau pîrîtului.

12 Olga Pisarenco, op. cit., p.6513 art.55 Cod de Procedură Civilă al Republicii Moldova.

16

Intervenţia în interes propriu mai este denumită şi intervenţie principală sau

agresivă, iar intervenţia în interesul uneia dintr părţi mai poartă denumirea de

intervenţie accesorie, auxiliară, alăturată sau conservatoare.

Distincţia dintre cele două forme ale intervenţiei, în principal, ţine de scopul

diferit urmărit de către intervenient. În cazul intervenţiei principale terţul urmăreşte

valorificarea unui drept propriu în confruntarea sa cu părţile principale sau numai

cu una din ele. Spre a ajunge la o atare finalitate, terţul exercită practic o acţiune

civilă distinctă. Situaţia este cu totul diferită în cazul intervenţiei accesorii. De data

aceasta terţul acţionează doar pentru a sprijini apărarea uneia dintre părţile

principale.

Condiţia existenţei unui proces civil în curs de judecată între alte persoane

este determinată de caracterul incident al tuturor formelor de participare a terţelor

persoane la procesul civil. în cazul intervenţiei, condiţia enunţată poate fi desprinsă

chiar din alin.l art.65 Codul de Procedură Civilă: „Orice persoană interesată poate

interveni într-un proces ce se desfăşoară între alte persoane".

O altă condiţie pentru intervenţiea terţilor în proces ar fi existenţa unei

legături de conexitate, care implică anumite relaţii între cererea privind participarea

terţilor şi cererea principală, de aşa natură încît protejarea unui interes al terţului

sau al uneia dintre părţi nu s-ar putea realiza fără soluţionarea conexă a cererilor

respective.

Intervenţia principală. Legea oferă persoanei fizice sau juridice posibilitatea

de a-şi apăra dreptul subiectiv la timp, intervenind în procesul pornit în calitate de

intervenient care formulează pretenţii proprii cu privire la obiectul litigiului.14

Potrivit alin.l art.65 С.Р.С:„Intervenţia este în interesul propriu când

intervenientul invocă un drept al său asupra obiectului litigiului". Intervenţia

principală constituie, în primul rînd, un incident procedural de natură să amplifice

cadrul iniţial cu privire la părţile în proces. Un asemenea incident este determinat

de inţiativa unei terţe persoane. 15

14 Alexandru Prisac Drept Procesual Civil Partea Generală, Editura Cartier Juridic, Chişinău 2013, p.215.15 alin.l art.65 Сodul de Рrocedură Сivilă al Republicii Moldova.

17

Din acest punct de vedere, un atare incident se deosebeşte de celelalte

incidente ce pot aduce modificării în legătură cu acţiunea sau cu mijloacele de

apărare şi care sunt determinate de părţile principale.

Din punct de vedere al conţinutului, intervenţia principală constituie o

veritabilă acţiune civilă, întrucît prin intermediul ei se urmăreşte valorificarea unui

drept subiectiv. Acest caracter al intervenţiei principale este incontestabil într-

adevăr, prin intermediul intervenţiei principale terţul urmăreşte valorificarea unui

drept propriu.

De aceea, pentru exercitarea intervenţiei principale sunt necesare aceleaşi

condiţii ca şi pentru acţiunea civilă.

Cu toate acestea, intervenţia principală nu poate fi identificată întru totul cu

acţiunea civilă propriu-zisă. între cele două instituţii există deosebiri importante

care sînt determinate şi de cerinţele specifice de exercitare a intervenţiei.

Intervenţia principală poate fi definită ca o acţiune prin care totul intervenint

formulează o pretenţie destinctă, dar conexă cu cererea principală, într-un proces

ce se desfăşoară între alte persoane în scopul obţinerei unei hotărîri judecătoreşti

favorabile.

Din momentul admiterii intervenientului care formulează pretenţii proprii cu

privire la obiectul litigiului în proces, el dispune de drepturi şi obligaţii de care le

are reclamantul în proces.

Intervenţia principală se soluţionează odată cu acţiunea principală, în cazul

în care se constată că acţiunea intervenientului principal nu se raportează la

obiectul litigiului, instanţa pronunţă o încheiere prin care refuză să examineze

concomitent cu acţiunea iniţială a reclamantului. În astfel de cazuri, intervenientul

principal nu decade din dreptul de a cere intentarea unui proces pe baze generale.

