1

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ TIMIŞDiana Dincă * Mihai Ciucur (coordonatori)

PAGINI DESPRE BANAT

2

ISBN 978-973-631-676-0

Acest volum a apărut cu sprijinul financiar alConsiliului Judeţean Timiş

Coperta: Mihaela TărhunaTehnoredactare computerizată: Rodica Nicolae

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ TIMIŞ Pagini despre Banat / Biblioteca Judeţeană Timiş; coordonatori Diana Dincă şi Mihai Ciucur; coperta Mihaela Tărhuna: tehnoredactare computerizată: Rodica

© Biblioteca Judeţeană TimişCoordonare: Diana Dincă, Mihai Ciucur

© Editura Marineasa, 2011

Nicolae. - Timişoara : Marineasa, 2011 (Marineasa) 322 p. Acest volum a apărut cu sprijinul financiar alConsiliului Judeţean Timiş ISBN 978-973-631-676-0 I. Dincă, Diana (coord.) II. Ciucur, Mihai (coord.)008(498.5) „16/20” (082.21) : 929(100) „16/20”82(100) „16/20” : 008(498.5) „16/20” (082.21)02(498) Biblioteca Judeţeană TimişTimişoara, 2011

3

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ TIMIŞDiana Dincă * Mihai Ciucur (coordonatori)

PAGINI DESPRE BANAT

Editura MarineasaTimişoara, 2011

4

5

În loc de cuvânt înainte

Antologia de faţă s-a născut din dorinţa noastră de a pune laîndemâna publicului cititor o privire ce încearcă să urmărească traseultextelor despre Banat scrise de-a lungul câtorva secole. Paginileurmează drumul început în secolul al XVI-lea de călătorul turc EvliaCelebi şi duc până la scriitorii contemporani nouă. Dispunerea textelorrespectă ordinea cronologică a vieţii autorilor. Am optat pentru aceastămodalitate de expunere pentru a face mai vizibilă atât evoluţia imaginiispaţiului bănăţean, cât şi traseul urmat de scrisul înregistrat camodalitate de expresie literară în acest spaţiu geografic. Inegale dinpunctul de vedere al desăvârşirii literare fragmentele de faţă vor aveamenirea, credem, să dea totuşi o imagine a ceea ce s-a scris în Banatşi despre Banat. Unii dintre autorii prezenţi sunt foarte puţin cunoscuţimarelui public, iar alţii sunt de-a dreptul uitaţi. Ei şi-au găsit însă loculîn această antologie pentru că nu ne-am dorit să evidenţiem doarceea ce s-ar putea numi „vârfurile literaturii bănăţene”, ci intenţianoastră a fost exact aceea de a-i salva de la uitare pe cei aflaţi înconul de umbră, dar care, prin activitatea lor, au contribuit la creareaunei atmosfere de emulaţie culturală şi de respiraţie literară într-unanumit moment al istoriei Banatului. Alături de scriitorii locului suntîntâlniţi şi alţii care fie au stat o perioadă în acest spaţiu (este cazul luiIoan Slavici, Camil Petrescu şi George Călinescu ori Lucian Blaga),fie au călătorit doar, ţinând ulterior să-şi noteze impresiile drumeţieiprin Banat (Nicolae Iorga, Cora Irineu). Alături de paginile de literaturăcititorii vor întâlni şi cronici (Stoica de Haţeg), însemnări de călătorieori însemnări monografice, asemenea celor aparţinând lui FrancescoGriselini ori primarului Timişoarei, Johann Nepomuk Preyer. Prezenţalor aici se justifică prin importanţa istorică reprezentată de scrierilerespective, dar şi prin valoarea lor literară.

Selecţia textelor s-a realizat plecând de la volumele existenteîn colecţiile Bibliotecii Judeţene Timiş. În privinţa scriitorilor

6

contemporani, le-am oferit acestora posibilitatea de a opta pentrutextele din opera lor. Folosim prilejul acestor rânduri pentru a lemulţumi celor ce au acceptat să colaboreze cu noi, ajutându-ne înacest fel în munca de selecţie a paginilor, precum şi Uniunii ScriitorilorFiliala Timişoara, care a acceptat să găzduiască pe site-ul său deinternet invitaţia adresată.

7

Secolul al XVII-lea

HENRIK OTTENDORF

Descrierea Timişoarei1

Oraşul Timişoara, care-şi are numele de la râul Timiş şi de lacuvântul „var” care pe ungureşte înseamnă cetate, este situat dincolode Dunăre şi de Tisa (privind de la Viena, n. n.) în acea parte care estesocotită a face parte din Ungaria de Jos şi este numită de aceştia(maghiari, n. n.) comitatul Timiş (denumire de epocă pentru zona centralăşi, prin extensie, pentru întregul Banat de azi, n. n.). Puţine din caseleoraşului se văd de departe, doar turnurile moscheilor, fiind aşezat (oraşul,n. n.) pe şesul întins şi, în mare parte, acoperit de pomii grădinilor dinjurul oraşului.

Către răsărit are câmpiile „maroniscche”2 (câmpia Maxond, n.n.) şi, peste Dunăre, Bulgaria. A fost construită înaintea acestora(otomanilor, n. n.) de către regii maghiari. Către miazăzi are oraşulBelgrad sau Griechische Weissenburg şi Dunărea la 13 mile. Cătreapus are Tisa, lângă o cetate şi un orăşel pe nume Petsch3 la opt mile.Către miază-noapte sunt Eyssen Thor4 şi Transilvania la 9 mile, dupăcum se văd de la Timişoara munţii Transilvaniei.

În suburbie, către răsărit şi miazănoapte, pe o milă aproape dejur împrejur, se întinde un câmp mare şi neted unde mai mulţi ani la rândşi-a făcut tabăra Ali paşa. În dosul acestui câmp se află o pădure şi untufăriş scund care se întinde spre Denta pe patru mile: aici sunt şi diferitepoduri căci Timişul străbate aşezările fiind foarte întortocheat. Pe dealtă parte pădurea aceasta nu e mai lată de o milă iar prin ea drumuleste neted ca într-o cameră. Trecând de pădure, se întinde o câmpienetedă şi nelocuită pe care nu se vede nicio tufă sau deal şi puţine sateale căror case sunt toate sub pământ: acest şes se întinde până la PalankePanske5, două mile sub Belgrad şi, mai departe, până la Dunăre.

Pe bună dreptate Timişoara este împărţită în trei părţi: cetatea,oraşul şi suburbiile, care de asemenea sunt de două feluri şi o parte alor se numeşte Insula, iar cealaltă Oraşul rascian6.

8

Castelul (a)7, situat către miazăzi, este o clădire veche, în patrulaturi cu un zid şi patru turnuri puternice, pătrate, înconjurată din toatepărţile de mlaştini adânci şi de râul Timiş. Afară, în faţa castelului esteun turn mare, în patru laturi care, asemenea celorlalte, este unit decastel printr-un zid şi are o poartă mare şi, în faţa acesteia, un podpeste care trebuie să treci ca să intri în cetate. După descrierea luiOrtelius8 a asediului Timişoarei acesta pare să fie turnul de apă care,aşezat între cetate şi oraş şi, cucerit primul de către turci, a fost una dincauzele predării căci prin aceasta, legătura dintre oraş şi castel estetăiată. În castel sălăşluieşte caimacamul paşei de Timişoara sauguvernatorul: pentru că de data aceasta paşa nu este el însuşi prezent,iar caimacamul supraveghează veniturile, muniţia, proviziile şi prizonierii,nu a vrut niciodată să lase pe vreunul dintre ai noştri înăuntru.

Oraşul este înconjurat de un zid cu palisade puternice, înalte, dinîmpletitură de nuiele lipită cu lut, în numeroase locuri zidit puternic înacest fel şi umplut cu pământ, astfel încât stau pe el piesele de artilerie.În dosul acestui zid, pe alocuri şi mai ales la Poarta Azapilor stă oarecezidărie veche care a rămas de la fostele clădiri ale cetăţii şi ale oraşului,iar în anul 1577 a fost dărâmată în întregime din cauza explozieipulberăriei, ceea ce a cauzat mare pagubă. Şanţurile care înconjoarăoraşul sunt foarte adânci iar Timişul face aceasta în multe locuri în modnatural, în altele cu ajutorul oamenilor: cum însă turcii nu se îngrijescprea mult cu întreţinerea acestora, le lasă să se astupe şi le curăţă doarfoarte rar.

Cinci sunt porţile oraşului: prima se numeşte Kuciuk Kalle Kapî9

care nu este, de altminteri, decât o poartă făcută din palisade înalte:este solidă prin faptul că este aşezată într-un unghi foarte aproape decetate: aici fiind un loc foarte mlăştinos are un pod lung către suburbie.Cealaltă poartă se numeşte Soukapî10 şi este un puternic turn pătratiar, deoarece Timişul se adună aici dinspre cetate, şanţul dintre oraşşi insulă are apa limpede şi proaspătă, bună de băut, din care pricinănotabilităţile oraşului pun să li se aducă apă de aici de cătrematararschilar sau „purtătorul de sticle”. Ceilalţi locuitori, care stauîn alte părţi ale oraşului şi în suburbii, îşi iau apa din şanţul oraşuluicare însă este îndeobşte destul de murdară pentru că se spală şi searuncă în ea tot soiul de murdării, astfel încât unul îşi spală picioarele

9

sau cârpe vechi ori aruncă în ea intestinele oilor tăiate, iar altul, alături,îşi umple cana pentru băut.

Există şi fântâni pe la case şi chiar o fântână deosebit de bună înafara oraşului la Dervişi11, dar majoritatea sunt cu salpetru şi fiindcăturcii preferă să bea apă curgătoare în locul celei mai bune ape dinfântâni, în general îşi iau apa din Timiş. După Ortelius aceasta estepoarta unde, în timpul asediului, atât creştinii cât şi otomanii au şi luptatdar au şi păgubit atât de mult.

A treia poartă se numeşte Azab Kapî şi şi-a luat numele de la unfel de soldaţi turci numiţi azapi, care însă sunt mai neînsemnaţi decâtienicerii. Aceasta este un turn frumos, dreptunghiular, zidit din piatră detalie, ridicat de generalul imperial Castaldo înaintea acestora. De treiori pe zi, în zori cu două ore înaintea zilei, după amiază cu două oreînaintea serii şi seara, cu două ore după apusul soarelui în turn battobele obişnuitul imn de slavă al turcilor în acompaniament de„schalmeye”12. Sub acest turn sunt agăţate, spre aducere aminte,numeroase ghioage mari, pinteni şi alte însemne ale uriaşilor saugiganţilor. Astfel şi lângă poartă, într-o ladă lungă, zac osemintele unuiom de o mărime incredibilă. La mijlocul turnului atârnă o placă de fiergroasă cam cât degetul mare în care este înfiptă o săgeată trasă înurmă cu cinci ani de un agă al ienicerilor, cu atâta putere încât a străpunsplaca ce a fost apoi agăţată aici spre aducere aminte.

A patra poartă se numeşte Horros Kapî (e)13, care este deasemenea un turn frumos făcut din piatră de talie, sus cu un foişoracoperit, construit tot de Castaldo. Pe acesta se află şi un orologiumare care bate orele şi le arată şi pe cadran. Dar pentru că turcii nu seprea pricep să-l mânuiască, rareori merge bine şi decade alături de altelucruri care la noi (austrieci, n. n.) se caută a fi întreţinute.

A cincea şi ultima poartă se numeşte Kana Kapî (f) sau PoartaSângelui şi, cu toate că este un turn în patru laturi, este mai prost ziditiar pentru că stă la capătul oraşului, prin ea se trece mai puţin.

În mijlocul oraşului este o răspântie cu căpriori deasupra şiacoperiş de scânduri care loc se numeşte Bazar (g) sau piaţă iar aici înbolţi (prăvălii, n.n.) se vând tot felul de mărfuri şi, pe 10, oameni, cai şialte lucruri prin strigare sau prin haraciul obişnuit la ei, astfel încât marfae a aceluia care oferă mai mult. De asemenea aici pe străzi au băncile

10

de schimb, căci schimbă tot felul de monedă în schimbul unui anumitcâştig, îndeletnicindu-se ei şi cu cămătăria.

La capătul uneia dintre străzile acoperite care dă spre poartahanului, se ajunge la o străduţă unde se află un han cu o curte şinumeroase grajduri şi diferite camere deasupra lor, dar şi acesta decade.

Suburbia se împarte în două: Insula şi Oraşul rascian. INSULAse află în apropierea Cetăţii, în faţa Porţii Apei. Timişul o înconjoară dejur împrejur: pe o potecă îngustă se poate ajunge la Poarta Apei iar înrest se poate călători pe drumul obişnuit peste podurile Porţii mici acetăţii. Pe aici trece de asemenea un drum către Belgrad care însă nue folosit decât de cei ce locuiesc în această parte a oraşului. AceastăInsulă este des pomenită în descrierea asediului Timişoarei (din anul1552, n. n.) căci turcii şi-au aşezat aici piesele de artilerie şi, de aici, autras asupra cetăţii folosind de aici cea mai mare putere.

Cealaltă parte a suburbiei se numeşte ORAŞUL RASCIANiar acesta este, de asemenea, despărţit printr-un braţ îngust al Timişuluişi este tot o insulă dar, fiind construite peste tot case şi poduri, nu seprea observă. Pe aici trece drumul obişnuit spre Belgrad şi pentru că,la urmă, Timişul trece prin faţă, trebuie traversată o poartă şi un podlung. Celelalte părţi ale suburbiei se întind către apus de-a lungul Timişuluişi suburbia este deschisă dinspre toate părţile fără porţi.

În ceea ce priveşte moscheile din Timişoara, sunt cu totul opt,mari, cu turnuri înalte, construite după obiceiul lor şi acoperite cu ţigle,iar turnurile acoperite cu plumb. În oraş sunt două, de fiecare parte abazarului câte una, în Insulă este una, iar în restul suburbiei, cinci. Prima,care stă afară în suburbie, se numeşte Kadintzametschie14 (k) şi seaflă într-o piaţă lângă hanul de acolo. Cealaltă se numeşteKilissametschie15 (l) şi este în suburbie pe drumul care duce la Belgrad.A treia moschee se află în oraş de partea aceasta a bazarului sau pieţiişi se numeşte Hunkiartzametschie16 (m) sau bisericile împărăteşti şidupă ea trebuie să-şi potrivească toate celelalte rugăciunile. De cealaltăparte a bazarului, către cetate, stă a patra, pe nume Tzintzimitschametschie17 (n). A cincea stă în suburbie în apropiere de poarta hanuluişi la şanţul oraşului: este o moschee nouă, frumoasă, se numeşteSeditzametschie18 (o), clădită de către Seidi Ahmed paşa, care a foststrangulat în urmă cu doi ani de către Ali paşa la ordinul împăratului

11

turc, iar mormântul său – construit din piatră de talie de înălţimea şiforma unei mese de altar de pe la noi – stă în curtea bisericii, la căpătâicu un stâlp de piatră octogonal cu turban iar la picioare este unul careeste ascuţit doar la vârf. Pe Insulă se află a şasea moscheie, pe numeSolitarzametschie19 (p). A şaptea moscheie, care se află în suburbie, nudeparte de Poarta hanului, se numeşte Aisckkadintzanetschie20 (q). Aopta şi ultima este afară, aproape la capătul suburbiei şi se numeşteMuradie21 (r).

În afara acestor moschei mari, în suburbii sunt încă trei mici şimai proaste, clădite numai din lemn şi cu turnuri joase din lemn, sus însădeschise într-atât încât muezinul lor să poată merge de jur împrejur şisă poată striga la timpul obişnuit al rugăciunii. Una dintre acestea estelângă Poarta Azapilor22, cealaltă lângă Timiş aproape de bisericaortodoxă23, iar a treia la capătul Insulei24.

Numeroşii creştini de religie ortodoxă care stau în acest oraşTimişoara, precum şi cei din satele apropiate au bisericile lor deosebite.Biserica catolică este în suburbie, aproape de Poarta Apei25, într-ostrăduţă îngustă şi este înconjurată de o curte şi de case, iar alăturilocuieşte un franciscan. Aceasta cuprinde ca mărime cel puţin cincisau şase sute de persoane. Rascienii sau ortodocşii îşi au biserica lor lacapătul suburbiei, într-o grădină. Deşi nu este atât de mare ca şi ceacatolică, ea este bine construită şi împodobită cu multe culori şi picturi.Alături de ea, într-o casă, locuiesc câteva călugăriţe bătrâne sau femeicucernice.

Nu departe de biserica ortodoxă, afară, este o moară de pulberepe un braţ al Timişului, înconjurată cu un zid înalt de palisade şi păzităde o sentinelă, ca nimeni să nu poată intra. Ali are aici numeroase piesede artilerie pe care le ia în bătălii. Nu departe de aici se află numeroasealte mori de grâne pe un alt braţ al Timişului, care trece de-a lungulTimişoarei.26

Cât priveşte Timişul, acesta izvorăşte în apropierea munţilorTransilvaniei la graniţa românească numită Severin. El curge dinsprerăsărit spre Timişoara şi se întinde în jurul oraşului către apus, apoi seîntoarce din nou şi curge o jumătate de milă dinspre oraş spre răsărit,apoi pe o milă bună prin pădurea mai înainte pomenită, se întoarce dinnou către apus către lacul Betzkerek27, de unde se întinde până la două

12

mile sub Belgrad către Palanske Panska (Pancevo, n. n.) şi se varsă înDunăre la jumătate de oră de acolo.

Lângă oraş, către miazăzi, sunt diferite mlaştini dar în rest,aproape de jur împrejurul oraşului sunt multe grădini care dau multefructe, iar unele dintre acestea datorită situaţiei liniştite erau chiarplăcute şi le-am vizitat: acestea sunt întreţinute în neorânduială şi prost,după obiceiul lor.

Atât străzile oraşului cât şi ale suburbiilor sunt podite cu lemntare asemenea unui pod: cauza este că acestea nu sunt pavate şi pământuleste adânc şi noroios dacă plouă cât de puţin.

Locuitorii oraşului sunt toţi turci. Creştinii locuiesc în suburbiişi, asemenea multor turci, se întreţin din negoţ, cultivarea pământului,creşterea animalelor şi altele asemenea. Pentru că prin aşezarea salocul este foarte roditor şi populat, turcii înşişi spun despre Timişoaracă cine a luat Buda n-a obţinut decât un oraş, cine însă a luat Timişoaraa obţinut o ţară întreagă. Aici se găseşte de asemenea o mulţime devânat, parte datorită pădurilor din jur, parte pentru că este puţin urmărit.Deoarece şesul din jur este neted se găseşte puţină viţă de vie, precumcâteva vii în jurul oraşului care însă nu produc cât este nevoie, căci –deşi turcilor le este interzis vinul – ei îl beau pe ascuns, iar negoţul cuvin este al rascienilor (ortodocşilor, n. n.) care nu numai că au aproapeîn fiecare din casele lor vin de vânzare, dar îl beau şi ei înşişi cudeosebită plăcere. Îl cumpără din satele de la munte şi, în mare parte,dinspre Belgrad.

Ţiganii, ale căror ocupaţii sunt binecunoscute fiind fierari, deasemenea muzicanţi, geambaşi, iar în unele localităţi se lasă folosiţi înlocul călăului. Ei locuiesc în apropierea bisericii ortodoxe şi adunăturaasta este amestecată cu porcii. Când ortodocşii îşi ţin Paştele sau estetârg la Timişoara, ţiganii au obiceiul să-i oprească pe trecători, atâtfemei cât şi bărbaţi, şi să le ceară o plată. Pe cei care nu vor să deanimic sau le dau mai puţin decât li se cere, îi aruncă în cea mai apropiatăgroapă cu apă sau noroi astfel încât stârnesc râsul.

În afara suburbiei, spre miazănoapte, cam la o lovitură de tundepărtare, locuiesc nişte dervişi sau călugări turci, lângă mormântulunuia dintre sfinţii lor28. Trăiesc din munca câmpului şi cerşesc. Ei au ofântână deosebit de bună din care se ia zilnic apă. Pe unul dintre aceşti

13

sfinţi l-am văzut de mai multe ori şezând în apropierea Porţii Azapilor.El cumpăra pâine din banii pe care îi cerşea şi hrănea cu aceasta vrăbiilecare îl cunoşteau şi erau într-atât de blânde încât i se aşezau adesea pecap. Şi suburbiile sunt clădite după felul turcesc: unele mai rău, altelemai bine, parte acoperite cu ţiglă, parte cu şindrilă.

Cum baronul von Goes a fost trimis la Ali paşa pentru tratatulde pace, a fost încartiruit în suburbie aproape de Poarta Azapilor şi(membrii soliei, n. n.) au fost găzduiţi după cum urmează29: 1) locuinţabaronului von Goes, 2) căpitanul locţiitor cu aprovizionarea trebuie săstrăbată grădina fiindcă nu putea trece pe străzi, 3) domnul Pereslocuia de asemenea în acea grădină, 4) locuinţa mea, 5) domnii părinţiiezuiţi, 6) trompeţii, bărbierii şi alţii, 7) domnul Tullio, 8) curierii, 9)domnul Mennin, 10) domnul de Breueg şi colonelul Gruter; Ali Paşaşi-a avut locuinţa la nr. 11), nu departe de poarta hanului, la nr. 12)era chehaia sau intendentul acestuia, 13) stătea defterdarul saucasierul: 14) imbrohorul sau comisul, 15) zachyretschi sau ofiţerul cuaprovizionarea, 16) Subaşa sau căpitanul ienicerilor care ne asigurapaza, 17) Reis-efendi sau cancelarul, 18) celebi-ul, 19) Husein agacel care a venit cu noi de la Viena, 20) Hagi Bekir bei secretarul saukalletelscherebbi, 21) Hagi Halil, un căpitan bătrân, în rest un turccinstit şi cunoscut la noi, cum puţini am văzut la ei.

De altminteri despre Timişoara trebuie să amintim că în anul1551 a fost asediată fără folos de turci. A fost însă cucerită în anul1552 de către turci prin capitulare dar, de cum s-a retras, promisiuneanu a fost respectată şi toţi – chiar şi căpitanul lor Ştefan Losonczi –au fost nimiciţi, dar locuitorii au fost mânaţi la casele lor. În anul1577 cetatea a fost foarte distrusă din cauza explodării pulberăriei.În anul 1597 cetatea a fost asediată fără succes de transilvăneni,însă suburbia a fost incendiată, iar turcii şi tătarii au fost învinşi cuaceastă ocazie. În anul 1603 suburbiile au fost incendiate de douăori de către haiduci, iar acum în 1663 se negociază, fără succes,tratatul de pace cu Ali paşa.

Henrik Ottendorf, De la Viena la Timişoara, 1663/ Von WienAuff Temeswar, 1633/ Bécstől Temesvárig, 1633/ Od Beča doTemišvara, 1633, Timişoara, Editura Banatul, 2006, p. 11-18, studiu

14

introductiv, note ştiinţifice, glosar: Ioan Haţegan, traducere în limbaromână Marlen Negrescu, maghiară Hermann Egyed, sârbă LiubomirStepanov.

Note

1. Traducerea în limba română a fost realizată de doamna MarlenNegrescu, căreia îi mulţumim pe această cale.

2. Numit şi Campus Maxond, o denumire generică pentru zona dinjurul localităţii Alibunar de azi.

3. Novi Becej, pe stânga Tisei, în Banatul jugoslav.4. Porţile de Fier ale Transilvaniei, pe Valea Bistrei spre Haţeg.5. Pancevo, oraş la nordul Dunării, azi cartier al Belgradului.6. Oraşul rascian – termen prin care austriecii îi desemnau pe

ortodocşi, deci oraşul ortodocşilor.7. Literele din paranteze corespund celor de pe stampa lui Ottendorf.8. Hieronimus Ortelius, Chronologia oder historische Beschrei-

bung alter Kriegsemporungen, Nürnberg, 1603.9. Poarta Mică a castelului.10. Poarta Apei.11. Probabil mănăstirea de dervişi baba Huseyn.12. „Schalmeye” muzica militară otomană.13. Horos kapî – poarta Cocoşului, Ottendorf îi zice a hanului, după

hanul (caravanseraiul) din apropiere. Kana kapî – Poarta Sângeluisau Poarta turnului sângeriu.

14. Denumirea moscheilor, aşa cum apare în cartuşul stampei(Kadintzametschit = Moscheea cadânei, era o veche bisericăcreştină transformată în moschee pentru cadânele din haremuriledemnitarilor de aici).

15. Kilitsametschit = Moscheea sabiei, în fapt kilissa (preluată dingreacă înseamnă biserică), altă veche biserică transformată înmoschee.

16. Munkiartzmetschit = Moscheea sultanului vărsător de sânge(creştin) moschee închinată sultanului Soliman magnificul, întimpul căruia a fost cucerită Timişoara.

17. Tzintzimmemetschit = Moscheea Cincime.18. Seiditzametschit = Moscheea lui Seidi Ahmed, paşa.19. Silihdarmetschit = Moscheea silihdarului. Titlul este cel acordat

marilor viziri, conducători de campanii. În cazul de faţă se referă la

15

marele vizir Mehmed Koprulu, deţinător al unui vakâf la Timişoara,concentrat în jurul unei moschei proprii.

20. Aischkaadintzametschit = Moscheea cadânei Aişa.21. Muradiemetschit = Moscheea sultanului Murad (al treilea).22. Vezi nota 10.23. Poate fi poziţionată în zona parcului Brătianu şi a Bd. C. D. Loga

de azi.24. Insula sau Palanca Mică, suburbie timişoreană medievală, plasată

aproximativ pe perimetrul estic al pieţei Victoria spre Bd. C. D.Loga, zona Catedralei ortodoxe.

25. Poziţionată între actualele bulevarde C. D. Loga şi Eminescu.26. Braţul Timişului curgea aproape de locul unde azi se află Liceele

Electromotor şi de M.I.U.27. Lacul Becicherecului, azi secat, se afla în întinsa zonă din jurul

Zrenjaninului.28. Aşezământul religios musulman Baba Husein poate fi poziţionat

în zona antenelor Radio – cimitir Calea Lipovei.29. Se observă pe desenul … Timişoara.

16

EVLIA CELEBI(1611-1682)

‹Evlia Celebi şi Melek-Ahmed Paşa pleacă din Istanbul›

Volumul V

Cetatea Timişoara însăşi este reşedinţa paşei, iar în eialetul1 eisunt 59 de zeamete2 şi 290 de timare3; împreună cu ostaşii gebegii4, arede regulă 7800 de ostaşi şi, împreună cu ostaşii paşei, se ajunge la un totalde 10 000 de oameni înarmaţi. Are alaibei5, ceribaşi6 şi iuzbaşi7. Cândsunt trimişi în expediţie, ei merg laolaltă sub drapelul paşei, iar dacă numerg în expediţiile la care sunt angajaţi, atunci, prin arzul8 paşei, timareleşi zeametele lor se acordă altor îndreptăţiţi. În eialet se găsesc: defterdarul9vistieriei, chehaia10 defterdarului, defterdarul de timaruri, chehaia deceauşi11, intendentul ceauşilor, intendentul de condici, intendentulorăşenesc12. Hassul13 defterdarului de vistierie este de 110.000 aspri, iarhassurile intendentului de zeamete, al chehaiei defterdarului şi alintendentului de defter sunt de câte 6 488 aspri; judecătorul eclesiastic(după Şeriat14) are rangul de cinci sute de aspri, iar molla15 obţine unvenit anual de 20 de pungi pentru dreptăţile pe care le face.

Unul dintre stăpâni e şi dizdarul16, care are în total douăzeci şipatru de agale cu tui şi cu steag, ca: azap-agasî17, beşli agasî18, gönüllüagasî19, martolos agasî20, topci agasî, gebegi agasî, hisar agasî21, panduragasî22 şi alţii. Ostaşii din cetate stau acolo zi şi noapte şi îşi primescplata cuvenită anual din hassuri şi din haraci, iar soldele şi le iau de ladefterdar. Unul dintre judecători e şeih-ül-islamul23; un alt judecătoreste nakibul24. Se mai află şi chehaia de spahii, serdar de ieniceri,care este aga peste trei odale de ieniceri. Atât serdarul25 gebegiilor câtşi cel al tunarilor sunt trimişi din Constantinopol, nu sunt ostaşi localnici.De asemenea, mai sunt: un intendent de vamă, un muhtesib-aga26 şiun intendent al hambarelor, un vameş (încasator de taxe)27, un starosteal zidarilor28, un subaşi29 orăşenesc, un agă pentru haraci. Se găsesc36.000 de creştini de la care se ia gizia30, plătindu-se cu ea soldele şidrepturile ‹ostaşilor›.

17

Pământul cetăţii Timişoara. Podoaba acestei cetăţi constă înfaptul că e aşezată pe un pământ înverzit, mănos şi că e înconjurată degrădini şi parcuri de trandafiri. Pe aceste câmpii nu se află piatră nicimăcar cât un bob de fasole; pe un astfel de loc e construită aceastăcetate. Râul trece prin şanţul cetăţii şi pe la poalele cetăţii interioare,vărsându-se apoi în Dunăre, mai jos de cetatea Panciova; e o apădătătoare de viaţă.

Înfăţişarea cetăţii Timişoara31

Această cetate e astfel aşezată în mlaştinile râului Timiş încâtseamănă cu o broască ţestoasă culcată în apă; cele patru turnuri stauca cele patru picioare ‹ale broaştei›, cetatea interioară i-ar fi capul,iar corpul îl formează cetatea în totalitatea ei. Are formă pentagonală.Nu e ‹construită› nici din cărămidă şi nici din piatră, ci e o fortificaţiefăcută în întregime din lemn gros de stejar şi de ulmi. Împrejmuireaeste făcută din împletituri de nuiele şi pare un zid subţire şi lustruit.Meşterul constructor a împletit această împrejmuire din viţă sălbatică,pe care a tencuit-o apoi cu argilă şi cu var alb, construind astfel ocetate albă de tot.

Cetatea interioară, de pământ, este construită din două rânduride trunchiuri înalte, iar îndemânaticul meşter a umplut spaţiul dintre elecu ciment, var şi argilă, pe care le-a bătătorit aşa de bine, încât, chiardacă obuzele nimeresc între ziduri, nu se produc crăpături ca la cetăţilede piatră şi cetatea nu se teme de nimic. Dacă cineva ar zice: „săaprindem lemnul cetăţii”, aceasta nu e cu putinţă, fiindcă nimeni nu sepoate apropia de cetate din cauza întinderilor nesfârşite de apă şi demlaştini; terenul fiind mlăştinos, nu se pot construi metereze.

Tunurile aşezate în cetatea interioară şi pe cele patru bastioane,aşezate în foarfecă, nu-l lasă pe om nici măcar să se apropie,nicidecum să poată da foc palăncii. Astfel stând lucrurile, ocupareacetăţii e cu neputinţă; în afară de asediere, alt mijloc nu există, căcicetatea e bine întărită.

S-ar putea obiecta: „Oare, cu timpul, cetatea de lemn nuputrezeşte?” Dar stâlpii care încep să putrezească în decurs de zeci deani sunt înlocuiţi unul câte unul cu alţi stâlpi, de cele şaptezeci de sate

18

‹din jur› care au în grijă repararea lor. Dealtfel, în mlaştină bârnele audevenit cu timpul tari ca lemnul de abanos şi ca oţelul de Nahcivan32,iar zidul de umplutură a devenit ca stăvilarul de la Şirvan33.

Lăţimea acestui zid e de cincizeci de picioare, în unele locurichiar de şaizeci de picioare; locul nu e prea îngust nici dacă soldaţii arexecuta pe el exerciţii cu suliţe pe cai. De jur împrejur ‹zidul› e înconjuratcu un şanţ adânc, având în trei părţi încăperi pentru observaţie, cuvederea spre şanţ; în toate serile cântă nouă meterhanele şi toţi pazniciistrăjuiesc până dimineaţa dând semnal cu strigătul: „Allah e unic, Allahe unic!”. În fiecare noapte, doisprezece din cele 24 de agale îisupraveghează continuu pe ostaşi şi, Allah să-i ţină!, aşa este vechiullor obicei.

