Participantii La Procesul Civill

239
Capitolul V Participanţii la procesul civil §1 - Consideraţii generale §2 - Instanţa de judecată §3 - Părţile în procesul civil §4 - Terţele persoane în procesul civil §5 - Reprezentarea părţilor în procesul civil §6 - Participarea procurorului în procesul civil §1 Consideraţii generale Soluţionarea litigiilor civile implică, cu necesitate, participarea la activitatea judiciară a unor autorităţi statale şi a unor persoane fizice. Autorităţile şi persoanele care participă la activitatea de judecată se numesc participanţi sau subiecţi procesuali 175 . În activitatea judiciară un rol central îl ocupă instanţa de judecată. Ea acţionează în calitate de autoritate statală specializată în activitatea de distribuire a justiţiei. Soluţionarea procesului civil nu poate fi concepută fără participarea părţilor între care s-a ivit litigiul: reclamantul şi pârâtul. În cadrul şi în cursul procedurii pot interveni şi alte persoane. Aşa este, în primul rând, cazul terţilor, care pot participa la activitatea judiciară, fie din iniţiativa lor, fie din iniţiativa părţilor principale. Odată introduse în proces, terţele persoane devin părţi. Procesul civil parcurge adeseori şi ultima sa fază – executarea silită. În asemenea situaţii, participante la activitatea judiciară devin şi organele de executare. Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Transcript of Participantii La Procesul Civill

Page 1: Participantii La Procesul Civill

Capitolul V

Participanţii la procesul civil

§1 - Consideraţii generale §2 - Instanţa de judecată §3 - Părţile în procesul civil §4 - Terţele persoane în procesul civil §5 - Reprezentarea părţilor în procesul civil §6 - Participarea procurorului în procesul civil

§1

Consideraţii generale

Soluţionarea litigiilor civile implică, cu necesitate, participarea la activitatea judiciară a unor autorităţi statale şi a unor persoane fizice. Autorităţile şi persoanele care participă la activitatea de judecată se numesc participanţi sau subiecţi procesuali 175 .În activitatea judiciară un rol central îl ocupă instanţa de judecată. Ea acţionează în calitate de autoritate statală specializată în activitatea de distribuire a justiţiei.Soluţionarea procesului civil nu poate fi concepută fără participarea părţilor între care s-a ivit litigiul: reclamantul şi pârâtul. În cadrul şi în cursul procedurii pot interveni şi alte persoane. Aşa este, în primul rând, cazul terţilor, care pot participa la activitatea judiciară, fie din iniţiativa lor, fie din iniţiativa părţilor principale. Odată introduse în proces, terţele persoane devin părţi.Procesul civil parcurge adeseori şi ultima sa fază – executarea silită. În asemenea situaţii, participante la activitatea judiciară devin şi organele de executare.Instanţa, părţile, terţele persoane şi organele de executare sunt participanţi procesuali principali, întrucât prin activitatea lor influenţează desfăşurarea şi soarta procesului civil. Dintre aceşti participanţi instanţa, reclamantul şi pârâtul sunt subiecţi procesuali indispensabili, căci fără „prezenţa” lor nu este posibilă activitatea judiciară.În procesul civil pot participa şi alte persoane, cum ar fi: martorii, experţii, interpreţii etc. Aceştia sunt însă participanţi procesuali auxiliari; rolul lor este subsidiar şi vizează doar lămurirea unor împrejurări de fapt ale cauzei.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 2: Participantii La Procesul Civill

O poziţie aparte în procesul civil revine Ministerului Public. Acesta participă la activitatea judiciară atât în calitate de subiect procesual, cât şi ca organ de stat specializat în asigurarea şi garantarea legalităţii.

175

A se vedea pentru o temeinică şi aprofundată cercetare a instituţiei, E. Oprina, Participanţii la procesul civil, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2005.

§2

Instanţa de judecată

2.1. - Consideraţii prealabile 2.2. - Structura instanţelor judecătoreşti 2.3. - Consiliul Superior al Magistraturii 2.4. - Statutul magistraţilor

2.1.

Consideraţii prealabile

În orice stat de drept instanţele judecătoreşti sunt organizate într-un sistem propriu. Totalitatea instanţelor judecătoreşti dintr-un stat alcătuiesc puterea judecătorească. Noua Constituţie a României consacră un capitol distinct (Capitolul VI) autorităţii judecătoreşti (Capitolul VI este integrat în Titlul III consacrat Autorităţilor publice).Puterea judecătorească îşi desfăşoară activitatea pe baza unor principii democratice, menite a contribui la înfăptuirea unei justiţii imparţiale. Principiile privitoare la organizarea instanţelor sunt studiate la o disciplină special consacrată acestei materii. Pentru studiul dreptului procesual civil sunt totuşi de o importanţă aparte şi acele reguli care se referă la autonomia justiţiei faţă de alte autorităţi publice, precum şi acelea privitoare la compunerea instanţei. De aceea, vom aborda succint problemele enunţate.Autonomia puterii judecătoreşti decurge din însăşi autonomia funcţiei jurisdicţionale 176 . Precizăm că legea nu foloseşte, expressis verbis, termenul de autonomie sau de independenţă a instanţelor judecătoreşti. Reamintim, în acest context, că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 92/1992 statua doar că „puterea judecătorească este separată de celelalte puteri ale statului”. În prezent, principiul separaţiei puterilor în stat este proclamat în mod expres de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Potrivit acestui text constituţional: „Statul se organizează potrivit

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 3: Participantii La Procesul Civill

principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”. O normă deosebit de importantă se regăseşte şi în noua lege privind organizarea judiciară. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 304/2004: „Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei”.Autonomia instanţelor judecătoreşti este garantată prin independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, dar şi printr-o riguroasă delimitare a atribuţiilor ce revin legislativului şi executivului. Toate aceste garanţii şi delimitări de atribuţii fac posibilă realizarea funcţiei jurisdicţionale fără ingerinţe din partea altor persoane sau autorităţi publice.Pentru ca autonomia autorităţii judecătoreşti să fie reală şi efectivă ea trebuie să beneficieze de structuri organizatorice funcţionale, inclusiv de organe proprii de conducere administrativă, precum şi de un buget distinct. Autoritatea judecătorească beneficiază, aşa cum vom arăta în continuare de structuri administrative adecvate, precum şi de o conducere proprie.Într-un sistem judiciar eficient autonomia financiară reprezintă şi ea o cerinţă esenţială a imparţialităţii justiţiei. Într-adevăr, bugetul justiţiei nu trebuie să fie la discreţia executivului sau a legislativului, pentru că altminteri s-ar produce, astfel cum remarca un jurist latino-american, o profundă distorsiune în echilibrul ramurilor puterii de stat 177 . O soluţie optimă ar putea-o constitui formarea unui buget calculat într-o cotă procentuală din bugetul naţional 178 .Noua lege privind organizarea judiciară a instituit norme juridice destinate să asigure autonomia financiară a instanţelor judecătoreşti. Astfel, curţilor de apel le este recunoscut dreptul de a elabora proiectele de buget anual pentru instanţele din circumscripţia lor teritorială [art. 132 alin. (1) din Legea nr. 304/2004]. Este adevărat însă, că şi executivul este încă implicat în gestionarea bugetului alocat justiţiei. În acest sens, prin art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 se dispune că bugetul instanţelor judecătoreşti este gestionat de către Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite.Cu toate acestea, puterea Ministerului Justiţiei, în materie bugetară, nu poate fi discreţionară. De altfel, mai este de observat că proiectele de buget elaborate de curţile de apel, în condiţiile art. 132 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, „se supun avizului conform al Consiliului Superior al Magistraturii”. În atare condiţii, rolul decizoriu al Consiliului Superior al Magistraturii este evident şi de necontestat. Pe de altă parte, nu se poate ignora nici faptul că bugetul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se aprobă de adunarea generală a judecătorilor

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 4: Participantii La Procesul Civill

acestei curţi, cu avizul consultativ al Ministerului Economiei şi Finanţelor [art. 132 alin. (5) din Legea nr. 304/2004].Problema autonomiei financiare a făcut şi obiectul unor abordări speciale la anumite reuniuni internaţionale. Astfel, la Reuniunea Demnitarilor Curţilor Supreme de Justiţie din ţările Iberoamericane, din Caraibe, Spania şi Portugalia, care a avut loc la Caracas în anul 1993, s-a preconizat ca ţările respective să aloce un „procent din bugetele naţionale” justiţiei.Aşadar, autonomia financiară este şi trebuie să fie considerată ca o puternică garanţie a unei justiţii democratice. Numai cu o autonomie financiară efectivă se poate promova forţa dreptului şi înlătura tendinţele de ignorare a statului de drept. De aceea, ni se par deosebit de semnificative consideraţiile formulate în această privinţă de un fost preşedinte sud-american. Iată mesajul fostului preşedinte sud-american: „O justiţie bună este costisitoare pentru o Republică săracă ca a noastră, dar îi dă acesteia mai multă strălucire, mai multă grandoare, mai multă importanţă, mai mult prestigiu, o corectă administrare a dreptăţii; îi conferă mai multă ordine, mai multă cultură şi mai multă demnitate vieţii umane decât orice altă acţiune de civilizaţie materială. Am putea să nu avem nicio cale ferată, nicio autostradă, niciun palat, dar dacă am avea o organizare judiciară model nimeni nu ar îndrăzni să spună: Iată un popor barbar” 179 .În dreptul comparat se cunosc soluţii diverse cu privire la compunerea instanţelor judecătoreşti. Acestea au evoluat în istoria dreptului de la judecătorul unic la o instanţă colectivă. Chiar şi în dreptul nostru au fost repetate încercările de introducere a sistemului judecătorului unic 180 .Fiecare din cele două sisteme – judecător unic şi pluralitate de judecători – oferă avantaje, dar prezintă şi inconveniente uneori semnificative 181 . Prezentăm în continuare doar succint argumentele şi inconvenientele care se pot invoca faţă de cele două sisteme.Sistemul judecătorului unic oferă avantajul unei recrutări mult mai exigente a personalului judecătoresc. Aceasta deoarece la un număr mai redus de judecători statul poate oferi salarii substanţiale şi impune pe cale de consecinţă standarde profesionale ridicate. În favoarea acestui sistem se mai poate invoca şi faptul că el oferă supleţe în adoptarea hotărârilor, şi determină în acelaşi timp creşterea sentimentului de responsabilitate al judecătorului. S-a reproşat acestui sistem că nu poate garanta o calitate optimă a actului de justiţie. De asemenea, s-a argumentat că un singur magistrat este supus mult mai uşor unor influenţe străine.În favoarea sistemului colegial, predominant în dreptul modern, pledează următoarele argumente: calitatea superioară a lucrărilor

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 5: Participantii La Procesul Civill

realizate de doi sau mai mulţi judecători; o mai bună formare a judecătorilor tineri; o mai redusă posibilitate de influenţare din exterior a judecătorilor. Desigur că şi acest sistem a fost supus unor analize critice. Printre argumentele potrivnice colegialităţii menţionăm: o mai slabă calitate a actului de justiţie, căci judecătorii se pot ascunde în spatele anonimatului; justiţie mai costisitoare datorită numărului mare de judecători; dificultăţi în recrutarea şi formarea unor buni judecători.Generalizarea unuia din sistemele enunţate nu reprezintă, în opinia noastră, cea mai bună soluţie în legătură cu modalitatea de compunere a instanţelor judecătoreşti. Sistemul mixt, care combină soluţiile prezentate anterior, reprezintă în mod incontestabil o soluţie modernă şi eficientă. Problema esenţială rămâne însă aceea de a determina cauzele ce se soluţionează de un singur judecător şi cele care intră în atribuţiile unui complet de judecători. Natura şi complexitatea cauzelor supuse judecăţii ar trebui să rămână unul din criteriile diriguitoare în această privinţă.Legiuitorul român a promovat, în mod constant, în ultimele decenii sistemul mixt. Totuşi, în ultimii ani ezitările forului legislativ dovedesc o inconsecvenţă cu totul aparte şi după părerea noastră una cu totul nejustificată. Înainte de adoptarea Legii nr. 247/2005, sistemul nostru judiciar era dominat de principiul colegialităţii.În sistemul Legii nr. 92/1992 (art. 17), cauzele date de lege în competenţa de primă instanţă a judecătoriilor, tribunalelor şi curţilor de apel se judecau de un singur judecător. Această reglementare a adus o restrângere substanţială principiului colegialităţii în privinţa cauzelor date în competenţa de fond a instanţelor judecătoreşti 182 .Ulterior, potrivit art. 57 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, cauzele se judecau în primă instanţă în complet format din doi judecători.Legea nr. 247/2005 a revenit asupra acestei reglementări, instituind din nou principiul judecătorului unic. Într-adevăr, art. 54 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în redactarea dată prin Legea nr. 247/2005, instituie principiul potrivit căruia: „Cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cauzelor privind conflictele de muncă şi de asigurări sociale”.Apelurile se judecă în complet format din doi judecători, iar recursurile, în complet format din trei judecători, cu excepţia cazurilor în care legea dispune altfel [art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004].Conflictele de muncă şi asigurări sociale se soluţionează, în primă instanţă, de un complet constituit din doi judecători şi doi asistenţi judiciari [art. 55 alin. (1) din Legea nr. 304/2004].

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 6: Participantii La Procesul Civill

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă cauzele de competenţa sa în complet format de trei judecători din aceeaşi secţie. Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu se poate asigura, acesta va fi constituit cu judecători de la celelalte secţii, desemnaţi de către preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 31 alin. (2) din Legea nr. 304/2004].Legea nr. 304/2004 atribuie anumite cauze şi judecăţii în Secţiile Unite ale instanţei supreme. În acest caz, va trebui să ia parte la judecată cel puţin două treimi din membrii în funcţie ai instanţei supreme (art. 34 din Legea nr. 304/2004). În afara completelor de judecată ale secţiilor, la instanţa supremă funcţionează şi un complet format din 9 judecători şi care este prezidat de preşedintele sau vicepreşedintele instanţei supreme, iar în lipsa acestora, de către un preşedinte de secţie sau de un judecător desemnat în acest scop de preşedintele sau vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.Normele procedurale privitoare la compunerea instanţei au un caracter imperativ, iar nerespectarea lor atrage după sine casarea hotărârii pronunţate 183 .

176

A se vedea, pentru amănunte, M. Voicu, Controlul activităţii profesionale a judecătorului, Dreptul nr. 1/1996, p. 41-45. 177

A se vedea, în acest sens, J. Calcano de Temeltas şi A.R. Brewer-Carias, în Ley Organica de la Corte Suprema de Justicia, ed. a II-a actualizată, Editorial Juridica Venezueleana, Caracas, 1991, p. 84. 178

Soluţia este consacrată în mod expres în unele legislaţii. Astfel, potrivit art. 249 din Constituţia Paraguayului „Puterea judiciară beneficiază de autonomie bugetară” scop în care se alocă „cel puţin 3% din bugetul Administraţiei Centrale”. În Constituţia peruană din anul 1979, plafonul minim a fost stabilit la 2%, dar noua Constituţie, din raţiuni financiare, nu mai cuprinde dispoziţii în această materie. 179

Citat după V. Baez Finol, El Poder Judicial en Venezuela, în Bulletin de la Academia de Ciencias Politicas y Sociales, julio-diciembre 1990, nr. 121, Caracas, p. 334. 180

A se vedea E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, p. 355-356. 181

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 7: Participantii La Procesul Civill

A se vedea, pentru amănunte, H. Regoli, Institutions judiciaires, 2-edition, Dalloz, 1999, p. 26-29.182

O restrângere a principiului colegialităţii în favoarea sistemului judecătorului unic se constată şi în Franţa. A se vedea, în acest sens, H. Régoli, op. cit., p. 28.183

A se vedea C.S.J., secţia penală, decizia nr. 235/1993, B.J.C.D. 1993, Ed. Continent XXI şi Universul, Bucureşti 1994, p. 205.

2.2.

Structura instanţelor judecătoreşti

Organizarea modernă a instanţelor judecătoreşti este rezultatul unei îndelungate şi interesante evoluţii istorice 184 . Într-adevăr, în timpurile vechi justiţia era predominant privată. Influenţele romane şi apoi cele bizantine au fost importante în organizarea statală din ţara noastră. La romani, în timpul Republicii, jurisdicţia aparţinea consulilor iar mai târziu jurisdicţia contencioasă a fost trecută în competenţa pretorilor. După căderea imperiului roman, prima organizare judecătorească a avut un caracter ecleziastic. În epoca bizantină, împăratul era judecător în toate categoriile de litigii.Puterea judecătorească a dobândit o organizare judecătorească doar în epoca modernă, respectiv odată cu afirmarea în Anglia, Franţa şi apoi în alte state occidentale a principiului separaţiei puterilor în stat. La noi, chiar şi după constituirea Principatelor române justiţia se realiza fie direct, fie indirect de domnul ţării. Aceasta a constituit expresia influenţei bizantine în organizarea unor instituţii publice. Totuşi, o atare organizare a reprezentat un progres faţă de privilegiile recunoscute, în epocile anterioare, feudalilor.În Moldova şi Ţara Românească, justiţia domnească a fost puternică şi viza, astfel cum s-a remarcat, întreaga viaţă juridică 185 . Cele mai semnificative reforme în epoca feudală au fost întreprinse de Constantin Mavrocordat şi de Alexandru Ipsilanti. După Unirea Principatelor s-a iniţiat o nouă reformă a justiţiei; aceasta a fost influenţată şi de Constituţia adoptată în anul 1866. Cu acest prilej, a fost constituită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar la baza sistemului judiciar au fost organizate tribunalele de primă instanţă: împotriva hotărârilor pronunţate a fost instituită calea de atac a apelului. De notat şi faptul că prin Legea de organizare judecătorească din anul 1865 au fost înfiinţate judecătoriile de pace.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 8: Participantii La Procesul Civill

Deşi reforma a fost organizată după modelul legislaţiei franceze ea nu a dat rezultate. Împrejurarea s-a datorat atât absenţei unor resurse financiare cât şi lipsei personalului calificat.Prin Legea nr. 55 din 6 martie 1879 au fost înfiinţate judecătoriile de ocol (două sau mai multe în fiecare judeţ) şi judecătoriile comunale 186 . Inovaţia principală a legii a fost organizarea judecătoriilor de ocoale şi compunerea acestora cu juraţi sau aleşi ai statului, instanţele fiind însă prezidate de primarul comunei. Judecătoriile de pace au fost menţinute şi prin legile de organizare judecătorească adoptate în anii 1894, 1896 şi 1907.După Revoluţia din decembrie 1989 s-a iniţiat o nouă reformă a justiţiei. Ea a fost declanşată de Constituţia adoptată în anul 1991. Pe baza Legii fundamentale a fost adoptată Legea nr. 92/1992 privitoare la organizarea judecătorească.Organizarea actuală a instanţelor judecătoreşti este guvernată de Legea nr. 304/2004. În prezent, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, justiţia se realizează, în materie civilă, prin următoarele instanţele judecătoreşti:a) judecătorii;b) tribunale;c) tribunale specializate;d) curţi de apel;e) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.Judecătoriile sunt instanţe fără personalitate juridicăşi funcţionează în judeţe şi în sectoarele municipiului Bucureşti. Numărul şi localităţile de reşedinţă ale judecătoriilor sunt prevăzute într-o anexă la Legea privind organizarea judiciară. În prezent, în România funcţionează un număr de peste 180 de judecătorii. În raport cu numărul şi natura cauzelor, în cadrul judecătoriilor se pot înfiinţa secţii sau complete specializate [art. 39 alin. (1) din Legea nr. 304/2004]. În cadrul judecătoriilor se organizează secţii sau complete specializate pentru minori şi familie.În fiecare judeţ funcţionează un tribunal, instanţă cu personalitate juridică, care, de regulă, are sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului respectiv. Un asemenea tribunal este organizat şi în municipiul Bucureşti. Tribunalul municipiului Bucureşti funcţionează şi ca instanţă specializată pentru judecarea cauzelor privind proprietatea intelectuală. Numărul total al tribunalelor este, în prezent, de 42.Potrivit art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, în cadrul tribunalelor funcţionează secţii sau, după caz, complete specializate pentru cauze civile, pentru cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 9: Participantii La Procesul Civill

familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care pot funcţiona la nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ. Tribunalele specializate preiau, potrivit art. 37 alin. (3) din Legea nr. 304/2004, cauzele de competenţa tribunalului în domeniile în care se înfiinţează.Datele la care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate şi localităţile în care îşi vor desfăşura activitatea se stabilesc, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii [art. 142 alin. (1) din Legea nr. 304/2004].Tribunalele specializate nu reprezintă în dreptul nostru o noutate absolută. Instanţe specializate au existat în România şi în perioada anterioară celui de-al Doilea Război Mondial (cazul Curţii Administrative, curţilor cu juraţi, tribunalelor de minori şi a judecătoriilor de muncă). De asemenea, unele instanţe de drept comun funcţionau şi ca tribunale specializate. Astfel, de pildă, potrivit art. 21 din Legea de organizare judecătorească din 1 septembrie 1890, tribunalele judeţene făceau şi „oficiu de tribunale de comerţ”.Înfiinţarea unor secţii specializate în cadrul curţilor de apel şi a tribunalelor a constituit o practică îndelungată în justiţia românească. În ultimii ani s-a manifestat o tendinţă de diversificare a secţiilor specializate ale tribunalelor şi curţilor de apel. Astfel, prin Ordonanţa de urgenţă nr. 179/1999, art. 13 alin. (3) din Legea de organizare judecătorească a fost modificat în sensul că ministrul justiţiei stabilea instanţele la care funcţionau secţii maritime şi fluviale 187 , precum şi secţii pentru conflicte de muncă 188 şi litigii de muncă ori de asigurări sociale, în raport cu volumul de activitate şi cu natura cauzelor deduse judecăţii.Instanţele specializate pot contribui, fără îndoială, la sporirea calitativă a actului de justiţie, precum şi la soluţionarea cu celeritate a cauzelor date în competenţa lor. Practica va demonstra dacă soluţia înfiinţării unor instanţe specializate a constituit o soluţie optimă. Oricum, o atare soluţie va genera cheltuieli suplimentare considerabile.Paradoxal însă, în ultimii ani, chiar şi în doctrina occidentală, se discută mult despre utilitatea instanţelor specializate în diferite materii, mai ales în domeniul litigiilor comerciale şi de contencios administrativ. Tribunalele administrative, pentru minori, de muncă şi comerciale 189 nu sunt o creaţie recentă a dreptului universal şi nici a dreptului românesc.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 10: Participantii La Procesul Civill

Cazul justiţiei comerciale a atras atenţia deosebită a doctrinei. Justiţia comercială românească s-a aflat, în ultimii ani, într-o criză devenită aproape endemică, situaţie determinată, în mod firesc, şi de numărul tot mai mare al litigiilor care au ajuns în faţa instanţelor judecătoreşti, ca o consecinţă a sporirii numărului partenerilor economici şi a dezvoltării sectorului privat. O practică judiciară diversă, uneori chiar contradictorie, pronunţarea unor soluţii neconvingătoare şi imprevizibile sunt doar câteva din elementele care au contribuit la sporirea lipsei de credibilitate a justiţiei comerciale, deficienţe semnalate deja de doctrină 190 . De aceea, pe bună dreptate, profesorul Marin Voicu constata recent că: „Din păcate, la judecătorul comercial, ca şi la medic, justiţiabilul apelează, de regulă, de nevoie, pentru că nu are altă cale şi nu pentru că are încredere în el, fiind singura variantă pentru o soluţie amiabilă sau obligatorie, conform legii 191 ”.Principalele preocupări ale organelor de conducere judiciară, în majoritatea ţărilor europene, vizează depăşirea acestei situaţii de criză pe care o traversează tribunalele comerciale. De aceea, în majoritatea statelor europene se manifestă un interes accentuat pentru simplificarea procedurilor comerciale, pentru promovarea sistemului judecătorului unic în litigiile comerciale, pentru găsirea unor căi alternative de soluţionare a conflictelor, pentru garantarea unei mai bune celerităţi a judecăţilor, pentru pregătirea corespunzătoare a judecătorilor comerciali şi chiar pentru suprimarea triplului gard de jurisdicţie în această materie 192 .Curţile de apel sunt instanţe cu personalitate juridică şi funcţionează într-o circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale şi tribunale specializate. Numărul curţilor de apel, reşedinţele acestora, precum şi tribunalele cuprinse în circumscripţiile respective sunt prevăzute într-o anexă la Legea nr. 304/2004. În prezent funcţionează 15 curţi de apel, ce includ în circumscripţia lor două până la şase tribunale.În cadrul curţilor de apel funcţionează secţii pentru cauze civile, cauze penale, cauze comerciale, cauze cu minori şi de familie, cauze de contencios administrativ şi fiscal, cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, precum şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă supremă din România şi ea are sediul în capitala ţării. Ea are personalitate juridică şi funcţionează potrivit dispoziţiilor cuprinse în noua Lege de organizare judiciară. Potrivit acestei legi, instanţa supremă este organizată în patru secţii: secţia civilă şi de proprietate intelectuală, secţia penală, secţia comercială, secţia de contencios administrativ şi fiscal. Instanţa supremă se compune dintr-un preşedinte, un vicepreşedinte, 4 preşedinţi de secţii şi judecători.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 11: Participantii La Procesul Civill

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi desfăşoară activitatea, în condiţiile determinate de lege, şi în cadrul Secţiilor Unite şi ale unui Complet format din 9 Judecători, fiecare având competenţă proprie.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie mai cuprinde în structura sa: Cancelaria, direcţii, servicii şi birouri, cu personal stabilit prin statul de funcţii [art. 20 alin. (2) din Legea nr. 304/2004].Structura organizatorică menţionată se regăseşte în majoritatea statelor democratice. Totuşi, există şi multiple particularităţi ce vizează nu doar structura organizatorică, ci şi atribuţiile instanţei supreme sau chiar numărul magistraţilor ce o alcătuiesc. Astfel, numărul secţiilor instanţei supreme este diferit 193 . În unele ţări, instanţa supremă are şi atribuţii privitoare la exercitarea unui control asupra constituţionalităţii legilor 194 .Există o mare varietate de soluţii şi în ceea ce priveşte numărul magistraţilor ce alcătuiesc cea mai înaltă autoritate judiciară dintr-un stat 195 . Potrivit fostului art. 7 alin. (1) din Legea nr. 56/1993: „Curtea Supremă de Justiţie se compune din: un preşedinte, un vicepreşedinte, patru preşedinţi de secţii şi 100 de judecători”. În prezent, instanţa supremă are un număr de peste 100 de judecători.Într-o altă lucrare am apreciat că plafonul maxim stabilit de legea organică a instanţei supreme este cu totul exagerat. Printr-o modificare legislativă ulterioară 196 numărul judecătorilor care alcătuiesc instanţa supremă a fost chiar sporit de la 80 la 100. Noua lege privitoare la organizarea judiciară nu mai conţine o astfel de prevedere cu caracter limitativ.Constituţia revizuită conţine prevederi importante privitoare la viitorul instanţei supreme. În primul rând, instanţa supremă a primit o denumire nouă: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Sub acest aspect, al denumirii date instanţei supreme, legiuitorul nostru a revenit practic la formula folosită înainte de Primul Război Mondial. În ceea ce ne priveşte, avem rezerve faţă de această denumire arhaică şi neuzitată azi în lumea modernă, în care cel mai adesea instanţele supreme se numesc curţi sau tribunale supreme sau curţi de casaţie 197 . Faptul că această denumire era sugestivă în privinţa conţinutului activităţii desfăşurate nu este un argument decisiv, atât timp cât soluţiile din dreptul comparat sunt diferite, astfel cum am arătat deja. În al doilea rând, instanţa supremă va avea sarcina de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti [art. 126 alin. (3) din Constituţia revizuită] 198 . Această funcţie implică şi o organizare corespunzătoare a instanţei supreme şi norme procedurale apte a garanta realizarea ei. De aceea, în noua reglementare constituţională s-a prevăzut că: „Dispoziţiile cu privire la Înalta Curte

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 12: Participantii La Procesul Civill

de Casaţie şi Justiţie vor fi aduse la îndeplinire în cel mult 2 ani de la data intrării în vigoare a legii de revizuire” [art. 155 alin. (4)].

184

A se vedea, pentru o prezentare monografică a organizării judecătoreşti din ţara noastră, O. Cojocaru, Organizarea judecătorească şi administrarea justiţiei în România din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, Ed. Lumina Lex, 1998.185

I.N. Floca, Originile Dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română, Sibiu, 1969, p. 155; Al. Georgescu, O. Sachelarie, în Istoria Dreptului Românesc, sub coordonarea prof. dr. doc. I. Ceterchi, Ed. Academiei, Bucureşti, 1984, vol. II, p. 167. 186

A se vedea I.G. Săndulescu-Nănoveanu, Explicaţiunea teoretică şi practică a Codicelui de procedură civilă, Bucureşti, 1879, p. 34-40. 187

A se vedea pentru amănunte cu privire la organizarea secţiilor maritime şi fluviale: T. Poenaru, A. Alexandrescu, Consideraţii în legătură cu organizarea şi funcţionarea secţiilor maritime şi fluviale din cadrul unor instanţe şi parchete, Dreptul nr. 10/1998, 46-55; I. Dumitru, Neabrogarea prevederilor Decretului nr. 203/1974, referitoare la competenţa secţiilor maritime şi fluviale, prin art. 13 din Legea nr. 92/1992, republicată la 30 septembrie 1997, Dreptul nr. 12/1997, p. 34-37.188

A se vedea pentru unele propuneri în legătură cu organizarea jurisdicţiei muncii, C. Călinoiu, Jurisdicţia muncii în România. Actualitate şi perspectivă, Dreptul şi societatea românească, Ed. Helicon, Timişoara, 2000, p. 42-47.189

A se vedea pentru un studiu amănunţit asupra justiţiei comerciale, M. Voicu, Justiţia comercială. Privire comparată, R.D.C. nr. 7-8/2003, p. 20-59.190

M. Voicu, Justiţia comercială. Privire comparată, R.D.C. nr. 7-8/2003, p. 36.191

Ibidem.192

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 13: Participantii La Procesul Civill

Ibidem, p. 37-38 şi p. 43.193

În Franţa, Curtea de Casaţie este alcătuită din 5 secţii civile şi o secţie criminală. Curtea Supremă de Justiţie din Columbia are trei secţii: civilă, penală şi comercială. În Venezuela, alături de secţia de casaţie penală, de casaţie civilă şi socială, există şi o secţie politico-administrativă, una electorală şi una constituţională. 194

Aşa este cazul foarte bine cunoscut al Curţii Supreme de Justiţie din S.U.A. Soluţia este similară şi în unele ţări latino-americane, ca: Venezuela, Brazilia şi Paraguay, unde există secţii specializate la Curtea Supremă de Justiţie. În majoritatea ţărilor europene, jurisdicţia constituţională se exercită prin organe distincte (curţi sau tribunale), ca în: Franţa, Italia, Spania, Germania, Portugalia, Rusia, Polonia etc. 195

În S.U.A., Curtea Supremă este alcătuită din 9 judecători, în Suedia din 24 de judecători, în Chile din 21 judecători, în Brazilia din 16 judecători (miniştri), în Argentina şi Paraguay din 9 judecători, iar în Uruguay din 5 judecători, iar în Venezuela din 30 de judecători. A se vedea cu privire la organizarea Curţii de Casaţie în Franţa, A. Weill şi F. Terre, Quatrieme edition, Dalloz, 1979, p. 218-221. 196

A se vedea art. 1 din O.U.G. nr. 113 din 30 august 2001 (M.Of. nr. 558 din 7 septembrie 2001).197

A se vedea, pentru unele discuţii, I. Leş, Implicaţiile teoretice şi practice determinate de viitoarea organizare a instanţei supreme, P.R. Supliment, In honorem Ion Deleanu – culegere de studii, 2004, p. 183-184.198

Recent, s-au exprimat rezerve faţă de această atribuţie a instanţei supreme, de vreme ce în lumina legislaţiei actuale ea nu mai este instanţă de drept comun în materie de recurs. A se vedea, în acest sens, V.M. Ciobanu, Câteva reflecţii cu privire la reforma justiţiei civile în România, Dreptul nr. 2/2006, p. 23.

2.3.

Consiliul Superior al Magistraturii

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 14: Participantii La Procesul Civill

Constituţia din anul 1991 a creat un nou organism – Consiliul Superior al Magistraturii – cu importante atribuţii privitoare la organizarea şi activitatea instanţelor judecătoreşti, precum şi cu privire la statutul magistraţilor. Acest organism, profund democratic şi indispensabil pentru buna funcţionare a justiţiei, a funcţionat în ţara noastră şi în perioada premergătoare celui de-al Doilea Război Mondial. Consiliul Superior al Magistraturii constituie un organ cu atribuţii importante în direcţia asigurării condiţiilor organizatorice şi de imparţialitate pentru o funcţionare ireproşabilă a instanţelor judecătoreşti, la adăpost de orice ingerinţe exterioare sau influenţe de natură politică ori administrativă. Este şi motivul pentru care majoritatea democraţiilor europene, şi nu numai, cunosc un asemenea organism, care este denumit uneori în doctrină şi chiar în legislaţia unor ţări ca un adevărat „guvern al magistraturii”.Rolul fundamental al instituţiei este acela de a garanta independenţa justiţiei faţă de toate celelalte autorităţi publice, fapt pentru care modul de constituire al acesteia apare esenţial în realizarea scopului trasat prin Constituţie şi prin Legea de organizare judiciară. De asemenea, componenţa Consiliului Superior al Magistraturii trebuie să constituie un element cheie al succesului acestei instituţii. Prestigiul profesional, dar mai ales profilul moral, spiritul de dreptate şi imparţialitatea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii constituie elemente indispensabile ale unei bune funcţionări a instituţiei.Organizarea şi atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii sunt stabilite în Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată 199 .Potrivit art. 132 din Constituţie, text nerevizuit, Consiliul Superior al Magistraturii era alcătuit din magistraţi aleşi, pentru un mandat de patru ani, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Prin acest text au fost jalonate doar principiile generale de organizare ale Consiliului Superior al Magistraturii. Legea fundamentală a determinat modul de învestire a Consiliului Superior al Magistraturii, dar şi principiul potrivit căruia acesta urmează să fie compus din magistraţi.În dreptul comparat există soluţii foarte diverse cu privire la organizarea „guvernului” magistraturii 200 . Asemenea soluţii diferă atât în ceea ce priveşte modul de învestire a acestui organism, cât şi în privinţa componenţei sale.Evocăm în continuare, doar cu titlu exemplificativ, câteva reglementări din dreptul comparat. În Franţa, Consiliul Superior al Magistraturii reprezintă, cum bine îl caracteriza un autor, o creaţie continuă 201 . Franţa este ţara în care componenţa Consiliului Superior

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 15: Participantii La Procesul Civill

al Magistraturii a suferit cele mai multe modificări legislative. Înainte de reforma constituţională din anul 1998, Consiliul Superior al Magistraturii era alcătuit din 6 magistraţi, un consilier de la Consiliul de Stat şi trei personalităţi din afara magistraturii.Reforma constituţională din anul 1998 a propus mărirea numărului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Prin Legea constituţională nr. 93-1256 din 25 noiembrie 1993, art. 65 din Constituţie a fost substanţial modificat, Consiliul Superior al Magistraturii fiind constituit din două formaţiuni, una competentă cu privire la judecători, iar cealaltă cu privire la procurori. Potrivit acestei reglementări Consiliul Superior al Magistraturii era prezidat în continuare de Preşedintele Republicii, ministrul justiţiei păstrându-şi calitatea de vicepreşedinte. Vicepreşedintele poate ţine locul Preşedintelui Republicii în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.Formaţiunea competentă pentru judecători era compusă, pe lângă Preşedintele Republicii şi ministrul justiţiei, din cinci judecători şi un procuror, un consilier de stat, desemnat de Consiliul de Stat, şi trei personalităţi care nu aparţin nici Parlamentului şi nici unui ordin judiciar, desemnaţi de către Preşedintele Republicii, Preşedintele Adunării Naţionale şi Preşedintele Senatului.Potrivit art. 65 alin. (4) din Constituţia Franţei, formaţiunea competentă pentru procurori cuprindea în afară de Preşedintele Republicii şi ministrul justiţiei, 5 procurori şi un judecător, un consilier de stat desemnat de Consiliul de Stat şi 3 personalităţi nominalizate în condiţiile anterior arătate.O nouă lege – Legea nr. 2008-724 din 23 iunie 2008 – a adus modificări spectaculoase în ceea ce priveşte personalităţile ce pot face parte din Consiliul Superior al Magistraturii. În prezent, potrivit art. 65 din Constituţia franceză, formaţiunea pentru judecători este prezidată de către preşedintele Curţii de Casaţie şi este formată din cinci judecători, un procuror, un consilier de stat desemnat de Consiliul de Stat, un avocat şi 6 personalităţi calificate, care nu aparţin nici Parlamentului, nici ordinului judiciar şi nici ordinului administrativ. Formaţiunea pentru procurori este prezidată de Procurorul general de pe lângă Curtea de Casaţie, fiind alcătuită din 5 procurori, un judecător, un consilier de stat desemnat de Consiliul de Stat, un avocat şi 6 personalităţi care nu aparţin nici Parlamentului, nici ordinului judiciar şi nici ordinului administrativ. Preşedintele Republicii, preşedintele Adunării Naţionale şi Preşedintele Senatului numesc fiecare câte două din personalităţile vizate de textul menţionat.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 16: Participantii La Procesul Civill

Se poate observa cu uşurinţă că în concepţia actuală a legiuitorului cele două formaţiuni nu mai sunt compuse în majoritate din magistraţi. Pe de altă parte, noua reglementare a renunţat la soluţia anterioară, potrivit căreia Consiliul Superior al Magistraturii era prezidat de Preşedintele Republicii. Iniţiativa unei atari reforme a aparţinut chiar preşedintelui francez Nicolas Sarckozy.Şi în alte ţări, componenţa Consiliului Superior al Magistraturii are o compoziţie mixtă: judecători de carieră şi membrii din afara magistraturii. Astfel, în Spania, Consiliul Superior al Puterii Judiciare este alcătuit din 21 de membri: 12 magistraţi ce reprezintă toate categoriile de instanţe, 4 membri propuşi de Senat şi patru de Congresul Deputaţilor, din rândul avocaţilor sau altor jurişti de recunoscută competenţă şi cu o vechime în profesie de cel puţin 15 ani; preşedintele Tribunalului Suprem este şi preşedintele Consiliului Superior al Puterii Judiciare. Toţi membrii Consiliului Superior al Puterii Judecătoreşti sunt numiţi de rege pentru un mandat de cinci ani (art. 122 din Constituţie).Unul din exemplele cele mai semnificative în legătură cu alcătuirea unui asemenea organism este cel stabilit prin Codul judiciar belgian 202

. Potrivit art. 259 bis-1 & 1 din Codul judiciar belgian, Consiliul Superior al Justiţiei este compus din 44 de membri de naţionalitate belgiană, jumătate dintre aceştia fac parte din Colegiu francofon, iar cealaltă jumătate din Colegiul flamand. Fiecare colegiu este alcătuit din 22 de membri, dintre care 11 sunt magistraţi, iar 11 sunt persoane din afara magistraturii. Codul judiciar determină modul de desemnare a membrilor celor două colegii. Importante sunt, în această privinţă, şi dispoziţiile privitoare la apartenenţa persoanelor din afara magistraturii la anumite categorii profesionale. În acest sens, textul citat precizează că grupul de nonmagistraţi este compus din: 4 avocaţi cu o experienţă profesională de cel puţin 10 ani în barou; 3 profesori dintr-o universitate sau şcoală superioară, care posedă o experienţă profesională utilă pentru activitatea Consiliului superior, cu o vechime de cel puţin 10 ani şi 4 membri cu diplomă a unei şcolii superioare şi care posedă o experienţă utilă pentru misiunea Consiliului superior, având o experienţă profesională de cel puţin 10 ani în domeniul juridic, economic, administrativ, social sau ştiinţific. Persoanele din afara magistraturii sunt numite de către Senat, cu votul unei majorităţi de 2/3 din voturile exprimate.Prin urmare, într-un număr important de legislaţii, componenţa Consiliului are un caracter mixt, o parte dintre ei fac parte din corpul magistraţilor, iar o parte este reprezentată din personalităţi din afara sistemului judiciar. În alte ţări, consiliul este alcătuit numai din magistraţi, soluţie considerată de legiuitor de natură să excludă

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 17: Participantii La Procesul Civill

posibilitatea oricărei imixtiuni politice 203 sau administrative în activitatea specifică acestui organ.Tendinţa care se manifestă mai pronunţat în prezent în dreptul comparat este totuşi aceea de a realiza o alcătuire mixtă a consiliului, soluţie considerată de natură a evita crearea unor structuri corporatiste rigide. Includerea în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a unor personalităţi importante ale vieţii sociale, ştiinţifice şi universitare este de natură să imprime oricărui asemenea consiliu un plus de supleţe şi, credem noi, de imparţialitate atât în recrutarea şi promovarea personalului judecătoresc, cât şi în ceea ce priveşte realizarea rolului său de consiliu de disciplină. Un organism strict corporatist poate deveni arbitrar, tentat să oculteze, adeseori, deficienţele sistemului şi abaterile săvârşite de colegii de breaslă, ceea ce conduce la subminarea însăşi raţiunii de a fi a acestui organism. Evoluţia legislaţiei franceze este deosebit de elocventă în această privinţă.În ţara noastră, Consiliul Superior al Magistraturii a fost alcătuit, până la data revizuirii Constituţiei prin referendumul din 18-19 octombrie 2003, din magistraţi de carieră, în număr de 17, aleşi, pentru o durată de 4 ani, de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Legea de revizuire a Constituţiei a promovat o nouă orientare cu privire la alcătuirea Consiliului Superior al Magistraturii. Modificările constituţionale sunt substanţial diferite faţă de cele anterioare şi ele urmează tendinţa manifestată şi în alte ţări democratice şi la care ne-am referit deja. În primul rând, în noua sa redactare art. 133 alin. (2) din Constituţie nu mai lasă la latitudinea legiuitorului organic fixarea numărului de membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Acest număr este fixat la 19 prin textul menţionat, ceea ce înseamnă că el va putea fi eventual modificat doar în urma unei noi revizuiri constituţionale.Potrivit art. 133 alin. (2) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri din care:a) 14 aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9 judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului care se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările în plen;c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 18: Participantii La Procesul Civill

În al doilea rând, noua modificare constituţională a prevăzut şi posibilitatea ca Preşedintele României să participe la lucrările Consiliului Superior al Magistraturii. El prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă [art. 133 alin. (6) din Constituţie]. De asemenea, mandatul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii a sporit de la 4 la 6 ani [art. 133 alin. (4) din Constituţie]. În fine, mai este de remarcat că preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii aleşi în Consiliu, în condiţiile art. 133 alin. (2) lit. a) din Constituţie.Modificările constituţionale prezentate sunt, fără îndoială, pozitive şi pot conduce la mai multă transparenţă în activitatea acestui organism care trebuie să fie, astfel cum se exprimă art. 133 alin. (1) din Constituţie, garantul independenţei justiţiei. În acest context, cooptarea a doi membri ai societăţi civile în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii reprezintă o soluţie progresistă, cu toate că aceştia vor avea un rol mai puţin semnificativ, atât datorită numărului lor redus, cât şi faptului că ei participă numai la lucrările în plen 204 . Progresul este însă doar unul parţial şi care trebuie privit doar în raport cu reglementările anterioare actualei reforme constituţionale. În practică însă, şi actuala soluţie constituţională va avea un caracter decorativ. Constatarea nu ne aparţine în exclusivitate. O autoare de drept constituţional remarca recent că actuala compunere a Consiliului Superior al Magistraturii „reflectă o viziune extrem de corporatistă cu privire la justiţie şi nu face decât concesii formale controlului realizat de opinia publică asupra activităţii judecătorilor” 205 .În condiţiile în care viaţa va confirma aserţiunile doctrinare menţionate, schimbarea cadrului constituţional, cu privire la numărul membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, va implica, astfel cum am arătat, o nouă revizuire a legii fundamentale, operaţie care implică timp, cheltuieli şi care nu poate fi realizată doar pentru schimbarea unei singure prevederi constituţionale de natura celei despre care am făcut vorbire. De aceea, în atare condiţii, soluţia anterioară prin care stabilirea numărului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii se făcea prin lege organică a reprezentat o soluţie mult mai flexibilă.Legea nr. 317/2004 determină şi modul de alcătuire a celor două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii. Astfel, potrivit art. 4 din lege, Secţia pentru judecătorii – în număr de 9 – este alcătuită din:a) 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;b) 3 judecători de la curţile de apel;c) 2 judecători de la tribunale;d) 2 judecători de la judecătorii.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 19: Participantii La Procesul Civill

Secţia pentru procurori – în număr de 5 – a Consiliului Superior al Magistraturii este alcătuită din:a) 1 procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de la Departamentul Naţional Anticorupţie;b) 1 procuror de la parchetele de pe lângă curţile de apel;d) 2 procurori de la parchetele de pe lângă tribunale;e) 1 procuror de la parchetele de pe lângă judecătorii (art. 5 din Legea nr. 317/2004).Observăm că alcătuirea celor două secţii este stabilită de aşa manieră încât să realizeze o reprezentare cât mai democratică a tuturor categoriilor de magistraţii. Alegerea magistraţilor în Consiliul Superior al Magistraţilor se realizează în cadrul adunărilor generale ale judecătorilor, respectiv ale procurorilor [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 317/2004]. Data la care au loc adunările generale ale judecătorilor şi ale procurorilor se stabileşte de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, cu cel puţin 90 de zile înainte de expirarea mandatului membrilor acestuia şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, şi pe pagina de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii.Membrii Consiliului Superior al Magistraturii se aleg din rândul judecătorilor şi procurorilor numiţi de Preşedintele României. Magistraţii care îndeplinesc condiţiile legale îşi pot depune candidaturile pentru alegerea ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii.Legea nr. 317/2004 instituie o procedură detaliată privitoare la modul de organizare a adunărilor generale a magistraţilor şi de alegere efectivă a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii (art. 6-21). În procedura de desemnare a candidaţilor şi de alegere a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, adunările generale sunt legal constituite în prezenţa a cel puţin două treimi din numărul judecătorilor sau, după caz, al procurorilor în funcţie, inclusiv cei delegaţi sau detaşaţi de la alte instanţe sau parchete. Adunările generale sunt prezidate de magistratul cu cea mai mare vechime în magistratură, care nu şi-a depus candidatura pentru funcţia de membru al Consiliului Superior al Magistraturii.Consiliul Superior al Magistraturii verifică legalitatea procedurilor de alegere, din oficiu sau la sesizarea oricărui magistrat. Contestaţiile privitoare la legalitatea procedurilor de alegere pot fi depuse la Consiliul Superior al Magistraturii, în termen de 15 zile de la data alegerilor. Contestaţiile se soluţionează de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în termen de 5 zile de la data sesizării.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 20: Participantii La Procesul Civill

Modul de soluţionare a contestaţiilor se comunică persoanelor care au făcut sesizarea.Soluţiile enunţate demonstrează voinţa fermă a legiuitorului de a asigura o maximă transparenţă în realizarea procesului de alegere a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii. Ele evidenţiază, în acelaşi timp, şi rolul decisiv al adunărilor generale ale magistraţilor în alegerea celor care vor alcătui Consiliul Superior al Magistraturii.Consiliul Superior al Magistraturii mai are şi rolul de a centraliza voturile şi de a alcătui lista finală cuprinzând magistraţii aleşi şi de a o transmite apoi Biroului Permanent al Senatului. Lista finală se transmite de Biroul permanent al Senatului Comisiei juridice de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, pentru a examina dacă au fost respectate dispoziţiile legale cu privire la alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii.Senatul, în prezenţa majorităţii membrilor săi, pe baza raportului Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, validează lista cuprinzând magistraţii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii. Potrivit art. 18 alin. (4) din Legea nr. 317/2004: „Refuzul validării nu poate interveni decât în cazul încălcării legii în procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii şi numai dacă această încălcare a legii are drept consecinţă influenţarea rezultatelor alegerilor”. Drept urmare, deşi alegerea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii de către Senat este o atribuţie de ordin constituţional, rolul acestuia în finalizarea procedurii de alegere nu este decisiv. Soluţia ni se pare raţională şi ea este la adăpost de orice critică, cel puţin sub aspectul posibilităţilor de influenţare politică a alegerilor menţionate mai sus.Legea nr. 317/2004 determină şi modul de alegere a celor doi reprezentanţi ai societăţii civile, al căror număr este din păcate extrem de redus. Potrivit art. 19 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 pot fi aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii acei reprezentanţi ai societăţii civile care îndeplinesc următoarele condiţii:a) sunt specialişti în domeniul dreptului, cu o vechime de cel puţin 7 ani în activitatea juridică;b) se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală;c) nu au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990, nu au colaborat cu acestea şi nu au un interes personal, care influenţează sau ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate şi imparţialitate a atribuţiilor prevăzute de lege;d) nu au calitatea de membru al unui partid politic şi nu au îndeplinit în ultimii 5 ani funcţii de demnitate publică.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 21: Participantii La Procesul Civill

Exigenţele profesionale şi morale impuse de lege ne apar întru totul naturale. Firească este şi nonapartenenţa candidatului la vreun partid politic.Propunerile de candidaturi pot fi formulate de organizaţiile profesionale ale juriştilor, consiliile profesorale ale facultăţilor de drept acreditate, asociaţiile şi fundaţiile care au ca obiect de activitate apărarea drepturilor omului. Candidaturile se depun la Biroul permanent al Senatului. Candidaţii propuşi vor prezenta Senatului un curriculum vitae, un proiect privind principalele obiective pe care le vor urmări în cazul alegerii în Consiliul Superior al Magistraturii, precum şi documentele de susţinere a candidaturii, o declaraţia pe proprie răspundere din care să rezulte ca nu au făcut parte din serviciile de informaţii înainte de 1990 şi nici nu au colaborat cu acestea, o declaraţie pe proprie răspundere potrivit legii penale, din care să rezulte că nu sunt lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii, o declaraţie de interese actualizată şi cazierul judiciar [art. 17 alin. (4) din Legea nr. 317/2004]. Senatul alege doi reprezentanţi ai societăţii civile, potrivit procedurii prevăzute în Regulamentul acestei Camere.Legea nr. 317/2004 instituie şi un mănunchi de reguli privitoare la funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii. Prima precizare care se impune este aceea că şedinţa de constituire a Consiliului Superior al Magistraturii se convoacă de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În şedinţa de constituire, prezidată de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sunt aleşi preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii [art. 22 alin. (2) din Legea nr. 317/2004].Una dintre precizările legale cele mai semnificative ale legii organice este cea consacrată în art. 23 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. Potrivit acestui text: „Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca organ cu activitate permanentă. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau în plen sau în secţii, potrivit atribuţiilor care revin acestora”. Prima parte a textului este cea care ne sugerează câteva consi- deraţii particulare. Constituirea unui „guvern” al magistraturii cu activitate permanentă reprezintă o soluţie promovată şi în alte ţări democratice. Ea este menită să-i confere Consiliului Superior al Magistraturii caracterul unui organism apt să se concentreze asupra tuturor problemelor cu care se confruntă justiţia românească.Un organism cu activitate permanentă îşi poate păstra, cu mai multă uşurinţă, propria sa independenţă şi, în acelaşi timp, să fie garantul independenţei justiţiei. Potrivit art. 23 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, preşedintele şi vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu exercită activitatea de judecător sau procuror. De

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 22: Participantii La Procesul Civill

asemenea, potrivit aceluiaşi text, judecătorii şi procurorii aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii îşi suspendă activitatea de judecător, respectiv de procuror referitoare la prezenţa judecătorilor în complete de judecată, respectiv efectuarea actelor de urmărire penală de către procurori. La încetarea mandatului, cei care au optat pentru suspendarea activităţii îşi reiau activitatea de judecător sau procuror.Consiliul Superior al Magistraturii este condus de un preşedinte, ajutat de un vicepreşedinte, aleşi pentru un mandat de un an, ce nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii prevăzuţi la art. 3 lit. a) din lege – judecători şi procurori – care fac parte din secţii diferite. Soluţia este una care permite, în timpul unui mandat, rotirea mai multor membri la conducerea Consiliului Superior al Magistraturii, iar din acest punct de vedere, ei nu i se pot aduce obiecţii substanţiale.Atribuţiile preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii sunt determinate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 317/2004. Printre aceste atribuţii menţionăm:– reprezintă Consiliul Superior al Magistraturii în relaţiile interne şi internaţionale;– coordonează activitatea Consiliului Superior al Magistraturii şi repartizează lucrările pentru plen şi secţii;– prezidează lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia cazului în care, la lucrări, participă Preşedintele României;– semnează actele emise de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii;– sesizează Curtea Constituţională, în vederea soluţionării conflictelor juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice;– prezintă, în şedinţa publică a plenului, raportul anual asupra activităţii Consiliului Superior al Magistraturii, care se transmite instanţelor şi parchetelor şi se dă publicităţii.Consiliul Superior al Magistraturii se întruneşte în plen şi în secţii ori de câte ori este necesar, la convocarea preşedintelui, a vicepreşedintelui sau a majorităţii membrilor plenului ori, după caz, ai secţiilor. Lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii se desfăşoară în prezenţa a cel puţin 15 membri.Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie participă la lucrările secţiei pentru judecători, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la lucrările secţiei pentru procurori, iar ministrul justiţiei, la lucrările ambelor secţii. Ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 23: Participantii La Procesul Civill

nu au drept de vot, în situaţiile în care secţiile îndeplinesc rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare. Reprezentanţii societăţii civile participă numai la lucrările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii [art. 28 alin. (3) din Legea nr. 317/2004].Precizările făcute de lege în legătură cu participarea personalităţilor menţionate la lucrările secţiilor sunt de natură să contribuie la realizarea corespunzătoare a sarcinilor trasate acestui organism, ţinând seama de domeniile de responsabilitate a acestora şi de rolul lor în ierarhia judiciară sau administrativă. Binevenită este şi dispoziţia potrivit căreia ministrul justiţiei, preşedintele instanţei supreme, procurorul general la Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu participă cu drept de vot la lucrările secţiilor, în situaţiile în care ele acţionează ca instanţe de judecată în materie disciplinară.Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, în plen şi în secţii, se iau prin vot direct şi secret şi se motivează.Legea nr. 317/2004 consacră un capitol întreg – Capitolul IV – atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii. Acestea sunt distribuite între plen şi secţiile Consiliului Superior al Magistraturii.Menirea esenţială a Consiliului Superior al Magistraturii este aceea „de a apăra judecătorii şi procurorii împotriva oricărui act care le-ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar crea suspiciuni cu privire la acestea”. De asemenea, Consiliul Superior al Magistraturii apără reputaţia profesională a judecătorilor şi procurorilor (art. 30 din Legea nr. 317/2004). El asigură respectarea legii şi a criteriilor de competenţă şi etică profesională în desfăşurarea carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor.Plenul Consiliului Superior al Magistraturii îndeplineşte atribuţii importante în domeniul: carierei magistraţilor; al recrutării, evaluării, formării şi examenelor magistraţilor; al organizării şi funcţionării instanţelor şi al parchetelor. Menţionăm în continuare următoarele atribuţii ale Consiliului Superior al Magistraturii în domeniul carierei magistraţilor:a) propune Preşedintelui României numirea în funcţie şi eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor, cu excepţia celor stagiari;b) numeşte judecătorii stagiari şi procurorii stagiari, pe baza rezultatelor obţinute la examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii;c) dispune promovarea judecătorilor şi procurorilor;d) eliberează din funcţie judecătorii stagiari şi procurorii stagiari;

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 24: Participantii La Procesul Civill

e) propune Preşedintelui României conferirea de distincţii pentru judecători şi procurori, în condiţiile legii.Fosta lege de organizare judecătorească prevedea şi ea o mare parte din atribuţiile menţionate mai sus, dar ele se exercitau, adesea, doar cu avizul ministrului justiţiei. Reglementarea actuală a promovat o nouă orientare, care conferă Consiliului Superior al Magistraturii un rol decisiv în privinţa carierei magistraţilor.Consiliul Superior al Magistraturii exercită atribuţii importante şi în cadrul secţiilor sale, printre cele mai importante fiind şi cele de ordin disciplinar, pe care le vom analiza în capitolul privitor la răspunderea magistraţilor.