Situaţia procesuală a intervenientului care formulează pritenţii proprii cu

privire la obiectul litigiului se aseamănă cu situaţia procesuală a corcclamantului,

cu deosebirea că:

- intervenientul întotdeuna intervine în procesul deja pornit;

18

- pretenţiile intervenientului survin din alte sau din aceleaşi cauze ca şi ale

reclamantului şi întotdeauna complet sau porţial exclude pretenţia ultimului.

Intervenţia principală este una din formele de participare a terţilor în proces

a cărei aplicabilitate în practică este frecventă. Cel mai des, intervenţia principală

este exercitată în cadrul acţiunei imobiliare, în litigiile locative, precum şi în

litigiile succesorale.

Intervenţia accesorie. Potrivit alin.1 art.67 Codul de Procedură Civilă,

persoana interesată într-un proces pornit între alte persoane poate interveni alături

de reclamant sau de pîrît pînă la închiderea dezbaterilor judiciare în orice instanţă

dacă hotărîrea pronunţată ar putea influenţa drepturile şi obligaţiile lui faţă de una

din părţi.16

Intervenţia accesorie are un scop limitat, întucât cel ce realizează intervenţia

nu invocă un drept propriu şi nu urmăreşte pronunţarea unei hotărîri pentru el, ci

pentru partea în favoarea caria a intervenit.

Intervenţia în proces de partea reclamantului sau pîrîtului nu crează pentru

intervcnientul accesoriu condiţia de parte (coparticipant) în litigiul dintre reclamant

şi pârît. Intervcnientul accesoriu nu este considerat subiect al relaţiei juridice

material litigioase şi nu formulează nici un fel de pretenţii proprii asupra obiectului

litigiului. De aceea, legea nu acordă intervenientului accesoriu volumul de drepturi

şi obligaţii ca şi părţilor.

Astfel, art.68 Codul de Procedură Civilă prevede: „Intervenientul accesoriu

are drepturile şi obligaţiile procedurale ale părţii caria i se alătură, cu excepţia

dreptului de a modifica temeiul şi obiectul acţiunii, de a majora sau reduce

cuantumul pretenţiilor din acţiune, precum şi de a renunţa la acţiune, de a

recunoaşte acţiunea sau de a încheia tranzacţie, de a înainta acţiune

reconvenţională sau de a cere executarea silită a hotărîrii, închierii sau deciziei

judecătoreşti". Intervinentul accesoriu poate interveni în proces atăt la cererea sa,

cît şi la cererea uneia dintre părţi sau din oficiu.

16 alin.1 art.67 Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova.

19

Astfel, art.69 alin.(1) prevede: „dacă, în urma pronunţării hotărîrii, partea în

proces obţine un drept faţă de intcrvinentul accesoriu sau aceasta poate înainta

pretenţii împotriva ei, partea interesată este obligată să-1 înştiinţeze despre

pornirea procesului şi să prizinte în judecată un demers, solicitînd introducerea lor

în proces.

În acest scop, partea interesată depune în judecată o cerere, copia de pe care

o expediază intcrvenientului accesoriu, precum şi explicaţia dreptului acestuia de a

interveni în proces în timp de 15 zile".

Neintervenirea în proces fără motive întemiate a intervinientului accesoriu,

înştiinţat în modul descris mai sus, îl decade din dreptul de a dovedi că litigiul a

fost soluţionat greşit din cauza incorectitudinii în proces a părţii la care urma să se

alăture în măsura în care nu dovedeşte că explicaţiile, acţiunile şi mijloacele de

apărare ale părţii au fost greşite din intenţie sau din culpă gravă.

Modul de soluţionare a intervenţiei accesorii este influenţat în mod

semnificativ de soluţia ce urmează să fie pronunţată în cadrul acţiunii principale. O

atare realitate procesuală este o expresie elocventă a raportului de dependenţă

dintre o cerere accesorie şi una principală.17

Astfel, se pot formula următoarele concluzii: respingirea acţiunii principale

determină şi respingerea intervenţiei făcute în favoarea reclamantului; admitirea

acţiunii principale poate determina şi admiterea intervenţiei făcute în favoarea

reclamantului, cu condiţia evidentă a îndeplinirii tuturor condiţiilor sale de

admisibilitate; admiterea acţiunii principale conduce la respingirea intervenţiei

tăcute în interesul pîrîtului; respingerea acţiunii principale poate determina însă şi

admiterea intervenţiei făcute în interesul părîtului.

2.2. Procurorul, temeiurile şi formele de participare la procesul civil.

Temeiurile şi formele de participare a procurorului în procesul civil.

Conform alin.l art.71 Codul de Procedură Civilă, procurorul participă la judecarea

17 I. Deleanu, op. cit, vol.I, p.352 - 364

20

pricinilor civile în primă instanţă, în calitate de participant la proces, dacă el însuşi

la pornit în condiţiile legii.