Cetatea aceasta nu are creneluri, nici turnuleţe de pază, darare multe deschizătoare pentru tunuri. Se găsesc, în total, două sute detunuri frumoase ca: balimeza34, darbzenuri35, şaicale36, colomborna37 şitunuri împărăteşti38. Numai bunul Allah ştie numărul muniţiilor şi al altorlucruri trebuincioase, al alimentelor şi al proviziilor din această cetate.Peste cele cinci întărituri ale cetăţii, odăile ienicerilor strălucesc ca niştearici. Tunurile topciilor stau gata pregătite încât, în momentul cândsoarele îşi aruncă razele pe aceste tunuri, ochii omului se întunecară.

Mergând pe aceste bastioane, cetatea poate fi ocolită în timpde o oră. În fiece noapte, când un agă înconjură în timp de o oră cetatea,ceauşul soldaţilor agalei strigă: „Un paznic de noapte!”. Atunci ei stauşi, sculându-se un alt agă, înconjură cetatea cu soldaţii săi. Iarna, ca şivara, până în zorii zilei, aceasta este o regulă la ei; în alte cetăţi nuexistă acest obicei. Ba chiar şi în timpul zilei stau de pază alte agale,care scrutează câmpia din împrejurimile cetăţii.

Cineva ar putea zice: „Dacă se dă atâta importanţă acesteicetăţi, de ce n-au construit-o din piatră şi cărămidă?” Dar în aceastăregiune piatra trebuie adusă de la mari depărtări şi această piatră nurezistă la bătaia tunurilor. Chiar dacă s-ar construi din cărămidă, loculacesta fiind noroios, din cauza ploilor abundente şi a pământuluimlăştinos şi mişcător, măcar câţiva ani şi s-ar scufunda în pământ.De aceea meşterul constructor, prevăzător şi priceput, a făcut aceastăcetate din lemn. El a pus toată ştiinţa sa inginerească în construireaacestei cetăţi şi a realizat o construcţie atât de desăvârşită, încât cine

19

o cercetează cu atenţie îşi dă seama că, sub atlasul ceresc, nici unconstructor din vechime nu a săvârşit o asemenea lucrare. Pe scurt,această cetate a fost construită pentru bătălie deschisă, căci nu arecitadelă în nici o parte.

Cetatea are cinci porţi; acestea sunt nişte porţi de fier fixate înlemn, boltite, duble, puternice, înalte şi late. În faţa fiecărei porţi se aflăun pod de lemn, atârnat cu macara. Porţile se închid în fiecare noapte,iar podurile sunt şi ele trase cu macarale şi aşezate înaintea porţilorpentru apărare.

Prima este Poarta Azapilor, pe care se află următoareainscripţie:

„Oricare duşman ar nutri gând rău faţă de această cetateVa fi înfrânt de sabia oamenilor lui Allah.

Abidi Hatif-i Kudsi a spus data:Slavă lui Allah! Cetatea cea mare s-a sfârşit în anul 105239”.

Această poartă se deschide spre latura de miazăzi şi e o poartăfoarte mare şi solidă. Spaţiul dintre două porţi e plin de felurite arme,iar paznicii sunt înarmaţi zi şi noapte. Cheile acestor porţi se păstrează,în toate nopţile, la agaua ienicerilor şi el nu le dă nici paşei, dacă acestai le-ar cere. Poarta Azapilor are şi altă inscripţie:

„Fie că e mic, fie că e mare, acesta e un oraş minunat. Allah sădăruiască tuturor, în clipa cea din urmă, credinţa cea dreaptă.

Kevseri, împreună cu oamenii mari ai lui Allah, a spus data:Doresc ca păzitorul acestei cetăţi să fie în veci Allah. Anul 1053”40.

Această poartă dă spre răsărit; deasupra ei se află o clădiremică şi înaltă, iar spre şanţul cetăţii există o întăritură pe care esteaşezată o odaie de ieniceri.

Inscripţia de pe Poarta Cocoşului41:„Allah, să nu ne lipseşti niciodată de mila ta,

Să înveseleşti şi să dai din nou viaţă inimilor căzute în deznădejde.Hatif şi Abidi, împreună cu oamenii mari ai lui Allah, au spus data:

Ajută Allah şi apără această cetate de viclenia duşmanului!”.Această poartă mare, fiind dublă, dă spre miazănoapte.

Deasupra ei se află o clădire înaltă şi deschisă în toate părţile; deşie construită numai din lemn, totuşi este lucrată cu multă măiestrie.Orice trecător sau musafir poposeşte acolo. Tot acolo e şi turnul cu

20

orologiu, iar deasupra lui se află un cocoş de fier. Când vântulatinge cocoşul, acesta se mişcă scârţâind şi arată direcţia vântului.E lucrat cu foarte multă măiestrie şi după el i s-a dat denumirea dePoarta Cocoşului.

Poarta dinspre apă42 e o poartă simplă; i se zice Poarta Malului.Este trainică.

În cetate sunt patru mahalale. În mahalalele de la PoartaAzapilor, de la Poarta Cocoşului şi de la Poarta Malului sunt 1 200 decase mai scunde sau mai înalte, rânduri, rânduri, toate acoperite cuşindrilă; coşurile lor sunt ţuguiate. Sunt case strâmte, construite în formediferite, fără curţi şi fără grădini. În acest oraş, în afară de coşuri, nuexistă alte construcţii de piatră; toate casele au sobe.

În cetate sunt patru geamii: geamia lui Suleiman han a fostun lăcaş mare de rugăciune, dar ‹acum› e şubredă. E o clădire dincalcar şi nu din piatră (!). În prezent, această geamie e plină cugrămezi de pesmeţi pentru gaziii musulmani. Mai sunt: geamiaGemgeme (?), geamia Şiket (?), patru lăcaşuri pentru dervişi43, şapteşcoli pentru copii, trei hanuri şi patru băi frumoase, dintre care baiade la Poarta de apă şi cea de lângă Poarta de la mal se află îninteriorul porţilor.

În cetate se găsesc patru sute de dughene; bazarul esteîmpodobit, iar toate străzile sunt pardosite cu scânduri; pavaj de piatrănu există, dar nici nu e cu putinţă. Prin interiorul cetăţii trece, prin douălocuri, prin canale, râul Timiş, şi toată populaţia de acolo ia apă şi-şipotoleşte setea; cişmele nu sunt deloc. Toate murdăriile se aruncă înrâul Timiş şi plutesc pe el. În această cetate se află şi cafenele, precumşi hambare pentru grâu.

Cetatea interioară a Timişoarei. Această cetate este ocetate frumoasă de piatră, de formă pătrată şi aşezată în colţul demiazăzi al cetăţii exterioare. E înconjurată de râul Timiş şi de aceeacetatea stă oarecum ca pe o insulă de pământ. E o clădire solidă,frumoasă şi simplă, iar prin şanţul ei curge râul Timiş. Spre oraş seaflă trei rânduri de porţi de fier, boltite, iar între două porţi se găsescpoduri mobile (suspendate), ce se ridică cu macarale. Bolţile suntconstruite din cărămidă. De jur împrejur această cetate interioară arecinci turnuri frumoase de cărămidă, care se termină cu vârfuri foarte

21

ascuţite, acoperite cu scândură, iar în vârf au steaguri. În aceastăcetate se află, chiar în faţa palatului, o piaţă spaţioasă care e pardositănu cu scânduri, ci cu un strat tare de mortar.

În afară de dizdar şi de chehaia şi de imam44 şi de muezzin45,aici nu mai locuieşte nimeni. Turnurile şi magaziile sunt pline de comori,de echipament şi de provizii şi nimic altceva nu se mai află acolo. Unstrăin nu poate intra nici măcar ca s-o vadă; dacă cere voie să intre,poate intra numai după ce şi-a predat armele străjilor de la poartă.Aceasta este o cetate frumoasă şi atrăgătoare.

Oraşul – Timişoara46

E alcătuit cu totul, din zece mahalale. Are o mie cinci sute decase spaţioase, mai scunde sau mai înalte, acoperite cu şindrilă, avândcurţi împrejmuite cu scânduri. Fiecare casă are două porţi: printr-unacirculă călăreţii şi căruţele, iar prin cealaltă intră şi ies pietonii; aceastaeste poarta cea mică.

În acest oraş sunt zece lăcaşuri de închinare: mai întâi, în afaraPorţii Cocoşului, la marginea şanţului, se află geamia lui Seidi-Ahmedpaşa, lăcaş nou de rugăciune. Fiind situată în centru şi în bazar, aremulţi enoriaşi şi mulţi slujitori. Ferestrele-i fiind aşezate pe parteamihrabului, ele privesc spre râul Timiş care curge prin şanţurile cetăţii.Deasupra porţii se găseşte această inscripţie:

„Cel care l-a ucis pe Rákóczi cel rău,Adică vizirul cel milostiv şi biruitor,

A clădit această geamie pentru zi şi pentrunoapte, până la reînviere.

Luptătorii pentru credinţă vor preamări neîncetat bunătatea lui.Când Kevseri l-a întrebat pe Hatif despre dată, acesta a spus:

Geamiaeste a viteazului Seidi ‹Ahmed› paşa cel drept.

Anul 1070”47.N-are bazar de pânzeturi, dar se găsesc tot felul de mărfuri.

Străzile acestui oraş sunt, de asemenea, toate, pardosite cu scândură.Când plouă în oraş, în locurile mocirloase din afara oraşului seîmpotmoleşte până şi un elefant. Printre ciudăţeniile oraşului se numără

22

şi faptul că nu are deloc ţânţari, după cum nu s-a pomenit până acumnici ‹un caz de› epilepsie.

Populaţia paşnică e formată din oameni simpli şi milostivi. Aicise află ostaşi veseli, negustori şi oameni învăţaţi. Locuitorii poartă maiales haine de postav, şalvari de postav cu copci şi cu genunchii acoperiţicu piele de saftian; pe cap poartă căciuli de postav verde, iar în picioarepapuci groşi. Datorită apei şi climei bune, locuitorii sunt oameni veselişi cumpătaţi.

Alimentele: Oraşul este vestit prin pâinea ţipău48, prin turta sacu unt, plăcinta cu miere, ciorba neagră, varza şi dovlecii umpluţi. Dintrebăuturi, sunt vestite vişinata şi miedul. În această regiune e o ruşinemare să bei vin; se bea, de obicei, mied.

Completarea însemnărilor despre ciudăţeniile TimişoareiDintre speciile de animale care trăiesc în împrejurimi, caii, boii,

bivolii, oile şi mieii sunt aşa de mulţi, că numai Allah le mai ştie numărul.Când văd catâri, cămile şi măgari, raialele se sperie de cămilă şi fuglângă măgar. Ele privesc cu frică şi catârul. Mierea şi untul de aici suntvestite în toată lumea. Acesta este un ţinut foarte bogat, pe ale căruidealuri cresc soiuri atât de diferite de vişini, fragi, pruni, şi afini cum nuse mai află în alte ţări. Acesta fiind însă un ţinut rece, nu cresc aicismochini, măslini, rodii şi bumbac; în schimb, se găsesc mulţi peri.

*** Călători străini despre Ţările Române, Vol. VI, ParteaI: Paul de Alep, Îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca Bulgaru, Parteaa II-a: Evlia Celebi, Îngrijit de Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, EdituraŞtiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 495-501.

Note, identificări şi comentariu: Mustafa Ali Mehmet şi N.Stoicescu. Confruntare text-traducere: Aurel Decei.

Note

1. Eialet (eyâlet), provincie, unitate administrativă în Imperiulotoman.

2. Zeamet, feudă cu venit anual între 20 000 şi 10 000 de aspri.3. Timar, feudă cu venit anual până la 20 000 de aspri, deţinută de

timariot (spahiu cu feudă).

23

4. Gebegi (cebeci), ostaş în zale, cuirasier, chesonar, categorie deoaste otomană.

5. Alaibei (alaybeyi), căpetenie de oaste de provincie sub comandasangeacbeilor; comandant de spahii, comandant de district;colonel (de jandarmerie etc.).

6. Ceribaşî (çeribaş?), „şef de oaste”, rang în oastea otomană.7. Iuzbaşî (yüzbaş?), comandant peste 100 de ostaşi (companie),

căpitan (rom. iuzbaşă).8. Arz, expunere, prezentare, memoriu, ofertă, cerere, jalbă, latitudine

(geogr.).9. Defterdar, perceptor, încasator de dări, slujbaş însărcinat cu

probleme financiar-contabile.10. Chehaia (kehaya) sau kethuda, intendent, staroste de breaslă.11. Ceauş (çavuş), corp de olaci, curieri, bătrânii ienicerilor, căpetenie

de rang inferior, sergent, aprod.12. Şehir emini, şehremini.13. Hass, feudă cu venit anual de peste 100 000 de aspri. Era de trei

feluri: hass împărătesc (hass-? hümayun), hassuri vizirale (hass-?vüzera) şi hassuri emirale (hass-? ümera).

14. Şeriat (şer’), legea sacră musulmană, totalitatea legislaţiei islamice.15. Molla, aspirant la teologie islamică, judecător musulman mai de

seamă, mare cadiu.16. Dizdar, comandantul unei cetăţi, căpitan de cetate.17. Azab (azap, azeb, azep), celibatar, categorie de oaste otomană,

arcaş, trăgător în vechea marină otomană, păzitor de cetate. Agăal azabilor.

18. Beşli, cavalerie uşoară, călăreţ, corp de oaste (turci, tătari) pentrupaza localităţilor, pieţelor etc. Agă al beşliilor.

19. Gönüllü agas?, agă de voluntari.20. Martalozi; erau îndeosebi elemente creştine intrate în serviciul

oastei otomane. Se îndeletniceau cu paza la hotare şi cu spionajulîn ţările duşmane (N. Stoicescu, Curteni şi slujitori, p. 135-136).

21. Hisar agas?, agă peste oastea din cetate.22. Pandur agas?, agă al oastei de panduri alcătuită din creştini (sârbi,

croaţi, maghiari, ş. a.).23. Şeih-ül-islam, şeful clerului musulman; aici în sens de căpetenia

clerului într-o provincie otomană.24. Nakib ül-eşraf are şi sensul de împuternicitul clerului de la Poartă,

reprezentantul descendenţilor din profetul Muhammed.25. Serdar, căpetenie, comandant (de oaste, de cetate etc.).

24

26. Muhtesib, vechi dregător otoman care exercita simultan misiuneade primar şi de şef al poliţiei; încasator de dări, socotitor.

27. Badjdar (bâcdâr).28. Mimarbaş?, titlu existent şi în Ţara Românească în sec. XVIII.29. Subaş?, căpetenie peste garda de pază. Iniţial însemna:

„comandantul suprem al oastei”.30. Cizye, capitaţia pentru populaţia nemusulmană, sinonimă cu

haraciul.31. Este cea mai amănunţită descriere a vechii cetăţi Timişoara, înainte

de reclădirea ei de către austrieci în secolul al XVIII-lea. Pentrucomparaţie vezi şi descrierea cetăţii la 1595 (Călători, III, p. 557).

32. Nahcivan sau Nahicevan, oraş în Republica Autonomă Nahcivan,o exclavă a Azerbaidjanului, care se învecinează cu Armenia la estşi nord, Turcia la nord-vest şi Iran la sud-vest.

33. Şirvan, oraş în Iran.34. Balimiez (de la ital. ballimezzo) denumit de turci şi balyemez („care

nu mănâncă miere”); tun de mare calibru folosit la asedii de cetăţi.35. Darbzen (darbuzen, darbuzan, darbzan), tun greu de asediu.36. Şăică (şayka), barcă, luntre, lotcă, corabie mică. Tunuri de corabie37. Columborna (kolumborna sau kolomborna), o categorie de tunuri.38. Şahi darbzen, în sensul de tunuri mari (împărăteşti).39. 1 april. 1642-21 mart. 1643.40. 22 mart. 1643-9 mart. 1644.41. Horos Kapusu.42. Su Kapusu.43. Tekiye.44. Imam, preot musulman care slujeşte la cele cinci rugăciuni zilnice.45. Muezin (müezzin), dascălul care cântă din minaret chemarea (ezan)

musulmanilor la slujbă.46. Şehr-i Temeşvar?n varoşu.47. 18 sept. 1659-5 sept. 1660.48. Sepu ekmegi; poate din ungurescul cipó, „ţipău”, pâine lungă, de

1 kg şi jumătate.

25

Secolul al XVIII-lea

NICOLAE STOICA DE HAŢEG(1751-1833)

§ 17. – ‹Evenimentele dintre 1717 şi 1737. Pacea de laPojarevaţ›

Înpăratu deăte pre prinţ Eughen altui comandant şi laarmee veni. Pre Mergi de la Becicherec la Panciova mână. Iarel cu o trupă, de-a bate Orşova, de la Sebeşi cătră Mehadiaviind, simţindu-să întră turci, îndărăt să trasă. Pre turcii de laLogoj, Sasca îi fugări. Mergi Dunărea trecu; şi Eughen trăcând,Beligradu bătu şi-l luo, cu Şabaţu, Semendria, Mehadia cuHalmaşu. Iară Mergi Orşova cu batae o luo. Ei doi, romani,oastea înpăratului în Servia şi în Valahia pusără. În Pojarevaţipacea să închee. Turcii mult perdură. Eughen dând comandalui Mergi, să dusă la Beci. Mergi Banatu rândui. Prinţ Eughenpre şpanioli în Siţilia bătându-i, pace făcu. Acu franţuzii cu spaniiîn Italia. Înpăratu pre graf Mergi trimisă, carele în batalia dela Parma cu sabia în mână mort căzu. Apoi şi Eughen în Becimuri. Rânduialile lui Mergi în Banat şi alţi buni ghenerali le-aulucrat. Întră altele, districte, armiţii1 şi baele aflară, lucrară,casarne2 făcură şi birt mare, precum şi cetatea Ostrovu, NovaOrşova, cu castele3 întărite făcură.

Spre pomenire sînt cuvintele cu care Carl VI pre prinţul Eughenl-au petrecut la oaste: „Prinţul meu, îi zise, iată îţi dau un general maimare, de la carele sfat să ceri şi în numele lui voi toate operaţiile voastreveţi face!” Cu care înpăratul îi puse o cruce toată briliantită în mână şipre postamânt, scămnaşu ei din jos, aşa inscripţie era: „Isus Hristosgheneralisimus, nu zăuitareţi”. Încă îi zisă că: „Faptele ce vei face prevoia lui, pentru el să fie, carele sângele său pentru oameni pre crucel-au vărsat. Subt preaînalta lui dumnezeiască povăţuire, atachirue4, birue,învinge pre ai lui şi a numelui creştinesc vrăjmaşi!”.

26

Eughen, cătră sfârşitul lui mai 1717, la Futac veni şi toată trupasă adună, Tisa o trăcu, ca în Banatul Timişorii iar să o aducă, puindlaghere5 în câmpie, între Becicherec şi întră Panciova. Aci rândui elpre gheneralu Merţi în fruntea unui mare corp, cu carele el pre turciidin Orşova să-i scoată. Careă plaţi6 încă de un an să ştiia că are puteărnicgarnizon, mari, tari şanţe, groape, palisadi; şi o lăsasă. Acu trebuia săse ia, ca turcii sucurs7 pră Dunăre Beligradului să nu poată merge.Turcii simţind planu, că vin Orşova a o lovi, ei socotiră cu vro 10 000 deoameni a-i ocoli8 şi a-i prinde. Însă şi Mergi, simţind cursa şi laţul turcesc,dar să şi văzu cam slab de-a cerca ceva; aşa dintră munţi îndărăt sătrasă. Pentru aceăia în urmă el drumu preste Stancilova deşchise. Şitocma atunci, când Merţi îndărăt să trăseăse a nu-l cercui, trimisăeseprinţ Eughen pre gheneralu Petraşco cu un număr de şaiche9 şi barchepre Dunăre în jos, care muniţion10 şi trupă ducea. Socotindu-să destulde tari a fi, carele măcar că şi bedecung11 de crigs-şife12 avea, – strajă,soldaţi – de a-i petreăce, fură nenorocoşi, că făr de veăste lovindu-iturcii, îi prinsără şi rob ii-au dus. Şi aşa Orşava făcu împedecare cuBeligradu, de nu să luo.

Ci Eughen tot să ţinea în corajie13 şi pre turcii şi pre tătarii cecutrupea pră la Caransebeş, Logoj, prin Banat, încoaci, încolo, pri laSasca, scoţându-i, Banatul curăţi. Şi măcar că era vrăjmaşul tareputernic, aşa cât de la Sava păn la apa Crecica în şanţe îngropat, deunde pră din sus de Panciova cale de un ceas Dunărea trăcu. Şi Mergicu avantgarda înnainte trăcusă; şi toată armea în lagăr pre munţii Sviniţiiera pusă. De aci meărsă în şesurile Beligradului, aşa cât ca aripa dreaptăveni la Dunăre, iară cea stânga la Sava era. Şi aşa cetatea de la o apăpăn la alta era încinsă; şi îndată focul de la amândouă părţile începufricos a să vărsa şi ţircumvalaţions-liniile14 începură. Şi iată o trupă deturci din dosul lucrătorilor împărăteşti lovisă, ci deşchizându-să trangea15

şi făcându-să comunicaţie liniilor, cu 100 de canoane16 şi merzere17 a obate începu, ce şi turcii înfocaţi răspundea: careă în 23 iulie să începu.Şi prinţu Eughenie vrând de nov18 cetatea a o lovi, însă, în 29, simţivenirea oastei mari, sub porunca marelui vezir, ce venea cetăţii întruajutoriu, carele pră dealurile Grodschii în lagher să aşeză.

Eughen, din partea sa, focul nu-l prorupea19, ci tot bătea; însă,apropiindu-să armea turcească, aşa cât întră ce venită cu întră cetate,

27

înpărăteştii ca încungiuraţi, în slabă stare să afla, ca belagheruiţi20. Apoi,încă, în lagheru înpărăteştilor un morţişag21 urât intrasă şi soldatulghemainer22 din atâtea strapaţii23 slăbisă.

Otomanii cu lucrătorii lor tot să mai apropiia şi cu liniile lor aşaafară eşisă, cât artileria lor asupra înpărăteştilor potea juca; însă, totcum se cade jocul le întorcea şi focul le stâmpăra. O bombă, careă într-unpulfer-magazin24, în oraşul din jos căzu, cu lovirea ei toate casele aleacelui cvartir, cu vro 3000 de personae ucisă. Apoi, după câteva zile,adună Eughen toate detajamentele25 sale îndărăt, numai puţini de-a apăraliniile rămasără şi un corp mic rămasă preste Sava şi să vorbiră preturci a-i apuca. Şi aşa, în noaptea din 15 spre 16 august, toate fură gatade-a lovi şi bombardimentul nu să prorupea. Şi aşa, dimineaţa, încă prăîntuneărec, în vărsatul razăi soarelui, trefu26 începu a să lovi. Începutusă păru a fi fără noroc, ci răsărind soarele, firea armelor să schimbă şiturcii ca biruiţi începură a fugi şi pre turci cu artileria lor, ce li-o luasă, îizdrobea. Turcii tot lagheru lor, cu nenumărat for-rat27 îl pierdură şi preste18 000 de oameni, fiindcă husarii şi raiţii28 ce-i gonea, ei nu pardonea29,ci ucidea. Dară şi armea creştinească numără în câmpul bătăii 2000 demorţi şi 3000 afară din trefu şi vro mie sau 1800 plezirţi30. Însă a doua-zişi cetatea să pădeăte31 şi capitulaţionu32, după 18 zile a belagherului,scrisă, să întăriră. Turcilor le căută ca ei şi cetatea Şabăţ de pe Sava,cu Roma, Grodsca, Semendria şi Golumbaţu în Servia, şi Mehadia înBanat, cu Halmăju, ce le ţinea, ca Beligradului ajutoriu a da, fură siliţi ale lăsa încă Orşova o mai ţinea.

Marele vezir cu armea ce-i mai rămăseăse, el să trasă la Nişîndărăt, că tot vro 30 000 de oameni mai avea. Şi alt corp de turcivenea ca Orşova să o apere, ci ajungând gheneralu Merţi îndată laOrşova îi sparsă şi turcii, lăsând Orşava, să dusără. Şi aşa acu rămasăgraniţa Banatului de partea stângă a Dunării deşchisă.

Şi după atâtea nenorocite a turcilor întâmplări, întâiu ÎnaltaPoartă încă să arăta nevătămată; dar mijlocirile de pace ale Englanduluicu ale Holandii tot le priimi şi locul de-a să aduna la congres (: sobor)un oraş mic în Servia, preste Dunăre, Pojaroveţi, îl aflară, unde curândplenipotenţii ministri ai mijlocitorilor şi ai interesantelor33 puteri, precumşi ai Veneţii, sosiră. Şi aci, în 21 iulie 1718, şi tractatele de pace săîncheiară, care coprindea pacea armelor 25 de ani şi clauzul: uti

28

possidetis – după loveăle34 – dând înpăratului Temesvaru cu Banatul,Clisura cu munţii, în Ţara Rumânească păn la apa Oltu, preste Dunăre,Beligradul cu 3 districte în Servia: Maciov, Semendria şi Golumbaţu.Apoi hotarăle Ţării Moldovii şi a Valahii, a Polonii şi a Ardealului reguliră.Iară pentru Horvaţia cu alte ţări rămasă aşa precum congresuCarloveţului numisă. Apoi încă şi de hagiii ce călătoresc la Ierusalim, înPalestina, ca slobod să călătorească; de persoanele ministrilor aleamânduror puterilor şi despre ce să atingea şi de neîndestulaţii35 unguri,carii cu familiile sale un fraiştat36 în Ţara Turcească căutasă, ca subtapărarea Porţii să fie. Care familii erau: firşt37 Racoţi şi grafii38 Berenzinii,Esterhazi, Forgaci, Vai, Zachi.

Pănă la această pace, cât suspinasă şi gemusă Banatul Timişorii,supt greăle tirănii turceşti, 164 de ani! Şi lăcuitorii ţării fugiţi, ţara pustie,făr de oameni, cât bălţile, lacurile ceăle vechi, noroaele, rîturile39 tinoasăşi mai multe şi mai mari să înmulţisă, ca sălbatecele pustietăţi crescusă,cât, an. 1717, pingă Murăşi ce balte, ce lacuri mari, şi pingă Tisa, de laSeghedin păn la Titeli; dară de la Aranca păn la Canija Mică, păn laMocrin! Apoi iară apa Begheiului, a Timişului, Pirda, Berzava, cu alterâureăle, părăe şi fântânişte să făcusă şi nu să afla stavilă de-a opri, căpingă ceăle vechi şi alte lacuri să lăţisă, care nici un om, nici vită nu lepotea treăce, cumu-i încă ce de la Lugoj, Ţârna Bara, unde pământultrămură şi bibăeşte, cu groape reăle. Aşa feli de bălţi şi pingă Timişoaraerau, cât una din Beghei păn la Chichinda şi păn la Becicherec sătrăgea, iară alte doo lacuri, a Ilancii cu a Alibunariului, din margineaTimişului păn la Ui-Palanca erau lungite, care curau di pe dealulVerşeţului. Macar că s-au slobozit, au săcat, însă încă tot ceva mai stă,pentru ceva peăşte şi trestie de foc. Care în loc de-a să usca, ialepămintele înneca; care bălţi noroioasă, tinoasă şi boale aducea, friguricu epidemie şi ciume, apele putrede, împuţite făceau, dar altele, şarpi,goange40, ţânţari, broaşte ş. a., că în locul versului filomelii (: privighetoarei),a corbilor, a ciuurezilor41, a buhniţilor42 să auzeau; apoi lupi, urşi, cerbi,porci, epuri, vulpe, mâţe sălbatice. Acum, adunându-să oamenii cariidincătro şi din munţi şi nici ştiind a lucra pământul, dar nici având cu ce,‹toţi slabi, rău au trăit›.

După pacea de la Pojarovăţi, începând unii pre preoţi şi călugăricu slujbe greăle, cvartire, dijme, zeciuiale a-i apăsa, mitropolitul Vichentie

29

Popovici de la Beligrad jalbă la împăratul Carl deăte şi cu porunca săopriră, nemuritoriul împărat Carl VI şi a sa preaînalt mărita fie43 MariaTherezia, vrând a face oameni ‹şi ţara a o schimba›.

Feldmareşalu Franţ Merţi, gubernatorul acestei provinţi,credincioasei slugă împărăteşti, după luarea Beligradului şi, 1718, dupăpacea de la Pojarovaţ, ce fuseăese până aci supt prinţ Eughen de Savoia,carele adunând oştile în Banat, fiind în Timişoara comandant graf PaulValis, cetatea întări şi altele rândui. Şi aşa Mergi, dintr-o moşee44

(: geamie) turcească făcu beserică creştinească, parohialnică 45 şipreoţilor iezuiţi o deăte. Aceasta fu şi catedrala episcopului din Ceanad,ce era Ladislau graf Nadajdi, şi el într-însă slujiia. Iară altă moşee(: geamie) turcească o făcu biseărică franţiscanilor a provinţii Bosnii,de sfântul Ioan Capistran făcută, la poarta Aradului, ce să cheamă Poartalui Prinţ Eughen, pre careă el intrasă. Franţiscanii cu acea biserică şi pământcăpătară şi trimisără misioni46 la Logoj şi la Panciova, precum şi cei numiţide provinţia Bolgariei, de carii ei avea la Caransebeşi. Aci aveau româniicu serbii un episcop venit, Maxim, ci s-au dus. Iară la Timişoara, după IsaiiaDiacovici urmă Vichentie Ioanovici. Acestor episcope li se slobozi, ca întruurmarea căpătatelor47 împărăteşti de la Leopold şi Iozef I privileghii, preoţia hirotoni şi biserici sârbeşti, rumâneşti a face.

Feldmarşalu Merţi lăsă Banatul, fiindcă întră înpăratul Carl VIcu întră craiul Spanii Filip V armă48 să scorbeli49 şi, an. 1719, oastea înSiţilia să dusă, unde Eughen pre vrăjmaşi biruind, pace făcu şi, 1722, iarîn Banat veni, unde el încă 11 ani multe bune au rânduit.

În Belgrad era comandant gheneral prinţ Alexander deVirtemberg, iar în Timişoara comandirender gheneral50 graf Merţi era.Aceşti doi şi armea şi ţara cu economia o ţineau, însă Merţi nu numai înBanat – căci prinţ Alexander numai în Servia – ci el şi în ŢaraRumânească, în Craina, în Servia şi în Horvaţia rânduiale făcea.

Mergi, prin porunca înpăratului Carl VI, întorcându-să din Siţilia‹iar în Banat›, la Timişoara, pingă51 ‹3 districte, în Servia, în Craina52, înŢara Românească› altele, în Banat aşeză 12 districte, precum: alTimişorii, Becicherec, Ceanad sau Sent Micloş, Ciacova, Logoj, Verşeţ,Lipova, Faget, Caransebeş, Orşava sau Meadia, Panciova şi Ui-Palanca. Fiecărui district rândui fervalter53, ce-i zicea jupan, şpan54,controlor-contrea, unterfelvari55, obercnezi56 şi cnezi. Însă oameni

30

învăţaţi din rumâni, serbi foarte rari aflându-să ca districte a le da; însăiară chiar să vede dintr-o tablă de marmor de la Logoj, din an. 1726,cum că oricare57 Ioan Raţdam de Mehadia, rumân, domn Logojului,Lipovii şi Caransebeşului au fost şi beserică rumânească ş-au zidit.Într-acea tabulă de marmoră iaste inscripţia lătinească în faţa adecă înfrontul beseăricii bătrâne, vechi şi aşa scrie: „Făcutu-s-au aceastăbeseărică, ş. a. adecă lătineăşte: Aedificata haec ecclesia per meIohanem Ratzdam de Meadia, supremum praefectum inclytorumdistrictum Lugosch, Caransebes et Lippa, an. 1726.

Gheneral graf Mergi rândui contribuţia (: porţia) pre cap de omînsurat 4 florinţi a da.