199

M.Of. nr. 827 din 13 septembrie 2005.200

A se vedea, pentru amănunte, I. Leş, Examen de drept comparat asupra sistemelor moderne de autoguvernare a magistraturii şi cu privire la noile reglementări adoptate de Parlamentul României, Dreptul nr. 11/2004, p. 5-31.201

J. Gicquel, L’inscription des Conseils supérieurs de la magistrature dans la Constitution, în Les Conseils superieurs de la magistrature en Europe, La Documentation française, Paris 1999, p. 36.202

Codul judiciar belgian a fost adoptat prin Legea din 10 octombrie 1967 şi cuprinde atât norme de organizare judiciară, cât şi reguli de procedură.203

A se vedea, pentru o critică a actualei organizări a Consiliului Superior al Magistraturii, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I, p. 125.204

A se vedea, pentru amănunte” I. Leş, Consideraţii privind statutul judecătorilor şi perspectiva unei noi organizări a Consiliului Superior al Magistraturii, în lumina Legii nr. 161/2003, C.J. nr. 6/2003, p. 117-118.205

E.S. Tănăsescu, Revizuirea Constituţiei, C.J. nr. 10/2003, p. 87. A se vedea, de asemenea, V.M. Ciobanu, Câteva reflecţii cu privire la reforma justiţiei civile în România, Dreptul nr. 2/2006, p. 23.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 25: Participantii La Procesul Civill

2.4.

Statutul magistraţilor 206

206

A se vedea, pentru o prezentare monografică, I. Pop, Tratat privind profesia de magistrat în România, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.2.4.1. - Precizări prealabile 2.4.2. - Corpul magistraţilor 2.4.3. - Recrutarea şi învestirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor 2.4.4. - Institutul Naţional al Magistraturii 2.4.5. - Incompatibilităţi şi interdicţii 2.4.6. - Eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor 2.4.7. - Răspunderea juridică a magistraţilor

2.4.1.

Precizări prealabile

În ţările democratice se acordă o importanţă aparte determinării unui statut al magistraţilor 207 . Printr-un asemenea statut se urmăreşte asigurarea inamovibilităţii judecătorilor, ca o condiţie indispensabilă pentru garantarea imparţialităţii şi independenţei lor.Reglementarea actuală cu privire la statutul judecătorilor şi procurorilor este materializată în Legea nr. 303/2004. Acest act normativ a suferit însă modificări importante ca urmare a adoptării Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei 208 , precum şi a Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 124/2004 209 .

207

A se vedea pentru unele reflecţii asupra acestei probleme (opinii exprimate de autori asupra proiectului de lege privind statutul magistraţilor), C.N. Popa, D.P. Popa, Consideraţii referitoare la statutul magistraţilor, Dreptul nr. 11/2003, p. 17-37.208

M.Of. nr. 653 din 22 iulie 2005.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 26: Participantii La Procesul Civill

209

O.U.G. nr. 124/2004 a fost aprobată prin Legea nr. 71/2005 (M.Of. nr. 300 din 11 aprilie 2005).

2.4.2.

Corpul magistraţilor

În limbajul obişnuit termenul de magistrat evocă o categorie mai largă de funcţionari cu răspunderi atât în domeniul justiţiei, cât şi al administraţiei centrale. Acesta era şi sensul originar al termenului de magistrat (în limba latină, magistratus).Conceptul de magistrat, în sens strict juridic, este mai larg decât acela de judecător. În mod tradiţional, conceptul de magistrat include atât pe judecători, cât şi pe procurorii constituiţi în parchete. Judecătorul este considerat, în mod tradiţional, ca un funcţionar public învestit cu funcţia de a soluţiona litigiile de competenţa sa 210 . Soluţia rezulta şi din dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 303/2004, care defineşte magistratura ca o activitate judiciară desfăşurată de judecători şi procurori. De notat însă faptul că actuala reglementare evită să se refere, în mod expres, la conceptul de magistrat.În cadrul corpului magistraţilor, ierarhia funcţiilor de execuţie şi de conducere se stabileşte în raport cu nivelul instanţelor şi parchetelor, cu respectarea condiţiilor de pregătire profesională şi de vechime în magistratură 211 , prevăzute de Legea privind organizarea judiciară.Din corpul magistraţilor trebuie să facă parte cei mai buni jurişti, căci importanţa socială a funcţiei de judecător sau procuror excede pe aceea a altor categorii de jurişti. Ei sunt cei care ţin cumpăna dreptăţii şi contribuie la asigurarea păcii sociale într-o societate democratică. De aceea, credem că şi azi sunt actuale spusele lui Voltaire, în sensul că „nu există profesie mai nobilă decât aceea de a face dreptate” (Il n’y-a pas de métier plus noble que celui de rendre la justice).

210

A se vedea, pentru amănunte, E. Herovanu, op. cit., p. 368-369. A se vedea, pentru o prezentare amplă a naturii juridice a raportului juridic de muncă al magistraţilor, S. Beligrădeanu, Natura raportului juridic de muncă al magistraţilor, Dreptul nr. 7/2003, p. 29-42. În acest amplu studiu, autorul consideră că toţi judecătorii şi procurorii numiţi de Preşedintele României exercită funcţii de demnitate publică.211

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 27: Participantii La Procesul Civill

A se vedea, pentru amănunte, C.N. Popa, P. Opincaru, C. Mirea, Observaţii privind vechimea în magistratură, Dreptul nr. 3/2004, p. 115-123.

2.4.3.

Recrutarea şi învestirea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor

În scopul garantării unei administrări optime a justiţiei dreptul comparat cunoaşte sisteme diferite privitoare la recrutarea şi învestirea în funcţie a magistraţilor. Orice legislaţie trebuie să manifeste o preocupare majoră pentru recrutarea unor magistraţi care să corespundă exigenţelor tehnice (pregătire profesională, experienţă, cunoaşterea oamenilor etc.) şi morale necesare exercitării imparţiale a funcţiei respective.Orice societate are interesul de a beneficia de o bună justiţie. Metodele aplicate în selecţionarea judecătorilor diferă însă, în funcţie de concepţiile politice existente într-o societate dată, de nivelul libertăţilor politice, de moravuri şi tradiţie 212 .Sistemele aplicate în selecţionarea judecătorilor au diferit şi în timp, în funcţie de necesităţilor impuse de dezvoltarea societăţii. În statele moderne s-a simţit tot mai mult nevoia recrutării în magistratură a unor persoane având nu numai o înaltă moralitate ci şi o bună pregătire de specialitate.În dreptul comparat contemporan se pot distinge trei sisteme principale de selecţionare a judecătorilor: numirea de către puterea executivă; alegerea judecătorilor şi recrutarea lor chiar de corpul magistraţilor. Aceste sisteme nu se mai aplică decât arareori într-o manieră exclusivă; ele sunt combinate cu diferite criterii de selecţionare a candidaţilor la magistratură.În ţara noastră, recrutarea şi formarea profesională iniţială în vederea ocupării funcţiei de magistrat se realizează pe bază de concurs prin Institutul Naţional al Magistraturii. Legea nr. 303/2004 (art. 14) enunţa următoarele condiţii pentru admiterea unei persoane la Institutul Naţional al Magistraturii:a) să aibă cetăţenia română, domiciliul în România şi capacitate deplină de exerciţiu;b) să fie licenţiată în drept;c) să nu aibă antecedente penale sau cazier fiscal;d) să cunoască limba română;e) să fie aptă din punct de vedere medical şi psihologic, pentru exercitarea funcţiei.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 28: Participantii La Procesul Civill

Simpla enumerare a condiţiilor de mai sus este suficientă pentru a sublinia exigenţele profesionale şi morale pe care le implică funcţia de magistrat 213 . Ele sunt fireşti, întrucât demnitatea de magistrat, una din cele mai importante într-un stat de drept, trebuie să fie onorată printr-o înaltă competenţă profesională şi printr-o probitate morală ireproşabilă. Prestigiul justiţiei şi calitatea hotărârilor judecătoreşti depinde într-o măsură foarte mare de statutul profesional şi moral al judecătorilor. Existenţa unei legislaţii profund democratice nu este suficientă pentru a realiza o bună administrare a justiţiei. Mai sunt necesare şi acele calităţi morale ale judecătorilor care să inspire cetăţenilor încredere în faţa justiţiei.Tocmai pentru a obliga magistraţii să-şi păstreze acelaşi statut moral pe toată durata învestirii lor în funcţie art. 34 din Legea nr. 303/2004 impune obligativitatea depunerii unui jurământ. Potrivit textului menţionat, jurământul are următorul conţinut: „Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”.Nedepunerea jurământului de către un magistrat atrage după sine nulitatea numirii în funcţie. Deşi legea nu o mai spune în mod direct, consecinţa firească a unei asemenea numiri, în ipoteza în care ea ar fi fost făcută, este nulitatea actelor îndeplinite de acel magistrat 214 .La judecătorii şi la parchetele de pe lângă acestea pot funcţiona judecători şi procurori stagiari. Aceştia sunt numiţi în funcţie de către Consiliul Superior al Magistraturii, pe baza mediei generale, obţinută prin însumarea celor trei medii de la sfârşitul fiecărui an de studiu şi de la examenul de absolvire al Institutului Naţional al Magistraturii [art. 21 alin. (1) din Legea nr. 303/2004].Magistraţii stagiari sunt obligaţi să efectueze un stagiu de un an.În perioada stagiului, judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să continue formarea profesională, sub coordonarea unui judecător sau procuror anume desemnat de preşedintele judecătoriei sau, după caz, de prim-procurorul parchetului de pe lângă această instanţă.Judecătorii stagiari au dreptul să judece următoarele categorii de cauze civile:a) cererile privind pensiile de întreţinere, cererile privind înregistrările şi rectificările în registrele de stare civilă, cererile privind popririle, încuviinţarea executării silite, învestirea cu formulă executorie şi luarea unor măsuri asigurătorii;b) litigiile patrimoniale având ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun, în cazul în care valoarea obiectului litigiului nu depăşeşte 100 milioane lei;

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 29: Participantii La Procesul Civill

c) plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare a contravenţiilor şi de aplicare a sancţiunilor contravenţionale;d) somaţia de plată;Procurorii stagiari au dreptul să pună concluzii în instanţă, să efectueze şi să semneze acte procedurale, sub coordonarea unui procuror care se bucură de stabilitate [art. 23 alin. (2) din Legea nr. 303/2004].După terminarea stagiului, judecătorii şi procurorii sunt supuşi unui examen de capacitate. În cazul în care judecătorul sau procurorul stagiar este respins la examenul de capacitate, el este obligat să se prezinte la sesiunea următoare. Lipsa nejustificată la examenul de capacitate sau respingerea candidatului la două sesiuni atrage pierderea calităţii de judecător stagiar sau procuror stagiar.Examenul de capacitate se organizează anual de Consiliul Superior al Magistraturii, prin intermediul Institutului Naţional al Magistraturii. Data, locul şi modul de desfăşurare a examenului de capacitate se publică în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a, precum şi pe pagina de Internet a Consiliului Superior al Magistraturii şi pe cea a Institutului Naţional al Magistraturii şi se comunică instanţelor judecătoreşti şi parchetelor de pe lângă acestea, cu cel puţin 90 de zile înainte de data stabilită pentru examenul de capacitate. Cererile de înscriere la examenul de capacitate, însoţite de referatele de evaluare şi de celelalte acte necesare potrivit Regulamentului privind examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari, se depun la Institutul Naţional al Magistraturii în termen de 60 de zile de la publicarea datei examenului [art. 26 alin. (3) din Legea nr. 303/2004].Comisia pentru examenul de capacitate al judecătorilor şi comisia pentru soluţionarea contestaţiilor sunt alcătuite din judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecători de la curţile de apel şi formatori din Institutul Naţional al Magistraturii, numiţi prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii.Legea nr. 303/2004 determină şi conţinutul examenului de capacitate. Potrivit art. 28 din Legea nr. 303/2004, examenul de capacitate constă în verificarea cunoştinţelor teoretice şi practice prin probe scrise şi orale. Probele cu caracter teoretic au ca obiect fundamentele constituţionale ale statului de drept, instituţiile de bază ale dreptului, organizarea judiciară şi Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor. Probele cu caracter practic constau în soluţionarea de speţe şi întocmirea de acte judiciare, distincte pentru judecători şi procurori, în funcţie de specificul activităţii acestora. În legătură cu determinarea materiilor juridice de concurs, remarcăm o mai mare flexibilitate a legiuitorului actual. Vechea reglementare determina

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 30: Participantii La Procesul Civill

materiile (drept civil, drept penal, drept comercial, drept procesual, drept constituţional şi organizare judecătorească) ce trebuiau să formeze conţinutul examenului de capacitate. Şi de data aceasta detalierea corespunzătoare a instituţiilor de drept ce urmează să formeze obiectul examenului de capacitate se va face prin Regulamentul de organizare a acestui examen [art. 106 lit. c) din Legea nr. 303/2004].După validarea examenului de capacitate, lista tuturor posturilor vacante de la judecătorii şi parchetele de pe lângă aceste instanţe se publică, de îndată, separat pentru judecători şi procurori, în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a şi se afişează la sediile instanţelor şi parchetelor, prin grija Consiliului Superior al Magistraturii [art. 30 alin. (1) din Legea nr. 303/2004].Candidaţii declaraţi admişi la examenul de capacitate au dreptul, în ordinea clasificării, să-şi aleagă posturile, în termen de 15 zile libere de la publicarea acestora în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a. Judecătorii stagiari pot opta numai pentru posturi de judecător, iar procurorii stagiari numai pentru posturi de procuror. Candidatul care nu şi-a exercitat dreptul de alegere în termenul prevăzut de lege i se propune, din oficiu, un post de către Consiliul Superior al Magistraturii. Refuzul de a accepta propunerea este considerat demisie [art. 30 alin. (3) din Legea nr. 303/2004].Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte formalităţile legale pentru numirea magistraţilor care au fost declaraţi reuşiţi la examenul de capacitate. Propunerile de numire se fac în cel mult 30 de zile de la data validării examenului de capacitate.Legea privind organizarea judiciară determină şi condiţiile profesionale şi de vechime necesare pentru promovarea în funcţie a magistraţilor 215 . De notat că promovarea şi transferarea judecătorilor se dispune de Consiliul Superior al Magistraturii. Promovarea magistraţilor se face numai cu consimţământul lor.Promovarea în funcţii de execuţie se face numai prin concurs organizat la nivel naţional, ţinându-se seama de vechimea în magistratură şi de activitatea profesională a magistratului, precum şi de posturile vacante existente la tribunale şi curţi de apel sau, după caz, la parchete. Concursul se organizează, anual sau ori de câte ori este nevoie, de Institutul Naţional al Magistraturii, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii.Pot participa la concursul de promovare în funcţii de execuţie magistraţii care au avut calificativul foarte bine la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii trei ani şi îndeplinesc următoarele condiţii minime de vechime 216 :

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 31: Participantii La Procesul Civill

a) 5 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în funcţiile de judecător de tribunal sau tribunal specializat şi procuror la parchetul de pe lângă tribunal sau la parchetul de pe lângă tribunalul specializat;b) 6 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în funcţiile de judecător de curte de apel şi procuror la parchetul de pe lângă aceasta;c) 8 ani vechime în funcţia de judecător sau procuror, pentru promovarea în funcţia de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 44 din Legea nr. 303/2004).Judecătorii şi procurorii care îndeplinesc condiţiile de vechime anterior menţionate pot participa la concurs, în vederea promovării pe loc, în limita numărului de locuri aprobat anual de Consiliul Superior al Magistraturii.Promovarea în funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se face de către Consiliul Superior al Magistraturii, dintre judecătorii care au îndeplinit funcţia de judecător în ultimii 2 ani la tribunale sau curţi de apel, au obţinut calificativul foarte bine la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar, s-au remarcat în activitatea profesională şi au o vechime în funcţia de judecător sau procuror de cel puţin 12 ani [art. 52 alin. (1) din Legea nr. 303/2004]. Ultima condiţie – vechime de 2 ani în funcţia de judecător – a fost declarată neconstituţională, întrucât exclude posibilitatea promovării magistraţilor procurori, fiind astfel discriminatorie. 217

Legea determină şi criteriile ce sunt avute în vedere la promovarea în funcţii de conducere în magistratură. Potrivit art. 48 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, numirea în funcţiile de preşedinte şi vicepreşedinte la judecătorii, tribunale, tribunale specializate şi curţi de apel se face numai prin concurs sau examen organizat, ori de câte ori este necesar, de Consiliul Superior al Magistraturii. Numirea se face pentru un mandat de 3 ani cu posibilitatea reînvestirii o singură dată. Pot participa la concurs sau examen judecătorii care au calificativul foarte bine la ultima evaluare, nu au fost sancţionaţi disciplinar în ultimii 3 ani şi îndeplinesc condiţiile de vechime prevăzute de lege.Concursul sau examenul constă în prezentarea unui proiect referitor la exercitarea atribuţiilor specifice funcţiei de conducere şi în probe scrise privind managementul, comunicarea, resursele umane, capacitatea candidatului de a lua decizii şi de a-şi asuma răspunderea, rezistenţa la stres şi un test psihologic. Comisia de examinare este compusă din 2 judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, 2 judecători de la curţile de apel şi 3 specialişti în management şi

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 32: Participantii La Procesul Civill

organizare instituţională. Ea este numită de Consiliul Superior al Magistraturii la propunerea Institutului Naţional al Magistraturii.Numirea judecătorilor în celelalte funcţii de conducere se face tot pentru un mandat de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată, de Consiliul Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui instanţei.Pentru promovarea în funcţii de conducere sunt necesare următoarele condiţii minime de vechime:a) pentru funcţia de preşedinte şi vicepreşedinte de judecătorie, prim-procuror al parchetului de pe lângă judecătorie şi adjunct al acestuia, o vechime de 5 ani în funcţia de judecător sau procuror;b) pentru funcţia de preşedinte şi vicepreşedinte de tribunal sau tribunal specializat, precum şi de preşedinte de secţie la tribunal, prim-procuror al parchetului de pe lângă tribunal sau al parchetului de pe lângă tribunalul pentru minori şi familie, adjunct al acestuia şi procuror şef secţie al parchetului de pe lângă tribunal sau al parchetului de pe lângă tribunalul pentru minori şi familie, o vechime de 6 ani în funcţia de judecător sau procuror;c) pentru funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, preşedinte de secţie la curtea de apel, procuror general al parchetului de pe lângă curtea de apel şi adjunct al acestuia, procuror şef secţie al parchetului de pe lângă curtea de apel, o vechime de 8 ani în funcţia de judecător sau procuror;O atenţie deosebită este acordată de legiuitor funcţiilor de conducere de la instanţa supremă. Potrivit art. 53 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, preşedintele, vicepreşedintele şi preşedinţii de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt numiţi de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, dintre judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care au funcţionat la această instanţă cel puţin 2 ani. Numirea se face pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.Preşedintele României nu poate refuza numirea în funcţiile de conducere menţionate decât motivat, aducând la cunoştinţa Consiliului Superior al Magistraturii motivele refuzului. Revocarea din funcţie a preşedintelui, a vicepreşedintelui sau a preşedinţilor de secţii ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către Preşedintele României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, care se poate sesiza din oficiu, la cererea unei treimi din numărul membrilor sau la cererea adunării generale a instanţei, pentru motivele prevăzute de art. 51 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

212

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 33: Participantii La Procesul Civill

E. Herovanu, op. cit., p. 368-370.213

A se vedea pentru alte legislaţii: art. 8 din Regulamentul judiciar italian din 30 ianuarie 1941; art. 4-6 din Decretul-lege argentinian nr. 1285/1958; art. 232 din Constituţia Columbiei. 214

A se vedea art. 7 din Decretul-lege nr. 1285/1958 din Argentina, care cuprinde unele soluţii similare. 215

A se vedea, pentru amănunte, C.N. Popa, D.P. Popa, Observaţii şi propuneri de lege ferenda referitoare la reglementările privind promovarea magistraţilor într-o funcţie de execuţie vacantă sau pe loc, Dreptul nr. 8/2002, p. 75-97.216

A se vedea pentru amănunte cu privire la vechimea în magistratură, Al. Ţiclea, V. Lozneanu, Vechimea în magistratură şi consecinţele acesteia, Dreptul nr. 10/2000, p. 51-57. 217

Curtea Constituţională, Decizia nr. 866/2006, P.R. nr. 1/2007, p. 23.

2.4.4.

Institutul Naţional al Magistraturii

Majoritatea statelor democratice au acordat şi acordă o deosebită importanţă pregătirii viitorilor magistraţi, precum şi perfecţionării profesionale a judecătorilor şi procurorilor în funcţie. În acest scop, au fost create în diferite ţări europene institute naţionale ale magistraturii. Astfel, în Franţa, Şcoala Naţională a Magistraturii a fost creată în anul 1958, sub denumirea iniţială de Centru naţional de studii judiciare; ea are sediul la Bordeaux. În Spania, în baza Legii organice a puterii judiciare, funcţionează, pe lângă Consiliul General al Puterii Judiciare, un Centru de selecţie şi formare a judecătorilor şi magistraţilor.După modelul acestor institute a fost creată şi în ţara noastră o instituţie corespunzătoare. Potrivit art. 103 din Legea nr. 304/2004: „Institutul Naţional al Magistraturii este instituţia publică cu personalitate juridică, aflată în coordonarea Consiliului Superior al Magistraturii, care realizează formarea iniţială a judecătorilor şi procurorilor, formarea profesională continuă a judecătorilor şi procurorilor în funcţie, precum şi formarea formatorilor, în condiţiile

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 34: Participantii La Procesul Civill

legii”. Textul este deosebit de clar atât în ceea ce priveşte natura instituţiei, cât şi în ceea ce priveşte determinarea scopului pentru care a fost creată 218 .Din primul punct de vedere este evident că Institutul Naţional al Magistraturii apare ca o instituţie administrativă coordonată de Consiliul Superior al Magistraturii. Institutul Naţional al Magistraturii are personalitate juridică şi organe de conducere proprii.Foarte importantă este şi precizarea făcută în art. 103 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, în sensul că Institutul Naţional al Magistraturii nu face parte din sistemul naţional de învăţământ şi educaţie şi nu este supus dispoziţiilor legale în vigoare cu privire la acreditarea instituţiilor de învăţământ superior şi recunoaşterea diplomelor. Este vorba, aşadar, de un institut propriu al magistraturii şi care nu are niciun raport de dependenţă faţă de Ministerul Educaţiei şi Cercetării sau faţă de alte instituţii de învăţământ.Scopul Institutului Naţional al Magistraturii este acela de a realiza, în primul rând, pregătirea viitorilor judecători şi procurori. În al doilea rând, Institutul a fost creat şi pentru a realiza cadrul de desfăşurare a activităţilor de perfecţionare profesională a magistraţilor în funcţie. Menţionăm că magistraţii sunt obligaţi să participe, cel puţin o dată la trei ani, la programe de formare continuă organizate de Institutul Naţional al Magistraturii, de instituţii de învăţământ superior din ţară sau din străinătate sau la alte forme de perfecţionare profesională [art. 37 alin. (1) din Legea nr. 303/2004].Institutul Naţional al Magistraturii are sediul în Bucureşti. El este condus de un consiliu ştiinţific format din 13 membri, dintre care: un judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, un judecător al Curţii de Apel Bucureşti, un procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, desemnaţi de Consiliul Superior al Magistraturii; 3 profesori universitari, recomandaţi de Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti, Facultatea de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi Facultatea de Drept a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, 3 reprezentanţi aleşi ai personalului de instruire din cadrul Institutului, un reprezentant al auditorilor de justiţie, un reprezentant al asociaţiilor profesionale legal constituite ale judecătorilor şi procurorilor, precum şi directorul Institutului Naţional al Magistraturii, care face parte de drept din consiliu şi îl prezidează [art. 104 alin. (1) din Legea nr. 304/2004].Directorul Institutului Naţional al Magistraturii şi cei doi adjuncţi ai acestuia sunt numiţi de Consiliul Superior al Magistraturii din rândul personalului de instruire de specialitate juridică al Institutului, al

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 35: Participantii La Procesul Civill

judecătorilor şi procurorilor sau al cadrelor didactice din învăţământul superior juridic acreditat potrivit legii.Consiliul ştiinţific al Institutului Naţional al Magistraturii hotărăşte asupra problemelor care privesc organizarea şi funcţionarea Institutului, la propunerea directorului acestei instituţii. El propune şi proiectul de buget. Institutul Naţional al Magistraturii este finanţat de la bugetul de stat, prin bugetul Consiliului Superior al Magistraturii.Structura organizatorică, statele de personal şi statele de funcţii ale Institutului Naţional al Magistraturii se aprobă de Consiliul Superior al Magistraturii.Personalul de instruire al Institutului Naţional al Magistraturii este asigurat, de regulă, din rândul judecătorilor şi procurorilor în funcţie, care pot fi detaşaţi, cu acordul lor, în cadrul Institutului, cu avizul consiliului ştiinţific al Institutului. Observăm că legea instituie doar o regulă în această materie, regulă care este întru totul firească, ţinând seama mai ales de necesitatea unei pregătiri nu numai teoretice a auditorilor de justiţie, ci şi a unei instruiri practice. În acelaşi timp, legea permite şi folosirea cadrelor didactice din învăţământul juridic superior acreditat, a altor specialişti români şi străini, precum şi a personalului de specialitate juridică asimilat magistraţilor, pentru desfăşurarea procesului de formare profesională.Institutul Naţional al Magistraturii realizează formarea iniţială a magistraţilor. Cursanţii Institutului Naţional al Magistraturii au calitatea de auditori de justiţie. Durata cursurilor de pregătire a magistraţilor în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii este de 2 ani 219 . După primul an de cursuri, auditorii de justiţie optează, în ordinea mediilor şi în raport cu numărul posturilor, pentru funcţia de judecător sau procuror.Admiterea cursanţilor în Institutul Naţional al Magistraturii se face pe bază de concurs, la care au dreptul să participe persoanele care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 303/2004. Îndeplinirea acestor condiţii este indispensabilă, căci admiterea în institut constituie şi modalitatea principală de recrutare a magistraţilor.Comisia de admitere, comisia de elaborare a subiectelor şi comisia de soluţionare a contestaţiilor sunt numite prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii.Auditorii de justiţie beneficiază de o bursă având caracterul unei indemnizaţii lunare corespunzătoare funcţiei de judecător sau procuror stagiar, în raport cu vechimea pe care o au ca auditori. Indemnizaţia menţionată are natura şi regimul juridic al unui drept salarial [art. 17 alin. (2) din Legea nr. 303/2004]. De notat şi faptul că perioada în care o persoană a avut calitatea de auditor de justiţie

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 36: Participantii La Procesul Civill

constituie vechime în funcţia de judecător sau procuror, dar numai condiţionat de promovarea examenului de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii.În perioada cursurilor, auditorii de justiţie efectuează stagii de practică în cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor, asistă la şedinţele de judecată şi la activitatea de urmărire penală, pentru a cunoaşte în mod direct activităţile pe care le desfăşoară magistraţii şi personalul auxiliar de specialitate.Dispoziţiile legale menţionate mai sus demonstrează importanţa deosebită a procesului de selecţionare a personalului de instruire al Institutului Naţional al Magistraturii. Adoptarea unui sistem mixt în care personalul de instruire să fie format atât din practicieni de prestigiu, cât şi din cadre didactice universitare de la facultăţile de drept acreditate ni se pare a fi soluţia cea mai potrivită.Pe parcursul cursurilor, auditorii de justiţie trebuie să respecte toate îndatoririle ce le revin potrivit Regulamentului Institutului Naţional al Magistraturii. Nesocotirea unor asemenea îndatoriri constituie abatere disciplinară ce poate antrena răspunderea disciplinară a celui vinovat.Sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate auditorilor de justiţie sunt:a) avertismentul;b) diminuarea bursei cu până la 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni;c) diminuarea bursei proporţional cu numărul absenţelor nemotivate, dacă acestea depăşesc 8 ore într-o lună;d) exmatricularea din Institut.La absolvirea Institutului Naţional al Magistraturii, auditorii de justiţie sunt supuşi unui examen care va consta în probe teoretice şi practice, prin care se verifică însuşirea cunoştinţele necesare exercitării funcţiei de judecător sau procuror.Auditorii de justiţie care au promovat examenul de absolvire vor fi numiţi, potrivit legii, de regulă, în funcţiile pentru care au optat după primul an de cursuri în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii [art. 19 alin. (2) din Legea nr. 303/2004]. Ei sunt obligaţi să îndeplinească timp de 6 ani funcţia de judecător sau de procuror.

218

Şi în Franţa, Şcoala Naţională a Magistraturii realizează aceeaşi dublă funcţie: asigură formarea profesională a viitorilor magistraţi şi „formarea continuă” a magistraţilor în funcţie. A se vedea R. Perrot,

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 37: Participantii La Procesul Civill

Institutions judiciaires, Montchrestien, Paris, 1998, 8e édition, 1998, p. 288.219

În Franţa durata cursurilor de pregătire la Şcoala Naţională a Magistraturii este de 31 de luni; ea este subîmpărţită în două perioade, prima consacrată unei „formări generale” de 25 de luni, iar a doua unei „formări specializate” de 6 luni. O reglementare asemănătoare întâlnim şi în Spania. Potrivit art. 307 din Legea organică a puterii judiciare, nr. 6/1985, cursurile Şcolii Judiciare implică un program de pregătire multidisciplinară – teoretică - cu o durată de cel puţin 9 luni şi un program de pregătire practică de cel puţin 6 luni.

2.4.5.

Incompatibilităţi şi interdicţii

Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor reglementează, în mod expres şi limitativ, un ansamblu de interdicţii şi incompatibilităţi, toate destinate a garanta independenţa şi imparţialitatea magistraţilor.O incompatibilitate fundamentală este prevăzută de lege în privinţa activităţilor desfăşurate de magistraţi. În acest sens art. 125 alin. (3) şi art. 132 alin. (2) din Constituţie dispune în termeni categorici că funcţiile de judecător şi de procuror sunt incompatibile cu „orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”. Această incompatibilitate este consacrată, în termeni parţial asemănători, şi în art. 5 din Legea nr. 303/2004. De remarcat însă faptul că acest din urmă text extinde această incompatibilitate şi cu privire la magistraţii-asistenţi şi la asistenţii judiciari. Pe de altă parte, Legea nr. 303/2004 exceptează de la incompatibilitatea menţionată şi personalul de instruire din cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi al Şcolii Naţionale de Grefieri.Nerespectarea interdicţiei de cumul de funcţii atrage după sine îndepărtarea din magistratură. Observăm însă, că textele legale se referă la exercitarea altei „funcţii publice sau private”, ceea ce implică cumulul de funcţii 220 . Această incompatibilitate a fost prevăzută şi în art. 101 din Legea nr. 161/2003. Textele menţionate anterior conduc la concluzia, lipsită de orice echivoc, potrivit căreia funcţia de judecător este compatibilă numai cu funcţiile didactice, nu însă şi cu funcţiile de conducere din învăţământul superior 221 .

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 38: Participantii La Procesul Civill

Dispoziţii normative destinate a asigura independenţa magistraţilor sunt instituite în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, text potrivit căruia magistraţilor le este interzis:a) să desfăşoare activităţi comerciale, direct sau prin persoane interpuse;b) să desfăşoare activităţi de arbitraj în litigii civile, comerciale sau de altă natură;c) să aibă calitatea de asociat sau de membru în organele de conducere, administrare sau control la societăţi civile, societăţi comerciale, inclusiv bănci sau alte instituţii de credit, societăţi de asigurare ori financiare, companii naţionale, societăţi naţionale sau regii autonome;d) să aibă calitatea de membru al unui grup de interes economic”.Raţiunea acestor interdicţii este evidentă. Menţionăm doar, în acest context, că legea defineşte grupul de interes economic ca asocierea dintre două sau mai multe persoane fizice ori juridice, constituite pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al rezultatelor activităţii respective.În legătură cu interdicţiile enunţate o precizare binevenită este cea făcută de cel de-al doilea alineat al textului citat. Potrivit acestei norme legale, magistraţii pot fi acţionari sau asociaţi ca urmare a Legii privind privatizarea în masă.O altă interdicţie ce trebuie să ne reţină atenţia este cea prevăzută în art. 9 din Legea nr. 303/2004. Ea este menită să-i protejeze pe magistraţi de presiuni politice de tot felul. De aceea, textul amintit dispune că: „(1) Judecătorii şi procurorii nu pot să facă parte din partide sau formaţiuni politice şi nici să desfăşoare sau să participe la activităţi cu caracter politic. (2) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca în exercitarea atribuţiilor să se abţină de la exprimarea sau manifestarea, în orice mod, a convingerilor lor politice” 222 .Interdicţia ca magistraţii să facă parte din partide politice este prevăzută şi în art. 40 alin. (3) din Constituţie. Totuşi, art. 9 din Legea nr. 303/2004 are o sferă de acţiune mult mai extinsă, căci el vizează şi abţinerea de la exprimarea sau manifestarea „în orice mod” a convingerilor politice. Norma înscrisă în art. 9 din Legea nr. 303/2004 are un caracter imperativ şi implicit valoarea unei interdicţii absolute.Norme asemănătoare, dar mai bine elaborate, se regăsesc şi în Legea nr. 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 39: Participantii La Procesul Civill

Interdicţii însemnate sunt consacrate şi în art. 10 din Legea nr. 303/2004. Potrivit acestui text: „(1) Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfăşurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul. (2) Judecătorii şi procurorii nu pot să dea consultaţii scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanţe sau parchete decât acelea în cadrul cărora îşi exercită funcţia şi nu pot îndeplini orice altă activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat”.Nerespectarea acestor interdicţii constituie abatere disciplinară şi urmează să fie sancţionată în mod corespunzător. Asemenea abateri ar trebui reputate de legiuitor ca fiind abateri foarte grave, astfel cum se procedează şi în alte legislaţii 223 .Aceeaşi dispoziţie legală le permite judecătorilor şi procurorilor să pledeze cauzele lor personale, ale ascendenţilor şi descendenţilor, ale soţilor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela sau curatela lor. Chiar şi în asemenea situaţii, judecătorilor şi procurorilor nu le este îngăduit să se folosească de calitatea pe care o au pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului şi trebuie să evite a se crea aparenţa că ar putea influenţa în orice fel soluţia [art. 10 alin. (3) din Legea nr. 303/2004].Interdicţia enunţată în art. 10 din Legea nr. 303/2004 vizează, în principal, apărarea şi consolidarea prestigiului funcţiei de judecător şi procuror. Menţionăm însă, că în ipoteza în care judecătorul şi-a spus părerea tocmai în cauza ce-i este supusă spre soluţionare o atare împrejurare constituie şi motiv de recuzare (art. 27 pct. 7 C.proc.civ.).Incompatibilităţi extrem de semnificative pentru garantarea imparţialităţii actului de justiţie sunt prevăzute în art. 105 din Legea nr. 161/2003. Primul alineat al textului menţionat interzice magistraţilor să participe la judecarea unei cauze, în calitate de judecător sau procuror, dacă: sunt soţi sau rude până la gradul IV inclusiv între ei; dacă ei, soţii sau rudele lor până la gradul IV inclusiv au vreun interes în cauză. Aceste dispoziţii se aplică şi magistratului care participă, în calitate de judecător sau procuror, la judecarea unei cauze în căile de atac, atunci când soţul sau ruda până la gradul IV inclusiv, a magistratului a participat ca judecător sau procuror, la judecarea în fond a acelei cauze. Normele procedurale menţionate au, fără îndoială, un caracter imperativ, iar nerespectarea lor constituie un motiv de nulitate a hotărârii pronunţate 224 .Anumite activităţi nu intră însă sub incidenţa incompatibilităţilor prezentate mai sus şi ele sunt nominalizate ca atare de Legea nr. 303/2004. Astfel judecătorii şi procurorii pot participa la elaborarea de publicaţii sau studii de specialitate, a unor lucrări literare ori

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 40: Participantii La Procesul Civill

ştiinţifice sau la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic [art. 11 alin. (1) din Legea nr. 303/2004]. De asemenea, judecătorii şi procurorii pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne sau internaţionale. În fine, judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor ştiinţifice sau academice, precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.

220

Unele referinţe de drept comparat sunt semnificative. Potrivit art. 8 din Ordonanţa franceză nr. 58/1270, exerciţiul funcţiei de magistrat este incompatibil cu „exercitarea oricărei funcţii publice şi a oricărei activităţi profesionale sau salariate”. Totuşi, acelaşi text permite ca şefii ierarhici să acorde derogări individuale pentru exercitarea „funcţiilor sau activităţilor ce nu sunt de natură a aduce atingere demnităţii de magistrat şi independenţei sale”. De asemenea, Codul judiciar belgian admite derogări pentru funcţiile de cadru didactic universitar; ele se pot autoriza însă numai de Rege, la propunerea ministrului justiţiei (art. 294). O dispoziţie similară întâlnim în art. 16 din Ordonanţa italiană R.D. 30 din anul 1941. Textul permite magistratului să devină arbitru, dar numai cu aprobarea Consiliului Superior al Magistraturii. A se vedea şi art. 9 din Decretul-lege nr. 1285/1958 din Argentina, text care adaugă şi interdicţia practicării jocurilor de noroc şi participarea la concursuri publice ce „pot compromite demnitatea funcţiei”. Dispoziţii similare celor de mai sus se regăsesc în art. 254 din Constituţia Paraguayului. 221

A se vedea, pentru amănunte, I. Leş, Consideraţii privind statutul judecătorilor şi perspectiva unei noi organizări a Consiliului Superior al Magistraturii, în lumina Legii nr. 161/2003, p. 103-104.222

Asemenea incompatibilităţi, cu anumite circumstanţieri, sunt prevăzute în majoritatea legislaţiilor. Astfel, de pildă, art. 127 din Constituţia Spaniei interzice magistraţilor să „desfăşoare alte activităţi publice”, să facă parte din „partide politice sau sindicate”. De asemenea, art. 10 alin. (1) din Ordonanţa franceză nr. 58-1270/1958 dispune că: „Orice manifestare politică este interzisă corpului judiciar”. O dispoziţie similară este prevăzută şi în Ordonanţa italiană R.D. 30 din anul 1941 [art. 16 alin. (1)], care îngăduie însă exercitarea activităţii de senator sau deputat. A se vedea şi art. 95 din Constituţia Braziliei. În acelaşi sens este şi art. 44 din Legea venezueleană a carierei judiciare, text potrivit căruia judecătorii vor fi

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 41: Participantii La Procesul Civill

destituiţi „când fac parte din conducerea partidelor politice sau când realizează o activitate politică cu caracter public”. 223

Astfel, de pildă, Legea organică a puterii judiciare din Spania, nr. 6/1985 distinge între abaterile foarte grave, abaterile grave şi abaterile foarte uşoare [art. 416 alin. (1)]. Exercitarea oricăreia dintre funcţiile pentru care magistratul este delcarat incompatibil este considerată ca o abatere foarte gravă [art. 417 alin. (6)].224

A se vedea, pentru amănunte, I. Leş, Consideraţii privind statutul judecătorilor şi perspectiva unei noi organizări a Consiliului Superior al Magistraturii, în lumina Legii nr. 161/2003, C.J. nr. 6/2003, p. 108-110.

2.4.6.

Eliberarea din funcţie a judecătorilor şi procurorilor

Principiul inamovibilităţii implică, de regulă, menţinerea în funcţie a judecătorilor şi procurorilor până la vârsta de pensionare. Deşi principiul inamovibilităţii este consacrat în majoritatea legislaţiilor, totuşi se cunosc sisteme diferite cu privire la durata mandatului de judecător.În ţările în care se aplică sistemul electiv, mandatul judecătorilor este limitat în timp. Astfel, de pildă, în Anglia, curţile civile (the county courts) sunt prezidate de judecători desemnaţi pe o perioadă de 7 ani, iar judecătorii de la Înalta Curte (The Court of Appeal) pentru o perioadă de 15 ani 225 .Situaţia este asemănătoare şi în Elveţia, unde judecătorii sunt aleşi, iar mandatul lor variază între un an (cantonul Appenzell) şi 10 ani (cantonul Tessin) 226 .Opus sistemului enunţat întâlnim legislaţiile ce permit rămânerea în funcţie a judecătorilor atât timp cât dau dovadă de „o bună conduită”. Modelul clasic al unei atare soluţii este cel din S.U.A. 227 Acest sistem a fost adoptat şi în unele ţări latino-americane, ca Argentina şi Mexic, în privinţa judecătorilor federali 228 .Care este sistemul legii române? În sistemul constituţional actual toţi judecătorii, cu excepţia celor stagiari, sunt inamovibili de la data învestirii şi până la eliberarea din funcţie în condiţiile strict determinate de lege. Condiţia unei bune conduite este subînţeleasă şi în sistemul legislaţiei noastre. Ea decurge din puterea disciplinară ce este recunoscută de lege Consiliului Superior al Magistraturii, organ

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 42: Participantii La Procesul Civill

care poate aplica şi sancţiunea extremă a îndepărtării din magistratură.Situaţiile în care un magistrat poate fi eliberat din funcţie sunt determinate în mod expres şi limitativ în art. 65 din Legea nr. 303/2004. Vom prezenta succint aceste situaţii.a) demisia Această modalitate decurge din libertatea individuală căci nimeni nu poate fi obligat să îndeplinească în mod nelimitat o funcţie publică. În acest caz, Consiliul Superior al Magistraturii poate stabili un termen de cel mult 30 de zile la care demisia să devină efectivă, dacă, evident, prezenţa la post a judecătorului sau procurorului apare ca necesară.b) pensionarea potrivit legii Pensionarea reprezintă modalitatea firească, obişnuită, de încetare a mandatului de magistrat. În ce priveşte vârsta de pensionare, trebuie să arătăm că şi magistraţilor li se aplică regulile dreptului comun în materie.Legea nr. 303/2004, în redactarea sa iniţială, consacra şi unele derogări de la normele de drept comun. Astfel, potrivit art. 64 din Legea nr. 303/2004, magistraţii puteau fi menţinuţi în funcţie până la împlinirea vârstei de 68 ani, cu avizul conform al Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea preşedintelui curţii de apel sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel, a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori a procurorului general al Departamentului Naţional Anticorupţie. În prezent, art. 83 din Legea nr. 303/2004 dispune, în termeni categorici, ca judecătorii şi procurorii de la toate instanţele, precum şi magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi personalul de specialitate juridică prevăzut la art. 87 alin. (1) nu pot fi menţinuţi în funcţie după împlinirea vârstei de pensionare prevăzută de lege.Unele reguli particulare au fost statornicite şi în urma modificărilor aduse Legii nr. 303/2004 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 100/2007 229 . Astfel, legea reglementează şi posibilitatea pensionării magistraţilor la împlinirea vârstei de 60 de ani, dacă au o vechime în magistratură de cel puţin 25 de ani. Aceştia au dreptul la o pensie de serviciu, în cuantum de 80% din baza de calcul reprezentată de indemnizaţia de încadrare brută lunară şi sporurile avute în ultima lună de activitate înainte de pensionare. Legea reglementează şi posibilitatea pensionării anticipate, dacă magistraţii în cauză au o vechime în magistratură de peste 25 de ani. Reducerea vârstei de

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 43: Participantii La Procesul Civill

pensionare în acest caz nu poate depăşi 5 ani (art. 831 din Legea nr. 303/2004).c) transfer într-o altă funcţie, în condiţiile legii Eliberarea din funcţie este, în acest caz, rezultatul unei situaţii determinate de perfectarea unui act de transfer, ce survine în condiţiile admise de lege. Reamintim aici, că transferarea judecătorilor şi procurorilor se poate face numai cu consimţământul lor. Ori de câte ori intervine un transfer al judecătorului sau procurorului se va dispune şi încetarea calităţii de judecător la instanţa sau parchetul respectiv.d) incapacitate profesională Eliberarea din funcţie poate intervenii conform art. 65 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 303/2004 pentru incapacitate profesională. Legea nu determină conţinutul acestei sintagme. Oricum acest motiv de eliberare din funcţie este fundamental diferit de cel consacrat în textul corespondent din fosta lege de organizare judecătorească, care se referea la vădita incapacitate profesională a magistratului. Aceasta nu înseamnă că orice inabilitate profesională atrage după sine, în mod automat, eliberarea din funcţie în baza textului comentat. Precizarea ni se pare necesară, întrucât unele încălcări ale legii ce se pot afla în conexiune şi cu competenţa profesională a unui magistrat sunt reţinute de lege ca abateri disciplinare (art. 99 din Legea nr. 303/2004).Pe de altă parte, art. 65 lit. e) din Legea nr. 303/2004, consacră un caz distinct de eliberare din funcţie pentru motive de ordin disciplinar, respectiv, în termenii textului, cu titlu de sancţiune disciplinară. Drept urmare, abaterile disciplinare determinate de art. 99 din Legea nr. 303/2004 se subsumează cazului de eliberare din funcţie prevăzut de art. 65 lit. e) din lege. Aşa fiind, incapacitatea profesională trebuie raportată la alte fapte decât cele vizate de art. 99 din lege şi se concretizează mai degrabă în inaptitudini de ordin strict profesional şi care nu sunt rezultatul unor abateri disciplinare.Vechea reglementare impunea eliberarea din funcţie şi în acele cazuri în care se constata că un magistrat suferă de o boală psihică. Cu toate acestea, şi în prezent, o asemenea situaţie odată constatată, poate conduce la eliberarea din funcţie. Pentru o asemenea situaţie, art. 62 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 303/2004 prevede şi suspendarea din funcţie a magistratului. Suspendarea prealabilă din funcţie este motivată de necesitatea unei intervenţii rapide în situaţii care fac inadmisibilă exercitarea funcţiei de magistrat. Suspendarea din funcţie se dispune de Consiliul Superior al Magistraturii.Potrivit art. 64 din Legea nr. 303/2004, boala psihică se constată printr-o expertiză de specialitate, la sesizarea preşedintelui instanţei

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 44: Participantii La Procesul Civill

sau, după caz, a conducătorului parchetului ori a colegiilor de conducere, iar suspendarea din funcţie se dispune pe perioada recomandată de comisia medicală de specialitate, numită în condiţiile art. 14 alin. (2) lit. e) (numită prin ordin comun al ministrului justiţiei şi al ministrului sănătăţii). După expirarea perioadei prevăzute de textul menţionat anterior, Consiliul Superior al Magistraturii, pe baza unei noi expertize, poate hotărî încetarea suspendării şi repunerea în funcţie a judecătorului sau procurorului, prelungirea acesteia sau, dacă boala este ireversibilă, propune eliberarea din funcţie. Prin urmare, în cazul analizat, eliberarea din funcţie se poate dispune doar dacă se constată că boala psihică respectivă are un caracter ireversibil.e) ca sancţiune disciplinară Abaterile disciplinare şi sancţiunile ce pot conduce la eliberarea din funcţie sunt prevăzute într-un capitol distinct – Capitolul II – din Titlul IV al Legii nr. 303/2004. Răspunderea disciplinară va fi analizată în paginile următoare ale lucrării de faţă.f) condamnarea definitivă a judecătorului sau procurorului pentru o infracţiune Orice condamnare penală, indiferent de natura infracţiunii săvârşite sau de pedeapsa aplicată, determină în mod obligatoriu îndepărtarea din magistratură. Exigenţele morale ale calităţii de judecător implică o conduită ireproşabilă în toate sferele vieţii sociale. Actul de justiţie nu poate fi înfăptuit de persoane care au intrat în conflict cu legea penală.Dacă împotriva unui magistrat s-a pus în mişcare acţiunea penală, acesta va fi suspendat din funcţie până la rămânerea definitivă a hotărârii. Suspendarea din funcţie se dispune de către Consiliul Superior al Magistraturii. Acesta va comunica de îndată magistratului şi conducerii instanţei sau parchetului unde acesta funcţionează hotărârea prin care s-a dispus suspendarea din funcţie. Dacă se dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, achitarea sau încetarea procesului penal faţă de judecător sau procuror, suspendarea din funcţie încetează, iar magistratul este repus în situaţia anterioară, i se plătesc drepturile băneşti de care a fost lipsit pe perioada suspendării din funcţie şi i se recunoaşte vechimea în magistratură pentru această perioadă [art. 63 alin. (2) din Legea nr. 303/2004]. În caz de condamnare definitivă a magistratului, se va dispune eliberarea acestuia din funcţie.g) încălcarea dispoziţiilor art. 7 Textul vizat de legiuitor se referă la interdicţia pentru magistraţi de a fi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii. Ei au şi obligaţia de a completa, anual, o

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 45: Participantii La Procesul Civill

declaraţie în sensul că nu intră sub incidenţa acestui text. Neobservarea acestor dispoziţii comune conduce la eliberarea din funcţie a magistratului în cauză.h) nepromovarea examenului prevăzut la art. 33 alin. (14) Eliberarea din funcţie se dispune, în acest caz, împotriva magistraţilor care nu au urmat cursul de formare profesională din cadrul Institutului Naţional de Magistratură.i) neîndeplinirea oricăreia dintre condiţiile prevăzute la art. 14 alin. (2) lit. a), c) şi e) Eliberarea din funcţie se dispune şi în cazul în care pe parcursul exercitării mandatului de judecător persoana în cauză nu mai îndeplineşte vreuna din condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (2) lit. a), c) şi e) din Legea nr. 303/2004. Textul menţionat se referă la condiţiile necesare pentru admiterea, prin concurs, la Institutul Naţional al Magistraturii.