Acţiunea în apărare a drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime poate fi

intentată de către procuror numai la cererea scrisă a persoanei interesate dacă

aceasta nu se poate adresa în judecată personal din cauză de sănătate, vîrstă

înaintată, incapabilitatc sau din alte motive întemeiate.

Acţiunea în apărarea intereselor persoanei incapabile poate fi înaintată de

procuror indiferent de existenţa cererii persoanei interesate sau a reprezentantului

ei legal. În cazurile prevăzute de lege, procurorul este în drept să se adreseze în

judecată în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr

nelimitat de persoane.

Procurorul este în drept să adreseze în judecată o acţiune sau o cerere în

apărarea drepturilor şi intereselor statului şi ale societăţii ce ţin de:

a) formarea şi executarea bugetului;

b) protecţia proprietăţii aflate în posesiunea exclusivă a statului;

c) recuperarea prejudiciului cauzat statului;18

d) rezilierea contractului care lezează statul în interesele lui;

c) perceperea unei sume în beneficiul agenţilor econoinici în al căror capital

statutar statul are cotă-parte;

f) declararea, în condiţiile legii, a actelor normative ale autorităţilor publice,

ale altor organe şi organizaţii, ale persoanelor oficiale sau funcţionarilor publici ca

fiind nule;

g) percenerea în beneficiul statului a bunurilor dobîndite ilicit;

h) anularea înregistrării şi lichidarea persoanei juridice în cazul încălcării

modului stabilit de constituire, precum şi urmărirea veniturilor ci ilicite;

i) protecţia mediului înconjurător;

j) alte cazuri prevăzute de lege.

Drepturile şi obligaţiile procedurale ale procurorului.

18 M.Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Editura Rosetti, Bucureşti, 2002, p.96-126

21

Procurorul care a intentat o acţiune are drepturile şi obligaţiile procedurale

de reclamant, cu excepţia drepturilor de a încheia tranzacţie şi a obligaţia de a

achita cheltuclile de judecată.

Renunţarea procurorului la pretenţiile înaintate în apărarea intereselor unei

alte persoane nu o privează pe aceasta sau pe reprezentantul ei legal de dreptul de a

cere examinarea pricinii în fond.19

Dacă reclamantul renunţă să intervină în procesul intentat de procuror,

instanţa scoate cererea de pe rol. În cazul în care reclamantul renunţă la acţiune,

instanţa încetează procesul doar dacă renunţarea reclamantului nu contravine legii

şi nu încalcă drepturile şi interesele legitime ale altor persoane.

Neprezentarea procurorului, citat legal, în şedinţa de judecată nu împiedică

examinarea pricinii dacă persoana în interesele căreia s-a înaintat acţiunea susţine

examinarea cauzei în lipsa procurorului.

2.3. Participarea la proces a autorităţilor publice, organizaţiilor şi cetăţenilor

pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor altor persoane

Participarea în procesul civil a autorităţilor publice, organizaţiilor,

persoanelor fizice în apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale

unor alte persoane.

În cazurile prevăzute de lege, autorităţile publice, organizaţiile, persoanele

fizice pot adresa în judecată acţiune (cerere) în apărarea drepturilor, libertăţilor şi

intereselor legitime ale unor alte persoane, la cererea acestora, sau în apărarea

drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale unui număr nelimitat de persoane.

Acţiunea în apărarea intereselor unei persoane incapabile poate fi intentată

independent de existenţa cererii unei persoane interesate sau a reprezentantului ei

legal (art. 73 Codul de Procedură Civilă).

Este cunoscut faptul că autorităţile publice pot avea în proces calitatea de

părţi sau intervenienţi, ce formulează pretenţii proprii, în acele cazuri cînd ele

însele sunt nemijlocit purtători de drepturi şi obligaţiuni, a căror apărare o cer 19 Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă. Vol. II, Bucureşti, Editura Naţional, 1997, p.65

22

instanţei de judecată, cînd participă în proces în nume propriu şi în apărarea

intereselor proprii.

În situaţia expusă mai sus ei au interes material-juridic şi procesul-juridic în

mersul procesului. În acest caz ei obţin calitatea juridică de reclamant sau pârât în

proces. Însă autorităţile publice, organizaţiile şi persoanele fizice pot participa în

procesul civil pentru apărarea nu numai a drepturilor şi intereselor proprii ocrotite

de lege, ci şi pentru apărarea intereselor şi drepturilor altor persoane, care sunt

subiecţi ai raportului juridic material litigios.