Într-aceăste 3 districte rumâneşti erau satele cu oameni, iarăîn câmpia Banatului era mult pământ pustii, sălbatec, de careă Mergiînştiinţând, aprobarea pră la an. 1730 urmară colonii, întâi nemţii, italianii,spaniolii în Banat veniră, pentru care şi nove sate făcură. Aşezară-i înTimişoara, Beseărica Albă, în districtul Palanchii, unde era fervalter,Sent Petru, Saderlem, Beşenova Novă, Ui-Peciu, Denta, Cutriţ,Bruchenau, Gutenbrun, Mergidorf, de pe el însuşi, cu italiani, AraduNov, Iarmota; în Becicherec pusă spanioli, ş. a. Şi aicea lângă Sasca şiOraviţa de-a lucra adusă, la Potoc, Bobotinţi, Petrila şi la Macovişte, laOrşava, Iaşelniţa pusă.

El cercă pământele Banatului, carele de toate productele bunîl află. Vrând a rădica fabrică de-a face postavuri, el adusă sămânţăde dudi, iagozi58 negri; şi crescură, ci nu să folosea. Îi înpărţi aci laVerşeţi, la Beseărica Albă, cu poruncă cine i-ar strica să se spânzure.Şi rădicându-să, deăte la Lipova şi Gutenbrun. Adusă la Timişoarameisteri de tot felul de-a face hartie şi postav. Apoi socoti de industriaBanatului, ca pomi a oltui, a-i cultivi, că erau poamele pădureăţe,sălbatece. El Cetatea Timişorii o lărgi mult în afară; Fabricu îl umplude oameni, meisteri. Apoi pusă gândul că-s atâţea munţi cu păduripră graniţa Ardealului, mulţime de leămne, lăcaşe fearălor sălbatece,care leămne s-ar putea la ceva întrebuinţa, însă adusu, trasu e greudepărtat. Aşadar au luat de la Făget, făcând Begheiu drept cătrăTimişoara în doă, pră unul de-a aduce leămne mari, de case, pre altul,de foc. Pră Begheiu, de la Timişoara în jos, grâu, orzu ş.a. de-a ducela Dunăre şi în Horvaţia.

31

În Orşava Veăche şi-n Ieşelniţă neămţi meistori de tot faluadusă, aşează, mai vârtos de-a lucra cetate în Ostrovu Dunării şi presteDunăre, fort tare, pre numele înpărătesii Elisabet, şanţuri, că drumulmare de comerţie încă la 1720 să lucra.

El făcu piaţuri cetăţii Timişorii large, la Poarta Logojului păn laa Petrovaradinului. Iară Fort Proza, adecă a lui prinţ Eughen poartă,înlontru rămasă. Apoi el chiemă burgheri a-şi face case nove, plaţefăcea şi da. Franţişcanii ‹Bosnii› făcură beserica, apoi şi alţii cătrePoarta Logojului făcură. Apoi deăte de catedral biseărică şi de palastepiscopilor, ce şedea la gheneralu Merţi, la Poarta Logojului. Episcopcatoliş era baron Adalbert de Falcştain, episcop Ceanadului. Apoimaisteri italiani pusără fundamente de palaste59 pentru gheneral-comanda şi de straja mare. Alţii lucra la episcopu, la beseărica paro-hialnică. Acuma-şi gândi încă o biseărică pentru serbi, rumâni de-a zidi şio casă cumsăcade pentru episcopul legii greceşti, la un loc, cu plaţi60 descoale a să face. Apoi pentru doă maghistrate61, serbesc şi nemţesc,care din a. 1718 era începute şi la 1730 s-au făcut.

Mergi adusă apă bună în Cetate, pră supt pământ, pră ţăvi(bâlvani62 de pini îngăuriţi). El verchele63 cetăţii nu numai aci, ce şi înOrşova Veăche le întări; drumuri mari de poste, staţii, de comerţiideşchisă, de drumu Cheii Teregovii, pre jos, pingă Timiş deşchisă, undepre o peatră mare stă scobit an. 1720; şi aşa drumu Glinovii de sus sălăsă. Merţi şi prăstă muntele Stancilovii drum, comunicaţie Mehadii cuBergvercu – Sasca deşchisă şi nu numai în districte case pentrubeamtări64, caserne, poste65, ce şi bergverche66 ‹lucra şi› deşchidea.

Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Studiu introductiv,ediţie, glosar şi indice de Damaschin Mioc, Ediţia a II-a revăzută,Timişoara, Editura Facla, 1981, p. 167-171 (173, paragraful tot).

Note

1. arminţie = vamă, taxă la intrarea în târg, în pieţi2. casarnă = cazarmă3. castel = fort

32

4. atachirui, a = a ataca5. lagher = tabără militară6. plaţi = loc, aici „timp de”7. sucurs = ajutor8. a-i ocoli = a-i încercui9. şaică = luntre10. muniţion = muniţie11. bedecung = escortă, pază12. crigs-şife = vase de război13. corajie = curaj14. ţircumvalaţions-liniile = liniile de împresurare15. Trangea = tranşeu16. canon = tun17. merzere = mortiere18. de nov = din nou19. prorupe, a = a întrerupe20. belagherui, a = a asedia21. morţişag = măcel22. ghemainer = soldat simplu23. strapaţie = extenuare24. pulfer-magazin = pulberărie25. detajament = detaşament26. tref = lovitură27. for-rat = provizie28. raiţi = călători, emigranţi29. pardoni, a = a ierta30. plezirt = rănit31. pădea, a se = a se preda32. capitulaţion = capitulare33. interesant = interesat34. loveăle = a se potrivi35. neîndestulat = nemulţumit36. Fraiştat = oraş liber37. Firşt = principe38. Graf = conte39. rât = loc mlăştinos40. goangă = insectă41. ciuurez = huhurez41. buhniţă = bufniţă43. fie = fiică

33

44. moşee = moschee45. parohialnică = parohială46. mision = misiune47. căpăta, a = a primi48. armă = război49. scorbeli, a se = a se isca, a scormoni50. comandirender gheneral = general comandant51. pingă = pe lângă52. Craina = regiune pe Valea Timocului53. fervalter = administrator54. şpan = comite, dregător, în fruntea unui comitat55. unterfelvari = unterfervalter = subadministrator55. obercnez = mai mare peste cnezi57. oricare = oarecare58. iagozi = duzi59. palast = palat60. plaţi = loc61. maghistrată = magistratură, administraţie62. bâlvan = bârnă, buştean63. verche = fortificaţii64. beamter = funcţionar65. postă = poştă, oficiu poştal66. bergverche = mine, ocne

34

JOHANN JAKOB EHRLER(1785-1847)

X. Despre curiozităţile Banatului

Capitolul de faţă este întrucâtva de prisos în această descriere.Datinile şi obiceiurile localnicilor, amintite încă de la început, nu prezintănimic din ceea ce ar putea fi comparat cu alte ţări.

Despre antichităţile din Banat nu se poate afirma ceva temeinic,deoarece a trecut abia puţină vreme de când a răsărit aici genul deoameni cărora să li se fi trezit, în fine, curiozitatea. Iar dacă aceştia arscrie cu prea mare certitudine despre antichităţi, voind să-şi întemeiezeîn acest fel părerile asupra problemelor celor mai diferite, putem fisiguri că spun neadevăruri. Aceasta este de însemnătate cu atât maimare, cu cât abia cu puţină vreme înainte nu exista vreun localnic caresă cunoască cititul şi scrisul, neavând aşadar posibilitatea să-şiînsuşească noţiuni ştiinţifice şi cunoştinţe despre problemele amintitemai sus. Localnicilor nu le era cunoscută nici măcar stabilirea orei cuajutorul ceasului ori folosirea calendarului. De aceea, diferitele mărturiiasupra uneia sau altei probleme se transmiteau prin cele povestite şiauzite de la strămoşi. Toate acestea sunt însă atât de labile, deoarecestrămoşii lor – obişnuind încă să se mute dintr-o parte în alta – seaşezau pe locuri unde existaseră înainte-vreme vestigiile şi ruinele celemai numeroase. De altminteri, localnicii nici măcar nu ştiu să-şi indicevârsta. La stabilirea vârstei, ei pornesc fie de la data venirii principeluiEugen în Banat, fie de la anul vreunei bătălii ori chiar de când au fostcucerite Timişoara sau Belgradul şi de când au fost cedate din nouturcilor. Din toate acestea se desprinde cu uşurinţă cât de puţine lămuririputem dobândi despre curiozităţile din Banat. De aceea, mă văd nevoitsă le prezint pe cele care nu se întemeiază până acum pe dovezi efective,doar după istorisirile localnicilor.

Printre curiozităţile cele mai de seamă se numără băiletămăduitoare, care izvorăsc la Mehadia din sânul naturii binefăcătoare. Elesunt foarte potrivite, mai ales pentru vindecarea reumatismului şi a gutei.

Cele două aşa-numite şanţuri romane, care încep la Neudorf şiFrumuşeni, la hotarul cu Ungaria, străbătând Banatul aproape pe la

35

mijloc şi ajungând până la Dunăre – unul la Kubin, celălalt la Gajtasovo– sunt demne de luat în seamă. Cei mai mulţi le consideră drept operăa romanilor. Vestigiile existente, putând fi recunoscute ici-colo destulde bine, dovedesc că nu ar fi vorba de o demarcaţie de frontieră dintrePannonia şi Dacia de odinioară, ci mai mult de un aliniament folosit deromani împotriva invaziilor duşmane. În districtele Becicherec şi Cenadse mai văd nişte coline foarte mari, despre care se zice că ar fi slujitromanilor pentru aşezarea posturilor de pază. Multe din aceste colinepar să fi slujit într-adevăr vreunei mari puteri la scopul amintit mai înainte.Multe au fost însă ridicate în vremurile mai noi, având rosturi cu totuldiferite. Colinele amintite mai întâi se deosebesc mult de cele din urmă.Ele sunt impunătoare, iar lăţimea şi înălţimea lor dă de înţeles că au fostridicate de oameni numeroşi şi cu multă trudă, ceea ce nu se întâmplăprea adesea în vremurile mai noi. Vechimea lor presupune o înălţimeiniţială mai mare. Chiar dacă e sigur că scăderea în înălţime a dus laumplerea într-o oarecare măsură a gropilor făcute pentru scoatereapământului de construcţie, totuşi e la fel de exactă constatarea căasemănarea pământului de pe o rază mai mare din jurul acestor colinenu se poate datora în întregime cauzei amintite mai sus. Gropile s-auumplut cel mai probabil cu praful şi pământul adus de ploile, zăpada şivântul din cursul atâtor ani. În schimb, destinaţia iniţială a colineloramintite mai la urmă este cel mai uşor de stabilit, deşi printre acestease numără şi unele foarte vechi. Ele nu sunt de departe atât de mariprecum cele dintâi, iar gropile din jurul lor sunt adânci. Aceste coline aufost ridicate în trecut de către localnici – ba mai mult construite chiar şiîn prezent – doar pentru a supraveghea de acolo împrejurimile, pentru avedea unde pasc vitele şi unde pot fi găsite.

Dealurile de nisip din districtul Panciovei sunt, de asemenea,remarcabile. Nisipul lor, mai ales înspre Alibunar, este aproape tot atâtde fin ca şi pământul pentru fabricarea porţelanului. Începând de laAlibunar şi până la Panciova terenul acoperit de nisip e deja fertil. Unexemplu în acest sens îl oferă satul Novoselo – nou colonizat în anul1776 – care se bucură de o foarte bună cultură a grânelor şi deopotrivăcreştere a animalelor. Singura deficienţă o constituie apa: deşi fântânilede aici sunt cele mai adânci din Banat, apa nu ajunge totuşi vitelor încursul mai multor veri, în pofida cheltuielilor făcute an de an.

36

Centrul ţinutului cu coline de nisip este bântuit uneori de vârtejuriputernice de vânt, care ridică şi mută dintr-un loc în altul coline întregi,prilej cu care oamenii trec prin primejdie de moarte, ameninţaţi cuîngroparea de vii. Pentru a-i reda însă şi acestui ţinut fertilitatea deodinioară, e necesar să se planteze succesiv fâşii de teren cu porumbarşi cu alte tufe cu rădăcini puternice. Reuşita nu poate fi pusă în cumpănă,deoarece acestea reţin vântul, iar nisipul, udat de ploaie şi rămas umedvreme mai îndelungată, va fi treptat acoperit de vegetaţie veştedă.

În districtul Becicherec nu se găseşte nimic mai deosebit înafară de turnul turcesc şi de moscheile conservate destul de bine, folositeîn prezent pentru păstrarea sării destinate vânzării. Din depărtare, turnulse înfăţişează ca un coş rotund, fiind prevăzut doar cu trepte mici,deoarece diametrul lui măsoară abia 5 picioare. În partea de sus, lacoronament, se vede o deschizătură de înălţimea unui om, prin caremuezinii (slujitorii bisericii) turci îşi strigau odinioară din tot gâtlejulchemarea la namaz (rugăciune), aceasta deoarece turcii nu s-au slujitniciodată de clopote.

În această ţară se mai găsesc dealtminteri, ici şi colo, uneleclădiri vechi. În districtul Caransebeşului, anume chiar la Caransebeş,constatăm după zidurile încă vizibile că aici se ridica şi mai demult unoraş. La Turnu, pe o înălţime, se află aşa-numitul Turn al lui Ovidiu,iar la Căvăran şi Jdioara, pe vârfuri înalte de deal, sunt aşezate castelelevechi de la care îşi trag denumirea cele două localităţi. La Sviniţa, îndistrictul Orşovei, mai există şi acum trei turnuri şi aşa-numită peşterăTartantes ori Gaura din stâncă, urmând mai întâi un traseu orizontal,apoi unul vertical (dd) (dd unii socotesc peştera drept o fostă fântână.Eu cred însă că a fost o mină). La Ciacova, în imediata apropiere aTimişului, se ridică un turn mare şi pătrat, iar la Lipova se observă, deasemenea, că aici se ridica odinioară un oraş cuprins cu zid circular.Lipova avea un castel fortificat şi patru bastioane, stricate mai apoi înîntregime în vremea războiului cu turcii. Clădirile vechi sus-numite dindistrictele Caransebeş, Orşova şi Ciacova sunt încă de pe vremea cândBanatul era stăpânit de unguri, nevoiţi să-l cedeze apoi turcilor. Dar,deoarece turcii, care au stăpânit Banatul timp de 164 de ani, n-au deprins– după cum se ştie – nici până acum gustul pentru stilul creştin deconstrucţie – şi cu atât mai vârtos în urmă cu atâţia ani – e uşor de

37

închipuit că, în urma dezinteresului lor pentru astfel de clădiri, ei n-aufost în stare să lase glorioasei Case de Austria cu ocazia ocupaţiei din1718 decât urmele dezolante ale barbariei lor. În districtul Orşovei segăsesc alminteri încă multe urme ale băilor turceşti, precum şi ale altorconstrucţii, unde amatorii au găsit de la o vreme încoace mari cantităţide lemn pietrificat.

Vânătorile, iubite mult de localnici, sunt adeseori foarteinteresante. Urşii, vieţuind în munţii cei mai înalţi, sunt prinşi în diferitefeluri şi cu foarte mult curaj. În vreme ce animalul zace în bârlog, doioameni cu flintele încărcate se postează exact deasupra ieşirii. Un altulstă în faţa bârlogului şi aruncă neîncetat cu pietre în interior până cândiese ursul, care, de cum a scos capul, e împroşcat deîndată cu gloanţe.S-a mai întâmplat însă ca ursul să se târască înapoi în bârlog. Atunciunul dintre oameni i-a luat-o pe urme, după ce şi-a înfăşurat mai înaintebraţul stâng cu pipirig ori cu paie şi s-a înarmat în dreapta cu un cuţit.Când ursul a dat să-l înşface, i-a înfipt cuţitul în pântece, spintecându-lde sus până jos.

Lupii, încă numeroşi în Banat, sunt vânaţi, în părţile de la câmpie,cu câini şi cai. Câinii sunt de diferite soiuri: din cei supli şi din cei puternici.Cei dintâi întrec lupul în alergare şi îl ţin pe loc, iar cei din urmă îl apucăcu colţii. Călăreţului nu-i mai rămâne decât să-l altoiască cu ghioaga şisă-l răpună. Aceste răpitoare produc în ţară adesea mari pagube,deoarece vitele petrec zi şi noapte sub cerul liber. Pagubele produse arfi însă şi mai mari, dacă pe lângă cirezi nu s-ar afla un număr de câini,dresaţi anume să se ţină din toate părţile la distanţă de vite şi să previnăorice atac. Caii se apără singuri. Cei mai bătrâni iau mânjii la mijloc,fac un cerc mare ţinând capetele lipite unul de altul şi lovesc necontenitcu copitele, aşa încât lupii nu se pot apropia. Lupii nu atacă vitele cornutedecât în caz de nevoie stringentă şi dacă acestea se găsesc izolat.Astfel, deîndată ce se observă răpitoarele, vitele se năpustesc –asemenea porcilor – asupra lor. Am văzut felul în care doi lupi ajunşiîntr-o turmă de porci nici n-au mai apucat să atingă pământul, fiindsfârtecaţi încă în aer. Lupii sunt însă foarte iscusiţi în a pune laba peanimale izolate.

Ceea ce dăunează însă cel mai mult vitelor este cunoscutamuscă columbacă, de culoare negru-deschis şi foarte mică. Adesea

38

nu-şi face apariţia vreme de 5-6 ani, dar atunci când bântuie – de obiceiîn roiuri, ca albinele – seceră viaţa multor vite, le pătrunde în trup printoate orificiile şi le provoacă moartea. Când apar, aceste muşte pot fialungate cel mai bine cu fumul. De aceea, vitele sunt strânse de obiceilaolaltă şi se aprinde focul în jurul lor. Unii pretind că musca columbacăşi-ar avea lăcaşul în sus-amintita peşteră Tartantes ori Gaura din stâncă,dar nu au dreptate. Cauza apariţiei acestor vermine este o buruianăcare creşte în împrejurimile Golubacului. Muştele vin în luna iunie, atuncicând arşiţa dogoreşte mai puternic pe plaiurile Banatului. Viaţa şimoartea le e determinată de anotimp. Ea nu mai apare, dacă la vremeamaturizării ouălor nu bate vântul cald dinspre răsărit şi nu plouă, mânând-oîn Banat. În lipsa ploii, ouăle nu se dezvoltă, pierind apoi, la fel ca şi încazul când vântul bate dinspre nord ori dinspre sud.

Ce-i drept, lucrurile memorabile din Banat descrise mai înaintesunt puţine. Dar, dacă socotim drept lucru demn de remarcat fertilitateapământului, producând totul din abundenţă, cu muncă puţină şi fără a figunoit, atunci multe ţări care deţin colecţii de oseminte, pietre şi alterarităţi destinate amuzamentului străinilor nu pot fi asemuite cu Banatul.Ele sunt uneori nevoite să-şi asigure traiul tocmai cu astfel de lucruri, învreme ce Banatul, oferind adăpost şi subzistenţă îmbelşugată unorşuvoaie de străini, poate totuşi să le asigure acestora cea mai bunădestindere datorită rânduirii fericite a munţilor şi a câmpiei, prin grijanaturii binevoitoare.

Johann Jakob Ehrler, Banatul de la origini până acum (1774),Ediţie îngrijită de Costin Feneşan şi Volker Wollmann, Timişoara, Editurade Vest, 2000/ Das Banat vom Ursprung bis jetzo (1774) ,Herausgegeben und erläutert von Costin Feneşan in Zusammenarbeitmit Volker Wollmann, Temeswar, Westverlag, 2000, p. 109-115.

39

FRANCESCO GRISELINI(1717-1787)

Scrisoarea a VII-aadresată Excelenţei Sale, preaonoratului baron Pompei

de Brigido, domn de Bresoviza şi Marenfels,al Maiestăţilor Lor Imperiale şi Regeşti, cămărar,consilier intim şi preşedinte al Administraţiei Ţării

în Banatul Timişoarei

Despre românii care locuiesc în Banat

Împlinindu-se dorinţa de obşte, îmi permit cu atât mai mult sămă bucur la rându-mi de fericita venire a Excelenţei Voastre în aceastăprovincie. Stimatul Dvs. Frate, pe care Domnia Voastră îl înlocuiţi înfuncţia îndeplinită atât de merituos, a fost protectorul şi binefăcătorulmeu. Mă bucur din suflet când văd la ce se poate aştepta o populaţieîncrezătoare de la succesul Dvs.: acelaşi spirit, aceleaşi măsuri, aceeaşidragoste pentru echitate, aceeaşi râvnă întru promovarea intenţiilorfilantropice ale monarhilor.

Agricultura, cea dintâi între arte, se poate socoti cu atât maimăgulită de protecţia Dvs. deosebită cu cât e pe deplin adevărat că dela ea îşi trage întotdeauna sorgintea prosperitatea popoarelor şi tot prinea încolţeşte de la sine orice fel de industrie.

Dintre neamurile care muncesc în Banat, românii sunt cei mainumeroşi. Urmaşi ai renumitului popor care mânuia în aceeaşi măsurăplugul şi sabia, ei au decăzut în ziua de azi într-o barbarie adâncă –primitivi şi ignoranţi, plini de cusururi fizice şi morale. Rog pe ExcelenţaVoastră să-mi permită a-i înfăţişa o imagine veridică a acestora. SpiritulDvs. pătrunzător va putea găsi cu uşurinţă măsurile prin care trebuieguvernat acest popor, spre a putea fi de folos statului, potrivit cu intenţiaactivului om de stat şi prieten al omenirii.

După cum afirmă istoriograful maghiar Szentiványi, numeleromânilor nu a fost amintit de nici un scriitor grec sau latin înainte desecolul al XIV-lea1. Românii au fost numiţi doar romani sau blahi, iar

40

ţinutul în care locuiau cei mai mulţi dintre ei s-a numit Blachia, adicăMoldova şi ceea ce s-a chemat mai apoi Ţara Românească (Valahia).Kynnamos, un scriitor grec care a trăit în jurul anului 1568 şi a descrisrăzboaiele împăratului Manuil cu ungurii, afirmă că blachii care locuiauîn apropierea Mării Negre s-au ridicat singuri împotriva ungurilor2. Într-odescriere de călătorie din 1588, în limba ebraică, rabinul Veniaminnumeşte ambele provincii Blachia; la fel o face şi papa Inocenţiu alIII-lea în scrierea din anul 1203 a lui Rinaldus. Şi regele Andrei al II-leaaminteşte de blachi, într-un document acordat saşilor refugiaţi înTransilvania. Sub domnia lui Carol I românii au început să fie numiţiOlachi, de la cuvântul maghiar oláh sau olácz. Alţii i-au numit Walachi,de la cuvântul slav Wlach, care îi desemnează în această limbă peitalieni. Astfel, această denumire deveni în fine comună pentru întregulneam, oriunde ar locui.

Nu-mi este cunoscut izvorul din care s-a inspirat Aeneas Sylvius,papa Pius al II-lea de mai târziu, şi nu pot decât să citez pasajul dinoperele sale, unde se zice3: „Colonia Romana eo deducta, duce quondamFlacco quo Flaccia nuncupata, ex in longo temporis tractu corupto, utsit vocabulo Valachia dicta et pro Flaccis Vlachi appellati”. Nici unuldintre scriitorii şi geografii antici nu vorbesc de aceşti Flacci. Doarpoetul Ovidius4 îl aminteşte pe un anumit Flaccus, prefect al Moesiei,care i-a alungat pe geţi şi daci din provinciile romane peste Dunăre, darnu pomeneşte nici un cuvânt că ar fi adus în ţară colonii latine. Se ştie,de altfel, că acestea au fost aşezate acolo după cucerirea lui Traian, lamai bine de un secol după moartea poetului. Şi mai puţin verosimil esteceea ce zice Bonfinius, anume că valahii ar fi fost numiţi astfel de cătregreci din cauza înfăţişării săgeţilor lor. Nu vreau să judec nişte simpleipoteze. Un lucru este însă sigur: acest popor nu îşi dă niciodată singuracest nume. Ei se numesc rumunji sau rumagnesch, adică romuli sauromani şi dovedesc îndeajuns, prin limba lor, că sunt de origine romană.

Românii din Banat – căci despre cei din alte ţinuturi nu vorbesc– sunt puternici şi bine făcuţi la trup, cel mai adesea cu o înfăţişareplăcută şi bărbătească. Ei poartă părul lung, cu cărare deasupra frunţii.La tâmple părul le atârnă atât de mult, încât nu arareori trece cu ojumătate de palmă peste bărbie. În unele părţi este un semn de frumuseţeîn plus dacă îşi înnoadă capetele cozilor de păr. Toţi lasă să le crească

41

mustaţă, dar barba şi-o tund până la vârsta de 50 de ani. După aceeaîncep să poarte bărbi lungi.

În schimb celălalt sex nu este, în cea mai mare parte, nicifrumos, nici bine făcut, cu excepţia a foarte puţine cazuri, când naturas-a arătat mai generoasă. Printre români se găsesc doar rareori cocoşaţişi schilozi; de asemenea, abia dacă vei zări ciupiţi de vărsat şi cu atâtmai puţin dintre aceia care să-şi fi pierdut văzul în urma acestei boli.Felul natural în care românii îşi cresc copiii îi scuteşte pe aceştia deorice infirmităţi precum cele de mai sus.

Îmbrăcămintea românilor se compune dintr-o cămaşă cu mânecilargi şi scurte, care nu trece cu mult peste şolduri, şi dintr-o pereche deiţari lungi, care sunt de pânză pe timpul verii şi dintr-un postav gros şialb la vreme de iarnă. În acest din urmă anotimp românii poartă pestecămaşă şi o manta de postav, care este uneori căptuşită cu blană albăde miel şi împodobită cu fireturi negre. Românii îşi înfăşoară picioareleîntr-un fel de împletitură din lână, cu dungi negre, roşii sau albastre, iarîn locul ghetelor poartă nişte tălpici legate cu curele din piele moale.Totul este aidoma imaginii reprezentate pe antichităţile romane. Ocingătoare lată, confecţionată tot din piele, strânge cămaşa scurtă înjurul trupului şi serveşte românilor în acelaşi timp să-şi vâre un cuţitaş,să-şi atârne de o parte punga cu bani, iar de cealaltă amnarul, iasca şitutunul, deoarece acestuia din urmă ei îi sunt foarte devotaţi. Capul şi-lacoperă cu căciulă din pâslă groasă, neagră, ori din blană de miel, albăsau neagră. Pe timp de ger românii folosesc o manta lungă din stofaamintită sau care este îmbinată numai din piei albe de berbec. Aceastămanta are în partea din spate un fel de guler lat şi lung, care poate fitras peste cap când plouă sau când românii voiesc să doarmă în aerliber, întinşi de-a dreptul pe pământ.

Nu mai puţin simplă este îmbrăcămintea femeilor. Deasupraunei cămăşi care ajunge până la glezne, româncele îmbracă, de-a dreptul,o altă haină, constituită atât în faţă cât şi în spate din două bucăţi delână, ţesute în chip diferit, întotdeauna însă de culoare roşie, albastrăsau galbenă şi cusute cu un chenar lat din franjuri multicolore. În jurultrupului româncele înfăşoară un brâu lat din lână, împletit de asemeneaîn diferite culori. În afară de acestea mai poartă un fel de laibăr scurt,fără mâneci, iar în timpul iernii îmbracă peste acesta un cojoc din piei

42

de miel sau de oaie. Acasă, româncele umblă mai mult desculţe. Doarcând ies din casă ori la sărbători, ele încalţă cizmuliţe din piele, roşiesau galbenă. Cât timp sunt necăsătorite, româncele umblă cu capuldescoperit şi cu părul împletit. Femeile căsătorite îşi acoperă însăcapul – în unele localităţi ale Banatului, cu un văl alb şi subţire dinpânză, pe care îl trag până sub bărbie, în alte părţi, cu o fâşie lungă demuselină vărgată, îndoită în aşa mod încât formează un fel de bonetă.Atât adolescentele cât şi femeile măritate caută să-şi sporeascăfarmecul prin modul de a se împodobi. Grija celor dintâi se îndreaptăasupra împletirii cosiţelor, iar celelalte îşi atârnă de marame salbe cumonede de mică valoare. Numai rareori pot fi văzuţi galbeni.Româncele care locuiesc în ţinuturile dinspre Dunăre se folosesc chiarşi de aspri turceşti din argint. Pieptul este împodobit la rândul lui cuastfel de monede, cu mărgean sau mărgele de sticlă, iar cerceii îidatorează iscusinţei ţiganilor. La toate acestea se mai adaugă o cămaşăbrodată cu mătase sau cu fir din imitaţie de aur. Cu această cămaşăromâncele se mândresc la sărbătorile lor principale, la hore,iarmaroace şi la slujbele bisericeşti.

În privinţa religiei, românii sunt adepţi ai creştinismului şi se ţinde liturghia grecească, de toate acele învăţături care despart BisericaOrientală de cea Apuseană. Altminteri, în Banat se găsesc şi românicatolici, numiţi greco-uniţi. Dar, în pofida râvnei neostenite a misionarilorşi a concursului energic al suveranei, aceştia sunt încă atât de puţini lanumăr, încât nu pot fi luaţi în seamă de cei neuniţi.

Preoţii lor sau popii se deosebesc de popor printr-oîmbrăcăminte mai îngrijită. Peste cămaşă şi iţarii albi ei poartă un anteriulung şi negru, ale cărui laturi se încrucişează pe piept. Peste acesta seîncing cu un brâu sau cu o eşarfă ungurească. În timpul iernii poartăpeste anteriu un cojoc de culoare albastră sau violet-închis. Ei lasă săle crească barba şi părul, iar capul şi-l acoperă cu o pălărie mare,rotundă. În loc să-şi încalţe picioarele după felul românesc, popii poartăghete obişnuite sau cizme.

Românii se căsătoresc foarte tineri, astfel că, dacă o fată aîmplinit abia 12 ani, ea este deja cerută în căsătorie. Flăcăul împărtăşeşteîntotdeauna părinţilor dragostea sa. Aceştia, dacă încă nu i-au ales omireasă, convin cu părinţii fetei iubite, cărora le oferă o sumă de bani,

43

pe potriva mijloacelor lor. După încheierea contractului se stabileşte unsoroc de 14 zile, pentru pregătiri. Acest soroc poate fi prelungit cu alte14 zile. Dacă după scurgerea acestui timp mirele nu-şi schimbă hotărârea,ceremonia căsătoriei trebuie să aibă loc.

Uneori se întâmplă ca părinţii să refuze a acorda mâna fetei,fie că au promis-o altuia, fie că flăcăul îndrăgostit nu le convine ori nuare banii necesari. Într-un astfel de caz flăcăul răpeşte fata, chiar şi cuajutorul prietenilor săi. O pădure din apropiere sau un alt ascunziş leserveşte drept adăpost. După aceea, printr-un prieten, flăcăul trimitevorbă părinţilor şi fraţilor fetei răpite. Tratativele le poartă de obiceipopa, câştigat printr-un dar oarecare. De cele mai multe ori mijlocireareuşeşte, însă dacă nu poate fi realizată, răpitorul trebuie să se aşezecu aleasa lui într-un sat îndepărtat, pentru a se căsători cu fata sedusăşi a ocoli răzbunarea părinţilor.

Acolo unde dragostea nu are de întâmpinat piedici, mirele seînfăţişează în ziua hotărâtă pentru cununie – împreună cu naşul, rudeniileşi prietenii – înaintea casei logodnicei sale, dar nu intră. Între timp naşuladuce mireasa, însoţită de prietenele ei din copilărie. Mireasa iese dincasă cu faţa acoperită de un văl şi, scăldată în lacrimi, îşi ia rămas bunde la părinţi şi rudenii. Îi sărută cu afecţiune, la fel şi pe toţi cei de faţă,precum şi pe toţi cei întâlniţi în drum spre beselika sau biserică. Acolo,logodnicii îngenunchează în faţa altarului, numit agion bema, şi ţin întot timpul slujbei câte o lumânare aprinsă în mână. Slujba propriu-zisăconstă din diferite rugăciuni şi binecuvântări. Mirele oferă miresei inelulde cununie, iar popa aşază pe capul noilor căsătoriţi cununiţe din ierburişi flori frumos mirositoare. Părinţii aruncă în biserică creiţari şi altemonede mai mici de argint, iar dacă sunt oameni mai săraci, nuci şifructe uscate, culese de cei din preajmă.

