Cursul 1

ESTROZA

Este o rinosinuzită parazitară cronică, cu evoluţie sezonieră, caracterizată prin strănut, jetaj mucopurulent şi sindrom nervos.

Etiologie La ovine parazitează stadiile larvare (L1, L2 şi L3) ale insectei Oestrus ovis.Insecta adultă – 10-12 mm lungime, culoarea a corpului gri-gălbuie, aparat bucal atrofiat

(nu se hrăneşte pe durata vieţii de adult), aripi transparente. Este activă din a doua jumătate a lunii mai şi trăieşte circa 15 zile.

Stadiile larvare (parazitare) sunt asemănătoare morfologic, dar au culoare şi dimensiuni diferite: L1 – 0,6-0,8 mm, culoare albicioasă L2 – 2-5 mm, culoare cenuşie-maronie L3 – 16-20 mm, culoare cenuşie maronie Toate larvele sunt oval-alungite, au corpul segmentat (11 segmente) şi orificiu bucal în regiunea

cefalică, prevăzut cu două mandibule sub formă de cârligeNimfele, ca şi adulţii, sunt un stadiu neparazitar.Alte specii: Rhinoestrus purpureus – parazitează la ecvine Cephalopina titillator – parazitează la cămilă Cephenemyia trompe – parazitează la ren Pharingomyia picta – parazitează la cerb, căprior, muflon

Ciclul biologicFemelele şi masculii se acuplează imediat după emerjarea din pupă, după care masculii

mor. Femelele fecundate se retrag sub frunze, pietre sau alte suporturi timp de 2-3 săptămâni (interval necesar pentru maturarea larvelor), după care vor zbura şi vor depune până la 220 de larve 1 în jurul orificiilor nazale ale oilor.

L1 migrează activ şi ajung în cavităţile nazale unde se fixează cu ajutorul aparatului bucal. Unele larve mai mobile ajung chiar în sinusurile frontale. În cele două locaţii, L1 năpârlesc de două ori, rezultând L2 şi L3, durata totală a stadiului larvar fiind de 9-11 luni.

L3 ajung apoi pe sol (activ sau pasiv), unde se transformă în nimfe (stadiu care durează 30-50 de zile), din acestea rezultând adulţii

Epidemiologie Estroza este o boală semnalată pe toate continentele. În zonele temperate boala este mai

frecventă în sezonul de iarnă.Infestarea ovinelor se realizează din primăvară până în toamnă, perioadă ce corespunde

activităţii adultelor.Densitatea insectelor adulte este influenţată de intensivitatea şi extensivitatea infestării

ovinelor. În ţara noastră, Oestrus ovis are doar o generaţie pe an.Estroza afectează animalele de orice vârstă, dar mieii sunt cei mai sensibili. Morbiditatea

la ovine poate fi de 20-80%.

1

Dinamica populaţiei de insecte este influenţată de factori ecologici, astfel că primăverile reci şi verile ploioase au efect negativ asupra emerjării şi pontei femelelor.

Estroza are o prevalenţă mai ridicată în vestul, estul şi sud-estul României.Ordinea descrescătoare a receptivităţii este: ovine, caprine, căprior, câine şi om.

Patogeneză Larvele acţionează:

mecanico-iritativ – prin mişcările lor şi datorită spinilor cuticulari inflamator – în cazul prezenţei unui număr mare de larve se instalează inflamaţia mucoasei

nazale şi sinusale, cu caracter de la cataral la mucopurulent inoculator – favorizează infecţia cu Listeria monocitogenes la ovine

Adulţii provoacă disconfort şi agitaţia animalelor.

Leziunile variază în funcţie de numărul de larve: vara, de regulă, apare rinita catarală iarna se instalează rinosinuzita catarală sau mucopurulentă se mai constată eroziuni şi ulcere la locul de fixare al larvelor rarefierea oaselor nazale (probabil datorită iritaţiilor permanente şi a toxinelor elaborate

de larve)

SimptomeÎn faza de zbor a adultelor – animalele sunt neliniştite, scutură frecvent capul, stau cu

botul aproape de sol, se retrag în zonele umbroase şi slăbesc în timp.În intervalul iunie-iulie – evoluează rinita estivală, manifestată clinic prin strănut repetat,

mişcări de debarasare ale capului, jetaj mucopurulent, cruste nazale, tuse, frecarea botului de sol.În perioada de iarnă, atunci când larvele au ajuns în sinusuri, evoluează sinuzita

hibernală. Manifestări clinice – mers neregulat, nistagmus, tulburări de orientare (de unde şi denumirea de falsă căpială), mişcări în manej cu capul ridicat, jetaj mucopurulent, epistaxis, cornaj, strănut. Complicaţii – bronhopneumonii sau infecţii supraadăugate

Diagnosticul se bazează pe: datele epizootologice – sezonul de apariţie, existenţa cazurilor anterioare, zona de dispunere a

fermei semnele clinice – strănutul, rinosinuzitele, mersul în manej cu capul ridicat (cele mai

importante semne) examenul necropsic – care este edificator examenul serologic – ELISA, hemaglutinarea pasivă, intradermoreacţia

Diagnosticul terapeutic constă în administrarea de substanţe larvicide la animalele presupus infestate, urmată de aplicarea la acestea a unor măşti de tifon (permit recoltarea larvelor moarte).

Diagnosticul diferenţial se va face faţă de cenuroză, listerioză, rinite afrigore şi de praf.

Prognosticul este favorabil în cazul unui diagnostic stabilit corect şi rezervat spre grav în cazul neprecizării diagnosticului sau a intervenţiei complicaţiilor.

Tratament Avermectine – 0,2 mg/kg s.c sau i.m.

2

Closantel - 10 mg/kg per os (eficacitate 96-100%) Rafoxanid – 7,5 mg/kg per os Triclabendazol – 5 mg/kg per os (perioadă de aşteptare pentru carne de 21 de zile) Neguvon sol. 10% - 70-80 mg/kg per os + atropină sol. 0,15% Nitroxinil – 20 mg/kg s.c. (eficient contra L1 şi L2)

ProfilaxieSe bazează pe efectuarea de tratamente în perioada de toamnă (în octombrie-noiembrie;

sunt cele mai eficiente) şi vara (limitează semnele clinice). De regulă se fac două tratamente la interval de două luni.

Măsuri igienico-profilactice: evitarea păşunatului în orele calde creşterea separată a tineretului de adulte (pe păşuni dispuse la câţiva kilometri distanţă) efectuarea periodică a dezinsecţiei în sezonul de păşunat (saivane, padocuri, ocoale) lucrări agrotehnice pe păşuni – distrug nimfele din sol

MIAZELE CUTANATE

Miazele cutanate sunt parazitoze sezoniere care afectează ovinele (mai rar alte specii), cu evoluţie acută, manifestată prin eroziuni şi plăgi cutanate pruriginoase, depilaţii şi tulburări generale grave produse de formele larvare ale unor diptere miazigene.

Etiologie Agenţii etiologici ai miazelor la ovine sunt clasificaţi în două mari grupe:

diptere califoride (au corpul verde albăstrui, cu reflexe metalice) – din care fac parte genurile Lucilia (L. sericata, Caliphora (C. erythrocephala) şi Chrysomyia (C. bezziana)

diptere sarcofagide (cu corpul cenuşiu; „muştele de carne”) – din care fac parte genurile Sarcophaga (S. carnaria) şi Wohlfahrtia (W. magnifica)

Larvele acestor diptere au corpul cilindric, segmentat, oval, ascuţit anterior şi prevăzut cu aparat bucal format din 1-2 perechi de mandibule. Culoarea L1 şi L2 este alb-crem, iar a L3 neagră.

Adulţii au aparatul bucal adaptat pentru lins şi supt. Dimensiunile variază între 6 şi 16 mm lungime. Culoarea corpului acestora variază de la un gen la altul, de exemplu:

genul Lucilia are culoare verde, cu reflexe metalice genul Caliphora – culoare albastră genul Sarcophaga – culoare neagrăDipterele adulte pot avea tip de hrănire vegetarian, coprofag sau sarcofag.

Ciclul biologicDupă fecundare, femelele se hrănesc intens în vederea ovogenezei, după care depun ouăle

(dipterele sarcofagide sunt larvipare) pe pielea lezionată sau intactă. După circa 24 de ore rezultă L1 de culoare lăptoasă, iar după 1-2 zile năpârlesc, rezultând

L2. Durata Stadiului de larvă 2 este de circa 7 zile, apoi acestea năpârlind şi dând naştere la L3

3

(de 10-15 mm lungime). L3 cad pe sol şi se transformă în nimfe din care, după circa o săptămână, rezultă adulţii.

În funcţie de biotopul în care depun ouăle, dipterele se clasifică în 3 grupe: miazigene primare – depun ouăle pe pielea intactă – dipterele din genurile Lucilia şi

Caliphora miazigene secundare – depun ouăle pe pielea lezionată de larvele dipterelor miazigene

primare – dipterele din genurile Chrysomyia şi Sarcophaga miazigene terţiare – complică leziunile cutanate prin depunerea facultativă a ouălor –

diptere din genul Musca

EpidemiologieMiazele cutanate apar mai ales la oile cu lână fină, dar şi la alte specii – bovine, caprine,

ecvine, canide şi feline.Evoluţia parazitozei este sezonieră, incidenţa maximă fiind în sezonul cald (vară-toamnă).Oile adulte şi berbecuţii sunt mai puţin afectaţi deoarece se pare că lâna acestora are

umiditate mai redusă.Factori favorizanţi: operaţii chirurgicale defectuoase (codotomii) microleziunile rezultate în urma tunderii diareea cronică acariozele statusul igienic precar al pielii şi lânii

Cursul 2

Patogeneză Larvele

saliva acestora are acţiune histolitică şi necrozantă; produc iritaţie, eritem, eroziuni, necroze, tunelizarea epidermului, sfacelarea pielii

necrozate

SimptomeModificări de comportament:

agitaţie, bătaie din picioare mişcări repetate din coadă prurit, se muşcă de zonele afectate

Leziuni ale pielii şi părului : depilaţii, eroziuni şi congestii necroze cutanate păr sau lână murdară, urât mirositoare numeroase larve mobile

După localizarea plăgii miazigene se disting:1. Miaza corpului – cu localizare în regiunea grebănului şi dorso-lombară2. Miaza pericodală – la baza cozii, perianal şi perivulvar3. Miaza capului

4

4. Miaza pericornuală5. Miaza prepuţială – cea mai frecventă formă de miază cutanată6. Miaza ugerului7. Miaza plăgilor8. Miaza de amputaţie

Diagnostic - examenul clinic este edificator (se evidenţiază larvele în plagă).

Prognostic În faza de debut este favorabil; în complicaţii este rezervat spre grav.

TratamentSe vor asocia substanţele insecticide cu tratamentul simptomatic şi tratamentul

chirurgical.Insecticide:

Neguvon 0,2-0,5% Diazinon 0,04% Neocidol 0,5% Cipermetrin 1‰ Avermectine

După debridarea chirurgicală se aplică local spray-uri cu antibiotice, sulfamide.

Profilaxie Combaterea umezelii lânii (produs B26, sicativ) Tratarea enteritelor diareice şi a plăgilor cutanate Pulverizarea insecticidelor pe cadavre şi materii organice în descompunere, dar şi

pe corpul animalelor Tunderea lânii din jurul cozii înainte de fătare Folosirea regulatorilor de creştere (deflubenzuron) Scurtarea cozii (sub 6 cm de comisura vulvei) Imunizarea oilor (antigene larvare extrase din L3 de L. cuprina) Selecţia genetică a ovinelor rezistente la miază

Cursul 3

HIPODERMOZA

Miază cronică subcutanată a bovinelor tinere, contractată la păşune, produsă de larvele dipterelor Hypoderma bovis şi H. lineatum.

Parazitoza produce pagube prin deteriorarea pieilor, reducerea sporului, scăderea producţiei de lapte.

Etiologie H. bovis

5

La bovinele domestice

La căprioare

H. lineatum H. diana H. actaeon

L1, L2 şi L3 sunt stadiile parazite, iar nimfele şi adulţii nu parazitează.Larvele 1 măsoară 0,5-1 mm, sunt albe, au corpul segmentat, cu spini. Orificiul oral este

prevăzut cu două mandibule. Au respiraţie anaerobă.Larvele 2 măsoară 10-15 mm, sunt alb-gălbui şi aerobe.Larvele 3 au 20-22 mm, sunt castanii negricioase şi aerobe.Nimfele sunt asemănătoare cu larvele 3.Adulţii – masculul are 11-13 mm, iar femela 15-17 mm; aparatul bucal este rudimentar,

motiv pentru care nu se hrănesc. Femelele depun ouăle fără a se hrăni (parazitism protelian). Adulţii au corpul masiv, păros, negru-cafeniu şi cu perişori alb-gălbui.

Ouăle – gălbui, 1 x 0,2 mm, pediculate la un capăt.