225

A se vedea, pentru amănunte, P.W.D. Redmond, I.N. Stevens, General principles of English Law, Sixth Edition, London, 1990, p. 40-47. 226

În majoritatea cantoanelor elveţiene, judecătorii au un mandat de 4 ani. A se vedea, pentru amănunte, W.J. Habscheid, op. cit., p. 54-55. 227

A se vedea: art. 3 din Constituţie; art. 3 din Decretul-lege nr. 1285/1958 din Argentina. 228

În multe ţări latino-americane se promovează sistemul ratificării în funcţie a judecătorilor, după perioade ce variază între 4-10 ani. A se vedea, pentru amănunte, J. Burciaga, op. cit., p. 120. Menţionăm însă că în S.U.A. judecătorii pot fi schimbaţi din funcţie doar în cadrul procedurilor Impechment şi trial procedings (a se vedea P. Woll, R.H. Binstock, op. cit., p. 417). În Suedia există şi o curte specială, având competenţă în materie disciplinară: Court of the Impeachment (Riksratten). A se vedea, pentru amănunte, R.B. Ginsburg, A. Bruzelius, Civil Procedure in Sweeden, Martinus Nijhoff, Haga, 1965, p. 106-107. 229

M.Of. nr. 684 din 8 octombrie 2007.

2.4.7.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 46: Participantii La Procesul Civill

Răspunderea juridică a magistraţilor

Neîndeplinirea obligaţilor impuse magistraţilor prin statutul acestora poate antrena răspunderea lor juridică 230 .Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor reglementează în mod detaliat răspunderea disciplinară şi civilă a magistraţilor. Deşi legea nu reglementează răspunderea penală a magistraţilor, este evident că aceasta poate opera în cazul săvârşirii unei fapte penale.Principiul răspunderii disciplinare a magistraţilor este consacrat în art. 98 din Legea nr. 303/2004. Potrivit acestui text: „Judecătorii şi procurorii răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiului justiţiei”. Astfel cum rezultă din textul citat, răspunderea disciplinară nu se limitează doar la încălcarea îndatoririlor de serviciu, ci se raportează şi la faptele care afectează „prestigiului justiţiei”.Abaterile disciplinare sunt limitativ prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004. Sunt considerate abateri disciplinare:1. încălcarea prevederilor legale referitoare la declaraţiile de avere, declaraţiile de interese, incompatibilităţi şi interdicţii privind judecătorii şi procurorii;2. intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii, precum şi imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;3. desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu;4. nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au un atare caracter;5. nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor;6. refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces;7. refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;8. exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea regulilor de procedură, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune;9. efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile;10. absenţele nemotivate de la serviciu, în mod repetat;

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 47: Participantii La Procesul Civill

11. atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, avocaţi, experţi, martori sau justiţiabili;12. neîndeplinirea obligaţiei privind transferarea normei de bază la instanţa sau parchetul la care funcţionează;13. nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;14. participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor în condiţiile legii.Din simpla lectură a textului ce enumeră abaterile disciplinare se poate desprinde, cu uşurinţă, concluzia că ele nu sunt prevăzute în ordinea gravităţii. Organele disciplinare trebuie să aprecieze asupra gravităţii abaterilor în funcţie de natura normelor legale încălcate şi de circumstanţele de fapt ale cauzei.Legea nr. 303/2004 enunţă şi sancţiunile disciplinare ce se pot aplica magistraţilor. În acest sens, art. 100 din Legea nr. 303/2004 prevede următoarele sancţiuni disciplinare:a) avertismentul;b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu până la 15% pe o perioadă de la o lună la 3 luni;c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o instanţă sau la un parchet, situate în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel ori în circumscripţia aceluiaşi parchet de pe lângă acestea;d) excluderea din magistratură.Sancţiunile determinate de lege sunt de natură diferită, unele au doar un caracter pur moral, altele au conotaţii patrimoniale, cea mai gravă fiind îndepărtarea din magistratură. Diversitatea sancţiunilor permite „instanţei” disciplinare să realizeze o individualizare adecvată a măsurilor ce se cuvin să fie aplicate judecătorului sau procurorului vinovat pentru săvârşirea unei abateri.Reglementarea legală în vigoare conţine şi norme detaliate privitoare la realizarea procedurii disciplinare. Potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, acţiunea disciplinară se exercită de comisiile de disciplină ale Consiliului Superior al Magistraturii, formate din un membru al secţiei pentru judecători şi doi inspectori ai serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători şi, respectiv, un membru al secţiei pentru procurori şi 2 inspectori ai serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori. Secţia pentru judecători şi secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii numesc, în fiecare an, membrii comisiilor menţionate. De remarcat că, potrivit legii, în comisiile de disciplină nu pot fi numiţi doi ani consecutiv aceiaşi membri. Membrii de drept, preşedintele şi vicepreşedintele

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 48: Participantii La Procesul Civill

Consiliului Superior al Magistraturii nu pot fi numiţi în comisiile de disciplină.O dispoziţie extrem de importantă este aceea potrivit căreia comisiile de disciplină pot fi sesizate în legătură cu abaterile disciplinare ale judecătorilor şi procurorilor, de orice persoană interesată sau se pot sesiza din oficiu [art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004]. Această dispoziţie a fost introdusă în legislaţie cu prilejul modificării acesteia prin Legea nr. 247/2005 şi este destinată să asigure o mai largă transparenţă în cadrul procedurii de declanşare a acţiunii disciplinare.Soluţiile promovate de Legea nr. 317/2004, astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, sunt novatoare şi judicioase în raport cu cele promovate în vechea lege de organizare judecătorească.Exercitarea acţiunii disciplinare nu este posibilă fără efectuarea unei cercetări prealabile, care se realizează de inspectorii din cadrul serviciului de inspecţie judiciară pentru judecători, respectiv din cadrul serviciului de inspecţie judiciară pentru procurori.În cadrul cercetării prealabile se stabilesc faptele şi urmările acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, precum şi orice alte date concludente din care să se poată aprecia asupra existenţei sau inexistenţei vinovăţiei. Ancheta administrativă prealabilă implică şi ascultarea magistratului în cauză, precum şi verificarea susţinerilor făcute de el în apărare.Magistratul cercetat este îndreptăţit să ia cunoştinţă de toate actele cercetării şi să solicite probe în apărare. Refuzul magistratului de a face declaraţii sau de a se prezenta la cercetări nu împiedică finalizarea anchetei administrative.Cercetarea prealabilă este necesară în scopul asigurării dreptului la apărare, dar şi pentru realizarea unei investigaţii imparţiale, conforme cu adevărul şi pentru înlăturarea oricăror abuzuri. De aceea, neefectuarea cercetării prealabile şi neascultarea magistratului în cauză atrage după sine nulitatea absolută a anchetei administrative.Acţiunea disciplinară poate fi exercitată în termen de cel mult un an de la data săvârşirii abaterii [art. 46 alin. (8) din Legea nr. 317/2004].Abaterile disciplinare săvârşite de judecători se judecă de către formaţiunea alcătuită din 9 judecători, iar cele comise de procurori de formaţiunea compusă din 5 procurori. Este soluţia promovată de Legea de revizuire a Constituţiei şi care înlătură discriminarea semnalată deja de doctrină, consacrată în vechea legislaţie, şi care făcea ca abaterile comise de procurori să fie soluţionate de o comisie

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 49: Participantii La Procesul Civill

de disciplină organizată de către Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.În procedura disciplinară în faţa secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, citarea judecătorului sau procurorului împotriva căruia se exercită acţiunea disciplinară este obligatorie. Judecătorul sau procurorul poate fi reprezentat de un alt judecător sau procuror sau poate fi asistat ori reprezentat de un avocat.Lucrările secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii sunt, de regulă, publice. Hotărârea pronunţată trebuie să fie motivată.Hotărârea se redactează în cel mult 20 de zile de la pronunţare şi se comunică de îndată, în scris, judecătorului sau procurorului (art. 49 din Legea nr. 317/2004).Legea nr. 317/2004 instituie şi o cale de atac împotriva hotărârii pronunţate în materie disciplinară. Potrivit art. 49 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, împotriva hotărârilor pronunţate prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară se poate face recurs în termen de 15 de zile de la comunicare 231 .Competenţa de soluţionare a recursului aparţine Completului de 9 Judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din Completul de 9 judecători nu pot face parte membrii cu drept de vot ai Consiliului Superior al Magistraturii şi judecătorul sancţionat disciplinar.Recursul este suspensiv de executare. Hotărârea pronunţată de Completul de 9 Judecători este irevocabilă [art. 49 alin. (4) din Legea nr. 317/2004].În cazul în care s-a dispus excluderea din magistratură a unui judecător sau a unui procuror, hotărârea irevocabilă se transmite Preşedintelui României, în vederea emiterii decretului de eliberare din funcţie.Legea privind statutul judecătorilor şi procurorilor consacră, aşa cum am văzut, doar norme detaliate privitoare la răspunderea disciplinară şi civilă a magistraţilor. În lipsa unor atare norme şi în domeniul răspunderii penale se aplică principiile dreptului comun. De altminteri, incidenţa răspunderii penale a magistraţilor rezultă neîndoielnic şi din unele dispoziţii ale Legii nr. 303/2004. Fundamental în această privinţă este, fără îndoială, art. 94 din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia magistraţii „răspund civil, disciplinar şi penal, în condiţiile legii”.Problema răspunderii civile a magistraţilor se poate ridica îndeosebi în legătură cu săvârşirea unor erori judiciare. Legislaţia procesual civilă nu conţine dispoziţii de principiu cu privire la răspunderea civilă a judecătorului. Nici fosta lege privind organizarea judecătorească nu conţinea asemenea prevederi.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 50: Participantii La Procesul Civill

În această materie, principiul a fost şi trebuie să fie acela al lipsei de responsabilitate civilă a magistratului. Răspunderea poate interveni doar în cazurile de excepţie prevăzute de lege. Soluţia este aproape general admisă şi în legislaţiile din alte ţări.Raţiunea unei atare opţiuni este destul de evidentă. Într-adevăr, judecătorul nu poate fi lăsat la discreţia justiţiabililor. Interesele contrare atât de prezente în procesul civil şi care determină pasiuni deosebite s-ar putea repercuta adeseori în mod negativ asupra judecătorilor. Situaţia este adeseori similară şi în materie penală, unde ar putea apărea tentaţia unor răufăcători de a se răzbuna pe judecători sau procurori, folosind calea procedurală a unor acţiuni civile. Justiţiabilii ar putea intenta acţiunii civile împotriva magistraţilor şi din spirit de şicană sau din alte motive. Pe de altă parte, astfel cum sugestiv s-a remarcat, „actele jurisdicţionale, îngrădite de numeroase forme şi solemnităţi, anume instituite pentru apărarea intereselor particulare trebuie asigurate în autoritatea lor” 232 .Greşelile de judecată se remediază prin alte mijloace decât acelea ale răspunderii civile. În toate sistemele de drept remedierea erorilor se realizează prin mecanismul tradiţional al căilor de atac.Acestea sunt raţiunile pentru care în mod firesc principiile dreptului comun din materia răspunderii civile delictuale nu-şi pot găsi aplicaţie talle quale în sistemele moderne de drept. Majoritatea legislaţiilor instituie şi proceduri de excepţie pentru determinarea răspunderii civile a judecătorilor.Legislaţia noastră procesual civilă nu mai conţine prevederi particulare în materie. Există însă dispoziţii speciale, în Codul de procedură penală, privitoare la repararea de către stat a pagubei suferite de către o persoană condamnată pe nedrept sau privată de libertate în mod nelegal (art. 504 C.proc.pen.) 233 . Textul menţionat consacră dreptul unei persoane condamnate sau private de libertate la reparaţiune din partea statului 234 , dacă se pronunţă, în urma rejudecării cauzei, o hotărâre definitivă de achitare 235 . De asemenea, potrivit aceluiaşi text legal, un atare drept este recunoscut şi în favoarea persoanei care, în cursul procesului penal, a fost privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii preventive sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) C.proc.pen. ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 51: Participantii La Procesul Civill

încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. j) C.proc.pen.Acţiunea civilă a persoanei condamnate sau deţinute pe nedrept poate fi promovată, împotriva statului doar în condiţiile expres determinate de art. 504-506 C.proc.pen. Dreptul la acţiune al persoanei păgubite este limitat în timp prin mecanismul prescripţiei, codul de procedură penală determinând un termen special în această materie. Potrivit, art. 506 alin. (2) C.proc.pen. acţiunea împotriva statului poate fi pornită în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504 C.proc.pen.Competenţa de soluţionare a acţiunii îndreptate împotriva statului aparţine tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază persoana îndreptăţită la despăgubiri. În cadrul procedurii de soluţionare a cauzei statul va fi citat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor [art. 506 alin. (3) C.proc.pen.].Legea reglementează însă şi acţiunea în regres a statului împotriva persoanei vinovate. Potrivit art. 507 C.proc.pen.: „În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 506, cât şi în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională, acţiunea în regres împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune, este obligatorie”.Prin urmare, răspunderea civilă a unui magistrat poate interveni doar în una din cele două situaţii expres determinate în art. 507 C.proc.pen.: reaua-credinţă şi grava neglijenţă. De altminteri, răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, săvârşite în procese penale, a fost expres enunţată în art. 52 alin. (3) din Constituţie. Acest text, care a instituit principiul unei răspunderi de excepţie a statului, precum şi lipsa unor dispoziţii corespunzătoare în sfera procesului civil ne-a determinat să considerăm că în alte împrejurări nu este operantă răspunderea civilă a judecătorului. În doctrină s-a susţinut şi un punct de vedere diferit, respectiv acela potrivit căruia partea păgubită printr-un act jurisdicţional ar putea promova o acţiune împotriva judecătorului pe temeiul art. 998 C.civ. 236

Legea de revizuire a Constituţiei a adus importante clarificări în această problemă. Potrivit art. 52 alin. (3) din Constituţie, astfel cum acest text a fost modificat prin Legea de revizuire, „statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 52: Participantii La Procesul Civill

Prin noua reglementare constituţională s-a revenit la soluţia promovată şi în dreptul nostru în perioada antebelică. Drept urmare, răspunderea statului va interveni în cazul tuturor erorilor judiciare, respectiv nu numai în cazul celor săvârşite în materie penală. Răspunderea judecătorilor devine incidentă în toate cazurile în care ei au acţionat cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă.Soluţia legiuitorului constituţional este judicioasă, căci în practică pot interveni situaţii în care lipsa răspunderii civile a statului, iar pe cale de consecinţă şi a judecătorului, ar fi greu de justificat. Avem în vedere alte situaţii decât cele vizate de art. 504 C.proc.pen. 237 Şi în materie civilă este normal ca efectele negative ale unei conduite frauduloase a judecătorului să fie suportate în final de către acesta. În reglementarea anterioară exista însă riscul, teoretic şi chiar practic, ca statul să manifeste rezerve în ceea ce priveşte exercitarea acţiunii în regres împotriva judecătorului. În acest sens un autor remarca că, în Franţa, statul nu a utilizat niciodată o atare posibilitate 238 . Prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală s-a precizat că introducerea acţiunii în regres este obligatorie.Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor stabileşte reguli importante de natură a detalia prevederile constituţionale citate mai sus. În primul rând, noua reglementare instituie principiul răspunderii patrimoniale a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Din acest punct de vedere, art. 96 alin. (1) din lege nu face distincţie între erorile judiciare săvârşite în cauzele penale sau civile, partea vătămată având drept la despăgubire în toate cazurile.Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite în Codul de procedură penală [art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004].Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care s-a stabilit, în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul judecăţii procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară [art. 96 alin. (4) din Legea nr. 303/2004].În toate cazurile, persoana vătămată se poate îndrepta cu acţiune împotriva statului, reprezentat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor. Toate aceste reguli vizează raporturile dintre persoana vătămată şi stat, astfel că nu mai insistăm asupra lor, în mod deosebit.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 53: Participantii La Procesul Civill

Răspunderea judecătorilor şi procurorilor este şi ea supusă reglementării din textul anterior menţionat şi are un caracter subsidiar, în raport cu răspunderea statului. În acest sens, art. 96 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 instituie principiul potrivit căruia „răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea judecătorilor şi procurorilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”. Textul are semnificaţia de a determina principiul răspunderii patrimoniale a judecătorilor şi procurorilor, precum şi condiţiile subiective în care ea operează.Cele mai semnificative dispoziţii, în această materie, sunt însă cele cuprinse în art. 96 alin. (7) din Legea nr. 303/2004. Potrivit acestui text: „După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (6), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii”.Textul reprodus mai sus are multiple semnificaţii, pe care încercăm să le desluşim, succint, în cele ce urmează. În primul rând, legea consacră caracterul subsidiar al acţiunii promovate de stat împotriva judecătorilor şi procurorilor. În termenii legii, exercitarea acţiunii împotriva judecătorilor şi procurorilor este condiţionată de acoperirea prejudiciului de către stat, în temeiul hotărârii irevocabile pronunţate împotriva acestuia.Angajarea răspunderii patrimoniale a magistratului poate avea loc numai în cazurile în care se stabileşte că acesta a săvârşit eroarea judiciară cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă 239 . Acestea sunt elementele esenţiale ale răspunderii patrimoniale a judecătorilor şi procurorilor 240 . O parte a doctrinei a pledat şi pentru o determinare expresă şi limitativă a faptelor susceptibile să fie calificate ca fiind săvârşite „cu rea-credinţă” sau în condiţii de culpa lata, motivându-se că, altminteri funcţia de magistrat ar putea deveni „cea mai vulnerabilă şi inhibantă profesie” 241 .Soluţia actuală a legiuitorului este, după părerea noastră, cea mai raţională. Ea se impune, cel puţin, în considerarea mobilităţii deosebite a relaţiilor sociale care face practic imposibilă o limitare a faptelor ce îndeplinesc exigenţele constituţionale vizate de art. 52 alin. (3) din Constituţie. Pe de altă parte, o atare determinare a faptelor ce pot antrena răspunderea civilă a magistratului ar putea fi periculoasă, lăsând în afara sferei de incidenţă a răspunderii acţiuni sau omisiuni care întrunesc totuşi condiţiile vizate de textul anterior menţionat.Interpretarea legii ar putea crea unele dificultăţi practice, dar acesta nu constituie un motiv pentru nepromovarea unor soluţii raţionale şi

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 54: Participantii La Procesul Civill

acoperitoare, şi care sunt consacrate şi în dreptul comparat. De altfel, acesta nu este singurul domeniu care poate genera dificultăţi în interpretarea unor termeni sau expresii juridice. Astfel cum am remarcat deja, răspunderea magistratului nu poate interveni pentru orice greşeală, ci doar în circumstanţele de excepţie prevăzute de lege. Or, conceptul de rea-credinţă nu este unul nou, mai cu seamă în dreptul civil, şi conotaţiile sale juridice sunt foarte clare, relevând intenţia persoanei ce acţionează astfel de a produce rezultate negative în viaţa socială, de a dăuna altuia. Demarcaţia dintre neglijenţă şi grava neglijenţă este cea ce poate determina unele dificultăţi de interpretare. Instanţa competentă a soluţiona o asemenea acţiune are însă posibilitatea să aprecieze, în raport de toate circumstanţele cauzei, dacă magistratul a acţionat dintr-o simplă neglijenţă sau, dimpotrivă, neglijenţa sa poate fi calificată ca fiind gravă. Raportarea instanţei la obligaţiile profesionale încălcate de judecător este însă esenţială.Răspunderea civilă a judecătorului trebuie să se întemeieze, în opinia noastră, pe un ansamblu de dispoziţii procedurale de protecţie. Instituirea răspunderii civile a judecătorului nu se poate transforma într-un pretext pentru exercitarea de injoncţiuni sau ameninţări împotriva acestuia. Răspunderea civilă a judecătorului trebuie să beneficieze de o procedură specială 242 , îndeosebi în legătură cu competenţa şi condiţiile de promovare ale acţiunii 243 .Legea nr. 303/2004 a instituit câteva norme, în această privinţă, astfel cum am arătat în cele ce au precedat. Totuşi, după părerea noastră, ar fi fost utilă şi instituirea unei norme de competenţă derogatorii de la dreptul comun. Asemenea cauze puteau fi date în competenţa, de primă instanţă, a tribunalelor sau chiar a curţilor de apel. Aceasta deoarece în stadiul actual al legislaţiei noastre procesuale o atare acţiune ar fi de competenţa judecătoriei sau tribunalului, în raport cu valoarea interesului în litigiu. Iar o atare soluţie nu ni se pare raţională.Regulile de competenţă actuale nu sunt acoperitoare în cazul analizat. Avem în vedere dispoziţiile art. 2 pct. 1 lit. h) C.proc.civ., text potrivit căruia intră în competenţa tribunalelor „cererile pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale” 244 . În opinia noastră, acest text are în vedere doar acţiunile civile promovate de victima unei erori judiciare împotriva statului, iar nu şi acţiunea subsecventă a statului împotriva magistratului vinovat. O simplă regulă de interpretare istorică ne obligă la această soluţie, de vreme ce la data edictării textului, Codul de procedură civilă nu reglementa, în mod corespunzător, această răspundere juridică. Iată de ce o intervenţie legislativă ar fi utilă. În caz contrar, asemenea

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 55: Participantii La Procesul Civill

acţiuni, în interpretarea noastră, sunt de competenţa judecătoriei sau tribunalului, după cum am subliniat deja.Aplicarea actualelor reguli de competenţă poate genera situaţii nefireşti. Astfel, este posibil ca un judecător de la o instanţă superioară să fie judecat de o judecătorie sau ca un judecător să fie judecat chiar de instanţa la care şi-a desfăşurat activitatea în urmă cu puţin timp. Spunem aceasta deoarece, potrivit art. 96 alin. (8) din Legea nr. 303/2004, termenul de prescripţie a dreptului la acţiune în toate cazurile menţionate în acest text este de un an.Oricum, este evident că într-o societate democratică judecătorul nu poate fi la adăpostul unei imunităţii absolute atunci când el îşi încalcă în mod grosier obligaţiile sale de imparţialitate şi corectitudine. Astfel cum chirurgul răspunde pentru greşelile sale grosiere tot atât de firesc este ca şi magistratul să fie supus unui regim de responsabilitate corespunzător.

230

A se vedea, pentru unele detalii şi discuţii, V. Pătulea, Rolul şi poziţia magistratului în societatea pluralistă modernă, Dreptul nr. 12/2005, p. 24-28.231

În Franţa, hotărârea Consiliului de disciplină este definitivă [art. 57 alin. (1) din Ordonanţa nr. 58/1270 din anul 1958]. 232

E. Herovanu, op. cit., p. 395. 233

A se vedea, pentru amănunte, N. Volonciu, Drept procesual penal, E.D.P., Bucureşti, 1972, p. 527-529. A se vedea, de asemenea, pentru unele reflecţii, A. Cotuţiu, Consideraţii referitoare la răspunderea statului pentru erori judiciare penale, Dreptul nr. 1/2003, p. 69-73.234

Reparaţiunea trebuie să fie, în toate cazurile, integrală, astfel că partea prejudiciată urmează să fie desdăunată şi pentru pagubele morale. A se vedea, în acest sens: C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 4812/ 2000, B.J. 1990-2003, p. 307-308; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3633/1999, B.J. 1990-2003, p. 307; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2191/1999, B.J. 1990-2003, p. 306; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 552/1995, B.J. 1990-2003, p. 305; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1525/1994, B.J. 1990-2003, p. 304; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1211/1992, B.J. 1990-2003, p. 303. De asemenea instanţa supremă, în acord cu decizia nr.45/1998 a Curţii Constituţionale, a statuat că

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 56: Participantii La Procesul Civill

„principiul responsabilităţii Statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor acestor erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare neimputabile să fie suportate de aceasta” (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2220/2007, în B.J.C.D. pe anul 2007, Ed. C.H. Beck, 2007, p. 118-119).235

Curtea Constituţională a statuat, prin una din deciziile sale, înainte de modificarea art. 504 prin Legea nr. 281/2003, că dispoziţiile art. 504 alin. (1) C.proc.pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu limitează, la ipotezele prevăzute în text, cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituţie [Decizia nr. 45/1998 (M.Of. nr. 182 din 18 mai 1998)]. A se vedea, de asemenea, Curtea Constituţională, Decizia nr. 255/2001, C.J. nr. 1/2001, p. 44-45. În acelaşi sens s-a pronunţat şi instanţa supremă. A se vedea, în acest sens, C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 4298/2000, B.J.C.D. 2000, p. 927-928. 236

A se vedea, pentru o discuţie în acest sens, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 95-96. A se vedea, în sens contrar, I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 442/2006, Dreptul nr. 1/2007, p. 246.237

Aşa ar putea fi cazul condamnării unui judecător pentru o faptă în legătură cu un litigiu civil (de exemplu, luare de mită), în ipoteza în care prejudiciul nu ar putea fi totuşi recuperat în urma promovării căilor legale de atac (decesul debitorului şi lipsa moştenitorilor etc.).238

A se vedea, în acest sens, J. Mombel, Le fonctionnement des Conseil supérieurs de la magistrature en Europe, în Les Conseils supérieurs de la magistrature en Europe, La Documentation francaise, Paris, 1999, p. 107.239

În acest sens, menţionăm că soluţii interesante sunt promovate şi în dreptul comparat. Astfel, în Franţa mult timp răspunderea judecătorului a fost admisă numai în situaţii de excepţie, ca dol, fraudă, greşeală profesională gravă, denegare de dreptate etc. O dispoziţie corespunzătoare se întâlnea şi în art. 55 C.proc.civ. italian, text abrogat prin Legea din 13 aprilie 1998. Potrivit noii reglementări, acţiunea în despăgubiri se poate introduce împotriva statului în cazul denegării de dreptate, în cazul în care judecătorul a acţionat în mod

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 57: Participantii La Procesul Civill

dolosiv sau a comis o culpă gravă; statul are însă acţiune recursorie împotriva magistratului vinovat. A se vedea, pentru amănunte, C. Mandrioli, op. cit., p. 267-275. În Spania, art. 411 din Legea spaniolă de procedură civilă (intrată în vigoare la data de 1 ianuarie 2000) reglementează răspunderea judecătorului pentru culpă şi dol. Menţionăm că legislaţia federală germană admite răspunderea judecătorului doar în cazul săvârşirii unui delict penal.Soluţii interesante întâlnim şi în spaţiul judiciar latino-american. Astfel, de pildă, potrivit art. 255 alin. (3) din noua Constituţie a Venezuelei: „Judecătorii sau judecătoarele sunt personal responsabili(e), în condiţiile determinate de lege, pentru eroare, întârziere sau omisiune nejustificată, pentru neobservarea substanţială a normelor procesuale, pentru denegare, parţialitate, mituire şi pentru abuz în exercitarea funcţiilor lor”. A se vedea, pentru soluţii asemănătoare, şi art. 133 C.proc.civ. brazilian. Tot în spaţiul latino-american ne reţin atenţia şi prevederile art. 2 din Codul de procedură civilă al provinciei argentiniene Mendoza, care stabileşte, însă, o răspundere directă a judecătorilor şi funcţionarilor judiciari în cazurile în care aceştia dau dovadă de „lipsă de probitate” în îndeplinirea atribuţiilor lor. Răspunderea judecătorilor este condiţionată însă, în opinia unor autori, de prealabila anulare a actului jurisdicţional care a produs pretinsa pagubă. A se vedea, în acest sens, S. Furlotti-A.Parellada, în Codigo procesal civil de la provincia de Mendoza, comentado, anotado y concordado con los codigos procesale de la Nacion, San Juan y San Luis, sub coordonarea lui H.C. Gianella, 2009, vol. I, p. 10.240

I. Leş, Statul de drept şi răspunderea civilă a judecătorilor, Dreptul nr. 5/1997, p. 21-22. A se vedea pentru incidenţa răspunderii civile a judecătorului şi în sistemul legislaţiei actuale, A. Boar, Judecătorul – putere şi răspundere, Dreptul nr. 1/1998, p. 33-37. A se vedea pentru răspunderea patrimonială a judecătorului în dreptul francez: L. Cadiac, op. cit., p. 138; R. Perrot, Institutions judiciaires, p. 82-85. A se vedea pentru răspunderea patrimonială a judecătorului în dreptul italian: C. Mandrioli, op. cit., p. 271-275; M. Cappelletti, Giudici irresponsabiuli? Studio comparativo sulla responsabilita dei giudici, Milano, Dott. A. Giuffre Editore, 1988, p. 56-65.241

A se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Revizuirea Constituţiei, p. 18.242

A se vedea, de asemenea: I. Popa, op. cit., p. 351; C. Alexe, Răspunderea judecătorilor, garanţie a independenţei justiţiei, P.R. nr. 1/2004, p. 226.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 58: Participantii La Procesul Civill

243

A se vedea, de asemenea, C.L. Popescu, loc. cit., p. 56. În Franţa competenţa de judecată aparţine Curţii de Casaţie sau curţilor de apel. A se vedea, pentru amănunte: R. Perrot, op. cit., p. 82-83; J. Vincent, S. Guinchard, G. Montagnier, A. Varinard, La justice et ses institutions, 4e edition, Dalloz, 1996, p. 162-171; F. Kernaleuguen, Institutions judiciaires, deuxième édition, Litec, Paris, 1999, p. 72-73. De asemenea, în Belgia, competenţa de judecată aparţine Curţii de Casaţie (art. 1143 din Codul judiciar belgian).244

Dacă despăgubirile sunt solicitate pentru erori judiciare săvârşite în procesle civile, competenţa revine judecătoriei sau tribunalului în funcţie de valoarea pretenţiilor solicitate. A se vedea şi I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 9712/2005, B.J.C.D. 2005, p. 481. De asemenea, este de competenţa judecătoriei şi acţiunea având ca obiect repararea pagubelor produse prin faptul că procurorul nu s-a sesizat din oficiu cu privire la săvârşirea unor infracţiuni. A se vedea I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2600/2008, în B.J.C.D. 2008, p. 218.

§3

Părţile în procesul civil

3.1. - Noţiunea şi poziţia părţilor în procesul civil 3.2. - Coparticiparea procesuală 3.3. - Condiţiile pentru a fi parte în procesul civil 3.4. - Drepturile şi obligaţiile părţilor

3.1.

Noţiunea şi poziţia părţilor în procesul civil

Codul de procedură civilă foloseşte adeseori noţiunile de „parte”, „reclamant” şi „pârât”, fără a le preciza conţinutul 1 . În concepţia legiuitorului, stabilirea conţinutului noţiunii de parte revine literaturii de specialitate şi jurisprudenţei. O atare concepţie s-a regăsit atât în legislaţiile procesuale adoptate în secolul al XIX-lea, cât şi în unele legislaţii recente 2 . Lipsa unei definiţii legale a constituit şi sursa unor

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 59: Participantii La Procesul Civill

controverse teoretice privitoare la condiţiile pentru a fi parte în procesul civil sau pentru exercitarea acţiunii civile.Determinarea conţinutului noţiunii de parte prezintă un interes teoretic şi practic evident. Cunoaşterea acestui concept prezintă interes pentru determinarea drepturilor şi obligaţiilor participanţilor procesuali. Aceasta deoarece, în mod firesc, unele drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de lege numai pentru părţi. Pe de altă parte, hotărârea judecătorească va produce efecte numai faţă de persoanele ce au participat la activitatea judiciară în calitate de părţi.Conceptul de parte prezintă importanţă şi în soluţionarea unor excepţii de procedură, cum sunt: excepţia lipsei de calitate, excepţia de litispendenţă, excepţia puterii lucrului judecat. Or, soluţionarea unor atare excepţii implică cunoaşterea exactă a conţinutului noţiunii de parte.Literatura de specialitate nu este unanimă în ceea ce priveşte definirea conceptului de parte în procesul civil. Iar o atare controversă stăruie şi în prezent. Astfel, în determinarea noţiunii de parte s-au avut în vedere uneori „interesele contrarii” ale persoanelor între care s-a ivit litigiul 3 . În această concepţie, devin părţi în procesul civil persoanele care exprimă interese contrare, în sensul că cel puţin una dintre ele „pretinde că are de realizat un drept împotriva celeilalte sau celorlalte, care au nesocotit acest drept” 4 .Într-o opinie diferită s-a remarcat că „interesele contrare” nu se pot afirma fără o bază de drept material care să le justifice pe plan procesual 5 . Aceasta înseamnă că, pentru determinarea conceptului de parte, trebuie să avem în vedere şi existenţa raportului juridic de drept material dedus în judecată. Prin urmare, într-o atare concepţie calitatea de reclamant sau de pârât revine doar subiecţilor raportului juridic de drept material. Această teză a fost reafirmată recent şi de prof. univ. dr. V.M. Ciobanu 6 .Noţiunea de parte are un caracter complex şi este folosită în accepţiuni diferite. Ea trebuie cercetată în perspectiva a două accepţiuni: una materială şi alta de natură procesuală. Prima are conotaţii evidente care ţin de resortul dreptului substanţial. Într-adevăr, în procesul civil părţile litigante sunt în mod firesc şi subiecte ale raportului juridic dedus judecăţii. Prin urmare, numai într-o atare accepţiune se poate afirma că au calitatea de părţi în procesul civil titularii drepturilor şi obligaţiilor ce formează conţinutul raportului juridic de drept substanţial. În această accepţie, conceptul de parte este folosit frecvent şi în dreptul civil, dreptul comercial, dreptul muncii etc.Viaţa ne demonstrează că adeseori în procesul civil figurează şi persoane ce nu au calitatea de părţi ale raportului juridic de drept

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 60: Participantii La Procesul Civill

substanţial. Pentru a participa la activitatea judiciară este necesară doar afirmarea unui interes propriu în confruntare cu o altă persoană fizică sau juridică. Persoana care solicită protecţia instanţei pentru apărarea unui drept sau interes legitim poartă denumirea de reclamant . Persoana chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare a dreptului se numeşte pârât.Această din urmă accepţiune este singura importantă în domeniul supus atenţiei noastre. Într-adevăr, aşa cum foarte sugestiv, remarca prof. univ. dr. Graţian Porumb: „Pentru a determina cine este reclamant şi cine este pârât, nu trebuie cercetat fondul dreptului, ci numai aspectul procesual” 7 . Şi adaugă acelaşi reputat procedurist transilvănean „problema dacă între părţi există într-adevăr un raport juridic civil litigios sau dacă a fost sau nu încălcat ori contestat un drept al reclamantului de către pârât, urmează a se stabili de instanţă, prin hotărâre judecătorească. Chiar dacă prin hotărâre judecătorească se constată lipsa dreptului afirmat, persoanele participante în procesul civil, în rolurile amintite, îşi păstrează calitatea de părţi ale acelui proces, care în realitate a existat” 8 .Opinia pe care o împărtăşim este promovată în mod constant şi în literatura de specialitate din alte ţări. Astfel, în literatura franceză de specialitate unii autori afirmă categoric că noţiunea de parte este o „noţiune procedurală” 9 . Caracterizarea pe care Gerard Cornu şi Jean Foyer o dau conceptului de parte este deosebit de semnificativă şi ea este întru totul valabilă şi în dreptul nostru: „părţi trebuie să fie considerate numai persoanele între care s-a legat procesul, părţile în proces, tot astfel cum alte persoane sunt părţi într-un contract” 10 .Formulări asemănătoare sunt uzitate şi în doctrina franceză mai recentă. Astfel, Loic Cadiet şi Emmanuel Jeuland, după ce apreciază că noţiunea de parte este una dintre cele mai delicate probleme ale dreptului judiciar, remarcă că reclamantul este cel care a luat iniţiativa introducerii acţiunii, iar reclamantul cel împotriva căruia a fost formulată pretenţia 11 .Această concepţie este majoritară în prezent şi în doctrina italiană. Astfel, de pildă, cunoscutul procedurist italian Piero Calamandrei remarca distincţia netă dintre raportul de drept substanţial, care este considerat de către judecător ca „obiect al judecăţii” şi dreptul procesual, acesta din urmă fiind o „normă de conduită pentru toţi subiecţii procesului” 12 . În acest fel, în final, autorul delimitează condiţiile raportului substanţial de cele ale raportului procesual, ultimele denumite presupuestos procesales 13 . Iar sub aspectul care ne interesează, aici autorul este şi mai categoric: los presupuestos procesales sunt condiţii ce trebuie să existe pentru obţinerea unei hotărâri oarecare, favorabile sau nefavorabile, asupra cererii, în timp

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 61: Participantii La Procesul Civill

ce condiţiile acţiunii se raportează la relaţia procesuală care preexistă procesului; los presupuestos procesales sunt cerinţe referitoare la constituirea şi dezvoltarea relaţiei procesuale, independente de fundamentul substanţial al cererii 14 . În acelaşi sens este şi opinia autorului italian Crisanto Mandrioli care, într-un remarcabil tratat de procedură civilă, nota că părţile, respectiv calitatea de parte, există cu „singura condiţie să existe un proces” 15 .Opinia enunţată mai sus este afirmată azi de tot mai mulţi autori, printre care menţionăm pe Chiovenda 16 , Goldschmidt 17 , Redenti, Rosenberg 18 , Eduardo Carlos, Couture. Chiar şi în îndepărtata Americă Latină un reputat procedurist columbian remarca într-o recentă lucrare că „atributul de parte se dobândeşte prin simplul fapt al intervenţiei în proces, fără considerare la faptul că persoana care o face este sau nu titular a relaţiei materiale” 19 .Prin urmare, raporturile procesuale se pot stabili şi realiza independent de existenţa vreunui raport de drept substanţial. Codul de procedură civilă utilizează conceptul de parte tocmai în această accepţiune strict procesuală. În Codul nostru de procedură civilă, există chiar şi o dispoziţie legală deosebit de importantă în această privinţă. Astfel, potrivit art. 41 C.proc.civ.: „Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată”. Or, acest text fundamental, în cercetarea noţiunii de parte, nu impune cerinţa existenţei unui raport de drept substanţial. A decide altfel ar însemna să adăugăm la lege, ceea ce desigur este inadmisibil.Teza pe care o împărtăşim are de partea sa şi alte argumente. Astfel, noţiunea de parte este utilizată în acelaşi sens strict procesual, deci cu un conţinut neîndoielnic identic, şi în art. 274 C.proc.civ. Potrivit acestui text: „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”. Or, în cazul obligării reclamantului la plata cheltuielilor de judecată o atare soluţie se datorează, în mod firesc, tocmai inexistenţei dreptului subiectiv afirmat în justiţie. Totuşi reclamantul a avut calitatea de parte în procesul civil, iar această calitate nu poate fi contestată.Aceleaşi argumente se regăsesc şi în cazul promovării unor acţiuni prin care se solicită tocmai constatarea inexistenţei unui raport juridic de drept substanţial. Iar exemplele noastre ar putea continua. Nu am insistat în lucrarea noastră consacrată părţilor în procesul civil doar asupra unor exemple la care ne-au obligat atât raţiuni didactice, cât şi ştiinţifice. Dar controversa pare a fi întreţinută în continuare cu aceeaşi fervoare dar şi cu un asiduu conservatorism. De aceea, noi credem că exemplele oferite nu sunt singulare, fapt pentru care nu pot reprezenta nişte simple excepţii care confirmă regula. Nu trebuie să uităm că multe procese sfârşesc printr-un eşec al reclamantului, iar

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 62: Participantii La Procesul Civill

uneori acest fapt se produce după îndelungate dezbateri, purtate uneori chiar în faţa unor diferite grade de jurisdicţii. Se poate decide că a avut loc totuşi o „judecată”, dar „fără părţi”? Ne îndoim evident de acurateţea ştiinţifică a unei asemenea alegaţii 20 . Dar ce se întâmplă în cazul renunţării la judecată, a perimării procesului civil şi chiar al renunţării la dreptul subiectiv? Iar exemplele ar putea continua în mod persuasiv. Prin urmare, o atare realitate evidenţiată constant şi în dreptul comparat nu poate constitui nicidecum o fetişizare a dreptului, astfel cum am fost criticaţi într-un remarcabil Tratat de drept procesual civil, ci alegaţiunea s-ar potrivi poate mai degrabă tezei contrare. Distincţiile pe care le-am evocat sunt simple şi decurg dintr-o elementară autonomie a raporturilor juridice de drept substanţial faţă de cele de drept procesual.Jurisprudenţa noastră a promovat şi ea punctul de vedere pe care-l apreciem întemeiat. Astfel, fostul Tribunal Suprem a statuat că: „Prin parte se înţelege persoana care a acţionat în justiţie şi cea împotriva căreia s-a acţionat, precum şi succesorii lor în drepturi” 21 . O atare opinie este promovată şi în jurisprudenţa mai recentă a instanţei noastre supreme. În acest sens, s-a remarcat că prin „parte” „se înţelege persoana fizică sau juridică care a formulat cererea de chemare în judecată, cea împotriva căreia s-a acţionat, cea care a intervenit sau a fost introdusă în cauză, deci persoana care, având una dintre calităţile procesuale ce pot fi avute, a participat la judecarea unei cauze” 22 . Aceste aserţiuni jurisprudenţiale sunt deosebit de pertinente şi conforme cu realitatea care nu poate fi transpusă în alte tipare doar din raţiuni de „tradiţie”, de „rutină” sau dintr-un spirit „conservator”.Cu toate acestea, trebuie să recunoaştem complexitatea determinării conceptului de parte în procesul civil, problemă a cărei corectă semnificaţie poate fi pătrunsă doar în conexiunea sa cu instituţia acţiunii civile. Relaţia de interdependenţă dintre cele două instituţii este de altfel în sens invers, anume în sensul că structura dreptului la acţiune influenţează şi conţinutul altor instituţii procesuale, inclusiv a cerinţelor pentru ca o persoană să dobândească calitatea de parte în procesul civil. De aceea, vom reveni cu unele explicaţii complementare cu prilejul cercetării acţiunii civile.În forma sa cea mai simplă, procesul civil presupune participarea a cel puţin trei părţi: instanţa, o persoană care formulează pretenţii şi una care se apără. Rolul părţilor în cadrul procedurii judiciare este deosebit de important întrucât în jurul lor gravitează întreaga activitate de soluţionare a unui litigiu. Am consacrat în paginile anterioare un spaţiu distinct instanţei de judecată, acesta fiind unul din subiecţii indispensabili ai activităţii judiciare. Aceeaşi constatare

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 63: Participantii La Procesul Civill

se poate face şi în legătură cu părţile principale: reclamantul şi pârâtul. Această realitate poate fi exprimată foarte sugestiv în adagiul potrivit căruia „dacă procesul este necesar părţilor, părţile sunt deopotrivă necesare procesului”.Structura procesului civil şi principiile ce stau la temelia realizării actului de justiţie determină însăşi poziţia părţilor în procesul civil. Între aceste principii contradictorialitatea şi dreptul la apărare sunt elemente esenţiale ale activităţii judiciare. O atare realitate determină şi poziţia esenţialmente contradictorie a părţilor în procesul civil. Totuşi, observăm că în materie civilă părţile se află într-o poziţie de egalitate juridică; ele sunt tratate tot timpul de către instanţă ca părţi aflate pe un picior de egalitate. Situaţia este distinctă de aceea a părţilor în procesul penal. Aici, în materie civilă, spre deosebire de procesul penal, acuzatul (pârâtul) nu se află, aşa cum s-a arătat, în faţa unui acuzator 23 .Poziţia părţilor principale – reclamantul şi pârâtul – prezintă cu toate acestea multiple particularităţi în procesul civil. Ele vor rezulta desigur din toate dezvoltările ulterioare. Este suficient pentru început să amintim doar câteva atribuţii şi prerogative procesuale ale părţilor principale. În primul rând, constatăm rolul deosebit al reclamantului, în sensul că el determină, în principiu, calitatea părţilor în proces. Într-adevăr, reclamantul este singurul care poate aprecia împotriva cui se declanşează acţiunea. Aşadar, el este în poziţia unui „războinic” care îşi alege nu numai adversarul ci şi momentul considerat oportun pentru declanşarea „ostilităţilor”. Şi tot reclamantul este cel care determină „terenul de luptă” (obiectul procesului) şi „arsenalul” (mijloacele de apărare) de care înţelege să se folosească. Situaţia pârâtului este însă cu totul diferită sub unele aspecte. În primul rând, el nu-şi poate alege calitatea, aceasta-i este impusă de către reclamant sau rezultă dintr-o circumstanţă a legii.În al doilea rând, pârâtul nu este obligat la o poziţie absolut pasivă. El poate părăsi o poziţie pur pasivă determinând un „atac” chiar eficient împotriva reclamantului, sens în care poate formula o acţiune reconvenţională. Desigur, cadrul procesual iniţial poate fi amplificat, astfel cum vom vedea în continuare, şi prin atragerea în proces a unor terţe persoane.

1

A se vedea, de exemplu, art. 41, 47-48, 112, 274-277 C.proc.civ. 2

J.W. Habscheid, op. cit., p. 161-162; S. Satta, Diritto processuale civile, Padova, 1967, p. 72.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 64: Participantii La Procesul Civill

3

A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 66.4

Ibidem.5

D. Radu, Acţiunea în procesul civil, Ed. Junimea, Iaşi, 1974, p. 111 şi p. 113; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Partea generală, E.D.P., Bucureşti, 1983, p. 287. A se vedea, de asemenea, E. Oprina, op. cit., p. 95.6

V.M. Ciobanu, p. 281. A se vedea, de asemenea, E. Oprina, op. cit., p. 96. 7

Gr. Porumb, I. Stoenescu, Drept civil român, E.D.P., Bucureşti, 1966, p. 125. 8

Ibidem.9

G. Cornu, J. Foyer, p. 496. 10

Ibidem. A se vedea, în acelaşi sens, J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 351. 11

L.Cadiet, E. Jeuland, op. cit., p. 303-304.12

P. Calamandrei, Instituciones de Derecho procesal, E.J.E.A., Buenos Aires, 1973, vol. I, p. 346.13

Ibidem, p. 351.14

Ibidem. 15

C. Mandrioli, op. cit., p. 281. 16

G. Chiovenda, Principios de derecho procesal civil, Instituto Editorial Reus, Madrid, tom I, p. 6.17

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 65: Participantii La Procesul Civill

J. Goldschmidt, Principios generales del proceso, E.J.E.A., Buenos Aires, 1961, p. 6.18

L. Rosenberg, Tratado de derecho procesal civil, E.J.E.A., Buenos Aires, 1959, tom I, p. 211.19

A. Camacho, op. cit., p. 193. A se vedea, în acelaşi sens, J.M. Asencio Mellado, Derecho procesal civil, Parte primera, 2a Edicion, Ley 1/2000, Tirant lo Blanch, Valencia, 2000, p. 77.20

A se vedea, de asemenea, în sensul opiniei noastre, C. Mandrioli, op. cit., p. 281.21

Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din fosta Lege pentru organizarea judecătorească nr. 58/1968, decizia nr. 94/1978, R.R.D. nr. 4/1979, p. 54. A se vedea, de asemenea, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1061/1978, R.R.D. nr. 1/1979, p. 52. 22

C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 828/2000, B.J.C.D. 2000, p. 786.23

G. Cornu, J. Foyer, p. 426.

3.2.

Coparticiparea procesuală

3.2.1. - Noţiunea de coparticipare procesuală 3.2.2. - Formele coparticipării procesuale 3.2.3. - Efectele coparticipării procesuale

3.2.1.

Noţiunea de coparticipare procesuală

Legislaţia noastră procesuală permite ca mai multe persoane să fie reclamante sau pârâte în cadrul unui proces civil. Tocmai situaţia în care procesul civil se desfăşoară între mai mulţi reclamanţi şi pârâţi poartă denumirea de coparticipare sau litisconsorţiu procesual. Coparticiparea procesuală este admisă în prezent în marea majoritate a legislaţiilor procesuale 24 . În dreptul nostru, legea impune o singură condiţie pentru realizarea unei coparticipări procesuale: ca obiectul

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 66: Participantii La Procesul Civill

pricinii să fie un drept sau o obligaţie comună a părţilor ori ca drepturile sau obligaţiile acestora să aibă aceeaşi cauză (art. 47 C.proc.civ.). Rezultă, aşadar, că scopul coparticipării procesuale este soluţionarea unui litigiu faţă de mai mulţi subiecţi de drept. Din punct de vedere practic, coparticiparea conduce la unirea într-un singur proces a mai multor acţiuni ce puteau forma obiectul unor cereri separate 25 .