De la biserică mireasa este condusă la casa soţului ei, unde s-apregătit între timp masa. Mireasa nu ia însă parte la ospăţ, ci rămâneîntr-o cameră separată, păstrându-şi vălul, fiind înconjurată doar defemei. La plecare, fiecare oaspete îşi ia rămas bun de la dânsa, urându-inoroc, sănătate şi urmaşi. Ea răspunde printr-un sărut, după care i sedăruiesc ceva bani. După plecarea tuturora, înainte de a face uz dedrepturile sale conjugale, bărbatul îi adresează soţiei o cuvântare foartepatetică asupra dependenţei desăvârşite în care va avea să trăiască

44

faţă de dânsul, asupra ascultării pe care o aşteaptă din parte-i, asupragrijii pe care va trebui să o poarte gospodăriei şi copiilor ei viitori.

În ziua următoare se dă un al doilea ospăţ, la care sunt invitaţimai cu seamă naşul, popa, cnezul sau judele şi prietenii cei maiapropiaţi. De această dată la masă ia parte şi mireasa. Dupăterminarea ospăţului, miresei i se aduc din casa părintească hainele şitoate celelalte lucruri primite ca zestre. În Banat zestrea constăîntotdeauna din vite cornute, din oi şi porci, din câteva cămăşi, dinvase de fier şi de aramă pentru bucătărie, deseori şi dintr-o roată detors şi dintr-un război de ţesut, la care sunt prelucrate cânepa, bumbaculşi lâna. Şi aşa, cu mulţumiri adresate socrului, naşului, preotului, cnezuluişi celorlalţi oaspeţi, ia sfârşit ospăţul.

Este destul de cunoscut faptul că preoţii români, ca unii ce ţinde vechea biserică grecească, se căsătoresc. Aceasta trebuie să ofacă însă înainte de sfinţirea lor. După aceea nu mai pot fi însă avansaţila ranguri bisericeşti mai înalte. Acestea sunt rezervate doar celor trăindca celibi şi care s-au călugărit.

Româncele nu stau cu soţii lor la masă, ci mănâncă după ce auterminat aceştia, stând mai totdeauna în picioare şi ocupându-se înacelaşi timp cu o treabă casnică oarecare. Nici în timpul sarcinii, chiarşi cu câteva zile înainte şi după naştere, nu fac vreo excepţie de laacest obicei.

Româncele nasc uşor, fără ajutorul moaşei. Acesta le estedat întotdeauna de mamele ori soacrele lor. La trei sau patru ziledupă naştere, ele sunt în stare să-şi reia treburile casnice. Copiii lornu sunt cocoloşiţi. De cum s-au născut, aceştia sunt scăldaţi – iarnaîn apă călduţă, vara însă în apă rece. Pe măsură ce cresc, sunt scăldaţide două trei ori pe zi. Nu se folosesc scutecele sau orice alt fel defeşi. Leagănul folosit de românce la început se compune dintr-o bucatăde pânză groasă, prinsă de un fel de cadru. Sforile pornind de la celepatru capete se unesc deasupra, iar leagănul e atârnat astfel de uncui mare, bătut în tavanul camerei de dormit. Astfel mama poate puneleagănul mereu în mişcare şi adormi copilul atunci când s-ar trezi.Peste zi copilul este culcat pe o pernă cu pene într-o albie de lemn detei, care se mai întrebuinţează la frământarea aluatului de pâine şi laspălatul rufelor murdare. De mai multe ori am văzut românce care,

45

mergând pe uliţă, purtau pe cap astfel de leagăne cu copii, în vreme cemâinile le erau ocupate cu fusul de tors. La alte românce am observatcă vârâseră copilul într-o traistă de lână, legată de spate cu două panglicilate, în aşa fel încât, trăgând-o pe subsuoară, puteau da piept în vremece spălau la râu.

Româncele lasă copiii să se târască pe jos, în pielea goală,până când încep să umble de la sine, lucru pe care îl învaţă de obiceiînainte de luna a noua şi cel mai târziu în a zecea. Crescuţi în acest fel,copiii sunt căliţi împotriva arşiţei şi a frigului. Ei se îmbolnăvesc rareori,iar membrele lor, care se dezvoltă nestânjenit, ajung mai curând ladesăvârşire. Când copiii au mai crescut, sunt îmbrăcaţi de obicei numaicu o cămaşă de pânză groasă, pe care nu o mai schimbă, ci o poartăpână ce devine neagră şi murdară şi se rupe în bucăţi. În vremeastăpânirii turceşti flăcăii erau lăsaţi să poarte cămaşa până la însurătoare,deoarece, deîndată ce ar fi purtat pantaloni, băiatul ar fi fost supus laplata dării pe cap. Astfel se proceda mai cu seamă în ţinuturile de pemalul Dunării. […]

Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturalăa Banatului Timişoarei, prefaţă, traducere şi note de Costin Feneşan,Timişoara, Editura Facla, 1984, p. 169-175

(Scrisoarea se întinde de la 169-189).

Note

1. Dissertat. paralipomen. rerum memorab. Hung., p. 39.2. Timon, Imago novae Hung., cap XV, p. 88.3. Europae, cap. II.4. Ex Ponto, lib. IV, Eleg. IX.

46

Secolul al XIX-leaJOHANN K. PREYER

(1805-1888)

Monografia oraşului liber crăiesc Timişoara

Partea întâi: istoria

IV. Anii 1716-1853

[…] Anul 1852 va rămâne de neuitat în analele Timişoarei. În14 iunie, oraşul a avut înalta onoare să omagieze pe Majestatea Saapostolică Franz Iosif I. Majestatea Sa a sosit în ziua amintită, pe la ora10 dimineaţa, în compania arhiducelui Albrecht, fiind aşteptat cusolemnitate de toate autorităţile şi de o imensă mulţime entuziastă, venitădin toate părţile la Timişoara, ei descinzând în clădirea comandamentuluigeneral*. În 15 iunie Majestatea Sa depune piatra de temelie lamonumentul din Piaţa de Paradă, în amintirea eroicei apărări a cetăţiidin vremea asediului din 1849, în care Majestatea Sa a depus următorulmemorial: „Armatei mele, drept o nouă dovadă de mulţumire şirecunoştinţă pentru glorioasele fapte, am ordonat ridicarea unuimonument acestui oraş în amintirea veşnică a celor 107 zile de apărareeroică a cetăţii Timişoara şi a memorabilei bătălii din 9 august 1849,care a adus eliberarea”**. Majestatea Sa, după trei zile de şederebinefăcătoare, în 16 iunie, după-masă, la ora 4, a părăsit oraşul.

Monumentul a fost dezvăluit în anul următor, la 17 ianuarie1853. Primăria oraşului, cu această ocazie nu putea să rămânăimpasibilă şi a conferit multor ofiţeri merituoşi, care au participat laapărarea oraşului, dreptul de cetăţean de onoare al oraşului.Monumentul conceput de arhitectul Josef Kranner, şi executat totde el, într-un stil medieval, cu o înălţime de 66 de picioare, este opodoabă a oraşului. Dintr-un piedestal aranjat ca o cetate, la bazacăruia se răsucesc nişte monştri fantezişti, se ridică un al doilea pecolţuri cu patru turnuri ieşite în relief, ca bază pentru statuilealegorice, făurite de mâna meşterului sculptor Josef Max. Din

47

această construcţie se înalţă un baldachin, purtat de patru coloanezvelte; în mijloc – Statuia Fidelităţii, iar peste tavanul baldachinului seîntinde în sus bolta lui bogat ornamentată, terminându-se într-o floaredublă. În partea din faţă, deasupra baldachinului, se află stema imperială,iar sub statuie se poate citi dedicaţia: „Franz Josef I, eroicilor apărătoriai cetăţii Timişoara, în anul 1849”.

Deoarece locul monumentului a fost ales în mijlocul Pieţii deParadă, coloana ridicată în amintirea ciumei din 1738-1739, care seafla până acum în această piaţă, în dreapta clădirii comandantului cetăţii,trebuia mutată în altă parte. Am văzut în cursul monografiei că în acestloc, deja în anul 1722 stătea statuia Sf. Johann Nepomuk. Când s-aînfiinţat congregaţia nepomukană, ea s-a angajat, printr-un documentscris în 17 mai 1756, să menţină statuia totdeauna în bună stare; acomandat şi a adus din Viena în 1753 o nouă coloană, sus cu statuile Sf.Maria, Sf. Johann Nepomuk, Sf. Sebastian şi Karl Boromäus, soclulfiind decorat cu câteva basoreliefuri. Coloana a fost ridicată exact pelocul vechii statui şi sfinţită în anul 1756. Aceeaşi statuie, cum am amintit,în anul 1852 a fost demontată şi în 20 februarie 1853, în faţa PorţiiTransilvaniei, s-a pus temelia pentru o nouă ridicare, de către episcopuldin Cenad, Alexander de Csajághy, cu sfinţirea bisericească şi într-uncilindru închis a fost pus următorul hrisov: „L. J. C. Pio IX. PontificeMaximo; Francisco Josepho I. Austriae Imperatore et Rege HungariaeApostolico; Alexandro Csanadiensis Episcopo; Joanne e ComitibusCoronini-Cronberg, Provinciae Gubernatore; Stephano Oltványi,Praeposito Majore, Josepho Gabriel, Lectore, Frederico Konrad,Cantore, Leopoldo Klaszovits, Custode, Cath. Ecclesiae CsanadiensisCanonicis; Carolo Fischer de See, Arcis Praesidiaro; Joanne Capbebo,Regiminis Commisario Temesiensis; Joanne Nepomucena Preyer,Civitatis Consule, Casparo Grossek, Parocho Temesvarinensis Moleshaec pietate Majorum 1756 veteri suffecta ex arctato foro PortaeOccidentalis monumento heroibus Arcis caesaria munificentia dicatocedes, pio Augustissimi Imperatoris aere translata in DominicaReminiscere mense Februarie Anno Salutis 1853”. Tradus: „În timpullui Pius al IX-lea, Papa de la Roma; Franz Josef I, împăratului Austrieişi regelui apostolic al Ungariei; Alexandru, episcopului diecezeiCenadului; Johann conte Coronini-Cronberg, guvernatorului ţinutului;

48

Stefan Oltványi, superiorului capitulului; Josef Gabriel, lectorului;Friedrich Konrad, cantorului, Leopold Klasovics, custodelui, membri aicapitulului; Karl Fischer von See, comandantului cetăţii; JohannCapdebo, comisarului regal; Johann Nepomuk Preyer, primaruluioraşului; Gaspar Grossek, preotului din Timişoara; a fost mutată dinspaţiul strâmt al porţii apusene acea statuie care, prin evlavia străbunilorfusese ridicată în anul 1756, iar în locul ei a fost înălţat monumentuldedicat eroilor cetăţii de generozitatea împărătească, pe speselepreafericitului împărat, în duminica Reminiscere în luna februarie a anului1853”. Documentul a fost semnat de Alexandru, episcop de Cenad,Coronini, feldmareşalul locotenent; Joh. N. Preyer, primar; Johann Kraul,cetăţean. În fundament au mai fost puse următoarele monede: unsouverain d’or din anul 1852, o monedă de douăzeci de argint, cuimaginea Mariei din anul 1833, una de douăzeci de argint, cu efigiaMariei din anul 1848, cu scrisul circular în limba maghiară, una dedouăzeci din argint din anul 1848 şi una din 1852, una de zece din argintdin anul 1847 cu efigia Mariei, câte una de şase din argint din 1848 şi1849, una de şase din argint din 1849 cu inscripţia circulară în limbamaghiară, o amuletă din argint cu Maria, în fine monede de cupru de 3,2 şi 1 crăiţar.

Cu aceasta încheiem istoria bunului nostru oraş prin cuvintelecu care autorul a sfârşit discursul de deschidere, ţinut cu ocazia primeiadunări generale a municipalităţii din iulie 1848: Lasă, Doamneatotputernic, să se împlinească cea mai fierbinte dorinţă a mea; lasă cafiecare cetăţean al acestui oraş să fie mulţumit, cu bună stare fericit;lasă ca între noi şi urmaşii noştri să stăpânească iubirea, armonia,fraternitatea; lasă ca deasupra oraşului să înverzească pentru totdeaunapalmierul păcii veşnice, să strălucească steaua gloriei! […]

Partea a doua: prezentul

Situaţia credinţei

Primele urme ale creştinismului, semănat în veacul al patrulea,prin episcopii Nicolaus şi Nicetas, au dispărut din Banat sub paşii greiai migraţiei popoarelor. Sub Arpad şi ducii care au urmat, ungurii se

49

rugau încă la zeităţile lor aduse din Asia, până când episcopul Gerard asemănat sămânţa creştinismului. Dintre urmaşii lui trebuie remarcaţi:în anul 1181 Saul Hedervári, 1275 Gregor, 1290 Anton, 1457 Albert, toţicancelari imperiali.

Francisc Chaholy a căzut, după cum am văzut, în bătălia de laMohács din anul 15411. Cincizeci de ani mai devreme, în Timişoaraerau deja credincioşi greci neuniţi, dar şi învăţămintele lui Luther şiCalvin şi-au găsit aici adepţi. Petru Petrovici, s-a convertit în anul 15702

la calvinism şi l-a chemat pe Stefan Kis la Timişoara să prediceînvăţămintele calvine. În jurul anului 1548, în Timişoara, Christoph Lippaipropovăduia luteranismul, la care au aderat conţii Petru Perény şi ValentinTörök. În anii 1549 şi 1550, protestanţii au ţinut la Timişoara două sinoduri.Se pare că şi unitarienii, prin anul 1570, au fost răspândiţi aici şi, dupăunii, superintendentul unitarienilor Paul Király, şi-a avut sediul laTimişoara. În timpul îndelungatei stăpâniri turceşti s-au pierdut toateînvăţăturile creştine, iar în anul 1716 în Timişoara mai erau doar câţivarascieni, păstrători ai cuvântului Domnului.

Populaţia de azi a Timişoarei se împarte în 9 circumscripţiibisericeşti şi 5 religii mai importante, şi anume: catolici, greco-catolici,greco-orientali, protestanţi şi evrei. Catolicii au trei parohii: în Cetate, înperiferia Fabric şi în periferia Iosefin. Greco-catolicii sau uniţii au oparohie în periferia Fabric. Greco-orientalii au patru parohii şi anume:câte una rasciană în Cetate şi în Fabric şi una română tot aici, şi una înMaiere. Protestanţii ambelor confesiuni sunt uniţi într-o parohie în Cetate.În afara acestor parohii, Timişoara mai are un dom, biserica din seminar,biserica piariştilor şi biserica minoriţilor. Evreii au un rabin şef şi treisinagogi: una spaniolă şi una germană în Cetate şi una în periferia Fabric.

XV. Viaţa spirituală şi socială

Timişoara, oarecum ultimul bastion al civilizaţiei de azi înspreOrient, la câteva ore de graniţa cu Imperiul Otoman, este ultimapurtătoare de cultură, care emană din civilizaţia europeană. Într-oconştiinţă înălţătoare, oraşului îi place să privească peste graniţa poporuluilui Mahomet, unde, ce-i drept, valurile mari ale Istrului bătrân ducprodusele unui sârguincios dezvoltat meşteşug din oraşele înfloritoare

50

ale Germaniei şi Austriei, dar unde spiritul sclipitor al unui comportamentcivilizat modern a pătruns încă prea puţin. Însă oraşului îi place azi săse uite cu dor în direcţia inversă, către oraşe mai fericite, unde viaţaspirituală îşi ridică cu predilecţie altarele, unde se unesc interesele unorţări şi imperii mai mari, iar formaţiunile spirituale ale unei părţi a lumiise reflectă oarecum într-un focar. Totuşi, se pare că-i este hărăzită osoartă mai bună, care îi promite maturizarea înfloririi vieţii spirituale.Ce-i drept, a pălit strălucirea aruncată asupra ei de adunarea nobilimiicomitatului din zilele trecute, dar ca nouă capitală a unei provinciiregale, care ca întindere este egală cu regatul Belgian, care este dublulregatului Saxoniei şi apropiat ca număr de populaţie, ca punct centralal unui ţinut dotat de natură cu binecuvântare şi belşug, ca puţine ţări,Timişoara trebuie să obţină în puţine decenii acel nivel de trai, careeste urmarea unor condiţii asemănătoare. Dar, destul! Imperiile, ţărileşi oraşele îşi făuresc sorţii, ca şi persoanele individuale; însă aceleaau avantajul că durata lor nu este limitată la câteva primăveri ca la unindivid, ci ajunge de mai multe ori în situaţii favorabile, în care potînflori şi se pot întări pentru un viitor îndelungat. Oraşul nostru bun săse pregătească să acopere coloanele bunăstării, ce i se deschide, cucrenelele strălucitoare ale voalului spiritual.

După ce în 25 de ani au dispărut o jumătate de duzină de ziare,printre care „Banater Zeitschrift für Landwirtschaft, Handel, Künsteund Gewerbe”, „Thalia”, „Temesvárer Wochenblatt”, „Der Süd-Ungar”,„Telegraph”, „Euphrosine”, „Banater Courier”, azi circulaţia spiritualăeste mijlocită prin ziarul „Temesvárer Zeitung”; aşteptăm ca şi„Unterhaltungsblätter”, de la 1 octombrie vremelnic sistat, să sereîmprospăteze de roua unei mai mari participări. Două librării, carevând obiecte de artă şi ajută să ne înzestreze cu mană spirituală. Nutrebuie să uităm de biblioteca de împrumut. Scena permanentă a devenitaici pentru publicul nostru o necesitate, astfel că ea, cu toate că dispunede 75 de loje, încă nu corespunde cerinţelor de acum. Ea a fost de maimulte ori şcoală de talente, care mai târziu au câştigat un renume general,ca de exemplu: Babnigg, şi ea oferea timişorenilor bucuria să audă şi săvadă pe scenă, care „înseamnă lumea”, corifei ca Liszt, Löwe şi Erl.Arena din grădina „La regele Angliei”, care a existat înainte, azi mărităşi nou instalată, adună publicul nostru în zilele fierbinţi de vară, căci în

51

acest timp teatrul poate atrage numai prin oferte de artă deosebită.Tipografiile, atât cât pot fi privite ca vehicol pentru viaţa spirituală,le-am înşirat în alt loc.

Ce mai putem relata despre viaţa socială a oraşului nostru?Aici putem păţi precum acela, care din cauza modestiei se simteîmpiedicat să-şi afirme virtuţile şi calităţile, iar partea umbrită şislăbiciunile nu-i place să le trâmbiţeze în lume. Şi ce contează, dacăaceastă modestă carte păstrează tăcerea asupra vieţii de salon şi acafenelelor oraşului nostru, de stările locuitorilor ei cu contactele întreei, de forfota din restaurante, grădini, redute, în localuri publice şi larugile din periferii, sau mai umplem câteva foi cu aceste mistere?Preferăm să lăsăm în acest punct un spaţiu liber fanteziei produc-tive şi, cu câteva cuvinte despre fizionomia oraşului, să încheiemaceastă carte.

XVI. Fizionomia oraşului

Impresia pe care oraşul Timişoara o face de obicei asuprastrăinului, este una favorabilă. Dar n-are voie să aducă cu el criteriilepariziene, vieneze sau, în general, ale oraşelor rezidenţiale, căci,naturalmente ar fi dezamăgit. Dar acest oraş, mai ales Cetatea şiIosefinul, are străzi drepte, aşezate dreptunghiular, Cetatea completpavată, periferiile parţial; Cetatea are aproape în totalitate trotuare bune;cu excepţia unor străzi laterale, unde casele sunt cu parter, în rest clădirilesunt cu unul, două sau trei etaje, care toate sunt acoperite cu ţigle, laparter aproape toate au prăvălii, cu vitrine elegante, rivalizând cu oraşelemari şi care conferă oraşului un aspect prietenos. Două pieţe de mărimipuţin obişnuite şi regulate şi mai multe mici oferă activităţii intense alocuitorilor spaţiu şi aer; curăţenia contrastează plăcut cu starea altororaşe de provincie, iar iluminarea excepţională, care în curând vafuncţiona cu gaz, este recunoscută ca neîntrecută în toată Ungaria.Timişoara corespunde ca atare exigenţelor necesare, care se pot puneunui oraş de rangul doi sau trei, până şi în privinţa caleştilor. Împrejurimeaprezintă alei plăcute, nou plantate, cu multă grijă, pentru plimbări, făcândlegătura cu periferia. Străinului sau călătorului îi vor lipsi doar confortulhanurilor, dar şi această necesitate acuşi se va rezolva, căci negocierile

52

sunt în curs pentru a transforma clădirea asociaţiei Casei de Economiiîntr-un hotel, prin arhitectul Montenuovo din Viena.

Singurul indiciu caracteristic care a rămas din secolele trecute,castelul Huniazilor, oraşul l-a pierdut, căci lovit de proiectile în vremeaasediului din anul 1849, a fost aşa de distrus, încât nu se mai puteareclădi şi a trebuit să fie dărâmat. În locul lui va fi clădită o nouă cazarmăde artilerie, la o scară măreaţă.

Bunul nostru oraş desigur ar primi din partea lui Aeneas Sylviuso apreciere favorabilă, care a considerat, în anul 1458, drept cea maimare splendoare a Vienei faptul că majoritatea caselor aveau ferestrecu sticlă. Dar, fireşte, de atunci în lume au apărut alte condiţii, care neridică îndoieli, dacă părerea noastră, poate nu chiar imparţială, esteîmpărtăşită şi de cititorii din exterior şi încheiem această modestă cartecu rugămintea: Timişoara şi monograful ei, în cazul când nu corespundaşteptărilor, să fie iertaţi cu indulgenţă.

Johann N. Preyer, Monographie der Königlichen FreistadtTemesvár / Monografia oraşului liber crăiesc Timişoara, traducerede Adam Mager şi Eleonora Pascu, prefaţă de Eleonora Pascu, postfaţăşi note de Dr. Ioan Haţegan, Timişoara, Editura „Amarcord”, 1995,p. 223-225; 239; 256-258.

Note

* În incinta porţii, pe zidul din dreapta, ca amintire, este fixată oplacă de marmură cu următoarea inscripţie: „Franz Iosif I, împăratulAustriei a ţinut curte în această casă în 14, 15 şi 16 iunie 1853”.

** Mistria şi ciocanul, ambele de argint, pe care Majestatea Sa le-afolosit la punerea pietrei de temelie, sunt păstrate de cătrecomandantul cetăţii.

1. Bătălia de la Mohács, care a determinat soarta regatului feudalmaghiar, s-a desfăşurat în anul 1526.

2. Petru Petrovici, fost comite de Timiş până la 1550, a murit înainteaanului 1570 citat mai sus. El a trecut la protestantism în jurul anilor1530, într-o perioadă de primă şi maximă expansiune a acesteicredinţe în Banat.

53

IOAN SLAVICI(1848-1925)

La Timişoara

Pentru clasa VI am trecut la Timişoara ca să-nvăţ nemţeşte,m-am pomenit însă prea târziu, căci călugării de acolo, deşi numai detot puţini dintre elevi erau maghiari, introduseseră şi limba maghiarădrept limbă de propunere.

Rămânea să-nvăţ limba germană vorbind ici cu unul, colo cualtul, căci Timişoara era atunci oraş german. Nu erau, ce-i drept, orăşeniinumai şvabi, dar atât evreii, cât şi sârbii şi românii vorbeau şi ei nemţeşte.După ce s-au încheiat însă pactul dualist, se lucra pe capete pentruaşezarea pe temelii maghiare a vieţii constituţionale în statul ungar şitoată lumea-şi dedea silinţa să-nveţe limba maghiară.

Comite suprem fusese numit la Arad Bohuş, iar la Timişoaraun patriot maghiar de la Arad, dar era lucru ştiut că după învoialafăcută între Coroană şi fruntaşii maghiari drepturile odată câştigatenu se puteau pierde. Rămâneau deci neatinse şi drepturile câştigate-nvârtutea diplomei din octomvrie şi limba românească rămânea obligatăpretutindeni unde fusese introdusă, ba lumea cea mare nu se-ndoiacă încă multe şi mari drepturi vor fi câştigate în urma generozităţiimaghiarilor.

Mulţi erau deci cuprinşi de un fel de manie a maghiarismului, şipe când eu trecusem la Timişoara ca să-nvăţ nemţeşte, nu numai şvabi,sârbi şi evrei, ci şi mulţi dintre bănăţenii noştri au trecut la Arad, laSighidin ori la Nagy-Körös, unde mai curând şi mai uşor puteausă-nveţe limba maghiară.

La Timişoara dar mai vârtos decât la Arad am fost cuprins desâmţământul afară din cale de nesuferit că nu sunt în stare să măpotrivesc în gând cu lumea în mijlocul căreia trăiesc.

Am petrecut la Timişoara doi ani şcolari, şi atât în timpul acesta,cât şi mai târziu, am cutreierat Banatul până la Lugoj şi Caransebeş,precum şi până la Vârşeţ, Biserica-Albă şi Panciova. Totdeauna şipretutindeni m-am sâmţit în mijlocul unei lumi pentru mine străine.

54

La Şiria şvabii erau în toate privinţele mai presus de ceilalţiconsăteni ai lor, mai înstăriţi, mai bine îmbrăcaţi, mai înaintaţi în cultură.Şvabii din Banat erau mai presus de cei de la Şiria. Mă-ncântau satelelor înfloritoare, caii şi vitele lor de cea mai bună prăsilă, bisericile şişcolile lor bine aşezate. Nu eram în stare să-nţeleg cum pot asemeneaoameni să se lepede de neamul lor. Ei mi s-au făcut chiar urgisiţi întimpul alegerilor de atunci.

Era vorba de Dieta ce urma să voteze legea pentru egalaîndreptăţire a naţionalităţilor. La Orczidorf, între Timişoara şi Arad,românii puseseră candidatura lui Vicenţiu Babeş. Şvabii nu numai căn-au susţinut candidatura aceasta, ci s-au închăierat cu românii, încâtau rămas peste treizeci de oameni morţi.

Mai apropiaţi nu ne erau nici sârbii.Fiind adecă vorba de despărţirea hierarhică, sârbii se socoteau

drept un fel de jefuitori, care momesc în partea lor o mulţime de sârbipentru ca să se facă stăpâni pe averile bisericeşti, care de drept eraunumai ale sârbilor.

Mai rămâneau românii, iar aceştia nu numai în ceea ce priveştelimba şi portul, ci şi după întregul lor fel de a fi mi se păreau foartedeosebiţi de fraţii lor de pe ţărmul de la dreapta al Mureşului, îndeosebimai lipsiţi de voie bună şi de inimă deschisă. Fiind, între altele, unuldintre puţinii români care vorbeau bine ungureşte, chiar şi daca-aş fivoit să mă apropriu de dânşii, mă ţineau ei departe.

Erau, de altminteri, şi împregiurările care mă făceau să trăiescmai mult ori mai puţin izolat.

Mă pomenisem în lume ca băiet născut din părinţi nu bogaţi,dar înstăriţi. După ce tata-bătrân a murit, tata rămăsese cu averedestul de frumoasă, ogoare, trei vii, paghini, şi mai făcea şi negoţăriemai ales cu peşte, cu berbeci, cu tei pentru legatul viilor. Într-un rânda cumpărat din Ardeal peste patruzeci de cai, o marfă căutată atunciîn partea locului. După ce-a adus însă caii acasă, a dat năvală muscade la Columbaci, şi el a fost nevoit să risipească caii dându-i cu preţuride nimic şi pe aşteptare, ceea ce l-a ruinat, încât a fost nevoit săvândă viile.

În timpul celor din urmă doi ani petrecuţi la Arad am dus-o decigreu, iar la Timişoara am trecut mai mult fără de voia părinţilor mei,

55

care se temeau că nu vor putea să mă întreţie la Timişoara, unde nuputeau să-mi trimită merinde de acasă.

Lucrurile au venit însă aşa că nici n-am prea avut nevoie deajutorul lor.

Aflându-mă la Arad în clasa III, am făcut din întâmplarecunoştinţă cu o depărtată rudă prin alianţă din partea tatei, soţia notaruluiorăşenesc Urbanyi, născută Chirilescu. Dânsa m-a poftit în zile desărbători la masă. Singurul ei copil, un băiat răsfăţat şi oarecum sălbatic,a prins slăbiciune de mine. Profitând de aceasta, nu numai am ajuns a-lface să se deie pe brazdă, dar în timp scurt l-am făcut să-l pregăstescpentru examenul în vârtutea căruia a fost primit în a doua clasă primară.Astfel mi s-a făcut reputaţiunea de-mblânzitor de copii.

La Timişoara aveam profesor de religiune şi de limba română peun oarecare Crăciunescu, fostul meu profesor de religiune de la Arad.

Om necăsătorit, el lua masa la „Casină”, cel mai de fruntedintre restaurantele de atunci ale oraşului.

Restauratorul avea două fetiţe, una de vreo şapte ani, iar altade vreo nouă ani, amândouă foarte drăgălaşe, dar şi neastâmpărate,copii crescuţi pe genunchii muşteriilor. Părinţii lor ţineau ca elesă-nveţe limba maghiară şi ca să umble mai puţin printre picioareleoamenilor adunaţi pe la mese. Profesorul Crăciunescu a stăruit să lepună sub purtarea mea de grijă, ceea ce s-a şi făcut.

Petreceam câte două ceasuri în fiecare zi cu cele două fetiţefie îndrumându-le să scrie şi să citească, fie plimbându-ne prin parculce despărţea cetatea de suburbia Fabric, iar în schimb aveam voiesă-mi iau în restaurant şi-n cafenea tot ceea ce-mi cerea inima, ba pedeasupra aveam în apropiere şi locuinţa gratuită.

Puţin mai rămânea să mai cer de la părinţi.La marginea despre parc a suburbiei se afla o grădină mare, în

care era arena, adecă teatrul de vară, un stabiliment de băi şi restaurantuloarecum obligat. Restauratorul avea un băieţel cam la fel cu cele douăfetiţe. În cele din urmă am părăsit fetiţele şi am luat sub purtarea meade grijă băieţelul. Drept răsplată luam şi acolo tot ceea ce-mi cereainima dintr-ale restaurantului şi aveam şi locuinţă tot acolo-n grădină, ladoamna Jürgens, soţia unui şelar de la Ciacova, care venise la Timişoarapentru educaţiunea copiilor săi, două fete şi un băiet mai mic.

56

Treceam de aici înainte de mai multe ori pe zi prin parc, şi-miaduc aminte că de cele mai multe ori mă opream pe podul de la poartacetăţii şi ascultam cântecele prizonierilor italieni din cazemate.

Îmi mai aduc aminte că l-am văzut pe Cuza-vodă, care, trecândprin Timişoara, trăsese la hotelul „Jägerhorn” din cetate.

Îmi mai aduc aminte de doi dintre pater-ii care ne erau profesori.Cel mai însemnat dintre aceştia era pentru mine profesorul de

literatură germană, pater Vuchetich, un croat, care în timpul lecţiunilorne recita balade sârbeşti, după părerea lui cele mai frumoase dintrepoeziile poporale. Papist zelos, el îşi dădea adeseori părerea de răupentru că sârbii se-ncăpăţânează-n ortodoxia lor.

Între colegii mei sârbi (nu croaţi) erau şi câţiva aşa-zişibunevaţi, romano-catolici, care îi dădeau dreptate profesorului, căcinu s-ar fi produs doauă literaturi şi doauă culturi deosebite dacă toţisârbii ar fi de confesiunea romano-catolică. Ceilalţi le dădeau răspunsulcă vinovaţi sunt croaţii, care s-au lăpădat de legea strămoşească şisunt sectari, intoleranţi.

Românii le dădeau acestora dreptate şi eu împărtăşeam vederilelor, dar nu mă ierta firea să-mi osândesc profesorul, care jurase cânds-a călugărit că va face propagandă catolică.

Prin aceasta mă puneam în conflict cu colegii mei ortodocşi.Atât cu românii, cât şi cu sârbii.

Mai vârtos m-am pus în conflict din cauza vederilor mele înceea ce privea pe profesorul de literatură maghiară, pater Hemmen, unfrancez şvabizat, şi acum cel mai zelos maghiarizator.