Ciclul biologicFemelele depun ouăle pe animal (H. bovis din zbor, iar H. lineatum după aşezarea pe

corpul acestuia), iar larvele 1 eclozează în circa 5-6 zile. L1 traversează pielea sau trec în ţesutul conjunctiv subcutanat prin foliculul pilos. Ele migrează prin acest ţesut şi ajung în canalul rahidian după 5-6 luni, după care trec în zona dorso-lombară unde perforează pielea şi apoi năpârlesc, rezultând L2. După alte 2 luni năpârlesc şi acestea, rezultând L3 care cad apoi pe sol şi se transformă în nimfe. După circa 1 lună din nimfe rezultă adulţii, care trăiesc 7-14 zile.

Larvele 1 au tubul digestiv înfundat, dar glandele esofagiene secretă enzime cu ajutorul cărora digeră ţesuturile pe care le traversează în migrare. Aceste enzime poartă numele de hipodermine şi sunt în număr de trei, notate cu A, B şi C. Hipodermina C este cea mai antigenică. Aceste hipodermine sunt degradate în tubul digestiv al larvei şi reabsorbite.

Caractere epidemiologiceEste o ectoparazitoză sezonieră a bovinelor din emisfera boreală. Dipterul nu se reproduce

în zonele arctice, subarctice şi tropicale.În România frecvenţa bolii este mai mare în zonele subcarpatice, iar în sud incidenţa este

redusă.Adulţii de H. bovis atacă animalele pe păşune, dar şi în padocuri. Ambele specii de

Hypoderma preferă animalele tinere (1-3 ani).Există rase foarte receptive (Holstein, Jersey), dar şi rezistente (Sahival).Într-un an se formează doar o singură generaţie de paraziţi, iar iernarea se face în stadiul

de larvă.

Patogeneză, simptome şi leziuniFemelele adulte de H. bovis determină agitarea şi fuga animalelor, scăderea producţiilor şi

chiar accidente (fracturi).Larvele acţionează prin:

Traumatizarea şi perforarea pielii (L1 şi L2) Hipoderminele A şi B – inhibă reacţia inflamatorie şi de apărare a gazdei Hipodermina C – favorizează progresarea larvei în ţesuturi L2 şi L3 – determină reacţie inflamatorie de tip granulomatos (noduli subcutanaţi

cu dimensiuni până la cele ale unui ou de porumbel care conţin larva înglobată într-o magmă purulentă; puroiul se poate usca şi apar cruste mari, aderente)

6

Toate larvele produc proteaze, colagenaze cu proprietăţi antigenice care determină formarea de anticorpi şi chiar şoc anafilactic

Pătrunderea L1 în canalul rahidian – pareze, paralizii Pătrunderea L1 în ţesutul conjunctiv din zona dorso-lombară – noduli hipodermici

(în ianuarie-februarie), cu dimensiuni de la un bob de porumb la ou de găină Suprainfectarea nodulilor – abcese purulente Infestaţie puternică – slăbire animal, diminuarea producţiilor

Diagnosticul se stabileşte mai ales prin examen clinic – prin palpare bisăptămânală din luna ianuarie până în august.

Diagnosticul imunologic – hemaglutinarea pasivă, imunoelectroforeza, ELISA din ser şi lactoser (în faza iniţială a bolii: decembrie-aprilie).

Tratament Se realizează conform Planului Tehnic al Acţiunilor Sanitar Veterinare care prevede:

Tratamente de toamnă – pentru L1

Tratamente de primăvară – pentru L2 şi L3

ORGANOFOSFORICE (după dietă prealabilă şi măsuri de securitate pentru personal; aerisirea adăpostului după tratament; Nu la gestante în ultima treime a gestaţiei)

Neguvon 2% (6% pentru tratamentul de toamnă) Clorofos 3% Triclorfon 2% - 300-500 ml/animal

AVERMECTINE – 0,2-0,3 mg/kg s.c. sau i.m.; o singură administrare asigură un succes de 99-100%.

Organofosforicele determină reacţii toxice. Antidotul este Atropina 0,3-0,5 mg/kg. Dacă survine şocul anafilactic (de regulă şa 4-12 ore de la tratament) se administrează corticosteroizi, antihistamnice şi analeptice cardio-respiratorii.

În cazul parezelor şi paraliziilor – B1, B6 şi tratament simptomatic.

Combatere Adulţi:

Combatere chimică – aspersări cu soluţii insecticide pe corpul animalelor Combatere biologică – prin hibrizare interspecifică

Nimfe: Combatere biologică – cu păsări pe păşune (găini, curei) Combatere chimică – cianamidă de calciu

Imunoprofilaxie – vaccin din proteine purificate de L1 de H. bovis şi H. lineatum.

Cursul 4

GASTEROFILOZA

7

Miază cronică, specifică ecvinelor, care se manifestă prin tulburări digestive, cutanate şi generale.

Etiologie – Fam. Gasterophilidae, genul Gasterophilus, cu speciile: G. intestinalis G. pecorum G. haemorroidalis – stomac, rect G. veterinus G. nigricornis G. inermis

Parazitează doar stadiile larvare (L1, L2, L3).Adulţii măsoară 9-16 mm lungime, au corpul păros, de culoare ruginie şi cu pete cafenii,

abdomenul este gălbui, iar aripile sunt transparente.Morfologia larvelor este asemănătoare, diferind doar dimensiunile (de la 0,8-1 mm

lungime cât măsoară L1, la 13-15 mm cât pot atinge L3). Corpul larvelor este segmentat (9 segmente), iar segmentul cefalic este prevăzut cu un aparat bucal format din două mandibule lungi.

Ciclul biologicFemelele au o activitate intensă din lunile iunie până în septembrie, când depun ouăle pe

corpul animalelor sau pe furaje (G. Pecorum). După 7-12 zile eclozează L1 care ajung în cavitatea orală a gazdelor în mod activ sau pasiv (preluate cu furajele). Aici pătrund în mucoasă şi stau 1 lună de zile, după care năpârlesc. Larvele 2 rezultate migrează în stomac, duoden sau rect unde năpârlesc, rezultând L3. Acestea sunt eliminate şi se transformă în nimfe pe sol, din acestea apărând adulţii.

Stadiul larvar durează 9-11 luni, iar stadiul de L2 şi L3 7-9 luni. Stadiul de nimfă durează 3-4 săptămâni, iar viaţa adulţilor este de 8-14 zile. Ponta are loc în zilele călduroase, însorite.

Ouăle rezistă 40-96 de zile.

Epidemiologie Este o boală răspândită pe tot globul, în România fiind mai frecventă în S-E.Sursa de paraziţi – cabalinele infestate. În unele regiuni prevalenţa este de 48%. Contaminarea se realizează vara la păşune sau la muncă, dar şi prin consum de furaje.Receptivitatea este aceeaşi la toate categoriile de vârstă, sex şi rasă.

Patogeneză şi leziuniFemelele adulte provoacă neliniştea animalelor.Larvele:

Acţiune mecanică iritativă – determină stomatită, faringită, ulcere orale, ulcere profunde, hemoragice în stomac, duoden;

Acţiune obstructivă – în localizarea pilorică sau duodenală Acţiune inoculatoare – bacterii, virusuri, miceţi

Histopatologic se constată edemul mucoasei gastrice şi infiltraţie eozinofilică în corion şi submucoasă.

8

– stomac

– duoden

Simptome Gasterofiloza este o boală cu evoluţie cronică. Din punct de vedere evolutiv, se constată

patru forme: Gasterofiloza obrajilor Gasterofiloza bucofaringiană Gasterofiloza gastroduodenală Gasterofiloza rectală

Gasterofiloza obrajilor se manifestă clinic prin prurit, traiecte depilate pe obraji şi la comisura buzelor, semne care se atenuează spre toamnă.

Gasterofiloza bucofaringiană se caracterizează prin prezenţa unor galerii sinuoase la nivelul mucoasei orale, precum şi a unor ulcere gingivale şi linguale care determină tulburări de prehensiune, masticaţie şi deglutiţie. Consecutiv acestora, animalele slăbesc şi scade randamentul de muncă.

Gasterofiloza gastroduodenală evoluează insidios, într-o primă fază constatându-se inapetenţă şi anemie, ca apoi să se manifeste sindromul de colică, oboseala şi hiperhidroza la efort uşor, şi chiar ruperea stomacului (datorită obstrucţiei pilorice), cu moartea animalului.

Gasterofiloza rectală evoluează clinic cu defecări repetate, tenesme, prolaps rectal (permite evidenţierea larvelor).

DiagnosticulPoate fi suspicionat pe baza semnelor clinice şi se confirmă după identificarea larvelor în

fecale. În acest scop se poate institui un tratament specific cu organofosforice sau Avermectine, iar la câteva ore posttratament se vor examina fecalele.

Diagnosticul diferenţial se va face faţă de dermatomicoze, râie şi stomatite, glosite, faringite, dilataţie gastrică sau sindrom de colici cu altă etiologie.

Prognosticul este favorabil în infestaţiile uşoare şi grav în cele masive (se poate produce moarte animalului datorită rupturii gastrice sau a prolapsului rectal nedepistat la timp).

Tratament Neguvon

în forma gastroduodenală - 30-40 mg/kg per os, cu sonda naso-esofagiană în forma bucofaringiană şi în gasterofiloza obrajilor – aplicaţii locale cu sol. 2% în forma rectală – clisme cu soluţie 1‰

Dichlorvos – 40 mg/kg per os, după o dietă alimentară ante- şi posttratament Equalan – 0,2 mg/kg per os (mai ales în caz de poliparazitism) Mebendazol + Triclorfon – 20 mg + 30 mg/kg per os Oxibendazol + Triclorfon – 10 mg + 30 mg/kg per os

ProfilaxieÎn zonele endemice se fac două tratamente profilactice: unul în octombrie-noiembrie, după intrarea în stabulaţie al doilea primăvara, cu 10-14 zile înainte de scoaterea la păşune

9

Evoluează vara – toamna

Evoluează iarna - primăvara

În perioada verii se vor efectua aplicaţii periodice (la interval de 7-14 zile) cu soluţii insecticide organofosforice sau repelente pe corpul animalelor.

CIMICIDELE (PLOŞNIŢELE)

Familia Cimicidae cuprinde 23 de genuri şi 91 de specii prezente în emisfera nordică.

Etiologie – genul Cimex1. Cimex lectularius - ploşniţa de patAdulţii măsoară 4-6 mm şi au corpul turtit dorso-ventral. Capul este aplatizat, pentagonal şi orientat ventral şi posterior (hipognat), formând un

unghi ascuţit cu axul longitudinal al corpului. Antenele sunt formate din 4 segmente. Ochii sunt compuşi. Aparatul bucal (labium) este alcătuit din două mandibule şi două maxile care delimitează un canal alimentar şi salivar.

Toracele este alcătuit din 3 segmente – pretoracele (pronotum), care este mai dezvoltat; mezotoracele care prezintă două hemielitre şi metatoracele pe a cărui faţă ventrală de inseră trei perechi de picioare. Pe ultima pereche de picioare se deschide canalul unei glande odorante (secreţia are efect repelent pentru dăunători).

Abdomenul este oval, mai ascuţit la masculi, şi este compus din 11 segmente din care 8 sunt vizibile. Aparatul genital mascul este asimetric şi este constituit dintr-un spicul orientat spre stânga. Aparatul genital femel este dispus ventral pe abdomen şi este format dintr-o pungă copulatoare (organul Ribaga-Berlese). Ultimul segment abdominal este conul anal, care se deschide prin orificiul anal.

2. Cimex columbarius – ploşniţa porumbeilor. Are dimensiuni mai mici decât precedenta.3. Cimex hemipterus – ploşniţa de pat în regiunea tropicală. Parazitează la om, păsări şi

lilieci.4. Cimex pepistrelli – parazitează la lilieci.5. Leptocimex boueti – parazitează la om şi la lilieci în Africa de Vest.6. Oeciacus hirundinis – parazitează la rândunică şi la om.

Ciclul biologicFemela şi masculul se împerechează o singură dată. Cea mai mare parte a

spermatozoizilor depuşi în organul Ribaga sunt digeraţi de celulele amiboide care alcătuiesc organul Berlese, iar produşii rezultaţi stimulează maturarea ovarelor (care sunt imature în momentul acuplării). Spermatozoizii rămaşi traversează organul Ribaga şi ajung în spermateci, unde fecundează toate ovulele femelei, rezultând ouăle.

Ouăle sunt depuse de obicei în pachete de 10-50, fixate la substrat cu ajutorul unei substanţe lipicioase. Ecloziunea are loc după cel puţin 3 zile de la depunerea ouălor (putând să se producă şi după mai multe luni sau 1 an).

După ecloziune urmează 5 stadii nimfale (larvare), separate de câte o năpârlire. Fiecare năpârlire este precedată obligatoriu de hrănire. Toate stadiile larvare sunt asemănătoare morfologic cu adulţii, cu excepţia organelor genitale şi a aripilor vestigiale, ploşniţele fiind insecte cu metamorfoză incompletă.

10

În condiţii favorabile, stadiul de adult este atins la 8-13 săptămâni de la ecloziune. La 24 de ore după transformare, adulţii se hrănesc, se acuplează, şi la 5-6 zile de la prânzul sanguin femela începe să depună ouă.