24

J.W. Habscheid, op. cit., p. 165; E.J. Cohn, Parties Civil procédure, vol. XVI, Tubingen, 1976, p. 38; J.M. Asencio Mellado, op. cit., p. 103-108. A se vedea, pentru amănunte cu privire la această problemă: I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2008, p. 10-15; C.A. Barbi, op. cit., p. 261-289. 25

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1537/1973, R.R.D. nr. 5/1974, p. 72. Decizia precizează în termeni neechivoci că, sub aspect procesual, ne aflăm în prezenţa unei pluralităţi de acţiuni cu obiecte juridice proprii.

3.2.2.

Formele coparticipării procesuale

Literatura de specialitate a enunţat pe larg principiile de bază ale coparticipării procesuale 26 . Coparticiparea procesuală poate fi clasificată după multiple criterii. Reţinem în continuare doar câteva dintre cele mai importante:a) după poziţia părţilor, coparticiparea procesuală poate fi activă, pasivă sau mixtă. Coparticiparea procesuală activă este prezentă atunci când mai mulţi reclamanţi acţionează în judecată, prin aceeaşi cerere, un singur pârât. Ea este pasivă atunci când un singur reclamant îşi îndreaptă pretenţiile sale împotriva mai multor pârâţi şi printr-o singură cerere de chemare în judecată. Dacă mai mulţi reclamanţi acţionează în judecată, prin aceeaşi cerere, pe mai mulţi pârâţi, ne aflăm în prezenţa unui litisconsorţiu mixt sau reciproc.b) după momentul în care se formează se distinge între coparticiparea procesuală iniţială şi coparticiparea procesuală ulterioară . Regula o constituie coparticiparea procesuală iniţială, în sensul că ea se formează o dată cu promovarea cererii de chemare în judecată. Ea este ulterioară atunci când se formează pe parcursul desfăşurării activităţii judiciare. Este cazul introducerii unor terţe persoane în procesul civil.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 67: Participantii La Procesul Civill

Ambele forme descrise mai sus sunt admisibile în sistemul legislaţiei noastre. Facem această precizare întrucât există sisteme de drept care nu admit coparticiparea procesuală ulterioară sau succesivă. Instituţia este deosebit de utilă însă din punct de vedere practic şi aceasta se va remarca cu prisosinţă atunci când vom studia problematica participării terţelor persoane în procesul civil. Aici doar ne limităm la un exemplu: în urma unui accident care a determinat pagube mai multor persoane, doar una se adresează justiţiei spre a solicita reparaţiune; ulterior intervin şi celelalte persoane păgubite spre a obţine şi ele despăgubirea care li se cuvine în mod legitim.c) în funcţie de rolul voinţei părţilor în formarea sa, coparticiparea procesuală poate fi facultativă sau necesară. În dreptul nostru principiul este acela al coparticipării procesuale facultative. Caracterul facultativ al coparticipării rezultă din prevederile art. 47 C.proc.civ. Potrivit acestui text: „Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţie comună ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză”.Dispoziţiile art. 47 C.proc.civ. ne obligă la următoarele observaţii. Prima: textul citat sugerează ideea că litisconsorţiul procesual presupune existenţa unei identităţi de obiect sau de cauză. Interpretarea pe care o sugerează art. 47 C.proc.civ. este deosebit de restrictivă, nefiind în consonanţă cu scopul urmărit de legiuitor prin instituţia coparticipării procesuale: soluţionarea într-un singur cadru procesual a unor raporturi juridice conexe.A doua constatare: din prevederile aceluiaşi text s-ar putea desprinde concluzia că întotdeauna coparticiparea procesuală are un caracter facultativ. În realitate există însă şi situaţii în care coparticiparea procesuală este obligatorie sau necesară. Este cazul proceselor privitoare la sistarea stării de indiviziune 27 . În aceste litigii trebuie să participe toţi coproprietarii, întrucât în caz contrar partajul este nul (art. 797 C.civ.).Distincţia dintre litisconsorţiul facultativ şi cel necesar prezintă importanţă şi sub aspectul modului de soluţionare a litigiului civil. Astfel, în cazul litisconsorţiului necesar instanţa va pronunţa o hotărâre prin care va decide în mod uniform faţă de toţi coparticipanţii. Aşa, de pildă, într-o acţiune în anularea unui contract instanţa va trebui să constate nevalabilitatea actului juridic faţă de toate părţile. Prin urmare, pronunţarea unei hotărâri uniforme reprezintă o necesitate obiectivă. Datorită acestui fapt litisconsorţiul necesar mai este denumit şi litisconsorţiu unitar 28 . În opoziţie cu litisconsorţiul unitar se află litisconsorţiul simplu: acesta fiinţează atunci când nu este necesar ca hotărârea să statueze în mod uniform

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 68: Participantii La Procesul Civill

asupra tuturor coparticipanţilor. Comun pentru cele două forme ale coparticipării procesuale este însă faptul că judecătorul pronunţă o singură hotărâre prin care finalizează cauza 29 ; modul în care instanţa statuează asupra pretenţiilor poate fi diferit, aşa cum am arătat, în cele două situaţii.

26

A se vedea: A.P. Pisani, Dell’esercizio dell’azione, Torino, 1970, p. 1098-1142; C.A. Barbi, op. cit., p. 261-289; A. Camacho, op. cit., p. 228-236. 27

A se vedea şi I.C.C.J., decizia nr. 5727/2004, în C. Turianu, Procedură civilă. Culegere de practică judiciară, p. 99-100. A se vedea, pentru un caz particular de coparticipare procesuală obligatorie în contenciosul administrativ, A. Trăilescu, Studiu comparativ asupra formelor contenciosului administrativ, Dreptul nr. 3/2006, p. 113-114. 28

Codul de procedură civilă portughez, în art. 29, precizează în mod expres că în cazul litisconsorţiului necesar există „o singură acţiune cu o pluralitate de subiecţi”, în timp ce în cazul coparticipării facultative ne aflăm în prezenţa unei „simple acumulări de acţiuni”. 29

A se vedea A. Camacho, op. cit., p. 231.

3.2.3.

Efectele coparticipării procesuale

Potrivit art. 48 C.proc.civ.: „Actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pârâţi nu pot folosi nici păgubi celorlalţi”. Textul reprodus mai sus consacră principiul potrivit căruia coparticipanţii procesuali se bucură, în raporturile dintre ei, de independenţă procesuală. Acest principiu este aplicabil însă numai în cazul litisconsorţiului facultativ.Independenţa procesuală a coparticipanţilor constituie o realitate juridică şi în raporturile dintre părţi, pe de o parte şi instanţă, pe de altă parte. Aceasta semnifică că un reclamant sau pârât nu poate, fără un mandat expres, să-l reprezinte în faţa instanţei pe celălalt copărtaş procesual.O precizare aparte se impune în privinţa dovezilor solicitate numai de către unul dintre coparticipanţi. În această materie funcţionează

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 69: Participantii La Procesul Civill

regula că dovezile odată administrate sunt câştigate cauzei; probele contribuie la stabilirea adevărului şi la soluţionarea cauzei în raport cu toţi coparticipanţii procesuali.Coparticiparea procesuală necesară este guvernată, sub aspectul efectelor sale, de regula dependenţei procesuale a coparticipanţilor. În acest sens art. 48 alin. (2) C.proc.civ. dispune că atunci când „prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărârii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pârâţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii din ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi celorlalţi”.Soluţia legii are în vedere doar actele şi termenele de procedură favorabile tuturor coparticipanţilor. Dacă actele de procedură ale unora dintre părţi sunt potrivnice celor făcute de alţi participanţi instanţa va ţine seama de cele mai favorabile. O atare soluţie nu se referă în mod evident la actul final al judecăţii – hotărârea judecătorească – aceasta producând efecte similare faţă de toţi coparticipanţii 30 . În schimb, prin acte de procedură, în sensul prevederilor art. 48 alin. (2) C.proc.civ. trebuie înţelese şi cererile pentru exercitarea căilor legale de atac. O situaţie asemănătoare întâlnim şi în cazul excepţiilor de procedură. Astfel, în cazul unor excepţii absolute, ca prescripţia dreptului la acţiune, puterea lucrului judecat sau necompetenţa instanţei, admiterea acestora de către instanţă profită tuturor participanţilor procesuali.În cazul incompatibilităţii judecătorului, admiterea excepţiei profită tuturor coparticipanţilor indiferent de natura coparticipării, soluţie naturală de vreme ce imparţialitatea nu poate fi asigurată în alt mod. Situaţia este identică şi în cazul recuzării deşi această excepţie are un caracter relativ. Interesul garantării imparţialităţii şi unicitatea procesului nu poate determina o altă soluţie. De altfel, nici nu se poate concepe soluţionarea aceluiaşi proces de un judecător pentru o parte din participanţi şi de altul pentru ceilalţi.În rezolvarea complexelor probleme pe care le ridică coparticiparea procesuală trebuie să se ţină seama de multiple elemente, în special de natura facultativă a litisconsorţiului dar şi de fizionomia instituţiilor incidente în cauză. Totuşi, şi în finalul acestor consideraţiuni ţinem să subliniem că principiul independenţei procesuale are aplicaţiune deplină numai în cazul litisconsorţiului facultativ. De aceea am precizat şi cu un alt prilej că într-o asemenea împrejurare fiecare coparticipant se prezintă ca o parte distinctă; în raporturile dintre ei coparticipanţii sunt şi trebuie să fie consideraţi ca părţi adverse 31 . O asemenea soluţie este prevăzută în mod expres în unele legislaţii 32 .

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 70: Participantii La Procesul Civill

Coparticiparea procesuală analizată este o coparticipare procesuală subiectivă, întrucât ea vizează doar părţile din proces. Totuşi coparticiparea procesuală poate fi şi obiectivă, în ipoteza în care se realizează cumulul mai multor acţiuni în cadrul unui singur proces civil. Un atare cumul se poate desăvârşi prin voinţa reclamantului, care prin cererea introductivă de instanţă formulează mai multe pretenţii ce se întemeiază pe un singur raport juridic sau chiar pe mai multe raporturi de drept substanţial. De asemenea, coparticiparea procesuală obiectivă poate interveni şi în urma admiterii excepţiilor de litispendenţă sau de conexitate.

30

A se vedea I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 17. 31

Ibidem, p. 22. 32

A se vedea: art. 29 C.proc.civ. portughez, art. 48 C.proc.civ. brazilian şi art. 45 alin. (2) C.proc.civ. uruguayan.

3.3.

Condiţiile pentru a fi parte în procesul civil

3.3.1. - Precizări prealabile 3.3.2. - Capacitatea procesuală de folosinţă 3.3.3. - Calitatea procesuală 3.3.4. - Justificarea unui interes

3.3.1.

Precizări prealabile

În literatura de specialitate din ţara noastră, nu există un consens cu privire la condiţiile necesare pentru ca o persoană să dobândească calitatea de parte în procesul civil. Unii autori 33 consideră că o persoană poate deveni parte în procesul civil doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: capacitatea procesuală, calitatea procesuală, afirmarea unui drept şi justificarea unui interes. Într-o altă opinie, sunt enunţate doar condiţiile privitoare la capacitate, calitate şi interes 34 .

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 71: Participantii La Procesul Civill

O altă soluţie restrânge aceste cerinţe doar la capacitate şi interes 35 . Această diversitate de soluţii se datorează îndeosebi faptului că legislaţia noastră procesuală se referă în mod expres la o singură condiţie, aceea a capacităţii procesuale de folosinţă.Soluţiile promovate în dreptul comparat sunt în mare măsură diferite de cele promovate în ţara noastră. Soluţia pe care o considerăm justă se întemeiază pe situaţia legislativă actuală, dar şi pe o realitate procesuală în continuă mişcare şi care nu mai poate fi raportată la concepţiile procesuale ale deceniilor prerevoluţionare. În această perspectivă, noi considerăm că o persoană fizică sau juridică poate deveni parte în procesul civil dacă îndeplineşte unele condiţii privitoare la: capacitatea procesuală de folosinţă, calitatea procesuală şi la justificarea unui interes. Afirmarea unui drept constituie, aşa cum vom sublinia în continuare, doar o condiţie pentru exercitarea acţiunii civile.Vom cerceta în continuare aceste condiţii.

33

A se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 279; V.M. Ciobanu, p. 319-320; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, Ed. Universul juridic, Bucureşti 2005, p. 96; E. Oprina, op. cit., p. 106.34

Gr. Porumb, p. 127-132; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 44. 35

A. Hilsenrad, Procesul civil R.P.R., p. 70-80.

3.3.2.

Capacitatea procesuală de folosinţă

În procesul civil poate fi parte doar persoana capabilă de a avea drepturi şi obligaţii procesuale, adică numai persoana care se bucură de capacitate procesuală de folosinţă. Condiţia capacităţii este statornicită în Capitolul I al Titlului al II-lea din Cartea a II-a a Codului de procedură civilă, intitulat „Folosinţa şi exerciţiul drepturilor procedurale”.Prevederile art. 41 şi art. 42 C.proc.civ. fac distincţie între capacitatea procesuală de folosinţă (capacitatea de a fi parte) şi capacitatea procesuală de exerciţiu (capacitatea de a sta în judecată). Potrivit art. 41 C.proc.civ.: „Orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate să fie parte în judecată”. Din acest text legal rezultă, fără un echivoc oarecare, că o persoană fizică sau juridică poate deveni parte în judecată în calitate de reclamant, pârât, intervenient etc. Prin

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 72: Participantii La Procesul Civill

urmare, pentru a fi parte în procesul civil legea nu pretinde şi condiţia capacităţii procesuale de exerciţiu 36 .Capacitatea procesuală de folosinţă nu este altceva decât un aspect al capacităţii civile 37 , un reflex pe plan procesual al capacităţii de folosinţă 38 . Decretul nr. 31/1954, în art. 5 alin. (2), defineşte capacitatea de folosinţă ca fiind aptitudinea unei persoane „de a avea drepturi şi obligaţii”. Iar o atare capacitate este recunoscută în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor fizice. Ea este o însuşire esenţială şi inerentă persoanei fizice, fapt pentru care se dobândeşte odată cu naşterea şi încetează la moartea acesteia sau la data morţii stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă.În privinţa persoanelor juridice capacitatea de folosinţă este determinată de finalitatea pentru care au fost autorizate să fiinţeze. Capacitatea procesuală de folosinţă este însă în toate cazurile mai redusă decât cea civilă, ea fiind circumstanţiată numai la drepturile şi obligaţiile procesuale ale unei persoane.Şi în finalul acestor scurte consideraţii se cuvine să subliniem distincţia netă dintre capacitatea procesuală de folosinţă şi capacitatea procesuală de exerciţiu 39 . Aceasta din urmă constituie numai o cerinţă necesară pentru exercitarea acţiunii civile. În dreptul comparat se face adeseori o distincţie netă între capacitatea de a fi parte în procesul civil (în franceză capacité de jouissance, în italiană capacita di stare in giudicio – art. 75 C.proc.pen. – în portugheză capacidade para ser parte şi în spaniolă capacidad para ser parte) şi capacitatea de a sta în judecată(în limba franceză capacité d’exercise, în italiană capacita di exercizio) 40 .Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de folosinţă. Precizăm doar că art. 43 C.proc.civ. se referă la lipsa capacităţii procesuale de exerciţiu. Sancţiunea lipsei capacităţii procesuale de a fi parte în procesul civil nu poate fi decât respingerea acţiunii, întrucât persoana în cauză nu are folosinţa unui drept 41 . Această soluţie este promovată atât în literatura de specialitate din ţara noastră 42 , cât şi în literatura de specialitate occidentală, care consideră lipsa capacităţii ca o iregularitate de fond 43 .Proiectul Codului de procedură civilă consacră în mod expres soluţia potrivit căreia „actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosinţă sunt lovite de nulitate absolută”.

36

A se vedea S. Ghimpu, S. Grossu, Capacitatea şi reprezentarea persoanelor fizice în dreptul R.P. România, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1960, p. 22. În privinţa persoanelor juridice în jurisprudenţă s-a decis

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 73: Participantii La Procesul Civill

că în urma închiderii procedurii falimentului şi radierii societăţii, aceasta nu mai beneficiază de capacitatea de a avea şi de a-şi exercita drepturile şi obligaţiile, astfel spus nu mai subzistă ca subiect de drept şi nici nu mai are îndreptăţirea legală de a fi parte în proces întrucât este lipsită de legitimatio ad causam. A se vedea I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 706/2008, în B.J.C.D. 2008, p. 268.37

S. Ghimpu, S. Grossu, op.cit., p. 22; D. Radu, op. cit., p. 187. 38

A se vedea, pentru amănunte cu privire la capacitatea de folosinţă: O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, ediţia a II-a revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 60-73; C. Stătescu, Drept civil. Partea generală, E.D.P., Bucureşti, 1970, p. 21-97; T. Ionaşcu şi colab., Tratat de drept civil. Partea generală, Ed. Academiei R.S. România, Bucureşti,1967, p. 163-180; D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 178-212. Jurisprudenţa noastră s-a pronunţat în acelaşi sens. A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2371/1992, Dreptul nr. 10-11/1992, p. 106.39

A se vedea şi D. Radu, op. cit., p. 180. 40

A se vedea, pentru această distincţie: W.J. Habscheid, op. cit., p. 185-187; E.T. Liebman, p. 67; C.A. Barbi, op. cit., p. 122. A se vedea, de asemenea, art. 75 C.proc.civ. it.; art. 44 C.proc.civ. columbian; art. 7 C.proc.civ. brazilian.41

A se vedea în sensul că lipsa capacităţii de folosinţă atrage nulitatea absoulută a cererii de chemare în judecată şi paralizează orice act de confirmare a nulităţii, C.A. Braşov, decizia nr. 283/R din 9 mai 2006, B.C.A. nr. pilot, p. 25.42

A se vedea în acest sens: I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 286; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 48; V.M. Ciobanu, loc. cit., p. 278-279; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, 2007, vol. I, p. 225. 43

A se vedea J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 354-355.

3.3.3.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 74: Participantii La Procesul Civill

Calitatea procesuală

Problema esenţială privitoare la calitatea procesuală este aceea a determinării conţinutului şi semnificaţiei acestui concept 44 . Ea constituie şi în prezent una din instituţiile procesuale cele mai disputate. Este şi firesc întrucât condiţiile de participare la proces sunt influenţate în mod considerabil de concepţia pe care o afirmăm cu privire la natura juridică a acţiunii civile.Mai întâi, se impun câteva precizări cu privire la accepţiunile conceptului de calitate. În vorbirea curentă prin calitate se desemnează ansamblul însuşirilor în virtutea cărora un lucru se particularizează faţă de celelalte 45 . Noţiunea de calitate este frecvent utilizată şi în limbajul juridic. Astfel, într-o accepţiune materială, prin calitate se determină poziţia părţilor într-un raport juridic; în acest sens vorbim de calitatea de proprietar, uzufructuar, creditor, comodatar etc.Dar care sunt accepţiunile procesuale ale conceptului de calitate? Într-o primă accepţiune, prin calitate desemnăm modul de participare a părţilor în proces. Astfel, o persoană poate participa la activitatea judiciară în nume propriu, atunci când acţiunea este promovată de pretinsul titular al dreptului sau în calitate de reprezentant al altei persoane. Calitatea astfel definită se află în legătură cu problema modului de reprezentare a părţilor în faţa organelor judiciare.Într-o altă accepţiune, prin calitate procesuală se înţelege îndreptăţirea unei persoane fizice sau juridice de a participa la activitatea judiciară. Tocmai acesta este sensul care interesează aici. Determinarea calităţii procesuale este denumită în ştiinţa dreptului procesual civil legitimare procesuală (legitimatio ad causam).Legitimarea procesuală implică determinarea persoanelor fizice sau juridice care au îndreptăţirea de a participa la activitatea judiciară. Cu privire la o atare determinare în literatura de specialitate nu există un punct de vedere unitar.După o parte a doctrinei, calitatea procesuală se analizează în cerinţa existenţei unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana celui care este titularul dreptului subiectiv dedus în justiţie, precum şi în condiţia unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana celui obligat în raportul de drept substanţial 46 . Într-o atare concepţie, pe care nu o putem împărtăşi deşi are de partea sa autori de prestigiu, îndreptăţirea de a fi parte în proces ar aparţine numai titularilor drepturilor şi obligaţiilor ce formează obiectul raportului de drept material.Concepţia enunţată a avut ecou uneori şi în jurisprudenţa română. Astfel, într-o decizie de speţă, fosta instanţă supremă a decis că „în

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 75: Participantii La Procesul Civill

orice acţiune în justiţie, instanţa este obligată să verifice calitatea părţilor, întrucât raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii” 47 . În mod asemănător a statuat instanţa supremă şi într-o acţiune în constatare. Şi precizările la care ne referim statuează că într-o acţiune în constatare, la fel ca în orice altă acţiune, instanţa trebuie să verifice calitatea părţilor deoarece „raportul de drept procesual nu se poate lega valabil decât între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii” 48 .Considerente teoretice şi practice ne determină să reafirmăm poziţia noastră categorică în sensul că opiniile exprimate mai sus nu sunt în concordanţă cu realităţile procesuale. A admite o atare concepţie înseamnă a pune semnul egalităţii între cerinţa calităţii procesuale şi aceea a existenţei unui drept care se valorifică prin acţiune şi respectiv a unei obligaţii corelative.În opinia noastră, calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligaţiei unei persoane de a participa – ca parte – în procesul civil 49 . În acest sens, sugestiv remarca şi cunoscutul procedurist D. Radu că: „prin noţiunea de calitate juridică procesuală urmează să înţelegem atât îndreptăţirea unei anumite persoane de a reclama în justiţie, cât şi obligaţia unei alte persoane de a răspunde faţă de pretenţiile ridicate împotriva sa” 50 . Dintr-o asemenea definiţie, conformă realităţilor procesuale, rezultă că legitimarea procesuală poate fi activă şi pasivă. Or, aceasta implică tocmai determinarea concretă a persoanei care poate participa la activitatea judiciară ca reclamant şi pârât. Întrebările esenţiale care decurg de aici sunt: cine trebuie să justifice calitatea procesuală şi în ce constă o atare justificare?Sarcina justificării calităţii procesuale, active şi pasive, aparţine neîndoielnic persoanei care sesizează instanţa cu o pretenţie, adică reclamantului. În această privinţă, literatura de specialitate nu exprimă rezerve. În schimb, nu există un punct de vedere unitar cu privire la conţinutul conceptului de legitimare procesuală. După opinia noastră, conţinutul calităţii procesuale se raportează la acele împrejurări de fapt sau de drept care conferă unei persoane posibilitatea de a participa la activitatea judiciară.Justificarea calităţii procesuale active nu presupune cu necesitate existenţa unui drept subiectiv, sau altfel spus, a unui raport juridic de drept material. În mod similar, justificarea calităţii procesuale pasive nu presupune existenţa unei obligaţii incluse în conţinutul unui raport de drept material. O atare concepţie nu înseamnă o fetişizare a dreptului procesual în raport cu dreptul material şi nici transformarea acestuia din urmă într-o formă lipsită de conţinut 51 . Dimpotrivă, nu

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 76: Participantii La Procesul Civill

facem altceva decât să promovăm o concepţie conformă cu realităţile procesuale şi în concordanţă cu normele dreptului contemporan.Condiţia calităţii procesuale nu este reglementată expres în legislaţia noastră. Cu toate acestea ea constituie un principiu curent acceptat în doctrină 52 , jurisprudenţă şi chiar în unele legislaţii occidentale 53 . O atare condiţie este elementară şi se află în strânsă legătură cu scopul procesului civil, acela de soluţionare a conflictelor sociale. În acest mod, este evidentă conexiunea calităţii procesuale cu accesul liber la justiţie.Legitimarea procesuală reprezintă o condiţie ce trebuie să fie îndeplinită în orice proces civil, indiferent de obiectul acestuia. Aceasta înseamnă că pentru a avea legitimare procesuală activă nu trebuie să justificăm existenţa unui drept. De altfel, există şi acţiuni civile în cadrul cărora nici nu se urmăreşte în finalul activităţii judiciare stabilirea concretă a unui drept subiectiv: acţiuni în constatare negativă, cereri de ordonanţă preşedinţială, acţiuni posesorii etc.În consecinţă, putem afirma că legitimarea procesuală nu se raportează, cu necesitate, la raportul juridic dedus în judecată, ci la dreptul de a reclama în justiţie şi la obligaţia de a răspunde faţă de pretenţiile formulate prin actul de învestire al instanţei 54 .Legislaţiile moderne nu mai condiţionează primirea cererii de chemare în judecată de existenţa dreptului subiectiv. Existenţa dreptului subiectiv nu poate fi altceva decât o condiţie de admitere în fond a acţiunii 55 .Concepţia expusă mai sus este frecvent promovată şi în dreptul comparat. Câteva referinţe în această privinţă ni se par deosebit de semnificative. Astfel, într-o manieră extrem de sugestivă, profesorii francezi Gerard Cornu şi Jean Foyer remarcă: „În privinţa calităţii subiectelor active sau pasive ale acţiunii, calitatea de parte reclamantă sau pârâtă în proces, apare deci ca o noţiune procedurală. Părţi trebuie să fie considerate numai persoanele între care se creează raportul procesual, părţi în proces, cum altele sunt părţi într-un contract” 56 . Şi tot în Franţa, profesorii francezi Jean Vincent şi Serge Guinchard consideră că: „Pentru a acţiona în justiţie, nu este suficient să te prevalezi de un interes pozitiv şi concret, legitim, născut şi actual. Mai trebuie să ai calitate, adică dreptul de a solicita judecătorului examinarea propriei tale pretenţii” 57 . Strânsa şi inerenta legătură dintre interes şi calitate i-a determinat pe aceşti autori să aprecieze că, de fapt, „calitatea nu este decât un aspect particular al interesului” 58 . Dar şi în literatura italiană de drept procesual civil autori de o autoritate renumită îmbrăţişează, în termeni similari, opinia exprimată mai sus. Astfel, de pildă, ilustrul

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 77: Participantii La Procesul Civill

procedurist Piero Calamandrei notează că pentru a înţelege conţinutul conceptului de parte trebuie pornit de la „o premisă elementară: calitatea de parte se dobândeşte făcând abstracţie de orice referinţă la dreptul substanţial, prin simplul fapt că ne aflăm în prezenţa unei situaţii exclusiv procesuale, aceea a promovării unei cereri în faţa judecătorului: persoana care propune cererea, şi persoana împotriva căreia se promovează, dobândeşte fără altă condiţie, prin acest singur fapt, calitatea de parte a procesului care se iniţiază astfel” 59 . Acelaşi procedurist italian mai remarcă faptul că termenul de parte este folosit „întotdeauna, în sens exclusiv procesual: şi este bine pentru a nu crea confuzii să-l folosim întotdeauna în acest sens precis, evitând utilizarea sa pentru a indica concepte de natură teoretică şi practică, în întregime distincte” 60 .Desigur, exemplele, în sensul opiniei noastre, ar putea continua. Credem că ele sunt elocvente în a demonstra fără echivoc existenţa unor concepte distincte, respectiv în a evidenţia caracterul strict procesual al conceptului de calitate procesuală.Legitimarea procesuală nu trebuie confundată nici cu o altă condiţie, anume aceea a capacităţii procesuale, deoarece în timp ce prima se determină in concreto, în funcţie de justificarea puterii de a fi parte în proces, cea de a doua capacitate procesuală se determină, în general, potrivit dreptului comun 61 .În concret, legitimarea procesuală se determină după împrejurările de fapt şi de drept prezentate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Din acest punct de vedere, trebuie să facem distincţie între legitimarea procesuală ordinară şi cea extraordinară. Justificarea legitimării procesuale prin acele împrejurări de fapt obişnuite pe care reclamantul le expune în cererea de chemare în judecată şi prin care pretinde nesocotirea unui drept sau interes poartă denumirea de legitimare procesuală ordinară. Într-o asemenea împrejurare, reclamantul va arăta împrejurările de fapt din care rezultă pretinsa încălcare a dreptului subiectiv, precum şi împrejurările din care rezultă îndreptăţirea de a exercita o acţiune împotriva pârâtului. Faptele indicate de către reclamant, în aceste condiţii, sunt doar ipotetice sau simple alegaţii ale reclamantului, suficiente însă pentru a declanşa procedura judiciară.Legitimarea procesuală este recunoscută în dreptul modern şi unor autorităţi publice, instituţii sau chiar persoane fizice care nu pretind în justiţie proteguirea unui drept propriu. Calitatea procesuală se numeşte în acest caz şi legitimare procesuală extraordinară. O atare legitimare decurge adeseori din unele dispoziţii exprese ale legii. Cazurile de legitimare procesuală activă şi pasivă sunt cunoscute de la alte discipline juridice, iar altele vor rezulta din considerentele

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 78: Participantii La Procesul Civill

următoare ale lucrării de faţă. De aceea, ne limităm în continuare doar la unele situaţii cu caracter exemplificativ.În primul rând, observăm că legea acordă legitimare procesuală activă unor autorităţi publice. Aşa este cazul procurorului care, potrivit art. 45 C.proc.civ., poate promova o acţiune civilă în vederea apărării unor valori sociale. Asupra acestei problematici vom reveni, desigur, şi în paginile care urmează.Cazuri de legitimare procesuală extraordinară sunt stabilite şi în Legea nr. 554/2004. Articolul 1 din Legea nr. 554/2004 acordă, în mod expres, legitimare procesuală şi Ministerului Public, Avocatului Poporului 62 , prefectului, Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, precum şi oricărei persoane de drept public vătămate într-un drept sau interes legitim 63 .În al doilea rând, remarcăm şi stabilirea în legislaţia noastră a unor cazuri de legitimare procesuală extraordinară pasivă. Aşa este, de pildă, cazul răspunderii pentru altul reglementată în art. 1000 alin. (2)-(4) C.civ. Prin aceste dispoziţii legale se derogă practic de la principiul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie; textul instituie răspunderea părinţilor pentru faptele copiilor lor minori, a institutorilor şi meşteşugarilor pentru faptele ilicite ale elevilor, respectiv, ucenicilor aflaţi sub paza lor, precum şi răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor lor 64 .Legitimarea procesuală extraordinară, atât activă, cât şi pasivă, reprezintă o situaţie procesuală de excepţie, în sensul că ea este acordată adesea în vederea ocrotirii unor interese sociale deosebite.În literatura de specialitate se face referire adeseori şi la posibilitatea transmiterii calităţii procesuale în cursul activităţii judiciare. Această posibilitate este reală şi ea decurge din facultatea părţilor de a dispune de drepturile lor. Într-adevăr, părţile pot dobândi sau transmite drepturi chiar în cursul procesului şi tocmai în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii. În asemenea împrejurări, persoana care dobândeşte drepturi sau care şi-a asumat obligaţii în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii va deveni parte în procesul civil. Ea va avea o poziţie procesuală corespunzătoare situaţiei nou create, respectiv va dobândi, după caz, legitimare procesuală activă sau pasivă.Transmisiunea calităţii procesuale poate avea loc în temeiul legii sau în baza acordului de voinţă al părţilor. Transmisiunea legală a calităţii procesuale, active sau pasive, poate avea loc în cazul succesiunii şi al reorganizării persoanelor juridice. Astfel, moştenitorii care acceptă moştenirea preiau toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale autorului lor, inclusiv calitatea de reclamant sau pârât, după cum defunctul avea în proces legitimare procesuală activă sau pasivă.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 79: Participantii La Procesul Civill

Acest lucru se produce, adesea, în acţiunile cu caracter patrimonial. Calitatea procesuală nu poate fi transmisă, în principiu, în acţiunile cu caracter strict personal. Prin excepţie de la această regulă, unele acţiuni pot fi continuate de către moştenitori, dacă acestea au fost promovate de autorul lor în timpul vieţii. Aşa este cazul acţiunilor în tăgada paternităţii, cele în stabilirea filiaţiei, precum şi al acţiunilor privind revocarea donaţiilor pentru ingratitudine.Posibilitatea transmiterii calităţii procesuale este prevăzută de lege şi în cazul reorganizării persoanelor juridice. În asemenea împrejurări, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice reorganizate se preiau de către persoana juridică care dobândeşte bunurile. Această transmitere se realizează şi în privinţa drepturilor şi obligaţiilor procesuale. O atare transmitere nu poate avea loc, în principiu, în cazul falimentului persoanei juridice.Transmiterea convenţională a calităţii procesuale poate interveni în următoarele cazuri:– cesiunea de creanţă, care conferă cesionarului calitate procesuală activă, faţă de debitorul cedat;– preluarea datoriilor, care atribuie celui către care s-au transmis, calitate procesuală pasivă;– vânzarea bunului litigios, care conferă cumpărătorului, după caz, legitimare procesuală activă sau pasivă.Din punct de vedere al dreptului substanţial, transmiterea drepturilor sau obligaţiilor poate avea un caracter universal, cu titlu universal ori cu titlu particular. Aceste considerente prezintă importanţă şi pe plan procesual. Astfel, beneficiarul unei transmisiuni universale poate deveni parte în orice proces al autorului său, în timp ce beneficiarul unei transmisiuni cu titlu particular poate deveni parte doar în procesul care se referă la obiectul respectiv. Precizăm că în unele legislaţii procesuale transmiterea calităţii procesuale pe cale convenţională este condiţionată de acordul părţii adverse 65 .Persoana care dobândeşte calitate procesuală ca urmare a transmiterii acesteia, în condiţiile arătate mai sus, va prelua procedura în starea în care aceasta s-a aflat în momentul introducerii sale în proces. Prin urmare, activitatea procesuală urmează să se continue în contradictoriu cu noul titular al drepturilor sau obligaţiilor. Actele procedurale îndeplinite anterior vor fi opozabile părţii introduse în proces ca urmare a transmiterii calităţii procesuale.Lipsa calităţii procesuale constituie o excepţie de fond care poate fi invocată în tot cursul procesului civil 66 . Acţiunea va fi respinsă ca fiind făcută de către o persoană lipsită de calitate. Din punct de vedere procesual, această situaţie se poate ivi, adesea, în cazul

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 80: Participantii La Procesul Civill

legitimării procesuale extraordinare. În cazul legitimării procesuale ordinare, îndreptăţirea de a participa la activitatea judiciară rezultă din împrejurările de fapt sau de drept indicate de reclamant în cererea de chemare în judecată, iar acestea sunt, aşa cum am arătat deja, doar ipotetice.Excepţia lipsei calităţii procesuale nu este reglementată în actualul Cod de procedură civilă. Acesta reglementează, în art. 161, doar excepţia lipsei calităţii de reprezentant al uneia dintre părţi. Cu toate acestea, majoritatea doctrinei 67 şi a jurisprudenţei 68 apreciază că admiterea excepţiei la care ne referim are ca urmare respingerea acţiunii.Respingerea acţiunii nu împiedică însă promovarea unei noi cereri introductive de instanţă de către persoana fizică sau juridică care posedă legitimare procesuală activă. Această aserţiune se referă la lipsa legitimării procesuale active. Situaţia este similară şi în cazul lipsei calităţii procesuale pasive. De data aceasta, acţiunea va trebui îndreptată însă împotriva persoanei care are îndreptăţirea de a sta în proces în calitate de pârât.În perspectiva unei viitoare reglementări procesuale apreciem că soluţia promovată în prezent trebuie să fie reconsiderată. Observăm că în stadiul legislaţiei actuale lipsa calităţii procesuale active sau pasive nu poate fi evitată prin înlocuirea persoanei lipsite de calitate procesuală. Astfel cum am precizat şi cu un alt prilej o atare soluţie are un caracter excesiv formal 69 ; ea poate ocaziona părţilor cheltuieli suplimentare şi poate determina întârziere în soluţionarea procesului civil.În aceste condiţii apreciem că în viitorul Cod de procedură civilă s-ar impune o soluţie mai raţională care să permită, în principiu, substituirea persoanei lipsite de calitate procesuală cu persoana care are o atare calitate. Legislaţia procesuală actuală doar în mod excepţional permite înlocuirea uneia din părţi cu o altă persoană. Această substituire procesuală se poate realiza în cazul arătării titularului dreptului în cadrul unor acţiuni reale (art. 66 C.proc.civ.).Soluţia pe care o preconizăm de lege ferenda ar trebui să-şi găsească aplicare nu doar în acţiunile reale, ci în cadrul oricărui proces civil. Legea va trebui să determine şi condiţiile concrete ale substituirii procesuale 70 .

44

A se vedea, pentru amănunte, I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 24-52. 45

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 81: Participantii La Procesul Civill

Mic dicţionar enciclopedic, Ed. Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972. 46

A se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 287; V.M. Ciobanu, p. 280-281; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, p. 105-106; E. Oprina, op. cit., p. 120-121. A se vedea, pentru unele nuanţări, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, vol. I, p. 229. A se vedea, pentru literatura occidentală: G. Chiovenda, Manuale de Diritto Processuale Civile, Milano, 1957, vol. I, p. 44; R. Japiot, p. 63; B. Magalhaes, Gazeta de relacao de Lisboa, vol. 32, p. 274. 47

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1913/1978, R.R.D. nr. 4/1979, p. 52. A se vedea, de asemenea, C.S.J., decizia nr. 2371/1992, Dreptul nr. 10-11, p. 106. 48

Trib. jud. Maramureş, decizia civilă nr. 93/1978, R.R.D. nr. 6/1979, p. 42. Reţinem şi o soluţie mai nuanţată a instanţei supreme. În acest sens, recent s-a statuat că „legitimarea procesuală a reclamantei nu este conferită exclusiv de calitatea sa de de parte, respectiv de cumpărător, în contractele de vânzare-cumpărare acţiuni, evocate prin acţiunea introductivă, întrucât raportul de drept procesual se leagă valabil între titularii dreptului ce rezultă din raportul de drept material dedus judecăţii ca şi din existenţa unei legături de conexitate cu un astfel de raport”. A se vedea I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 1366/2008, în B.J.C.D. 2008, p. 275.49

Recent, instanţa supremă definea calitatea procesuală ca „titlul care conferă unei persoane puterea de a aduce în justiţie dreptul a cărei sancţiune o cere” (I.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 3214/2005, B.C. nr. 1/2006, p. 46).50

D. Radu, op. cit., p. 173; Y.M. Serinet, La qualité du défendeur, R.T.D.C. nr. 2/2003, p. 203-227.51

A se vedea, pentru o asemenea critică, I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 287. 52

C.A. Barbi, op. cit., p. 64; G. Cornu, J. Foyer, p. 496-497; J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 94-95; A. Camacho, op. cit., p. 197-198. 53

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 82: Participantii La Procesul Civill

A se vedea în ceea ce priveşte unele reglementări exprese în acest sens: art. 81 C.proc.civ. it., art. 26 C.proc.civ. portughez, art. 6 C.proc.civ. brazilian. 54

A se vedea I. Leş, op. cit., p. 34-35. A se vedea, cu privire la calitatea procesuală a unităţilor administrativ-teritoriale, M. Tăbârcă (I), M. Nicolae (II), note la decizia nr. 361 din 30 ianuarie 2001 a C.S.J., P.R. nr. 2/2002, p. 93-105.55

Gr. Porumb, p. 107; H. Solus, R. Perrot, op. cit., p. 195; I. Leş, loc. cit., p. 35. 56

G. Cornu, J. Foyer, p. 496. A se vedea, în acelaşi sens, E.T. Liebman, p. 65.57

J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 94. 58

Ibidem.59

P. Calamandrei, op. cit., p. 297.60

Ibidem, p. 280.61

A se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 287-288; C.A. Barbi, op. cit., p. 134. 62

A se vedea Curtea Constituţională, decizia nr. 507/2004 (M.Of. nr. 1154 din 7 decembrie 2004).63

Legea acordă legitimare procesuală activă şi sindicatelor, care pot acţiona pentru apărarea drepturilor membrilor lor ce rezultă din legislaţia muncii (art. 28 din Legea nr. 54/2003). A se vedea şi I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2431/2004, în M. Tăbăraş, Excepţii de fond în procesul civil, Culegere de practică judiciară, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 146-149; I.C.C.J., decizia nr. 4117/2004, în T. Dârjan, Jurisprudenţă civilă a instanţei supreme 2003-2007, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 391.64

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 83: Participantii La Procesul Civill

A se vedea pentru amănunte: M. Iliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p. 248-308; I.M. Anghel, F. Deak, M. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 146-184.65

A se vedea, în acest sens, art. 35 pct. 2 C.proc.civ. uruguayan. 66

A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 289. A se vedea, de asemenea: C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 127/1995, B.J.C.D. 1995, p. 605; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 624/1955, C.D. 1955, vol. II, p. 196. 67

A se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 290-291; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 52; D. Radu, op. cit., p. 183; V.M. Ciobanu, vol. I, p. 289; I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 48; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, p. 117. 68

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1005/1975, C.D. 1975, p. 226; Trib. jud. Mehedinţi, decizia civilă nr. 173/1972, R.R.D. nr. 3/1974, p. 108; Trib. jud. Vaslui, decizia civilă nr. 664/1976, R.R.D. nr. 10/1977, p. 43.69

I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 49-52; idem, Propuneri de lege ferenda privitoare la consecinţa lipsei de calitate procesuală a uneia dintre părţi, R.R.D. nr. 4/1980, p. 22-25. 70

A se vedea, pentru asemenea soluţii în dreptul comparat: W.J. Habscheid, op. cit., p. 193; M. Jedrejewska, Noi cazuri de succesiune procesuală, în Nowe pravo nr. 6/1970, p. 857-870; L. Newai, Polgari eliajorosag, Budapesta, 1974, p. 210-212. A se vedea, de asemenea: art. 17 din Legea federală elveţiană de procedură civilă; art. 41-43 C.proc.civ. brazilian; art. 110-111 C.proc.civ. it.; art. 44 C.proc.civ. argentinian.

3.3.4.

Justificarea unui interes

Activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes de către persoana care solicită instanţei de judecată soluţionarea unei cereri. Codul de procedură civilă nu prevede, în mod

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 84: Participantii La Procesul Civill

expres, interesul ca o condiţie generală pentru ca o persoană să poată deveni parte în procesul civil. Condiţia interesului este prevăzută de lege doar în unele situaţii particulare: în cazul intervenţiei (art. 49 C.proc.civ.) şi al acţiunii în constatare (art. 111 C.proc.civ.).Astfel, de exemplu, potrivit art. 111 C.proc.civ.: „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept”. Totuşi această cerinţă nu poate fi cantonată exclusiv la acţiunile în constatare sau la cererile de intervenţie. Interesul se prezintă incontestabil ca o condiţie generală, sugestiv exprimată şi în adagiile: L’interet est la mesure des actions sau point d’interet, point d’action. Literatura de specialitate 71 şi practica judiciară 72 sunt unanime în a recunoaşte că interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie să fie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil. Ea trebuie întrunită nu doar cu prilejul promovării acţiunii, ci şi în momentul întocmirii altor acte procedurale 73 .Interesul reprezintă o condiţie de ordin subiectiv care se analizează atât în persoana celui care acţionează în justiţie, cât şi în persoana adversarului acestuia. El nu reprezintă altceva decât folosul practic material sau moral pe care-l urmăreşte cel ce promovează acţiunea. Semnificaţia interesului este aceeaşi şi în cazul oricărui alt act procedural îndeplinit în cursul procedurii judiciare. Prin urmare, dacă activitatea judiciară nu-i poate procura părţii un interes practic, cererea sa va fi respinsă pentru lipsa acestei cerinţe. Astfel, de pildă, cel care a obţinut câştig de cauză în faţa instanţei de fond nu va putea justifica un interes în promovarea apelului.În ce priveşte conţinutul conceptului analizat în literatura de specialitate au fost totuşi autori care au identificat condiţia interesului cu aceea a calităţii procesuale 74 , iar alţi autori nu fac distincţie netă între interesul de a acţiona şi dreptul subiectiv dedus judecăţii 75 . Mai mult, unii teoreticieni de prestigiu susţin că interesul este o noţiune multiformă, generatoare de grave impreciziuni, neprezentând nicio importanţă practică 76 . După autorul italian F. Carnelutti interesul de a acţiona ar fi un concept mort, născut mort sau în orice caz muribund 77 .Aceste teze nu au o bază ştiinţifică. Interesul de a acţiona în justiţie, calitatea procesuală şi dreptul subiectiv sunt entităţi juridice distincte. Astfel cum remarca Eugen Herovanu: „ceea ce caracterizează, din punct de vedere procedural, interesul de a uza de acţiunea în justiţie e principiul necesităţii practice a acţiunii, şi a autonomiei dreptului de acţiune, adică ideea că dacă cel interesat n-ar recurge la oficiul organelor jurisdicţionale, s-ar expune prin aceasta la un prejudiciu inevitabil” 78 .

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 85: Participantii La Procesul Civill

Prin finalitatea sa, interesul de a acţiona se află într-o evidentă conexiune cu dreptul subiectiv, fără a se confunda însă cu acesta 79 . Interesul de a acţiona presupune legitimare procesuală activă, fără ca acesta din urmă să implice şi interesul de a promova o acţiune civilă.Justificarea interesului judiciar incumbă reclamantului şi vizează, în principal, momentul iniţial al procesului, în concret acela al promovării acţiunii. Interesul trebuie justificat ulterior şi de către pârât, în legătură cu actele procedurale îndeplinite de către acesta 80 .Dacă justificarea unui interes în cadrul procedurii judiciare este imperios necesară, atunci în mod firesc acesta trebuie supus la anumite cerinţe, astfel că justificarea unui interes oarecare devine insuficientă. Într-adevăr, interesul afirmat în justiţie trebuie să fie legitim, personal, născut şi actual.Legitimitatea interesului presupune conformitatea sa cu ordinea de drept şi cu regulile de convieţuire socială. Interesul este, aşadar, legitim doar atunci când este în concordanţă cu dreptul obiectiv, adică numai dacă pretenţiile formulate izvorăsc dintr-un raport juridic recunoscut de lege. De asemenea, mai este necesar ca dreptul subiectiv pe care se întemeiază să fie exercitat potrivit cu destinaţia sa economică sau socială. Se evidenţiază, în acest context, legătura indisolubilă dintre interesul judiciar şi dreptul afirmat în justiţie. Subliniem din nou că ne referim doar la afirmarea unui drept şi nu la existenţa acestuia. De asemenea, trebuie reţinut că interesul judiciar trebuie afirmat şi în cadrul acţiunilor în constatare negative, acţiunilor posesorii, cererilor de ordonanţă preşedinţială şi al cererilor pentru asigurarea dovezilor.Interesul afirmat în justiţie trebuie să fie personal, adică să fie propriu celui ce promovează acţiunea sau celui care se apără în procesul civil. Această cerinţă nu poate fi însă concepută în mod rigid în dreptul modern. În sistemul nostru juridic, ca şi acela al altor state, acţiunea civilă poate fi promovată şi de alte persoane sau organe decât acelea ce se pretind a fi titulare ale unui drept subiectiv. Este cazul acelor acţiuni pentru promovarea cărora legea admite o legitimare procesuală extraordinară.Activitatea procesuală poate fi declanşată şi întreţinută numai pe baza unui interes născut şi actual. În principiu, interesul judiciar se consideră că există şi a devenit actual din momentul încălcării unui anumit drept subiectiv. Totuşi se poate întâmpla uneori ca interesul să fie actual fără ca dreptul să aibă acest caracter. Este ceea ce se întâmplă în situaţiile prevăzute de art. 110 C.proc.civ.De la regula actualităţii dreptului textul face trei excepţii. O primă excepţie consacră posibilitatea promovării unei acţiuni în materie de locaţiune imobiliară înainte de împlinirea termenului. Hotărârea va

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 86: Participantii La Procesul Civill

putea fi executată însă numai pe data împlinirii termenului. A doua excepţie vizează acţiunile privitoare la pensii de întreţinere sau alte prestaţii periodice. Şi aceste acţiuni pot fi introduse înainte de împlinirea termenului. Ultima excepţie se referă la posibilitatea instanţei de judecată de a încuviinţa, înainte de împlinirea termenului, cereri pentru executarea unor obligaţii civile, atunci când se apreciază că o atare măsură este de natură să conducă la păgubirea creditorului, dacă s-ar aştepta împlinirea termenului.Lipsa de interes poate fi invocată pe cale de excepţie. În jurisprudenţă se consideră că excepţia lipsei de interes are un caracter dirimant şi atunci când este admisă conduce la respingerea acţiunii 81 .

71

A se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 297; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 53-54; Gr. Porumb, Drept procesual civil român, p. 237-238; D. Radu, op. cit., p. 164; E. Herovanu, op. cit., p. 151-154; I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 52-61; V.M. Ciobanu, 270-271; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I, p. 220; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, p. 101-105. 72

Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 746/1955, C.D. 1955, vol. II, p. 269; Trib. Suprem, decizia civilă nr. 499/1966, Repertoriu I, nr. 97, p. 745. 73

I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 297; V.M. Ciobanu, p. 271; I. Leş, loc. cit., p. 56; M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. I, p. 101. Există însă şi legislaţii în care o atare condiţie este prevăzută în mod expres. A se vedea: art. 26 C.proc.civ. portughez; art. 100 C.proc.civ. it.; art. 16 C.proc.civ. venezuelean; art. 3 C.proc.civ. brazilian. 74

A se vedea V. Andrioli, Lezioni di diritto processuale civile, Napoli, 1961, vol. I, p. 231-232. 75

S. Satta, Diritto processuale civile, Padova, 1967, p. 114. 76

E. Redenti, Diritto processuale civile, Milano, 1957, p. 62; P. Cuche, J. Vincent, Precis de procédure civile, Librairie Dalloz, Paris, 1963, p. 21. 77

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 87: Participantii La Procesul Civill

F. Carnelutti, în Studii di Diritto processuale civile (Lite e processo), Padova, 1939, vol. III, p. 21. 78

E. Herovanu, op. cit., p. 152. 79

Ibidem, p. 151; D. Radu, op. cit., p. 162-164. 80

În literatura juridică italiană se face deosebire între interesul de a acţiona şi interesul de a se apăra. A se vedea pentru amănunte în acest sens, A.P. Pisani, Dell’exercizio dell’azione, Torino, 1970, p. 1083-1084. Distincţia se întemeiază şi pe art. 100 C.proc.civ. it. consacrat, în chiar titlul său, interesului de a acţiona şi care dispune că „pentru a propune o cerere sau pentru a o combate trebuie să ai interes”. 81

I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 3781/2007, în B.J.C.D. pe anul 2007, p. 322.

3.4.

Drepturile şi obligaţiile părţilor

3.4.1. - Precizări prealabile 3.4.2. - Drepturile procesuale ale părţilor 3.4.3. - Obligaţiile procesuale ale părţilor

3.4.1.

Precizări prealabile

Persoanele care participă la activitatea judiciară în calitate de părţi dobândesc o multitudine de drepturi procesuale, legea impunându-le deopotrivă şi unele obligaţii. Activitatea judiciară trebuie să se desfăşoare numai în limitele determinate de lege şi cu respectarea drepturilor recunoscute de lege părţilor. Unele din drepturile părţilor în proces sunt ridicate de lege la nivelul principiilor de bază ale procesului civil. În cele ce urmează ne limităm doar la câteva consideraţii în legătură cu drepturile şi obligaţiile părţilor în procesul civil. De altfel, întinderea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ale părţilor va rezulta şi din expunerile consacrate altor instituţii juridice.