Sunt adecă în Banat câteva colonii de francezi. Trăind în legăturăcu şvabii, francezii aceştia s-au lăpădat încetul cu încetul de limba lor şis-au pus în rând cu şvabii. Deşi era dar de părerea că nu sunt oamenicumsecade şvabii care se leapădă de neamul lor, mi se părea lucru firescca francezii aceştia, care erau cu desăvârşire izolaţi şi nu mai puteau săieie parte la viaţa naţională franceză, să se deie fiecare după cum îl trageinima. Un asemenea francez era Bonas, episcopul de atunci al Timişorii,Trefort, un însămnat scrietor maghiar şi timp îndelungat ministru al Cultelorşi Instrucţiune Publică, precum şi mulţi alţii. Nu putea deci nici paterHemmen să fie socotit deopotrivă cu şvabii, care se dau în partea celorce voiesc să desfiinţeze masele germane din regatul ungar.

57

Fiind însă că vorbeam bine-n limba maghiară şi cunoşteamliteratura maghiară, pater Hemmen avea un fel de slăbiciune pentrumine, colegii mei ziceau că ţiu cu el fiindcă sunt slugarnic şi ţin săintru „în graţiile” lui. S-a mai întâmplat apoi că comitele suprem avizitat liceul şi eu am fost rânduit să recitez una dintre poeziile luiPetöfi. O voi fi recitat bine, căci am primit drept un fel de premiu ocarte, biografia lui Raffaello, dar aceasta m-a şi dat gata – drept omlepădat de neamul său.

Nici nu prea era de altminteri viaţă românească la Timişoaraunde românii, mult mai puţini decât la Arad, erau risipiţi prin suburbii şisocotiţi în toate privinţele mai prejos de sârbii care-şi aveau acoloepiscopia şi unul dintre centrele culturale.

(Ioan Slavici, La Timişoara în: Lumea prin care am trecut,Bucureşti, Editura Minerva, 1994, p. 221-226)

58

ION POPOVICI-BĂNĂŢEANUL(1869-1893)

De la târg

Din jos de satul Găvojdia, pe drumul mare, colbuit şi plin desudori, păşeam încet spre casă, întovărăşit de gândul omului ce seîntoarce dintr-o excursiune bogată de plăcute întâmplări.

Şi cum veneam aşa, cu mersul înainte şi cu gândul înapoi, auziizăngănitul unor clopote de cai. Stătui locului, ascultând. În miezul zilei,sub arşiţa soarelui de toamnă, în liniştea câmpiei sărăcite de podoabe,zângănitul făcea o deosebită impresie. Preţ de câteva clipe, ciulii; uruitulroatelor şi tropotul cailor se auzea din ce în ce mai desluşit.

„Sunt maistorii de la târg” – îmi zisei, retrăgându-mă în margineadrumului ca să-i aştept. Când îmi întorsei capul, zării, la o cotitură dedrum, ieşind dintr-o limbă de pădure, o trăsură încărcată cu lăzi şi cuarneu1 acoperit cu rogojini.

Învăliţi în colb, abia recunoscui în şireghe2, lângă chirigiu3, peciobotarul Cocărţău, iar în dosul lor pe văduva Soca, nevasta fie-iertatuluiPăvăloc, cel mai vestit ciobotar de odinioară.

Ajunşi în dreptul meu, chirigiul opri trăsura. Cocărţău, prietenbun cu tatăl meu, sări jos şi, dându-mi mâna, mă întrebă de sănătate.Dădui bineţe văduvei, care şedea mototol, cu capul la genunchi,îmbrobodită ca-n vreme de iarnă.

Nu-i vorbă, încrojnat4 era şi Cocărţău, de-ţi venea să crezi cănu-i vremea Sântei Mării, ci se apropie ziua lui Ignat; pantalonii groşi înciubote grele, un palton de iarnă blănit şi anume făcut pentru târguri; lagât un şal mare iar în cap căciula, ne arătau pe omul care în viaţa luimult va fi degerat pe drumuri şi la târguri, încât nici vara să nu-şi lasecojocul acasă. Scuturându-se de colb, zise chirigiului:

- Măi, Damaschine, mână în pas, că eu merg cu dumnealui pejos, să mi se mai descheie oasele.

Şi plecarăm înainte, fără să ascultăm mormăitura văduvei. - Lasă-o în păcate, îmi zise el, – n-ai ce să-i faci, de când i-a

murit bărbatul, s-a stricat de nu-i chip şi Dumnezeu cu ea.

59

- Cum aşa? - Cum aşa! Bine. Femeia-i femeie, să tot păţească şi nu mai

învaţă. A împins-o păcatul de s-a ortăcit cu un om de gâlceavă şi dupădoi ani nu mai avea unde să-şi culce capul. Goală nap, căci blăstămatulo pigulise5 de şi cămaşa i-ar fi luat-o, s-a dus la neamurile ei şi la 7-8luni, după ce îşi făcuse ceva bani, iar s-a întors şi se făcea luntre şipunte ca să se lege de el. A fost însă noroc de ea, că el n-a mai vruts-o bage în seamă, căci altmintrelea cine ştie ce s-ar fi ales de crunţibănişorii ei.

- Şi acum ce face? - Ce să facă? Rău face. Neavând unde să-şi pună căpătâiul,

s-a mutat la Ţuţi lui Daiboc; şi, mai dă-i ajutor la căratul lânii, mai spalăbiţele6, mai ieşi cu ea la piaţă, mai vezi cum cântăreşte, până ce s-aînvăţat şi ea la cumpăratul şi la vândutul lânii, iar azi umblă pe la târgurişi cumpără ce poate, de ici o piele, de colo câte o majă de lână, şi aşatrăieşte de azi pe mâine.

- Apoi tot e bine, că face ceva. - Ia lasă-l încolo bine de el, că de când s-a mutat la Ţuţi şi a

început să meargă la târguri cu cele „cu lână”, s-a stricat de-i toatăputredă. Ce-i drept, şi după moartea bărbatului începuse să-şi joacemendrele, dar tot mai pe ascuns, mai cu ruşine; acum să te păzeascăDumnezeu de ce face. Cât îi dă un pic la măseauă, nici tu târg, nici turuşine, parcă toată lumea ar fi a ei. Şi din gură, ca o meliţă nu mai tace,apoi gâlcevoasă de să te fereşti de ea cale de trei poşte. De toatălumea se prinde: în târg de săteni; în birt de cine dă cu ochii şi dacă tactoţi, – că cine să-şi pună mintea c-o stricată – se agaţă de birtaşi, ba cărăchia e rea, ba că mâncarea a fost prea sărată, ba că una, ba că alta,dar gura ei nu poate să tacă şi-apoi să ştii ce spurcată-i la gură! Decâte ori n-au scos-o birtaşii afară, de ni s-a crăpat obrajii de ruşine, cutoate că noi nu mergem la birturile unde-i trag cu lâna; însă, vezidumneata, la târguri e lume multă şi birturile îndesate şi de multe ori desilă bucuros te duci şi acolo unde n-ai vrea să-ţi calce piciorul.

- Bine, dar neamurile ei ce zic, de ce o lasă… - Hm, mă întrerupse Cocărţău clipind ca să-mi deie să înţeleg

că mi-a ghicit gândul – ştiu eu ce vrei dumneata să zici, că de ce n-auţinut-o neamurile în frâu şi de ce noi nu am sfătuit-o ca să-şi ţie rostul

60

casei? Au făcut neamurile, am făcut şi noi, dar din câine slănină până-ilumea şi pământul nu mai scoţi. Căci, vezi dumneata, ne părea şi nouărău când o vedeam aşa, fiindcă a fost ciobotăreasă odată, în rând cunoi şi cu nevestele noastre, iar de la bărbatul ei mulţi s-au ajutorat învremuri de lipsă.

Cocărţău se uita la mine zâmbind a durere: - Eşti încă tânăr, grăi el, şi multe o să mai vezi în viaţă.Aşezat şi încet îşi urmă apoi vorba: - Am făcut noi şi ce crezi dumneata că trebuia să facem. I-am

dat sfaturi, am luat-o cu noi la târguri, la masă cu noi o puneam, cucinste şi cu omenie ne purtam cu ea, dar a mers o dată, de două ori, şiapoi se ferea de noi şi ne minţea când o întrebam dacă are trăsură casă meargă la târg. Atunci am făcut altcum, ne-am dus eu şi cu Simionla ea şi i-am spus că am tocmit trăsura în trei şi pentru târgul cutare şicutare. S-a văzut strâmtorată şi n-a avut ce face, s-a învoit că n-aveace să zică.

Şi când era cu noi la masă se purta bine, dar asta a mers, cât amers, dar în urmă ce să vezi? Nu ne aşezam bine şi ea – ţup afară; seîntorcea, sta cât sta şi iar afară să vadă de lână, apoi să se uite latârşăt7, că acu’ negustoreşte şi cu târşăt, apoi să spună birtaşului să nudea nimic chirigiului – aşa încât ne pomenim cu ea roşie la faţă şi cuochii ca jăraticul. Ne-am uitat unul la altul, eu la Simion, el la mine,amândoi la ea şi în urmă iar unul la altul. În sfârşit, ce era să facem, amlăsat-o în ştirea Domnului, căci uite, oricât am fi dorit să nu fie aşa,totuşi nu puteam nici noi să umblăm mereu după ea şi nici nu era de noica să ne punem alături cu cele cu lână; noi ţinem la ai noştri, mergem labirt, vorbim de-ale noastre şi curată ne păstrăm cinstea.

Nu ne băgăm în brânză nici cu cojocarii, nici cu opincarii şicu atât mai puţin ne amestecăm cu cele cu lână; ei cu ale lor şi noicu ale noastre.

- Cum, d-voastră nu trageţi la birtul unde se duc, bunăoară,cojocarii?

- Ba, câteodată ne îmbinăm, dar mai de multe ori ne răznim8,căci între ai tăi tot te simţeşti mai bine; şi apoi nici nu suntem la potriveală:cojocarii sunt prea filozofi, prea nu ştiu cum, opincarii mâini sparte şi cuperi pe limbă şi-aşa ne dezbinăm de ei, noi la un birt, căldărarii la altul şi

61

toţi ne avem birturile noastre, ori unde ar fi târg, la Făget, la Zam, laDobra, în tot locul ştim unde să ne oprim.

- Dar cele cu lână…„Cele cu lână” repezi el vorba, ce-i cu ele? Au şi ele birtul lor,

dar ce birt, de vorboncaşi10, ştii, să nu păcătuim. - Soca, bună, rea, cuma lăsat-o Dumnezeu, tot n-ar fi ajuns până aici, căci din neam bun setrage şi om i-a fost bărbatul, dacă nu s-ar fi dus la Ţuţi lui Daiboc şidacă n-ar fi învăţat de la ele atâtea năravuri afurisite. Şi nimic nu teispiteşte mai mult decât păcatul, iar dulceaţa lui îţi fură minţile şi tot maiafund te bagă în păcate. Sunt om vârstnic acum şi nu vorbesc ca uncopil, dar cele cu lână au dus-o unde e; că dumneata nu ştii şi nu umblişi nu vezi ce se întâmplă pe la târguri. Le vezi aci, în oraş, într-un fel, căsunt cu bărbaţii lângă ele şi lumea le cunoaşte, dar la târguri, unde suntele în de ele şi la largul lor şi unde nu simţesc răcoarea bărbatului, nicifrica de gura lumii, acolo să le vezi, că te-ai încruci, nu alta. Şi zic darcă nu-i nicio mirare dacă Soca s-a stricat atât de mult.

- Ele nu mai lasă plosca cu rachiu din mână şi din vorbe urâtenu mai ies; ba se întrec să fie care mai de care şi spun eu, că niciCrăciunul nu-l aşteaptă mai cu bucurie decât ziua în care pot să plecela târg.

- Apoi să fie Soca mai bună decât ele? Ba, păcătoasă să-izici, dar să-i plângi de milă şi să te rogi lui Dumnezeu să te pună întreoameni cuminţi şi de omenie, că oricât de tare să fii, păcatul tot selipeşte de tine.

Vorbind astfel, Cocărţău păşea tot mai repede, uneori dădeacu ciudă din mâini, iar faţa i se aprinsese. Om bine zidit, călca larg şiapăsat şi ochii îi sclipeau în focul energiei. Fruntea groasă şi brăzdatăde încreţituri încâlcite îţi arăta pe omul dârz, pe care cu anevoie îl scoţidin ogaşele lui. De altfel era bine văzut între maistori, fiindcă pe vorbalui se putea bizui oricine. Vorbea mult şi din inimă-i ieşeau cuvintele;avea mulţi duşmani ascunşi, căci nu cruţa pe nimeni, dar vorba lui nuera pornită cu duşmănie, ci mai mult fiindcă ar fi vrut ca toată lumea săfie ca el, să-şi vadă de rostul casei, şi în toate să fie om la locul lui.

Om aşezat, el îşi păstra bunul cumpăt orişicând şi mai ales latârguri îi puteai vedea toată firea. Nu ţi-ar fi plecat până ce nu erautoate bine aşezate, lăzile strânse cum se cade şi arneul bine înţepenit,

62

iar pe drum să tot călătoreşti cu el: îţi ţinea de urât, îţi povestea câte înlună, câte în soare şi, când te prindea piroteala, îţi dădea pace să dormi.La deal urca pe jos, ca să uşureze greul cailor şi ar fi fost în stare sălase chirigii în mijlocul drumului, dacă se întâmpla ca vreunul, beat orirău de inimă, să bată caii fără milă. Iar în târg îşi vedea de ale lui.Deschidea şatra la vreme potrivită, ca nimeni să nu-l bârfească că îşiscoate negoţul înaintea altora. Era însă mai tăcut, numai când veneaucumpărătorii gura-i umbla ca toaca. Cât ţinea târgul, nu mânca nimic;când avea un pic de răgaz, iarna, lua câte o gură de vin, iar vara, apă.Şi când vedea câte un cunoscut cu plosca lângă el, îi venea să-şi întoarcăprivirea şi nu se putea dumeri cum de-i vine altuia să bea când aresă-şi vază de târg.

Aşa îl cunoşteam pe Cocărţău şi de aceea nu mi-a fost cumirare că l-am auzit vorbind astfel de cele cu lână.

Şi aş fi vrut să mai vorbească, dar, cum îl vedeam pe gânduri,îmi venea greu să-l mai întreb.

Trăsura ne ajunse şi chirigiul îl întrebă dacă vrea să se urce, orimerge tot pe jos.

- Mână în pas, suntem la podul de fier şi nu-i departe oraşul. - Cum a fost târgul? îl întrebai, ca să zic şi eu ceva. - Slab, zise el privind la pulberea drumului, slab de tot, mai

avem nădejde la târgul Sfintei Mării de Piatră, dar nu ştiu dacă mă voiduce, că ne prea rupe chiria şi cheltuiala. Nu-i vorbă, drumu-i lung şigreu, mai ales de la Iaz înspre Haţeg, decât, oricum, chirigiii sunt preafără suflet acum, toamna.

- Chiria e ce e, că de cheltuit nu prea cheltuiţi… - Adică, cum o iei şi cum e omul. Unul mănâncă, bea, doarme

în birt şi asta nu-i fără cheltuială; altul e mai retras. Uite eu, îmi ducmâncare de acasă, ce dă Dumnezeu să fie, dar mai bună decât înbirturi. Ici-colea, mai cer or’ răchie, or’ vin, dar de mâncat, numairareori mănânc…

- Ascultă, dumneata ai fost de multe ori la Haţeg şi la SfântaMarie de Piatră, dar pe Retezat te-ai suit vreodată?

- Nu. - Dar povestea lui o ştii? - Ştiu, adică cum am auzit-o din gura oamenilor, aşa o ştiu şi

63

eu… Dumnezeu ştie câţi ani vor fi de când au trăit două surori de uriaş;una pe Retezat şi alta pe muntele Devei. Multă vreme au trăit ele aşa,până ce le-a trăsnit prin cap să-şi zidească fiecare o cetate. Dar pânăn-a se apuca de lucru, cea de la Retezat zise: „De-mi ajută Dumnezeu,până duminică zidesc cetatea”.

Iar cea de la Deva răspunse: „Ori îmi ajută Dumnezeu, ori nu,până duminică trebuie să isprăvesc”. Şi se apucară de zidit şi lucrarăluni, şi lucrară marţi, şi lucrară tot lungul săptămânii; iar când fu sâmbătăînspre seară, amândouă erau gata cu cetăţile, numai turnurile să leşinghilească10.

Cea de la Retezat şinghili turnul; cea de la Deva însă coborî învale ca să-şi aducă şinghiile, dar atunci Dumnezeu făcu o minune şi-irăsturnă cetatea în Mureş, ca să-i arate cât de mare îi este puterea şică, fără ajutorul lui, nimic nu poate să facă omul.

Şi când văzu cea de la Deva clipind cetatea celei de la Retezat,nu mai putea de cătrănită. Din nou se osândi lui Dumnezeu, luă un fierde plug şi sui cu el peste dealuri. Şi zice că atât ar fi fost fierul pluguluide mare şi de ascuţit, încât a ras toată creasta muntelui şi de aceeapână în ziua de astăzi îi zice: „muntele Retezat”.

- Dar cu cealaltă ce s-a întâmplat? - Îţi spusei că s-a îmburdat11 în Mureş, din jos de Deva, şi

chiar azi când treci pe acolo auzi cum vuieşte Mureşul, până ce-şitrece apa peste bolovani.

- Dar cum se poate, că doar la Deva e cetate. - Aşa. Asta-i alta, asta-i mai nouă.Tăcui.Cocărţău îşi dezlegă şalul şi îl ţinea mototol în mâna lui osoasă

şi înnegrită de lucru. Deodată îşi întoarse capul şi privi înapoi. Îşi plimbaochii de la un deal la altul, până departe în fundul zărilor.

- Nu se vede, grăi el într-un târziu, şi cât de grozav eRetezatul; când eşti la poalele lui, îţi e frică să te uţi în vârf şi îţipare că acu’ se prăbuşeşte pe tine. Şi eu mă mir cum oamenilor nule e frică să-şi zidească casele la poalele lui. Piatră, cleanţ, dar or’cum, în primăvară, când neaua se topeşte în ploile călduroase, ceşuvoiuri de apă au să urle la vale! Doamne păzeşte; eu n-aş zidicasă acolo, nici altul să-mi dea banii; şi când te uiţi ce castel şi-a

64

zidit groful, îţi vine să zici că nu e în toate minţile. Adică nu l-a zidit,ci l-a reînnoit, că de zidit a fost de nu ştiu câţi amar de ani.

- Şi cine l-a zidit? - Un român, un păcurar, care a ajuns grof şi l-au botezat

Kândofi. - Va fi fost el grof, dar păcurar… - Cum? Adică nu crezi; apoi nu îi ştii istoria de vorbeşti aşa.

Stai să-ţi povestesc şi apoi să mai zici ceva. He-hei, câţi grofi şi magnaţinu sunt din sângele nostru, dar parcă ei spun că strămoşii lor au fostromâni! Însă la grof Kândofi e alta, oricât ar îmbrăca mondurul nemţesc,lumea totuşi ştie că moşu-său a fost păcurar şi din păcurar a ajuns grof.

Uite cum. Pe vremea împăratului Iosif al II-lea, erau toatealtfel. Cum vor fi fost, cum nu, destul că el, om bun şi milostiv fiind, arfi umblat odată prin toată ţara lui ca să audă ce zic oamenii şi ce greu îiapasă şi ca el cu ochii lui să vadă cum îşi împlinesc domnii slujbele.

Umblând aşa, din sat în sat şi din oraş în oraş, schimbat, canimeni să nu-l cunoască, ar fi ajuns şi în părţile Haţegului, în preajmaRetezatului. Acu’ sunt rele drumurile pe acolo, dar pe atunci cum vor fifost Împăratul însă mergea înainte şi, apucând într-o pădure, n-a maiputut ieşi la drum. Două zile şi două nopţi a umblat prin întunericulcodrului, dar de luminiş n-a mai dat. Ce să fac? A strigat el, a strigat câtl-a luat gura, câte pistoale a avut, toate le-a slobozit, dar de auzit nimeninu l-a auzit, căci codrul era mare şi neumblat.

Atunci împăratul s-a pus pe o piatră şi a stat acolo, că doar îlva sluji norocul şi va da cineva peste el.

Iar norocul l-a slujit, căci a trecut un păcurar p-acolo şiîmpăratul l-a rugat să-l scoată în drumul mare. Păcurarul, bun la suflet,a lăsat oile în paza câinilor şi hai şi hai cu împăratu până l-a scos ladrumul mare.

Aici împăratul i-a mulţumit, făgăduindu-i că îi va da multă bogăţieşi „domn” mare îl va face, dar să îi spună cum îl cheamă.

- Când o fi şi asta – grăi păcurarul, căci el de unde Dumnezeusă ştie că stă tocmai în faţa împăratului şi credea, bietul de el, că omulvorbeşte ca să nu pară nemulţumitor pentru că i-a arătat drumul.

Dar împăratul scoase din buzunarul de la piept, o cărticică şi,scriind ceva, zise: Kândofi, apoi iar mulţumi păcurarului şi se duse.

65

La vreo câteva luni după aceea, în jurul Haţegului şi prin arietulRetezatului, umblau ofiţerii împărăteşti în ruptul capului, să găseascăpe păcurarul Kândofi. Dar unde Dumnezeu să dea de el, căci păcurarşi să-l cheme Kândofi, de când e Retezatul nu s-a pomenit.

Ştiriciră ei, chemară pe toţi păcurarii înaintea lor; unii se duseră,dar mulţi din cei cu musca pe căciulă se înfundară prin alte păduri, desă fi întors muntele şi nu i-ar fi găsit.

Însă păcurarul, care arătase împăratului drumul, om drept şicurat la inimă, nu se sfii, nici nu se ascunse, ci acum se duse dreptînaintea ofiţerilor.

Îl întrebară de unde e şi cum îl cheamă, şi el le spuse. - Apoi atunci te cheamă Kândofi… - Dar cum păcatele mele să mă cheme aşa, cinstiţi ofiţeri –

răspunse păcurarul – că neam din neamul meu n-a avut aşa nume.Văzură ofiţerii că nu o scot cu el la căpătâi; îi spuseră că,

pentru fapta lui cea bună, împăratul s-a miluit să-l facă grof peste ţinutulHaţegului şi îi dă bani ca să îşi zidească castel.

I-au dat apoi şi hârtie cu slova împărătească şi cu peceteaîmpărăţiei, ca urmaşi din urmaşii lui să vadă cine i-a ridicat în rangnemeşesc şi, în caz de nevoie, să poată arăta, că ei din mila împărăteascăsunt domnii ţinutului.

Dar vezi, toate bune şi frumoase, numai una a fost rău, căîmpăratul a pus în hârtie Kândofi – căci aşa a crezut el că îl cheamă pepăcurar – şi nu i-a scris numele cel adevărat.

Şi Kândofi, a rămas păcurarul până la moarte. Iar pe copiii luitot Kândofi i-au chemat; dar ei tot mai mult s-au lepădat de neamul lor,au dat coate cu magnaţii, ceilalţi s-au încuscrit cu ei, încât cel caretrăieşte astăzi nici nu ştie româneşte.

- Aşa fătul meu, aşa-i cum ţi-am spus, grăi el stând locului, casă aştepte trăsura.

- D-aia am ajuns noi atât de rău, că ai noştri când s-au înălţatnu şi-au adus aminte de ce au fost odată – dar Dumnezeu, dragul de el,să nu ne lase. Trăsura ne ajunse. Cocărţău mă întrebă dacă mă sui şieu, ori merg pe jos.

- Merg pe jos, îi răspunsei. Îmi dete mâna; chirigiul plezni dinbici şi trăsura pornind mă lăsă cu gândurile la câte vede şi aude omul pela târguri.

66

Ion Popovici-Bănăţeanul, De la târg, în: În lume (nuvele şischiţe), ediţie îngrijită şi cuvânt introductiv de Nicolae Ţirioi, Timişoara,Editura Facla, 1973, p. 144-154.

Note

1. arneu – coviltir2. şireghe – partea dinainte sau dinapoi a căruţii3. chirigiu – cărăuş4. încrojnat – înfofolit5. a piguli – a ciuguli, fig. a sărăci6. biţe – smocuri de lână7. târşăt – rămăşiţă de lână8. a se răzni – a se despărţi, a divorţa, a se răzleţi9. Vorboncaş – om fără căpătâi, vagabond10. a şinghili – a acoperi cu şindrilă11. a se îmburda – a se răsturna

67

NICOLAE IORGA(1871-1940)

Neamul românesc în Ardeal şi Ţara Ungurească la 1906

Cartea a XX-a

Banatul de Sus

II. Spre Lugoj

Acceleratul duce la Lugoj (ţărănimea noastră, care hotărăşteîn astfel de locuri, zice: Logoj); plătind însă aşa de mult ca doisprezeceflorini, poţi ajunge acolo cu trăsura, în vreo şase ceasuri. Un drum maiscurt duce pe la Buziaş. Dar în acest timp el ar fi prea stricat, aşa încâtrămâne acestălalt, prin Recaş, pe şleaul cel mare al ţării.

Ieşirea din „Fabric” se face pe lângă biserica lui Gheorghevicişi pieile rău mirositoare ale tabacilor. Îndată oraşul se ascunde înmulţimea copacilor vechi, cari tăiau odinioară pentru duşman şi spionvederea asupra cetăţii. Înainte, în lumina sigură a soarelui bun, sedesfăşură bogat şesul cel mare, semănat numai pe alocurea cumănunchiurile copacilor despoiaţi sau cu pădurici depărtate, şesul depăşuni încă vii, din care răsar micşunele roşii în margenea şanţului,şesul de arături vinete peste care se avântă săltăreţ, într-o ultimă cântarefără grijă, ciocârlia. Cunosc acest pământ de bielşug paşnic; cu cevamai multă felurime, el înconjură Bucureştii. Aici însă lipseşte cu totulmarele interes istoric de acolo, şi rămâne numai frumuseţa senină amarilor întinderi de păşune, a răsfirării de lanuri ce dau pâne.

Trecem pe lângă stâlpul de hotar al comunei Ghiroda, risipită încase albe, care se zăresc numai printre arbori. Cel dintâi sat pe care-lstrăbatem e numai al românilor: Remetea, şi tot aşa e şi cu al doilea,foarte apropiat de acesta, Izvinul.

Ele au aceeaşi înfăţişare în lucruri şi în oameni. Se văd îndatăcă sunt aşezări colonizate sau rânduite, potrivite, adunate cu prilejulcolonizării, care a înlocuit în 1716 paşalâcul Timişoarei printr-o altă ţară,

68

cu totul nouă. Şoseaua, foarte lată, e singurul drum mai mare al satului.Casele o mărgenesc mai toate, ceea ce dă o desfăşurare, un front multmai lung. Tipul clădirilor nu se deosebeşte mult de acela pe care l-auadus şvabii din Germania lor sudică, şi pe care l-au primit şi sârbii.Casa albă, cu două fereşti spre stradă, înzestrate cu obloane colorate,se razimă pe un cerdac de lemn sau pe stâlpi de zid. Împrejmuirea enumai rareori de împletituri; de obicei curtea e închisă cu uluci de lemnsau chiar de zid, care în unele sate e văpsit bătător la ochi în tricolorulneamului. În astfel de colori sunt văpsite uneori şi margenile dinlăuntruale fereştilor. Totul arată multă bunăstare, cunoştinţa unei culturi maiînaintate şi priceperea ce trebuie pentru a o imita. Astfel de sate seîntâlnesc numai foarte rar prin alte locuri, şi numai în câte un colţ fericitdin celelalte ţinuturi româneşti se mai află atâta rânduială bună ca aice.Bisericile sunt toate de zid, mari, albe; lângă ele se vede frumoasazidire a şcolii confesionale (prin cele mai multe părţi greco-orientale).Statul nu cutează a veni cu şcoala lui de ungureşte.

Sărbătoarea Sânmedrului a scos pe oameni pe laviţiledinaintea porţilor, pe cărările de lânga drumul mare, în locurile horei,care sunt sau cârciuma – după datina ardeleană, care nu îngăduiehora în aerul liber – sau curtea bisericii. Foarte puţini oameni, grăbiţisau lipsiţi de evlavie, mână carul sau aruncă sămânţa pe brazde înveşmintele de toate zilele. Ceilalţi toţi s-au îmbrăcat de zi mare, şi ecu adevărat o strălucită desfăşurare a celor mai bogate porturiromâneşti ce se pot întâlni.

Bătrânii dinaintea porţilor au aruncat pe umeri câte o maremantie verde, uneori înflorită. Întinderea şi coloarea ei sunt luate fireştede la stăpânii cei vechi, turcii, cari au schimbat aici cu desăvârşireîmbrăcămintea sărbătorească a raielei supuse. Flăcăii şi oamenii tineripoartă cojocele fără mâneci, cojoace scurte, cojoace lungi, pe caresunt cusute cele mai îmbielşugate din desemnurile pe care le-a născocitpoporul nostru: şi aici se vede iubirea pentru înflorituri a răsăriteanului.Pulpa piciorului e prinsă în ciorapi de lână, roşii, albaştri, vineţi, vărgaţicu dungi de tot felul. Căciula singură, mare, boltită, e numai româneascăiar pălăriuţa cu margenile mici au dat-o ungurii.

De departe femeile însă par nişte turcoaice, gătite în cele maicochete din fesurile, fermenelele şi papuceii lor. Pe cap, unele au numai

69

legături mari de lână aruncate peste bentiţa de altă culoare, care strângesus fruntea, cum vălul impus de Coran strânge fruntea cadânelor. Feteleşi-au cuprins însă capul într-o legătură de galbeni de aur, care cade peumeri şi se prelungeşte de-a lungul urechilor. Peste cojocelul cusut cude-amănuntul, în toată întregimea lui, cade o revărsare de taleri dintimpurile vechi, cari-şi rânduiesc în aceeaşi strălucire vulturii cu douăcapete. Fusta albă e foarte înfoiată, şi ea se razimă desigur pe adausuride perinuţe. Peste dânsa e aşternută o catrinţă îndoită, lucrată cu aceeaşiîngrijire şi bogăţie ca toate podoabele acestei părţi din poporul nostru.Picioarele înfăşurate cu ciorapi roşii se pierd în papuci mărunţi şi uşoride piele neagră. Pentru ca asemănarea cu o frumoasă din răsărit să fieşi mai deplină, albul şi roşul sunt aşternute gros pe faţă, pe când negrulîncondeiază mai mult genele şi arcuirea sprâncenelor lungi.

Cu astfel de locuinţi şi astfel de veşminte, sănătoşi, vioi, frumoşi,vorbăreţi, în dialectul lor cu sunete fugătoare, îndrăzneţi şi siguri, bănăţeniise pot lăuda cu dreptate că ei sunt între ceilalţi „fruntea”, „fruncea”,cum zic ei, şi cum repetă în batjocură cei de peste Murăş, cari nu-i potsuferi pentru lăudăroşia lor sudică.

De la Izvin intrăm în târguşorul acestor părţi: Recaşul. De laînceput, table în vârful unor stâlpi albaştri şi albi arată ce este aceastăaşezare mai bogată: ele vestesc locul unde se ţine „târgul maistorilor”.„Maistori” şi calfe, negustoraşi pentru ţăranii din împrejurimi, aceştiasunt locuitorii Recaşului, cari, în ceea ce priveşte neamul, sunt şocaţi,şoacăţi, adecă – mi se spune – nemţi, şvabi şi unguri. De hatârul acestoradin urmă, s-a făcut o sală de lectură cu cărţi pe limba lor şi o sucursalăde bancă ungurească.

Şvabii au case bune, albe, care seamănă desăvârşit una cualta. Ele sunt, iarăşi, întocmite ca cele de la Zadârlat, şi tot astfel decase întâlnim ceva mai departe, la Josefsdorf, numit după împăratulcolonizator. Satele şi târguşoarele lor nu samănă de loc cu ale saşilorArdealului, precum nici sufleteşte aceste două feluri de nemţi nu samănăîntre sine. Unii sunt foarte vechi aice, alţii foarte noi; unii au venit canişte cetăţeni, alţii ca o ţărănime model. Unii sunt negustori şi meşteri,alţii au pornit de la plugărie. Sasul s-a făcut luteran de acum trei sute deani, şvabul a rămas catholic. Cel dintâi e de la gura Rinului, celalt vinede la obârşia lui, unii având toată încetineala apei obosite, ceilalţi toată

70

sprintenia izvorului tânăr. Saşii s-au deprins a trăi prin drepturile şi muncalor, şvabii s-au răzimat într-una pe cârmuire: întâi pe a nemţilor prieteni,apoi pe a ungurilor, duşmani ascunşi. Unii au un oarecare viitor, ceilalţinici unul.