În acest caz temeiul participării lor în proces va fi interesul lor pentru

soluţionarea legală şi întemeiată a litigiului, ce reiese din acele funcţii şi

obligaţiuni, date prin lege în competenţa organului de stat.

Autorităţile se raportă la acea grupă de participanţi, care au doar interes

procesual-juridic în mersul procesului, participă în proces în nume propriu, dar în

apărarea intereselor altor persoane. Legislaţia prevede două forme procesuale de

participare a autorităţilor publice în procesul civil:

1. Adresarea în instanţă cu cererea de chemare în judecată în apărarea

drepturilor, libertăţilor şi intereselor ocrotite de lege ale altor personae sau ale unui

cerc nelimitat de persoane.

2. Intervenirea în proces din iniţiativă proprie sau din iniţativa persoanelor

participante la proces sau din oficiul instanţei pentru darea concluziilor potrivit

funcţiei.

Scopul principal al participării în ambele forme constă în apărarea

drepturilor şi intereselor persoanelor, îndeplinirea obligaţiunilor cu care sunt

împuternicite de către stat pentru apărarea acestor drepturi şi interese prin

partciparea în instanţă.

Participând la proces, autorităţile publice apără nu numai drepturile

persoanelor ce nemijlocit dispun de ele, dar şi interesele statului şi ale societăţii în

întregime, adică ordinea de drept.20

20 M. Tăbârcă, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat cu legislaţie, jurisprudenţă şi doctrină, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 114

23

Participarea la procesul civil a autorităţilor publice pentru depunerea

concluziilor.

În cazurile stabilite de lege, autorităţile publice competente, din proprie

iniţiativă, la cererea participanţilor la proces sau din oficiul instanţei, pot interveni

în proces pînă la pronuţarea hotârîrii în primă instanţă precum şi în instanţa de

apel, pentru a depune concluzii, potrivit funcţiei, în vederea apărării drepturilor,

libertăţilor şi intereselor legitime ale altor persoane, a intereselor statului şi ale

societăţii.

Temei pentru puneria concluzilor este îndeplinirea anumitor funcţii într-un

domeniu sau altul de administrare, ce intră în competenţa organului dat. Acestea

sunt cazurile cînd este vorba de recuperarea prejudiciului adus persoanelor în urma

schilodirii corporarle sau altor lezări ale integrităţii corporale în legătură cu

exercitarea funcţilor lor la o întreprindere.

Instanţa de judicată este obligată să ceară concluzia inspectorului tehnic pe

protecţie a muncii, care va indica care au fost cauzele vătămări sănătăţii.

La examinaaria de către instanţa judecătorească a litigiilor privind educaţia

copilului este obligatorie atît participarea autorităţii tutelare, precum şi punerea de

către ia a concluziilor.

Atragerea în proces a autorităţilor publice pentru a depune concluzii are loc în faza

pregătirii pentru dezbaterile judiciare. Instanţa de judecată adoptă o închiere de

citare a organelor date, unde va indica toate problemele pe care trebuie să le

examineze organului dat şi să depună concluzia.

Reprezentanţii autorităţilor publice la cererea părţilor sau conform încheierii

instanţei de judecată vor ieşi la faţa locului, efectuează cercetări, examinează

probe, documente, deferite acte normative, discută cu părţile, alte persoane

ş.a.m.d., după care se formulează concluzia.

Reprezentantul organului participă în dezbaterile judiciare la examinarea

materialelor

pricinii. Dacă în timpul dezbaterilor judiciare sau stabilit alte fapte sau materiale,

instanţa de judecată este în drept să nu fie de acord cu prima concluzie sau să

24

amîne pricina şi să oblige autoritatea publică să dea o concluzie repetată luînd în

considiraţie materialele noi.

Participarea reprezentantului autorităţii publice la şedinţa judiciară nu

întodeauna este necesară. Uneori e destulă concluzia acestuia în formă scrisă. De

exemplu, în cauzele despre restituirea pagubei pricinuite sănătăţii este de ajuns

concluzia dată în formă scris a inspectorului pentru protecţia muncii. Însă în unele

cazurii prezenţa autorităţilor publice este obligatorie, de exemplu, în cazurile cu

priivire la educarea copiilor ş.a.

Autorităţile publice pot depune concluzii chiar pînă la intentarea procesului

din iniţiativa sa. De regulă, condiţilc în care se află copilul se determină de organul

de tutelă şi curatelă pîna la înaintarea cererii în judecată despre decăderea din

drepturile părinteşti sau despre luarea copililui de la părinţi fără a-l decădea din

drepturile părinteşti.