Epidemiologie Numărul de ouă depuse creşte o dată cu creşterea cantităţii de sânge ingerate de femelă.Ecloziunea şi dezvoltarea larvară sunt influenţate de temperatură:

larvele nu eclozionează la temperaturi sub 14oC la 27-30oC durata dezvoltării este scurtată cu cel puţin 7 zile la 37oC dezvoltarea încetează la 44oC se produce moartea insectelor în mai puţin de o oră

Prolificitatea femelei este influenţată de hrănire. O femelă depune pe zi 1-5 ouă, estimându-se un total de circa 200 de ouă până la moartea sa.

Longevitatea ploşniţelor de pat, în condiţii de laborator (la 23oC şi cu hrană suficientă) este de 9-18 luni.

Succesiunea generaţiilor la Cimex lectularius: la 61 de zile la temperatura camerei (23oC) la 236 de zile la 15oC

Perioadele de inaniţie sunt suportate în funcţie de temperatura mediului ambiant şi de stadiul în care se găseşte insecta:

4 luni la 23oC 8 luni la 18oC 70 de zile nimfa

În timpul inaniţiei femelele nu depun ouă, iar nimfele nu năpârlesc.Specificitatea de gazdă nu este strictă – C. lectularius poate parazita fără nici o problemă

la păsări, iar C. columbarius poate preleva sânge şi de la om.Depistarea gazdelor se face prin sesizarea căldurii corporale şi a bioxidului de carbon

eliminat de aceasta.Agregarea şi dispersarea ploşniţelor este posibilă datorită secreţiei unor feromoni de

agregare şi de alarmă.Transmiterea ploşniţelor de la un adăpost la altul se face pasiv (transportarea lor pe

ustensile) sau chiar activ (prin deplasarea lor, dacă adăposturile sunt apropiate). Ploşniţele se deplasează uşor pe suprafeţe rugoase (pereţi de lemn sau tencuiţi, acoperişuri etc.), dar nu se pot deplasa pe suprafeţe netede şi lucioase (sticlă, metal lustruit), mai ales dacă sunt dispuse în plan vertical.

Ploşniţele atacă păsările de obicei noaptea (sunt lucifuge). Sunt insecte hematofage, iar saliva lor are proprietăţi anticoagulante. Digestia sângelui presupune şi eliminarea apei conţinută de acesta, care va fi vizibilă sub formă de mici picături negre sau maronii pe ouă, pereţi, ramele uşilor şi ferestrelor sau cofraje.

Cantitatea de sânge preluat la o priză poate depăşi de 4-6 ori greutatea iniţială a ploşniţei. Durata hrănirii este de circa 15 minute la adulţi şi 3 minute la nimfele de stadiul I. Toate ploşniţele se hrănesc o dată sau chiar de mai multe ori pentru fiecare stadiu nimfal şi de adult. C. lectularius se hrăneşte o dată pe săptămână vara şi de două ori pe lună primăvara şi toamna.

11

Cursul 5

Tablou clinicPăsările atacate sunt anemice, neliniştite, slăbesc progresiv, iar producţia de ouă scade.

Înţepătura ploşniţei este şi pruriginoasă, din cauza salivei. Păsările pot şi muri, mai ales după o „explozie” populaţională a cimicidelor.

La om s-au semnalat reacţii alergice, tulburări nervoase şi oboseală. Unii indivizi, foarte sensibili la înţepături, dezvoltă chiar o imunitate solidă dacă sunt expuşi la atacul ploşniţelor perioade îndelungate.

Cimicidele sunt incriminate şi în transmiterea unui număr mare de boli, printre care: hepatita B, febra recurentă, lepra, leishmanioza etc.

Combaterea ploşniţelor în fermele de păsări se bazează pe următoarele aspecte: cunoaşterea biologiei speciei implicate a nivelului de extindere în fermă şi a sensibilităţii la insecticidele utilizate (se efectuează periodic sau când există

suspiciunea apariţiei rezistenţei, prin metoda contactului tarsal)

Insecticide utilizate în combaterea ploşniţelor: Carbetox 0,5% - se aspersează pe cuibare şi paturi, pereţi, stâlpi de susţinere, uşi, în

camerele anexe ale halelor etc., cu repetare obligatorie la 8-15 zile Clorofos 3% - are remanenţă 1 săptămână Alfacron 2% - are remanenţă 1 săptămână

Este obligatorie: dezinsecţia repetată la intervale de 3 săptămâni pe toată durata ciclului de producţie (cu

excepţia ultimelor 2 săptămâni înainte de tăiere) înlocuirea periodică a insecticidelor dezinsecţia încăperilor anexe dezinsecţia cofrajelor şi a ustensilelor (gazarea în spaţii închise etanş cu hidrogen

fosforat)

CULICIDELE (ŢÂNŢARII)

Familia Culicidae cuprinde circa 300 de specii de ţânţari răspândite pe tot globul (de la nivelul mării până la altitudinea de 2500 m). Ţânţarii sunt vectori importanţi pentru o serie de agenţi etiologici cu importanţă pentru sănătatea omului, dar şi agenţi de disconfort.

Culicidele sunt specii holometabole, ele trecând, în dezvoltarea lor, prin stadiile de ou - larva - nimfă - adult. Primele trei stadii trăiesc în mediul acvatic, iar adulţii sunt insecte zburătoare foarte active.

O u ăle au o lungime de 0,60-0,75 mm. Variaţiile de formă, mărime şi de culoare sunt uneori folosite în taxonomie, în special pentru a diferenţia speciile de anofeli. Cele mai multe specii depun ouăle pe suprafaţa apei, ele plutind din cauza tensiunii superficiale sau graţie

12

prezenţei flotoarelor laterale sau apicale. Alte specii depun ouăle pe pământul umed sau pe suporturi plutitoare.

Larvele ţânţarilor sunt acvatice şi se dezvoltă trecând prin patru stadii, asemănătoare structural, dar diferite ca dimensiuni, despărţite de năpârliri. Capul este format de o placă chitinoasă mediană (frontoclipeu) şi două laterale (periclipeu, plăci epicraniene) care delimitează capsula cefalică. Piesele orale (labrum, labium, mandibule şi maxile) sunt specializate pentru sfărâmat. Pe plăcile epicraniene, pe piesele orale şi pe antene se găsesc peri. Antenele, la cele mai multe specii, sunt acoperite cu spini foarte mici.

Toracele este nedivizat, turtit dorso-ventral şi acoperiţi de numeroşi peri. Abdomenul este format din 9 segmente ornate cu peri. Pe segmentul 8 se deschid cele două orificii stigmatice, iar la capătul terminal al segmentului 9 se găseşte orificiul anal.

P u pele de ţânţari sunt mobile şi au formă de virgulă sau de semn de întrebare, format dintr-un cefalotorace globulos şi dintr-un abdomen recurbat. Pe cefalotorace se găsesc ochii, diferite apendice (antene, trompa, picioare, aripi) şi două cornete respiratorii. Abdomenul este mai îngust, format din 8 segmente şi terminat cu două palete înotătoare.

Adulţ i i au corpul de 5-20 mm, format distinct din cap, torace şi abdomen. Capul este mic, globulos, mobil. Are doi ochi compuşi din 400-500 omatidii. Antenele sunt formate din 15 articole la masculi şi din 16 la femele. Trompa (proboscis) este adaptată pentru înţepat şi supt la femele, iar la masculi componentele trompei sunt atrofiate în diferite grade. Piesele bucale (labrum-ul, hipofaringele, două mandibule şi două maxile) sunt aşezate într-un fel de jgheab sau teacă a labiumului. Aceste piese formează un fascicul perforator solidarizat datorită unei secreţii uleioase. Hipofaringele conţine canalul salivar, iar labrumul canalul alimentar.

Toracele este masiv, globulos, format prin sudarea a trei segmente pro-, mezo- şi metatorace, pe fiecare inserându-se câte o pereche de picioare. Pe al doilea segment (mezotorace) se inseră o pereche de aripi şi una de stigmate, iar pe ultimul (metatorace), o pereche de balansiere şi două de stigmate. Picioarele sunt alcătuite din 5 segmente, ultimul fiind prevăzut cu două gheare. Aripa este formată dintr-o membrană alară transparentă, cu nervuri longitudinale şi transversale care delimitează între ele celulele. Marginea posterioară a aripii este prevăzută franjuri solzoase.

Abdomenul este alcătuit din 10 segmente, dintre care doar 8 sunt vizibile la exterior. Fiecare dintre aceste segmente este format dintr-o parte dorsală (tergit) şi o parte ventrala (sternit) legate printr-o membrană laterală (pleure laterale). Ultimele segmente abdominale (9 şi 10) constituie apendicele genitale a căror morfologie este foarte complexă mai ales la masculi, la care poarta numele de hipopigiu.

Aparatul digestiv ocupă o mare parte din corpul insectei şi este compus din trei părţi denumite intestin anterior, mijlociu şi posterior:

intestinul anterior este format din faringe, esofag şi guşă intestinul mijlociu este reprezentat de stomac intestinul posterior cuprinde ileonul, colonul, ampula rectala cu papilele rectale şi anusul

Cavitatea generală sau hemocelul conţine un sânge incolor; circulaţia este asigurată de inima situată dorsal în abdomen. Funcţia sângelui este de a vehicula substanţele nutritive extrase din tubul digestiv, dar şi deşeurile ce vor fi eliminate prin tuburile Malpighi. Sângele nu are rolul de a transporta oxigenul care ajunge la ţesuturi printr-o reţea de trahei ramificate, cu originea în stigmatele respiratorii.

Sistemul nervos este constituit dintr-un ganglion supraesofagian de la care pleacă doua lungi cordoane nervoase cu ganglioni la fiecare segment al corpului (cap, torace şi abdomen) şi cu ramificaţii nervoase segmentale.

13

Aparatul reproducător este format, la femele, din două ovare ale căror oviducte se reunesc pentru a forma un conduct comun care se deschide în camera genitală sau în vagin. Tot aici se deschide canalul spermatecilor şi canalele celor două glande accesorii care secretă coaja ouălor.

Aparatul genital mascul este alcătuit din doua testicule cu canalele lor deferente care, unite, formează un canal ejaculator, o veziculă seminală şi glande accesorii.

Ciclul biologic Culicidele sunt diptere nematocere holometabole. Ele trec prin stadiile de dezvoltare de la

ou la adult (ou – larvă – nimfă – adult), între fiecare stadiu producându-se o năpârlire.Ieşirea larvelor din ouă se numeşte eclozionare, iar ieşirea adultului din exuvia pupală,

emerjare. Stadiile de ou, larvă şi nimfă se dezvoltă în mediul acvatic. Factorii climatici influenţează puternic evoluţia ţânţarilor.

Genul AedesÎnglobează 500-870 specii (în funcţie de autorul citat) răspândite în toate regiunile

globului. În ţara noastră s-au identificat până în prezent 19 specii.Sunt ţânţari de talie mijlocie (5-6 mm). Ouăle sunt alungite, negre, au coaja tare, sunt

foarte rezistente la îngheţ şi sunt depuse, de regulă, pe pământ umed sau pe vegetale. Larvele măsoară 1-200 mm şi sunt negricioase.

Speciile de Aedes trăiesc departe de aşezările umane sau de adăposturile de animale. Ajung însă, uneori, şi la acestea.

Unele specii sunt excelenţi vectori pentru virusuri, nematode şi filarii

Genul CulisetaCuprinde 40 de specii de ţânţari de talie mare (la noi s-au semnalat 6). Biotopurile de

pontă sunt în special mlaştinile. Ouăle sunt depuse în apă, mai multe la un loc, sub formă de bărcuţă. Larvele se hrănesc cu alge, iar adulţii se hrănesc pe mamiferele sălbatice şi, mai rar, pe păsări. Sunt adesea purtătoare de arbovirusuri.

Genul Culex Sunt considerate ca făcând parte din acest gen aproape 800 specii răspândite în lumea

întreagă, în special în regiunile tropicale şi subtropicale (în România au fost identificate 8 specii).Sunt specii de talie mică. Ouăle, de 0,7-1 mm, sunt depuse câte 200-300 la un loc,

aglutinate sub forma unei bărcuţe la suprafaţa apelor stătătoare din apropierea aşezărilor umane (bălţi, fose de gunoi, mlaştini, reţele de irigaţie, canale de evacuare etc.).

Iernează numai femelele fecundate în locuri adăpostite, cu umiditate crescută: grote, cămări, peşteri, reţele de canalizare etc.

În zonele mai reci femelele sunt predominant ornitofile, pe când în cele mai calde ele înţeapă şi mamiferele şi omul.

Genul Mansonia Cuprinde 25 specii, majoritatea tropicale şi subtropicale, la noi semnalându-se 2 specii.

Femelele depun ponta în ape bogate în vegetaţie (mlaştini, lacuri) fiind cunoscuţi ca "ţânţari de mlaştină”. Larvele şi nimfele sunt acvatice. Iernează în stadiul de larva III.

Ecologie şi epidemiologie Dinamica populaţională a diferitelor specii de culicide este determinată de factorii genetici

14

în strânsă interacţiune cu cei ecologici. Ţânţarii au o remarcabilă plasticitate ecologică, caracteristică ce le prilejuieşte distribuţii geografice şi sezoniere deosebite.