Românii au, înainte de Josefsdorf sau, cum se zice acum,Jozsefalva, Sustra şi Topolovăţul Mare. Deşi destul de întins, cel dinurmă mi s-a părut mai sărac decât minunatele sate de până aici: aerulde sărbătoare era mai slab decât aiurea. Cârciuma o ţine un evreu. Câtşi-a oprit şvabul trăsura la dânsul pentru a-şi hrăni caii, am putut auzivorba ungurească din casa cârciumarului şi lungile sfaturi româneşti pecare le întindeau ţăranii gătiţi ce stăteau pe laviţa de lângă uşă. Nici einu păreau să fi băut prea mult, şi nu cereau nimic de la negustorul lor.Totuşi un glas acru de femeie năcăjită chema necontenit spre casă peunul dintre cei ce se zăboviseră astfel […].

În căderea serii trecem râul Begăi, pe care-l lăsasem laTimişoara, dar pe lângă valea căruia ne-a fost tot drumul. Cursul latal apei foarte liniştite oglindeşte ca luciul unui lac puţinii copaci răzleţice-i sunt înfipţi pe margeni. Soarele s-a culcat într-o pată de sânge,dar un limpede luminiş de lună face să se vadă aproape ca ziua locurile,casele, oamenii.

Acum nu mai este şesul fără de valuri, veşnic asemenea cusine până la munţii Oraviţei din faţă şi la dealurile Vârşeţului din dreapta.Din loc în loc, e o mişcare uşoară de dealuri line, şi priveliştea, astfeltăiată, e mai felurită decât până aici.

Budinţii şi Ictarul, tot româneşti, rămân în margenea şoselei, apoi,într-o lungă desfăşurare de case albe, se deapănă satul Chiseteului, prinstrada largă a căruia trec, la acest ceas de seară, chipuri înhobotate înmantiile verzi şi albe. S-a mântuit de mult hora, şi cel din urmă semndespre dânsa au fost doar jucătorii ce se întorceau pe drumul mare, încetpe lună, mână în mână, în răsfrângerea de argint şi aur a paftalelor copilelor.

Urmează Belinţii, Coşteiul, cu clădiri mai neorânduite şi maislabe, dintre care unele au şi copereminte de stuh care, oricât ar fi elede practice, stau şi mai rău decât aiurea pe aceste trainice ziduri decărămidă, bine tencuită şi văruită. Se vede lămurit că, de la Timişoaraîncoace, bogăţia şi buna socoteală a satelor româneşti scade. Ceva maideparte se descopăr luminile Sâlhăi. […]

71

Şoseaua a trecut spaţiul strâmt ce desparte valea Begăi de aTimişului, care soseşte şi el de la apus, din munţii de către Ardeal, ca oapă mare, însă tot aşa de lină în curgerea ei ca şi Bega, mai mică.Dincolo de căsuţele Coşteiului, un pod lung, vechi, îl trece. E din celecu plată pentru oraş, şi strângătorul de taxe, chemat în româneşte, ni separe că vine prea încet, ca şi cum l-ar supăra acest fel de vorbă. Dar,de fapt, el e foarte bucuros că are trecători români, şi la „bună-seara”adaugă îndată, într-un frumos grai simplu de bătrân, povestea mariiadunări politice pe care au ţinut-o acum câteva zile în Lugoj deputaţiinaţionalişti. Nu poate uita primirea acestor oaspeţi cu călăreţi, cupedestraşi, cu surle, cu tobe, cu strigăte de bucurie, îngrămădireaimpunătoare şi pentru străinul cel mai orbit de trufie şi de ură a miilorde ţărani în haine împodobite.

- Au fost trei mii… - Ce trei mii?! Mai mult, mai mult! Şi au vorbit deputaţii, şi au

îndemnat pe oameni să nu se mai vândă pentru mâncare şi băutură. Şi,ştii cum sunt românii noştri slabi de fire, s-au gândit să-i puie şi la jurământ.Şi au jurat, domnule!

N. Iorga, Pagini alese din însemnările de călătorie prinArdeal şi Banat, vol. 2, ediţie îngrijită de Lucian Cursaru, Bibliotecapentru toţi, Bucureşti, Editura Minerva, 1977, p. 122-127.

72

CORA IRINEU(1888-1924)

Timişoara

Sunt în sfârşit într-o casă mare şi singuratică, curată şi liniştită.Nimeni pe coridoarele lungi ale internatului. Pe fereastră aud vântulca-n vecinătăţi de mări sau de păduri – şi goarnele cetăţii. Tăcerea şipărăsirea asta îmi mulţumesc visul meu de sihăstrie şi de surghiunvoluntar. Parcă m-aş închina pentru totdeauna de acum reculegerii şievlaviei. Prin locuri frumoase am umblat; dar tovărăşiile nu suntîntotdeauna plăcute. Naivitatea, ba chiar prostia te obosesc să le totzâmbeşti în silă.

Oraşul e cu adevărat frumos; mai ales în partea Cetăţii, undese află şcoala mea, e încântător. Sunt de partea asta numai palate şicazărmi măreţe zidite pe vechile întărituri, încă de pe vremea MarieiTereza. A fost straşnică aceea; pe unde mă duc dau de isprăvile ei. Săvezi ce palat e internatul în care mă aflu, deosebit de şcoală într-uncorp vecin. Aseară, o noapte cu lună, bătând în ziduri şi-n grădină, şimurea sunetul goarnei în ison de greieri şi eu singură priveam de pecoridoarele lungi şi pustii. Era de un romantism de te îmbolnăvea.

Am fost ieri la ştrand – o plajă artificială pe canalul Bega, undeam zăbovit toată ziua. Sunt băi mixte unde se bălăceşte tineretul deambele sexe, dar nu se lasă mai jos nici babele şi moşnegii şi, printrenimfe brune şi blonde în costume care mai aţâţătoare, efebi bronzaţisau albi, se amestecă bătrâni pleşuvi şi uscăţivi, cu ochelari, în costumaşede copii, matroane de măsuri catastrofale, unele sculptate într-o coajăde burduf sau harbuz, de nu le lipseşte decât o codiţă răsucită la spate.Stau la mese aşa, goi, de parcă ai fi în carnaval sau aiurea.

Cu coif de aviatoare, îmbăierat pe sub bărbie, măsoară în lungşi în lat plaja în urme uşoare de sandale ce stau să zboare, pe cândtovarăşa îşi ascunde pielea trandafirie sub pelerina albă, miţoasă şivorbesc iute, iute şi iar se plimbă. Vin aşa, zilnic, frumoasele aviatoare,dar nu se scaldă niciodată. Şi nici că te prea ademenesc undele tulburiale Begăi, în care lumina trădează mâlul galben de pe albie. Am luat-o

73

şi cu luntrea încolo, către maluri verzi de trestişuri şi l-am văzut veninddin depărtări, din pustă, braţul curgător de canal.

Azi am ascultat un „Gospodi po milui” la biserica sârbească.Cea mai frumoasă slujbă şi cor pe care le-am pomenit pe aci şi chiarinteriorul e mai simpatic decât episcopia lor din centru. Un Sf. Gheorghedulce şi zâmbitor se luptă cu un balaur, jucându-se şi distrat, de parcăse hârjoneşte cu o javră. În schimb, la biserica românească slujba eruşinos de proastă; nici cor, un popă fonf şi nătâng, iar lăuntrul văruit,poleit, zugrăvit, ca de Doamne ajută.

O bătrână adusă, cu ochelari, îmi deschide poarta grea a şcolii.Cobor prin grădinile înmărmurite în tăcere, semănate cu gânduri albe,copilăreşti, şi lumea toată a rămas dincolo de gardurile de fier. Aşadoream odată când eram copil, să fiu uitată, într-o şcoală mare, departe.

Lugoj

De ce m-am mai ostenit până la Bethezda aceasta a Buziaşului,nu ştiu; căci la scaldă nu mă duc, în apa care izvorăşte fierbând şialtceva de seamă nu e de văzut.

De-abia mă furişez, sub umbra rară a castanilor, de cruntelesăgeţi de pară. Pe după fereşti oblonite şi porţi verzi, niciun adăpost,până tocmai în marginea barierei, o păreche bună de moşnegi – Filemonşi Baucis! îmi deschiseră portiţa ogrăzii şi grătarul concului cu pelagoniişi pătrund într-o căsuţă de-i sărutai tavanul, dar curată şi albă, de zahăr.Concul se sprijinea în doi stâlpezi ca băbătia în toiag, şi arunca o palmăde umbră peste grădinuţa plină de poame. Pasămite căscioara aceastaera împărţită – minune de economie domestică – în trei cămăruţe, undesă încapă trei oaspeţi, strânşi de nevoie ca mine.

Plătii noaptea ce nu aveam s-o dorm în chilioara microscopicăşi nici că m-am înturnat s-o mai privesc pe Baucis, care-şi aşezagrămăjoarele de mere şi pere în coşuleţe – mâini tremurătoare mulgândvaca sărăciei mulţumite. M-am îndepărtat în taină, necunoscută caDumnezeu.

Pe-noapte am plecat înapoi, spre Lugoj. Un muncitor cu sapavenea împotrivă; care cu fân plutesc încet, ca în vis. Era o lună plinăcum n-am mai pomenit de la plecare, o tăcere, o taină, care te sfinţea

74

de te ridicai de pe pământ. Numai pădurile ţineau linia largă a şesurilor.În gândul neliniştit de singurătăţi, o făptură înfricoşată izvora: vestitulMantu, arămbaşa lotrilor din Banat, turbura de un timp în coace pecălători. Umbra lui năiura din păduri, păduri întinse de stejar, de băgrini,de fag. Gorunii se îndesau pe alături, apropiindu-se unii de alţii ca să-şiîmpărtăşească un zvon şi rărindu-se apoi iarăşi, certaţi închişi în ei înşişi.Ca dânşii şi eu în adâncul gândurilor şi călătoresc ascunsă în mine, pecând buzele zâmbesc aiurea la vesela mea tovărăşie. În câmpuri deîntuneric, crucile negre răstignesc braţele între orizonturi.

Între plopi şi brazi, în alee, un castel alb, atât de singur, de trist,de uluit în bătaia lunii, de pare fermecat de vrăji să stea pustiu în câmpuri,când groful e bolând, departe şi morţi sub brazi feciorii, de numai duhurialbe îl colindă, dându-şi semne în grădini, în turn, la ferestre. Mă tremurăun frig în faţa castelului părăsit, ca de un miez de noapte în progade.

Când se apropiară zidurile morii, un faur prinse a ciocăni peilău. În depărtare, Lugojul îşi juca luminile. Văd aievea Timişul şi podulvesel, ticsit de gloată, brişte, cocii de marfă. Văd târgul şi gheretelemăcelarilor cu buturi de carne trandafirie şi muierile cu poame caretrec, îmbietoare ca zânele belşugului. […]

Cel îngropat în cimitirul Lugojului, aproape de strada ce-i poartănumele, Victor Vlad Delamarina, biciuise de mult ademenirile gătelilor[…] „Farba şi albelele, strică bănăţenele”.

Ştii că Victor Vlad era lugojan? E îngropat aci, în preajmaTimişului său, pe care îl cântă în versuri şugubeţe:

Măi Cimişe, dragul meuVreare-aş fi în locul tău…Până-n Sebeş ţuşi-lePă rând-trece mândrileNu ţi-e greu de-atâta miere?Dar tu nu ce becejeşciŢuşi şi fuji! Lotru mai ieşci!

Trebuie să cunoşti puţin pe bănăţean ca să recunoştiîntruchiparea unui adevărat poet al pământului. A turnat firea ţăranuluide aci cu gestul, graiul, expresiile lui de toată ziua. Nimic căutat, nimicsilit. O putere nebănuită l-a păstrat neatins de înrâuriri intelectualiste,

75

de-o spontaneitate ce-ţi joacă sub ochi toată lumina, toată verdeaţa,toată boarea proaspătă, cu duioşia, cu râsul, cu gluma senină a satului.

Victor Vlad Delamarina a realizat într-un chip cu totul neaşteptattrecerea de la poezia populară la cea intelectuală – uimitor mai alescând te gândeşti câte exemplare, de seamă chiar, se pierd sau îşi greşescdrumul. A dezlegat o problemă de limbă, alta de formă, de stil. A introduselementul dialectal sub titlul ce-i asigură izbânda nediscutată: umorul.

Umorul său e vervă, glumă fină, duioşie, adevăr, nesfârşitenuanţe de spirit poporan, la care adaugă, nu te înşela: ochiulintelectualului care se priveşte şi îşi cunoaşte izvoarele şi tehnica. Săafirm oare acum că umorul său e intelectualizat, şi să mă împiedicîntr-un paradox faţă de antiintelectualismul său de mai sus? – Dar nuare importanţă controversa.

Ceea ce găsesc mai ales temeinic la dânsul, e umorul decaracter. Am pierdut fără nicio îndoială într-însul un alt geniu al comediei,un alt Caragiale. Pictura lui are toată puterea notei realiste din poeziapoporană bănăţeană. Nu a căzut în convenţional zugrăvind ţărani idilici.Victor Vlad, prietene, a fost poetul ţărănimii.

Iată, mai încolo, Lugojul. Aş vrea să rămân în mirişte, să dormîn cârtogul fânului, sub stele. În bătaia lunii pline, cânepa strânsă ascutestoguri ce seamănă cu bordeiele de pitici din poveştile ţărilor îngheţate.

Prin Torontal

Umblu din Banat în Torontal, spre Sânnicolaul Mare şi aşteptândtrenul mă opresc în Periam, sat şvăbesc locuit de pauri milionari, vizitezgospodăriile lor care desfid conacele şi fermele boierilor noştri, cu câtedouă-trei odăi de musafiri, cu lumină electrică, cu armate întregi deslugi pe care în vremea prânzului le văd ospătându-se cu găini şi plăcinte!Pe lacuri şi pajişti, cotropesc stoluri de gâşte ca o recoltă bogată deflori albe. Dar nici frumuseţe, nici gust la şvabii ăştia greoi şi şovini. Peacestea le afli la biet român, săracul.

În satul românilor te întâmpină, cum intri, pitorescul străzilor înalei, nu ştiu ce poezie răspândită în tot ce-ţi atinge vederea. Aşa ePesacul între vii şi păduri, cu pauri isteţi şi bogaţi ale căror fete, frumoase,tot cu zestre de milioane se mărită cu ofiţeri şi funcţionari. Ce văd în

76

curţile şi casele lor e o poveste. Tipul este ce avem mai simpatic. Simţio intenţie de artă când străbaţi concurile zugrăvite pretenţios cu priveliştidupă natură, cu chiliile curate, cu paturi înalte ca nişte altare, de pecare coboară lipedeul în spumă de madeiră, de sub poniave înflorite şiperne ce stau să zboare din volane fluturate, şi garderoabe, sobe deteracotă cât cetatea, iar în chilia însurăţeilor pe un cuier lung: zestreade trup a miresei, o expoziţie de duşanguri şi poale în mătăsuri, ştăfirături,pruslucuri în dantele; dar nici ii înflorite, nici fote, nici oprege, nici brăcirişi brâuri bătute-n zimţi şi-n fireturi, căci cele de aci au ţipat portul,adoptând moda sârbească. Bărbaţii poartă izmene largi şi-nvolate canişte fuste creţe şi şorţ dinainte.

Am adunat în jurul meu „inteligenţa”: un profesor de şcoalămedie (să vezi şcoală!), un doctor tânăr – ambii studiaţi la Roma, – untânăr notar, al doilea notar, ne-am dus la dascălul-director, un bătrân,să-i zic, care nicicând n-o să-mbătrânească, ne-am dus cu toţii la uicaIon, paur bogat, iubit de ceată, ambiţionând să se aleagă chinez, amciocnit şi am închinat şi în jurul mesei porniră cântecele bănăţene denu-i chip să te rupi de ele. Uica Ion a îmbrăcat hainele nemţeşti, uicaIon ne-a dus la vie şi ne-a umplut călesele cu poame şi lubeniţe.

Praful înneacă drumurile Torontalului şi seceta ridică nouri depulbere, de sunt cenuşii bagrinii, au albit inimile de iorgovan, iar mohorulîntinde însetat gâtul după apă. Află că mi-am pierdut părăzolul şi umblupân soare baş ca o păuriţă. Am ajuns cu toţii la Periam şi s-a pornit ogostie cu lăutari, cu cântece şi cu jocuri bănăţene de nu le-oi mai uitacât am să trăiesc. Să-l fi văzut pe uica Ion cum scotea sută după sutăşi o dădea ţiganilor, cu ce duioşie şi aer blând-ştrengăresc privea feciorii,ce risipă de ospăţ făcea uica Ion! M-au cinstit ca pe un gost împărătesc.Cum m-au văzut ca pe o fericire, cum mi-au încredinţat sufletele acesteaclocotitoare toate păsurile, cum m-au rugat să spun fraţilor dorinţa dea-i cunoaşte, dar şi revolta lor faţă de nedreptăţi: „să fii privighetoare,filomela noastră. Spune-le că ne întoarcem ochii spre o nouă biserică”…Era o însufleţire, o înfrigurare, ca în ajunul marilor hotărâri şi te asigurcă am pus tot tactul, toată cumpătarea ca să iau ceva din caracterulgrav ce-i dădeau sufletele acestea înfierbântate. Au văzut în mine nuştiu ce simbol, învestindu-mă cu puterea unei misiuni care m-a uimit,m-a încântat m-a speriat. Le-am vorbit de voi, le-am spus că nu suntem

77

politici, nu stăm în capul bucacelor, că suntem în mijlocul interesaţilor omică insulă, baş cum sunt ei între străini, dar că servim ca şi ei un ideal,care ne apropie unii de alţii oricât s-ar deosebi vederile noastre. Amtrebuit să le făgăduiesc că le mân goşti din regat ca să se cunoască, săse înţeleagă.

Sunt de o elocinţă, de o ironie, sunt uimitori, minunaţi, fărăpereche bănăţenii. Să vezi băieţi frumoşi, să auzi cântece, să vezijocuri! Cântecele lor iscodesc adâncimi de melancolie şi de patimă,neştiute sau ropotesc într-un ritm turbat de te smulg în puhoiul veselieilor irezistibile.

Era un brun frumos din Timişoara, de o fineţe şi de o eleganţăfemeiască; cânta grav, cu ochii plecaţi, tălmăcind cântecul cu toatetrăsăturile lui de icoană, ascunzând nu ştiu ce amărăciune cu un zâmbetnesfârşit, de i-am aruncat ţigări şi flori ca să-mi mulţumească cu privirealui vorbitoare şi timidă:

Pe sub fereastră curge-un râu – tot lacrimile meleFetiţele cu şorţu-n brâu, îşi spală faţa-n eleŞi râd cu râsul lor nebun când turmele-şi adapăŞi nu-nţeleg dacă le spun, că-s lacrimi, nu e apă.Vin şi nevestele din sat, cu vorba lor subţireŞi ţin în drum de mine sfat, că n-am nicio pornireCă numai doine ştiu să cânt şi cânteci de iubireCă nu-s destoinică să sap, să leg nu ştiu trei fire.Cu-o mână-ntinsă pe război, cu alta pe cocleţeAscult, ascult, fără să vreau, cuvintele-ndrăzneţeŞi când scârbit de-atâtea vorbe releÎnchid ferestrele spre sat şi cânt doinele mele.

[…]Dar ţin-te de şotiile şi glumele lor: „Fetele din Sarafolasunt la gură cât cârştola. – În Pesac să nu te-nsori că li-i satul plin deciori, şi puţinu ce-au în cap (milionăresele!) tot pe cicul lor încap…”

Lelea-i albă ca şi caşu, dar am prins-o cu nănaşu.Lelea-i albă, iia-i neagră, tăvăli-m-aş cu ea-n iarbă.Lelea-i albă peste tot, dar e-o pricină de-un loc…De mi-ar da pricina mie, n-ar mai fi-ntre noi mânie.Lelea-i albă şi-i duc doru, şi-aş plăci să-i vad izvoru!…

Am dormit într-o casă singură, singură, în noaptea ceea şi era

78

o noapte ninsă de era plină de stafii albe hardughia enormă în care măgăseam. Şi-am plecat mai departe a doua zi.

Am ajuns lângă hotarele dinspre Iogoslavia, la Comloşulbănăţean, sat populat din nou acum un secol jumătate de o colonie deolteni, care vorbesc şi acum graiul curat şi au tipul adevărat alcraiovenilor noştri. Câte-am mai aflat aci din istoria satului, povesteagrofului Nacu, al cărui castel îl mai locuieşte şi azi un vlăstar de-al lui,bătrâna principesă de San Marco, nu pot să ţi le spun pe toate aci.Privesc lacom pe linia fatidică ce-i zicem graniţă, de unde grăniceriinoştrii se salută cu patrula sârbească şi lacul cu pădurea de la douăzecide paşi din margina satului e o lume de primejdii spre care roieştemiraculosul şi toate poveştile, zvon fără formă purtat de gura satului.Umblu pe drumuri prăfoase, într-o arşiţă şi zăpuşeală care te scaldă înapă fiartă. La două ceasuri şi jumătate după miezul nopţii, străbat prafuladormit, către gară. Soarele răsare după păduri, plopii şi băgrinii seprofilează pe zări, viile se ridică, copăcel, pe cârje de araci, şesurilese-nneacă în mări de cucuruzi. La orele nouă de dimineaţă sunt înArad, după trei zile de la plecare.

(Cora Irineu, Scrisori bănăţene, Timişoara, Editura Facla, 1975,p. 21-22, 35-41)

79

CAMIL PETRESCU(1894 -1957)

Între două trenuri

Timişoara

Drumul nostru de iarnă duce şi prin Timişoara, atât de apropiatăinimii noastre, din anii deschiderilor de orizont. În primele zile a luifebruarie, zăpada căzută în neştire câteva săptămâni, după geruri deminus douăzeci şi cinci de grade, a prins să se topească pripit şi trotuarelesunt mărginite de pâraie tulburi care curg de-a lungul străzilor, cuconfluenţe de mlaştini la răspântiile mai mari… Totul răsare parcămurdar din neaua care se topeşte, dar nespus de proaspăt şi însorit dinamintire. Au fost parcuri îmbătate de miresme şi culori, de-a lungulacestui canal, care pe vremuri, în anii tinereţii noastre, mărginit decealaltă parte de un bulevard atât de orgolios pentru timpul său, păreasub razele oblice ale crepusculului, o nerverosimilă Senă şi nu era decâtBega. Pretutindeni erau pe atunci flori şi fete tinere îmbrăcate în alb,care, cu rachetele de tenis în mână, veneau şi plecau, spre reţele prezenteîn tot oraşul ca nişte porumbei albi… Era compensaţia mea pentru aniide studenţie visaţi la Heidelberg.

Făceam să apară acolo Banatul românesc apoi Ţara şi revistaLimba română. Ars de soarele malurilor nisipoase, şi obligat să stau încasa plină de răcoare şi de leacuri pentru arsuri, terminam într-osăptămână ciclul Versurilor de război şi apoi într-un an întreg Sufletetari, odihnindu-mă după orele de lucru pe terasele imense şi înţesateale cafenelelor create cu elan după modele vieneze, cu orchestre carenoaptea întreagă trimiteau jerbe de melodii spre stele…

Acum nu mai întâlnim nimic parcă din ceea ce a fost… Acolounde toate figurile îmi surâdeau sprinten şi familiar, trimiţându-mi întreacăt câte un cordial „servus” nu pot să desluşesc sub ghebulpaltoanelor şi din înfofoleala fularelor, nimic. Prin faţa vitrinelor golite,privirile trec aţintite pe gheţuşul periculos al trotuarelor. Sunt hotărât să

80

smulg trecutulului, cu orice preţ, o figură cunoscută cu care să vorbescdespre ceea ce a fost… Dar toate apelurile din pâlnia telefonică sunăunde în nevăzut şi pustiu. Răspunde doar vechiul nostru Zoltán Franyó,care însă venit mai târziu din lumea aceea cunoaşte prea puţin, căcitrăia şi pe atunci în norii de ficţiuni ai poeziei… În sfârşit, unul dintre ceivechi, Ion Conciatu, cu care pe atunci în tabere opuse polemizam îngazete potrivnice… Acum îl regăsesc cu bucurie pe el şi al său „CurierulBănatului” care împlineşte un sfert de veac de apariţie când celelaltefoi au dispărut… Facem împreună apelul celor care au fost şirememorăm „frumuseţile de mai an” desfoliate din timp ca trandafirii;grăbind apoi seara de vreme acasă.

Câţiva dintre confraţi, grupaţi în jurul revistei „Vremea”, auprins de veste de venirea noastră şi ni se dă întâlnire la vechea masă dela „Palace”. Foaia lor o cunoaştem cu intermitenţă, o voi cunoaşteamănunţit la Bucureşti unde mă va ajunge întreaga colecţie trimisă,odată cu numeroase caiete de poezie şi eseuri. Sunt acum în jurul nostrula masa mare şi ovală ca de consiliu, numeroşi scriitori tineri, tot atât deintimidaţi ca şi noi de bruscheţea acestei întâlniri, atât de puţin pregătitecă şovăim punând pe figurile pe care le privim numele bănuite. Deşi eora la care altădată vestita pe vremuri cafenea era plină, acum e pustie,lăsată în părăsire, nu mai sunt alţi clienţi decât cei de la masa noastră.Numai din faptul că astăzi Timişoara are pentru teatrul său atât defastuos o operă proprie, un conservator de artă dramatică şi muzică demare reputaţie, un muzeu organizat cu erudiţie, o şcoală politehnică şiuna dintre revistele cele bine scrise şi mai înainte din câte apar înromâneşte, ar putea fi destul ca să-mi împrăştie norii nostalgici. Timişoarae poate cea de totdeauna… totuşi Heidelbergul nu mai e cel de altădată.

(Camil Petrescu, Trei primăveri, Timişoara, Editura Facla,1975, ediţie alcătuită de Simion Dima, p. 250-251)

81

LUCIAN BLAGA(1895-1961)

Barocul etnografiei româneşti

Caut în dicţionar un cuvânt potrivit prin care s-ar puteacaracteriza aspectul deosebit de ciudat, sub care se înfăţişează culturaBanatului în cadrul larg al culturii româneşti, şi mărturisesc din capullocului că, în cele zece mii de pagini ale dicţionarului nostru scris şinescris mi-e cu neputinţă să găsesc cuvântul, care să rezume lapidarparadoxul bănăţean despre care voim să vorbim. „Paradoxul bănăţean?”A, iată: e tocmai expresia după care dibuiam printre licuricii cu farurimici ai vocabularului. În adevăr, cultura Banatului se prezintă ochiului,ce ar voi s-o îmbrăţişeze ca întreg, sub aspectul la început camdeconcertant al unui paradox. Înainte de a trece la demonstraţie – îlformulăm, chiar cu riscul de a nu fi pe placul tuturor. Niciuna dinprovinciile româneşti nu are o cultură etnografică, anonimă, populară,atât de diferenţiată ca Banatul, dar în acelaşi timp niciuna din provinciileromâneşti n-a dat relativ aşa puţine personalităţi creatoare ca Banatul.Propoziţia aceasta, deşi cam fără de mănuşi oferită cititorului sprecântărire, are totuşi meritul de a cuprinde fără reticenţe un elogiu, cumnu se poate mai frumos, la adresa geniului fără de nume al poporuluidin regiunea aceasta, şi în acelaşi timp de a sublinia o constatare, dealtfel prea evidentă decât să nu fi fost făcută cu îngrijorare şi de alţii.Nu vom încerca să explicăm nesimetriile lăuntrice ale fenomenuluidespre care vorbim: orice încercare de explicare implică credinţa deastă dată nejustificată că faptul în discuţie se datoreşte mai mult decâtunei simple întâmplări şi că ar fi imposibil de îndreptat. Ne place însă săcredem că partea dureroasă a paradoxului bănăţean nu are o origineiremediabilă, şi avem chiar convingerea că din peisajul plin de surprizeal acestei provincii se vor ivi încă remarcabili purtători de destineromâneşti. Şi cu exprimarea în şoaptă a acestei convingeri încetăm dea mai atinge latura negativă a paradoxului. Rămâne cealaltă. CulturaBanatului e neapărat o cultură etnografică, anonimă, populară. Ţăranulde aici are un cuvânt, prea cunoscut ca să-l mai amintim, de-o

82

extraordinară mândrie locală. Oricât de „ţanţoş” şi de caraghios arpărea ţăranului de aiurea, bănăţeanul are totuşi dreptate să se socoteascăîntr-o anumită privinţă „fruncea”. Solul mănos, belşugul în pâine şi vin,un temperament cu multă conştiinţă de sine, s-au întâlnit pentru a creasub inspiraţia continuă a unui minunat peisaj o floră culturală de-o bogăţiebarocă. Aici opregul şi cântecul încă nu şi-au istovit toate posibilităţile.Invenţia formală n-a încremenit în câteva tipare stereotipic repetatede-o unanimă memorie sterilă ca în alte părţi. În satul bănăţean dai lafiecare pas peste izvoarele unei imaginaţii în abundentă izbucnire; aici,în şes sau la munte, mai aproape sau mai departe de oraş, ai prilejulexcepţional de a asista la o prodigioasă „generaţie spontanee” de forme:în cântec, în joc, în vers, în port, în obiceiuri – şi în vertiginoasadiferenţiere dialectală a graiului însuşi. Tot ce ţine în sens larg – deetnografie ia proporţii pline şi întortochiate; e parcă o etnografie crescutădin tihna senzuală a unei duminici fără sfârşit. Femeia iubeşte cu pasiunepodoaba şi culoarea; alături de muncă nu uită decorul, făcut nu numaipentru ocazii ci şi pentru zilele lipsite de sărbătoare ale vieţii. Te repeziîn zece sate şi găseşti douăzeci de variante ale aceluiaşi cântec. Înjocuri, de-o structură ritmică pe care greu o poate urmări un intelectual,spontaneitatea acestui popor se arată fără margini. Bogăţia pământuluiîşi trimite reflexele pestriţe în banii de aur din salbe, în argintul ţesutfără zgârcenie pe şolduri, în strigătul roşu al mătăsurilor topite în zăpadacămăşilor. Nunţile au un ritual profan neasemănat mai bogat decât celbisericesc. Sărbătorile mari ale anului nu se reduc numai la cele douăceasuri de ceremonie mecanică în faţa altarului, ele trăiesc şi în afară,amintind păgânătatea prin bucuria obiceiurilor exterioare dogmei. Zeiicu picioare de ţap s-ar simţi nespuns de bine ca privitori barbari aianumitor datini fantastice din şesul Banatului. Ar trebui desigur să luămîn ajutor fotografia pentru varietatea portului, fonograful cu suluri deceară pentru mulţimea cântecelor, colecţiile de poezie, şi cărţi întregiîncă nescrise despre datini – pentru ca să dovedim, fără de a putea ficontrazişi, diferenţierea extremă a culturii etnografice din Banat. Uneorie aşa de înaltă că ia înfăţişarea neaşteptată şi mai puţin anonimă aculturii intelectuale. (Dovadă corurile şi fanfarele de sat). Ardealul areo cultură etnografică incomparabil mai săracă, iar despre celelalteprovincii nici nu mai amintim. Un fapt incontestabil se poate deci preciza:

83

cultura Banatului reprezintă barocul etnografiei româneşti. Vorbeştepentru aceasta şi felul celor câtorva personalităţi care s-au ridicat cuoarecare relief din masa bănăţeană. Poetul Vlad Delamarina e întâiulscriitor român care îndrăzneşte să scrie dialectal: lucrul n-ar fi fost cuputinţă dacă Banatul n-ar fi dat naştere tocmai celui mai diferenţiatdialect al Daciei, şi dacă poetul n-ar fi ieşit din conştiinţa etnografică aacestei regiuni de izbitoare mândrie locală. (Dialectul acesta cuconsonante muiate în miere e de altfel singurul dialect în care o doamnăde înaltă intelectualitate îşi poate permite să vorbească fără de a-şipierde frumuseţea: ceea ce se şi întâmplă destul de des şi de fermecătorla Timişoara sau Lugoj.) Tiberiu Brediceanu – şi acum mai în urmăDrăgoi, au dovedit prin colecţiile lor de muzică populară, şi prin creaţialor originală, un interes etnografic cum nu l-au arătat în aceeaşi măsurănimenea în celelalte regiuni. Iată un caz în care teoria mediului se verificăfără de rest.

