Pamflet, politică şi literatură de Antonio Patraş

Profesor de literatură română la universitatea bucureşteană, Magda Răduţă a debutat editorial cu un studiu remarcabil despre pamflet („Nici mănuşi, nici milă”. Trei pamfletari interbelici, Editura Universităţii din Bucureşti) despre care însă nu prea s-a scris, cu toate că a fost nominalizat anul trecut la premiile „Observatorului Cultural”. De-ar fi avut în vedere numai elucidarea teoretică şi istoria evoluţiei genului pe teren românesc, autoarea trebuia să rezume inevitabil, cu minim aport personal, conţinutul documentelor invocate în cele câteva lucrări de sinteză apărute până acum la noi. Or, în cazul de faţă originalitatea rezidă în interpretarea subtilă şi adesea cu totul surprinzătoare a unor texte în general arhicunoscute (precum romanul arghezian Cimitirul Buna-Vestire, apreciat drept „o sinteză de poetică pamfletară”), pentru ca de la analiza pamfletelor în sine Magda Răduţă să treacă apoi la reconstituirea minuţioasă a multiplelor contexte (biografice, socioculturale, mentalitare, ideologice) care le-au generat, modelându-le după chipul şi asemănarea pamfletarilor înşişi. Căci dacă istoria pamfletului „se confundă cu istoria pasiunilor publice de orice fel”, cum ni se atrage atenţia la un moment dat, atunci e de înţeles de ce afirmă profesoara de la universitatea bucureşteană în concluzia prezentului studiu că figura autorului (cu personalitatea şi cu biografia lui) se vădeşte a fi mai importantă decât orice fel de presupusă exigenţă formală inclusă în definiţia speciei ca atare. Scurt spus, personalitatea pamfletarului dictează forma particulară a pamfletului însuşi. În altă ordine de idei, pamfletarii lasă impresia unor copii ai naturii, a unor primitivi care nu înţeleg protocolul duelului şi nu ştiu să lupte decât cu bâta. La ei s-a gândit probabil Jean Paulhan în Les Fleurs de Tarbes, găsind de pildă în cultul pentru autenticitate al avangardelor elementul determinant al disoluţiei formei în literatură şi al anarhiei în viaţa publică. Nu întâmplător, cei trei pamfletari la care se referă autoarea prezentului studiu (Arghezi, N. D. Cocea, Ion Vinea) au pariat fiecare în felul său pe autenticitate şi au respins vehement civilizaţia burgheză, cu scepticismul ei sănătos şi bunul-simţ relativizant, pe care au sancţionat-o drept artificială, manifestând în schimb o veritabilă fascinaţie pentru mitologia politică a noului veac şi pentru utopie. Dintre toţi trei, afirmă cu dreptate Magda Răduţă, numai Arghezi a izbutit să dea pamfletului statutul de artă autonomă, definindu-l cel mai expresiv şi exact, totodată. Saltul din orizontul eficienţei pragmatice imediate

(pamfletul e o formă de acţiune) în cel gratuit, al artei (sub specie aeternitatis) se produce în maniera unui efect de intensitate, relevabil în talentul pamfletarului de „a spurca frumos” („Trebuie să te obrăzniceşti până la artă”, zice undeva autorul Icoanelor de lemn). Prin recursul la patos, Arghezi izbuteşte astfel performanţa de a conferi pamfletului o expresie metaforic-vizionară, ce nu mai reflectă mimetic realitatea, dar o transfigurează. Aşa se explică, într-un anumit fel, şi versatilitatea politică a scriitorului, care a găsit în artă cel mai puternic alibi al flexibilităţii sale morale. Mult mai puţin înzestrat ca scriitor a fost N. D. Cocea, ale cărui romane „sunt lipsite de elaboraţie, pe motiv că faptele brutale ne ajung”. După cum remarcă Magda Răduţă, pamfletele lui Cocea nu depăşesc în genere sfera gazetăriei militante, fără pretenţii literare, cu excepţia celor ilustrate de caricaturile lui Iser, care nu mai sunt simple „traduceri” ale imaginilor, ci replici alternative (înţelege: imaginare) la „realităţile” creionate grafic. Altminteri, dincolo de convingerile sale „de stânga” afirmate în presă, N. D. Cocea a fost un cinic lipsit de orice fel de principii, un scandalagiu şi un cabotin („cel mai nedrept dintre pamfletarii noştri”) a cărui biografie ar furniza, crede autoarea prezentului studiu, „ipoteza existenţei unui portret psihologic” standard al pamfletarului din toate timpurile. Undeva între Arghezi şi N. D. Cocea este plasat Ion Vinea, care atinge performanţe estetice notabile (mai ales în proză, cu Lunatecii), cu toate că scriitorul punea semnul egalităţii între gazetărie şi literatură, pledând nu pentru o estetică a transfigurării vizionare (ca Arghezi), ci pentru una de tip autenticist, în spiritul avangardelor ce coborau poezia în stradă (pasionantă mi s-a părut reconstituirea biografiei lui Octave Mirbeau, scriitor celebrat de Vinea drept model al său absolut). Fiind convins că sistemul politic e singurul vinovat de existenţa răului în lume (spre deosebire de Arghezi, pentru care răul e o fatalitate inerentă condiţiei umane), Vinea s-a angajat efectiv în lupta politică, ajungând la un moment dat deputat, pentru a trăi ulterior, după război, persecuţia şi anonimatul (în vreme ce autorul Cuvintelor potrivite a ştiut să se adapteze fără probleme noului regim). Legăturile dintre pamflet, politică şi literatură sunt deci mai mult decât evidente. Surprinzătoare şi originală în multe privinţe, cum am văzut, cartea Magdei Răduţă are meritul de a reconfigura nuanţat istoria pamfletului în literatura noastră, sancţionând ironic şi lucid clişeele care parazitează receptarea acestui gen, cu atât mai popular cu cât mulţimile şi

sensibilitatea lor specifică vor avea de jucat încă un rol însemnat pe scena lumii de azi.