3.4.2.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 88: Participantii La Procesul Civill

Drepturile procesuale ale părţilor

Drepturile procesuale ale părţilor sunt susceptibile de a fi clasificate în: drepturi comune ale reclamantului şi pârâtului, drepturi procesuale ale reclamantului şi drepturi procesuale ale pârâtului.Cele mai importante drepturi procesuale comune reclamantului şi pârâtului se referă la:a) dreptul la apărare;b) dreptul de a participa la dezbaterile judiciare;c) dreptul de a solicita recuzarea judecătorilor;d) dreptul părţilor de a pune capăt litigiului dintre ele printr-o tranzacţie;e) dreptul de a exercita căile legale de atac;f) dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.În procesul civil reclamantului îi sunt recunoscute în exclusivitate anumite drepturi procesuale. Principalele drepturi procesuale ale reclamantului vizează:a) dreptul de a-şi întregi sau modifica cererea de chemare în judecată;b) dreptul de a renunţa la acţiune sau la dreptul subiectiv dedus în judecată.Pârâtului îi sunt recunoscute în exclusivitate următoarele drepturi procesuale:a) dreptul de a invoca pretenţii printr-o cerere reconvenţională;b) dreptul de a recunoaşte pretenţiile pârâtului;c) dreptul de a-l indica pe adevăratul titular al dreptului în cazul acţiunilor reale imobiliare.

3.4.3.

Obligaţiile procesuale ale părţilor

În cadrul procesului civil obligaţiile părţilor sunt, în principiu, comune reclamantului şi pârâtului. Printre cele mai importante obligaţii ale părţilor menţionăm: obligaţia de a exercita drepturile procedurale cu bună-credinţă, obligaţia părţii care a pierdut procesul de a suporta cheltuielile de judecată; obligaţia de a depune copii certificate de pe înscrisurile invocate.O mai bună concretizare a obligaţiilor ce revin părţilor a fost făcută ca urmare a modificării art. 129 C.proc.civ. prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000. Primul alineat al acestui text, pe lângă obligaţia de

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 89: Participantii La Procesul Civill

exercitare a drepturilor cu bună-credinţă, mai instituie în sarcina părţilor şi următoarele îndatoriri:– îndatorirea de a urmări, în condiţiile legii, desfăşurarea şi finalizarea procesului;– obligaţia de a îndeplini actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător;– obligaţia de a-şi proba pretenţiile şi apărările.Dintre aceste obligaţii procesuale una dintre cele mai importante este cea privitoare la exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor procedurale. Potrivit art. 723 alin. (1) C.proc.civ.: „Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege”. Exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor subiective a fost ridicată la nivelul unui principiu constituţional prin dispoziţiile art. 57 din actuala Lege fundamentală. Textul constituţional amintit se referă expressis verbis la exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale „cu bună-credinţă”. Dar exercitarea tuturor drepturilor subiective cu bună-credinţă reprezintă azi un principiu juridic unanim admis.Prin urmare şi în materie procedurală singura limită în exercitarea drepturilor procedurale o constituie abuzul de drept 82 . Structural abuzul de drept procesual este constituit din două elemente: un element subiectiv – reaua-credinţă – şi un element obiectiv – deturnarea dreptului de la finalitatea sa legală 83 .În practica judiciară cazurile de exercitare abuzivă a drepturilor procedurale pot fi întâlnite în cele mai diverse materii, practic începând cu introducerea cererii de chemare în judecată şi până la exercitarea contestaţiei la executare 84 .Principala sancţiune procedurală a exercitării abuzive a drepturilor o constituie obligarea autorului abuzului la plata unor despăgubiri faţă de partea vătămată. În acest sens art. 723 alin. (2) C.proc.civ. dispune că: „Partea care foloseşte aceste drepturi în chip abuziv răspunde pentru pagubele pricinuite” 85 .Uneori legea prevede şi posibilitatea obligării părţii la plata unei amenzi, în afara obligării acesteia la despăgubiri 86 . Obligarea la despăgubiri are esenţialmente un caracter reparatoriu, în timp ce obligarea la plata unei amenzi are un caracter exclusiv sancţionatoriu. De aceea, amenda urmează să fie achitată de autorul abuzului de drept faţă de stat.O altă obligaţie importantă a părţilor este aceea de a suporta cheltuielile de judecată ocazionate în procesul civil. La această obligaţie importantă o să ne referim într-o altă parte a lucrării de faţă. În finalul acestor consideraţii dorim să subliniem necesitatea edictării

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 90: Participantii La Procesul Civill

unor norme procesuale adecvate în viitoarea legislaţie procesuală. Noi credem că viitorul Cod de procedură civilă ar trebui să instituie sancţiuni eficiente pentru nerespectarea obligaţiilor procesuale de natură a dinamiza activitatea judiciară. Aceasta deoarece adeseori la soluţionarea cu întârziere a proceselor civile contribuie şi părţile care propun cereri sau formulează apărări evident şicanatorii ori dilatorii.

82

A se vedea pentru amănunte cu privire la abuzul de drept procesual: I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 274-278; D. Florescu, Sancţionarea abuzului de drept în perspectiva unui nou Cod de procedură civilă, R.R.D. nr. 2/1973, p. 87-97; D. Radu, R. Sanielevici, Exercitarea drepturilor civile şi procesual civile şi abuzul de drept în practica noastră judiciară, Analele Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi, 1967, p. 163 şi urm. 83

D. Florescu, op. cit., p. 88-90.84

A se vedea pentru exemplificări practice: I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 276-277; V.M. Ciobanu, p. 322. 85

A se vedea de asemenea pentru o dispoziţie expresă, şi art. 61 C.proc.civ. uruguayan. De asemenea, există dispoziţii foarte semnificative şi în unele legislaţii europene. Astfel, potrivit art. 264 alin. (2) C.proc.civ. portughez, părţile au datoria „de a nu formula în mod conştient cereri ilegale, de a nu prezenta fapte contrare adevărului şi de a nu solicita măsuri dilatorii”. 86

Asemenea sancţiuni sunt prevăzute şi în alte legislaţii. A se vedea art. 96 C.proc.civ. it., care instituie răspunderea patrimonială pentru exercitarea cu „rea-credinţă” sau printr-o „culpă gravă” a drepturilor; art. 32 C.proc.civ. fr.; art. 72 C.proc.civ. columbian.

§4

Terţele persoane în procesul civil

4.1. - Consideraţii generale asupra instituţiei 4.2. - Condiţiile generale de admisibilitate a participării terţelor persoane în procesul civil 4.3. - Formele de participare a terţelor persoane în procesul civil

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 91: Participantii La Procesul Civill

4.1.

Consideraţii generale asupra instituţiei

Conceptul de „terţe persoane” este folosit frecvent în doctrină şi jurisprudenţă. În mod evident semnificaţia acestui concept este diferită în dreptul procesual civil faţă de dreptul substanţial. Codul de procedură civilă se referă la instituţia care formează obiectul investigaţiei noastre în Cartea a II-a, Capitolul III din Titlul I, intitulat: „Alte persoane care pot lua parte la judecată”.În mod obişnuit conceptul de terţe persoane are în vedere situaţia unor persoane străine de un anumit raport juridic. De altfel, într-o primă accepţiune, conceptul de terţe persoane desemnează chiar poziţia unor subiecte de drept până în momentul introducerii lor în proces. Prin urmare, în sens restrâns, prin terţe persoane determinăm acele subiecte de drept care sunt străine de procesul civil dintre reclamant şi pârât. Într-o altă accepţiune, prin terţe persoane se desemnează însăşi participarea la activitatea judiciară a acelor persoane care au intervenit sau au fost introduse în proces după promovarea iniţială a actului de sesizare. Precizăm însă că din momentul introducerii terţilor în proces aceştia dobândesc calitatea de părţi.Instituţia participării terţelor persoane în procesul civil îşi are originea chiar în dreptul roman 87 . Procedura romană cunoştea două forme de participare a terţilor în proces: intervenţia în interes propriu şi intervenţia alăturată. Din dreptul roman intervenţia terţilor a fost preluată şi de Ordonanţa franceză, devenită celebră, din anul 1667. Această Ordonanţă cunoştea însă şi intervenţia forţată. Codul de procedură civilă francez nu a reluat dispoziţiile Ordonanţei din anul 1667, în această materie. În schimb, legiuitorul român a consacrat în Codul de procedură civilă din anul 1865 intervenţia principală, iar chemarea în garanţie a fost prevăzută doar ca o excepţie dilatorie.Cu prilejul modificării Codului de procedură civilă în anul 1900 a fost introdusă în Codul de procedură civilă şi intervenţia accesorie. Ulterior, instituţia participării terţelor persoane în procesul civil a fost reglementată şi prin legile de organizare judecătorească din anii 1925, 1929 şi 1943.Instituţia participării terţelor persoane în procesul civil prezintă o importanţă tot mai accentuată în societatea contemporană, ea având aplicaţiune în cele mai diverse materii. Într-adevăr, hotărârea judecătorească dobândeşte autoritate de lucru judecat numai între părţile care au participat la soluţionarea litigiului. Faţă de alte persoane decât cele ce au participat la activitatea judiciară hotărârea

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 92: Participantii La Procesul Civill

este un res inter alios acta. Pentru ca hotărârea să devină opozabilă şi altor persoane este necesar ca acestea să fie introduse în procesul civil. Această necesitate decurge din împrejurarea că în absenţa terţilor drepturile lor ar putea fi uneori, direct sau indirect, periclitate în substanţa sau întinderea lor. Alteori s-ar putea ca interesul uneia dintre părţi să reclame introducerea unui terţ în proces.În plan procesual, drepturile şi interesele legale ale terţilor sunt ocrotite nu doar prin aplicarea principiului relativităţii lucrului judecat, ci şi printr-un mijloc procedural cu caracter preventiv. Un atare mijloc procedural este reprezentat tocmai de instituţia participării terţelor persoane în procesul civil.Participarea terţelor persoane la activitatea judiciară contribuie în mod considerabil şi la o mai bună administrare a justiţiei. Un atare deziderat se concretizează practic în posibilitatea soluţionării, într-un singur cadru procesual, a unor raporturi juridice conexe. În alţi termeni, pe lângă soluţionarea raporturilor litigioase dintre părţile principale se pot soluţiona şi raporturile dintre una din părţile principale, pe de o parte şi terţele persoane, pe de altă parte. Soluţionarea unor raporturi litigioase într-un asemenea cadru procesual prezintă şi alte avantaje: se evită posibilitatea pronunţării unor hotărâri judecătoreşti contradictorii; se realizează o economie de cheltuieli şi de timp.

87

A se vedea pentru amănunte: I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 100-102; D. J. Cotrutz, Participarea terţilor în proces, Ploieşti, 1943, p. 10-11. În prezent, această instituţie îşi găseşte consacrare şi în alte legislaţii. A se vedea în acest sens: E.J. Cohn, Parties. Civil procédure, vol. XVI, Tubingen, 1976, p. 53 şi urm.

4.2.

Condiţiile generale de admisibilitate a participării terţelor persoane în procesul civil

Dreptul de a participa într-un proces civil pendinte între alte părţi nu poate fi acordat în mod necondiţionat, ci în mod firesc trebuie să fie supus unor cerinţe de fond şi de formă. În primul rând, şi în cazul participării terţelor persoane în procesul civil trebuie să fie întrunite condiţiile necesare pentru îndeplinirea oricărei activităţi judiciare:

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 93: Participantii La Procesul Civill

capacitate procesuală de folosinţă, calitate procesuală şi afirmarea unui interes. Aceste cerinţe au fost analizate în paginile anterioare. Pentru exercitarea formelor de participare a terţelor persoane în procesul civil este necesară şi întrunirea condiţiei capacităţii procesuale de exerciţiu. Capacitatea procesuală de exerciţiu va fi analizată însă în legătură cu exercitarea acţiunii civile.Caracterul incident al tuturor formelor de participare a terţelor persoane în procesul civil impune şi respectarea unor condiţii specifice. Aceste condiţii specifice se referă la: existenţa unui proces civil pendinte şi existenţa unei legături de conexitate între cererea principală şi cea de participare a terţului la activitatea judiciară. De asemenea, afirmarea unui interes în faţa organelor judiciare îmbracă unele aspecte specifice. De aceea în continuare vom examina aceste din urmă condiţii.4.2.1. - Existenţa unui proces civil în curs de judecată 4.2.2. - Existenţa unei legături de conexitate 4.2.3. - Interesul de a interveni

4.2.1.

Existenţa unui proces civil în curs de judecată

Condiţia existenţei unui proces civil în curs de judecată între alte persoane este determinată de caracterul incident al tuturor formelor de participare a terţelor persoane în procesul civil. În cazul intervenţiei, condiţia enunţată poate fi desprinsă din chiar partea finală a art. 49 alin. (1) C.proc.civ. Potrivit acestui text, intervenţia se poate promova „într-o pricină ce se urmează între alte persoane”.Aşa fiind, numai în cadrul unui proces civil în curs de desfăşurare terţul poate promova o cerere de intervenţie. Aceasta presupune cerinţa ca terţul să nu fi participat în calitate de reclamant sau de pârât în procesul civil respectiv 88 . Cu alte cuvinte, intervenientul trebuie să fie străin de proces până în momentul formulării cererii de intervenţie. De aceea, în practica judiciară s-a statuat că persoana care a participat ca reclamant într-un proces nu poate formula o cerere de intervenţie în interes propriu în acel litigiu 89 .Condiţia enunţată trebuie întrunită însă şi în cazul celorlalte forme de participare a terţelor persoane în procesul civil. Aceasta deoarece celelalte forme de participare a terţilor în proces reprezintă mijloace procedurale puse la dispoziţia părţilor principale în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime în raport cu persoanele iniţial străine de litigiul respectiv.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 94: Participantii La Procesul Civill

88

I. Leş, notă la sentinţa civilă nr. 4691/1975 a Jud. Sibiu, R.R.D. nr. 6/1978, p. 49. 89

Trib. reg. Bacău, decizia nr. 1799/1956, cu o notă de Al. Niţă, L.P. nr. 2/1957, p. 219-222.

4.2.2.

Existenţa unei legături de conexitate

Legătura de conexitate implică existenţa unei anumite relaţii între cererea privind participarea terţilor şi cererea principală, de aşa natură încât proteguirea unui interes al terţului sau al uneia din părţile principale nu s-ar putea realiza fără soluţionarea conexă a cererilor respective.Existenţa condiţiei analizate a fost menţionată sumar şi în literatura de specialitate 90 , deşi nici o dispoziţie procedurală nu o prevede în mod expres. Condiţia legăturii de conexitate dintre cererea principală şi cererea de intervenţie a terţului nu trebuie confundată cu excepţia de conexitate reglementată de art. 164 C.proc.civ.În primul rând, instituţia reglementată de textul menţionat anterior implică întrunirea a două sau mai multe acţiuni civile distincte, în curs de soluţionare, la aceeaşi instanţă sau la instanţe deosebite, acţiuni cu care instanţele au fost sesizate separat. Prin urmare, în cazul conexităţii ne aflăm în prezenţa a două procese civile distincte care, pentru o mai bună administrare a justiţiei, se impune să fie reunite. Dimpotrivă, în cazul participării terţilor în proces intervenţia lor vizează un litigiu deja declanşat între părţile principale. Aşadar, într-o asemenea împrejurare nu se pune problema reunirii mai multor procese în curs de soluţionare 91 .În al doilea rând, în materia conexităţii mai este necesar ca între cele două sau mai multe pricini civile să existe o strânsă legătură de obiect şi cauză. Nici din acest punct de vedere nu există identitate între cele două instituţii. Astfel, în cazul participării terţilor în proces este necesar uneori ca cererea să se refere chiar la acelaşi obiect la care se referă şi acţiunea principală. Se întâmplă astfel, de pildă, în ipoteza în care terţul pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Alteori însă, obiectul cererii de intervenţie poate fi diferit de obiectul acţiunii principale.Aşa fiind, se poate concluziona că, în materia participării terţelor persoane în procesul civil, condiţia legăturii de conexitate nu implică

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 95: Participantii La Procesul Civill

cu necesitate o identitate de cauză sau o strânsă legătură între acţiunea principală şi cererea de intervenţie a terţului.

90

I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 304-305; Gr. Porumb, vol. I, p. 155; P. Vasilescu, vol. III, p. 296. 91

A se vedea, în acest sens, M. Gheciu, Efectele juridice ale intervenţiei terţelor persoane în procesul civil socialist român, C.S.J. nr. 2/1968, p. 257.

4.2.3.

Interesul de a interveni

Interesul pe care trebuie să-l justifice cel ce formulează o cerere de participare a terţilor în proces poate fi determinat şi prin sintagma interesul de a interveni. Acest interes reprezintă în concepţia noastră o noţiune convenţională pe care o folosim pentru toate formele de participare a terţelor persoane în procesul civil. În sens restrâns, interesul de a interveni vizează doar interesul pe care trebuie să-l justifice cel ce formulează o cerere de intervenţie în temeiul art. 49 C.proc.civ. Totuşi, interesul de a interveni reprezintă o condiţie ce se impune să fie respectată şi în acele împrejurări în care terţele persoane sunt introduse în proces ca urmare a iniţiativei părţilor principale. În această ipoteză interesul trebuie justificat de partea care a iniţiat introducerea terţului în proces.Interesul de a interveni în procesul civil reprezintă un interes special în raport cu interesul de a acţiona în justiţie. El presupune nu numai justificarea unui folos material sau moral de pe urma activităţii judiciare. Mai este necesară justificarea interesului de a participa la procesul declanşat între alte persoane 92 . În ipoteza în care participarea unui terţ în proces este solicitată de către una dintre părţi aceasta din urmă va trebui să justifice interesul de a atrage şi alte persoane la activitatea judiciară. În consecinţă, şi în raport cu cele precizate anterior, putem afirma că interesul de a interveni este mai complex decât interesul de a acţiona.Legea nu poate protegui orice interes. De aceea, este firesc ca şi interesul de a interveni să fie supus unor cerinţe elementare. În primul rând, interesul afirmat trebuie să fie un interes personal. În cazul intervenţiei principale, caracterul personal al interesului rezultă chiar din dispoziţiile legale în materie. Potrivit art. 49 alin. (2)

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 96: Participantii La Procesul Civill

C.proc.civ. „intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său”. Interesul propriu al terţului trebuie să fie prezent însă şi în cazul intervenţiei accesorii. În acest caz, interesul intervenientului poate fi determinat de faptul că neimplicarea lui directă în proces ar putea provoca o acţiune ulterioară împotriva sa.În literatura de specialitate antebelică s-a discutat şi asupra caracterului născut şi actual al interesului. Opiniile exprimate în trecut 93 s-au întemeiat şi pe un text lipsit de echivoc, respectiv art. 247 C.proc.civ. care dispunea că poate interveni „acela care are un interes legitim, născut şi actual”. În urma modificării Codului de procedură civilă, în anul 1948, legiuitorul nu a mai reiterat condiţia interesului născut şi actual în materia intervenţiei. De notat că şi anterior s-au ridicat voci împotriva condiţiilor enunţate de art. 247 C.proc.civ. 94

Renunţarea legiuitorului 95 la cerinţele menţionate nu este totuşi întâmplătoare. Aceasta deoarece instituţia pe care o cercetăm a fost pusă la dispoziţia părţilor principale şi a terţilor în scopul de a preveni producerea unei pagube ulterioare. Aşadar, ne aflăm în prezenţa unei instituţii cu un profund caracter preventiv. Or, tocmai pentru realizarea acestui scop cerinţa interesului născut şi actual este inutilă. În practică, adesea, participarea terţilor în proces se realizează tocmai atunci când există doar un pericol de încălcare în viitor a unui drept subiectiv.

92

A se vedea D. Baran, Competenţa judecătoriilor, Bucureşti, 1937, vol. I, p. 36. 93

Em. Dan, Codul de procedură civilă adnotat, Bucureşti, 1914, p. 334-335; P. Vasilescu, vol. III, p. 296; D.J. Cotrutz, op. cit., p. 14-18. 94

A se vedea G. Mironescu, Analiza noului Cod de procedură civilă, 1904, p. 103. 95

În unele legislaţii se prevede doar că intervenţia trebuie să se bazeze pe un „interes direct, personal şi legitim”. A se vedea în acest sens art. 50 pct. 1 C.proc.civ. uruguayan.

4.3.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 97: Participantii La Procesul Civill

Formele de participare a terţelor persoane în procesul civil

Formele de participare a terţelor persoane în procesul civil sunt reglementate amănunţit în art. 49-66 C.proc.civ. Aceste dispoziţii legale consacră următoarele forme de participare ale terţilor la activitatea judiciară:– intervenţia (art. 49-56 C.proc.civ.);– chemarea în judecată a altor persoane (art. 57-59 C.proc.civ.);– chemarea în garanţie (art. 60-63 C.proc.civ.);– arătarea titularului dreptului (art. 64-66 C.proc.civ.).Dispoziţiile procedurale în vigoare nu fac o distincţie categorică între intervenţia voluntară şi intervenţia forţată. Totuşi, literatura de specialitate face o atare distincţie, iar criteriul care stă la baza ei îl constituie iniţiativa persoanei ce solicită lărgirea cadrului procesual cu privire la părţi. Astfel, când iniţiativa participării la proces aparţine chiar terţului intervenţia are un caracter voluntar; intervenţia voluntară mai este denumită uneori şi intervenţie activă, directă sau propriu-zisă. Dacă participarea terţului în proces este determinată de iniţiativa uneia dintre părţile principale intervenţia are un caracter forţat. Intervenţia forţată cuprinde următoarele forme de participare a terţilor la proces: chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie şi arătarea titularului dreptului. În continuare vom analiza formele de participare a terţelor persoane în procesul civil în ordinea în care acestea sunt reglementate şi în Codul de procedură civilă. 4.3.1. - Intervenţia în procesul civil 4.3.2. - Chemarea în judecată a altor persoane 4.3.3. - Chemarea în garanţie 4.3.4. - Arătarea titularului dreptului

4.3.1.

Intervenţia în procesul civil

4.3.1.1. Precizări prealabile. Intervenţia poate fi definită ca acea instituţie procesuală care conferă terţului posibilitatea de a participa din proprie iniţiativă într-un proces în curs de judecată între alte persoane în scopul valorificării unui drept propriu sau spre a sprijini apărarea reclamantului sau pârâtului.Codul de procedură civilă consacră două forme ale intervenţiei în procesul civil: intervenţia în interes propriu şi intervenţia în interesul uneia dintre părţi. Intervenţia în interes propriu mai este

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 98: Participantii La Procesul Civill

denumită şi intervenţie principală sau agresivă, iar intervenţia în interesul uneia dintre părţi mai poartă şi denumirea de intervenţie accesorie, auxiliară, alăturată sau conservatoare 96 . Distincţia între cele două forme ale intervenţiei are în vedere, în principal, scopul diferit urmărit de către intervenient.În cazul intervenţiei principale terţul urmăreşte valorificarea unui drept propriu în confruntarea sa cu părţile principale sau numai cu una dintre ele. Spre a ajunge la o atare finalitate terţul exercită practic o acţiune civilă distinctă. Situaţia este cu totul diferită în cazul intervenţiei accesorii. De data aceasta terţul acţionează doar pentru a sprijini apărarea uneia dintre părţile principale.4.3.1.2. Intervenţia principală A. Noţiunea şi trăsăturile intervenţiei principale. Potrivit art. 49 alin. (2) C.proc.civ.: „Intervenţia este în interes propriu când cel care intervine invocă un drept al său”. Deşi definiţia dată de legiuitor este de o maximă generalitate totuşi ne apare destul de sugestivă în determinarea naturii juridice a intervenţiei principale.Intervenţia principală constituie, în primul rând, un incident procedural de natură a amplifica cadrul iniţial cu privire la părţile din proces. Un asemenea incident este determinat de iniţiativa unei terţe persoane. Din acest punct de vedere, un atare incident se deosebeşte de celelalte incidente ce pot aduce modificări în legătură cu acţiunea sau cu mijloacele de apărare şi care sunt determinate de părţile principale.Din punct de vedere al conţinutului, intervenţia principală constituie o veritabilă acţiune 97 civilă, întrucât prin intermediul ei se urmăreşte valorificarea unui drept subiectiv. Acest caracter al intervenţiei principale este incontestabil. Într-adevăr, prin intermediul intervenţiei principale terţul urmăreşte valorificarea unui drept propriu. De aceea, pentru exercitarea intervenţiei principale sunt necesare aceleaşi condiţii ca şi pentru acţiunea civilă.În al doilea rând, considerarea intervenţiei principale ca o acţiune este justificată şi din punct de vedere formal. În acest sens, art. 50 alin. (1) C.proc.civ. precizează „că cererea de intervenţie în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată”.Cu toate acestea, intervenţia principală nu poate fi identificată întru totul cu o acţiune civilă propriu-zisă. Între cele două instituţii există deosebiri importante care sunt determinate şi de cerinţele specifice de exercitare ale intervenţiei. Caracterul incident al intervenţiei impune asemenea particularităţi. De aceea, în literatura de specialitate s-a observat că intervenţia principală se înfăţişează şi ca o cerere conexă care se grefează pe acţiunea reclamantului 98 . Aşa fiind,

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 99: Participantii La Procesul Civill

se poate afirma că intervenţia principală constituie o acţiune civilă specială 99 . În considerarea trăsăturilor prezentate, intervenţia principală poate fi definită ca o acţiune prin care terţul intervenient formulează o pretenţie distinctă dar conexă cu cererea principală, într-un proces pendinte între alte persoane, în scopul obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile 100 .Intervenţia principală este una din formele de participare a terţilor în proces a cărei aplicabilitate în practică este frecventă. Adesea, intervenţia principală este exercitată în cadrul unor acţiuni imobiliare, în litigiile locative, precum şi în litigiile succesorale.B. Condiţiile intervenţiei principale. În afara condiţiilor prezentate deja, intervenţia principală trebuie să îndeplinească şi unele condiţii speciale. Aceste condiţii vizează afirmarea unui drept care se valorifică prin intervenţia principală şi forma cererii. Vom analiza în continuare aceste condiţii.Condiţia afirmării unui drept subiectiv se desprinde neîndoielnic din chiar dispoziţiile art. 49 alin. (2) C.proc.civ. Într-adevăr, intervenientul principal urmăreşte valorificarea unui drept propriu în faţa organelor de judecată. De aceea, terţul trebuie să afirme în justiţie un drept subiectiv sau o situaţie juridică ocrotită de lege. Nu este necesar însă ca dreptul să existe în realitate, fiind suficientă doar afirmarea lui. Existenţa dreptului subiectiv este doar una din condiţiile admiterii în fond a intervenţiei principale.Intervenţia principală este admisibilă chiar şi în acele cazuri în care dreptul subiectiv nu a devenit încă actual. Aceasta deoarece intervenţia principală trebuie să fie considerată esenţialmente ca un act de conservare a patrimoniului. Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât şi acţiunea civilă este şi trebuie să fie considerată, în principiu, ca un act de conservare a patrimoniului 101 . Se poate chiar afirma că intervenţia principală este un act nu numai reparator, ci şi conservator sau, cum se exprimă un autor, un mijloc de apărare preventiv 102 .În privinţa formei, art. 50 alin. (1) C.proc.civ. conţine o precizare importantă. Potrivit acestui text „cererea de intervenţie în interes propriu va fi făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată”. Precizarea este deosebit de importantă, întrucât sub aspectul formei aceasta conduce la asimilarea intervenţiei cu cererea de sesizare iniţială a instanţei. Drept urmare, intervenţia va trebui să întrunească toate condiţiile de formă prevăzute de art. 112 C.proc.civ. Nu insistăm aici asupra acestor elemente întrucât ele vor fi prezentate ulterior.C. Domeniul de aplicabilitate a intervenţiei principale. În doctrină 103 şi jurisprudenţă 104 se consideră că intervenţia principală poate fi folosită

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 100: Participantii La Procesul Civill

în orice materie, întrucât nicio dispoziţie expresă a legii nu o limitează. Această constatare este exactă cu precizarea că ne aflăm doar în prezenţa unui principiu în materie. Rigoarea unor principii de drept substanţial sau procesual demonstrează şi necesitatea recunoaşterii unor excepţii de la principiul deja menţionat 105 .În primul rând, se impune constatarea că intervenţia principală are o sferă restrânsă de aplicare în materia raporturilor privind starea şi capacitatea persoanelor. Soluţia este pe deplin explicabilă, deoarece în acest domeniu acţiunile au un caracter strict personal şi ca atare pot fi exercitate numai de titularul dreptului subiectiv. Astfel, de pildă, intervenţia este inadmisibilă în acţiunile având ca obiect anularea sau desfacerea căsătoriei 106 , în acţiunile privind punerea sub interdicţie, în acţiunile privitoare la anularea adopţiei, precum şi în acţiunile privind tăgada paternităţii 107 .În al doilea rând, doctrina mai veche a considerat că intervenţia principală este admisibilă şi în cadrul procedurii ordonanţelor preşedinţiale 108 . O atare opinie se întemeia pe fostul art. 247 C.proc.civ., text potrivit căruia singura condiţie impusă pentru admiterea intervenţiei principale este afirmarea unui interes legitim, născut şi actual. Doctrina mai recentă a socotit de asemenea că intervenţia principală este admisibilă şi în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale dacă prin aceasta nu se impietează soluţionarea cu celeritate a cauzei 109 .Totuşi se impune să precizăm că specificul procedurii ordonanţei preşedinţiale determină o limitare a intervenţiei principale în această materie. Astfel, în opinia noastră, prin intermediul intervenţiei principale nu se poate valorifica, în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale, un drept propriu al terţului. Soluţia contrară ar conduce nu numai la întârzierea procedurii, ci şi la soluţionarea definitivă a raporturilor juridice dintre părţi. Or, în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale nu se soluţionează în mod definitiv probleme litigioase; într-un asemenea cadru procesual se adoptă doar măsuri vremelnice în cazuri urgente. În schimb, dacă prin intervenţia principală se urmăreşte doar luarea unor măsuri vremelnice o atare cerere este admisibilă şi în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale 110 .D. Procedura intervenţiei principale. Potrivit art. 50 alin. (2) C.proc.civ. intervenţia principală „se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor” 111 . Dispoziţia citată este menită să asigure principiul contradictorialităţii şi al dublului grad de jurisdicţie. Această dispoziţie are de asemenea valoarea unui principiu general, în sensul că un atare termen se aplică în orice materie.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 101: Participantii La Procesul Civill

Totuşi jurisprudenţa mai veche a decis că în materie de partaj intervenţia principală nu poate fi formulată decât anterior admiterii în principiu a acţiunii principale 112 . Instanţa supremă a statuat ulterior că sintagma „înainte de închiderea dezbaterilor”, folosită în art. 50 alin. (2) C.proc.civ. „se referă la dezbaterile care precedează hotărârea finală a procesului şi nu la dezbaterile anterioare hotărârilor ce se iau prin încheieri interlocutorii, textul nefăcând nicio distincţie, sub acest aspect, după natura litigiului” 113 . Ulterior, instanţa supremă a revenit însă asupra acestei practici şi a decis că intervenţia principală, în măsura în care se referă la chestiuni asupra cărora s-a statuat prin încheierea de admitere în principiu nu mai poate fi formulată după închiderea dezbaterilor privind admiterea în principiu a acţiunii 114 .Spre a ajunge la această soluţie, instanţa supremă a apreciat că, în materie de partaj, încheierea de admitere în principiu „are caracterul unei hotărâri de fond, deoarece prin ea se statuează asupra unor chestiuni esenţiale legate de fondul pricinii, cum sunt calitatea de copărtaşi a părţilor, cotele ce le revin şi masa bunurilor supuse împărţelii” 115 . Cu o atare motivare, se ajunge la concluzia potrivit căreia după admiterea în principiu a acţiunii de partaj intervenţia principală este tardivă, întrucât instanţa nu poate reveni prin hotărârea finală asupra celor statuate prin încheierea pronunţată. Soluţia are, în opinia noastră, un caracter practic şi se întemeiază tocmai pe imposibilitatea modificării de către instanţă a propriei încheieri de admitere în principiu. Dar, aşa cum precizează şi instanţa supremă, opinia promovată de către aceasta este incidentă doar în măsura în care intervenţia principală se referă la chestiuni asupra cărora s-a statuat prin încheierea de admitere în principiu. În caz contrar, intervenţia principală este admisibilă şi după pronunţarea încheierii de admitere în principiu a acţiunii de partaj 116 .Este necesar totuşi să precizăm, în acest context, că noua reglementare a partajului judiciar nu consacră, în mod expres, necesitatea pronunţării unei încheierii de admitere în principiu. O încheiere cu un regim juridic asemănător se poate totuşi pronunţa în cadrul partajului judiciar, în cazul prevăzut de art. 673 6 C.proc.civ. De aceea, considerăm că discuţia privitoare la momentul până la care se poate promova intervenţia principală rămâne deschisă. Încheierea la care se referă textul menţionat nu este însă obligatorie.Regula enunţată comportă şi o excepţie, anume prevăzută de lege. Astfel, potrivit art. 50 alin. (3) C.proc.civ. cu acordul părţilor intervenţia principală se poate face şi în instanţa de apel.Din punct de vedere procesual intervenţia principală se soluţionează în două faze: admiterea în principiu şi soluţionarea cererii.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 102: Participantii La Procesul Civill

Încuviinţarea în principiu se poate dispune de către instanţa sesizată numai după „ascultarea părţilor şi a celui care intervine” (art. 52 C.proc.civ.). Dezbaterile asupra admiterii în principiu sunt circumstanţiate la admisibilitatea intervenţiei sub aspectul condiţiilor de formă, a interesului de a interveni şi a legăturii de conexitate cu cererea principală. Cu acest prilej instanţa nu are căderea de a examina temeinicia cererii de intervenţie.Asupra încuviinţării în principiu instanţa se pronunţă printr-o încheiere ce nu poate fi atacată decât odată cu fondul [art. 52 alin. (2) C.proc.civ.]. Încheierea de admitere în principiu a intervenţiei are un caracter interlocutoriu, instanţa fiind legată de o asemenea încheiere, având prin urmare obligaţia de a proceda la soluţionarea în continuare a cererii 117 . Părţile împotriva cărora se îndreaptă cererea de intervenţie principală au posibilitatea de a depune întâmpinare [art. 52 alin. (3) C.proc.civ.]. Întâmpinarea va trebui să cuprindă şi în acest caz toate elementele prevăzute de art. 115 C.proc.civ. De asemenea, apreciem, alături de alţi autori 118 , că părţile principale pot formula şi o acţiune reconvenţională împotriva intervenţiei principale.Codul de procedură civilă cuprinde şi dispoziţii importante privitoare la actele de procedură ale intervenientului. Potrivit art. 53 C.proc.civ., intervenientul „va lua procedura în starea în care se află în momentul admiterii intervenţiei; actele de procedură următoare se vor îndeplini şi faţă de cel care intervine”. Dispoziţia procedurală citată 119 trebuie înţeleasă în sensul că actele de procedură îndeplinite anterior admiterii în principiu nu se mai repetă şi faţă de intervenient. Aceasta înseamnă că intervenientul nu va mai putea invoca excepţiile relative ivite anterior admiterii în principiu a intervenţiei; în schimb, terţul intervenient va putea invoca în tot cursul procedurii orice excepţii de ordine publică.Intervenientul are şi posibilitatea de a propune administrarea unor dovezi corespunzătoare pentru a-şi proba pretenţiile afirmate în justiţie. Acestui drept al intervenientului nu i s-ar putea opune în mod justificat, după părerea noastră, dispoziţiile art. 53 C.proc.civ. 120

Soluţia contrară este greu de admis. Într-adevăr, atât timp cât legea îi recunoaşte terţului dreptul de a interveni în tot cursul primei instanţe, până la închiderea dezbaterilor, trebuie să admitem că acesta are dreptul de a solicita probatorii adecvate în vederea demonstrării pretenţiilor afirmate. Pe de altă parte, este de observat că dovezile nu se încadrează în categoria actelor de procedură la care se referă art. 53 C.proc.civ.Din momentul admiterii în principiu a intervenţiei, terţul devine parte în procesul civil. În această calitate terţul intervenient va avea, în principiu, drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege pentru părţile

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 103: Participantii La Procesul Civill

principale. Terţul intervenient se bucură însă şi de o poziţie independentă faţă de celelalte părţi, fapt pentru care este considerat ca un veritabil reclamant în procesul civil 121 . Această independenţă procesuală se reflectă şi în raport de unele acte de dispoziţie ale părţilor principale. Totuşi, în practica judiciară, s-a decis uneori că în ipoteza renunţării reclamantului la judecată sau la dreptul pretins o atare împrejurare se răsfrânge şi asupra intervenţiei principale, chiar dacă aceasta a fost admisă în principiu 122 . În rezolvarea unor asemenea incidente esenţial este doar momentul în care intervin actele de dispoziţie. Astfel, dacă aceste acte intervin anterior admiterii în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu desistarea reclamantului principal determină şi inadmisibilitatea soluţionării în continuare a intervenţiei. Soluţia este pe deplin justificată, căci intervenţia principală reprezintă o veritabilă acţiune civilă 123 .Intervenţia principală se soluţionează odată cu acţiunea principală (art. 55 C.proc.civ.), instanţa pronunţând o singură hotărâre asupra ambelor cereri. Dacă intervenţia principală determină întârzierea judecăţii instanţa poate dispune disjungerea ei de cererea principală. Măsura disjungerii celor două cereri trebuie să fie luată, de către instanţă, cu multă precauţiune spre a nu lipsi de conţinut şi finalitate o instituţie creată de legiuitor în scopul soluţionării împreună a unor raporturi juridice conexe.În procesul civil, intervenţia principală produce efecte importante. Unele dintre aceste efecte sunt determinate de caracterul incident al acesteia, iar altele tocmai de caracterul său principal. Caracterul incident al intervenţiei principale determină următoarele efecte mai importante:a) lărgirea cadrului procesual cu privire la părţi;b) extinderea cadrului procesual cu privire la obiectul procesului, în sensul învestirii instanţei cu o pretenţie proprie a terţului intervenient;c) prorogarea legală a competenţei; prorogarea de competenţă nu poate opera însă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti 124 .Caracterul intervenţiei principale de a constitui o veritabilă acţiune determină efecte asemănătoare unei cereri de chemare în judecată. Cele mai importante efecte determinate de caracterul menţionat se referă la:a) intervenientul principal devine parte în procesul civil; în aceste condiţii autoritatea lucrului judecat se va răsfrânge şi asupra intervenientului principal, indiferent dacă hotărârea pronunţată îi este sau nu favorabilă;

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 104: Participantii La Procesul Civill

b) exercitarea intervenţiei principale face să curgă dobânzile pentru creanţele care anterior nu erau producătoare de dobânzi;c) promovarea intervenţiei principale face să înceteze buna-credinţă a posesorului, acesta fiind obligat să restituie fructele;d) promovarea intervenţiei principale determină întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune.Proiectul Codului de procedură civilă instituie şi o cale de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie. Textul la care ne referim este situat după dispoziţia potrivit căreia: „Încheierea de admitere în principiu nu se poate ataca decât odată cu fondul”. În atare condiţii, este evidentă referirea proiectului la încheierea de admitere în principiu a cererii de intervenţie.Încheierea de respingere în principiu ca inadmisibilă a cererii de intervenţie poate fi atacată în termen de 5 zile, care curge de la pronunţare pentru partea prezentă, respectiv de la comunicare pentru partea lipsă.Distincţia între încheierea de admitere în principiu, care poate fi atacată numai odată cu fondul, şi cea privitoare la inadmisibilitatea admiterii în principiu ne apare foarte discutabilă. În esenţă, astfel cum am remarcat deja, admiterea în principiu poartă tocmai asupra condiţiilor formale de admisibilitate, iar nu asupra temeiniciei intervenţiei, întrucât aceasta se examinează, în mod firesc, într-o fază subsecventă (admiterii în principiu).4.3.1.3. Intervenţia accesorie A. Noţiunea şi importanţa intervenţiei accesorii. Potrivit art. 49 alin. (3) C.proc.civ., intervenţia „este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia”. Din chiar textul citat se desprinde concluzia că intervenţia accesorie este o cerere incidentă prin intermediul căreia o terţă persoană, interesată în soluţionarea unui litigiu, intervine în procesul civil pentru apărarea drepturilor uneia dintre părţile principale.În literatura de specialitate, intervenţia accesorie este denumită şi intervenţie conservatoare sau auxiliară. Denumirea este sugestivă în a exprima principiul potrivit căruia terţul nu reclamă un drept propriu în justiţie, respectiv o pretenţie distinctă de pretenţia părţii în favoarea căreia a intervenit. Aceasta nu înseamnă totuşi că terţul se converteşte într-un simplu apărător al părţii în favoarea căruia a intervenit 125 . Într-adevăr terţul are un interes propriu în participarea la activitatea judiciară, întrucât prin intervenţia formulată poate evita o acţiune ulterioară împotriva sa. Utilitatea şi importanţa intervenţiei accesorii rezidă tocmai în necesitatea apărării pe această cale a unor

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 105: Participantii La Procesul Civill

interese proprii ale terţului. O mărturie a utilităţii instituţiei o constituie şi frecventa sa folosire în practica judiciară, în cele mai varii materii.B. Domeniul de aplicabilitate a intervenţiei accesorii. Doctrina 126 şi jurisprudenţa 127 consideră în mod constant că intervenţia accesorie este admisibilă în orice materie, întrucât nicio dispoziţie procedurală nu o limitează în mod expres. De asemenea, se apreciază că intervenţia accesorie este admisibilă, în principiu, chiar şi în unele litigii care se soluţionează potrivit unor norme procedurale speciale, cum este cazul litigiilor de muncă 128 .Adesea, intervenţia accesorie este folosită în practică în cadrul acţiunilor reale imobiliare, în litigiile locative, în litigiile succesorale şi chiar în cadrul unor litigii privitoare la stabilirea răspunderii civile delictuale. În schimb, această instituţie procesuală nu poate fi utilizată, în principiu, în litigiile privitoare la starea şi capacitatea persoanei.C. Procedura intervenţiei accesorii. Intervenţia accesorie se înfăţişează, din punct de vedere al formei, ca o simplă cerere, iar nu ca o acţiune de sine stătătoare 129 . De aceea, intervenţia accesorie trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 82 C.proc.civ. Cererea terţului va trebui să cuprindă totuşi şi menţiuni privitoare la justificarea interesului de a interveni şi să indice partea în favoarea căreia s-a acţionat.Intervenţia accesorie poate fi formulată în orice fază a procesului civil, chiar şi în faţa instanţei de recurs (art. 51 C.proc.civ.). Soluţia legii se întemeiază tocmai pe caracterul accesoriu al intervenţiei în interesul uneia dintre părţi.După încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie instanţa va proceda la comunicarea acesteia părţilor principale. Împotriva cererii de intervenţie accesorie partea interesată poate depune întâmpinare. Apreciem că întâmpinarea poate fi depusă chiar de către partea în favoarea căreia s-a promovat cererea de intervenţie. Acest lucru s-ar putea produce atunci când partea în favoarea căreia s-a exercitat dreptul de intervenţie apreciază că o atare cale procedurală este potrivnică intereselor sale.Împotriva intervenţiei accesorii nu se poate formula însă o acţiune reconvenţională. Această interpretare se întemeiază pe faptul că intervenţia accesorie nu constituie o acţiune civilă propriu zisă, adică un mijloc procedural apt să conducă în mod nemijlocit la valorificarea unor pretenţii proprii ale intervenientului.Intervenţia accesorie se judecă o dată cu cererea principală. Instanţa nu are însă posibilitatea de a dispune disjungerea intervenţiei accesorii de cererea principală. Într-adevăr, intervenţia accesorie nu

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 106: Participantii La Procesul Civill

ar putea forma obiectul unei judecăţii distincte. De altminteri, observăm că art. 55 C.proc.civ. consacră în mod expres doar posibilitatea disjungerii intervenţiei principale.Asupra cererii de intervenţie accesorie instanţa trebuie să se pronunţe chiar în dispozitivul hotărârii 130 . Această soluţie poate fi dedusă după părerea noastră chiar din dispoziţiile art. 55 C.proc.civ., text aplicabil şi intervenţiei accesorii şi potrivit căruia „intervenţia se judecă o dată cu cererea principală”. Or, sintagma folosită de legiuitor semnifică cu necesitate şi o statuare, în cuprinsul dispozitivului, asupra modului de soluţionare a cererii.Modul de soluţionare a intervenţiei accesorii este influenţat în mod semnificativ de soluţia ce urmează să fie pronunţată în cadrul acţiunii principale. O atare realitate procesuală este o expresie elocventă a raportului de dependenţă dintre o cerere accesorie şi una principală.Aşa fiind, putem formula următoarele concluzii: respingerea acţiunii principale determină şi respingerea intervenţiei făcute în favoarea reclamantului; admiterea acţiunii principale poate determina şi admiterea intervenţiei făcute în favoarea reclamantului, cu condiţia evidentă a îndeplinirii tuturor condiţiilor sale de admisibilitate; admiterea acţiunii principale conduce la respingerea intervenţiei făcute în interesul pârâtului; respingerea acţiunii principale poate determina însă şi admiterea intervenţiei făcute în interesul pârâtului.În cadrul procedurii de soluţionare a intervenţiei accesorii terţul are o poziţie procesuală limitată. O atare limitare este impusă în mod expres de lege. Potrivit art. 54 C.proc.civ., intervenientul în interesul uneia dintre părţi „poate face orice act de procedură care nu este potrivnic interesului părţii în folosul căreia intervine”. Textul menţionat consacră, aşadar, principiul dependenţei procesuale a terţului faţă de partea în folosul căreia a intervenit.Sintagma folosită de legiuitor ridică probleme de interpretare legate de conţinutul conceptului de act potrivnic. În literatura de specialitate s-a acreditat opinia, pe care o împărtăşim, potrivit căreia natura actelor procesuale potrivnice trebuie să fie apreciată în mod obiectiv 131 . În acest sens s-a subliniat că „interesul la care face referire textul este acela de a respinge pretenţiile adversarului şi de a câştiga procesul” 132 . Într-adevăr, intervenientul poate să formuleze orice cerere sau apărare care sprijină în mod obiectiv poziţia procesuală a părţii în favoarea căreia s-a formulat intervenţia; el va putea invoca orice excepţii care sunt de natură să sprijine apărarea părţii în favoarea căreia a intervenit.Aşadar, principiul limitării activităţii procesuale a intervenientului nu trebuie înţeles într-o manieră absolută. Terţul intervenient nu este un simplu „asistent” sau „apărător” al părţii în favoarea căreia a

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 107: Participantii La Procesul Civill

intervenit. În niciun moment nu trebuie ignorat faptul că şi intervenţia accesorie a fost reglementată de lege în vederea ocrotirii unor interese ale terţilor, interese ce se pot afirma şi realiza deopotrivă prin sprijinirea poziţiei procesuale a părţilor principale.O situaţie particulară, respectiv o accentuare a limitării activităţii procesuale a intervenientului, vizează exercitarea căii de atac a apelului şi recursului. Potrivit art. 56 C.proc.civ.: „Apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din părţi se socoteşte neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs” 133 .Intervenţia accesorie produce efecte procesuale mai puţin energice decât intervenţia principală. În primul rând, menţionăm că terţul dobândeşte calitatea de parte în proces, iar hotărârea ce se va pronunţa îi va fi şi lui opozabilă. Prin urmare, terţul nu se va mai afla la adăpostul marelui principiu al relativităţii lucrului judecat. Intervenţia accesorie nu produce unele din efectele pe care le determină intervenţia principală, cum ar fi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune sau punerea în întârziere a debitorului.O problemă particulară este aceea de a cunoaşte limitele în care intervenientul poate fi obligat, în calitate de parte, la suportarea cheltuielilor de judecată. Doctrina occidentală a susţinut punctul de vedere potrivit căruia intervenientul în interesul uneia dintre părţi are obligaţia de a suporta întotdeauna propriile sale cheltuieli. Soluţia s-a motivat, pornind de la caracterul accesoriu al intervenţiei, spre a se conchide apoi că terţul nu poate determina, prin activitatea sa procesuală, augmentarea cheltuielilor de judecată 134 . Totuşi, în opinia noastră, această teză nu poate fi absolutizată. În principiu însă, terţul nu poate determina sporirea cheltuielilor de judecată, de vreme ce activitatea sa procesuală este subordonată în mare măsură activităţii desfăşurate de partea în favoarea căreia a intervenit.Practica judiciară demonstrează că pot exista situaţii în care terţul să determine prin activitatea sa o sporire a cheltuielilor de judecată. Apreciem că terţul ar putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată chiar faţă de partea în folosul căreia a intervenit. O atare posibilitate este certă, de pildă, în cazul în care terţul a promovat calea ordinară de atac a apelului sau a recursului, în pofida neexercitării unei asemenea căi de atac de către partea principală în favoarea căreia s-a formulat cererea de intervenţie.