Nu e caracteristic şi faptul că una din variantele cele mai excesivcomplicate ale baladei Mioriţa a fost găsită în Banat? (ColecţiaCătană). De la salbele încărcate de galbeni ale ţărăncilor, de la jocurilecu vegetaţii tropicale de forme – până la variantele harnic brodate alebaladelor – stilul etnografiei bănăţene are ceva din căldura, din pasiuneaşi excesul barocului. Studiul acestui baroc s-ar putea continua de-alungul unui volum întreg.

(Lucian Blaga, Barocul etnografiei româneşti în: Revista„Banatul”, An. I, Nr. 1, ianuarie, 1926, p. 3-4)

84

DRIDRI GORONIŢĂ(Adriana Livia Savi)

(1896-1981)

În Piţărăi

– În grai lugojan –

Se vorbiră ei, Nică a lui maistor Pavel, Ion de la Sandi lu Otă şiMitru a lui maistor Paia, toţi trei şăgârţi ca de vreo doisprezece ani, săplece în „bună-sări” înainte de cântatul cocoşilor, ca să adune ei toatenucile din oraş. Îşi pregătiră cu săptămâni înainte, nişte străiţoace, încari ţineau măistoriţele şorici şi grăsimi râncezite, adunate toate-ntr-oiarnă, până la fiertul săpunului.

În noaptea din ajunul de Crăciun, toţi trei îşi făcură culcuşul înpodul cu fân al lui maistor Pavel, ca să zăbovească nimic, aşteptându-seunul pe altul. Dar cine să pună geană pe geană? Nică se gândea câţibani o să adune el pe nucile vândute măistoriţei, iar Ion şi cu Mitrusocoteau pe degete paorii şi maistorii şi mai bogaţi, ca nu cumva să lescape vreunul din răboj.

Se zvârcoliră ei, cât se zvârcoliră, acoperiţi sub procoviţelecailor şi de la o vreme se gândiră s-o ia la talpă, ca să nu fie întrecuţi deşăgârţonii din cetate. Cu ăia şi anul trecut or avut val! Tăbărâseră pe eicu nişte boţi ca de haiduci, şi mai să le fure străiţile pline, de nu le săreaîntr-ajutor, din întâmplare, maistor Pavel.

N-avură ei mult să se-nţoleze, căci se culcară îmbrăcaţi decu seara, îşi traseră numai cismele grele şi-şi înfundară căciulilepână-n urechi.

Şi haida! Haida! după gât cu străiţile pe nişte baiere lungi, deaproape se târau, iar în mâini înarmaţi cu nişte ciomege mocăneşti.

- Pă unde s-o luăm? îşi întrebă Nică ortacii.- Io dzâc s-o apucăm întâi prin Olari, ştiţi voi câţi nuci bătrâni îs

p-acolo! îi îndemnă Ion a lu Otă.- Aşa-i! răspunseră ceilalţi doi, aducându-şi aminte că ei şi

toamna mai umblau în piţărăi, p-acolo, aşa cam pe-nserate, când nu-i

85

mai zăpsa nimeni. Dar era un întuneric, de parcă era făcătură, nici la ocasă nu se zărea nici măcar o mică licărire.

- O fi tare dă noapte! le zise Nică, de nu se vede nicio lumină.Nu trebui să aştepte mult răspunsul, căci ceasul din turnul bisericii şibătu fioros, ora unu.

- Măă! ca dă vreme am pornit, observară copiii, dar se-nvese-liseră în grabă la gândul, că nimeni nu i-a întrecut. Începură ei săbogicăiască prin Olari, mai mult într-o zgoadă, pe la porţi, când iată seopresc bucuroşi la maistor Brozbă, olariu. Prin crăpătura vraniţei sezărea o licărire.

Pe semne, maistorul se pregăteşte de târg, gândiră copiii, căciera într-o zi de marţi, ziua ajunului. Deschid ei cum ştiu, uşa de la drumşi dau să intre în târnaţ. Dar boala dracului! Cum se urcă pe rând, petreptele casei, o vietate neagră, de mărimea unei capre, se furişeazăpe lângă dânşii. De nu era trecut de miezul nopţii, ar fi rupt-o la fugă,ca de spaima necuratului, dar noroc că era la adăpost!

Nică grăbi cel dintâi, ca el să fie aşezat în casă, pe pernă, caaducător de noroc, iar ceilalţi mai stângaci, îl urmau tăcuţi. N-apucarăsă deschidă bine uşiţa târnaţului şi zvâc! Vietatea naibii înaintea lor,făcând un zgomot asurzitor. Zdronc! Zdronc! Se auzi din târnaţ, iar eide spaimă se-mpleticiră şi căzură claie peste grămadă.

- Care vi-s acolo?! se auzi din tindă, glasul lui maistor Brozbă;dar cine să îndrăznească a-i răspunde cu bună dimineaţa lui Ajun! secotrobăiră ei cum putură mai iute, şi tuleşte-o frate pe poartă, până ţi-ede bine!

- Calce-vă nevoia, să vă calce, dă bicheri! răspunse în urma lorglasul înfuriat, că m-aţi spart oalele de târg!

Şi fugi Nică! Fugi Ioane! Fugi Mitre! Până-n uliţa Cimişorii,de zburau străiţile după ei, iar cizmele tropăiau zgomotos, cupotcoavele pe pietriş. De astădată Nică era cel din urmă, căci aveanişte cizme lungi de-ale lui maistoru, de nu-şi putea îndoi bine genunchii,în ele. Se opriră ei de la o vreme, gâfâind, până li se mai potoliră niţelbătăile inimii.

- Ştiţi ce? le spuse Nică, hai să ne întoarcem acasă, să-mischimb încălţămintea, şi aşa-i prea devreme! bagseama presimţea elcă are nevoie de mişcări grăbite, în dimineaţa aceea.

86

- Mă! dar n-o s-avem noroc dacă ne întoarcem din drum, adauseMitru a lu Paia. Apoi, judecând că fără Nică tot nu îndrăznesc să intreprin ocoale, se înduplecară.

- Voi staţi la poartă! zise Nică, după ce ajunseră. Îi deterăajutor să-şi smulgă picioarele din cioboate şi intră tiptil în casă.

- Sfor! Sfor! se auzea din casă horcăitul maistorului, aşa căfără grijă se vârî sub pat şi scoase, pe apucate o pereche de ghetede-ale măistoriţei. În uliţă le încălţă mulţumit, apoi ia-o nene, din nou,la drum!

- Acum începea să se lumineze mai bine. Ici colo se luminacâte o fereastră şi nu peste mult se auziră ecouri depărtate cu:

Bună dimineaţa lui Ajun,Că-i mai bun-a lui Crăciun!Că-i cu miei, cu purcei,Cu copiii după ei.Dă-ne nuci, că-s mai dulci!Dă-ne-alune, că-s mai bune!Dă-ne colăcei, că ni-s piţărăi!

Intrau şi ei de zor acum, fără să mai aleagă casele şi nimereaudestul de bine, căci de pretutindeni ieşeau, zicând refrenul:

Câte şindrile pe casă, atâţia galbeni la gazdă pe masă!Străiţile din spate începură să li se umfle de-abinelea şi ca

să-şi asigure câştigul, le traseră frumuşel în faţă. Nu-i vorbă, se camloveau ele neplăcut de genunchi, în timpul umbletului, dar cu atât maimult îi îndemna zuruitul nucilor.

Începuse să se crape bine de ziuă. Piţărăii ocoliseră uliţaCimişorii, o luară de-alungul şi pe-a Făgetului şi la întoarcere, se gândirăiar la maistor Brozbă, din Olari. Nică avea un fel de răcoare, dar ortaciiîl asigurară, că nime-n-lume nu poate bănui că dânşii au fost. Intrară eifoarte curajoşi, cu bună dimineaţa. O grămadă de cioburi îi întâmpinarăla uşă.

- Să trăiţi, copii! îi primi prietenos maistor Brozbă.- Dar sculatu-v-aţi voi dă noapte? văd că v-aţi umplut

bine străiţile!- Noi am fost hăi dintâi! scăpă vorba nenorocită, Mitru a lui

maistor Paia.

87

- Vrenici şăgârţi, nu-i vorbă! îi molcomi maistorul.- Dar care v-aţi băgat măi dintâi în casă? se prefăcu maistorul

că aşează perna, în mijlocul odăii.- Io! grăbi Nică, fudul şi cu pieptul scos de bucuria cinstei

ce-l aştepta.- Tu ai fost? apăi hai dragă şi te aşează pe pernă.Colacii erau înşiraţi frumos, pe marginea mesei, merele trăgeau

ochiade roşii spre el, cârnaţii se-ntindeau rumeni, peste grămada marede nuci.

Ţin-te bine, Nică, că a dat belşugul peste tine! Şi când secuibărise mai bine pe moalele perinei, ca un vătaf învingător, deodatămaistorul scoate un lăpsâg de curele şi croieşte-l nene, fără milă.

Poc! Poc! Na piţărăi! Şi curgeau lăpsâgele peste spate,peste urechi, peste rotunjimile formelor ce se zvârcoleau ca şarpele,în toate părţile.

- Lasă-mă, maistore, că n-am fost io, ţipa Nică, ca din gură deşarpe. Cu zbierete, cu ţipete, dar fără nuci, abia îţi scăpară pielea arsăşi tăbăcită.

Ortacii plângeau şi ei cu lacrimi amărâte, nu pentru usturimealoviturilor, căci ei nu le prea simţiseră, dar pentru străiţile de nuci, carirămaseră umflate, pe perna din mijlocul casei…

Şi când ajunseră din fugă, în colţul uliţei, lacrimile se amestecarăcu strigătul:

„Câte şindrile-s pe casă,Atâţia găinaţiLa gazda pe masă!”…

Dridri Goroniţă, În piţărăi în: Miresme din Banat, 1935, s.l.,p. 117-126.

88

GEORGE CĂLINESCU(1899-1965)

Opinii fugare şi libere despre Banat

Cel dintâi bănăţean cu care am făcut cunoştinţă a fost, încopilărie, Sandu Blegia al lui Victor Vlad Delamarina. ăl mai tare omdân lume.

„Nu ce jioşi cu minie dragăAsta viedz în cap ţ-o bagă!N-ascult vorbe io şî glumeCând mi-s io mai tare’n lume,Ş-adă suta!” Işie Blegia,„Că dă nu-ţ fac prau comegia!”

De Ana Lugojana ştia oricine ca şi de corurile lui Vidu, cevamai târziu. În sfârşit, dacă nu aveam niciunul vreo noţiune maicuprinzătoare despre această parte a ţării, eram convinşi oricum căBănatu-i fruncea.

Adevărata dragoste pentru Banat a trezit-o intelectualului dinţară Cora Irineu cu scrisorile sale bănăţene, sincere şi colorate fiindcăerau scrise printre prieteni.

E întotdeauna primejdios să scoţi o generalizare dintr-o realitatepe care n-o cuprinzi bine în toate ascunzişurile sale, dar totuşi cred că cevadin tonalitatea sufletului bănăţean se desprinde din manifestările cele maicomune. Aşa spre pildă în Sandu Blegia, care capătă o idee cosmică desprevaloarea sa fizică, văd nu o simplă figură literară, ci un exponent al solului.Bănăţeanul are conştiinţa superiorităţii sale nu numai asupra naţionalităţiistrăine dar şi asupra celorlalţi români. Ardeleanului care vede în Banat „onimica goală” el îi răspunde cu incoruptibila mândrie:

Şî dac-un viac tu ci-i lăuda,Să şci, că ca şî atunşia,Ca şî acu ţ-oi arăta,Că tot Bănatu-i fruncea!”

(Dr. G. Gârda, Bănatu-i fruncea!)

89

Această dârză auto-preţuire etnică pare să fie caracteristicăîntregului Ardeal. Şi Pătru Opincă a lui Aron Cotruş îşi exaltă amar şiostentativ calitatea industriei sale:

La secerenime nu se ia cu mine la-ntrecere…coasă ca a mea în ţara toată nu e…

Orgoliul are însă şi o formă negativă. Elementul alogen estesubpreţuit. În genere popoarele se dispreţuiesc, în folclor, reciproc. Acidispreţul este mai categoric.

Şodzî-s niemţî la statură,Dărinaţ-îs la naturăÎs tăhuli de tăt la firie,Şî-s nărodz la făptuirie!

(Dr. G. Gârda, op. cit.)Bănăţeanul este ironic. E de ajuns să citim poeziile în dialect

ale lui Vlad Delamarina ca să ne convingem de incisivitatea localnicului,îndreptată în chip deosebit împotriva elementului neromânesc. Pildelepe care le-am dat, sunt fireşte literatură, dar oricine poate controla cupropria-i experienţă meritul lor reprezentativ.

O încercare de explicare a acestui fenomen se poate face.Dintre toate provinciile, Banatul e acela în care elementul alogen estemai multicolor. În faţa acestei primejdii multiple, metoda melcului e ceamai nimerită. Localnicul ia o atitudine defensivă ce oscilează între ironiacompătimitoare şi dispreţul îndărătnic şi se păstrează astfel elemenatar,dar ferit de alteraţiuni sufleteşti.

Această circumspecţie conservativă, rămâne Bănăţeanuluichiar şi acum după încetarea primejdiei şi este exercitată împotrivaînsăşi, uneori, a fraţilor de aiurea. Când o funcţiune încetează, organulmai rămâne. Banatul va fi fruncea şi de acum înainte în sufletulBănăţeanului şi e bine să fie aşa. Depinde de elanul producitv alintelectualului de aci, de a face dintr-un orgoliu pur defensiv, o formămorală şi legitimă a unei înalte contribuţii creatoare.

O altă notă locală ce te izbeşte încă de la început este supremaţiacomunităţii asupra individului. În vechiul regat, ca şi în alte ţări libere,individul este afabil, comunicativ, dar în virtutea comportamentului săupropriu. Fiecare individ este original în sociabilitatea sa şi ţine să nu-şi

90

piardă timbrul său personal în mijlocul societăţii. S-ar zice că înafară de temperamentul său ardent, fratele nostru de lângă Dunăreare un ideal de frumos social pe care caută să-l realizeze, emulândcu aproapele.

Comunicativitatea bănăţeanului nu este atât o atitudine personalăcât o formă de solidaritate de corp. E aici ceva din frăţia germanicădusă însă până la o semnificaţie naţională. Aceeaşi prudenţă a rasei decare vorbeam mai sus, a găsit în convenţie şi în fraternitatea tradiţională,o formă de apărare împotriva infiltraţiei străine. Sociabilitatea bănăţeanăare un caracter etic pe când cea a munteanului, spre pildă, un caracterestetic. Un lucru curios este pentru acesta din urmă pierdereasentimentului distincţiei de vârstă între indivizi. Raporturile dintre tinerişi bătrâni sunt mult mai rigide, dincolo, şi afabilitatea reală nu distrugeinstinctul de valoare personală. Bănăţeanul are într-un cuvânt un orgoliucolectiv, „regăţeanul” dimpotrivă, pătruns de inferioritatea sa colectivă,are un sentiment mai acut al propriului eu.

Frecvenţa reuniunilor corale în Banat nu este numai efectulunei înrîuriri străine, ci un aspect al solidarităţii elementului românesc.Corul este prin excelenţă forma muzicală a legământului între indiviziiînsufleţiţi de aceleaşi simţiri. Dacă altor români mai înflăcăraţitemperamentul bănăţeanului, luat aparte, poate să dea impresia de cevaprea măsurat şi prudent, aceasta se întâmplă fiindcă se cerparticipantului din cor, însuşiri de solist. Banatul este un admirabil cor alrezistenţei rasei, dar tocmai pentru aceea individul s-a dezindividualizat,rămânând fără iniţiativă.

Iosif Popovici vorbea în prefaţa la poeziile lui G. Gârda degasconismul bănăţeanului. Expresia nu e lipsită de justeţe. Românulde aici e poate cel mai volubil şi vorbăreţ dintre toţi fraţii săi. Vorbirealui se desfăşoară fără nicio sinteză, pe cale asociativă. Din examinareaa o sumedenie de lucrări de tineri şcolari din Timişoara am constatat căpunctul era învins de virgulă. Se înţelege. În virtutea asociaţiei oriceidee atrage după sine pe alta. Punctul închide procesul gândirii, virgulaîl lasă deschis.

Din acest spirit enumerativ rezultă un realism care se face maievident în artele plastice. Gasconismul şi realismul trebuie pus însă înlegătură şi cu meridionalismul relativ al provinciei.

91

O distincţie trebuie iarăşi făcută între satul operos şi sever şicapitala alterată de dominaţia turcească sau de aceea cesaro-crăiască.

Este de observat la timişoreanul de orice naţionalitate – maipuţin la români, e drept – o frivolitate vieneză, venită din acel imperiufără element gotic, rafinat de uşurinţa metastaziană, fapt pe care l-aremarcat la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi Griselini, cunoscătorul călător.Un oportunism facil şi lipsa unei idealităţi grave, explicabile la minoritariprin dezorientarea lor etică, întunecă la timişorean bunele sale însuşiri.

Trecând în domeniul artistic putem conchide că bănăţeanul, caşi ardeleanul sunt încă în faza etică, adică culturală. Stăpânit mereu dementalitatea defensivă a comunităţii, românul de aici n-a căpătat acearăutate critică ce respinge nevalorile fără cruţare. Ardeleanul tot maivede în opera artistică un fapt moral, un act de promovare a mândrieicolective. Aceasta este o piedică serioasă pentru progresul artelor, pelângă care se mai adaugă şi aceea a comercializării lor.

Rostul unei mari reviste bănăţene ca aceasta mi se pare a fi înprimul rând de a lămuri prin studii serioase, sufletul local în deosebitelesale manifestări. Aşadar arhiva trebuie să preceadă revista. Întrucâtpriveşte arta, trebuie lăsată revistelor de popularizare misiunea de atrezi gustul de citit. O revistă mare va trebui să stimuleze conştiinţaestetică printr-o rezistenţă critică implacabilă la tot ce este numai intenţie– apreciabilă moralmente. Va trebui însă totdeauna să întreprindă şi oacţiune artistică pozitivă publicând literatură bună de scriitori din oriceprovincie. În acest chip tânărul bănăţean va găsi mai la îndemână bunelemodele literare şi totodată va putea să debuteze în propria lui provincie,fără să se expatrieze. Gândul creării unei mari tensiuni intelectualelocale este mai rodnic decât aceea de a bănăţeniza cu orice chip produsulintelectual al solului. Viaţa Românească poate fi cea mai frumoasăpildă de regionalism inteligent.

Să sperăm aşadar că o mare mişcare culturală va porni încurând din acest colţ de ţară, din cunoaşterea căruia vom scoate maitârziu elementele unei largi conştiinţe de noi înşine.

G. Călinescu, Opinii fugare şi libere despre Banat , în„Banatul”, Revistă Culturală, Socială, Economică, An. III, (Noiembrie-Decembrie), 1928, p. 1- 4

92

Secolul al XX-lea

AUREL COSMA [JUNIOR](1901-1981)

Popasul lui Alexandru Ioan Cuza în oraş

După abdicare, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în drumul săude exil, a făcut un scurt popas la Timişoara în zilele de 7 şi 8 martie1866 şi a tras cu suita sa la hotelul Trompeta din Cetate. Presa localădin vremea aceea a publicat multe amănunte despre desfăşurareaevenimentelor din Bucureşti, în special despre împrejurările abdicăriilui Cuza, precum şi despre reformele sociale înaintate înfăptuite defostul domnitor, ctitor al României moderne.

Între altele, marele cotidian german „Temesvarer Zeitung”,a consacrat în numărul său din 1 martie 1866 un articol de fond şi apublicat informaţia că fostul domnitor a părăsit Bucureştiul plecândprin Braşov şi Sibiu, spre Viena, iar în zilele următoare AlexandruIoan Cuza va trece şi prin Timişoara. Vestea a produs un mareinteres în rândurile populaţiei timişorene. Toţi aşteptau să-l vadă peAlexandru Ioan Cuza, care se bucura de o deosebită simpatie.Organele de ordine şi de pază publică din municipiu erau condusede românul Petru Cremenea, ales de popor în funcţia de „căpitansuprem al cetăţii”.

Drumul de la Bucureşti la Timişoara Alexandru Ioan Cuza l-aparcurs într-o diligenţă, iar de aici a călătorit în continuare cu trenulpână la Viena. La Braşov s-a oprit să-şi aştepte soţia.

Populaţia Timişoarei a aflat în ziua sosirii că fostul domnitorcu familia sa va locui la hotelul Trompeta. Presa locală a înregistratacest eveniment ca o ştire de mare importanţă, subliniind faptul că încetate s-au adunat numeroşi cetăţeni care aşteptau venirea lui Cuza.Erau locuitori din toate cartierele şi în special din cartierul Fabric.Printre cei prezenţi în public era şi Ioan Slavici, scriitorul de mai târziu,care urma pe atunci cursurile învăţământului secundar la liceul piaristdin Timişoara1.

93

Suita formată din trei trăsuri s-a oprit la Trompeta în după amiazade miercuri, 7 martie, 1866. Ziarul „Temesvarer Zeitung” din 8 martie1866 scria: „Timişoara, 7 martie. Astăzi după amiază la ora trei şijumătate a sosit aici fostul prinţ Cuza, însoţit de prinţesa Elena şi de ceidoi copii adoptivi, Alexandru şi Dimitrie, precum şi de adjunctul colonelPissotzki, apoi de trei cameriste şi doi valeţi, într-un poştalion specialformat din trei trăsuri, şi a tras la hotelul Der Trompeter”.

Redactorul a scos în evidenţă că Alexandru Ioan Cuza era unbărbat înalt şi frumos, cu chip distins, fără să se poată observa pefaţa lui şi în toată comportarea vreo urmă lăsată de zilele grele princare trecuse.

Avea cuvinte de admiraţie şi pentru doamna Elena, frumuseţeaei nefiind umbrită de amintirea momentelor trăite. Ziarul a mai informatcititorii că: „Prinţul Cuza, întrucât prinţesa se resimţea de pe urmacălătoriei, va petrece aici şi a doua zi, îşi va continua drumul cu trenul laViena, spre locul de destinaţie.” Ziarul mai adaugă că „atât prinţul Cuzaca şi adjutantul colonel Pissotzki călătoresc cu haine civile.”

Trompeta, fiind cel mai vechi şi cel mai elegant hotel dinTimişoara, unde trăgeau persoane din înalta societate şi oameni bogaţi,ziarul local avea obiceiul să publice numele oaspeţilor care stăteau aici.Astfel, a doua zi după sosirea familiei domnitorului, a apărut înFremdenliste din 7 martie 1866: „Excelenţa Sa Prinţul A. Cuza dinBucureşti în trecere, – F. Pissotzky adjunctul Prinţului Cuza dinBucureşti”. Familia şi suita n-au fost amintite nominal.

În seara de joi, 8 martie, 1866, Alexandru Ioan Cuza, cu familiaşi cu suita sa, au părăsit Timişoara, plecând cu trenul la Viena. În drumulsău de exil acest popas la Timişoara a fost ultima sa legătură cu poporulromân. Cine ar fi crezut atunci că fostul domnitor nu se va mai întoarceîn ţară decât pentru somnul de veci, la Ruginoasa?

În anul 1866, când a trecut Cuza prin Timişoara, pentru primaşi ultima oară, oraşul era renumit ca centru important din punct devedere economic şi militar. Cetatea, cu zidurile ei de fortăreaţă şiînconjurată de suburbii cu vaste întinderi, era un loc de întâlnire şi delegătură între demnitari, bancheri, fabricanţi, negustori şi diferitepersonalităţi culturale. Toţi trăgeau la hotelul Trompeta din cetate,care îşi răspândise renumele bun încă din anul 1807, când locuise aici

94

împăratul Francisc al Austriei. Se ştie că după bătălia de la Austerlitz,a început o acţiune de dispersare a unor oficialităţi de la Viena, înmajoritatea lor refugiate în părţile sudice, în special la Timişoara, care,fiind cetate, oferea condiţii de securitate mai bune. În anul 1809 a fosttransportată de la Viena la Timişoara vistieria şi tezaurul imperial, ca sănu ajungă în posesia armatei franceze. Cât a stat împăratul Francisc laTimişoara, nu se ştie exact. A luat însă toate măsurile necesare pentrusalvarea bogăţiilor sale de la Viena.

Pe vremea aceea Trompeta avea deja instalaţii destul demoderne, de aprovizionare cu apă, şi bune condiţii hoteliere,corespunzătoare nivelului de civilizaţie de atunci. Iar în 1866, când apoposit aici Alexandru Ioan Cuza, Trompeta şi-a menţinut rangul demare lux, dispunând deja de un comfort apreciabil. Hotelul şi restaurantul,fiind situate alături de reşedinţa episcopiei catolice şi în imediatavecinătate a numeroaselor prăvălii de tip vienez, precum şi a sediilorautorităţilor militare şi civile, a fost punctul de atracţie al călătorilorcare veneau cu treburi la Timişoara. Se spune că şi tatăl cunoscutuluipoet Lenau, om înstărit în comuna care poartă azi numele fiului său, totîn localurile Trompetei îi plăcea să petreacă. Pe vremea aceea sepracticau aci jocuri de noroc şi mai ales jocurile de cărţi.

Clădirea de masivă construcţie a fostului hotel şi restaurantmai există şi astăzi, în strada Rodnei2 nr. 6, colţ cu strada Ceahlău3. Îna doua jumătate a secolului al 18-lea, când a fost zidită, avea numai unetaj, iar după desfiinţarea hotelului, la finele veacului al 19-lea, a maifost construit un al doilea etaj. Aici şi-a avut apoi sediul administraţiacentrală a Uzinelor şi domeniilor Reşiţa. Acum, clădirea este folosităpentru locuinţe şi pentru o grădiniţă de copii. Importanţa istorică a acesteiclădiri, unde a locuit la Timişoara domnitorul Alexandru Ioan Cuza, cânds-a oprit două zile în drumul său de exil, ar trebui marcată printr-o placăîn amintirea acestui popas şi a manifestaţiilor de simpatie cu care a fostprimit de populaţia oraşului.

În vremea când a poposit la Timişoara, fostul domnitor alRomâniei, Alexandru Ioan Cuza, cu familia şi suita sa, Timişoara aveadeja atmosfera şi aspectul unei localităţi moderne. Centrul vieţii urbaneera în cetate, pe atunci încă o citadelă de ziduri şi fortificaţii şi izolatăprin mari întinderi de teren viran şi spaţii, încercuită de suburbiile careîşi aveau viaţa lor separată.

95

Înainte de construcţia marelui complex hotelier de la Kronprinz,oferind condiţii de confort modern, având şi teatrul baroc alături, centrulanimat al cetăţii era în Piaţa Domului („Domplatz”), astăzi Piaţa Unirii.Aici se desfăşura viaţa oficială şi modernă a oraşului. În afară deTrompeta, mai era un alt hotel, considerat cu un secol în urmă ca fiindde lux, cu firma La şapte electori, în prezent transformat în spaţiulocativ. Hotelul se afla în „Domplatz”, în apropierea cazărmilor cu faţaspre sediul comitatului, unde fusese după Unire palatul prefecturiijudeţului. Pentru români a fost însă mai important hotelul şi restaurantulLa cerbul de aur din clădirea de colţ, care făcea legătura între PiaţaSf. Gheorghe – azi Piaţa Vasile Roaită – şi catedrala catolică, deci peaceeaşi stradă unde era şi hotelul Trompeta, azi strada Rodnei. Acesthotel, dar mai cu seamă restaurantul La cerbul de aur, a fost loculunde se întâlneau intelectuali români ai satelor timişene, ca să convinăşi să poarte convorbiri între ei, aflând direct, unii de la alţii, evenimentelece se petreceau în lume. Hotelul şi restaurantul acestuia aveau o vechimedin anul 1740 şi mai funcţionau şi după Unire, în perioada interbelică.După cel de-al doilea război mondial a fost transformat într-un căminstudenţesc, iar acum în spaţiu locativ. Cu o sută de ani în urmă,intelectualii români din Timişoara se întâlneau în acest local. După aceeaşi-au mutat locul de întâlnire în noul local din cafeneaua Kronprinz delângă teatrul comunal. De atunci data „masa românească” a fruntaşilorvieţii noastre publice, pe care, după Unire, a luat-o în primire CamilPetrescu, transformând-o în „masa presei”. Pe vremuri această masăavea aceeaşi însemnătate naţional-culturală ca şi vestita „masă apoganilor” din Lugoj, prezidată de Coriolan Brediceanu.

Adevăratul centru al vieţii politice şi culturale era însă în cartierulFabric. Aici se desfăşura viaţa culturală de altădată a românilor dinTimişoara. În special erau frecventate de români două localuri: Treicrai, din actuala stradă Bicaz4, şi Trei roze, în actuala piaţă Aurel Vlaicu.Din aceste centre de întâlniri social-culturale ale românilor timişoreni apornit înflăcăratul interes pentru a-l vedea şi întâmpina pe fostul domnitorAlexandru Ioan Cuza. Un val de entuziasm s-a stârnit în mijlocul acesteipopulaţii, îngroşate cu ţăranii noştri din împrejurimi, mai ales când ştireasosirii lui Cuza se răspândise. Vestea aceasta mobilizase nu numai peromâni, dar şi pe cetăţenii de alte naţionalităţi.

96

Documentele şi publicaţiile periodice din vremea aceea mi-auconfirmat ceea ce aflasem prin tradiţia orală, în special prin actele„Reuniunii de lectură română”, că hotelul Trei crai fusese nucleulvieţii româneşti în anul popasului făcut de Cuza la Timişoara, precum şiîn anul venirii în oraşul nostru a poetului Mihai Eminescu. Suburbiileoraşului erau aşa de separate unele de altele, în vremea aceea, încâtfiecare din ele îşi organiza şi ducea, aşa zicând, izolat viaţa naţional-culturală. Românii din cartierul „Maiere”, de pildă, îşi aveau centrul lorde afirmare în actuala piaţă „Bălcescu”, în localurile vestitului restaurantNovotny, demolat şi reclădit în ultima vreme prin construcţia de blocurinoi, pe locul cinematografului „Victoria”. Toate aceste localuri, deşipăreau separate şi izolate, formau de-a lungul anilor nişte locuri animate,unde se întâlneau românii din diversele suburbii ale oraşului, laolaltă cuprietenii lor aparţinând naţionalităţilor conlocuitoare.

Popasul la Timişoara al lui Alexandru Ioan Cuza, domnitorulprin care se înfăptuise Unirea Principatelor Române, a lăsat o profundăimpresie asupra populaţiei din Timişoara şi din satele vecine care năzuiaşi lupta, prin variate forme, pentru unirea cu Ţara.

În volumul: Aurel Cosma, Prin Timişoara de altădată –Evocări, Cuvânt înainte de Traian Liviu Birăescu, Timişoara, EdituraFacla, 1977, p. 72 – 77.

Note

1. Ioan Slavici, Amintiri, Editura pentru Literatură, 1967, p. 218.2. Rodnei – strada Episcop Augustin Pacha.3. Ceahlăul – strada Eugeniu de Savoya.4. Bicaz – strada Ion Mihalache.

97

VIRGIL BIROU(1903-1968)

Pe Semenic

Semenic, vai, Semenic,Cum nu-ţi pasă de nimic,

Nici de trăsnet, nici de ploi,Nici de dor de buze moi.