Concluziile autorităţilor publice, incluse de instanţă ca participanţi la proces

sau care au intervenit în proces din proprie iniţiativă, se citesc în şedinţa de

judecată; după aceasta instanţa şi participanţii la proces pot pune întrebări

împuterniciţilor acestor organe în scopul clarificării şi completării concluziilor.

Dacă autoritatea publică este atrasă în proces de instanţa de judecată, atunci

punerea concluziei este nu numai un drept al organului dat, ci şi o obligaţiune.

Concluziile autorităţilor publice au o inportanţă deosebită, însă trebue să

menţionăm că ele nu sunt obligatorii pentru instanţa de judecată.

Drepturile şi obligările procedurale. Organele, organizaţiile, persoanele

fizice care au intentat proces în apărarea intereselor unor alte persoane au drepturi

şi obligaţii procedurale de reclamant, cu excepţia dreptului de a încheia tranzacţie

şi a obligaţiei de a achita cheltuielile de judecată.

În cazul partucipării la proces a autorităţilor publice pentru a depune

concluzii, autorităţile menţionate au drepturile procedurale de participant la proces

specificate în art.56 C.P.C, precum şi în alte legi.

Deosebirea poziţiei procedurale a autorităţilor publice de alţi participanţi la

process:

25

- Autorităţile publice se deosebesc de părţi şi intervenienţi prin aceea că nu

sunt subiecţi ai raportului material litigios.

- Autorităţile publice se deosebesc de reprezentanţii părţilor, intervenienţi

prin aceea că, intentînd procesul, ei participă în nume propriu şi nu este nevoie de a

primi de la părţi procuri speciale sau alte documente cu dreptul de aduce procesul.

- Deosebirea dintre autorităţile publice şi procuror constă în aceea că

procurorul poate participa la toate tipurile de litigii când este necesară apărarea

drepturilor şi intereselor legitime ale minoilor, persoanelor în vârstă, intereselor

statului şi ale societăţii. Pe când autorităţile publice participă numai la judecarea

pricinilor la care conform competenţei lor pot da o concluzie într-un domeniu sau

altul.

- De asemenea, există deosebire între concluziile autorităţilor publice şi

concluziile expertului.

Expertul este persoana care nu este interesată în mersul procesului, pe când

împutericitul autorităţilor publice are interes, reieşind din scopul îndeplinirii

obligaţiilor ce îi revin. Expertul este numit printr-o încheiere a instanţei de judecată

şi el răspunde la întrebările adresate de către instanţa de judecată şi răspunsul se

referă numai la stabilirea faptelor sau la aprecierea lor.21

Autoritatea publică, însă, nu se limitează numai la aprecierea faptelor - ca

poate să-şi expună părerea referitor la faptul care hotărâre a instanţei de judecată va

fi mai corectă.

2.4. Reprezentarea în instanţa judecătorească.

Persoanele fizice pot să-şi apere interesele şi drepturile ocrotite de lege în

instanţa de judecată personal sau prin reprezentanţi. Participarea personală

a cetăţeanului la proces nu-1 decade din dreptul de a avea în acest process un

reprezentant.

În procesul civil, personale juridice sunt reprezentate în instanţă de către

organele lor de administrare, acţionând în limitele împuternicirilor ce le sunt

21 V.M. Ciobanu, op. cit., p. 338

26

acordate prin lege, statut sau regulament ori de către reprezentanţi.

Conducătorii de organizaţii, care se prezintă în calitate de organ

al persoanei juridice, prezintă instanţei documentele ce atestă funcţia sau

împuternicirile pe care le deţin, ori, după caz, prin actele de constituire. Necesitatea

acestei instituţii este determinată de mai multe temeiuri:

- unii dintre participanţii la proces pot fi incapabili, cu capacitate de exerciţiu

limitată sau lipsiţi de ea prin hotărârea instanţei de judecată şi în aceste cazuri

drepturile şi interesele lor trebuie să le apere părinţii, înfietorii, organele de tutelă şi

curatelă;

- interesele persoanelor juridice sau fizice pot fi apărate de reprezentanţi;

- persoanele care nu cunosc legislaţia în vigoare de asemenea pot fi

reprezentaţi.

 Reprezentarea juridică este o instituţie procesual civila, când o persoană

numită reprezentant îndeplineşte în instanţa de judecată acte procedurale în baza

împuternicirilor date de către altă persoană numită reprezentat.