96

I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 304; I. Stoenescu, Gr. Porumb, p. 134; V.M. Ciobanu, vol. I, p. 325. 97

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 108: Participantii La Procesul Civill

A se vedea: Gr. Porumb, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, p. 155; A. Hilsenrad, Procesul civil R.P.R., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, p. 84; I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 304; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I, p. 771; G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, p. 190.98

I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 304. 99

A se vedea I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 122. 100

Ibidem, p. 122-123. 101

A se vedea în acest sens: M. Constantinescu, Raportul dintre acţiune şi situaţia juridică proteguită, R.R.D. nr. 9/1969, p. 43; D. Radu, op. cit., p. 176. 102

D.I. Cotrutz, op. cit., p. 9. 103

A se vedea: Gr. Porumb, Teoria generală a executării silite şi unele procedurii speciale, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 81; G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, p. 191; N. Georgean, Studii juridice, Bucureşti, 1926, p. 266; C. Roşu, R. Bercea, Limitele intervenţiei voluntare în litigiile întemeiate pe Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 1121995, Dreptul nr. 7/2003, p. 63-76; A se vedea, în sensul admisibilităţii intervenţiei în cadrul procedurii insolvenţei, Gh. Piperea, Insolvenţa: legea, regulile, realitatea, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 364-366. A se vedea pentru unele discuţii în privinţa admisibilităţii cererilor de intervenţie în cadrul cererilor de înmatriculare în registrul comerţului, V.Duminica, Controlul realizat de către judecătorul delegat la oficiul registrului comerţului potrivit legilor nr. 31/1990 şi nr. 26/1990, în Dreptul nr. 3/2009, p. 84-86. D. Bărbieru, notă la decizia civilă nr. 3850/1957 a Trib. reg. Cluj, L.P. nr. 9/1958, p. 102. Curtea Constituţională a statuat că intervenţia îşi găseste aplicare numai în procesul civil, iar nu şi în cadrul contenciosului constituţional, acesta din urmă benefiind de o procedură specială şi autonomă (decizia nr. 82/2009, M.Of. nr. 33 din 16 ianuarie 2009).104

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 647/1969, C.D. 1969, p. 251; Trib. jud. Braşov, decizia civilă nr. 373/1972, R.R.D. /1972, p. 158.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 109: Participantii La Procesul Civill

105

A se vedea pentru amănunte, I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 125-136. 106

A se vedea în acest sens: C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1890/1992, Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992), Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 248. 107

C.A. Craiova, secţia pentru cauze cu minori şi de familie, decizia nr. 398/2006, B.C.A. nr. 1/2007, p. 34. 108

P. Vasilescu, vol. II, p. 117 şi vol. III, p. 306; D.J. Cotrutz, op. cit., p. 46. 109

C. Crişu, Ordonanţa preşedinţială, Ed. Academiei R.S. România Bucureşti, 1976, p. 209-210. 110

A se vedea, pentru amănunte, I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 132-134. 111

A se vedea C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 505/1995, B.J.C.D. 1990-2003, p. 886. A se vedea pentru o dispoziţie similară, art. 50 pct. 2 C.proc.civ. uruguayan; art. 53 C.proc.civ. columbian; art. 371 C.proc.civ. venezuelean. 112

Trib. Baia Mare, sentinţa civilă nr. 62/1949, J.N. nr. 9/1949, p. 1040. 113

Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1357/1967, C.D. 1967, p. 285. 114

C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1212/1991, Probleme de drept din deciziile Curţii Supreme de Justiţie (1990-1992), Ed. Orizonturi, Bucureşti, 1993, p. 246. 115

Ibidem, p. 247-248. 116

A se vedea, pentru amănunte, şi G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, p. 194-195.117

Trib. Suprem, decizia civilă nr. 844/1957, L.P. nr. 8/1958, p. 105.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 110: Participantii La Procesul Civill

118

A se vedea: P. Vasilescu, vol. III, p. 297; D.I. Cotruz, op. cit., p. 94; Gr. Porumb, vol. I., p. 156; M. Gheciu, op. cit., p. 258; G.D. Mihali (I), V.M. Ciobanu (II), Discuţii privind admisibilitatea formulării cererii reconvenţionale şi în cazurile cererilor de participare a terţilor în procesul civil, Dreptul nr. 2/1999, p. 36-37 şi 40. 119

A se vedea în acest sens şi art. 55 C.proc.civ. uruguayan, text care cuprinde o prevedere semnificativă sub denumirea de „ireversibilitatea procesului”. 120

A se vedea, în sens contrar: D.I. Cotruz, op. cit., p. 91; Em. Dan, op. cit., p. 335. 121

A se vedea în acest sens: P. Vasilescu, vol. III, p. 297, R. Gassin, Juris-classeur de procédure civile, tome III, Paris, 1969, p. 23. 122

Jud. Sibiu, sentinţa civilă nr. 4691/1975, R.R.D. nr. 6/1978, p. 47-48. 123

I. Leş, notă la sentinţa civilă nr. 4691/1975 a Jud. Sibiu, R.R.D. nr. 6/1978, p. 49.124

Gr. Porumb, vol. I, p. 353-354; D. Radu, Aspecte ale prorogării de competenţă în cazul acţiunilor care trebui judecate împreună, R.R.D. nr. 2/1974, p. 39-45. 125

Totuşi, în unele legislaţii, terţul este denumit „asistent al părţii”. A se vedea în acest sens art. 335 C.proc.civ. portughez. 126

Gr. Porumb, vol. I, p. 156; G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, p. 202. 127

Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 647/1969, C.D. 1969, p. 251. 128

A se vedea pentru amănunte, I. Leş, Cu privire la participarea terţelor persoane în litigiile de muncă, R.R.D. nr. 12/1979, p. 27-31. 129

I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 304-305. 130

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 111: Participantii La Procesul Civill

A se vedea, în sens contrar, M. Gheciu, op. cit., p. 255.131

Ibidem.132

Ibidem.133

A se vedea: C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2009/2000, B.J.C.D. 2000, p. 150; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1481/1999, B.J.C.D. 1990-2003, p. 886; C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 875/1995, B.J.C.D. 1990-2003, p. 886.134

A se vedea: J. Larguier, op. cit., p. 106; R. Gassin, op. cit., p. 18-19.

4.3.2.

Chemarea în judecată a altor persoane

4.3.2.1. Definirea şi importanţa instituţiei. Chemarea în judecată a altor persoane este reglementată în art. 57-59 C.proc.civ. Potrivit art. 57 C.proc.civ.: „Oricare din părţi poate să cheme în judecată o altă persoană care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”. În considerarea acestor prevederi procedurale putem defini chemarea în judecată a altor persoane ca acea formă de participare a terţilor la activitatea judiciară care conferă părţilor principale, în scopul preîntâmpinării unui litigiu viitor, posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul.Instituţia chemării în judecată a altor persoane conduce la soluţionarea unor raporturi juridice conexe în unul şi acelaşi cadru procesual, contribuind în acest mod la o mai bună administrare a justiţiei. Acesta constituie practic şi interesul părţii de a formula o cerere de chemare în judecată a altei persoane. Astfel, de pildă, pârâtul chemat în judecată de unul dintre creditorii săi poate solicita chemarea în judecată şi a celorlalţi creditori pentru ca în ipoteza în care se va stabili că datorează suma pretinsă, prin acţiunea principală, să-şi execute obligaţia faţă de toţi creditorii. Aceleaşi raţiuni subzistă şi în cazul unor acţiuni reale imobiliare, precum şi în cazul acţiunilor pentru sistarea stării de indiviziune.4.3.2.2. Condiţiile chemării în judecată a altor persoane. Chemarea în judecată a altor persoane poate fi exercitată cu respectarea tuturor condiţiilor necesare pentru participarea terţelor

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 112: Participantii La Procesul Civill

persoane la activitatea judiciară. Legea impune însă şi o condiţie particulară deosebit de importantă, anume aceea ca terţul introdus în proces să poată pretinde „aceleaşi drepturi ca şi reclamantul”. O atare cerinţă este importantă prin aceea că circumscrie şi domeniul de aplicabilitate al instituţiei.Uneori jurisprudenţa noastră a dat o interpretare extensivă art. 57 C.proc.civ., apreciind că în baza acestor dispoziţii legale pot fi introduse în proces terţe persoane nu numai în calitate de reclamante, ci şi de pârâte 135 . Alte instanţe au promovat chiar şi punctul de vedere potrivit căruia art. 57 C.proc.civ. ar justifica introducerea unui terţ în proces din oficiu 136 .O parte a doctrinei a achiesat la opinia potrivit căreia art. 57 C.proc.civ. permite introducerea unui terţ în proces în calitate de pârât 137 . Această opinie a fost criticată în literatura noastră de specialitate, întrucât instituţia cercetată nu poate fi utilizată de către părţile principale decât atunci când terţul introdus în proces ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Astfel cum remarca reputatul profesor Ilie Stoenescu instituţia analizată nu poate fi utilizată „în acele cazuri în care, în cursul judecăţii, se consideră, fie că reclamantul a ales greşit persoana pârâtului, pentru că în realitate trebuia să-şi valorifice pretenţia faţă de un alt pârât – cu care are raportul juridic – fie că alături de pârâtul iniţial ar putea să-şi îndrepte pretenţia faţă de un altul” 138 . Prin urmare, deşi art. 57 C.proc.civ. sugerează posibilitatea introducerii unui terţ în proces ca pârât, în realitate, legea permite doar introducerea unei persoane în procedura judiciară în calitate de reclamant 139 . Această opinie a fost urmată şi în practica instanţei noastre supreme 140 .Calitatea procesuală de reclamant a terţului introdus în litigiu rezultă şi din dispoziţiile art. 58 C.proc.civ. Potrivit acestui text: „Cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu, iar hotărârea îi va fi opozabilă”. Or, calitatea de intervenient în interes propriu nu este altceva decât o varietate a calităţii de reclamant 141 .Din punct de vedere al formei, legea procesuală se limitează la precizarea potrivit căreia cererea de chemare în judecată a altor persoane „va fi motivată şi se va comunica atât celui chemat, cât şi părţii potrivnice” [art. 57 alin. (4) C.proc.civ.]. Dispoziţiile legale menţionate nu trebuie interpretate într-un context izolat, ci în concordanţă cu toate normele care reglementează această instituţie. Într-adevăr, prin intermediul chemării în judecată a altor persoane una din părţile principale urmăreşte soluţionarea definitivă a unor raporturi juridice pe baza cărora terţul ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul. Pe de altă parte, terţul dobândeşte, aşa cum am arătat, poziţia procesuală de reclamant, ceea ce îi conferă

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 113: Participantii La Procesul Civill

posibilitatea de a-şi valorifica pretenţii proprii în faţa instanţei. De aceea apreciem că cererea de chemare în judecată a altor persoane trebuie să îndeplinească toate condiţiile prevăzute de art. 112 C.proc.civ. pentru cererea de chemare în judecată.4.3.2.3. Procedura chemării în judecată a altor persoane. Cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi promovată numai în faţa primei instanţe. Această soluţie legislativă se întemeiază pe necesitatea respectării principiului celor două grade de jurisdicţie. Reclamantul poate formula cererea de introducere a terţului în proces până cel mai târziu la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe, iar pârâtul o dată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Nerespectarea termenelor menţionate atrage sancţiunea judecării separate a cererilor, cu excepţia cazului în care părţile consimt să se judece împreună (art. 135 C.proc.civ.).După înregistrarea cererii instanţa va dispune comunicarea acesteia terţului şi părţii potrivnice. Odată cu cererea vor fi comunicate terţului şi copii după cererea principală, după întâmpinare şi după înscrisurile de la dosar. O atare exigenţă se impune să fie observată cu rigoare şi în considerarea aplicării efective a principiului contradictorialităţii 142 .Cererea de chemare în judecată a altor persoane se judecă o dată cu cererea principală. Hotărârea ce se va pronunţa va trebui să cuprindă soluţii atât cu privire la cererea de chemare în judecată a altor persoane, cât şi cu privire la acţiunea principală. Dacă cererea de chemare în judecată a altor persoane determină întârzierea soluţionării litigiului instanţa va putea dispune disjungerea ei de acţiunea principală 143 .Introducerea unui terţ în proces în temeiul art. 57 C.proc.civ. determină efecte procesuale importante. Un prim efect este acela al dobândirii de către terţ a calităţii de intervenient în interes propriu. Prin urmare, terţul va avea, în cazul analizat, în principiu, aceleaşi drepturi ca şi intervenientul principal 144 .Literatura de specialitate a fost confruntată şi cu problema determinării eficienţei actelor de dispoziţie ale terţului intervenient. S-a opinat, în acest sens, că terţul poate uza de toate drepturile procesuale, inclusiv de dreptul de a renunţa la judecată, la dreptul subiectiv şi de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie 145 . În principiu, din momentul introducerii sale în proces, terţul dobândeşte independenţă procesuală, poziţie care-i conferă posibilitatea de a renunţa la acţiune sau la dreptul pretins. Precizăm însă că renunţarea părţii principale la cererea de introducere a terţului în proces devine ineficientă tocmai datorită poziţiei independente dobândite de către acesta din urmă. Această soluţie se întemeiază şi pe caracterul

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 114: Participantii La Procesul Civill

preventiv al instituţiei cercetate. Pe de altă parte, valorificarea unui drept propriu de către terţ nu poate depinde exclusiv de voinţa părţii care a solicitat introducerea în cauză 146 .Din momentul introducerii terţului în proces acesta va trebui să ia procedura în starea în care ea se afla în momentul intervenţiei. Acest efect nu este consacrat în mod expres de lege pentru instituţia cercetată. Soluţia se degajă totuşi din coroborarea art. 58 C.proc.civ. cu dispoziţiile art. 53 C.proc.civ., la care face indirect trimitere şi art. 58 C.proc.civ. 147

Instituţia chemării în judecată a altor persoane produce, în anumite circumstanţe, şi un efect specific. Potrivit art. 59 C.proc.civ. în ipoteza în care „pârâtul chemat în judecată pentru o datorie bănească recunoaşte datoria şi declară că voieşte să o execute faţă de cel care îşi va stabili judecătoreşte dreptul, el va fi scos din judecată dacă depune suma datorată”. Prin urmare, în prezenţa condiţiilor evocate de textul citat pârâtul urmează să fie scos din cauză. Scoaterea din cauză a pârâtului se dispune de către instanţă printr-o încheiere. Procesul va continua numai între reclamant şi cel chemat în judecată în temeiul art. 57 C.proc.civ.Dispoziţiile legale menţionate prezintă o semnificaţie practică deosebită, întrucât permit scoaterea din cauză a pârâtului de bună-credinţă. De aceea, considerăm că această dispoziţie procedurală ar putea fi extinsă şi la cazurile în care litigiul are un alt obiect decât acela privitor la datorii băneşti. Asemenea soluţii sunt consacrate şi în dreptul comparat 148 .Proiectul Codului de procedură civilă a instituit şi o dispoziţie procedurală care permite substituirea pârâtului, chemat în judecată pentru predarea unui bun sau a folosinţei acestuia, în ipoteza în care acesta declară că va preda bunul celui al cărui drept va fi stabilit prin hotărâre judecătorească. Într-o asemenea împrejurare bunul în litigiu va fi pus sub sechestru judiciar de către instanţa învestită cu judecarea cauzei.De asemenea, noua reglementare a renunţat la prevederea, criticată de doctrină, potrivit căreia cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu. Textul corespondent din proiect precizează că terţul chemat în judecată dobândeşte calitatea de reclamant.

135

Trib. reg. Craiova, decizia civilă nr. 3455/1958 cu o notă aprobativă de M. Stefănescu, L.P. nr. 1/1960, p. 96; Trib. reg. Dobrogea, decizia civilă nr. 666/1963 cu o notă critică de M. Ionescu, J.N. nr. 6/1965, p. 125-128.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 115: Participantii La Procesul Civill

136

A se vedea, în acest sens, Trib. jud. Harghita, decizia civilă nr. 575/1978, R.R.D. nr. 12/1979, p. 41-42. A se vedea cu privire la imposibilitatea introducerii în proces a unor persoane din oficiu: S. Buzoianu, Consideraţii teoretice şi practice legate de atragerea terţilor în procesul civil în aplicarea principiului disponibilităţii şi rolului activ al judecătorului, Dreptul nr. 8/2004, p. 100-103; A se vedea, de asemenea, P. Perju, Jurisprudenţa civilă comentată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a altor instanţe judecătoreşti, p. 279. A se vedea pentru această soluţie şi: (I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 771/2008, în B.C. nr. 4/2008, p. 62); I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 2952/2007, în B.J.C.D. pe anul 2007, p. 326; I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5210/2007, p. 324; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 494/2002, B.J.C.D. 2002, p. 338; C.S.J., decizia nr. 3782/1998, în Procedură civilă. Culegere de practică judiciară, p. 131.137

A se vedea în acest sens M. Ştefănescu, notă la decizia civilă nr. 3455/1958 a Trib. reg. Craiova, L.P. nr. 1/1960, p. 97. 138

I. Stoenescu, notă critică la decizia civilă nr. 3455/1958 a Trib. reg. Craiova, L.P. nr. 1/1960, p. 98. 139

Ibidem. A se vedea de asemenea: I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I, p. 795; D. Hajdu, notă la decizia civilă nr. 575/1978, R.R.D. nr. 12/1979, p. 42-43. 140

Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 150/1962, C.D. 1962, p. 305; Plenul Trib. Suprem, decizia nr. 1/1967, Culegere de decizii de îndrumare, p. 271-274. 141

I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 168. 142

I.C.C.J., secţia de contencios administrativ şi fiscal, decizia nr. 1529/2009, în B.C. nr. 3/2009, p. 53.143

Gr. Porumb, vol. I, p. 159. 144

M. Gheciu, op. cit., p. 253. 145

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 116: Participantii La Procesul Civill

Ibidem. 146

A se vedea în acest sens: I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 174; idem, notă la sentinţa civilă nr. 4691/1975 a Jud. Sibiu, R.R.D. nr. 6/1978, p. 50-51. 147

M. Gheciu, op. cit., p. 254-255. 148

A se vedea în acest sens art. 109 C.proc.civ. it., text care permite scoaterea din proces a acelei părţi care se declară hotărâtă se execute prestaţia; scoaterea din cauză se realizează însă doar dacă partea respectivă depune „lucrul sau suma datorată”.

4.3.3.

Chemarea în garanţie

4.3.3.1. Definirea şi importanţa instituţiei. Chemarea în garanţie este reglementată în art. 60-63 C.proc.civ. Potrivit art. 60 C.proc.civ.: „Partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţiuni cu o cerere în garanţie sau în despăgubire”. Prin urmare, chemarea în garanţie poate fi definită ca acea formă de participare a terţilor la activitatea judiciară care conferă uneia din părţi posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar avea obligaţia de garanţie sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul 149 .Instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despăgubire. Prin chemarea în garanţie se urmăreşte tocmai realizarea unei asemenea obligaţii în cadrul procesului în care cel garantat este ameninţat în dreptul său de către o altă persoană. În principiu, obligaţia de garanţie revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare transmisiune se face cu titlu oneros 150 . În actele cu titlu gratuit, obligaţia de garanţie există doar în mod excepţional.Chemarea în garanţie se poate realiza fie pe cale principală, adică într-un proces distinct, fie pe cale incidentă. Această din urmă soluţie este preferabilă datorită avantajelor pe care le oferă: chemarea în garanţie pe cale incidentă constituie o simplă facultate a părţilor, iar nu o obligaţie 151 . Totuşi, promovarea cererii de chemare în garanţie pe cale incidentă prezintă avantaje de natură a demonstra eficienţa acestei căi procedurale: oferă garantului posibilitatea de a contribui

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 117: Participantii La Procesul Civill

alături de partea garantată la respingerea pretenţiilor părţii adverse; contribuie la o mai bună administrare a justiţiei, întrucât determină soluţionarea în acelaşi cadru procesual a două acţiuni conexe, realizând în acelaşi timp şi o economie de timp şi de cheltuieli.4.3.3.2. Condiţiile chemării în garanţie. Chemarea în garanţie trebuie să îndeplinească toate condiţiile unei cereri de chemare în judecată. Aceasta deoarece chemarea în garanţie constituie, astfel cum se recunoaşte unanim în literatura de specialitate 152 o veritabilă acţiune civilă. De aceea, în continuare, vom evoca doar unele aspecte particulare.În primul rând, pentru promovarea chemării în garanţie, partea interesată trebuie să afirme existenţa unei obligaţii legale sau convenţionale de garanţie ori a unei obligaţii de despăgubire. Această cerinţă rezultă implicit din dispoziţiile art. 60 C.proc.civ. Mai precizăm că textul menţionat cuprinde o formulare largă care permite promovarea chemării în garanţie în toate împrejurările în care există o obligaţie de garanţie sau când partea ar putea să se îndrepte cu o cerere în despăgubire împotriva terţului.A doua subliniere vizează forma cererii de chemare în garanţie. Sub acest aspect, art. 61 C.proc.civ. se limitează la precizarea potrivit căreia „cererea va fi făcută în condiţiile de formă prevăzute pentru cererea de chemare în judecată”.4.3.3.3. Domeniul de aplicabilitate al chemării în garanţie. Dispoziţiile procedurale în vigoare nu limitează posibilitatea chemării în garanţie doar la anumite materii. Dimpotrivă, apreciem că art. 60 C.proc.civ. oferă temeiul recunoaşterii principiului potrivit căruia această instituţie procesuală poate fi utilizată ori de câte ori partea ar putea să se îndrepte, în situaţia în care ar pierde procesul, împotriva altei persoane cu o cerere în garanţie sau despăgubire.De cele mai multe ori, chemarea în garanţie este folosită în materie contractuală. Situaţia este pe deplin explicabilă, întrucât obligaţia de despăgubire este cuprinsă de drept în contractele de vânzare cumpărare. Potrivit art. 1337 C.civ., vânzătorul este răspunzător faţă de cumpărător de „liniştita posesiune a lucrului” şi de „viciile aceluiaşi lucru”. La rândul său, art. 1338 C.civ. statuează că vânzătorul „este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut, sau de sarcinile la care s-ar pretinde supus acel obiect şi care n-ar fi declarate la facerea contractului”.Obligaţia de garanţie este incidentă însă în cazul tuturor contractelor cu titlu oneros 153 . Prin urmare, în asemenea contracte, transmiţătorul unui bun poate fi introdus în procesul dintre dobânditor şi un terţ care l-a acţionat în justiţie pe acesta din urmă în vederea apărării

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 118: Participantii La Procesul Civill

intereselor dobânditorului şi pentru a evita în acest mod un proces ulterior între garant şi garantat.În practica judiciară, chemarea în garanţie este folosită frecvent şi în cadrul acţiunilor în revendicare, a litigiilor privitoare la sistarea stării de indiviziune, în litigiile locative şi chiar şi în litigiile având ca obiect realizarea unei obligaţii de despăgubire 154 . Aceasta înseamnă că ori de câte ori partea are la dispoziţie o acţiune în regres împotriva unui terţ ea poate solicita introducerea acestuia în litigiu, pe calea procesuală a chemării în garanţie, spre a fi despăgubită în ipoteza în care va cădea în pretenţii. În societatea modernă amploarea raporturilor dintre comitenţi şi prepuşi constituie adeseori temeiul unor asemenea cereri de chemare în garanţie.Doctrina şi jurisprudenţa noastră a fost confruntată şi cu problema de a cunoaşte dacă chemarea în garanţie este admisibilă în cadrul unor proceduri speciale având un caracter sumar, cum este cazul cererilor de ordonanţă preşedinţială şi a acţiunilor posesorii. S-a considerat că chemarea în garanţie este inadmisibilă în cadrul procedurii ordonanţei preşedinţiale 155 . Soluţia se bazează pe bună dreptate pe caracterul fundamental diferit al celor două cereri: ordonanţa preşedinţială are ca scop doar luarea unor măsuri vremelnice în cazuri urgente, iar chemarea în garanţie este legată exclusiv de fondul dreptului.În opinia noastră chemarea în garanţie nu poate fi promovată cu succes nici în cadrul acţiunilor posesorii 156 . Şi această soluţie se întemeiază pe considerente similare cu cele evocate în cazul ordonanţei prezidenţiale. Într-adevăr, nici în cadrul acţiunilor posesorii nu se soluţionează fondul litigiului dintre părţi. De altfel, aceste soluţii se bazează şi pe incompatibilitatea existentă între procedurile sumare la care ne-am referit şi cadrul procesual în care se impune soluţionarea unei cererii de chemare în garanţie, care în principiu trebuie să fie acela al unui proces de drept comun.După părerea noastră, chemarea în garanţie nu poate fi utilizată nici în cadrul acţiunilor personal nepatrimoniale şi nici în litigiile de muncă 157 . O situaţie particulară întâlnim însă în litigiile de contencios administrativ. Sub imperiul vechilor reglementări în materie am opinat că promovarea unei cererii de chemare în garanţie în această materie este inadmisibilă 158 . Actuala reglementare consacră în mod expres posibilitatea chemării în garanţie. Astfel, după ce art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 se referă la posibilitatea promovării acţiunii, în această materie, direct împotriva funcţionarului dispune în alineatul următor că persoana chemată astfel în judecată „poate chema în garanţie pe superiorul său ierarhic de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul”. Sub imperiul

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 119: Participantii La Procesul Civill

reglementării anterioare, profesorul Ion Deleanu considera că Legea nr. 29/1990 oferea şi temeiul unei chemări în garanţie formulate de organul administrativ împotriva funcţionarului vinovat de emiterea actului administrativ 159 sau chiar de către acesta din urmă împotriva autorităţii administrative. Totuşi în jurisprudenţa recentă s-a remarcat că mijlocul procedural al chemării în garanţie nu poate fi folosit în alte situaţii decât în cea expres determinată de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.În această privinţă sunt deosebit de semnificative chiar dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestui text: „Cererile în justiţie prevăzute de prezenta lege vor putea fi formulate şi personal împotriva persoanei fizice care a elaborat actul, a emis sau a încheiat actul ori, după caz, care se face vinovată de refuzul de a rezolva cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim, dacă se solicită plata unor despăgubiri pentru prejudiciul cauzat sau pentru întârziere. În cazul în care acţiunea se admite, persoana respectivă va putea fi obligată la plata despăgubirilor, solidar cu autoritatea publică pârâtă”. Cu deosebire, ultima precizare a textului citat evocă cu evidenţă interesul formulării unei cererii de chemare în garanţie. Ea este deosebit de utilă pentru soluţionarea tuturor raporturilor conexe şi mai cu seamă pentru obţinerea unui titlu executoriu care să facă eficientă răspunderea solidară instituită de textul menţionat. Pe de altă parte, este de observat că şi în sistemul Legii nr. 554/2004, ca şi al Legii nr. 29/1990, acţiunea poate fi promovată nu numai împotriva organului administrativ ci şi direct împotriva funcţionarului care a emis actul pretins ilegal. Drept urmare, funcţionarul introdus în proces prin cererea de chemare în judecată va avea interes să cheme în garanţie organul administrativ, după cum şi acesta din urmă dacă a fost iniţial acţionat va putea solicita introducerea în proces a funcţionarului pe calea chemării în garanţie. Soluţia este expres prevăzută de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Acest text dispune că: „Persoana acţionată astfel în justiţie îl poate chema în garanţie pe superiorul ierarhic, de la care a primit ordin scris să elaboreze sau să nu elaboreze actul”.4.3.3.4. Procedura chemării în garanţie. Cererea de chemare în garanţie trebuie formulată de reclamant „până la închiderea dezbaterilor, înaintea primei instanţe” [art. 61 alin. (2) C.proc.civ.], iar de către pârât odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, dacă întâmpinarea nu este obligatorie [art. 61 alin. (1) C.proc.civ.]. Aceste termene sunt determinate de lege în considerarea naturii chemării în garanţie, anume aceea de a constitui o veritabilă acţiune civilă. Dacă s-ar permite formularea cererii de chemare în garanţie în faţa instanţei de control judiciar părţile ar fi private de beneficiul unui grad de jurisdicţie. Nedepunerea în termen a cererii

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 120: Participantii La Procesul Civill

de chemare în garanţie conduce la judecarea separată a acesteia faţă de acţiunea principală, cu excepţia cazului în care ambele părţi consimt să se soluţioneze împreună (art. 135 C.proc.civ.).După depunerea cererii de chemare în garanţie, instanţa va dispune comunicarea acesteia terţului (art. 62 C.proc.civ.); instanţa va statornici şi termenul în care întâmpinarea urmează să fie depusă. În mod evident întâmpinarea poate fi depusă de către terţul introdus în cauză. Acesta va trebui să depună întâmpinarea până la prima zi de înfăţişare ulterioară introducerii sale în cauză. Chematului în garanţie îi sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 114 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora întâmpinarea se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.Fiind o adevărată acţiune, cererii de chemare în garanţie îi sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 112 C.proc.civ. Prin urmare cererea de chemare în garanţie trebuie să cuprindă elementele prevăzute de lege pentru cererea principală. La cererea de chemare în garanţie se vor alătura atâtea exemplare câţi pârâţi sunt plus un exemplar pentru instanţă. De asemenea, la cerere, se vor alătura şi copii de pe înscrisurile de care înţelege să se servească cel garantat. Odată cu cererea de chemare în garanţie, trebuie să se comunice terţului şi o copie după cererea de chemare în judecată. La această soluţie se poate ajunge prin interpretarea art. 61 C.proc.civ., text care determină aplicabilitatea dispoziţiilor art. 112 C.proc.civ. şi chemării în garanţie. De altfel, numai în aceste condiţii terţul îşi poate exercita în mod plenar dreptul la apărare; în acest fel el poate cunoaşte mijloacele de apărare şi pretenţiile invocate de partea adversă, având totodată posibilitatea de a contribui la realizarea unei apărări comune şi eficiente faţă de pretenţiile invocate.Terţul introdus în cauză dobândeşte o poziţie procesuală independentă. O atare poziţie procesuală este o consecinţa firească a considerării cererii de chemare în garanţie ca o veritabilă acţiune civilă. Este şi motivul pentru care în literatura de specialitate 160 se consideră că terţul chemat în garanţie se bucură de aceleaşi drepturi şi are aceleaşi obligaţii ca şi părţile principale. În aceste condiţii, terţul va avea posibilitatea de a îndeplini orice acte procedurale ce ar fi necesare pentru apărarea sa faţă de cel garantat şi faţă de pretenţiile principale. Chemarea în garanţie are şi scopul evident de a realiza o apărare comună cu cel garantat împotriva pretenţiilor invocate de partea adversă. De aceea, trebuie să-i recunoaştem celui garantat dreptul de a se folosi de toate mijloacele procedurale pe care le are la dispoziţie şi partea garantată. Mai mult, considerăm alături de alţi autori că terţul se poate substitui în toate drepturile procedurale ale părţii care a formulat cererea de chemare în garanţie

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 121: Participantii La Procesul Civill

161 . Astfel, terţul va putea opune pretenţiilor principale orice apărări sau excepţii, chiar dacă acestea nu au fost ridicate de către cel garantat sau chiar şi în ipoteza în care acesta s-ar opune. În schimb, garantul nu va putea invoca acele excepţii care au fost acoperite în momentul introducerii sale în proces, întrucât şi el este obligat să ia procedura în starea în care se află în momentul intervenţiei sale 162 . Garantul va putea invoca însă toate acele excepţii care se întemeiază pe nesocotirea unor norme de ordine publică, cum ar fi necompetenţa absolută, prescripţia dreptului la acţiune, puterea lucrului judecat etc.Un atribut special este recunoscut terţului în legătură cu posibilitatea atragerii altor persoane în proces. Astfel, potrivit art. 60 alin. (2) C.proc.civ. cel chemat în garanţie poate, la rândul său, să cheme în garanţie în aceleaşi condiţii o altă persoană. Acest text are, astfel cum s-a precizat deja în literatura de specialitate 163 , semnificaţia de a limita chemările în garanţie în lanţ, împrejurare ce ar putea conduce la tergiversarea nejustificată a judecăţilor. Prin urmare, cel de al doilea chemat în judecată îşi va putea valorifica dreptul său la garanţie sau despăgubire numai prin intermediul unei acţiuni principale separate.Dispoziţiile legale menţionate nu pot fi interpretate însă în sensul limitării persoanelor chemate în garanţie prin una şi aceeaşi cerere. În consecinţă, oricare dintre părţi poate formula o cerere de chemare în garanţie prin care să solicite introducerea în proces, prin aceeaşi cerere, a unuia sau a mai multor garanţi. Soluţia este identică şi în privinţa chemării în garanţie exercitate de garant în temeiul art. 60 alin. (2) C.proc.civ.Chemarea în garanţie constituie o acţiune civilă, fapt pentru care produce efecte similare cu cele ale unei intervenţii principale. De aceea, ea produce şi unele efecte energice, cum ar fi întreruperea prescripţiei dreptului la acţiune 164 şi punerea în întârziere a debitorului.Fiind o cerere incidentă, chemarea în garanţie determină şi prorogarea competenţei instanţei sesizate cu cererea principală asupra cererii de chemare în garanţie. Prorogarea de competenţă nu poate opera însă împotriva regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiilor instanţelor judecătoreşti 165 .Cererea de chemare în garanţie se soluţionează odată cu cererea principală. Dacă chemarea în garanţie determină întârzierea judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea celor două cereri spre a fi soluţionate în mod separat.În principiu, instanţa se va pronunţa prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii principale cât şi asupra cererii incidente. Instanţa nu poate refuza soluţionarea cererii de chemare în garanţie şi îndruma partea

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 122: Participantii La Procesul Civill

interesată să introducă o acţiune separată împotriva garantului 166 . Precizăm însă că în prezent legislaţia noastră procesuală nu prevede necesitatea soluţionării cererii de chemare în garanţie în două faze: admiterea cererii în principiu şi soluţionarea acesteia 167 . Aşa fiind, nu se poate vorbi, cu suficient temei, despre obligativitatea soluţionării cererii de chemare în garanţie sau a altei cereri de intervenţie forţată în două faze procesuale, ca şi în cazul intervenţiei voluntare, căci ar însemna să adăugăm la lege ceea ce, desigur, este inadmisibil 168 .Noua reglementare procesuală ne propune instituirea unor dispoziţii, corespunzătoare celor din materia intervenţiei, în legătură cu soluţionarea cererilor de chemare în garanţie în două faze: admiterea în principiu şi judecarea cererii. Este o soluţie benefică pentru o bună administrare a justiţiei şi pentru rezolvarea cererilor inadmisibile cu mai mare celeritate.Soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa asupra chemării în garanţie sunt dependente de caracterul incident al acesteia faţă de cererea principală. Astfel, jurisprudenţa noastră a decis că o cerere de chemare în garanţie promovată pe cale incidentă rămâne fără obiect şi urmează să fie respinsă atunci când acţiunea principală a fost şi ea respinsă 169 . În practica judiciară, s-a ridicat şi problema de a cunoaşte care este soarta chemării în garanţie în ipoteza în care o cale de atac ordinară este declarată numai de către reclamant. S-a statuat că în cazul în care a fost respinsă atât cererea principală, cât şi chemarea în garanţie, iar recursul declarat de reclamant se admite se impune ca instanţa să se pronunţe şi asupra cererii de chemare în garanţie 170 . Soluţia are în vedere ipoteza în care partea chemată în garanţie nu a declarat apel sau recurs şi nici nu avea interes să o facă, întrucât partea garantată nu a căzut în pretenţii. Într-o atare împrejurare, rediscutarea cererii de chemare în garanţie, în instanţa de control judiciar, devine o necesitate a asigurării unei apărări comune faţă de reclamant şi pentru eventuala despăgubire a pârâtului 171 .Situaţia este similară şi în ipoteza în care apelul sau recursul a fost declarat numai de către cel chemat în garanţie. În acest sens, în practica judiciară, s-a decis că recursul declarat numai de cel chemat în garanţie repune în discuţie raporturile dintre reclamant şi pârât, terţul fiind interesat direct în respingerea acţiunii principale; aceasta deoarece într-o asemenea împrejurare chematul în garanţie nu mai este expus la plata despăgubirilor 172 .Considerăm că soluţiile jurisprudenţiale rezumate mai sus îşi păstrează întru totul actualitatea şi ele se justifică pe plan procesual prin caracterul dependent al chemării în garanţie faţă de cererea principală. Aserţiunea de faţă nu poate conduce totuşi la concluzia

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 123: Participantii La Procesul Civill

potrivit căreia chematul în garanţie ar avea în toate cazurile vreun raport de drept material cu reclamantul. De aceea, dacă cererea de chemare în garanţie a fost exercitată de pârât, terţul nu va putea fi obligat direct faţă de reclamant 173 .

149

I. Stoenescu, Gr. Porumb, op. cit., p. 136; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 62; P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 308; Al. Velescu, Gh. Dumitrescu, Chemarea în garanţie în teoria şi practica arbitrală, A.S. nr. 4/1967, p. 3.150

A se vedea, în acest sens, C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 46/2003, B.J.C.D. 1990-2003, p. 889.151

A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 762/1978, p. 59. 152

I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p. 309; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 63; P. Vasilescu, op. cit., vol. III, p. 314; Al. Velescu, Gh. Dumitrescu, op. cit., p. 5; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I, p. 803. 153

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. II, Bucureşti, 1929, p. 912-925; M.B. Cantacuzino, Curs de drept civil, Bucureşti, 1921, p. 659-664. 154

Trib. Capitalei, colegiul I civil, decizia nr. 1754/1956 cu o notă de E. Puşcariu, L.P. nr. 6/1957, p. 737. 155

A se vedea, în acest sens: C. Crişu, op. cit., p. 210-211; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 444/1966, C.D. 1966, p. 277-278. 156

A se vedea, în sens contrar, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I, p. 802. 157

A se vedea pentru amănunte, I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 186. 158

Ibidem, p. 194-195. 159

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 124: Participantii La Procesul Civill

A se vedea pentru această ipoteză, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I, p. 802. 160

Gr. Porumb, vol. I, p. 163; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 63; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I, p. 806. 161

Gr. Porumb, vol. I, p. 163; V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 63; I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 191. Precizăm că legislaţia noastră procesuală nu reglementează posibilitatea substituirii efective a celui garantat cu garantul introdus în cauză. În alte legislaţii, este prevăzută în mod expres o atare posibilitate. Astfel, potrivit art. 108 C.proc.civ. it., terţul poate lua locul părţii garantate, dacă este de acord şi dacă celelalte părţi nu se opun: textul precizează că hotărârea pronunţată în aceste condiţii va fi totuşi opozabilă şi părţii scoase din cauză. A se vedea şi art. 336 C.proc.civ. fr. De asemenea, art. 60 C.proc.civ. columbian reglementează în mod distinct instituţia substituirii procesuale. 162

A se vedea în acest sens M. Gheciu, op. cit, p. 257. Soluţia promovată în literatura noastră de specialitate este consacrată în mod expres în unele legislaţii. Astfel, potrivit art. 62 C.proc.civ. columbian: „Intervenienţii şi succesorii la care se referă acest cod, vor lua procesul în starea în care acesta se află în momentul intervenţiei lor”. A se vedea în acelaşi sens, art. 23 C.proc.civ. argentinian. 163

A. Hilsenrad, I. Stoenescu, op. cit., p. 88; Gr. Porumb, vol. I, p. 162. A se vedea în sens contrar, A. Velescu, Gh. D. Dumitrescu, op. cit., p. 13. Posibilitatea introducerii nelimitate în cauză a unor terţi este prevăzută şi în unele legislaţii. Astfel, de pildă, potrivit art. 87 alin. (3) C.proc.civ. al cantonului Vaud (Elveţia): „A doua persoană introdusă în cauză poate, la rândul său, să cheme în proces o a treia persoană şi aşa mai departe”. A se vedea în acelaşi sens, art. 386 alin. (1) C.proc.civ. venezuelean.164

A se vedea în acest sens Al. Velescu, Gh.D. Dumitrescu, op. cit., p. 10. 165

A se vedea în acest sens: Gr. Porumb, vol. I, p. 163; I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 193; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I, p. 807. 166

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 125: Participantii La Procesul Civill

A se vedea Trib. reg. Baia Mare, dec. nr. 244/1955, L.P. nr. 5/1955, p. 523. 167

A se vedea, pentru o soluţie contrară, I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I, p. 805.168

A se vedea, în acest sens, şi V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, ed. 3, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 89. A se vedea pentru o soluţie contrară, şi: L.N. Pîrvu, Părţile în procesul civil, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 165; R. Sas, Încheierea de admitere în principiu – în procesul civil – în cazul intervenţiei forţate, Dreptul nr. 7/2005, p. 111-120.169

Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 20/1960, C.D. 1960, p. 31; Trib. reg. Cluj, decizia nr. 4136/1955, L.P. nr. 2/1956, p. 216. 170

Plenul Tribunalului Suprem, decizia de îndrumare nr. 20/1960, C.D. 1960, p. 31. 171

Ibidem.172

Ibidem. A se vedea de asemenea pentru unele amănunte, Al. Ţiclea, V. Lozneanu, Efectul extensiv al apelului şi recursului civil în unele situaţii speciale, Dreptul nr. 9/2000, p. 66-67. 173

Trib. reg. Cluj, decizia civilă nr. 4136/1955, L.P. nr. 2/1956, p. 216; Trib. reg. Argeş, decizia civilă nr. 621/1967 cu o notă de Al. Silvian, R.R.D. nr. 3/1968, p. 121.

4.3.4.

Arătarea titularului dreptului

4.3.4.1. Definirea şi importanţa instituţiei. Arătarea titularului dreptului este reglementată în art. 64-66 C.proc.civ. Potrivit art. 64 C.proc.civ.: „Pârâtul care deţine un lucru pentru altul sau care exercită în numele altuia un drept asupra unui lucru va putea arăta pe acela în numele căruia deţine lucrul sau exercită dreptul, dacă a fost chemat în judecată de o persoană care pretinde un drept real asupra

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 126: Participantii La Procesul Civill

lucrului”. Definiţia dată de legiuitor este cuprinzătoare. Ea are şi semnificaţia de a circumscrie domeniul de aplicabilitate al acestei forme a intervenţiei forţate.Semnificaţia instituţiei rezidă în posibilitatea indicării titularului dreptului în cadrul unei acţiuni reale şi, în mod deosebit, în posibilitatea scoaterii din cauză a pârâtului. Într-o asemenea împrejurare procesul va continua numai între reclamant şi cel arătat ca titular al dreptului. Legea noastră procesuală nu impune însă pârâtului obligaţia de a indica pe adevăratul titular al dreptului 174 .4.3.4.2. Condiţiile arătării titularului dreptului. În afara condiţiilor comune tuturor formelor de participare a terţilor la activitatea judiciară cererea pentru arătarea titularului dreptului trebuie să întrunească şi unele cerinţe specifice. Aceste cerinţe pot fi desprinse chiar din dispoziţiile art. 64 C.proc.civ. şi se referă la:a) formularea cererii de către pârâtul care deţine cu titlu precar un bun sau care exercită un drept asupra lucrului respectiv;b) acţiunea principală să aibă ca obiect valorificarea unui drept real asupra lucrului 175 .Prima condiţie are în vedere două ipoteze distincte: a) deţinerea de către pârât a unui lucru ce aparţine altei persoane şi b) exercitarea de către pârât a unui drept asupra acelui lucru. În aceste condiţii observăm că cererea privind arătarea titularului dreptului poate fi formulată şi de chiriaş 176 , depozitar, posesor etc. În ceea ce priveşte ultima condiţie, necesitatea acesteia rezultă chiar din dispoziţiile art. 64 C.proc.civ., partea finală, care se referă în mod expres la situaţia chemării în judecată a pârâtului de către „o persoană care pretinde un drept real asupra lucrului”. Atari precizări legale au şi semnificaţia de a limita aplicabilitatea instituţiei numai la acţiunile reale. Drept urmare, instituţia arătării titularului dreptului nu poate fi folosită în acţiunile cu caracter strict personal, în litigiile de muncă sau în litigiile privitoare la starea şi capacitatea persoanei. În mod întemeiat, jurisprudenţa noastră a statuat că arătarea titularului dreptului nu poate fi formulată nici în materia răspunderii civile delictuale, adică într-o acţiune în despăgubiri 177 .4.3.4.3. Procedura arătării titularului dreptului. Cererea privind arătarea titularului dreptului se depune de către pârât o dată cu întâmpinarea. Legea nu cuprinde precizări privitoare la forma cererii; ea se referă doar la simpla formalitate a motivării cererii (art. 65 C.proc.civ.). Cu toate acestea, apreciem că cererea privind arătarea titularului dreptului trebuie să întrunească cerinţele generale prevăzute de art. 82 C.proc.civ. De asemenea, din înscrisul depus de către pârât trebuie să rezulte date privitoare la calitatea în care

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 127: Participantii La Procesul Civill

acesta deţine lucrul sau exercită vreun drept asupra lui, precum şi date privitoare la adevăratul titular al dreptului.După primirea cererii, instanţa va lua măsuri pentru comunicarea ei terţului arătat ca titular al dreptului. La citaţie se va alătura şi o copie după cererea de chemare în judecată şi după înscrisurile de la dosar. În opinia noastră, deşi legea nu o prevede în mod expres, cererea privind arătarea titularului dreptului trebuie comunicată şi reclamantului. O soluţie contrară ar conduce la nesocotirea drepturilor procesuale ale reclamantului. Pe de altă parte, unele efecte ale instituţiei se produc, aşa cum vom vedea, numai cu acordul reclamantului.Terţul arătat ca titular al dreptului are şi posibilitatea de a formula întâmpinare împotriva cererii de introducere a sa în proces. Prin întâmpinare, terţul ar avea chiar posibilitatea de a se apăra în sensul că nu este titularul dreptului dedus în judecată. Formularea întâmpinării ar fi utilă după părerea noastră şi în cazul substituirii procesuale a pârâtului. Într-o asemenea împrejurare, terţul va dobândi calitatea de pârât, iar în această calitate îşi va formula apărarea faţă de reclamant.După introducerea terţului în proces se va proceda la soluţionarea cererii formulate de către pârât. Cererea privind indicarea titularului dreptului nu se soluţionează întotdeauna împreună cu cererea principală. Avem în vedere tocmai ipoteza scoaterii din cauză a pârâ-tului, când se va soluţiona în continuare doar cererea privind arătarea titularului dreptului. Totuşi, în ipoteza în care terţul neagă arătările pârâtului sau reclamantul nu este de acord cu substituirea procesuală a acestuia din urmă litigiul se va soluţiona în continuare cu privire la ambele cereri. Instanţa va pronunţa soluţii cu privire atât la cererea principală, cât şi cu privire la cererea de arătare a titularului dreptului.Cererea privind arătarea titularului dreptului produce efecte procedurale importante. Unele efecte sunt comune oricărei forme de participare a terţilor în proces, cum sunt prorogarea de competenţă sau obligativitatea luării procedurii în starea în care aceasta se află, iar altele sunt specifice instituţiei procedurale cercetate.Efectele specifice ale instituţiei sunt precizate în art. 66 C.proc.civ. Acest text vizează două situaţii procesuale distincte, care sunt determinate, în esenţă, de atitudinea terţului.În prima ipoteză, art. 66 C.proc.civ. precizează că „dacă cel arătat ca titular recunoaşte susţinerile pârâtului şi reclamantul consimte, el va lua locul pârâtului, care va fi scos din judecată”. Prin urmare, în condiţiile determinate de textul citat, introducerea terţului în proces produce efectul scoaterii din cauză a pârâtului. Acordul reclamantului

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 128: Participantii La Procesul Civill

este necesar pentru a se respecta principiul disponibilităţii procesuale. Într-adevăr, reclamantul nu poate fi obligat să se judece cu o altă persoană decât aceea pe care el o consideră că i-ar fi încălcat sau nesocotit dreptul subiectiv.După scoaterea din cauză a pârâtului procesul se va soluţiona în continuare numai între reclamant şi cel arătat ca titular al dreptului. Acesta din urmă va avea în continuare calitatea procesuală de pârât.În cea de a doua ipoteză, respectiv dacă cel arătat ca titular al dreptului nu se înfăţişează sau înfăţişându-se tăgăduieşte arătările pârâtului, art. 66 C.proc.civ. se limitează la precizarea că „se vor aplica dispoziţiile art. 58”. La rândul său, acest din urmă text, referindu-se la situaţia celui introdus în proces în temeiul art. 57 C.proc.civ., dispune că: „Cel chemat în judecată dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu”. În baza acestor dispoziţii procedurale, s-a susţinut că terţul introdus în cauză, în temeiul art. 66 alin. (2) C.proc.civ., dobândeşte calitatea de intervenient în interes propriu 178 .După părerea noastră, terţul arătat ca titular al dreptului nu poate dobândi, în împrejurarea determinată de art. 66 alin. (2) C.proc.civ., calitatea de intervenient principal pentru simplul motiv al neexercitării de către acesta a unei cereri prin care să urmărească valorificarea unui drept propriu în justiţie. Dimpotrivă, terţul neagă tocmai calitatea de titular al dreptului subiectiv. Soluţia contrară ar ignora principiul disponibilităţii procesuale.Prin trimiterea făcută de lege la art. 58 C.proc.civ. nu s-a urmărit considerarea terţului ca un intervenient în interes propriu. Dacă legiuitorul ar fi urmărit acest lucru ar fi trimis direct la dispoziţiile art. 49 C.proc.civ., text care reglementează materia intervenţiei voluntare, iar nu la art. 58 C.proc.civ. Prin referirea legii la art. 58 C.proc.civ. s-a urmărit doar să se precizeze că terţul arătat ca titular al dreptului va avea aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi cel introdus în cauză în temeiul art. 57 C.proc.civ. Aşa fiind, apreciem că în situaţia analizată terţul va dobândi calitatea de intervenient forţat 179 .Există însă şi o altă ipoteză care se poate produce în practică, anume aceea privind poziţia procesuală a terţului care recunoaşte arătările pârâtului, fără ca reclamantul să fie de acord cu substituirea acestuia din urmă. Considerăm că în această situaţie trebuie să îi recunoaştem terţului aceeaşi poziţie procesuală ca şi celui introdus în cauză şi care nu se înfăţişează sau înfăţişându-se neagă arătările pârâtului.O dispoziţie novatoare a Proiectului Codului de procedură civilă este cea privitoare la soluţionarea cererii de arătare a titularului dreptului în două faze: admiterea în principiu şi judecarea cererii.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 129: Participantii La Procesul Civill

Proiectul Codului de procedură civilă propune introducerea în legislaţie a unei noi instituţii procesuale: „introducerea forţată în cauză, din oficiu, a altor persoane”. Practic, Proiectul noului cod distinge între două forme de introducere forţată în proces: una „obligatorie” pentru instanţă şi una „facultativă” 180 .Potrivit legii, prima formă de intervenţie vizează „cazurile expres prevăzute de lege” şi „procedura necontencioasă”. În aceste situaţii, „judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părţile se împotrivesc”. Aşadar, în aceste situaţii, nu există nicio îndoială asupra caracterului obligatoriu al introducerii terţului în proces.A doua ipoteză vizează materia contencioasă. Potrivit proiectului, în această materie, „când raportul juridic dedus judecăţii o impune, judecătorul va pune în discuţia părţilor necesitatea introducerii în cauză a altor persoane”. Textul mai dispune că „dacă niciuna dintre părţi nu solicită introducerea în cauză a terţului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond”.Prevederile proiectului ne sugerează unele reflecţii particulare asupra dispoziţiilor pe care ni le propune. În primul rând, constatăm că introducerea în cauză poate fi dispusă atunci când „raportul juridic dedus judecăţii o impune”. Sintagma folosită de legiuitor nu excelează printr-o redactare impecabilă. La ce se referă o atare sintagmă? Noi apreciem că proiectul vizează, îndeobşte, cazurile de indivizibilitate, solidaritate sau alte situaţii asemănătoare. Desigur că nici în asemenea situaţii nu se poate trece peste voinţa părţilor. Prin urmare, dacă „judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului, va respinge cererea, fără a se pronunţa pe fond”. Soluţia evocată de text este firească. Singura nedumerire pe care o poate provoca este lipsa de armonie perfectă dintre cele două sintagme pe care le foloseşte: „raportul juridic dedus judecăţii o impune” şi „judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluţionată fără participarea terţului”.Introducerea în cauză se dispune prin încheiere, până la terminarea cercetării procesului înaintea primei instanţe. Hotărârea de respingere a cererii în materie contencioasă (în condiţiile mai sus arătate) este supusă numai apelului.

174

Instituţia este consacrată însă şi în alte legislaţii, unele dintre ele prevăzând şi consecinţa neindicării titularului dreptului. Astfel, potrivit art. 320 pct. 2 şi 3 C.proc.civ. portughez, într-o asemenea împrejurare, pârâtul va fi considerat că deţine bunul în nume propriu,

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 130: Participantii La Procesul Civill

iar sentinţa îi va fi opozabilă; el răspunde şi pentru pagubele cauzate prin atitudinea sa. A se vedea pentru o reglementare amplă a instituţiei, art. 59 C.proc.civ. columbian, text care îi conferă instanţei dreptul de a dispune introducerea din oficiu în cauză a terţului. Şi tot pentru o reglementare detaliată, a se vedea art. 62-69 C.proc.civ. brazilian. Legislaţia braziliană prevede însă în art. 70 şi cazurile în care numirea autorului este obligatorie. O soluţie particulară întâlnim în legislaţia procesuală franceză. Potrivit art. 332 C.proc.civ.: „Judecătorul poate invita părţile să introducă în cauză orice persoane interesate şi a căror prezenţă apare necesară pentru soluţionarea litigiului”. 175

D. Florescu, notă la decizia civilă nr. 108/1968 a Trib. jud. Satu Mare, R.R.D. nr. 11/1969, p. 145; A. Sitaru, notă la decizia civilă nr. 173/1972 a Trib. jud. Mehedinţi, R.R.D. nr. 3/1974, p. 109-111. 176

A se vedea cu privire la folosirea instituţiei în litigiile locative, Plenul Trib. Suprem, decizia nr. 1/1967, C.D. 1967, p. 271. 177

Trib. jud. Satu Mare, decizia civilă nr. 108/1968, R.R.D. nr. 11/1969, p. 143. 178

I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 311; V.M. Ciobanu, vol. I, p. 336; G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, p. 219; D. Florescu, notă la decizia civilă nr. 108/1968 a Trib. jud. Satu Mare, R.R.D. nr. 11/1969, p. 145; A. Sitaru, notă la decizia civilă nr. 173/1972 a Trib. jud. Mehedinţi, R.R.D. nr. 3/1974, p. 111.179

A se vedea, în acelaşi sens: Gr. Porumb, vol. I, p. 167; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I, p. 814. 180

A se vedea de asemenea I. Deleanu, Consideraţii generale şi unele observaţii cu privire la Proiectul Codului de procedură civilă, R.R.D.P. nr. 2/2009, p. 43-44.