Depunerea ouălor, dezvoltarea larvelor şi a nimfelor sunt condiţionate de existenţa mediului acvatic. Ouăle sunt depuse izolat pe suprafaţa apei (Anopheles), lipite unul de altul, formând o bărcuţă plutitoare (Culex, Culiseta) sau individual, în scorburi de copaci, pe axilele frunzelor (unele specii Aedes) şi pe pământ inundabil (majoritatea speciilor de Aedes). Numărul de ouă dintr-o pontă este 100-400, femela putând depune 2-3 ponte (cu un total de 800 până la 2 500 de ouă) sau, în anumite condiţii, chiar 7-8 ponte. Durata stadiului ovular este de 2-3 zile.

Larvele tuturor culicidelor trăiesc în apă, de obicei dulce şi stătătoare. Puţine specii sunt reofile (preferă apele curgătoare), iar altele sunt halofile (preferă apele sărate). Unele aleg crăpăturile stâncilor scăldate de apa mării, iar altele apele salmastre. Apele umbrite sunt locul de dezvoltare pentru larvele An. umbrosus (specie sciafilă – preferă locurile umbroase), iar cele însorite pentru cele de An. maculans (specie heliofilă).

Alţi factori care influenţează dezvoltarea larvară - gradul de poluare al apelor care este diferit suportat de către speciile de ţânţari; temperatura apei face ca un biotop să fie preferat de o specie sau alta; pH-ul, natura şi abundenţa vegetaţiei acvatice, fauna etc.

Poziţia larvelor este paralelă sau oblică faţă de suprafaţa apei, reprezentând un caracter de specie legat de modul de captare a aerului. Larvele de ţânţari, foarte mobile, plonjează în adâncime când se simt ameninţate sau pentru a căuta hrană, care consta din larve de alte culicide, bacterii, alge microscopice, protozoare etc. Datorită poziţiei lor oblice faţă de suprafaţa apei, larvele prevăzute cu sifon se hrănesc cu particule organice submerse libere sau fixate pe suporturi, pe când larvele de anofeli care stau orizontal, se hrănesc mai ales cu particule organice plutitoare. Există şi specii prădătoare şi canibale, canibalismul putând fi consecinţa densităţii prea mari a larvelor, în special a celor de anofeli. Durata stadiului larvar este de 8-12 zile.

Nimfele sunt acvatice şi mobile. Ele nu se hrănesc, dar preiau aerul atmosferic cu ajutorul celor doua cornete respiratorii. Stadiul nimfal este un stadiu de tranziţie cu metabolism extrem de activ, în cursul căruia se produc transformări morfologice şi fiziologice profunde, care factrecerea de la larva acvatică şi saprofită la adultul cu viaţă aeriană şi, de regulă, hematofag în cazul sexului femel. La sfârşitul acestui stadiu, tegumentul nimfei se despică formând o fantă medio-dorsală prin care ţânţarul adult îşi degajează succesiv toracele, capul, picioarele şi abdomenul, abandonându-si exuvia în apă. Emerjarea durează în medie 15 minute, producându-se de obicei noaptea (o formă de apărare împotriva prădătorilor). Emerjarea masculilor este mai timpurie decât a femelelor.

Acuplarea se produce la 24-48 de ore de la emerjare, înainte de hrănire. Speciile eurigame se acuplează în spatii foarte largi, iar la cele stenogame acest act putându-se realiza în spaţii restrânse. Împerecherea, de regulă petrecută în zbor, are loc, în general, o singură dată.

Deoarece masculii nu sunt hematofagi, ci nectarivori, deplasarea lor este restrânsă în jurul biotopului larvar. Longevitatea lor este redusă. Cu toate că şi femelele pot absorbi sucuri vegetale, la majoritatea speciilor se constată hematofagia acestora. Acest fapt le determină să caute gazde, zborul către acestea fiind condiţionat de temperatură, umiditate, curenţi aerieni etc. Temperatura, umiditatea şi conţinutul crescut de bioxid de carbon din apropierea gazdelor joacă un rol atractant numai pe distanţe mici.

Dispersia ţânţarilor poate fi activă şi pasivă (dispersie anemocoră, favorizată de vânt). Deplasarea activă, prin zbor, se face de seara până dimineaţa. Pentru adăpostire, în cazurile în care condiţiile atmosferice devin nefavorabile, ţânţarii preferă locurile întunecoase, cu slabe mişcări ale aerului şi cu umiditatea ridicată: locuinţe, grajduri, poduri, pivniţe, şoproane, vehicule, scorburi de copaci, crăpături de stănci etc. Din acest punct de vedere speciile de ţânţari

15

se grupează în endofile şi exofile.Longevitatea femelelor în natură este dificil de apreciat: 3 săptâmâni-3 luni. În laborator

longevitatea este mai mare. Ritmul de activitate este dependent de factorii climatici. În mare, se poate considera că

ţânţarii au activitate permanentă, cu fluctuaţii populaţionale reduse (în climatul tropical), iar alţii sunt nevoiţi să-şi întrerupă activitatea în sezoanele nefavorabile (în climatul temperat). În aceste din urmă zone, culicidele trebuie să supravieţuiască perioadelor nefavorabile sub forma unui anumit stadiu – de femelă adultă, în stare de quiescenţă sau în stare larvară.

Activitatea nictemerală este apreciată prin ritmul de agresivitate. Cea mai mare parte a speciilor manifestă unul sau mai multe vârfuri de agresivitate bine precizate, în general crepusculare sau nocturne. Aceste vârfuri pot să varieze după specie în funcţie de umiditate, temperatură şi vânt. Speciile exofile se hrănesc, de regulă, în exteriorul locurilor de adăpostire, pe când cele endofile atacă omul şi animalele aflate în adăposturi şi, mai rar, când se află în exterior.

După preferinţele de hrănire pe diferite gazde, ţânţarii se împart în trei categorii: antropofili, zoofili şi înţepători nediscriminatori. Dar, în ultima instanţă, în situaţii deosebite, predomină factorul disponibilitatea gazdei, specificitatea trecând pe planul doi.

Patogenitate Invazia cu ţânţari devine deranjantă pentru animale când populaţiile sunt alcătuite din

foarte numeroşi indivizi. În unele situaţii, când se înregistrează aşa-numitele explozii populaţionale, atacul culicidelor se poate solda şi cu scăderea producţiilor sau, uneori, chiar cu moartea animalelor.

Prin introducerea secreţiei salivare la locul înţepăturii se produc durere, prurit persistent, edem şi hiperemie locală.

S-a constatat că pisicile şi cabalinele prezintă o hipersensibilitate la înţepăturile de ţânţari: la pisici – pe faţă, urechi şi uneori la joncţiunea deget-cuzineţi apar eriteme până la

ulceraţii, edeme sau chiar noduli; uneori limfonodurile regionale sunt mărite. Se prezintă ca o afecţiune sezonieră.

cabalinele manifestă reacţii papuloase, urticarie pe tot corpul, dar în special pe laturile corpului şi flancuri.

Rol sanitarCulicidele reprezintă categoria de vectori cu cea mai mare importanţă pentru sănătatea

omului. Multe specii sunt vectori mecanici sau chiar gazde intermediare pentru o serie de agenţi patogeni:

sunt gazde intermediare pentru protozoare – de exemplu, Plasmodium malariae sunt gazde intermediare pentru filarii la om şi la câine (Dirofilaria immitis, Dipetalonema

spp.) sunt vectori mecanici pentru bacterii – Pasteurella spp., Leptospira spp, Rickettsia spp. sunt vectori mecanici pentru virusuri:

virusul febrei văii Rift virusul encefalitei St. Louis virusul febrei efemere virusul febrei galbene virusul Denga etc.

sunt vectori pentru artropode – pentru păduchi, acarieni de râie, pentru ouă de Dermatobia hominis (în America Centrală)

16

Combatere1. Metode ofensive

capturarea insectelor introducerea în habitat a duşmanilor naturali – lilieci, păianjeni utilizarea insecticidelor

2. Metode defensive plase din sârmă sau material plastic la uşi şi ferestre perdele la uşi şi ferestre

Larvele pot fi combătute prin creşterea duşmanilor naturali – peşti, plante carnivore (genul Utricularia), peşti.

Cursul 6

SIMULIDELE

Familia Simuliidae cuprinde 1554 de specii de diptere diurne, higrofile, cosmopolite, cu dimensiuni cuprinse între 2-6 mm., de culoare neagră-cafenie, cu puncte gălbui, vizibile mai ales pe abdomen şi picioare.

Capul este mic, turtit antero-posterior, prevăzut cu antene formate din 9-11 segmente acoperite cu peri scurţi. Ochii sunt ovali şi compuşi din sute de mii de faţete. Trompa femelelor este scurtă, hexachetă, adaptată pentru înţepat şi supt. Femelele celor mai multe specii sunt hematofage, iar masculii tuturor speciilor se hrănesc cu sucuri vegetale. Există totuşi câteva semnalări despre hematofagia unor masculi.

Toracele oval, puternic convex dorsal (de unde denumirea de „muşte cocoşate”), poartă doua aripi mari, hialine dispuse în acoperiş, ca o pereche de foarfece, când sunt în repaus. Picioarele sunt relativ scurte şi groase, bicolore sau zebrate.

Abdomenul este oval alungit, format din 8 segmente, flexibil, permiţând înmagazinarea unei mari cantităţi de sânge. Femelele se deosebesc de masculi atât prin mărime şi conformaţie, cât şi prin coloraţia mai deschisă.

Habitat: regiuni păduroase, cu ape curgătoare oxigenate, necesare dezvoltării larvare. Cel mai cuprinzător gen este Simulium care înglobează 1200 specii, răspândite în toate

regiunile globului. Alte două genuri care cuprind un număr mare de specii sunt Austrosimulium şi Gigantodax.

Ouăle sunt ovoide, turtite pe o latură, cu coaja netedă şi extremităţile rotunjite. La suprafaţă, ouăle au o substanţă vâscoasă, care le permite aglutinarea. În momentul pontei ouăle sunt albe, apoi devin ocracee şi întunecate (chiar negricioase) în următoarele 24 de ore.

Larvele sunt vermiforme, scurte, cu o capsulă cefalică bine dezvoltată. Anterior prezintă un picior toracic scurt, terminat cu un aparat spinos adeziv. Posterior prezintă un aparat discoidal adeziv şi branhii rectale. La extremitatea rostrală prezintă antene, o pereche de organe flabeliforme pentru filtrarea apei şi aparat bucal conformat pentru sfărâmat.

Nimfele sunt diferit conformate în funcţie de specie. Ele au mai multe şiruri de spini mari abdominali, dorsali şi ventrali. Pupa este adăpostită într-un cocon ţesut de către larvă înainte de

17

metamorfozare. Acest cocon are formă de cornet, pantof sau cizma, cu o largă deschidere anterioară. Pupa nu se hrăneşte şi treptat se închide la culoare, odată cu transformarea în adult.

Ciclul biologic. Simulidele sunt ovipare. După fecundare şi hrănirea cu sânge, femelele depun după 5-21

de zile grupe de câte 150-300 de ouă per pontă (de regulă sunt 4-5 ponte). Depunerea ouălor are loc sub apă, pe suprafaţa apei, pe plante, pietre, lemne sau frunze submerse periodic sau permanent, dezvoltarea larvară şi pupală realizându-se doar în mediul acvatic bogat în oxigen.

Incubaţia este de 3-8 zile, dar în zonele temperate în anotimpurile mai reci, evoluţia se încetineşte şi incubaţia poate dura câteva luni. Dezvoltarea larvară trece prin 6-9 stadii şi necesită o perioadă de 2-8 săptămâni, variaţiile fiind însă destul de mari, în raport cu factorii de mediu, în special cu temperatura.

La sfârşitul stadiului larvar, larva, care măsoară 5-13 mm, îşi caută un loc mai adăpostit sub frunze sau sub pietre, de obicei în aval de locul unde a trăit ca larva şi începe să-şi construiască un cocon nimfal.

Nimfele se află fixate izolat, în şiruri sau grupe pe suporturi vegetale sau pietre submerse. Dezvoltarea pupală durează 4-15 zile în condiţii favorabile.

Adulţii eclozionează pe sau sub apă, ieşind din tegumentul nimfal printr-o despicătură longitudinală din regiunea capului şi toracelui. La majoritatea speciilor emerjarea are loc preponderent în timpul zilei. Insecta eclozionată iese la suprafaţa apei cu ajutorul unui strat de aer existent în jurul corpului său şi îşi poate lua zborul imediat. La 4-5 ore de la ecloziune are loc împerecherea şi femelele încep căutarea hranei. Acuplarea are loc în zbor (eurigamie).

Genuri şi specii de simulide1. Genul Titanopteryx – T. Maculata2. Genul Eusimulium – E. aureum3. Genul Wilhelmia – W. lineata4. Genul Boophthora – B. erythrocephala5. Genul Odagmia – O. ornata ornata6. Genul Simulium . S. columbaczense

Epidemiologie În stadiile preimaginale - ou, larvă, nimfă - simulidele sunt frecvente în regiunile cu ape

curgătoare care prezintă condiţii corespunzătoare pentru dezvoltarea elementelor nutritive (alge, protozoare, bacterii, particule organice diverse).