În funcţie de importanţa juridică a voinţei persoanelor reprezentate pentru

apariţia reprezentării judiciare, evidenţiem:

reprezentare obligatorie legală, pentru apariţia căreia nu se cere

acordul persoanei reprezentate;

reprezentare neobligatorie, care poate apărea doar la dorinţa persoanei

reprezentate.22

Reprezentarea obligatorie legală se exercită în apărarea drepturilor,

libertăţilor şi intereselor persoanelor fizice ce nu au capacitate de exerciţiu deplină

şi persoanelor fizice declarate ca având capacitate de exerciţiu limită. Expresia

"reprezentare obligatorie legală" se explică prin faptul că persoana, datorită

incapacităţii de exerciţiu totale sau parţiale nu poate, de sinestătător să-şi aleagă

reprezentant, de aceea reprezentantul este stabilit de lege.

Drepturile şi interesele ocrotite prin lege ale persoanelor ce nu au capacitatea

deplină de exerciţiu şi ale celor declarate ca avînd capacitatea de exerciţiu limitată

22 I. Dorfman. Drept procesual - civil, Chisinau, 2003, p.67;

27

sunt apărate înaintea instanţei de către părinţi, înfietori, tutorii sau

curatorii, de alte persoane cărora acest drept le este acordat

de lege. Aceştia vor prezenta instanţei documentele care certifică împuternicirile

lor.

Reprezentanţii legali săvârşesc în numele celor reprezentaţi toate actele de

procedură, pe care are dreptul să le săvârşească cel reprezentat, cu restricţiile

prevăzute de lege.

În procesul în care urmează sâ participe o persoană, declarată dispărută fără

urmă în modul stabilit de lege, aceasta va fi reprezentată de administratorul

fiduciar sau de tutorele numit în conformitate cu legea.

În procesul în care urmează să participe moştenitorul unei persoane decedate

sau al unei persoane declarată decedată după procedura stabilită, dacă succesiunea

nu a fost acceptată de nimeni, acesta va fi reprezentat de custodele sau tutorele

numit în conformitate cu legea.

În cazurile prevăzute mai sus, părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii pot

încredinţa ducerea procesului îninstanţa de judecată unei alte persoane, alese de ei

în calitate de reprezentant. Reprezentantul legal poate fi chemat personal în

judecată pentru a da explicaţii referitor la actele pe care le-a încheiat sau săvârşit în

această calitate.

Reprezentarea neobligatorie, în funcţie de caracterul relaţiilor dintre

reprezentant şi reprezentat, poate fi împărţită în: reprezentare contractuală şi

reprezentare obştească.

Reprezentarea contractuală apare în baza contractului juridic-civil de

mandat, conform căruia o persoană numită reprezentat împuterniceşte altă

persoană numită reprezentant pentru a-i apăra drepturile şi interesele în instanţa de

judecată, îndeplinind diferite acte procedurale.

Reprezentarea contractuală poate fi întemeiată şi în baza raporturilor juridice

de muncă şi poate fi înfăptuită de către un colaborator permanent al întreprinderii

(deexemplu, juristul întreprinderii).

28

În acest caz drept temei al reprezentării serveşte contractul de muncă dintre

întreprindere şi muncitor. Cercul persoanelor care pot fi reprezentanţi contractuali

în proces este destul de larg, el fiind stabilit de art.76 C.P.C.

Astfel, reprezentant în judecată poate fi oricare persoană cu capacitate de

exerciţiu deplină care are împuternicirile respective,

legalizate în modul stabilit pentru a susţine procesul,

cu excepţia persoanelor specificate în art.78 C.P.C. Obştească se numeşte

reprezentarea înfăptuită în procesul civil de către membrii organizaţiilor obşteşti,

împuterniciţi de organizaţiile lor obşteşti, precum şi de alţi cetăţeni, ai căror

interese şi drepturile sunt ocrotite de aceste organizaţii.

Art.77 C.P.C. prevede o aşa situaţie cînd instanţa judecătorească poate numi

din oficiu un reprezentant. Astfel, instanţa judecătorească este în drept să numească

din oficiu părţii sau intervenientului un reprezentant avocat:23

- în cazul în care partea sau intervenientul sunt lipsiţi sau limi taţi în

capacitate de exerciţiu şi nu aureprezentanţi legali;

- dacă instanţa constată un conflict de interese între reprezentant 

şi reprezentatul lipsit ori limitat încapacitatea de exerciţiu;

- în condiţiile art.304 şi 316 C.P.C;

- în alte cazuri prevăzute de lege. 