5

Reprezentarea părţilor în procesul civil

5.1. - Noţiunea şi formele reprezentării

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 131: Participantii La Procesul Civill

5.2. - Reprezentarea legală a părţilor în procesul civil 5.3. - Reprezentarea judiciară convenţională

5.1.

Noţiunea şi formele reprezentării

Reprezentarea constituie o instituţie cunoscută atât în dreptul privat cât şi în dreptul procesual. În continuare vom evoca doar aspectele particulare ale reprezentării în justiţie.În dreptul modern, reprezentarea judiciară este o instituţie de mare interes atât pentru părţile litigante, cât şi pentru opera de înfăptuire a justiţiei. Într-adevăr, părţile litigante, de cele mai multe ori, nu posedă cunoştinţele juridice necesare pentru a înfrunta cu succes lupta judiciară. Datorită acestui fapt, părţile litigante recurg adeseori la persoane calificate, cu pregătire juridică adecvată, pentru a le consilia în acţiunile lor şi a le reprezenta în faţa organelor judiciare. O bună apărare în cadrul procesului civil contribuie într-o manieră hotărâtoare şi la pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice. Reprezentarea în procesul civil poate fi impusă uneori şi de starea sau situaţia juridică în care se află unele persoane.Prin reprezentare se desemnează situaţia în care o persoană numită reprezentant îndeplineşte acte procedurale în numele şi în interesul altei persoane care este parte în procesul civil. Reprezentarea judiciară constituie o formă particulară a reprezentării civile, fapt pentru care această instituţie nu este considerată uneori ca având un caracter pur procedural 181 . Actele procedurale îndeplinite de către reprezentant se răsfrâng întotdeauna asupra părţii principale, adică asupra persoanei reprezentate.Reprezentarea judiciară constituie o instituţie care se regăseşte în majoritatea legislaţiilor procesuale. Ea contribuie la realizarea dreptului fundamental la apărare. Uneori însă, din diferite motive, părţile nu doresc să participe în mod nemijlocit la activitatea judiciară. În asemenea împrejurări lipsa părţilor poate fi suplinită printr-un mandatar. Alteori, reprezentarea este impusă de lege în scopul ocrotirii unor categorii de persoane.Legislaţia noastră procesuală cunoaşte două forme principale ale reprezentării judiciare: reprezentarea legală sau necesară şi reprezentarea convenţională sau voluntară. Reprezentarea legală operează doar în cazurile anume determinate de lege. Reprezentarea voluntară se produce în temeiul unui acord de voinţă al părţilor, adică în temeiul unui mandat. Aşadar, reprezentarea voluntară implică cu

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 132: Participantii La Procesul Civill

necesitate un raport de natură contractuală între reprezentant şi persoana reprezentată.Sfera persoanelor ce pot fi reprezentate diferă de la un caz la altul al reprezentării. Astfel, cum am subliniat, reprezentarea legală este ţărmurită la cazurile determinate de lege. Ambele forme ale reprezentării sunt incidente însă atât în cazul persoanelor fizice, cât şi al persoanelor juridice. Vom studia succint în continuare cele două forme principale ale reprezentării judiciare.

181

A se vedea, în acest sens, I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 313.

5.2.

Reprezentarea legală a părţilor în procesul civil

Reprezentarea judiciară legală are loc în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, în cazul persoanelor juridice, precum şi în alte împrejurări expres prevăzute de lege. Astfel, potrivit legii, minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani vor fi reprezentaţi în procesul civil de părinţii lor, iar în lipsa lor de tutorele desemnat de autoritatea tutelară.În situaţia în care o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu nu are reprezentant legal şi există urgenţă, la cererea părţii interesate, va fi numit un curator special cu sarcina de a-l reprezenta pe cel lipsit de capacitate; funcţia curatorului va înceta la data desemnării unui reprezentant legal. Într-un mod similar se va proceda şi în ipoteza constatării unui conflict de interese între reprezentant şi persoana reprezentată [art. 44 alin. (1) C.proc.civ.]. În mod corespunzător se procedează şi în cazul persoanelor cu capacitate restrânsă.Persoanele juridice sunt reprezentate în justiţie prin organele lor de conducere. Potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954 persoana juridică „îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale”. Actele juridice îndeplinite de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseşi 182 .În faţa instanţei de judecată reprezentanţii persoanelor fizice sau juridiceau obligaţia de a-şi justifica calitatea. Desigur, de această dată, avem în vedere justificarea calităţii de reprezentant. Reprezentanţii persoanelor fizice îşi justifică calitatea în mod diferit, respectiv în funcţie de situaţia care a determinat necesitatea reprezentării. Astfel, părinţii îşi vor justifica calitatea prin prezentarea

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 133: Participantii La Procesul Civill

actelor corespunzătoare de stare civilă, iar tutorele sau curatorul prin înfăţişarea actului de numire.Reprezentanţii persoanelor juridice îşi vor justifica calitatea prin indicarea actului de numire sau, după caz, a actului prin care au primit în mod expres împuternicirea de a reprezenta în justiţie.

182

Sucursalele regiilor autonome, neavând personalitate juridică, nu pot sta în judecată în mod direct, întrucât ele fac parte din structura organizatorică a societăţii fondatoare. A se vedea în acest sens C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 752/1995, B.J.C.D. 1995, p. 285-286.

5.3.

Reprezentarea judiciară convenţională

5.3.1. - Precizări generale 5.3.2. - Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice 5.3.3. - Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice

5.3.1.

Precizări generale

Reprezentarea convenţională este folosită frecvent în procesul civil. Raţiuni obiective, iar uneori subiective, determină părţile litigante să recurgă la serviciile unui terţ în vederea apărării intereselor lor în justiţie. Adesea, în favoarea unei atare opţiuni pledează argumente deduse din necesitatea realizării unei apărări calificate, respectiv printr-un profesionist al dreptului. Reprezentarea convenţională este cunoscută în toate sistemele judiciare. Caracterul reprezentării şi uneori întinderea puterilor conferite reprezentantului diferă de la un sistem de drept la altul sau chiar de la o ţară la alta.În dreptul nostru principiul cardinal al reprezentării judiciare convenţionale este statornicit de legiuitor în art. 67 alin. (1) C.proc.civ. Potrivit acestui text: „Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin mandatar”. Din acest text rezultă că părţile sunt în măsură să aprecieze asupra posibilităţii de a se apăra singure sau asupra oportunităţii de a-şi angaja un apărător. În dreptul unor state occidentale este promovat şi principiul obligativităţii reprezentării părţilor prin avocat în faţa organelor judiciare. Soluţiile promovate sunt însă diferite; în unele legislaţii obligativitatea

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 134: Participantii La Procesul Civill

reprezentării prin avocat se întinde la toate instanţele 183 , iar în altele doar la anumite organe judiciare 184 . Ambele sisteme comportă însă varii excepţii.Legea consacră posibilitatea reprezentării pe cale convenţională atât a persoanelor fizice, cât şi a persoanelor juridice. În continuare, vom aborda distinct această problematică.

183

A se vedea în acest sens art. 82 alin. (2) C.proc.civ. it., potrivit căruia în faţa pretorului părţile nu pot sta în judecată decăt prin intermediul sau cu asistenţa unui apărător. Acelaşi text precizează, în alineatul următor, că, în faţa tribunalelor şi a curţilor de apel, părţile trebuie să stea în judecată printr-un procurator, iar în faţa Curţii de casaţie printr-un avocat. Totuşi, primul alineat al textului invocat mai sus precizează că în faza de conciliere părţile se pot prezenta fără apărător. De asemenea, Codul de procedură civilă prevede şi posibilitatea instituirii unor excepţii de la regulile enunţate mai sus. A se vedea pentru amănunte, E.T. Liebman, p. 72-73. Caracterul obligatoriu al reprezentării prin avocat este pregnant ilustrat în unele legislaţii latino americane, iar uneori chiar la nivel constituţional. Astfel, potrivit art. 229 din Constituţia Columbiei (din anul 1991) accesul la justiţie este garantat fiecărei persoane cu precizarea că: „Legea va indica cazurile în care accesul la justiţie se poate realiza fără reprezentare prin avocat”. Regula reprezentării prin avocat este consacrată în mod expres şi în art. 63 C.proc.civ. columbian. 184

Codul de procedură civilă francez din anul 1975, în art. 18, consacră principiul potrivit căruia: „Părţile se pot apăra singure, cu excepţia cazurilor în care reprezentarea este obligatorie”. Regula enunţată este restrânsă în mod considerabil de către legiuitor prin acele dispoziţii care impun obligativitatea reprezentării la anumite instanţe. Astfel, potrivit art. 751 C.proc.civ. fr., constituirea unui avocat în procesele pendinte în faţa tribunalelor de mare instanţă este obligatorie, iar art. 899 impune constituirea de avocaţi în faţa curţilor de apel. A se vedea pentru amănunte, J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 366. O soluţie asemănătoare întâlnim şi în legislaţia portugheză. Potrivit art. 32 alin. (1) C.proc.civ. portughez, constituirea de avocat este obligatorie: a) în cauzele de competenţa jurisdicţiilor în cadrul cărora hotărârea poate fi atacată cu recurs ordinar; b) în cauzele în care recursul este admisibil întotdeauna, indiferent de valoare şi c) în recursurile şi cauzele propuse în faţa tribunalelor superioare. În cauzele în care constituirea de avocat nu este obligatorie, părţile pot pleda ele însele sau pot fi reprezentate de

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 135: Participantii La Procesul Civill

avocaţi stagiari sau solicitatori (art. 34 C.proc.civ. portughez). Şi în Spania, apărarea se realizează prin procuratori (procuradores) şi prin avocaţi, primul asigură reprezentarea procesuală, iar cel de-al doilea apărarea tehnică. A se vedea în acest sens J.M. Asencio Mellado, op. cit., p. 115.

5.3.2.

Reprezentarea convenţională a persoanelor fizice

Reprezentarea judiciară convenţională a persoanelor fizice ia naştere în temeiul unei convenţii de mandat 185 , între partea litigantă şi un terţ care acceptă să o reprezinte pe aceasta în proces. Astfel, cum am arătat deja, reprezentarea judiciară convenţională a persoanelor fizice nu este obligatorie în dreptul nostru, dar ea este întotdeauna posibilă. În viitoarea legislaţie procesuală s-ar putea avea în vedere instituirea obligativităţii apărării prin avocat, dar în opinia noastră numai la nivelul unor instanţe superioare, cum sunt Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel.Doar în mod cu totul excepţional, legea nu permite reprezentarea judiciară convenţională în îndeplinirea unor acte procedurale. Astfel, părţile au obligaţia de a se prezenta personal în instanţă în cazul chemării lor la interogatoriu (art. 218-219 C.proc.civ.). Totuşi, art. 223 C.proc.civ. dispune că partea care are domiciliu în străinătate va putea fi interogată prin cel care o reprezintă în judecată. De asemenea, în procesele de divorţ şi în faţa instanţelor de fond părţile trebuie să se înfăţişeze în persoană, afară numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie sau are reşedinţa în străinătate. În toate aceste din urmă situaţii, părţile se vor putea înfăţişa în instanţă printr-un mandatar (art. 614 C.proc.civ.).Pentru ca o persoană fizică să poată fi reprezentată în procesul civil se impun a fi întrunite anumite cerinţe. Acestea se referă la persoana reprezentantului şi la forma reprezentării. În ce priveşte persoana reprezentantului trebuie să precizăm de la început că orice persoană care posedă capacitate de exerciţiu poate reprezenta o altă persoană în procesul civil.Deşi legea nu impune alte condiţii speciale pentru ca o persoană să aibă calitatea de reprezentant totuşi atunci când acesta nu este avocat, el nu va putea pune concluzii decât printr-un profesionist al dreptului, respectiv printr-un avocat [art. 68 alin. (4) C.proc.civ.]. Prin edictarea acestei dispoziţii procedurale s-a urmărit realizarea unei reprezentări calificate a părţilor în faţa instanţelor judecătoreşti. Prin urmare, mandatarul care nu are calitatea de avocat va putea formula

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 136: Participantii La Procesul Civill

cereri în faţa instanţei de judecată, va putea propune probe şi este îndreptăţit să îndeplinească acte procedurale, fiind lipsit însă de dreptul de a pune concluzii. Textul menţionat a format însă şi obiectul unui control de constituţionalitate. Instanţa constituţională a constatat că restricţia mandatarului care nu are calitatea de avocat de a pune concluzii orale în instanţă nu constituie o împiedicare a accesului liber la justiţie, întrucât partea însăşi poate participa la dezbateri şi poate pune concluzii în faţa instanţei, iar mandatarul are posibilitatea de a formula cereri, de a propune probe în tot cursul procesului şi de a depune concluzii scrise. 186 Articolul 68 alin. (4) C.proc.civ. face el însuşi o excepţie de la regula pe care o instituie în privinţa consilierului juridic care, potrivit legii, reprezintă partea. Această excepţie, firească de altfel, a fost introdusă în art. 68 alin. (4) C.proc.civ. ca urmare a modificării sale prin Ordonanţa de urgenţă nr. 59/2001 şi apoi prin Legea nr. 219/2004. De asemenea, de la regula enunţată art. 68 alin. (5) C.proc.civ. face excepţie şi în privinţa doctorilor sau licenţiaţilor în drept dar numai atunci când aceştia sunt mandatari în cauzele soţului sau rudelor până la gradul patru inclusiv. În acest caz, dreptul de reprezentare se întinde la toate instanţele. Textul la care ne referim se referă însă expressis verbis la „asistarea de către avocat”. De asemenea, asistarea de către avocat nu este cerută la judecătorii când partea este reprezentată prin soţ sau o rudă până la al patrulea grad inclusiv [art. 68 alin. (6) C.proc.civ.].Observăm că legea noastră procesuală se referă atât la reprezentarea cât şi la asistarea persoanelor fizice. O asemenea distincţie prezintă o anumită semnificaţie şi în materie procedurală. Conţinutul mandatului poate fi desprins în toate cazurile din puterile acordate de cel reprezentat mandatarului său. Distincţia menţionată rezultă şi din dispoziţiile noii reglementări privitoare la exercitarea profesiei de avocat. Astfel, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 51/1995: „Avocatul are dreptul să asiste şi să reprezinte persoanele fizice şi juridice în faţa instanţelor autorităţii judecătoreşti”. Distincţia menţionată se regăseşte şi în dreptul comparat 187 . Totuşi această distincţie în dreptul francez şi italian se întemeiază pe tradiţionala partajare a activităţii mandatarilor în instanţă, determinată de existenţa unor categorii diferite de profesionişti ai dreptului (avocat şi avoué în Franţa; avocato şi procuratore în Italia; procurador şi avogado în Spania). În dreptul unor state occidentale, asistarea este cantonată la pledoaria avocatului în instanţă, iar reprezentarea vizează cu deosebire îndeplinirea de acte procedurale 188 .În sistemul legislaţiei noastre, avocatul este îndreptăţit să îndeplinească acte procedurale şi să pledeze în instanţă în favoarea

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 137: Participantii La Procesul Civill

clientului său. De asemenea, avocatul este îndreptăţit să dea consultaţii juridice clientului său, să formuleze acte la diferite autorităţi publice, să-l consilieze în diferite probleme juridice, fapt pentru care s-a arătat, în mod întemeiat 189 , că asemenea acte nu implică reprezentarea părţii în justiţie. Prin urmare, în acest sens larg, asistarea nu implică reprezentarea părţii în justiţie. Reprezentarea implică însă şi asistarea părţii de către avocat.Literatura noastră de specialitate mai face distincţie şi între reprezentarea în exercitarea acţiunii şi reprezentarea în judecată (reprezentarea ad litem). O atare distincţie este dedusă din art. 68 alin. (1) C.proc.civ., text care se referă in terminis la „procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată” şi la procura de „reprezentare în judecată” 190 .În opinia noastră, distincţia are un caracter esenţialmente teoretic, căci reprezentarea în exercitarea acţiunii nu reprezintă decât un aspect particular, respectiv o componentă importantă, a reprezentării judiciare convenţionale. De altfel, de cele mai multe ori, mandatul de reprezentare în justiţie este dat în acelaşi timp atât pentru exercitarea acţiunii, cât şi pentru îndeplinirea celorlalte acte procedurale pe care le implică participarea la activitatea judiciară în calitate de parte. Pe de altă parte, textul invocat nu are în vedere o diviziune a reprezentării judiciare, ci vizează condiţiile de formă ale procurii date mandatarului. De altfel, în literatura de specialitate se apreciază şi de alţi autori că „mandatul ad litem conferă puterea de a îndeplini, în numele părţii mandante, orice acte necesare promovării procesului, continuării sale şi executării hotărârii” 191 .Întinderea reprezentării este determinată întotdeauna de puterile care i-au fost conferite mandatarului prin actul de învestire în această calitate. Mandantul poate restrânge mandatul de reprezentare judiciară numai la anumite acte procedurale sau doar la o anumită (ori anumite) instanţă. Chiar Codul de procedură civilă conţine câteva reguli importante în această privinţă. Astfel, în temeiul mandatului de reprezentare în justiţie mandatarul poate îndeplini, în principiu, toate actele procedurale pe care le implică soluţionarea procesului civil. Acest lucru rezultă neîndoielnic din chiar art. 68 alin. (3) C.proc.civ., text care precizează că: „Mandatul este presupus dat pentru toate actele judecăţii, chiar dacă nu cuprinde nicio arătare în această privinţă”. Acelaşi text subliniază în continuare şi ideea evocată anterior, anume că mandatul „poate fi restrâns numai la anumite acte sau pentru anumită instanţă”. Principiul înscris în art. 68 alin. (3) C.proc.civ. este consacrat în mod corespunzător şi în art. 93 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 138: Participantii La Procesul Civill

Cu toate acestea, mandatarul nu poate face acte de dispoziţie, cum sunt renunţările la judecată, renunţările la drept, încheierea unei tranzacţii etc. 192 Pentru îndeplinirea unor asemenea acte, mandatarul are nevoie de o procură specială în acest scop [art. 69 alin. (1) C.proc.civ.]. O dispoziţie importantă în legătură cu actele mandatarului este cuprinsă şi în art. 69 alin. (2) C.proc.civ. Potrivit acestui text: „Avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor la timp. El poate să exercite de asemenea orice cale de atac împotriva hotărârii date; în acest caz însă, toate actele de procedură se vor îndeplini numai faţă de partea însăşi”. Din acest text reiese neîndoielnic că atare prerogative îi sunt recunoscute avocatului doar în ipoteza în care acesta a asistat partea la judecarea pricinii 193 .Mandatul de reprezentare în justiţie este un mandat special în raport cu mandatul de administrare sau cu orice mandat având un caracter general. Datorită acestui fapt, art. 67 alin. (2) C.proc.civ. precizează că: „Mandatarul cu procură generală poate să reprezinte în judecată pe mandant, numai dacă acest drept i-a fost dat anume”. Aşadar, mandatul de reprezentare în justiţie nu poate fi presupus dat şi în cazul unei procuri generale. De la această regulă chiar art. 67 alin. (3) C.proc.civ. face o excepţie. Astfel, potrivit acestui text: „Dacă cel care a dat procură generală nu are domiciliu şi nici reşedinţa în ţară, sau dacă procura este dată unui prepus, dreptul de reprezentare în judecată se presupune dat”.Codul de procedură civilă cuprinde şi câteva reguli generale privitoare la forma procurii de reprezentare în justiţie. Potrivit art. 68 alin. (1) C.proc.civ.: „Procura pentru exerciţiul dreptului de chemare în judecată sau de reprezentare în judecată trebuie făcută prin înscris sub semnătură legalizată; în cazul când procura este dată unui avocat, semnătura va fi certificată potrivit legii avocaţilor”. Textul citat vizează două situaţii distincte: o ipoteză generală, aceea în care procura este dată unui neprofesionist al dreptului şi ipoteza în care procura este dată unui avocat. În prima ipoteză legea impune cerinţa ca procura să fie făcută prin „înscris sub semnătură legalizată”. Formula folosită de legiuitor este lipsită de rigoare şi susceptibilă de interpretări diferite. Ea sugerează, în primul rând, ideea unui înscris prezentat de părţi în vederea legalizării semnăturii. Dar în cazul unui asemenea proceduri notariale nu se verifică conţinutul actului, respectiv în cazul nostru al procurii de reprezentare, ci pur şi simplu notarul procedează la legalizarea semnăturii. Nu credem că un atare act poate fi prezentat în faţa instanţei pentru a produce efectele unui mandat judiciar. De asemenea, nu poate fi avută în vedere, în opinia noastră, nici soluţia legalizării unei copii după o procură redactată de

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 139: Participantii La Procesul Civill

parte. În realitate, mandatul de reprezentare trebuie să rezulte dintr-o procură autentificată. Apreciem că aceasta este unica semnificaţie a dispoziţiilor legale privitoare la cerinţa ca procura să fie făcută printr-un înscris sub semnătură legalizată 194 . Această soluţie este confirmată în parte şi printr-o recentă soluţie a instanţei noastre supreme. Astfel, instanţa supremă cu referire la o procură dată în străinătate a precizat că „semnătura de pe procură trebuie să fie legalizată de către notariatul de stat” 195 .În toate cazurile, procura de reprezentare trebuie să cuprindă menţiunile esenţiale ale raportului juridic de mandat, respectiv menţiuni privitoare la împuternicirea de reprezentare, la întinderea mandatului de reprezentare, date privitoare la mandatar şi la partea reprezentată. Or, tocmai aceste elemente esenţiale nu pot fi verificate de notarul public în cazul legalizării unei semnături, ci doar în cazul autentificării unui înscris.Mandatul de reprezentare poate fi dat şi verbal în faţa instanţei de judecată. În acest caz, declaraţia făcută de parte va fi consemnată în încheierea de şedinţă [art. 68 alin. (2) C.proc.civ.]. Această posibilitate conferită de lege părţii de a da putere de reprezentare unui terţ, chiar în cadrul şedinţei de judecată şi în mod verbal, confirmă justeţea opiniei exprimate mai sus. În acest caz instanţa are posibilitatea de a verifica direct dacă sunt întrunite toate cerinţele esenţiale ale mandatului de reprezentare în justiţie.A doua ipoteză se referă la reprezentarea părţii de către un avocat. În acest caz, activitatea de reprezentare se determină în baza contractului de asistenţă juridică încheiat între avocat şi client. Prin contractul de asistenţă juridică se stabilesc şi puterile conferite avocatului, respectiv întinderea mandatului acestuia 196 .Reprezentarea prin avocat este principala formă de apărare a persoanelor fizice în procesul civil. Împrejurarea are un caracter aproape universal tocmai datorită faptului că avocaţii sunt buni cunoscători ai dreptului şi au prin urmare calificarea necesară pentru a înfrunta, în numele părţilor, toate avatarurile duelului judiciar. Pe de altă parte, avocaţii beneficiază de un veritabil monopol în ce priveşte una din cele mai importante componente ale duelului judiciar 197 .În legătură cu reprezentarea convenţională a persoanelor fizice se mai impun unele precizări privitoare la persoana reprezentantului şi a mandatarului. Astfel, persoana reprezentată trebuie să fie precizată în procura de reprezentare, respectiv în contractul de asistenţă juridică. Altfel spus, în contractul de mandat partea trebuie să figureze personal, iar nu prin intermediul unei operaţii de prête-nom, procedeu folosit frecvent în dreptul medieval francez. În Franţa, iniţial, maxima

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 140: Participantii La Procesul Civill

nul ne plaide par procureur avea semnificaţia că nimeni nu putea figura în justiţie prin reprezentant, cu excepţia regelui. Dar în prezent maxima citată este interpretată într-un sens nou, anume acela că mandantul trebuie să figureze în procedură în numele său, adică fără ca partea să fie ocultată prin persoana mandatarului 198 .Soluţia este întru totul aplicabilă şi în dreptul nostru. Ea are consecinţe importante sub aspect procedural. Într-adevăr, numele părţii reprezentate trebuie să figureze în toate actele de procedură. Unele texte ale Codului de procedură civilă evocă în mod pregnant un asemenea imperativ. Avem în vedere, în principal, dispoziţiile privitoare la citarea părţilor şi la comunicarea actelor de procedură. De altfel, îndeplinirea actelor în numele şi pentru persoana reprezentată este de esenţa mandatului de reprezentare. Actele îndeplinite în aceste condiţii se răsfrâng în mod direct asupra părţii reprezentate în proces 199 .În procedura civilă română nu există restricţii cu privire la numărul persoanelor care pot reprezenta pe una din părţi în unul şi acelaşi proces. Dreptul comparat cunoaşte şi unele limitări în această privinţă 200 . Reprezentarea unei părţi de doi sau mai mulţi mandatari, respectiv avocaţi, poate crea dificultăţi în privinţa modului de îndeplinire a actelor de procedură. În privinţa concluziilor orale puse de avocaţi o asemenea dificultate practică nu există, instanţa având chiar şi posibilitatea de a limita cuvântul părţilor. Unele cauze complexe pot justifica desigur opţiunea angajării mai multor avocaţi. Oricum însă, dreptul de apreciere aparţine părţii în cauză. În acest sens chiar art. 2 alin. (4) din Legea nr. 51/1995 dispune că: „Orice persoană are dreptul să-şi aleagă în mod liber avocatul”.Mandatarul are însă, în toate cazurile, obligaţia de a-şi justifica calitatea în faţa instanţei de judecată. Reprezentantul avocat îşi justifică calitatea cu împuternicirea eliberată în baza contractului de asistenţă juridică şi conform Legii nr. 51/1995. Reprezentantul care nu este avocat îşi justifică calitatea prin procura autentificată în condiţiile evocate în cele ce au precedat.Nejustificarea calităţii de reprezentant conduce la anularea cererii. Această sancţiune este prevăzută în mod expres în art. 161 C.proc.civ. Excepţia lipsei calităţii de reprezentant este o excepţie dilatorie. Într-adevăr, legea acordă instanţei facultatea de a stabili un termen pentru împlinirea unei atare deficienţe procedurale; doar dacă această lipsă nu este acoperită până la termenul acordat se va proceda la anularea cererii. Natura excepţiei lipsei calităţii de reprezentant sau cum este denumită uneori „a lipsei de putere de reprezentare” este controversată în literatura de specialitate. Ea este considerată uneori ca având doar un caracter dilatoriu 201 , iar alteori ca fiind o excepţie

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 141: Participantii La Procesul Civill

peremptorie de fond. Caracterul dilatoriu al excepţiei la care ne referim este incontestabil şi această împrejurare decurge chiar din dispoziţiile art. 161 C.proc.civ. care conferă instanţei dreptul de a acorda un termen pentru complinirea acestei lipse. În acelaşi timp, lipsa „puterii de reprezentare” afectează activitatea de fond a instanţei de judecată. De aceea, apreciem că excepţia privind lipsa „puterii de reprezentare” trebuie considerată ca o excepţie de fond, fiind sancţionată de lege cu nulitatea 202 . Modul de redactare a dispoziţiilor art. 161 alin. (2) C.proc.civ. îndreptăţeşte, după părerea noastră, o atare concluzie. Textul menţionat dispune că în ipoteza constatării viciilor la care se referă primul alineat „instanţa va anula cererea”. Prin urmare, textul ne impune şi concluzia că excepţia lipsei calităţii de reprezentant poate fi invocată în condiţiile specifice nulităţilor absolute.Pe de altă parte, observăm că art. 161 C.proc.civ. se referă in terminis la anularea cererii. Desigur, legiuitorul are în vedere ineficienţa actului de sesizare a instanţei, adică a cererii de chemare în judecată. Cu toate acestea, apreciem că anularea cererii de chemare în judecată determină şi ineficienţa actelor procedurale următoare în condiţiile art. 106 C.proc.civ. Nulitatea nu este condiţionată însă de producerea unui prejudiciu.În încheierea acestor consideraţii trebuie să precizăm că mandatul de reprezentare în justiţie are un caracter special în raport cu mandatul reglementat în dreptul comun. Specificitatea mandatului judiciar este determinată în principal de obiectul raportului juridic pe care-l generează. Există, desigur, şi alte elemente importante care particularizează mandatul judiciar faţă de alte raporturi juridice. Poziţia avocatului de relativă independenţă faţă de propriul său client, în exercitarea profesiei, reprezintă o notă distinctivă foarte semnificativă. De asemenea, există particularităţi şi în ceea ce priveşte încetarea mandatului. Dacă în dreptul comun mandatul încetează prin moartea uneia dintre părţi, mandatul de reprezentare în justiţie nu încetează nici prin moartea celui care l-a dat şi nici prin pierderea de către acesta a capacităţii de exerciţiu. Potrivit art. 71 C.proc.civ., mandatul de reprezentare în justiţie dăinuie până la retragerea lui de către moştenitori sau de către reprezentantul legal al celui devenit incapabil.Potrivit art. 72 C.proc.civ., mandatarul poate renunţa la împuternicirea de reprezentare în judecată ipoteză în care el va fi ţinut să încunoştinţeze atât pe mandant cât şi instanţa cu cel puţin 15 zile înaintea termenului de înfăţişare sau de împlinirea termenelor prevăzute de lege pentru exercitarea căilor de atac.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 142: Participantii La Procesul Civill

Renunţarea sau retragerea mandatului nu este însă opozabilă părţii adverse decât de la data comunicării acesteia, cu excepţia cazului în care renunţarea sau retragerea a avut loc în şedinţă de judecată, în prezenţa acelei părţi (art. 72 C.proc.civ.).Proiectul Codului de procedură civilă aduce o inovaţie extrem de importantă în materia reprezentării convenţionale a persoanelor fizice. Potrivit Proiectului, „la redactarea cererii şi a motivelor de recurs, precum şi în exercitarea şi susţinerea recursului, persoanele fizice vor fi asistate şi, după caz, reprezentate, sub sancţiunea nulităţii, numai de către un avocat, în condiţiile legii (...)” (cu excepţia cazului în care partea sau mandatarul acesteia, soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licenţiat în drept).Soluţia enunţată de proiect ni se pare justificată şi de natură a conduce la o mai bună administrare a justiţiei. O atare dispoziţie trebuie însoţită de un sistem eficient de asigurare a asistenţei judiciare, pentru a nu restricţiona accesul liber la justiţie în cazul persoanelor lipsite de resurse financiare corespunzătoare.O dispoziţie similară este prevăzută şi în cazul persoanelor juridice, care, în condiţiile anterior menţionate, pot fi reprezentate numai de către un consilier juridic sau avocat.

185

A se vedea în acest sens şi C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 415/1992, B.J.C.D. 1990-2003, p. 883.186

Curtea Constituţională, Decizia nr. 31/2004 (M.Of. 199 din 5 martie 2004); Curtea Constituţională, Decizia nr. 726/2006, C.J. nr. 2/2007, p. 15-16.187

A se vedea în acest sens: J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 364-365; G. Cornu, J. Foyer, p. 290-291. 188

A se vedea: J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 365; G. Cornu, J. Foyer, p. 291. A se vedea de asemenea pentru amănunte, J.M. Asencio Mellado, op. cit., p. 115-124.189

A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I, p. 737. 190

A se vedea pentru o atare distincţie, C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 415/1992, Probleme de drept din deciziile C.S.J. (1990-1992), p. 245.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 143: Participantii La Procesul Civill

191

G. Cornu, J. Foyer, p. 291. 192

A se vedea: I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 1127/2006, Dreptul nr. 1/2007, p. 244-245; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 415/1992, Probleme de drept din deciziile C.S.J. (1990-1992), p. 243; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 564/1974, C.D. 1974, p. 268; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 566/1989, Dreptul nr. 1-2/1990, p. 139. 193

Dacă avocatul nu a reprezentat sau asistat partea la judecarea cauzei în faţa instanţei de fond, pentru promovarea apelului sau recursului el are nevoie de o împuternicire specială în acest scop. A se vedea Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 862/1974, C.D. 1974, p. 72. A se vedea de asemenea N.Gh. Moţa, În legătură cu mandatul de reprezentare în procesul civil dat unui avocat fără ca partera interesată să fie prezentă şi să semneze personal fişa de angajament, R.R.D. nr. 11/1978, p. 30-32. 194

Soluţia este prevăzută în mod expres în unele legislaţii. Astfel, potrivit art. 83 alin. (2) C.proc.civ. it., procura trebuie acordată printr-un „act public sau privat autentificat”. De asemenea, potrivit art. 151 C.proc.civ. venezuelean, puterea de reprezentare trebuie acordată „în formă publică sau autentică”. O dispoziţie asemănătoare întâlnim şi în Codul de procedură civilă columbian, care în art. 65 alin. (1) precizează că puterile generale de reprezentare se pot „conferi numai prin înscris public”. 195

C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 415/1992, Probleme de drept din deciziile C.S.J. (1990-1992), p. 245. Soluţia instanţei supreme este însă discutabilă sub alte aspecte şi în principal asupra modului de legalizare de către un organ notarial din ţară, atât timp cât procura a fost dată în străinătate. 196

A se vedea cu privire la raportul juridic dintre avocat şi client: I. Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii notariale, p. 190-193; L. Dănilă, Organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 193-198. 197

A se vedea G. Cornu, J. Foyer, p. 294. 198

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 144: Participantii La Procesul Civill

J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 362. 199

În unele legislaţii, regula enunţată în text este formulată în mod expres. Astfel, potrivit art. 411 C.proc.civ. fr., mandatul de reprezentare în justiţie implică „puterea şi datoria de a îndeplini actele de procedură în numele mandantului”. A se vedea şi art. 84 C.proc.civ. it. 200

Potrivit art. 414 C.proc.civ. fr., o parte nu poate fi reprezentată decât printr-o singură persoană fizică sau morală. Totuşi, în literatura de specialitate franceză dispoziţia legală menţionată este interpretată în sensul că ea se aplică numai în privinţa reprezentării în îndeplinirea actelor de procedură, iar nu şi în ceea ce priveşte pledoaria avocaţilor; într-o cauză civilă mai mulţi avocaţi pot pleda în mod succesiv în favoarea aceluiaşi client (a se vedea în acest sens J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 366). 201

A se vedea I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 321. 202

Ibidem. A se vedea în acelaşi sens, J. Vincent, S. Guinchard, op. cit., p. 361-362.

5.3.3.

Reprezentarea convenţională a persoanelor juridice

Problemele complexe ale conducerii regiilor autonome, a societăţilor comerciale şi ale celorlalte persoane juridice fac, adeseori, dificilă în practică reprezentarea acestora prin organele de conducere. Cadrul juridic al reprezentării persoanelor juridice a fost, anterior actualei reglementări, consacrat în Decretul nr. 143/1955 cu privire la organizarea şi funcţionarea oficiilor juridice. Acest act normativ a avut o „viaţă” îndelungată, de aproape o jumătate de secol.Multiplicarea relaţiilor economice, comerciale şi financiare într-o economie liberă a făcut necesară însă o reprezentare adecvată a instituţiilor, autorităţilor publice, societăţilor comerciale şi a celorlalte persoane juridice 203 , în concordanţă cu noile realităţi sociale şi economice din România. O atare reprezentare se poate realiza doar de către jurişti având o temeinică pregătire profesională. Consilierul juridic, la fel ca magistratul contemporan, trebuie să posede o vastă pregătire juridică, care trebuie să acopere o paletă tot mai largă a

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 145: Participantii La Procesul Civill

specializărilor juridice, depăşind cadrul pregătirii juridice tradiţionale. Într-adevăr, şi în societatea noastră asistăm la o sporire a importanţei dreptului comercial, financiar, dreptului afacerilor, dreptului concurenţei, dreptului mediului etc. În pofida acestei realităţi incontestabile, pregătirea consilierului juridic nu poate face abstracţie de necesitatea aprofundării cunoştinţelor din domeniul dreptului civil şi a dreptului procesual civil. Acestea din urmă reprezintă pilonii de bază ai unei competente şi temeinice formări profesionale în cele mai varii domenii.Actuala reglementare privitoare la organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic este cuprinsă în Legea nr. 514/2003. Acest act normativ determină modul de exercitare a profesiei, condiţiile de admitere în profesie şi statutul consilierilor juridici 204 .Potrivit art. 1 din Legea nr. 514/2003: „Consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat, în slujba cărora se află şi în conformitate cu Constituţia şi legile ţării”. Textul citat prezintă o dublă importanţă. Pe de o parte, el determină funcţiile principale ale consilierului juridic, anume acelea de apărare a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor juridice precizate în acest prim articol al legii. Din acest punct de vedere, nu există deosebiri esenţiale între funcţiile foştilor jurisconsulţi şi cele ale actualilor consilieri juridici. Pe de altă parte, legea determină sfera persoanelor fizice şi juridice a căror interese pot fi apărate de consilierii juridici, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 514/2003. Dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 514/2003 cuprind o formulare largă, care permite folosirea serviciilor consilierilor juridici de către stat 205 , de autorităţile şi instituţiile publice, precum şi de către orice alte persoane juridice de drept public sau de drept privat 206 .O dispoziţie extrem de importantă este şi cea statornicită în art. 4 din Legea nr. 514/2003. Potrivit acestui text: „Consilierul juridic în activitatea sa asigură consultanţă şi reprezentarea autorităţii sau instituţiei publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care are raporturi de muncă, apără drepturile şi interesele legitime ale acestora în raporturile lor cu autorităţile publice, instituţiile de orice natură, precum şi cu orice persoană juridică sau fizică, română sau străină; în condiţiile legii şi ale regulamentelor specifice unităţii, avizează şi contrasemnează actele cu caracter juridic”. Textul citat determină categoriile de atribuţii care le sunt conferite de lege consilierilor juridici.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 146: Participantii La Procesul Civill

O primă categorie de atribuţii vizează acordarea de consultanţă şi reprezentarea autorităţii sau instituţiei publice în serviciul căreia se află ori a persoanei juridice cu care are raporturi de muncă. Consultanţa este destinată să contribuie la lămurirea tuturor problemelor juridice cu care se confruntă organele de conducere ale autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice. Ea intervine ori de câte ori este solicitată de organele de conducere ale persoanei juridice la care consilierul juridic îşi desfăşoară activitatea.Reprezentarea autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice la care este angajat consilierul juridic se materializează în îndeplinirea unor acte juridice în numele şi interesul acesteia. Textul, la care ne referim, are un caracter extrem de general, sub acest aspect, întrucât el nu determină organele sau autorităţile în faţa cărora se poate exercita o atare reprezentare. De aceea, o întrebare ar putea stărui, anume aceea dacă reprezentarea se poate realiza numai în faţa instanţelor judecătoreşti sau şi în faţa altor autorităţi. În ceea ce ne priveşte, reprezentarea vizată de art. 4 din Legea nr. 514/2003 vizează atât instanţele judecătoreşti, cât şi celelalte autorităţi sau instituţii publice. Reprezentarea persoanelor juridice în faţa instanţelor judecătoreşti constituie şi în prezent una dintre cele mai importante sarcini ale consilierilor juridici. Prin folosirea termenului general de reprezentare legiuitorul nu a urmărit, în nici un caz, să instituie o excepţie de la principiul reprezentării persoanelor juridice în faţa instituţiilor şi autorităţilor publice. De altfel, reprezentarea autorităţilor, instituţiilor publice şi a persoanelor juridice în faţa instanţelor judecătoreşti şi a altor organe de jurisdicţie constituie, adesea, principalul motiv al încadrării sau numirii unui consilier juridic. Această împrejurare nu poate conduce, în mod firesc, la concluzia potrivit căreia activitatea de consultanţă ar avea un rol cu totul secundar şi chiar lipsit de semnificaţii juridice deosebite.A doua categorie de atribuţii ale consilierilor juridici se referă la apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale autorităţilor, instituţiilor şi persoanelor juridice vizate de lege „în raporturile lor cu autorităţile publice, instituţiile de orice natură, precum şi cu orice persoană juridică sau fizică, română sau străină”. Practic, în conformitate cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 514/2003, consilierii juridici au sarcina de a apăra drepturile şi interesele legitime ale persoanelor juridice, ce i-au numit în funcţie sau la care sunt angajaţi, în raport cu orice autorităţi sau instituţii publice şi cu orice alte persoane juridice sau fizice.În fine, a treia categorie de atribuţii ale consilierilor juridici are ca obiect avizarea şi contrasemnarea actelor cu caracter juridic. Realizarea exemplară a unor atare atribuţii poate contribui la evitarea

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 147: Participantii La Procesul Civill

litigiilor. Munca de prevenire a abaterilor de la lege, de informare a conducerii instituţiei sau unităţii despre noile acte normative şi sarcinile care le revin acestora, de avizare a unor acte juridice (decizii de sancţionare disciplinară etc.) ce urmează să fie elaborate de unitate sau instituţie, reprezintă componente extrem de importante ale activităţii consilierilor juridici.Consilierii juridici pot face orice acte procedurale care sunt necesare pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei juridice reprezentate. Ei au chiar obligaţia, astfel cum s-a statuat şi în jurisprudenţa mai veche, de a îndeplini actele procedurale pe care le implică susţinerea apărării, întrucât doar astfel îşi pot realiza sarcinile ce le-au fost încredinţate 207 . Este adevărat că, în prezent, nu mai avem un text similar cu cel prevăzut în art. 7 din Decretul nr. 143/1955, care dispunea că: „Oficiile juridice sunt obligate să susţină interesele organizaţiei în instanţă sau în faţa organului arbitral, să exercite, dacă este cazul, căile de atac legale şi să ia orice alte măsuri necesare apărării intereselor legale ale unităţilor în cadrul cărora funcţionează”. Totuşi, art. 14 din Legea nr. 514/2003 impune consilierului juridic ca „în concluziile orale sau scrise, să susţină cu demnitate şi competenţă drepturile şi interesele legitime ale autorităţii sau persoanei juridice pe care o reprezintă şi să respecte normele de deontologie profesională prevăzute în legea pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat şi statutul acestei profesii”. Asemenea obligaţii nu au însă numai un caracter strict profesional, ci trebuie să fie reputate şi ca obligaţii de serviciu ale consilierilor juridici.Unele acte de dispoziţie pot fi îndeplinite de către consilierii juridici numai în temeiul unei delegaţii date anume în acest scop. Asemenea acte de dispoziţie, care sunt rezervate, în principiu, organelor de conducere sunt promovarea acţiunilor în justiţie, renunţarea la acţiune, renunţarea la drept, renunţarea la exerciţiul căilor legale de atac, încheierea unei tranzacţii, precum şi darea răspunsului la interogatoriu 208 . O dispoziţie expresă în această privinţă ar fi fost utilă a fi inserată şi în cuprinsul Legii nr. 514/2003. Oricum, chiar şi în lipsa unor asemenea precizări, va trebui să se ţină seama de dispoziţiile art. 69 alin. (1) C.proc.civ., text potrivit căruia recunoaşterile privitoare la drepturile în judecată, renunţările, precum şi propunerile de tranzacţie nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale.Consilierii juridici trebuie să-şi dovedească calitatea lor de reprezentanţi în faţa organelor jurisdicţionale de orice fel şi chiar şi în faţa altor instituţii sau autorităţi ori persoane juridice. În materie procedurală o atare exigenţă este impusă, sub sancţiunea nulităţii, de

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 148: Participantii La Procesul Civill

dispoziţiile art. 112 alin. (1) pct. 2 şi art. 133 C.proc.civ. Justificarea calităţii de reprezentant trebuie făcută însă indiferent de poziţia procesuală activă sau pasivă pe care o are în proces persoana juridică reprezentată. În concret, consilierul juridic va trebui să-şi justifice calitatea de reprezentant cu delegaţia semnată de şeful autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice respective.Simpla lectură a dispoziţiilor legale privitoare la atribuţiile consilierilor juridici relevă cu multă evidenţă caracterul complex, dar şi importanţa socială a muncii din acest domeniu de activitate 209 . De aceea, socotim că munca consilierului juridic nu trebuie privită ca una care se află pe ultimul plan al actualităţii juridice sau ca o activitate cu totul secundară, astfel cum ea a fost considerată în ultimii ani.Legea nr. 514/2003, în Capitolul al III-lea, cuprinde şi dispoziţii particulare cu privire la organizarea şi protecţia profesiei de consilier juridic. O dispoziţie generală, dar de maximă importanţă, este cea prevăzută în art. 5 din actul normativ menţionat. Potrivit acestui text: „Consilierii juridici pot constitui asociaţii profesionale în scopul apărării şi promovării intereselor profesionale, în condiţiile legii privind asocierea şi constituirea persoanelor juridice”.Textul citat impune concluzia potrivit căreia constituirea de asociaţii profesionale nu este obligatorie 210 . Această teză ne apare ca fiind judicioasă dacă ţinem seama şi de celelalte prevederi legale inserate chiar în capitolul al III-lea al legii. În acest sens pot fi invocate, de pildă, dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 514/2003, text în conformitate cu care „constituirea asociaţiilor profesionale are la bază principiile constituţionale ale dreptului de asociere şi reglementările legale privind asocierea şi constituirea de persoane juridice”. Fără îndoială însă, că o profesiune de o asemenea importanţă, ca cea de consilier juridic nu poate rămâne în afara unui cadru organizatoric destinat a apăra interesele profesionale ale corporaţiei respective. De aceea, doctrina s-a pronunţat pentru o organizare asociativă corespunzătoare, astfel cum s-a procedat şi în cazul avocaţilor, notarilor şi executorilor judecătoreşti, în pofida unor deosebiri substanţiale care există între aceste profesii 211 .Atribuţiile asociaţiilor profesionale ale consilierilor juridici sunt stabilite prin statutele de înfiinţare ale acestora. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 514/2003, asociaţiile profesionale se înfiinţează şi statutele acestora se adoptă în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii. În prezent, la nivel central funcţionează Uniunea Naţională a Colegiilor Consilierilor Juridici, persoană juridică de interes general, cu patrimoniu şi buget propriu [art. 67 alin. (2) din Statutul profesiei de consilier juridic]. Ea este formată din totalitatea colegiilor consilierilor juridici din România şi cuprinde toţi consilierii

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 149: Participantii La Procesul Civill

juridici înscrişi în Tabloul acestora, cu drept de exercitare a profesiei de consilier juridic.Legea nr. 514/2003 conţine prevederi şi cu privire la statutul consilierului juridic stagiar. Obligaţia efectuării unui stagiu de către consilierul juridic debutant este prevăzută în mod expres de art. 12 alin. (1) din Legea nr. 514/2003. Durata stagiului este, potrivit acestui text, de doi ani. Condiţiile efectuării stagiului, asigurarea consilierului juridic îndrumător, definitivarea şi celelalte condiţii din perioada stagiului sunt cele prevăzute în legea pentru exercitarea profesiei de avocat şi în statutul profesional al acestuia, care se aplică în mod corespunzător [art. 12 alin. (2)].Drepturile şi obligaţiile consilierului stagiar sunt cele prevăzute în actul de numire sau în contractul de muncă, inclusiv toate celelalte drepturi ale funcţiei, pe perioada stagiului [art. 12 alin. (4)].Legea nr. 514/2003 determină, în mod expres, activităţile de reprezentare care pot fi realizate de către consilierii juridici stagiari. Potrivit art. 13 alin. (1) din lege, consilierul juridic stagiar poate pune concluzii la judecătorie şi la tribunale ca instanţă de fond, la organele de urmărire penală, precum şi la celelalte organe administrative cu atribuţii jurisdicţionale. Consilierul juridic definitiv are însă posibilitatea de a pune concluzii la instanţele judecătoreşti de toate gradele, la organele de urmărire penală, precum şi la toate autorităţile şi organele administrative cu atribuţii jurisdicţionale [art. 13 alin. (2)].

203

A se vedea cu privire la rolul jurisconsulţilor: S. Stoicescu, O. Gargalian, Colaborarea dintre jurist şi contabil în apărarea patrimoniului socialist, R.R.D. nr. 3/1973, p. 112-117; Gh. Mohanu, Contribuţia jurisconsulţilor la perfecţionarea şi popularizarea legislaţiei, R.R.D. nr. 3/1973, p. 105-111; V. Stănescu, Rolul juristului în activitatea unităţilor economice, R.R.D. nr. 4/1973, p. 120-125; I.A. Munteanu, M. Feneşan, Condiţiile în care operează răspunderea jurisconsultului pentru neexercitarea căilor de atac, R.R.D. nr. 7/1973, p. 99-102. 204

A se vedea pentru amănunte: Ş. Beligrădeanu, I.T. Ştefănescu, Consideraţii în legătură cu Legea nr. 514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, Dreptul nr. 2/2004, p. 14-26; I. Leş, C.N. Băra, S. Spinei, Noua reglementare privitoare la organizarea şi exercitarea profesiei de consilier juridic, R.D.C. nr. 3/2004, p. 109-122.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 150: Participantii La Procesul Civill

205

Menţionăm şi existenţa unor soluţii diferite, în unele ţări democratice, cu privire la reprezentarea statului. În Italia funcţionează instituţia „Avvocatura dello Stato”, cu misiunea de a apăra interesele patrimoniale ale statului. De asemenea, în Spania, apărarea intereselor statului şi a organismelor autonome, precum şi a celorlalte organe constituţionale, pentru care nu există un regim special propriu, se realizează prin intermediul avocaţilor statului, care sunt integraţi în Serviciul Juridic al Statului. A se vedea art. 1 din Legea nr. 25/1997, cu privire la asistenţa juridică a Statului şi instituţiilor publice. Instituţia funcţionează şi în multe ţări din America Latină. 206

În Franţa profesiunea de consilier juridic a fuzionat cu aceea de avocat, reformă realizată prin Legile nr. 90-1258 şi 90-1259 din 31 decembrie 1990. În acest fel, au fost absorbiţi în avocatură un număr de peste 6 000 de consilieri juridici. A se vedea pentru amănunte, I. Leş, Sisteme judiciare comparate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 405-406. În perioada anterioară fuziunii menţionate cetăţenii nu manifestau încredere faţă de profesiunea de consilier juridic, iar nu arareori apăreau conflicte între avocaţi şi consilierii juridici. Avocaţii îi considerau pe consilierii juridici ca un fel de „braconieri” ai dreptului. A se vedea R. Perrot, op. cit., p. 339.207

A se vedea cu privire la exercitarea căilor de atac, Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1310/1976, C.D. 1976, p. 215-217. 208

A se vedea pentru amănunte, O. Ionaşcu, Unele precizări în legătură cu limitele activităţii de reprezentare judiciară a jurisconsultului, R.R.D. nr. 1/1970, p. 100-106. A se vedea şi practica judiciară indicată în lucrarea noastră Comentariile Codului de procedură civilă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p. 201-202.209

A se vedea cu privire la rolul jurisconsulţilor: Gh. Mohanu, Contribuţia jurisconsulţilor la perfecţionarea şi popularizarea legislaţiei, R.R.D. nr. 3/1973, p. 105-111; V. Stănescu, Rolul juristului în activitatea unităţilor economice, R.R.D. nr. 4/1973, p. 120-125; I.A. Munteanu, M. Feneşan, Condiţiile în care operează răspunderea jurisconsultului pentru neexercitarea căilor de atac, R.R.D. nr. 7/1973, p. 99-102.210

A se vedea pentru amănunte, Ş. Beligrădeanu, I.T. Ştefănescu, op. cit., p. 20.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 151: Participantii La Procesul Civill

211

A se vedea şi N. Săndulescu, Unele consideraţii privind organizarea profesiei de consilier juridic. Elemente de drept comparat din legislaţia Uniunii Europene, C.J. nr. 4/2006, p. 110-119.