Simulidele sunt răspândite pe tot globul dacă găsesc animale cu sângele cărora se pot hrăni şi dacă există ape curgătoare favorabile dezvoltării larvelor şi nimfelor.

Cursurile de apă favorabile dezvoltării simulidelor la noi în ţară sunt:a) Cursuri mici, pâraie cu lungimea de până la 3 km, cu albia însorită, cu viteze mari ale

curentului, cu vegetaţie bogată şi care nu seacă vara. În aceste ape se găsesc cele mai bogate ponte.

b) Râuri mici, de 10-30 km cu curs rapid şi cu debit destul de stabil. Populaţiile de simulide din aceste râuri sunt destul de variate

c) Râuri mari cu lungimea de 80-100 km sau mai mult, cu albia pietroasă, cu sau fără vegetaţie. Aceste râuri pot fi, pe anumite porţiuni, bogate în simulide (cu condiţia să nu fie poluate).

d) Dunărea prezintă încă unele condiţii pentru dezvoltarea simulidelor, dar nu atât de favorabile ca înainte de ridicarea barajelor

18

Întreaga reţea hidrografică din S-V României alcătuită din râurile şi pâraiele regiunilor colinare până la altitudinea de aproape 2000 m este favorabila dezvoltării stadiilor preadulte ale simulidelor.

Temperatura apei favorabilă dezvoltării este de la 5°C în sus, media temperaturilor favorabile fiind între 15° C şi 25° C.

Ouăle rezistă la temperaturi scăzute până la -20°C şi la cele crescute până la 45°C.Larvele şi nimfele nu rezistă la îngheţ, iar când temperatura mediului coboară sub 5oC ele

intră în diapauză. Peste 35° C îşi încetează activitatea.Larvele se hrănesc cu particule organice şi anorganice, iar nimfele nu se hrănesc Femelele

adulte sunt hematofage, iar masculii se hrănesc cu sucuri vegetale.Când viteza apei încetineşte, larvele au tendinţa să se desprindă de suportul iniţial pentru a

se fixa la altul situat în aval. De multe ori, larvele desprinse lasă în urma lor un fir lung de până la 1 m şi revin apoi, contra curentului, ţinându-se de el.

Longevitatea femelelor este, în medie, de 30 de zile, maxima fiind de 90 de zile. Masculii se hrănesc aproape exclusiv cu sucuri vegetale şi durata lor de viaţă nu depăşeşte 30 de zile.

Simulidele sunt mai active în zilele călduroase şi cu luminozitate mare (specii fototactic pozitive). Activitatea minimă se înregistrează în zilele ploioase şi cu vânt.

Simulidele atacă fie izolat, atunci când apar în număr mic şi când invazia are caracter local şi aproape permanent, fie în masă, atunci când invazia se face în roiuri. Atacul se realizează numai în cursul zilei, cât este lumină.

Deplasarea (migraţia) simulidelor se realizează pe distanţe mari, în scopul împerecherii, pentru căutarea hranei şi pentru găsirea apelor necesare pontei. Deplasarea masculilor este mai limitată ca a femelelor, ei rămânând, de regulă, în preajma apelor în care au eclozionat. Orientarea simulidelor care ataca mamiferele se face predominant optic, dar se cunosc şi specii la care olfactia este mai importantă.

Patogenie, simptome, leziuniPericolul atacului cu simulide nu este datorat atât hematofagiei, cât acţiunii toxice. Saliva

simulidelor conţine o protează (citokinaza) şi albumine cu acţiune inhibantă asupra centrului respirator, asupra cordului şi vaselor sanguine.

În timpul atacului, simulidele urmăresc animalele fără să se aşeze pe obiectele din jur. Prefera animalele cu părul de culori închise şi pe cele care sunt în mişcare. Locurile de înţepare sunt situate în general în regiunile cu pielea fină şi cu perii mai rari şi scurţi – ugerul, scrotul, vulva, faţa medială a coapselor, regiunea perioculară şi perinazală, faţa internă a pavilioanelor auriculare, regiunea anală. Înţepătura nu este profundă, dar prin mişcarea pieselor bucale se erodează celulele până la capilarele dermice. Simulidele induc şi fenomene de hipersensibilizare. Hrănirea durează 5-8 minute, dar sângele se scurge din plagă încă 1-2 minute după ce insecta a zburat.

Animalele sunt neliniştite când simt apropierea roiului de simulide şi încearcă să scape fugind în tufişuri şi ape.

În multe situaţii cu invazii puternice, simulidele pătrund în orificiile naturale, în special pe nări, şi pot ajunge până în căile respiratorii profunde, unde, evident, mor şi sunt găsite la necropsierea animalelor.

Îmbolnăvirile de mică intensitate se manifestă prin: scăderea producţiei de lapte sau prin reducerea capacităţii de muncă, abatere, inapetenţă, hipertermie urmată de hipotermie, puls accelerat şi de intensitate crescută, tuse, spumozităţi la gură, dispnee cu deschiderea cavităţii orale şi exteriorizarea limbii

19

aceasta formă se termină prin vindecare sau, uneori, prin moarte în 6-7 zile.

În cazul atacurilor masive cu peste 10000 înţepături se produc îmbolnăviri grave în care predomină manifestările de insuficienţă circulatorie şi respiratorie dispneea este gravă puls mic şi săltăreţ care, de regulă, nu se poate număra cordul bate neregulat, pocnitor, zgomotele fiind greu de ascultat şi identificat edemele din regiunile declive sunt aproape generalizate pentru că, în afară de cele

provocate de modificarea permeabilităţii vasculare de către toxină, se suprapun şi cele de stază

hipertermie sau hipertermie tulburări de vedere stări de excitaţie intercalate de stări comatoase mers vaccilant, pareze şi paralizii avort în 2-3 zile de la debutul simptomelor (mai ales la femelele în ultimele luni de

gestaţie şi chiar la îmbolnăviri uşoare sau medii)

Tablou anatomopatologic edeme subcutanate, parţial şi în musculatură, în pereţii faringelui, laringelui, la baza limbii, trahee şi esofag peteşiile pe peri-, epi- şi endocard, ficat, rinichi, bulbul spinal şi în ţesutul conjunctiv subcutanat al regiunilor cu pielea fină şi părul rar cavităţile abdominală şi toracică pot deseori să conţină exsudat de culoare gălbuie.

DiagnosticModificările produse la locul înţepăturilor sunt tipice şi vizibile câteva zile – apare o mică

hemoragie subcutanată şi edem, iar în cazul mai multor înţepături în acelaşi loc, micile peteşii pot conflua, iar edemul subcutanat este vizibil – fiind urmate de formarea unor cruste de sânge pe piele.

Evoluţia acută este caracteristică şi se confirmă prin observarea simulidelor.Trebuie să se ia în considerare şi dinamica sezonieră; se vor controla apele ca locuri

posibile de pontă pentru detectarea formelor preadulte (ouă, larve, nimfe).Se va ţine seama de factorii meteorologici pentru a aprecia dacă este posibilă sau nu

ecloziunea în masă.Diagnosticul diferenţial trebuie să se facă faţă de tetania de iarbă, când animalele au fost

scoase recent şi brusc la păşune; în asemenea situaţii apar totuşi mai puţine cazuri şi lipsesc edemele şi peteşiile.

Combaterea Pentru evitarea pierderilor trebuie să se cunoască bine condiţiile în care pot apărea invazii

masive şi să se adăpostească animalele până trece atacul. Se recomandă ca păşunatul animalelor să se facă noaptea. Cunoaşterea condiţiilor locale ajută la aplicarea măsurilor hidroameliorative, care nu permit dezvoltarea formelor larvare.

O chemoprofilaxie eficientă se poate realiza prin aplicarea de Phosmet 25 mg/kg pour on, care protejează animalele timp de 5-6 săptămâni.

Aspersarea de piretrinoide asigură o protecţie de 5-12 zile ceea ce înseamnă că în perioadele de risc mare se vor face săptămânal asemenea aplicări.

Diferiţi repelenţi pot fi întrebuinţaţi repetat la 2 săptămâni.Acţiunile îndreptate asupra formelor preimaginale trebuie să fie făcute ţinând cont de

20

impactul asupra echilibrului ecologic. Aplicaţiile din avion ale insecticidelor, sub forma de aspersări sau aerosoli, pe locurile de odihna de noapte sau pe albiile râurilor suspecte, micşorează populaţiile de simulide. Folosirea insecticidelor în apele de pontă provoacă mari pierderi faunei, în special peştilor.

Măsurile hidroameliorative sunt raţionale şi vizează desecările, schimbările de cursuri de ape, reducerea vitezei de curgere, scăderea nivelului apelor, distrugerea plantelor acvatice etc.

Favorizarea dezvoltării duşmanilor naturali ai simulidelor în apele de pontă este o cale ideală, dar rezultatele par să nu fie pe măsura aşteptărilor. În acest scop se folosesc păsări, peşti, nematode, protozoare (microsporidii), viespi, libelule etc.

Păşunatul de noapte şi în zilele ploioase asigura o bună protecţie.Animalele bolnave se vor introduce de urgenţă în grajd şi se vor trata simptomatic cu

calciu, antihistaminice şi tonice cardiace. Rezultate bune dau spălăturile pe tot corpul cu apa rece sau cu apă şi oţet.

FLEBOTOMIDELE

Sunt diptere încadrate în familia Phlebotomidae, cu genurile Phlebotomus, Sergentomyi şi Lutzomyia. Sunt răspândite în America de Nord, America de Sud, Asia şi Europa, în regiunea mediteraneană, limita nordică fiind paralela 45o. în România sunt întâlnite în Dobrogea şi Oltenia.

MorfologieSunt diptere brune-gălbui, cu picioare lungi şi păroase şi cu corpul subţire cu aspect

ghebos.Capul este mic şi prezintă două antene mai lungi decât trompa, formate din 16 segmente.

Ochii sunt compuşi, mari şi negri. Aripile sunt înguste şi lanceolate şi sunt purtate aproape vertical în repaus (asemănător fluturilor).

Componentele bucale au lungime moderată, iar mandibulele sunt funcţionale doar la femelele hematofage. Mandibulele sunt absente la masculi, aceştia nefiind hematofagi.

Tubul digestiv este alcătuit din: canal aspirator pentru sânge cavitate bucală hipofaringe – cu două glande salivare dezvoltate guşă intestin mijlociu care se deschide prin pilor în intestinul posterior ampulă rectală

Abdomenul este format din 10 segmente, din care doar 8 sunt vizibile.

Ciclul biologicAre o durată de 20-75 de zile, iar în condiţii de laborator durează 2 săptămâni. Dacă

intervine diapauza larvară, durata ciclului biologic este de 7-9 luni.Femelele, după ce sug sânge, depun 50 de ouă per pontă pe sol, excremente sau cadavre.

După o perioadă de 4-17 zile eclozionează larvele (4 stadii larvare). Cuiburile larvare sunt dispuse în crăpături ale solului, cuiburi de păsări, sub scoarţa copacilor, în scorburi etc. după cele 4 stadii larvare succesive apar nimfele, care rămân în aceleaşi locuri şi nu se hrănesc. După 6-15 zile, din nimfe se formează adulţii.

21

Ouăle au culoare albă la depunere, ca după 3 ore să devină brun-negricioase. Sunt alungite şi uşor încurbate.

Larvele sunt vermiforme, acefale şi trec prin patru stadii înainte de a se transforma în pupă. Aparatul bucal este de tip masticator, ele hrănindu-se cu vegetale în descompunere, insecte moarte şi fecalele animalelor din vizuini.

Nimfele sunt formate din 12 segmente, din care primele 3 alcătuiesc cefalotoracele, iar ultimele 9 abdomenul. Nu se hrănesc.

Epidemiologie În stadiul de adult, flebotomii preferă habitatele din apropierea animalelor (sunt specii

zoofile) sau din apropierea locuinţelor (specii antropofile).Flebotomii zboară seara şi/sau noaptea, în absenţa vântului, în adăposturi şi în afara lor,

dar pe distanţe mici. În pădurile dese pot fi şi diurni. Zborul este sacadat, cu salturi laterale de 20-40 cm.

Ambele sexe se hrănesc cu sucuri vegetale, dar femela are nevoie de cel puţin o priză de sânge pentru a depune ouăle. Durata prizei de sânge este de 10-30 de minute. Saliva flebotomilor conţine substanţe cu acţiune vasodilatatoare (ex. peptida maxadilan). După 3-10 zile, cât durează digerarea sângelui, femela depune ponta.

Hibernarea se produce în stadiu de ou sau de larvă.Longevitatea adulţilor este de 3-4 zile la masculi şi de 40 de zile la femelă.

Patogeneză Înţepăturile flebotomilor sunt foarte dureroase şi alergizante.În România sunt răspândiţi Banat, Oltenia şi Dobrogea. În general, în zonele temperate

flebotomii nu realizează densităţi atât de mari pentru a fi patogeni.În zonele tropicale transmit leishmanioza la om (proces în care sunt implicate 50 de specii

sau subspecii). În Peru şi Columbia transmit la om Bartonella bacciliformis. Mai sunt implicaţi şi în transmiterea unor arbovirusuri care produc febra de flebotomi, febra de trei zile, febra de papataci. Flebotomii mai sunt implicaţi şi în transmiterea virusului stomatitei veziculoase la bovine şi cabaline.