Împuternicirile reprezentantului trebuie să fie formulate într-o procură

eliberată şi legalizată în conformitate cu legea. Procurile date de persoanele fizice

se certifică pe cale notarială. Procurile persoanelor care trăiesc în localităţi unde nu

sunt birouri notariale se autentifică de către autorităţile administraţiei publice

locale. Procurile eliberatede persoanele fizice pot fi autentificate în modul şi în

cazurile stabilite în Codul civil la art. 252 alin. (4).

Astfel, sunt echivalate cu procurile autentificate notarial procurile eliberate

de:

- persoane care se află la tratament staţionar în spitale, sa natorii şi în alte

instituţii medicale militare, încazul încare sunt autentificate de şefii acestor

23 art.77 C.P.C al R.M.

29

instituţii, de adjuncţii în probleme medicale, de medicul-şef sau demedicul de

gardă;

- militari, iar în punctele de dislocare a unităţilor militare, instituţiilor sau

instituţiilor de învăţământ militar unde nu există birouri notariale sau alte organe

care îndeplinesc acte notariale, de salariaţi şi de membri aifamiliilor lor şi ale

militarilor, autentificate de comandantul (şeful) unităţii sau al instituţiei respective;

- persoane care ispăşesc pedeapsa în locuri de privaţiune

de libertate, autentificate de şeful instituţiei respective;

- persoane majore care se află în instituţie de protecţie.

Instanţa de judecată nu trebuie să admită participarea la proces a

reprezentantului ce nu are procură, eliberată în conformitate cu prevederile legii.

Împuternicirea de reprezentare în judecată acordă reprezentantului dreptul de

a exercita în numele reprezentantului toate actele procedurale, cu excepţia

dreptului de a semna cererea şi de a o depune în judecată, de a strămuta pricina la o

judecată arbitrală, de a renunţa total sau parţial la pretenţiile din acţiune, de a

majora sau reduce cuantumul acestor pretenţii, de a modifica temeiul sau obiectul

acţiunii, de a o recunoaşte, de a încheia tranzacţii, de a intenta acţiune

reconvenţională, de a transmite împuterniciri unei alte persoane, de a ataca

hotărârea judecătorească, de a-i schimba modul de executare, de a amâna sau

eşalona executarea ei, de a prezenta un titlu executoriu spre urmărire, de a primi

bunuri sau bani în temeiul hotărârii judecătoreşti, drept care trebuie menţionat

expres, sub sancţiunea nulităţii, în procura eliberată de reprezentat art.81 C.P.C).

În cazul în care reprezentantului i se acordă dreptul de a efectua toate acţiunile

prevăzute de art.81 C.P.C., în procură se face trimitere la art.81 C.P.C. fără a numi toate

acţiunile enumerate în articol. Însă dacă reprezentantul este împuternicit să efectueze doar

una sau câteva acţiuni, ele se arată concret în procură.

Persoanele care nu pot fi reprezentanţi în judecată Conform art.78 C.P.C, nu pot fi

reprezentanţi în judecată judecătorii, procurorii, ofiţerii de urmărire penală, poliţiştii,

deputaţii şi consilierii din autorităţile reprezentative, cu excepţia cazurilor participării

30

lor !a proces încalitate de împuterniciţi ai acestor autorităţi sau în calitate de reprezentanţi

legali.24

Ca reprezentant în instanţa judecătorească persoana nu poate figura, dacă ea

acordă în cauza dată sau aacordat mai înainte asistenţă juridică unor persoane, ale

căror interese sunt în contradicţie cu interesele celui pecare îl reprezintă, sau dacă a

participat în calitate de judecător, de procuror, de ofiţer de urmărire penală, deexpert.

Atunci când există asemenea împrejurări, reprezentantul poate fi recuzat de către

persoanele care participă la proces.

CONCLUZII

Opinia pe care o împărtăşim în lucrarea dată este promovată în mod constant

şi în literatura de specialitate din alte ţări. Astfel, în literatura franceză de

specialitate unii autori afirmă categoric că noţiunea de parte este o "noţiune

procedurală".

Caracterizarea pe care Gerard Cornu şi Jean Foyer o dau conceptului de

parte este deosebit de semnificativă şi ea este întru-totul valabilă şi în dreptul

nostru: "părţi trebuie să fie considerate numai persoanele între care s-a legat

procesul, părţile în proces, tot astfel cum alte persoane sunt părţi într-un contract".

Reieşind din cele expuse mai sus parte în procesul civil reprezintă persoană

fizică sau juridică care se adresează justiţiei, cerând apărarea unui drept pe care

pretinde că îl are, ori un interes ocrotit de lege, precum şi persoana fizică sau

juridică chemată în judecată şi despre care se pretinde că ar fi încălcat sau contestat

dreptul afirmat sau faţă de care se doreşte realizarea unui interes ocrotit de lege.