§6

Participarea procurorului în procesul civil 212

212

A se vedea, pentru o cercetare aprofundată, E. Poenaru, Procurorul – parte în procesul civil, Ed. All Beck, 2003.6.1. - Precizări prealabile 6.2. - Rolul procurorului în procesul civil 6.3. - Calitatea procesuală a procurorului 6.4. - Formele de participare ale procurorului în procesul civil

6.1.

Precizări prealabile

Ministerul Public constituie o instituţie destinată a apăra interesele generale ale societăţii, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Datorită acestui fapt el este organizat, în forme diferite, în imensa majoritate a statelor democratice. O excepţie notabilă este aceea a sistemului englez care ignoră pur şi simplu instituţia Ministerului Public, apărarea intereselor generale ale statului fiind încredinţată avocaţilor, pe care statul îi retribuie în mod corespunzător, respectiv ca orice alt client 213 .Originea Ministerului Public este controversată în doctrina contemporană. O parte a doctrinei situează instituţia chiar în dreptul roman, respectiv în persoana unor inspectori imperiali (curiosi sau cesarias): aceştia erau împuterniciţi cu administrarea bunurilor suveranului. În opinia altor autori, originea instituţiei trebuie căutată în Germania lui Carol cel Mare sau în Republica Veneţia 214 .Majoritatea autorilor consideră însă că instituţia cercetată îşi are originea în vechiul drept francez 215 . La origine, funcţia procurorilor era aceea de a reprezenta interesele suveranului în faţa justiţiei;

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 152: Participantii La Procesul Civill

atribuţiile acestor magistraţi au fost statornicite în mod detaliat în Ordonanţa lui Filip al IV-lea cel Frumos din anul 1302.În ţara noastră, primele reglementări în materie au fost consacrate în Regulamentele organice. Ulterior, instituţia a primit o reglementare corespunzătoare în Codul de procedură civilă din anul 1865. Acesta consacra două forme de participare a procurorului în procesul civil: ca parte principală şi ca parte alăturată.Dictatura comunistă a schimbat fizionomia instituţiei Ministerului Public şi i-a amplificat (prin Legea nr. 6/1952) atribuţiile. Acestea erau, uneori, exagerat de extinse şi în materie civilă. În acest mod s-a ajuns chiar la recunoaşterea unei noi forme fundamentale de activitate a statului şi implicit la organizarea şi menţinerea unei veritabile puteri în stat.Constituţia din anul 1991 a realizat un progres remarcabil în privinţa revenirii Ministerului Public la atribuţiile sale tradiţionale şi universal recunoscute. Potrivit art. 130 alin. (2) din Constituţie, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete. Organizarea Ministerului Public este stabilită, în prezent, prin dispoziţiile Legii nr. 304/2004. În redactarea sa iniţială, Legea de organizare judecătorească nr. 92/1992 a menţinut o structură organizatorică asemănătoare cu cea anterioară revoluţiei din decembrie 1989, respectiv Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.Potrivit art. 132 alin. (1) din Constituţia României: „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei”. În pofida dispoziţiilor clare ale legii fundamentale, Ministerul Public, prin organele sale de conducere, a acreditat tot mai mult ideea unei independenţe a instituţiei şi mai cu seamă a procurorului general faţă de ministrul justiţiei. Această împrejurare a determinat necesitatea soluţionării oricăror divergenţe şi plasarea instituţiei, aşa cum este firesc şi cum a dispus şi Constituţia din anul 1991, sub autoritatea ministrului justiţiei.În acest fel s-a revenit la sistemul consacrat în legislaţia noastră antebelică, dar şi la soluţiile consacrate în alte ţări democratice. Este cunoscut că în organizarea sistemului judiciar legiuitorul român s-a inspirat şi din legislaţia franceză, dar fără a trage toate consecinţele fireşti şi pe plan organizatoric 216 . Actuala reglementare a realizat o structură organizatorică conformă cu tradiţionalele principii în materie. Există şi alte opţiuni în ceea ce priveşte organizarea acestei importante magistraturi 217 . Esenţială este însă activitatea pe care o desfăşoară autorităţile publice. Totuşi, în noile democraţii apărute în Europa Centrală şi de Est la sfârşitul mileniului trecut nu era

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 153: Participantii La Procesul Civill

admisibilă menţinerea unor structuri, într-un domeniu atât de important, moştenite de la vechile regimuri dictatoriale.Tendinţele conservatoare manifestate în perioada postrevoluţionară au marcat din păcate, într-o anumită măsură, şi modul de organizare a instanţelor judecătoreşti. Modificarea fostei legi de organizare judecătorească a suplinit unele din lacunele iniţiale ale reglementării în materie. În forma actuală, Ministerul Public este plasat în sfera autorităţii judecătoreşti. Dispoziţiile iniţiale ale Legii de organizare judecătorească, unele dintre ele lipsite de consecvenţă juridică, au prilejuit formularea unor opinii diverse cu privire la natura juridică a Ministerului Public. Una dintre aceste tendinţe a inclus Ministerul Public în sfera puterii judecătoreşti, teză pe care nu am împărtăşit-o, întrucât magistraţii parchetului nu au dreptul de a pronunţa hotărâri cu valoarea caracteristică puterii lucrului judecat 218 . O altă tendinţă semnificativă este aceea care consideră acţiunea Ministerului Public ca una ce trebuie integrată în sfera activităţii executive 219 , căci procurorii reprezintă interesele generale ale societăţii 220 .Modificările succesive ale Legii de organizare judecătorească nr. 92/1992 n-au spulberat posibilele controverse asupra naturii juridice a Ministerului Public. Această împrejurare se recunoaşte de altfel în mod expres chiar şi în considerentele deciziei nr. 339 din 18 iulie 1997 a Curţii Constituţionale, prin care s-au soluţionat cererile privitoare la constituţionalitatea Legii privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească. Actuala reglementare nu mai lasă nicio îndoială asupra nonapartenenţei Ministerului Public la puterea judecătorească. Legiuitorul integrează, în prezent, Ministerul Public în autoritatea judecătorească. O atare disociere între autoritatea judecătorească şi puterea judecătorească ni se parte totuşi discutabilă. În concepţia legiuitorului, în autoritatea judecătorească s-ar integra şi alte organe decât cele care înfăptuiesc justiţia (instanţele judecătoreşti), respectiv Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii. Această disociere nu soluţionează însă pe deplin problema naturii juridice a Ministerului Public. Ea confirmă mai degrabă existenţa unui organ cu o structură particulară şi care desfăşoară o activitate specifică şi conexă cu activitatea judiciară 221 .Demnă pentru a fi semnalată, tocmai în acest context, este şi una din opiniile Curţii Constituţionale. Prin una din deciziile sale, instanţa constituţională a statuat că deşi face parte, potrivit Constituţiei, din „autoritatea judecătorească” totuşi Ministerul Public „reprezintă o magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură jurisdicţională” 222 . De asemenea, instanţa constituţională mai remarcă, în cuprinsul aceleiaşi decizii, că în sensul prevederilor

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 154: Participantii La Procesul Civill

constituţionale procurorii îşi desfăşoară activitatea „sub autoritatea ministrului justiţiei”, „organ esenţialmente executiv, fiind, pe cale de consecinţă, ei înşişi agenţi ai autorităţii executive” 223 .

213

A se vedea, în acest sens, W.J. Habscheid, op. cit., p. 65. 214

A se vedea, pentru amănunte, A. Camacho, op. cit., p. 186. 215

Ibidem. A se vedea de asemenea: W.J. Habscheid, op. cit., p. 65; C. Agricola Barbi, op. cit., vol. I, tom. II, p. 375; E. Herovanu, op. cit., p. 421-422; I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 223. 216

Potrivit Ordonanţei franceze nr. 58-1270 din 22 decembrie 1958 (Statutul magistraturii), membrii parchetului sunt plasaţi sub controlul şefului lor ierarhic şi al ministrului justiţiei. Din punct de vedere organizatoric funcţionează un Parchet pe lângă Curtea de Casaţie, acesta fiind condus de un procuror general; tot de procurori generali sunt conduse şi parchetele de pe lângă curţile de apel. A se vedea de asemenea art. 69-70 din Legea italiană de organizare judecătorească din anul 1971. 217

Astfel, în Spania, Ministerul Public (El Ministerio Fiscal) este organizat într-o structură proprie, iar procurorul general este numit de rege, la propunerea Guvernului. În mod similar, respectiv după modelul spaniol, Ministerul Public este organizat şi în unele state latino-americane. Remarcăm chiar şi existenţa unor organe cu o autonomie similară fostelor procuraturi generale din statele socialiste. Astfel, potrivit art. 2 din Legea organică a Ministerului Public din Venezuela acesta „este autonom şi independent de celelalte organe ale Puterii Publice şi în consecinţă nu poate fi împiedicat sau limitat în exerciţiul funcţiilor sale de nicio altă autoritate”. Totuşi, în Venezuela menţionăm că procurorul general este ales de Parlament, într-o sesiune a camerelor reunite, la începutul fiecărui mandat constituţional (art. 219 din Constituţie). De asemenea, potrivit art. 249 din Constituţia Spaniei, Procuratura Generală (La Fiscalia General de la Nacion) beneficiază de autonomie administrativă şi bugetară, iar procurorul general este ales pe o perioadă de patru ani de către Curtea Supremă de Justiţie. 218

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 155: Participantii La Procesul Civill

A se vedea pentru amănunte cu privire la natura juridică a Ministerului Public, I. Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii notariale, p. 72-78. A se vedea, în sensul integrării Ministerului Public în sfera puterii judecătoreşti, N. Cochinescu, Organizarea puterii judecătoreşti în România, Ed. Lumina Lex, 1997, p. 183-194. 219

A se vedea I. Vida, op. cit., p. 288-289.220

I. Muraru, M. Constantinescu, E.S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu, op. cit., p. 190.221

I. Leş, Organizarea sistemului judiciar, a avocaturii şi a activităţii notariale, p. 78. Precizăm că şi în alte legi fundamentale Ministerul Public îşi găseşte reglementarea în partea privitoare la puterea sau la autoritatea judecătorească. A se vedea în acest sens art. 124 din Constituţia Spaniei, text situat în Titlul VI intitulat „Despre puterea judecătorească”. În Franţa, astfel cum am arătat deja, Ministerul Public este plasat sub autoritatea ministrului justiţiei, fapt pentru care literatura de specialitate consideră acest organ ca fiind totuşi un agent al puterii executive. A se vedea în acest sens G. Cornu, J. Foyer, p. 276. 222

Curtea Constituţională, Decizia nr. 73/1996, în M. Preda, V. Anghel, Decizii şi Hotărâri ale Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii Constituţionale privind probleme ale administraţiei publice şi agenţilor economice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 537. A se vedea de asemenea Curtea Constituţională, Decizia nr. 339/1997, Curtea Constituţională. Culegere de decizii şi hotărâri 1997, Ed. Naţional, p. 56-57.223

Curtea Constituţională, Decizia nr. 73/1996, M. Preda, V. Anghel, loc. cit., p. 537. De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că, în prezent, procurorii sunt subordonaţi faţă de procurorul general, iar apoi faţă de ministrul Justiţiei, deci faţă de executiv. A se vedea cazul E. Vasilescu c. României, Juridica nr. 1/2000, p. 31.

6.2.

Rolul procurorului în procesul civil

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 156: Participantii La Procesul Civill

Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie: „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor”. În legătură cu acest important text din legea fundamentală observăm mai întâi că el se referă doar la activitatea Ministerului Public în cadrul activităţii judiciare. Ministerul Public are însă, în mod incontestabil, şi atribuţii având un caracter extrajudiciar 224 , împrejurare care rezultă şi din dispoziţiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.Pe de altă parte, atribuţiile Ministerului Public diferă în materie civilă de cele determinate de lege în materie penală. În raportul dintre aceste atribuţii ponderea covârşitoare revine celor conferite de lege procurorului în materie penală. De aceea, se recunoaşte unanim că în materie civilă „jurisdicţia” Ministerului Public este una de excepţie 225 . Apărarea intereselor generale ale societăţii şi a ordinii de drept se realizează îndeosebi prin rolul pe care procurorul îl exercită în procesul penal. Într-adevăr, în majoritatea cazurilor, procurorul este titularul acţiunii penale şi în această calitate apare ca un reprezentant general al societăţii.Situaţia este fundamental diferită în materie civilă, domeniu în care atribuţiile procurorului sunt cum afirmă un reputat procedurist italian „mult mai limitate şi reprezintă, în toate manifestările sale, o figură excepţională” 226 . Iar această caracterizare nu este proprie unei anumite legislaţii. Este şi trebuie să fie o trăsătură a activităţii Ministerului Public în cadrul procesului civil, unde în mod firesc se confruntă, în principal, interese private divergente. Această observaţie trebuie avută în vedere, în opinia noastră, şi în privinţa determinării rolului procurorului în procesul civil, dar şi în interpretarea diferitelor dispoziţii legale care reglementează materia.În dreptul nostru, cadrul legal al participării procurorului în procesul civil este determinat în art. 45 C.proc.civ., astfel cum acest text a fost modificat şi completat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000. Articolul 45 stabileşte atribuţiile procurorului în materie civilă şi constituie în acelaşi timp temeiul determinării calităţii în care participă Ministerul Public la activitatea judiciară. De aceea, reproducem acest text în continuare:„(1) Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege. (2) În cazul în care procurorul a pornit acţiunea, titularul dreptului la care se referă acţiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute în art. 246, 247 şi art. 271-273, iar în cazul în care

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 157: Participantii La Procesul Civill

procurorul şi-ar retrage acţiunea, va putea cere continuarea judecăţii. (3) Procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în oricare fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii. (5) Procurorul poate, în condiţiile legii, să exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri, iar în cazurile prevăzute de alin. (1) poate să ceară punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute la acest alineat”.Textul citat va forma obiectul investigaţiilor privitoare la condiţiile şi formele de participare a procurorului în procesul civil. În prealabil, este necesar să determinăm calitatea în care procurorul participă la activitatea judiciară în materie civilă.

224

A se vedea în acest sens: G. Cornu, J. Foyer, p. 276; J. Larguier, op. cit., p. 20. 225

A se vedea: E.T. Liebman, p. 103; J. Larguier, op. cit., p. 20; W.J. Habscheid, op. cit., p. 67. 226

E.T. Liebman, p. 103.

6.3.

Calitatea procesuală a procurorului

Dispoziţiile cuprinse în art. 45 C.proc.civ. nu conţin precizări privitoare la calitatea procesuală a procurorului. Datorită acestui fapt în literatura de specialitate din ţara noastră, dar şi în dreptul comparat, s-au formulat opinii diferite cu privire la calitatea procesuală a procurorului în procesul civil.Într-o primă opinie, s-a susţinut că procurorul nu este altceva decât un reprezentant sui generis al părţilor principale. Împotriva acestei opinii s-au formulat obiecţiuni, pe deplin justificate, deduse din împrejurarea că procurorul nu apără interesele uneia dintre părţi, ci are misiunea de a apăra legalitatea democratică. Pe de altă parte s-a remarcat că este de neconceput reprezentarea unor părţi cu interese

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 158: Participantii La Procesul Civill

contrare 227 . Chiar dacă uneori, prin poziţia sa în proces, procurorul contribuie la apărarea intereselor uneia dintre părţi calitatea sa nu poate fi identificată în niciun caz cu aceea a unui reprezentant 228 .Alţi autori au considerat că procurorul participă în procesul civil în calitate de reprezentant al societăţii. O atare opinie a fost promovată şi în jurisprudenţa instanţei constituţionale 229 , deşi aceasta nu a manifestat o consecvenţă deosebită în problema analizata. Aşa fiind, se considera că procurorul nu dobândeşte calitatea de parte, deşi îi sunt recunoscute de lege unele drepturi similare celor acordate părţilor 230 . Dacă în materie penală o atare poziţie ar avea o justificare temeinică, soluţia ni se pare că trebuie să fie cu totul diferită în privinţa participării procurorului la o activitate judiciară în care se confruntă prin excelenţă interese private. Aceasta este şi explicaţia pentru care opinia dominantă este aceea care recunoaşte procurorului calitatea de parte în procesul civil 231 . Iar această calitate trebuie să-i fie recunoscută procurorului indiferent de formele de participare a acestuia la procesul civil 232 .Şovăielile manifeste ale instanţei constituţionale demonstrează faptul că ne aflăm în prezenţa unei probleme teoretice extrem de delicate şi, în aparenţă, insurmontabile. De altfel, trebuie spus că recent instanţa constituţională a pronunţată o decizie prin care statuează că procurorul nu este un „reprezentant al statului” în procesul civil, dar prin care se recunoaşte că el este „un subiect oficial al procesului civil” 233 . Decizia mai adaugă faptul că „procurorul nu este parte, el este un organ al legii”.În condiţiile actualei reglementări, calitatea de parte a procurorului ni se pare neîndoielnică, iar această împrejurare rezultă şi din unele dispoziţii exprese ale legii. Astfel, potrivit art. 309 alin. (2) C.proc.civ.: „Procurorul vorbeşte cel din urmă, afară de cazul când este parte principală sau recurent”.Distincţia dintre calitatea de parte principală şi alăturată a procurorului în procesul civil a fost făcută şi în legislaţia noastră antebelică. Calitatea de parte a procurorului este recunoscută şi în legislaţia procesuală din alte ţări democratice. Edificatoare în acest sens sunt dispoziţiile cuprinse în cel de-al XIII-lea Titlu al Codului francez de procedură civilă, consacrate Ministerului Public. Potrivit art. 421 din acest cod: „Ministerul Public poate acţiona ca parte principală sau interveni ca parte alăturată”. Iar, în continuare, acelaşi cod reglementează, în secţiuni distincte, participarea Ministerului Public la activitatea judiciară în calitate de parte principală şi de parte alăturată 234 .Doctrina occidentală este constantă şi ea în a recunoaşte calitatea de parte a procurorului în procesul civil 235 . Soluţia este firească în orice

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 159: Participantii La Procesul Civill

stat democratic, căci Ministerul Public nu poate fi considerat ca o supraputere statală, supraordonată părţilor din proces. Actuala legislaţie a reuşit să înlăture orice controversă în această materie, renunţând la vechiul sistem de organizare a instituţiei care a îndreptăţit chiar considerarea Ministerului Public ca „o mică dictatură” 236 . În problema analizată, sunt foarte semnificative şi consideraţiile formulate de preşedintele Senatului în legătură cu critica de neconstituţionalitate a unor dispoziţii din Legea nr. 142/1997, anume în sensul că „în procesele la care participă, procurorii nu sunt decât parte în proces, iar potrivit codurilor de procedură, toate părţile din proces se află pe picior de egalitate, cei care urmează să hotărască fiind numai judecătorii, constituiţi în complete de judecată” 237 .În literatura noastră de specialitate, s-a făcut totuşi distincţie între calitatea de parte în sens procesual şi în sens material spre a se sublinia că procurorul este parte în procesul civil doar în prima accepţiune 238 . Astfel cum am arătat deja, noţiunea de parte în procesul civil are un caracter unitar, ea având exclusiv conotaţii procesuale. Totuşi, atunci când se afirmă că procurorul este parte în proces doar în sens procesual acest lucru se face din dorinţa de a sublinia că el nu este subiect al raportului de drept substanţial dedus judecăţii. Dar, calitatea de parte în procesul civil reprezintă în mod firesc o entitate juridică distinctă de aceea de subiect (parte) într-un raport de drept substanţial.Considerarea procurorului ca parte în procesul civil nu poate conduce la concluzia identificării poziţiei sale procesuale cu aceea a părţilor principale. Procurorul intervine în activitatea judiciară pentru a apăra interesele generale ale societăţii. Interesul public este prezent chiar şi atunci când procurorul intervine pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor. Această împrejurare determină şi statutul său special de parte în procesul civil. Iar un atare statut este configurat şi de întinderea prerogativelor procesuale care-i sunt recunoscute procurorului în calitatea sa de parte în proces. Astfel, de pildă, efectele hotărârii judecătoreşti nu se răsfrâng în mod direct asupra procurorului; el participă la activitatea judiciară în condiţiile şi cazurile determinate de art. 45 C.proc.civ.; procurorul poate exercita căile ordinare de atac chiar dacă nu a fost parte în proces în faţa instanţei de judecată etc. 239

227

I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 328. 228

I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 228.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 160: Participantii La Procesul Civill

229

A se vedea în acest sens Curtea Constituţională, Decizia nr. 71/2002, C.J. nr. 6/2002, p. 55. De remarcat însă că, anterior, calitatea de parte a procurorului în procesul civil a fost recunoscută şi în practica Curţii Constituţionale. A se vedea, în acest sens, Decizia nr. 96/1996 (M.Of. nr. 251 din 17 octombrie 1996). A se vedea, în sensul că procurorul este „un participant la procesul civil”, E. Oprina, op. cit., p. 223.230

G. Boroi, D. Rădescu, p. 114; Z. Ceska, Role, traits principaux et tendances d’evolution de la procédure judiciaire civile tchecoslovaque, Bulletin de droit tchecoslovaque, nr. 1-2/1976, p. 5.231

I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 328; E. Poenaru, Rolul procurorului în procesul civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, p. 64-65; idem, Procurorul – parte în procesul civil, p. 65-68; Gr. Porumb, vol. I, p. 149-150; I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 207-208; V.M. Ciobanu, vol. I, p. 349-350; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I, p. 721-722; G. Kovacs, Drept procesual civil, Ed. Omnia-Uni S.A.S.T., Braşov 2000, p. 184-185; A. Tăbârcă, op. cit., p. 116; T. Pungă, Cheltuielile de judecată în procesul civil, Dreptul nr. 12/2000, p. 74.232

A se vedea în acest sens: I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 229; V.M. Ciobanu, vol. I, p. 349. A se vedea în sensul că procurorul dobândeşte calitatea de parte numai în cazul în care promovează acţiunea civilă, I. Santai, Poziţia procurorului în litigiile întemeiate pe Legea nr. 1/1967, R.R.D. nr. 10/1984, p. 28. 233

Curtea Constituţională, Decizia nr. 102/2005, C.J. nr. 5/2005, p. 22.234

Codul de procedură civilă brazilian atribuie Ministerului Public calitatea de parte, precizând în mod expres, în art. 81, că acesta are aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţile principale. A se vedea, pentru amănunte, C.A. Barbi, op. cit., vol. I, tom. II, p. 376-377. A se vedea de asemenea art. 28 C.proc.civ. uruguayan. Dispoziţii procedurale similare întâlnim şi în alte legislaţii procesuale. Astfel, potrivit art. 129 C.proc.civ. venezuelean: „În procesul civil, Ministerul Public intervine ca parte de bună-credinţă în cazurile determinate de acest cod, de Codul civil, de legea organică a Ministerului Public şi de celelalte legi speciale, în scopul apărării dispoziţiilor de ordine publică sau a bunelor moravuri”. Referiri la calitatea de parte principală şi accesorie a Ministerului Public întâlnim şi în Codul de procedură

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 161: Participantii La Procesul Civill

civilă portughez. A se vedea de exemplu, art. 194 şi 334 C.proc.civ. portughez. Menţionăm că în legislaţia procesuală a cantonului elveţian Vaud se face distincţie între participarea procurorului în calitate de parte, uneori chiar reclamant şi participarea sa pentru a da doar un „aviz” (art. 78-79 şi art. 358 C.proc.civ.). 235

A se vedea în acest sens: G. Cornu, J. Foyer, p. 276; J. Vincent, op. cit., p. 499; J. Larguier, op. cit., p. 20; E.T. Liebman, p. 104-105; P. Calamandrei, op. cit., vol. II, p. 432-437.236

A se vedea punctul de vedere al Preşedintelui Senatului în legătură cu obiecţiunile de neconstituţionalitate ale dispoziţiilor Legii nr. 142/1997 (M. Of. nr. 170 din 24 iulie 1997), p. 21. 237

Ibidem. 238

A se vedea: I. Stoenescu, S. Zilberstein, p. 238; V.M. Ciobanu, p. 350. 239

A se vedea de asemenea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, 2007, vol. I, p. 729.

6.4.

Formele de participare ale procurorului în procesul civil

În prezent cadrul legal al participării procurorului la activitatea judiciară este statornicit în art. 131 alin. (1) din Constituţie, în art. 45 C.proc.civ. şi în art. 62-69 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie: „În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţilor cetăţenilor”. Textul constituţional citat este de o importanţă cardinală.De remarcat însă, faptul că modificările aduse art. 45 C.proc.civ., prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, sunt de natură să restructureze, în mare măsură, coordonatele de acţiune ale procurorului în procesul civil. În analiza pe care o facem, de o importanţă particulară sunt totuşi şi prevederile art. 63 din Legea nr. 304/2004. Acest din urmă text determină atribuţiile generale ale Ministerului Public. Textul are şi semnificaţia de a determina atribuţiile şi modalităţile practice de participare ale procurorului în procesul civil. Unele din atribuţiile

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 162: Participantii La Procesul Civill

prevăzute de art. 63 din Legea de organizare judiciară sunt comune procesului penal şi procesului civil.Potrivit dispoziţiilor legale invocate, atribuţiile Ministerului Public în procesul civil se concretizează în următoarele modalităţi practice de acţiune ale procurorului:– exercitarea acţiunii civile, în cazurile prevăzute de lege;– participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;– exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege;– apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale altor persoane, în condiţiile legii.Modalităţile practice de acţiune ale procurorului constituie şi forme de participare a acestuia în procesul civil. Ele pot fi definite ca forme de participare la activitatea judiciară, întrucât aceste modalităţi ţin seama de faza procesuală în care intervine acţiunea procurorului, dar şi de activitatea desfăşurată în concret de Ministerul Public în calitate de reprezentant al intereselor generale ale societăţii. Modalităţile enunţate sunt sintetizate adeseori în literatura de specialitate şi aşa cum am văzut chiar de către legiuitor în: participarea procurorului la activitatea judiciară ca parte principală şi ca parte alăturată. Desigur că acestei distincţii îi pot fi aduse unele critici 240 , mai ales de ordin terminologic, dar trebuie să adăugăm că în dreptul nostru anterior epocii comuniste, precum şi în dreptul comparat contemporan aceste forme au fost consacrate. Participarea procurorului la activitatea judiciară ca parte principală se concretizează în promovarea acţiunii civile, iar calitatea de parte alăturată evocă intervenţia sa într-un proces declanşat deja între părţile principale.Din raţiuni didactice vom analiza în continuare formele de participare a procurorului în procesul civil în concordanţă cu modalităţile practice de acţiune prevăzute în art. 63 din Legea nr. 304/2004.

240

Ibidem, p. 76-77. Asupra distincţiei, a se vedea şi Curtea Constituţională, Decizia nr. 127/1994 (M.Of. nr. 66 din 11 aprilie 1995).6.4.1. - Promovarea acţiunii civile 6.4.2. - Intervenţia procurorului în procesul civil 6.4.3. - Exercitarea căilor de atac de către procuror 6.4.4. - Participarea procurorului la activitatea de executare silită

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 163: Participantii La Procesul Civill

6.4.1.

Promovarea acţiunii civile

Dispoziţiile art. 45 C.proc.civ. acordă legitimare activă procurorului. Dreptul la acţiune al procurorului se particularizează prin faptul că acesta nu are căderea de a face tranzacţii sau de a renunţa la dreptul subiectiv dedus judecăţii, atare prerogative fiind recunoscute de lege numai părţilor principale. Din dispoziţiile cuprinse în art. 45 C.proc.civ. se poate desprinde concluzia că dreptul de a promova acţiunea civilă este limitat doar la situaţiile în care se impune „apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege”.Vechea redactare a art. 45 C.proc.civ. a format şi obiectul unui control al constituţionalităţii dispoziţiilor pe care le consacră acest text. Astfel, prin Decizia nr. 1 din 4 ianuarie 1995, Curtea Constituţională a statuat că art. 45 C.proc.civ. „restrânge posibilitatea participării procurorului la cauzele privind minorii şi persoanele puse sub interdicţie, precum şi la alte cazuri prevăzute de lege”, iar o atare limitare „este neconstituţională, deoarece art. 130 alin. (1) din Legea fundamentală stabileşte în mod clar şi categoric sfera atribuţiilor procurorului, fără a trimite la cazuri stabilite prin altă lege”. În motivarea acestei soluţii, instanţa constituţională reţine că „art. 45 alin. (1), introdus în Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, ar fi trebuit redactat prin raportare la Constituţia din 1991 şi nu prin asimilarea unor reglementări anterioare, edictate în momente în care legiuitorul nu era constrâns de o dispoziţie constituţională similară celei înscrise în textul actual al art. 130 alin. (1)”. De asemenea, se reţine că legiuitorul constituţional a urmărit să-i confere procurorului „un anumit rol în reprezentarea intereselor generale ale societăţii”, fără ca prin aceasta să fie afectată independenţa justiţiei şi principiul disponibilităţii procesuale.Pentru motivele expuse sumar în consideraţiile precedente instanţa constituţională a decis că „art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă este neconstituţional în ce priveşte restrângerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, în oricare fază a acestuia, şi, ca atare, în privinţa acestei atribuţii, urmează să se aplice direct dispoziţiile art. 130 alin. (1) din Constituţie”. Iar, în încheiere, aceeaşi instanţă constituţională conchidea că „în afara cazurilor în care procurorul este obligat să participe la procesul civil în temeiul legii, el poate participa la soluţionarea oricărui proces civil, în orice

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 164: Participantii La Procesul Civill

fază a acestuia, dacă apreciază că este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor” 241 .Soluţia pronunţată de Curtea Constituţională viza în mod concret doar o formă a participării procurorului în procesul civil, respectiv intervenţia sa într-un proces pendinte între alte persoane. De altfel, instanţa constituţională a statuat în considerentele Deciziei nr. 1/1995 că excepţiile invocate în faţa sa nu vizează şi ipoteza promovării acţiunii civile de către procuror, astfel încât Curtea nu este îndreptăţită să se pronunţe şi asupra acestui aspect. Totuşi, interpretarea dată de instanţa constituţională se putea aplica, mutatis mutandis, şi în ipoteza promovării acţiunii civile de către procuror. De altfel, aşa cum s-a remarcat, o atare interpretare a fost promovată deja de jurisprudenţă 242 .O elementară incursiune în dreptul comparat evidenţiază caracterul restrictiv al participării procurorului în procesul civil contemporan din ţările europene cu tradiţii democratice 243 , dar chiar şi din ţări de pe alte continente 244 . Cu titlu de exemplu menţionăm că potrivit art. 69 C.proc.civ. it.: „Ministerul Public exercită acţiunea civilă în cazurile determinate de lege”, iar art. 70 precizează situaţiile în care el poate interveni în proces. Pentru considerentele expuse succint în cele ce au precedat am apreciat că soluţia instanţei constituţionale apărea cel puţin discutabilă 245 .Noua redactare a art. 45 C.proc.civ. este, într-o anumită măsură, diferită de cea anterioară 246 şi aceasta cu deosebire în ceea ce priveşte exercitarea acţiunii civile de către procuror. Iar deosebirile pot fi sesizate sub mai multe aspecte.În primul rând, este de observat că legiuitorul nu mai exceptează acţiunile având un caracter strict personal de la posibilitatea exercitării lor de către procuror 247 . Limitarea consacrată în fostul art. 45 C.proc.civ. se întemeia pe faptul că acţiunile „strict personale” sunt intim legate de persoana titularului unui drept subiectiv. Datorită acestui fapt asemenea acţiuni pot fi exercitate, în principiu, doar de titularul dreptului care solicită protecţie judiciară.Noua soluţie legislativă, consacrată în chiar primul alineat al art. 45 C.proc.civ., are o justificare deplină, întrucât de data aceasta exerciţiul dreptului la acţiune al procurorului este în mod evident limitat la situaţiile expres determinate de acest text. Într-adevăr, art. 45 alin. (1) C.proc.civ. limitează exerciţiul acţiunii civile de către procuror la trei situaţii anume determinate, respectiv când promovarea ei este necesară pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor. O atare soluţie este în concordanţă cu rolul pe care legiuitorul trebuie să-l confere judecătorului într-o societate

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 165: Participantii La Procesul Civill

democratică şi într-un proces civil în care se confruntă, prin excelenţă, interese private. De notat doar că, recent, şi aceste dispoziţii procesuale au format obiectul unui control de constituţionalitate. Instanţa constituţională nu a reţinut însă, pe bună dreptate, argumentele aduse în favoarea excepţiei de neconstituţionalitate şi a reţinut că prevederile art. 130 alin. (1) din Constituţie se referă în mod generic la rolul procurorului „în activitatea judiciară”, text ce „nu impune condiţii sau modalităţi exprese ale participării procurorului în procesul civil” 248 . Decizia la care ne referim – nr. 71/2002 – este deosebit de semnificativă cu privire la rolul procurorului în procesul civil actual. Ea cuprinde o motivare amplă asupra acestei concepţii, fapt pentru care se cuvine să reţinem doar câteva din precizările mai importante ale acestei soluţii. Instanţa constituţională reţine mai întâi că din analiza comparativă a prevederilor art. 130 alin. (1) [în prezent art. 131 alin. (1), n.a.] din Constituţie şi ale art. 45 C.proc.civ. se degajă principiul potrivit căruia „atribuţiile Ministerului Public se exercită, în principiu, în activitatea judiciară penală”. În ceea ce priveşte procesul civil, instanţa constituţională remarcă faptul că „acesta este prin natura sa un proces în care se confruntă interese private. De aceea, pe cale de consecinţă, în mod obiectiv, rolul Ministerului Public este mai redus”. Soluţia instanţei constituţionale vizează cu deosebire dreptul de sesizare al instanţei de către Ministerul Public, iar sub acest aspect consideraţiile din decizia menţionată sunt extrem de importante. În opinia instanţei constituţionale, concepţie pe care o împărtăşim întru totul şi pe care am susţinut-o şi în lucrările noastre anterioare: „Legiuitorul constituant a considerat acest drept (dreptul de a sesiza instanţa, n.a.) ca fiind strâns legat de voinţa persoanei ce se pretinde vătămată în drepturile sau interesele sale legitime. Aceasta rezultă din faptul că, în timp ce prevederile art. 128 (în prezent art. 129, n.a.) din Constituţie consacră expres dreptul procurorului de a exercita căile de atac, nici un alt text constituţional nu prevede posibilitatea procurorului de a porni procesul civil, iar dispoziţiile art. 21 fac referire numai la persoana interesată, în ceea ce priveşte momentul iniţial al sesizării instanţei. Apare astfel evidentă voinţa legiuitorului constituant ca declan- şarea procesului civil să fie atribuită persoanei interesate. Altfel spus, declanşarea procesului civil reprezintă o chestiune privată, iar ulterior, o dată sesizate instanţele de judecată, procesul civil capătă un caracter public. Din acest motiv participarea în cadrul unui proces civil deja început reprezintă modalitatea principală de realizare a rolului procurorului prevăzut la art. 130 alin. (1) din Constituţie”.Textul analizat legitimează exerciţiul acţiunii civile de către procuror şi în anumite situaţii expres determinate de lege. De data aceasta,

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 166: Participantii La Procesul Civill

pentru promovarea acţiunii civile de către procuror, este necesar un text expres care să legitimeze exerciţiul unei atare acţiuni. În afara acestor situaţii, procurorul nu poate aprecia asupra necesităţii sau oportunităţii exercitării acţiunii civile.Dreptul la acţiune al procurorului poate fi exercitat şi pe cale incidentă. Este adevărat că din formularea art. 45 C.proc.civ. s-ar putea trage concluzia că procurorul poate acţiona numai pe cale principală. Totuşi, un atare drept trebuie să-i fie recunoscut procurorului, după părerea noastră, şi în privinţa existenţei unui proces pendinte între alte părţi. Într-o asemenea împrejurare, procurorul ar putea acţiona pe calea intervenţiei principale. Niciun motiv nu îndreptăţeşte interpretarea dispoziţiilor art. 45 C.proc.civ. într-un alt sens, intervenţia principală fiind şi ea o modalitate de exercitare a dreptului la acţiune 249 . Exercitarea dreptului la acţiune de către procuror, pe cale incidentă, trebuie să se circumscrie însă prescripţiilor statornicite în art. 45 alin. (1) C.proc.civ., aceste dispoziţii neputând fi eludate în nici un mod.În toate cazurile în care procurorul promovează acţiunea civilă este obligatorie introducerea în cauză şi a titularului dreptului dedus judecăţii. Această cerinţă este prevăzută de lege ca o garanţie esenţială a respectării principiului disponibilităţii şi a relativităţii lucrului judecat. Promovarea acţiunii civile de către procuror nu restrânge prerogativele procesuale inerente calităţii de parte principală. Tocmai de aceea art. 45 alin. (2) C.proc.civ. dispune că titularul dreptului se va putea folosi de dispoziţiile prevăzute de articolele 246, 247 şi 271-273 din acest cod. Procurorul s-ar putea opune, în condiţiile actualei reglementări, doar în mod excepţional la actele de dispoziţie ale părţilor. O atare opunere s-ar justifica doar în cazul nesocotirii de către părţi, prin actele lor de dispoziţie, a unor prevederi legale de ordine publică.

241

A se vedea, pentru amănunte cu privire la considerentele deciziei menţionate în text, M.Of. nr. 66 din 11 aprilie 1995, p. 12. 242

A se vedea A. Luca, Note cu privire la Decizia nr. 1/1995 a Curţii Constituţionale, Buletin Stiinţific nr. 5, Fundaţia de Ştiinţă şi Cultură „Moldova”, Universitatea „Mihail Kogălniceanu”, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1996, p. 74. Menţionăm, că autoarea acestui studiu consideră că interpretarea obligatorie dată de instanţa constituţională art. 45 C.proc.civ. şi înlocuirea dispoziţiilor sale cu aplicarea directă a art. 130 alin. (1) din Constituţie constituie „o imixtiune în competenţa şi atribuţiile altor autorităţi” (p. 77).

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 167: Participantii La Procesul Civill

243

A se vedea art. 422 C.proc.civ. fr., text potrivit căruia: „Ministerul Public acţionează din oficiu în cazurile prevăzute de lege”. Acelaşi cod determină, în art. 425, cazurile de participare a procurorului în procesul civil în calitate de parte alăturată. O dispoziţie semnificativă întâlnim şi în art. 78 C.proc.civ. al cantonului Vaud. Potrivit acestui text: „În afara cazurilor prevăzute de lege în care acţionează ca reclamant, ministerul public poate interveni în procesele în care ordinea publică este interesată, în special în procesele privitoare la statutul civil”. 244

Astfel, art. 43 C.proc.civ. columbian se limitează la precizarea potrivit căreia: „Ministerul public are sarcina de apărător al incapabililor în cazurile determinate de lege”. Deosebit de semnificative sunt şi prevederile consacrate în art. 81 C.proc.civ. brazilian şi în conformitate cu care „Ministerul Public exercită dreptul la acţiune în cazurile prevăzute de lege, revenindu-i, în proces, aceleaşi drepturi şi îndatoriri ca şi părţilor”. La rândul său, art. 82 C.proc.civ. brazilian determină în mod limitativ cazurile în care procurorul poate interveni în procesul civil. Pentru o reglementare asemănătoare, A se vedea şi art. 129-131 C.proc.civ. venezuelean. 245

Instanţa supremă a pronunţat şi o soluţie contrară celei adoptate prin decizia instanţei constituţionale la care ne-am referit în text. A se vedea în acest sens C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 935/1996, B.J.C.D. 1996, p. 325-326. 246

A se vedea, pentru o critică a caracterului restrictiv al actualei reglementări, I.V. Brisc, Pornirea şi exercitarea de către procuror a acţiunii civile, Dreptul nr. 6/2005, p. 153-154.247

A se vedea în sensul că procurorul este îndreptăţit să promoveze şi o acţiune de divorţ, R.M. Trif, Participarea procurorului în procesele de divorţ. Legitimare procesuală activă, B.C.A. nr. Pilot, p. 35-36. A se vedea pentru unele nuanţări, I. Leş, Admisibilitatea exercitării acţiunilor strict personale de către procuror, C.J. nr. 4/2007, p. 76-81.248

Curtea Constituţională, Decizia nr. 71/2002, C.J. nr. 6/2002, p. 55.249

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 168: Participantii La Procesul Civill

A se vedea în acest sens: E. Poenaru, op. cit., p. 141; I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 218-219; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. I, p. 726.

6.4.2.

Intervenţia procurorului în procesul civil

A doua formă de participare a procurorului la activitatea judiciară este desemnată în literatura de specialitate şi prin termenul „intervenţie” 250 . Folosirea acestei formule nu ne poate conduce însă la identificarea intervenţiei procurorului în procesul civil cu intervenţia reglementată în art. 49 C.proc.civ. Dimpotrivă, de data aceasta conceptul de intervenţie are un caracter convenţional fiind folosit de doctrină pentru a exprima o formă concretă de participare a procurorului la activitatea judiciară.Cu toate acestea, distincţia dintre intervenţia facultativă şi obligatorie a procurorului la activitatea judiciară trebuie să fie păstrată în continuare. O atare distincţie este neîndoios sugerată chiar de art. 45 C.proc.civ., text care se referă la posibilitatea promovării acţiunii şi a participării la orice proces. Cazurile de participare obligatorie a procurorului în procesul civil sunt relativ reduse 251 . Cu titlu de exemplu menţionăm: participarea la soluţionarea contravenţiilor privind încălcarea unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, în acele cazuri în care contravenientul este reţinut, arestat sau minor [art. 13 alin. (2) din Legea nr. 61/1990]; participarea la punerea sau ridicarea interdicţiei (art. 32 şi 35 din Decretul nr. 32/1954); participarea la judecarea cererilor privind declararea dispariţiei sau a morţii (art. 36 din Decretul nr. 32/1954); participarea procurorului la soluţionarea cererilor de expropriere [art. 23 alin. (1) din Legea nr. 33/1994], participarea procurorului la soluţionarea cererilor de înregistrare a partidelor politice [art. 20 alin. (1) din Legea partidelor politice, nr. 14/2003] etc.Socotim că sintagma „intervenţia procurorului în procesul civil” poate fi folosită, în continuare, în acelaşi sens strict convenţional. Precizarea se impune deoarece art. 45 alin. (3) C.proc.civ., în redactarea dată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, se referă la posibilitatea procurorului de a „pune concluzii în orice proces civil”. Concluzia este corectă, după părerea noastră, dacă avem în vedere şi faptul că potrivit art. 45 alin. (4) C.proc.civ.: „În cazurile anume prevăzute de lege, participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii”. Prin urmare, legea se referă în acest text nu doar la o

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 169: Participantii La Procesul Civill

formală „punere de concluzii”, ci şi la participarea procurorului în acele cauze.De altfel, după părerea noastră, actuala formulă, folosită de art. 45 alin. (3) C.proc.civ. – text ce recurge, astfel cum am arătat, la sintagma „pune concluzii” – nu poate legitima soluţia limitării activităţii procesuale a procurorului la simpla sa prezenţă în instanţă şi la prezentarea finală a opiniei (concluziilor) Ministerului Public.Remarcăm şi redactarea extrem de clară a actualelor dispoziţii ale art. 45 alin. (3) C.proc.civ. cu privire la domeniul de acţiune al acestei forme de participare a procurorului în procesul civil. În toate situaţiile în care procurorul participă la activitatea judiciară acesta dobândeşte, aşa cum am arătat deja, calitatea de parte. După părerea noastră, procurorul poate formula cereri, invoca excepţii, propune dovezi în vederea stabilirii adevărului şi în finalul judecăţii poate prezenta propriile sale concluzii cu privire la faptele cauzei şi la aplicarea legii. Procurorul trebuie să aibă un rol activ şi să contribuie la aflarea adevărului în procesul civil. Numai în acest fel se poate realiza tocmai finalitatea avută în vedere de art. 45 alin. (3) C.proc.civ., privitoare la apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.Procurorul urmează să pună concluzii după părţile principale. Concluziile procurorului se prezintă în mod obişnuit în formă orală. Dar, ca oricare dintre părţi, procurorul poate uza şi de dreptul de a formula concluzii scrise. În acest context se impune şi precizarea că el nu poate uza de unele drepturi recunoscute numai părţilor principale, cum ar fi modificarea cererii de chemare în judecată, renunţarea la judecată şi renunţarea la dreptul subiectiv. Desigur, în acest context avem în vedere intervenţia procurorului în procesul civil, iar nu exercitarea acţiunii civile de către acesta; în acest din urmă caz, procurorul ar putea să modifice cererea de chemare în judecată sau să renunţe la judecată.În toate cazurile în care participarea procurorului în procesul civil este obligatorie, nerespectarea normei care impune o atare intervenţie determină nulitatea hotărârii pronunţate de către instanţă.

250

V. Negru, D. Radu, op. cit., p. 76251

A se vedea pentru amănunte: C. Gîrbaci, Cadrul actual al activităţii procesual civile a procurorului, Dreptul nr. 10-11/1994, p. 100-101; P. Pantea, Participarea procurorului în procesul civil, Dreptul nr. 2/1995, p. 32-37; Gh. Voinea, loc. cit., p. 76-77.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 170: Participantii La Procesul Civill

6.4.3.

Exercitarea căilor de atac de către procuror

Dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac este consacrat în mod expres în art. 45 alin. (4) C.proc.civ., dar şi în art. 63 lit. f) şi în art. 68 din Legea nr. 304/2004. Din analiza acestor dispoziţii legale nu rezultă nicio limitare în ceea ce priveşte dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac. Mai mult, art. 45 alin. (4) C.proc.civ., în redactarea actuală, se referă la posibilitatea exercitării căilor de atac „împotriva oricăror hotărâri” 252 . Deosebit de semnificative sunt şi noile dispoziţii ale art. 68 din Legea nr. 304/2004. Potrivit acestui text: „Procurorul exercită, în condiţiile legii, căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti pe care le consideră netemeinice şi nelegale”.Prin urmare, legea are în vedere dreptul procurorului de a exercita, la fel ca părţile principale, calea de atac a apelului şi recursului. Uneori însă legea noastră procesuală instituie condiţii speciale pentru exercitarea căilor de atac pentru procuror. Aşa este cazul termenului de apel care, spre deosebire de dreptul comun, pentru procuror curge de la pronunţarea hotărârii, în afară de cazurile în care a participat la soluţionarea cauzei, când termenul curge de la comunicare [art. 284 alin. (4) C.proc.civ.]. Procurorul poate exercita de asemenea şi căile extraordinare de atac de retractare; revizuirea şi contestaţia în anulare.Exercitarea căilor de atac de către procuror nu este condiţionată de promovarea acţiunii sau de intervenţia sa în proces. Apreciem, în acord şi cu alţi autori 253 , că această soluţie este conformă cu litera legii. De lege ferenda, apreciem însă că ar putea fi preconizată o anumită restrângere a dreptului procurorului de a exercita căile de atac. Totuşi, dorim să subliniem că actuala reglementare privind exercitarea căilor legale de atac de către procuror are o justificare temeinică. Ea constă în necesitatea salvgardării ordinii publice şi în consolidarea prestigiului justiţiei. O hotărâre judecătorească, prin rezonanţele sale sociale, umane şi etice nu constituie „o afacere” exclusivă a părţilor. Întreaga societate este interesată în apărarea ordinii şi disciplinei sociale, iar exercitarea căilor de atac de către procuror reprezintă unul din mijloacele eficiente de apărare a intereselor generale ale societăţii. Totuşi, aceste considerente doctrinare nu pot fi absolutizate. O reglementare care recunoaşte un drept nelimitat de promovare a căilor de atac de către procuror ar putea conduce şi la un exerciţiu abuziv al dreptului. Aşa fiind, ne întrebăm dacă într-o acţiune în stabilirea masei succesorale, într-o acţiune în pretenţii sau într-o acţiune posesorie se justifică

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 171: Participantii La Procesul Civill

exercitarea căilor legale de atac de către procuror. De aceea, apreciem că exerciţiul căilor de atac de către procuror ar trebui să fie restrâns la acele împrejurări în care se constată nesocotirea unor norme de ordine publică.În finalul acestor consideraţii precizăm că procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îi este recunoscută legitimarea procesuală şi în ceea ce priveşte exercitarea căii extraordinare de atac a recursului în interesul legii.

252

A se vedea de asemenea V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, Modificările aduse Codului de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 (I), Dreptul nr. 1/2001, p. 11.253

V.M. Ciobanu, vol. I, p. 359; N.L. Pîrvu, Cu privire la poziţia procurorului în procesul civil actual, Buletin ştiinţific nr. 5, Fundaţia de Ştiinţă şi Cultură „Moldova”, Universitatea „Mihail Kogălniceanu” Iaşi, Ed. „Cugetarea”, Iaşi, 1996, p. 85; Gh. Voinea, loc. cit., p. 77-78.

6.4.4.

Participarea procurorului la activitatea de executare silită

Dreptul procurorului de a participa în această fază a procesului civil este statornicit tot în art. 45 alin. (4) C.proc.civ. Modul de redactare a acestui text ar putea conduce, astfel cum s-a observat deja, la opinii diferite. Într-adevăr, art. 45 se referă doar la posibilitatea de a cere, în condiţiile legii, punerea în executare a hotărârii. De aici s-ar putea trage concluzia că procurorul poate solicita doar declanşarea executării silite, dar nu poate participa la alte activităţi procesuale specifice executării silite. O asemenea limitare nu rezultă din nicio dispoziţie a legii 254 .Observăm că art. 27 lit. g) din Legea nr. 92/1992 conţinea o formulare mai largă care justifica o altă concluzie. Potrivit acestui text Ministerul Public avea şi sarcina de a supraveghea respectarea legii „în activitatea de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii”. Legea nr. 304/2004, în art. 63, nu mai reiterează aceste prevederi legale. Cu toate acestea, socotim că procurorul poate exercita şi contestaţia la executare pentru a solicita instanţei competente să dispună măsuri concrete pentru respectarea legii în activitatea execuţională. O atare soluţie se impune, în mod logic, cel puţin în acele situaţii în care procurorului îi este recunoscut

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck

Page 172: Participantii La Procesul Civill

şi dreptul de a promova acţiunea civilă. De asemenea, procurorul va putea pune concluzii cu prilejul dezbaterilor judiciare declanşate prin formularea unor contestaţii la executare de către părţile principale 255 .Dreptul procurorului de a solicita punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti este restrâns, în mod considerabil, prin noua redactare a art. 45 alin. (4) C.proc.civ. 256 Acest text limitează dreptul procurorului numai la punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea persoanelor prevăzute în alin. (1). Prin urmare, în alte situaţii procurorul nu poate solicita punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti. Soluţia ni se pare firească căci nu i se poate acorda procurorului mai multe drepturi în materia executării silite decât cele recunoscute în legătură cu exerciţiul însuşi al acţiunii civile.

254

V.M. Ciobanu, vol. I, p. 360. 255

A se vedea I. Leş, Participarea părţilor în procesul civil, p. 237-238. A se vedea de asemenea: I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. C.H. Beck, 2007, vol. II, p. 730; G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, p. 227.256

V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae, op. cit., p. 11.

  Toate drepturile rezervate. © 2011 Legalis - un produs al Editurii C.H. Beck