Diagnostic Presupune capturarea adulţilor cu ajutorul hârtiei lipicioase sau a capcanelor luminoase.

Combaterea Se bazează în special pe utilizarea insecticidelor, în cadrul acţiunilor de combatere a

culicidelor. În zonele cu leishmanioză se insistă şi asupra biotopurilor flebotomilor.

Cursul 7

CULICOIZII

Ceratopogonidele (familia Ceratopogonidae) formează o mare familie cu aproximativ 80 de genuri şi 4000 de specii. Unele specii sunt prădătoare ale altor insecte, altele sunt ectoparazite

22

pe unele insecte, iar o a treia grupă este formata din specii ale căror femele sunt hematofage pe vertebrate.

Ceratopogonidele sunt cele mai mici insecte sugătoare de sânge, rareori având aripile cu o lungime mai mare de 2 mm; în repaus, îşi încrucişează aripile pe abdomen sub forma de foarfece. Aripile au nervurile slab evidenţiate şi cu puncte albe şi negre.

Aparatul bucal este alcătuit pentru a înţepa; prima pereche de picioare este mai scurtă decât celelalte care, şi ele, sunt relativ scurte.

Adulţii au lungimea corporala 0,6 -5 mm şi antenele formate din 16 segmente.La multe specii, toracele prezintă, pe faţa dorsală, pete de culoare neagră.Genul Culicoides este singurul gen prezintă importanţă sanitar-veterinară reală. Cuprinde

1400 de specii, dintre care 90% sunt hematofage, cu largă răspândire geografică (din zona tropicală până în zona tundrei şi de la nivelul mării până la altitudinea de 4200 m, în Tibet). Speciile mai frecvent întâlnite în Europa sunt:

C. pulicaris C. obsoletus – cea mai agresivă C. nubeculosus C. heliophilus – singura specie real agresivă pe timpul zilei C. impunctatus

Ciclul biologicFemelele de culicoizi depun ouăle sub forma unor pelicule de culoare neagră pe diferite

substraturi care oferă o anumită cantitate de apă pentru dezvoltarea larvară şi nimfală.Ecloziunea se produce după o perioadă de incubaţie de 2-9 zile, după care urmează 4

stadii larvare, cu o durată de 14-25 de zile, şi un stadiu nimfal, cu o durată de 2-10 zile. Din nimfe se formează adulţii.

Durata ciclului biologic variază în funcţie de specie şi de clima regiunii (în zonele tropicale durează 2 luni, iar în cele arctice chiar şi 2 ani).

Ouăle sunt mici şi alungite, adesea sub formă de banană. Sunt depuse izolat sau grupate (câte 30 de ouă).

Larvele sunt formate din 13 segmente corporale (unul cefalic, trei toracice şi nouă abdominale), la unele specii fiind prevăzute cu spini şi pseudopicioare. Larvele prezintă câte o pereche de trahee, dar spiraculele sunt închise, respiraţia fiind cutanată. Larvele înoată rapid prin mişcări de flexare a corpului şi se deplasează mai lent în medii mai vâscoase (noroi, mâl) sau nisipoase. Larvele mai prezintă sete perianale care ajută la înot.

Cele patru stadii larvare sunt despărţite de patru năpârliri, ultima realizând trecerea spre stadiul de pupă. Larva de stadiul IV măsoară 4-6 mm.

Pupa măsoară 2-4 mm. Capul şi toracele sunt fuzionate (cefalotorace), iar ultimul segment abdominal prezintă o pereche de spini caudali cu ajutorul cărora se mişcă pe substrat. Durata stadiului este de 2-10 zile, timp în care pupa stă îngropată în substrat şi nu se hrăneşte.

Înainte de emergenţa adultului, pupa, care este îngropată în substrat, se mişcă spre suprafaţa acestuia pentru a facilita ecloziunea. În momentul ecloziunii adultul se urcă pe un suport solid şi după zece minute poate zbura.

Masculii adulţi emerjează din pupă înaintea femelelor. Multe specii de culicoizi, printre care şi cele antropofile, sunt autogene pentru primul

ciclu ovarian, dar pentru următoarele au nevoie de o hrănire cu sânge. Alte specii sunt strict anautogene, necesitând sânge pentru fiecare pontă.

23

Epidemiologie Femelele de culicoizi depun ouăle pe plante acvatice, pe fundul apelor stătătoare, sub

scoarţa arborilor în putrefacţie, în scorburile umede, sub pietre, în canale de irigare, pe solul umed, pe fecale etc. Pentru a oferi condiţii bune de dezvoltare larvară şi nimfală locurile de depunere a ouălor trebuie să aibă o anumită cantitate de apă.

Larvele sunt acvatice sau semiacvatice, ele fiind regăsite în zona ecotonică, între mediul terestru şi acvatic, pe substraturi diverse, în primii centimetri de la suprafaţă: noroi, nisip, malul apelor curgătoare sau stătătoare, izvoare etc., indiferent dacă apele sunt dulci, salmastre sau sărate. Mai pot fi găsite în grămezi de gunoi menajer în descompunere, în turbării etc.

Larvele se hrănesc cu alge, bacterii. debriuri organice şi excepţional, cu alte larve. Factorii care restrâng dezvoltarea larvelor sunt apa adâncă, malurile abrupte, sărăcia în plancton a mediului şi slaba populare. Multe specii sunt stenotope, având cerinţe stricte, care se regăsesc doar în anumite biotopuri şi care, astfel, pot fi ţinte precise pentru măsurile de control.

Ecloziunea adulţilor, la 2-10 zile de la formarea nimfei, este adesea sincronizată într-un biotop dat, de unde posibila formare de veritabile roiuri.

Adultii zboară doar câteva sute de metri de la habitatul lor larvar. Toate speciile însă pot fi purtate de vânt la sute de kilometri.

Prima funcţie majoră a adulţilor după emerjare este împerecherea pentru care, la multe specii, masculii formează roiuri, pe care le părăsesc individual, pentru a se acupla în zbor cu femelele întâlnite. Femelele virgine eliberează un feromon care atrage masculii şi stimulează acuplarea.

Numărul de generaţii pe an variază în funcţie de climă: în zona temperată se înregistrează o generaţie pe an, dar în Israel s-au semnalat chiar 8 pe an (C. impunctatus)

Ponta femelelor poate fi singulară sau repetată, aşa cum se întâmplă la C. nubeculosus, care poate efectua până la cinci ponte.

Longevitatea adulţilor se poate extinde până la 70 de zile. La unele specii se produce moartea femelelor după pontă.

Adaptări fizio-comportamentale: estivaţia – în condiţii de secetă, cu întârzierea ecloziunii larvare amorţirea – iarna, în zonele temperate – stadiul larvar se prelungeşte până la 7

luni, asigurând menţinerea speciei în anul următorAdulţii se hrănesc cu sucuri vegetale, dar femelele multor specii sunt hematofage. Aceste

din urmă specii pot fi mamalofile şi/sau ornitofile. Şirul gazdelor este însă mult mai lung, incluzând şi unele heteroterme.

Activitatea de hrănire se desfăşoară după un ritm circadian, existând specii diurne – un mic număr de specii de culicoizi specii crepusculare şi/sau nocturne cele mai multe specii de culicoizi

Speciile diurne manifestă două vârfuri ale activităţilor: dimineaţa, la două-trei ore de la răsăritul soarelui, şi după amiaza, în apropierea amurgului.

Condiţiile meteorologice modifică ritmul activităţii culicoizilor. Un episod ploios de vară intensifică, după încetarea sa, activitatea culicoizilor. Gradul de hrănire poate, de asemenea, modifica modul de comportare. Femelele aflate în repaus pot fi activate dacă în apropierea lor apare o gazdă de la care ar putea absorbi sânge. Sunt descrise chiar şi componente legate de fazele lunii (ritmuri selenare).

Culicoizii zboară, de regulă, pe timp calm, numărul celor aflaţi în aer descrescând rapid în raport cu creşterea vitezei vantului. Există numeroase variaţii de specie. Femelele de C. sibirica încetează să mai înţepe animalele când viteza vântului depăşeşte 1,3 m/s pe când cele de C.

24

phlebotomus rămân active şi când vântul atinge viteze de 3,3 m/s. Comportamentul de zbor mai este influenţat şi de temperatura aerului.

Comportamentul la înţepare este probabil specific şi diferit, culicoizii preferând anumite zone ale corpului gazdei pentru a suge sânge. La om preferă faţa şi urechile, iar la animale abdomenul şi zona periorbitară. Culicoizii atacă animalele la păşune, dar pot pătrunde şi în grajduri sau se adună la ferestrele acestora.

Importanţa medicală şi veterinarăPrin atacul direct asupra animalelor şi omului culicoizii sunt deranjanţi şi chiar dăunători.

La ecvine şi canide provoacă dermatita estivală recidivantă.Culicoizii transmit numeroase bacterii, protozoare şi helminţi, dar în special virusuri la

om şi animale. Aproximativ 50 de virusuri au fost izolate de la diversele specii de Culicoides, printre care virusul febrei de trei zile şi virusul bolii limbii albastre.

Adulţii au acţiune: iritativă – provoacă edem, eritem şi prurit la locul înţepăturii hipersensibilizantă – la ecvine şi canide spoliatoare – femelele care sug sânge inoculatoare – bacterii, virusuri, protozoare (12 specii), helminţi (20 de specii)

TABANIDELE (tăunii)

Familia Tabanidae cuprinde 4 subfamilii (subfam. Pangoniinae – cea mai primitivă, subfam. Scepsidinae – doar în Africa tropicală, subfam. Tabaninae şi subfam. Chrysopinae)

1. Subfamilia Chrysopinaea) Genul Chrysops – cuprinde 300 de specii cu dimensiuni relativ mici, cu antene lungi şi cu

desen pe partea dorsală adesea galben, pestriţ.Chrysops relictus – măsoară 7-11 mm, are culoare galbenă, cu pete cafenii, care formează

desene caracteristice. Specia este răspândită la câmpie şi în zonele păduroase, de-a lungul râurilor cu maluri nisipoase.

Alte specii – C. italicus, C. pictus

b)Genul SilviusSilvius alpinus – tăun maroniu, de talie mijlocie, cu aripi transparente şi antene scurte.

2. Subfamilia Tabaninaea) Genul Chrysozona – cuprinde peste 300 de specii mici şi mijlocii, cu ochi albaştri-verzui.

Femelele sunt hematofage şi atacă animalele fără zgomot, mai ales pe timp noros, înainte de ploaie (denumire populară de „ploiniţe”).

Specii – Ch. italica, Ch. variegata

25

b) Genul Tabanus – cuprinde peste 1 000 de specii mari şi mijlocii, cu aripile transparente sau opace. La noi în ţară se găsesc 47 de specii.

Tabanus bovinus - femela măsoară 21-24 mm, are capul masiv, de culoare neagră cafenie cu pete din peri gălbui. Masculul este aproape la fel de mare, dar cu abdomenul mai îngust. Este o specie întâlnită la noi, care apare de la începutul lunii mai şi atacă în special bovinele şi ecvinele.

c) Genul Hybomitra – cuprinde foarte multe specii greu de diferenţiat, de talie mijlocie şi mare, care trăiesc în regiunea palearctică. Coloraţia este brun-roşietică, iar aripile sunt transparente.

Specii – H. bimaculata

Ciclul biologicDupă acuplare, care are loc înainte de hrănirea cu sânge, femelele depun ouăle pe plante

acvatice sau pe diferite substraturi umede din jurul apelor (puţine specii depun ouăle pe substraturi uscate). Ouăle sunt depuse sub formă de mase compacte, unistratificate sau pluristratificate.

Embriogeneza durează maxim 7 zile, după care se produce ecloziunea larvelor. Acestea se afundă în substrat şi cresc lent, trecând prin 6-10 stadii (cu o durată de 9-10 luni). Larvele acvatice au o evoluţie mai lentă comparativ cu cele care se dezvoltă în mlaştini sau nisipuri. În plus, numărul de năpârliri, pentru aceeaşi specie, depinde de condiţiile de mediu – resurse alimentare şi temperatura.

La sfârşitul stadiului larvar, larvele se târăsc spre locuri mai uscate, devin imobile şi se învelesc cu o coajă chitinoasă tare, devenind nimfe. După 5-20 de zile pupa se transformă în adult.

Adulţii măsoară 6-30 mm, iar culoarea acestora este galben-portocalie, neagră-cenuşie sau roşcată. Capul este mare, prevăzut cu ochi compuşi şi antene trisegmentate. Ochii sunt foarte voluminoşi, holoptici (uniţi pe linia mediană) la masculi şi dichoptici (despărţiţi printr-o bandă verticală îngustă) la femele.

Aparatul bucal este alcătuit din labrum, hipofaringe şi labium (piese impare) şi din câte două mandibule şi maxile. Femelele sunt hematofage, iar masculii sunt nehematofagi (fitofagi).