În cadrul fazelor şi etapelor procesului civil părţile poartă denumiri diferite:

reclamant şi pârât în cadrul judecării în primă instanţă, apelant şi intimat în apel,

recurent şi intimat în recurs, contestator şi intimat în contestaţia în anulare,

revizuient şi intimat în revizuire, creditor şi debitor în faza executării silite.

Pentru a fi parte civilă în proces trebuie îndeplinite cumulativ următoarele

condiţii, care sunt în acelaşi timp şi condiţii de exerciţiu ale acţiunii civile: calitatea

24 Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din 30.05.2003, Monitorul Oficial nr. 111-115 din 12.06.2003

31

procesuală, capacitatea procesuală, existenţa unui interes şi afirmarea unui drept

sau a unei situaţii juridice pentru a cărei realizare calea justiţiei este obligatorie.

Sunt necesare însă numai primele trei condiţii. Este adevărat că art. 109 Cod

de procedură civilă prevede că oricine pretinde un drept împotriva unei alte

persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente, dar, această cerinţă

vizează numai declanşarea procedurii judiciare, deci numai pe reclamant, cu atât

mai mult cu cât pârâtul nu este obligat să se prezinte şi să se apere. De altfel,

intervenientul accesoriu nu pretinde nimic pentru el, ci numai apără pe una din

părţile iniţiale.

În continuare am tratat chestiunea condiţiilor care trebuiesc îndeplinite de o

persoană pentru a fi parte în procesul civil, faptul de a avea capacitate este

recunoscut de către toţi autorii şi subliniat în legislaţie, la fel de a avea calitatea

procesuală şi noi am optat spre teza că nu este necesară prezenţa unui drept sau

interes legitim pretins încălcat, ajungînd să discutăm chestiunea interesului, care nu

este reglementat de lege în general dar este fixat ca şi condiţie pentru promovarea

unor acţiuni, a intervenţiei sau a unor căi de atac.

Ca ax central al raţionamentului am reţinut afirmaţia profesorului Ioan Leş

în sensul că activitatea procesuală nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea

unui interes şi, totodată, am apreciat şi opinia unor autori referitoare la faptul că

interesul se interferează cu calitatea procesuală.

În fine, există şi alte organe sau persoane care participa la procesul civil

avînd drepturile şi obligaţiile unor părţi, dar nu sunt subiecte ale unor raporturi

juridice deduse judecăţii; toata această problematică urmînd a fi amplu dezvoltata

în paragrafe ulterioare.

Fata de cele expuse putem sa tragem concluzia ca notiunea de parte a unui

raport juridic procesual civil este o entitate juridica distincta de cea a raportului

juridic de drept civil material. În acelaşi timp, noţiunea de parte trebuie analizată

prin referiri la un raport juridic civil, indiferent dacă se invocă existenţa sau

inexistenţa acestuia.

32

Procesul civil, fiind una dintre modalităţile de soluţionare şi a litigiilor

comerciale, de dreptul muncii, de dreptul familiei, de drept administrativ, şi între

calitatea de parte a acestor raporturi şi calitatea de parte în proces exista o anumită

legatură, similară cu cea descrisa succint în alineatul anterior.

BIBLIOGRAFIE:

1. Alexandru Prisac Drept Procesual Civil Partea Generală, Editura

Cartier Juridic, Chişinău 2013;

2. I. Dorfman. Drept procesual - civil, Chişinău, 2003;

3. I. Deleanu, op. cit, vol.I;

4. Ioan Leş, Drept procesual civil: Cursul universitar, Bucureşti: Lumina

Lex, 2002;

5. Ioan Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Vol.I,

Bucureşti: Lumina Lex, 1998;

6. I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil român, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966

7. Olga Prisecaru, Drept Procesual civil, Note de curs, Ediţia a II-a,

Chişinău Editura “Tehnica-Info” 2012;

8. M.Tăbârcă, Excepţiile procesuale în procesul civil, Editura Rosetti,

Bucureşti, 2002;

9. V.M. Ciobanu, op. Cit.;

10. Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă.

Vol. II, Bucureşti, Editura Naţional, 1997.

Acte legislative:

33

11. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994 (Monitorul Oficial al

Republicii Moldova, nr. l din 12.08.1994);

12. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nr. 225-XV din

30.05.2003, Monitorul Oficial nr. 111-115 din 12.06.2003.

34