Toracele are aceeaşi lăţime ca şi toracele şi este prevăzut cu o pereche de aripi cu solzi şi nervuri şi 5 perechi de picioare alcătuite din câte 5 segmente. Abdomenul este voluminos şi alcătuit din 9 segmente, ultimul cu rol genital.

Ouăle sunt cilindrice şi măsoară 1,52 mm. La depunere au culoare alb-gălbuie, pentru a deveni la ecloziune cenuşii-cafenii sau negre.

Larvele sunt alungite, fusiforme, apode şi albicioase. Măsoară 0,6-5 cm şi au corpul alcătuit din 12 segmente. Au două stigme anterioare şi două posterioare, acestea din urmă fiind unite sub forma unui tub terminal. Capul este slab individualizat, dar prevăzut cu croşete bucale. Larvele trăiesc liber în apă şi pe sol.

Nimfele sunt ovoid-alungite, măsoară 7-40 mm şi sunt acoperite de un tegument chitinos alb-gălbui-verzui iniţial, care devine în timp cafeniu.

Epidemiologie Tăunii sunt consideraţi specii telmatofile (de mlaştină). Distribuţia lor geografică este în

ambele emisfere, fiind condiţionată de prezenţa apelor, a pământului umed, de temperaturile ridicate, vegetaţia lacustră şi prezenţa unor mamifere cu sângele cărora să se hrănească femelele

26

adulte. Sunt întâlniţi de pe malurile mărilor şi oceanelor, până la altitudini de 3-4 000 m. Populaţiile cele mai numeroase sunt localizate în zonele tropicale şi temperate.

În România, distribuţia lor este neuniformă, cele mai bune condiţii oferindu-le văile râurilor, lacurile, bălţile şi Delta Dunării.

Femelele adulte se hrănesc cu sângele animalelor domestice şi sălbatice, o singură priză de sânge asigurând o pontă de 100-1 000 de ouă, iar femelele unor specii pot depune ouă înainte de priza de sânge (autogenie).

Prolificitatea este influenţată de specie şi de resursele de hrană, dar se apreciază că se depun 400-1 000 de ouă per pontă. Pierderile în faza de ou sunt datorate uscăciunii, strivirii sau canibalismului interspecific. Larvele sunt consumate de peşti, de larvele unor diptere şi de himenoptere.

Iernarea tabanidelor se face în stadiul de larvă (se afundă în sol sau sub apă).Longevitatea adulţilor – 8-10 zile femela şi o zi masculul.Femelele atacă animalele la păşune, în zilele călduroase, înainte de ploaie. Reperarea

animalelor se face pe baza bioxidului de carbon expirat, iar a omului şi prin depistarea transpiraţiei. Vântul cu o viteză mai mare de 4,5 m/s îi deranjează în zbor.

Patogeneză Femela este hematofagă şi este obligată să preleveze una sau mai multe prize de sânge pe

zi sau la 2-3 zile. Aparatul bucal este adaptat pentru înţepat şi supt, iar mandibulele şi maxilele taie pielea prin mişcări de ferăstruire, lăsând locul înţepăturii dureros. Saliva este anticoagulantă, hemolizantă şi produce hipersensibilitate.

Consecinţele atacului: reducerea producţiilor datorită durerii şi disconfortului creat animalului anemie (o femelă preia la o priză aproximativ 200 mg de sânge, astfel că un

animal poate pierde în zilele călduroase până la 300 ml de sânge)După ce femela şi-a încetat hrănirea, sângerarea nu este întreruptă deoarece saliva conţine

un polipeptid macromolecular cu proprietăţi asemănătoare hirudinei – tabanin. Acest fapt atrage numeroase alte diptere la locul sângerării.

Dintre toate animalele atacate, caii suferă cel mai mult datorită faptului că au pielea mai subţire şi părul mai scurt.

Animalele cu piele umedă sunt cele preferate de tabanide. În urma înţepăturilor se mai produc:

dermatite hemoragice, edeme cu întindere uneori destul de mare la tineret – tulburări în dezvoltare şi reducerea rezistenţei la boli apariţia diferitelor boli pentru ai căror agenţi etiologici sunt vectori tabanidele:

virusuri, bacterii protozoareTabanidele sunt cu atât mai periculoase cu cât pot suge sângele de la animale moarte

recent şi apoi transmit diferiţii agenţi etiologici la animalele sănătoase.Există unele specii de tabanide care, dacă au fost întrerupte din hrănire, îşi urmăresc cu

tenacitate gazda. Dar majoritatea speciilor sunt mai puţin insistente şi se mută cu uşurinţă pe o altă gazdă.

Este demonstrată implicarea tabanidelor în transmiterea a o serie de agenţi etiologici: – virusul anemiei infecţioase, al leucozei bovine, al pestei bovine, porcine,

stomatitei veziculoase etc.

27

– bacterii – B. anthracis, Clostridium spp., Pasteurella spp., Streptococcus spp., Staphzlococcus spp., Leptospira spp. etc

– protozoare – tripanosome, teilerii

DiagnosticTabanidele pot fi recunoscute foarte uşor pe baza morfologiei lor. Prinderea acestor

diptere se face direct de pe pielea animalelor, în timpul prizei de sânge, sau prin utilizarea capcanelor amplasate în apropierea locurilor de repaus.

CombatereDin cauza biologiei lor, tabanidele sunt considerate printre cei mai importanţi dăunători ai

animalelor de fermă, împotriva lor putându-se elabora doar strategii de control care surprind cât mai multe din particularităţile biologice (mai ales datorită faptului că viaţa lor se desfăşoară parţial independent de gazdele lor).

Aplicarea de insecticide în habitatul larvar duce la reducerea drastică a populaţiilor subsecvente de adulţi, dar provoacă dezechilibre în fauna locală.

Folosirea plăcuţelor auriculare cu l-cihalotrin s-a dovedit că asigură o protecţie mai bună decât spray-urile cu alte piretrinoide (permetrin, resmetrin, cipermetrin).

Tehnologiile de creştere a animalelor pot influenţa incidenţa atacului tabanidelor – puţine specii intră în adăposturi.

Atacul tabanidelor poate fi redus şi numai prin adăpostirea viţeilor sub acoperişuri cu laturile deschise. Pe păşunile aflate la distanţe mari de lacuri, mlaştini sau păduri tabanidele sunt rare.

Metode biologice de combatere – introducerea în habitatul larvar a: himenopterelor nematodelor mermitide păsărilor entomofage

Viespile Nyssonia capturează tabanidele adulte pe care le duc ca hrană larvelor lor.

DIPTERE PRODUCĂTOARE DE DISCONFORT

ECTOPARAZITISMUL CU MUSCIDE LA GRAJD

EtiologieDiferitele specii ale familiilor Muscidae şi Fanniidae atacă animalele în grade diferite în

raport cu numeroşi factori de mediu şi cu coordonatele geografice ale fermelor.Hrana diversă, uşor de găsit şi locurile de pontă numeroase asigură menţinerea unor

populaţii de muscide şi faniide suficient de numeroase pentru a fi luate în considerare, cel puţin ca stânjenitori ai realizării producţiilor animalelor.

În grajdurile de porci predomină M. domestica, urmata de Fannia canicularis, pe când în cele de bovine primul loc este ocupat de Stomoxys calcitrans. Adăposturile viţeilor sunt populate mai ales de M. domestica şi F. canicularis. Fauna adăposturilor cabalinelor este alcătuită în principal de M. domestica şi S. calcitrans. În îngrăşătoriile de miei predomina M. domestica.

28

Ecologie şi epidemiologie Muştele de grajd prezintă importanţă în îngrăşătoriile de porci în care evacuarea gunoiului

se face mecanizat, în adăposturile de viţei, de ovine şi uneori în cele de găini ouătoare.În îngrăşătoriile de porci trebuie avut în vedere că în majoritatea situaţiilor întregul ciclu

evolutiv are loc în grajd, în cazul speciilor „proprii de biotop” şi că pătrunderea în grajduri a dipterelor adulte din locurile de pontă exterioare, ca în sistemele extensive, are rol minor. Dezvoltarea formelor preadulte se realizează în canalele de evacuare a dejecţiilor, în stratul superficial care pluteşte. Amestecurile de resturi de furaje, fecale şi urină constituie un mediu deosebit de favorabil în acest sens. Într-un kg de asemenea substrat din canale pot fi găsite peste 10 000 larve şi pupe, cu mici oscilaţii în raport cu sezonul.

Spre deosebire de adăposturile tradiţionale în care populaţiile de muscide diminua drastic iarna, în cele modernizate se pot găsi, în acest anotimp, populaţii extrem de numeroase.

În adăposturile convenţionale, locurile de odihnă ale muştelor sunt plafonul şi pereţii, pe când în îngrăşătorii ele se aşează de preferinţă pe animale, atât iarna, cât şi vara.

Prejudiciile asupra producţiilor şi rolul patogen Populaţiile masive din adăposturi provoacă disconfort pentru îngrijitori şi pentru animale.

În sistemele de creştere tradiţională s-a observat diminuarea semnificativă a producţiei de lapte la bovine, ca şi a celei de carne la bovine şi porcine. În plus, laptele provenit de la vacile adăpostite în grajduri intens populate de muşte are, de regulă, un procent mai mic de grăsime.

Disconfortul animalelor este realizat pe cale mecanică, prin deplasarea muştelor pe corp, şi prin hrănirea cu secreţiile diverse de pe pielea intactă sau, mai ales, lezionată (M. domestica, M, autumnalis). Muştele înţepătoare (Stomoxys calcitrans) provoacă iritaţii prin trompa lor şi, în infestaţiile masive, sug cantităţi importante de sânge (o femelă poate consuma zilnic circa 16,5 mg de sânge, iar un mascul 9,5 mg).

ECTOPARAZITISMUL CU MUSCIDE LA PĂŞUNE

EtiologieAnimalele sunt atacate la păşune de muscide înţepătoare (Stomoxys calcitrans,

Haematobia irritans). După regiunile corporale preferate, aceste specii mai sunt cunoscute şi după unele denumiri populare: musca de ochi (M. autumnalis). musca de cap (Hydrotaea), musca de coarne (Haematobia).

H. stimulans poate fi găsită ca populaţii de câte 80 - 100 de indivizi pe o singură bovină, spre sfârşitul verii - începutul toamnei.

Musca autumnalis poate parcurge până la 11 km pe zi. Adulţii sunt găsiţi doar temporar pe bovine, deoarece în cea mai mare parte a zilei stau în mediul înconjurător pe iarbă, pe garduri şi pe alte obiecte verticale. În schimb, în zilele călduroase din mijlocul verii, numeroase muşte sunt observate pe capul bovinelor.

Mai multe specii de Hydrotaea şi Morellia pot fi găsite temporar pe corpul bovinelor, în special în jurul orificiilor naturale, pe uger şi plăgi.

Prejudiciile asupra producţiilor şi rolul patogenInfestaţiile masive duc, în mod cert, la scăderea producţiilor prin spolierea nutritivă a

gazdelor şi disconfort. Se produc: utilizarea necorespunzătoare a furajelor, tulburări de creştere la tineret, scăderea semnificativă a producţiei de lapte.

Aprecierea exactă a pierderilor economice în urma infestaţiei cu muşte de păşune este foarte greu de făcut deoarece intervin numeroşi factori greu de estimat şi controlat: specia de

29

dipter, intensitatea infestaţiei, regimul de păşunat, nivelul productiv al animalului, durata observaţiei etc. Din această cauză datele din literatura variază mult:

producţia de lapte scade cu 4-50%, sporul cu 90-300 g/zi, utilizarea furajelor este considerată a fi cu până la 13% mai slabă.

Pierderea de sânge din cauza muştelor înţepătoare poate duce, în anumite condiţii, la anemie. O femelă de Haematobia irritans poate suge 17,1 mg sânge pe zi, iar un mascul 12,1 mg. Stomoxys calcitrans suge sânge de cel puţin doua ori pe zi, iar la fiecare priză de sânge se produce o mică hemoragie care atrage alte numeroase muscide neînţepătoare.

Hydrotaea (atrasă de hemoragia rezultată în urma hrănirii muştelor înţepătoare pe ugerul vacilor) devine principalul transmiţător al mastitei de vară a vacilor.

Reacţiile toxice sau alergice după înţepăturile muştelor nu au importanţă economică precizată. Există însă cazuri de reactivitate individuală deosebită: înţepăturile speciei tropicale Stomoxys nigra provoacă la viţei un tablou clinic foarte asemănător cu cel din simuliditoxicoză.

Muştele joacă rol şi de vectori pentru agenţi patogeni foarte diverşi (virusuri, bacterii, rickettsii, ciuperci, protozoare sau helminţi), care sunt preluaţi din gunoaie, resturi menajere, substanţe în putrefacţie, de pe plăgi, din deschiderile naturale, ca şi de pe alte diptere şi sunt depuşi, în funcţie de comportamentul nutritiv şi prin fecale, pe alimente, furaje, piele, mucoase, plăgi etc.

Un pericol mare îl reprezintă M. domestica care, în ciuda faptului că nu este un vizitator specific al fecalelor, cum sunt Fannia canicularis sau Muscina stabulans, apare în număr foarte mare în grajduri.

Dintre virusurile cu importanţă veterinară transmisibile prin muşte se amintesc: virusul febrei aftoase, anemiei infecţioase, pestei porcine, variolei păsărilor şi al turbării. Atât muscidele înţepătoare, cât şi cele neînţepătoare pot transmite şi virusuri patogene pentru om: virusul poliomelitei, al variolei, al febrei galbene.

Pe corpul lor muştele pot transporta milioane de bacterii, iar intestinul lor poate conţine altele, dintre care unele sunt deosebit de patogene. Anumite specii de salmonele pot supravieţui în/pe corpul muştelor până la 35 zile,. S-a dovedit experimental transmiterea prin muşte a speciilor Escherichia coli şi Shigella. Se mai ia în considerare transmiterea agenţilor cauzali ai tuberculozei, leprei, tularemiei, brucelozei, holerei, botulismului, antraxului, rujetului, listeriozei, leptospirozei. Muştele sinungulate sunt factori importanţi în cazul mastitelor piogene şi al cheratoconjunctivitei.

Transmiterea miceţilor prin muşte este dovedită, mai ales în cazul celor cutanaţi de la bovine (Trichophyton).

Transportul mecanic se observă în cazul oochisturilor de coccidii, al unor tripanosome, babesii, leishmanii. Toxoplasma gondii poate rămâne viabilă şi infestantă timp îndelungat în intestinul mijlociu al speciilor Stomoxys calcitrans, Musca autumnalis sau M. domestica şi de la acestea poate fi transmisă la diferite gazde intermediare şi la pisică.

Unele muscide sunt cunoscute ca gazde intermediare pentru anumite cestode şi nematode, iar ouăle unor helminţi pot fi transportate mecanic. Specii ale genurilor Musca, Hydrotaea, Haematobia şi Stomoxys sunt gazde intermediare pentru diferite specii de Stephanofilaria. Thelazia, Habronema, Parafilaria.

Muscidele şi Fanniidele sunt provocatoare de miaze facultative în special la om.

Combaterea muscidelor poate avea succes numai dacă se aplică măsuri complexe, igienice şi tehnologice, împreună cu folosirea insecticidelor şi a larvicidelor.

30

Se urmăreşte reducerea populaţiilor acestor diptere şi menţinerea lor sub nivelul care ar putea fi dăunător sănătăţii şi/sau ar provoca nerealizarea producţiilor animalelor de fermă.

Măsurile de sanitaţie trebuie să fie realizate sistematic în fiecare grajd. Evacuarea şi corecta depozitare a gunoiului sunt măsuri elementare obligatorii pentru asigurarea parametrilor igienici optimi. Printr-o curăţenie, bine şi susţinut condusă, în adăposturi şi în jurul lor, se reduc sau chiar se suprimă biotopurile de pontă.

Pe păşune trebuie să se ia în considerare reducerea numărului de larvă în fecale şi resturi organice în putrefacţie prin activitatea coleopterelor coprafage. Pe toata perioada de păşunat se pot folosi crotaliile impregnate cu cipermetrin.

Pentru combaterea chimică a muştelor pe păşune se foloseşte o întreagă paletă de substanţă organofosforice, carbamice sau piretrinoide: clorfoxin, clorpirifos, diazinon, diclorvos, dimetoat, fenclorfos, fenitrotion, fention, iodofenfos, malation, temefos, triclorfon, bendiocarb, carbaril, propoxur, aletrin, resmetrin, fenotrin, permetrin, cipermetrin, deltametrin, fenvalerat etc.

Insecticidele se aplică în amestec cu diverse substanţe inactive, netoxice pentru a diminua impactul negativ asupra animalelor aflate în mediu. În mod curent, insecticidele se condiţionează sub formă de momeli toxice, pulberi de prăfuit, pulberi umectabile, concentrate. Căutându-se mereu să se îmbunătăţească raportul doză-eficacitate, s-au preparat spray-uri, concentrate cu volum ultra redus (VUR), granule şi microcapsule care permit eliberarea lentă şi controlată a substanţei active.

Insecticidele condiţionate sub formă de pulberi de prăfuit aderă rapid la suprafeţele solide, mai ales dacă sunt alcătuite din particule foarte fine.

În pulberile umectabile, substanţa activă este amestecată cu diferiţi ingredienţi inactivi şi agenţi tensioactivi. La aplicarea se adaugă apă şi rezultă o suspensie stabilă, omogenă, care se etalează bine pe suprafaţa tratată.

Insecticidele lichide se găsesc sub formulări diferite: concentrate emulsionabile, produse pentru aplicare în volum ultra redus (VUR), produse care se folosesc dizolvate într-un lichid organic, microcapsule, suspensii concentrate.

În combaterea muscidelor din adăposturi cele mai bune rezultate se obţin prin aplicarea insecticidelor sub forma de aerosoli produşi la cald, cu particule până la 15 μm, sau produşi la rece, cu particule între 15 şi 50 μm.

În creşterea intensivă a porcinelor tavanul şi pereţii, ca locuri preferate de muşte, au suprafeţe reduse mult în raport cu efectivul de animale şi de aceea, dacă aspersarea se reduce la aceste suprafeţe, este puţin eficientă. În plus, insecticidele depuse sunt repede inactivate prin praf, condens etc.

Aplicarea insecticidelor pe suporturi (pereţi, boxe etc.) are bune rezultate dacă se folosesc produse cu efect fulgurant şi care au o activitate remanentă suficientă.

Aplicaţiile realizate la sfârşitul iernii distrug populaţiile de Musca autumnalis care iernează în grajduri. Toamna, este recomandabil să se prevină pătrunderea M. autumnalis în adăposturi prin pulverizarea insecticidelor pe pereţii exteriori, insistând asupra contururilor deschiderilor.

În aplicările pe pereţi, în amestecul insecticid se vor adăuga substanţe atractante (glucide, proteine, feromoni) pentru insectele înţepătoare.

Aspersarea de soluţii insecticide pe gunoiul de grajd sau pe baligi nu este recomandată, decât în cazuri cu totul speciale, din cauza pericolului apariţiei rapide a rezistenţei. Este preferabilă strângerea regulată a gunoiului şi depozitarea în platforme bine întreţinute în care se asigură dezvoltarea proceselor biotermice, mai ales dace este posibile acoperirea cu folii de material plastic negru.

31

Aplicaţiile prin aspersare se fac la interval de 14-17 zile, dar trebuie să se aibă în vedere apariţia reziduurilor în lapte şi a rezistenţei.

Crotaliile din polivinil impregnate cu un insecticid lipofil, aplicate la începutul perioadei de păşunat, permit difuzarea continuă a insecticidului sub forma unui film lipidic superficial. Frecarea animalelor unul de altul facilitează difuzarea produsului, dar nu în mod uniform pe tot corpul. S-au preparat crotalii cu cipermetrin, deltametrin, fenvalerat, permetrin, tetraclorvinfos, diazinon (ultimele două mai puţin active). Cele mai bune rezultate s-au obţinut contra Haematobia irritans şi mai puţin bune s-au obţinut contra Musca autumnalis. Dezavantajele crotalilor: traumatismul auricular, pierderea în timpul verii prin frecare de arbori, adăposturi etc, necesitatea colectării acestora înainte de sfârşitul păşunatului pentru a evita apariţia de suşe rezistente prin subdozare; costul destul de ridicat.

O altă metodă este cea a adezivelor cu insecticide (ear tape) care, aplicate pe crotaliile de identificare, asigura difuzarea în „pată de ulei” a unei soluţii cu cihalotrin.

Prin preparatele pour on de suprafaţă se obţine o bună protecţie a bovinelor în perioada de păşunat.

Avermectinele au fost, de asemenea, utilizate sub forma pour on cu activitate bună contra insectelor neînţepătoare, a celor hematofage şi asupra unor endoparaziţi.

Aplicarea insecticidelor pe corpul animalelor a început să prezinte interes odată cu comercializarea piretrinoidelor. Din aceasta categorie de substanţe cele mai cunoscute sunt: cihalotrin, cipermetrin, deltametrin, fenvalerat şi permetrin. Primele pulverizări trebuie să fie făcute când populaţia de diptere din fermă începe să crească. Următoarele se fac atunci când se constată că efectul primei a început să scadă, de regulă, la 3 - 4 săptămâni. Produsele trebuie să fie lipofile pentru a nu fi spălate de ploi. Avantaje: nu este necesară contenţia animalelor, costul tratamentelor este redus şi nu se impun restricţii ale consumului de lapte sau carne. Dezavantaje: necesitarea unui aparat de pulverizat, soluţia trebuie să fie preparată extemporaneu iar excesul de soluţie poate ajunge în mediul ambiant.

Insecticidele sub formă de aerosoli se aplică direct pe pilozitatea animalului, fiind necesar un volum redus. Produsul Arkofy (fenvalerat) este comercializat în unele tari şi are o eficacitate egală cu cea obţinută prin pulverizări. Se aplica foarte uşor, fiind necesare doar cinci secunde pentru o bovină, fără contenţie .

Metoda genetică constă în utilizarea masculilor sterilizaţi prin raze gamma emise de Co60

sau pe cale chimică prin afolat. Unii sunt purtători ai unor gene letale dominante şi prin împerechere, descendenţa este compromisă în diferite stadii. La o proporţie de 10 masculi sterili la un mascul fertil s-a reuşit, într-un teritoriu relativ izolat, să se reducă o populaţie de Haematobia irritans cu 98%.

Metoda hormonală constă în folosirea unor feromoni şi a unor hormoni de creştere, năpârlire şi metamorfoză.

Deşi nu s-a comercializat încă pentru bovine un preparat care se conţină reglatori de creştere, numeroase cercetări demonstrează efectul acestora asupra populaţiilor de muşte. După administrarea în hrană a reglatorilor de creştere (IGR) şi a unor insecticide, unele fracţiuni din acestea nu sunt absorbite prin mucoasa intestinală şi se regăsesc în fecale, asigurând distrugerea formelor larvare care evoluează în acestea.

O presiune insecticidă importantă pe o zonă geografică întinsă, cu expunerea prelungită a tuturor indivizilor aparţinând mai multor generaţii succesive de insecte, facilitează apariţia de populaţii rezistente. Alte condiţii favorizante sunt: utilizarea de produse iritante şi/sau repulsive, aplicarea succesivă de produşi chimic apropiaţi, tratamentele efectuate înainte de acuplarea insectelor, absenţa schimburilor cu populaţiile vecine, rapiditatea succesiunii generaţiilor,

32

prolificitatea mare şi mobilitatea deosebită.Este clar că rezistenţa cea mai repede dobândită este în cazul sistemelor cu eliberare lentă

(plachete, adezive auriculare) folosite contra speciei Haematobia irritans, specie mobilă, prolifică (400 ouă/femelă) şi cu un timp scurt pentru o generaţie (10-15 zile).

În cazul apariţiei rezistenţei la insecticide se recomandă schimbarea produsului cu altul din altă familie chimică (evitarea rezistenţei încrucişate). O populaţie rezistentă la piretrinoide va putea fi combătută în continuare cu organofosforice, carbamaţi sau avermectine.

Metoda biologică se bazează pe utilizarea directă sau indirectă a duşmanilor naturali, inclusiv a metaboliţilor acestora. Se ridică însă problema introducerii şi a menţinerii acestor specii prădătoare, parazite sau concentrate în biotopurile speciei de combătut, fără a perturba echilibrul biocenozei.

În stadiile preimaginale speciile de muscide au numeroşi duşmani: coleoptere (larve şi adulţi), unele diptere, himenoptere. Adulţii sunt atacaţi de păianjeni şi viespide. Viespile din familia Pteromalidae depun ouă în pupariile de muşte, larvele lor hrănindu-se cu conţinutul acestora. Eficienta este însă destul de scăzută.

Împotriva stadiilor larvare au fost obţinute succese remarcabile prin utilizarea exotoxinelor produse de Bacillus thuringiensis, direct pe fecale, alternând cu aplicarea pe gazde.

Combaterea integrată În prezent, în ciuda inconvenientelor cunoscute, metodele chimice, bazate pe utilizarea

insecticidelor de sinteză, au rămas cele principale în lupta contra insectelor dăunătoare, în general. Dar, pentru evitarea selecţionării de suşe rezistente, protocoalele recomandate, de asociere a mai multor insecticide, devin din ce în ce mai costisitoare.

Pe de alta parte, producerea de noi substanţe s-a încetinit din cauza costului enorm al experimentelor şi controalelor cerute de producători. În această situaţie este evident că în viitorul imediat lupta antivectorială şi contra insectelor patogene pentru om şi animale trebuie să fie dusă cu insecticidele disponibile în prezent, al căror evantai se restrânge treptat din cauza dezvoltării considerabile a rezistenţei simple sau multiple.

Metodele biologice şi genetice sunt încă în stadiul experimental, neoperaţionale. Alternarea metodelor este posibilă şi de dorit, pentru că, în acest fel, se pot evita, cel puţin

parţial, inconvenientele fiecăreia dintre ele. Aşa a luat naştere conceptul de combatere integrată prin folosirea raţională a metodelor chimice, asociată cu distrugerea şi/sau sterilizarea locurilor de pontă, cu aplicarea consecventă a sanitaţiei şi cu perfecţionarea tehnologiilor.

33