(Poporală din Căraş)

Dacă pentru vechii egipteni s-a dat un râu cu undelebinecuvântate, pentru azteci şi incaşi un vulcan fără nume, iar pentrunordici un animal domesticit care să le modeleze viaţa pe plan cotidianşi metafizic, oamenii dintre Pogănici şi Nera, de la Cerna în jos peCăraş din cele mai vechi timpuri şi-au împletit fiinţa cu o coastă demunte, imensă, prietenoasă şi îmbelşugată ca o masă de praznic întinsăpentru paşnice trăiri.

La începutul aşezărilor omeneşti, când popoarele şi seminţiileputeau hoinări mai mult, sau mai puţin, în bună voie, fiecare popor s-aaşezat într-o regiune, care i-a asigurat mai bine existenţa materială.Aşa spune preistoria.

Această teză a ştiinţei materialiste credem că trebuiecompletată. Nu la toate popoarele au fost decisive în primul rândposibilităţile materiale. Nimic nu silea popoarele pe acele vremuri sătrăiască într-o regiune, în care se simţeau străine. Şi nimic nu era maiuşor, decât ca într-o bună zi să-şi adune catrafusele şi să plece sprealte tărâmuri, unde să se simtă acasă. Totuşi multe popoare trăiesc înregiuni unde numai cu mari eforturi îşi pot câştiga cele necesare traiuluizilnic. Pe multe le-au pironit acolo popoare mai tari. Dar nu mai puţineste adevărat că cele mai multe au rămas pentru că peisajul lor sufletesca găsit corespondenţă în peisajul în care îşi duc zilele. Omul şi-a aleslocurile, iar locurile l-au legat pe om.

Aşa au ajuns oamenii pe Semenic. Oricare a fost origina lor, eis-au simţit bine aici. Sufletul lor s-a împletit cu Natura ce-i înconjura,

98

spre a forma un tot armonios, aşa cum îl avem azi. În cursul veacuriloratât de intimă a devenit închegarea între om şi munte, încât niciinsistentele încercări de penetrare ale civilizaţiei industrializatoare n-aufost în stare să o destrame. La poalele muntelui, spre apus, furnaleleReciţei, la miazăzi galeriile bazinului carbonifer, la răsărit şi lamiazănoapte ferestraie de lemn, funiculare de transport, baraje careînchid cursul apelor în vederea unor preocupări de ordin economic, înfine oamenii străini care au stat lângă lucrurile acestea, n-au putut sămodifice structura sufletească a aceluia, pe care, voim să-l numim Omal Semenicului.

El nu-şi mai poate despărţi fiinţa sa de Semenic. Pentru căiarba Semenicului a îngrăşat laptele oiţelor sale, văgăunile Semeniculuil-au adăpostit când jos la poale bântuia furtuna hoardelor năvălitoare.Apele lui duc belşug spre toată câmpia Bănatului şi, ce e mai important,Semenicul dă aliment neîntrerupt jocurilor fanteziei sale.

De aceea îl cinsteşte ca pe o fiinţă supranaturală.Am luat din cabană o pătură şi m-am retras la marginea puieriţei

de stejar. Toată ziua am cutreierat platoul în lung şi lat şi acum simtnevoia unei reculegeri. Pe iarba de o palmă, dublată cu un strat demuşchi elastic, mă odihnesc mai bine decât în puf.

Soarele de iulie arde pieziş deasupra capului meu, însă arşiţalui e potolită de boarea uşoară a vântului. Tolănit pe spate privesclunecarea mută a norilor. Am impresia că i-aş putea prinde cu mâna.

- Am urcat astă-primăvară pe la Blagoveştenie, mi-a spus azidimineaţă păcurariul.

- Ai putut urca aşa de timpuriu?- Mai era neauă, dar vreo trei zile suflase un vânt moale. Când

suflă vântul moale, iarna nu mai are dinţi şi oile îşi pot vârî botul subneauă, până la iarba încolţită. A mai viscolit după aceea de vreo douăori, dar oile au stat liniştite în staul. Atunci nici eu nu aveam treabă preamultă, mă uitam cum se bat norii la poalele dealului.

- Nu ţi-a fost frică de lupi?- Nu se leagă lupii de om cu una, cu două, când miroase câini

în apropiere. Ş-apoi avem boţi şi securi […].Termină fraza cu un gest mulcom.Omul stătea în soare cu băţul subsuoară. În praştie avea înfipt

un fluier şi un cuţit. Era atât de calm şi atâta fermitate în atitudinea lui,

99

cum numai o forţă, care se simte de neînvins, îi poate da. Ochii lui seţinteau ascuţiţi spre mine, aproape batjocoritori.

Nu vrusei să mă las mai prejos.- Câţi oameni ai tăiat cu cuţitul acela?- Niciunul, domnule. Dar cuţitul ne prinde bine de multe ori.Întinderea de două zile a stâncii i-a dat tăria mocnită. Albastrul

cerului şi verdele ierbii s-a revărsat în seninătatea şi încrederea lui. Iarizvoarele, care pe Semenic ţâşnesc la fiecare cută de teren, i-au umplutsufletul de cântece.

- Când ai fost mai pe urmă în sat?- De când am urcat, n-am mai coborât. Tot la două săptămâni

vine frate-mio şi-mi aduce făină şi cămaşă albă. E multă treabă la oi.- Muierile nu vin pe aici?Asprimea din ochii omului se mai muie.- Vin şi ele câteodată. Dar, vezi, vara muierile au destule griji pe

lângă casă. A mea vine deseară cu un nepot de soră la scaldă, că-i beteag.- Ce are?- Când a fost de patru ani a căzut de pe scară şi i-a rămas

piciorul ţeapăn.- Nu l-aţi dus la doctor?- Am fost, dar nu i-au ajutat nimic. Copilul a crescut şi piciorul

tot mai mic i-a rămas. Acum îl aduce la Scalda Vulturului.Soarele a coborât la o suliţă deasupra platoului. Mă ridicai. Nu

poţi dormi când în jurul tău în fiecare fir de iarbă, cu fiecare adiere devânt vibrează viaţă şi forţă.

Pe Semenic nu poţi rătăci. Între urcuşurile pieptişe se întindepodişul din care se ridică, abia cu patruzeci de metri, trei vârfuri. Sprerăsărit vârful Semenic, care a dat nume masivului, la nord vârful Gozna,iar spre sud Piatra Nedeei, loc probabil al unor practici de străvechiritual. Între aceste două din urmă, cam pe la mijloc, într-o scobitură deteren, este Baia Vulturului sau, cum îi zice mai nou, Izvorul Tămăduirii.Un lăculeţ alimentat de un fir de apă ce iese nevăzut din coastă şi dincare curge la vale părăiaşul vesel. La câţiva paşi Direcţiunea exploatărilorReciţa a ridicat o cruce mare de fier.

Pe podiş se încrucişează nenumărate cărări. Toate duc la BaiaVulturului. Şi pe toate se scurg grupuri, grupuri. Femei, bărbaţi, moşnegi

100

şi copii. Toţi în haine de sărbătoare. Mâine e Sfântul Ilie. Cine se scaldămâine de şapte ori în Baia Vulturului, dacă e olog, se înzdrăveneşte,dacă e copil plăpând, se va face bărbat voinic. Iar păcatele femeilor totcu apa izvorului se duc.

Pelerinii sosesc în roiuri nesfârşite. Bărbaţii cu traistele pline,că ziua băii e zi de sărbătoare şi se cuvine să fie cinstită cu praznic lafaţa locului. Femeile au legături pe cap. Velinţe şi cojoace. Noaptea erăcoroasă pe Semenic, uşor te pomeneşti cu înţepeneală în oase, carenu iese un an de zile.

- De unde vii, nană?- De la Cornea, maică. Suntem toţi de la Cornea, numai

dumnealui e de la Borlova.- Când ai plecat?- Când a răsărit soarele. Să fie fost vreo opt ceasuri.În iulie soarele nu răsare la opt. Dar dacă baba a plecat la

răsăritul soarelui, până pe înserate a mers vreo cinsprezece ceasuri.Şirurile nu mai contenesc. La Baie toţi sunt gravi şi solemni, îşi

desfac bagajele şi se descalţă. Se aşează pe marginea lacului cupicioarele în apă; ca să-şi scoată oboseala din membrele trudite, închinăcu ţuică. Un unchiaş din Târnova, care şi-a însurat copilul de cealaltăparte a Semenicului, tocmai la Prigor, de bucuria vederii îşi îmbie nepotul:

- Bea, Ghiţă, cu taica, bea, că asta îţi dă putere să nu te răceştiîn apă.

Ghiţă, un puştan de vreo doisprezece ani, trage o duşcă de-ltrec lacrimile. Moşul îl sărută pe obraji, apoi se întoarce către fecior:

- Bea şi tu, Ioane, că nu-i de la birt, e friptă de mine de douăori. E din cea bună!

Ion beu şi beu şi moşul. Apoi sticla merse în jurul Băii, să vadăşi ceilalţi cum e ţuica bună de la Târnova. Unul scoase un caş, altul ojimblă albă de la Reciţa, la urmă ieşiră din legături şi din traiste cârnaţi,slănină, pui fripţi şi colaci.

Cei mai mulţi n-au mâncatde aseară şi acum înghit cu ochii sticloşide beutură. Încetul cu încetul atmosfera gravă de la început se dizolvăîntr-un murmur general. Oamenii mănâncă, beau şi vorbesc deodată.

Înserarea s-a lăsat. Dinspre apus doar o geană subţire şi palidămai încearcă să rivalizeze cu stelele.

101

Se amestecă şi femei printre bărbaţi. Şoaptele şi chicotele seînteţesc. Sticlele trec la femei şi ele beau lacome.

Noaptea a cuprins lucrurile. Cineva a aprins un foc mai la vale.Oamenii însă nu se apropie de el, stau în jurul Băii cu sângele încântatde alcool şi povestesc. Târziu de tot se rânduiesc pentru culcare .Femeile aştern cojoace pe jos, se ghemuiesc lângă bărbaţi şi, învelite înpături calde, adorm cu gândul la ziua mare de mâine.

A doua zi, la Sfântul Ilie, soarele a răsărit cu raze de foc. Platoul,cât vezi cu ochii, s-a umplut de lume. Toată noaptea s-au scurs convoiuride trăsuri şi grupuri pe jos. De la Bocşa până la Mehadia. Şi de laSoceni până la Almăj. Români, unguri, nemţi, bohemi, cehi şi polieci dinatelierele Reciţei şi din subteranele Aninei. Credinţa românului i-a adusşi pe străini:

- Vulturul cel bătrân îşi scaldă puii în izvor. De aceea suntputernici şi au viaţă lungă.

La crucea de fier un preot în odăjdii face sfeştanie. Oameniiimprovizaţi în cor cântă răspunsurile. La izvor femei şi bărbaţi goi,acoperindu-şi goliciunea doar cu palma, sau cu poale scurte, se aruncăîn apa rece ca gheaţa. Înoată până la celălalt mal, apoi cu chiote istericese prăvălesc în razele fierbinţi ale soarelui.

Mai la vale, unde apa revărsată din Baie şerpuieşte în pârâu, ofemeie scoate din traistă şapte pumni de tărâţe şi unul de sare. Leamestecă şi stropeşte de şapte ori cu apa din izvor. Când coca s-amuiat bine, o leagă în cârpă şi o pune la loc în traistă.

- O dau la vaci, să fete mulţi viţei şi să dea lapte bun.Ritualul păgân se împacă foarte bine cu slujba.

Virgil Birou, Oameni şi locuri din Căraş, Ediţie îngrijită şiprefaţată de Nicolae Ţirioi, Timişoara, Editura Facla, 1982, p. 53-60

102

HANS MOKKA(1912-1999)

Sufletul Operei

Stătea în loja ei obişnuită, seară de seară. O remarcai de ladistanţă cum îşi ridica mâna dreaptă şi, schiţând un gest elegant culornieta, urmărea pas cu pas cele ce se întâmplau pe scenă. Era uncritic sever, exigent, dar observaţiile ei erau adresate celor vizaţi înmod direct, într-o intimitate plăcută, între patru ochi. Dojenea cu voceaei caldă, binevoitoare, soliştii, precum face numai o mamă iubitoare,certându-şi odraslele. Ştia să şi laude.

Atunci când era cazul, se erija în judecător sever, imparţial.Era o zi de repetiţie, iar înaintea începerii programului doi valoroşi

artişti, urcându-se pe scenă, îşi aruncă reciproc vorbe dintre cele maidure. Directoarea îi urmărea. Când disputa degeneră într-un duel violent,ea strigă:

- Ajunge, domnilor! Vorbele cad ca un trăznet.- Veniţi la mine, domnilor! Şi făcu semn celor doi titani, iar când

rivalii se apropiară oarecum jenaţi de cele petrecute, îi întrebă:- Ştiţi cumva, domnilor, cât de mare este scena noastră? Cam

câţi metri o fi având în lung şi câţi în lat? Măsuraţi-o!Unul dintre cei doi vizaţi, luând ad litteram cele spuse, începu

să execute porunca.Măsură cu paşi lungi scena şi constată că ar fi cam 35 metri în

lăţime. Comunică neîntârziat acest lucru directoarei Acca de Barbu.- Vedeţi, domnii mei, este loc berechet, pentru toţi, pe această

scenă! replică ea cu înţelepciune. Cât despre distribuţie nu aveţi cediscuta, întrucât oricum, eu decid cine ce rol va cânta. Deci nu maivreau să vă aud certându-vă fără rost. Iar duşmăniile nu au ce căuta înacest loc sfânt!

Într-o altă zi se iscă o neînţelegere între două artiste distribuiteîn acelaşi rol. O solistă, de altfel foarte talentată, dar încrezută şivanitoasă nu a fost de acord, ca la premieră să cânte colega ei, iar ea,numai la al doilea spectacol. Când a văzut că directoarea nu este omul

103

care să-şi modifice deciziile luate, hotărî să se răzbune. Scrie un articoldespre nedreptăţile existente la Opera timişoreană, despre persecutareaunor talente – printre care desigur era şi ea –, despre judecăţi nedrepteîn ceea ce priveşte unele încredinţări de roluri. Apelează la un ziarrespectabil, cerând ajutor în lupta ei împotriva instituţiei. Înainte de apublica un asemenea articol, redactorul-şef al ziarului, care o ştia şi oaprecia pe Acca de Barbu, a trimis un ziarist care să încerce să afleadevărul. Ziaristul a căutat-o pe directoare şi a pus-o în temă, rugând-osă-şi spună părerea asupra celor semnalate de autoarea sesizării.

Acca de Barbu, cu vocea ei calmă, spuse: - Domnule dragă, mă dezamăgeşti, nu-mi vine să cred că un

ziar serios, ai căror reporteri sunt stimaţi pentru înaltul profesionalism,se ocupă şi de asemenea probleme, când marile probleme sociale caresunt în atenţia publicului cititor, aşteaptă abordarea, soluţionarea…

- Îmi cer scuze, stimată doamnă. Aveţi dreptate, spuse ziaristulşi se retrase oarecum jenat.

„Cazul” a fost „clasat” în redacţie.După un spectacol de mare succes cu Rigoletto, tenorul se

apropie de Acca de Barbu, şi, neputându-şi stăpâni mândria, spuse:- Ce părere aveţi despre mine, stimată doamnă? Nu-i aşa că

am fost într-o formă grozavă? Ar putea să fie invidios chiar şi Carusso,dacă ar fi văzut ce am realizat în actul doi.

- Dragul meu coleg, spunea Acca de Barbu, Carusso nu afost un invidios. Nici nu-i era în obicei să se compare cu alţii. Cu simţulartistului adevărat, ştia valoarea vocii sale. Iar cununa de lauri o primeafără s-o caute, laudele existau pur şi simplu.

Da, Acca de Barbu a fost sufletul Operei. Datorită priceperiişi experienţei sale, scena lirică timişoreană a prins a străluci. Cu ea aînceput primul capitol al istoriei Operei din acest oraş.

Dumnezeul Operei

Nu mai era un om chiar aşa de tânăr, când, în anul 1946, aajuns la Opera din Timişoara. Îşi începuse cariera la Cluj, sub îndrumarealui Popovici-Bayreuth. Cunoscuse deja multe din satisfacţiile şi dingreutăţile meseriei. El l-a sfătuit pe Traian Grozăvescu să se ducă la

104

Viena, la renumitul Frany Steiner, pentru a-şi cultiva vocea. Lui îi poatemulţumi şi Ionel Tudoran pentru definirea destinului artistic, întrucât,fiind la Cluj, l-a sprijinit să ajungă la Bucureşti, în capitală, unde frumoasasa voce putea să fie pusă în valoare. Nu putem uita nici faptul că tânăracântăreaţă Acca de Barbu, întoarsă de curând de la Viena, unde-şidesăvârşise vocea sub îndrumarea Rozei Papier, a debutat în rolulSantuzei tot la Opera din Cluj, alături de tenorul Gustav Berger, sprijinităfiind de acelaşi om.

Se numea Hermann Klee. Minunatul om şi artist, ce ne varămâne veşnic în amintire.

Când Acca de Barbu a început să clădească, la Timişoara, oadevărată scenă lirică, nici nu şi-a închipuit că o va realiza fără ajutorullui Hermann Klee. În Timişoara erau mulţi iubitori de muzică. Nicinumărul cântăreţilor talentaţi nu era de neglijat, dar cu adevăratprofesionişti erau puţini în acea vreme în oraş. Hermann Klee ştia acestlucru, totuşi i-a promis că o va ajuta. S-a ţinut de cuvânt. A muncit, aluptat pentru fiecare cântăreţ. O dată a ascultat chiar şi vocea unuihornar, când l-a surprins cântând, sus pe acoperiş, cu o voce de tenorliric. S-a străduit mult să formeze un solist bun şi din Ion Bădeanţu,care nu cunoştea deloc notele muzicale. Dar, pe lângă această problemă,mai era şi faptul că nu putea să-şi stăpânească nici emoţia care-lcuprindea când intra în scenă. Până la urmă a ajuns un bun cântăreţ.

Hermann Klee şi-a început activitatea propriu-zisă în Timişoarapunând în scenă Traviata. El se ocupa şi de artişti şi de cor. În rolulVioletei, cântăreaţa Elena Popova a reuşit să realizeze un rol de neuitat,iar Gheorghe Corbeni va rămâne pentru totdeauna unul dintre cei maibuni în rolul lui Germont. Ştefan Vasile, un bariton liric, căruia nu-i eraprea accesibil registrul înalt, a devenit un tată al lui Germont, pe cinste,sub îndrumarea aceluiaşi Hermann.

Aşa a ajuns Hermann Klee să fie supranumit DumnezeulOperei, care, deşi realiza creaţii magnifice, rămânea în umbră. A lucratneostenit până la împlinirea vârstei de 70 de ani. Repetiţiile cu el erauadevărate evenimente. Astfel a reuşit să formeze un cor de operăbine sudat şi instruit. George Georgescu, care venea din Bucureşti sădirijeze opera Aida la Timişoara, după spectacol îl îmbrăţişă peHermann Klee, spunând:

105

- Herr Klee, ihre Meisterschaft ist hier in Rumänien ohne Paar!Ich danke Ihnen, für diese göttliche Vorstellung! / Domnule Klee, ştiinţadumneavoastră în România este fără pereche. Vă mulţumesc pentruacest spectacol dumnezeiesc!

Am avut posibilitatea să primesc şi eu din aceste darurioferite cu atâta generozitate de Hermann Klee. În opera Tosca, atrebuit să înlocuiesc un coleg în rolul sacrestanului. După trei repetiţii,mâna maestrului Hermann Klee a făcut un miracol. Am simţit căpot să realizez ceea ce-mi pretindea, cu o mare plăcere şi bucurie.Miracol, am zis, sau, poate, într-adevăr, a fost un demiurg, DumnezeulOperei noastre?!

Librarii

Era cunoscut prin toată Timişoara. Un bărbat scund, cutrabucul în colţul gurii, cu un câine vesel, de culoarea alunei, ce zburdamereu în jurul lui, se plimba pe trotuar, atingând cu vârful ascuţit alumbrelei caldarâmul.

A fost prinţul librarilor.Librăria lui, situată pe strada Primăriei, era mereu plină de cărţi

de beletristică, dintre cele mai valoroase. Un adevărat prieten al cărţilornu putea să ocolească magazinul domnului Legradi. Acest librar a fostun om cult, ştia poate mai mult decât unii dintre profesorii universitari.Circula o anecdotă, care evocă un crâmpei din această vastă inteligenţă:odată, într-una din zile, a izbucnit o discuţie vehementă între doi clienţi,care s-au întâlnit în librăria lui Legradi. Unul susţinea morţiş că Nietzschee mai valoros, celălalt pleda pentru Wagner. În momentul decisiv aintervenit, cu o voce calmă, stăpânită, şi cu un zâmbet împăciuitorLegradi, spunând: - Domnilor, Wagner a fost compozitor, iar Nietzschefilozof. În cultura europeană fiecare reprezintă o mare valoare!

Amatorul înfocat, care ţinea morţiş să aibă el dreptate, pledândpentru Wagner, se înroşise şi, cerându-şi scuze de la prinţul scund, însemn de pace i-a întins mâna prietenos. Prinţul se scuza şi el, ori decâte ori i se recunoştea memoria strălucită, spunând: -Totul e simplu,ca bună ziua, domnilor. Cartea este prietenul cel mai bun al omului, iarun prieten bun nu se dă niciodată uitării!

106

Tot pe strada Primăriei funcţiona şi magazinul pentrucomercializarea cărţilor şcolare şi papetărie. Aici servea clientelaPolacsek şi Fiul, oferind manuale şi rechizite şcolare renumite de lafirma Szenassy din Budapesta. Făcea nişte pachete frumoase, legatecu şnur de mătase. După primul război mondial, multe lucruri au dispărutdin acestă librărie, printre care şi frumoasele caiete şcolare. Iar desprePolacsek şi faima lui, a rămas doar un cântec de stradă: „Domn’ Polacsekîşi bate capu’/ Că falimentu’ i-a pus capacu”… Golanii treceau chiarfluierând această melodie în faţa prăvăliei sărăcăcioase.

În strada Primăriei mai era un loc atractiv, Bibliotecaorăşenească. Aici colecţia aleasă era îngrijită de profesorul Kiss.Biblioteca era frecventată pe vremuri de scriitori precum Reiter Robert,Endre Karoly, chiar şi de Kaffka Margit, care a locuit o perioadă îngazdă în Piaţa Eugeniu de Savoya. Vestita scriitoare a comandat o datămamei mele un costum taior, iar mie, puştanului de atunci, mi-a revenitcinstea să i-l duc. Drept mulţumire mi-a umplut buzunarele nu cu cărţi,ci cu bomboane… Profesorul Kiss îmi rămâne în amintire cum l-amvăzut pentru prima dată: pufăind dintr-o pipă lungă, rostind cuvinte careveneau parcă de departe, dintr-o lume aparte a cărţilor, sau dintr-oinsulă unde trăieşte scriitorul, ca un Robinson.

O altă librărie se găsea în străduţa îngustă ce dă spre PiaţaSfântul Gheorghe. Se vindeau aici cărţi şi note muzicale. Fraţii Moravetzerau proprietarii acestui frumos magazin, unde domnul Borghida serveacu mare pricepere clientela. Librăria avea şi un compozitor „al casei”,în persoana domnului Emil Győri, ale cărui creaţii erau în prim-planulreclamei făcute de librăria Moravetz. Ţin minte de un foxtrott, care adevenit şlagăr în anii respectivi şi începe cam aşa: „Vino, vino la ştrand,iubito/ acolo înfloreşte dragostea!” toată Timişoara cânta aceastămelodie, chiar şi în cafenelele de pe partea Loydului, din struneleprimaşilor, pătrundea pe tot Corsoul. În cinematografele oraşului, înainteaînceperii filmului mut, tot cântecul lui Emil Győri se făcea auzit. Înacest magazin a fost amenajată şi o cameră specială, unde cumpărătorulputea să asculte cum sună un cântec pus pe note. Erau acolo: pian,vioară, violoncel, clarinet, chitară, oboi, chiar şi o voce tamburină.Melomanul se simţea aici ca în rai. Moravetz reprezenta la Timişoara ofrântură din Paris, Londra sau din alt oraş de faimă mondială! Cărţi şi

107

note muzicale circulau astfel din mâna domnului Borghida în mânacumpărătorului. O afacere reciproc avantajoasă.

Puteai găsi o carte bună şi la librării mai modeste, dacă acololucra un librar de profesie. Un asemena om de mare valoare a fost şidomnul Keppich, zis „Lexiconul viu”, care, cu o voce subţire, modestă,cerându-le aproape scuze ascultătorilor, povestea un roman întreg desprefiecare carte. Un asemenea om ar merita un monument. Oricum, pentrunoi a însemnat extrem de mult. Printre multe cărţi valoroase, îmi amintesccă de la el am cumpărat o primă antologie a liricii moderne, editată laHamburg. Aveam şaisprezece ani, când mi-a dat în mâna cartea princare i-am cunoscut pe Erich Kastner, Klaus Mann sau Erika Mitterer.Şi astăzi mă simt îndatorat acestui om blagoslovit de Dumnezeu, pecare l-am văzut ultima dată când avea deja 85 de ani şi era cufundatîntr-o carte a lui Lao Tze. Respira gândurile scrise, parcă ar fi fostaerul dătător de viaţă.

Şeful Librăriei Germane era Graser Konrad, care a fost unuldintre cei mai pricepuţi în domeniul manualelor şcolare. A fost şi unorganizator desăvârşit. A reuşit să alcătuiască o reţea de profesori şiînvăţători care-i făceau oferte, iar el le furniza în timp toate titlurilecerute. Ca un dirijor de mare orchestră, lucra cu tipografiile, cu legătoriilede cărţi. În această librărie lucra şi Fritz Hack, un mare cunoscător alliteraturii mondiale şi care comanda carte din toate ţările lumii. A adusastfel în Banat literatură universală, care nu se găsea în alte oraşe.Puteai să stai de vorbă oricând cu el despre H.G. Wells sau desprePaul Valéry, dar îl cunoştea şi pe Tamasi Aron, care prin anii aceia apoposit la Timişoara. Duminicile pentru el au însemnat zile de muncăintensă. Atunci studia de-a fir a păr toate cataloagele şi prospectelesosite de la diversele edituri din ţară şi de peste hotare, iar lunea sepunea pe muncă: făcea comenzi ferme şi prompte.

Nu putem uita nici pe cei doi fraţi Staici, care au învăţat meseriade la domnul Legradi. Puteai să ceri orice carte sau orice notă muzicalăde la ei; pentru fraţii Staici nu a existat imposibilul, în câteva zile te-auservit după preferinţe. Pentru ei timpul sau oboseala nu erau o problemă,făceau totul de plăcerea meseriei, astfel, prin cunoştinţele lorprofesionale, întreceau pe mulţi alţi librari. Odată, un cumpărător a dorital II-lea concert de vioară al lui Beethoven. Unul dintre fraţi, cel mai

108

tânăr, cu nu zâmbet discret i-a răspuns în felul următor: - Domnul meudrag, din păcate marele Beethoven a plecat mult prea devreme dinaceastă lume pământească şi nu a mai avut timp să compună aceastăoperă, pe care o doriţi dvs. cu atâta ardoare. Poate vă consolez cualtceva, de exemplu cu Imperial!… ce să fi făcut oricine altcineva înlocul cumpărătorului? I-a mulţumit pentru amabilitate şi l-a invitat lacină. Ce timpuri! O tempora…

Dar să ne întoarcem încă un pic la domnul Legradi. Când l-amîntâlnit pentru ultima oară, librăria lui se destrămase. Tot ce avea eradepozitat într-o clădire de pe strada Huniade, ce dădea spre PiaţaDomnului. Byron era agăţat de gâtul lui Jókai, Nietzsche deasupra luiAdy, Goethe alături de Heine, iar o cărticică a lui Reményik Sandor sepitula pe lângă un morman de tomuri. Cărţile de succes ale lumii zăceauacolo, grămadă, uitate, spre sfârşitul anilor douăzeci, când crizaeconomică se declanşa din ce în ce mai ameninţător.

Domnul Legradi venea parcă obsedat spre acest depozit, însoţitde acelaşi câine, de culoarea alunei. Avea acelaşi trabuc aprins în colţulgurii. Cu voce stinsă murmura, holbându-se la vraful de cărţi: - Doamne,ce bine că nu autorii zac aici!

(Hans Mokka, Promenada amintirilor/ Temesvári tanú,Timişoara, Editura Excelsior, 1992, p. 14-15, 18-19, 73-77, trad. MariaPongracz)

109

TRAIAN LIVIU BIRĂESCU(1924-1998)

Într-o după-amiază de septembrie

Anul 1944, către sfârşitul verii, în primele ore ale după-amiezii.Aerul e încă încins, stăruie toropitoarea arşiţă a pustiei. Aici însă, peterasa cofetăriei Veneţia, e umbră. Suntem la Maria, dar locul încănu-şi bănuieşte celebritatea pe care o va dobândi peste câteva decenii.Nici noi nu ştim că Veneţia se apropie de zenit. Nu va trece anul şiproprietarul, un italian uscăţiv, cu păr negru cârlionţat şi cu un începutde chelie, înaintând curios dinspre ceafă, va trage obloanele şi se vaîntoarce acasă, în cetatea lagunelor. Pentru că Maria este un vad bun,nu peste mult timp se va deschide, tot aici, o altă cofetărie, de stat,fireşte. Acum, pe terasă, doar masa noastră e ocupată. Stau alături deprofesorul meu de franceză din liceu, René Brasey, şi de tata. Ei îşibeau tăcuţi schwartz-ul, cafeaua cu filtru nu se obişnuia încă laTimişoara; eu îmi mănânc cuminte îngheţata, italiană bineânţeles.Dinspre Elisabetin, cu un scârţâit de osii neunse, trece un tramvai gol.Ei îşi ridică ochii din ceşti şi îl petrec cu privirea. Pe cele două străzicare se încrucişează aici nu se vede ţipenie de om.

De când cu atacul diviziei motorizate germane care,retrăgându-se din Iugoslavia, voia să cucerească Timişoara, oraşul eaproape pustiu. Până mai ieri, de îndată ce se lăsa înserarea, începeasă se audă răpăitul armelor automate. Deunăzi învăţam la Dreptroman, sunt student, când pe fereastra larg deschisă s-a strecuratbâzâitul, atât de cunoscut, al motoarelor de avion, apoi peste un minutsau două, s-au ivit în cadrul ferestrei, ca pe un ecran, câteva avioaneStukas zburând în formaţie de luptă. Erau atât de jos, încât li se vedeaucrucile de pe aripi. Am fost atât de uluit încât nici nu mi-a trecut pringând să-mi caut un adăpost, să fug în pivniţă. De altfel, Luftwaffeîncă nu ne bombardase. A făcut-o doar peste câteva zile, după ceruşii au intrat în oraş. Au mai trecut câteva minute şi, de undeva, maide departe, s-au auzit exploziile bombelor. Pe la Remetea, aviaţiagermană încercase zadarnic să întârzie înaintarea coloanelor ruseşti

110

care se îndreptau spre Timişoara; intraseră în oraş cu o seară înainte,dar încă nu-i văzusem. Trăiam, de altminteri, o situaţie bizară, cu carenu ne putusem încă acomoda. Aliaţii de până mai ieri ne deveniserăduşmani, iar duşmanii, aliaţi. Aliaţii… un fel de a vorbi. Adevărul eracă, după câte auzisem, ne tratau ca pe o ţară cucerită.

Aşadar, stăteam tăcuţi pe terasa cofetăriei. Nu ştiam, pe atunci,că soarta noastră fusese hotărâtă şi încă pentru mult timp înainte, undevape ţărmul mării, într-un palat, odinioară al ţarilor, la Yalta. Petecul dehârtie mâzgălit de Churchill şi împins spre Stalin, pe postavul mesei lacare purtau tratativele, cum să-şi coordoneze Aliaţii forţele împotrivaGermaniei, pe noi ne-a aruncat în braţele ruşilor pentru aproape ojumătate de veac. N-au catadicsit să ne întrebe dacă ne place sau nune place.

Deodată a început să se audă un zgomot confuz încă, dar cese apropia treptat. L-am localizat imediat, venea de dicolo de pod, dinCetate. Aducea, şi nu prea, cu acela al unei trupe în marş. Nu semănaînsă nici pe departe cu bocănitul cadenţat al cizmelor nemţeşti, lovindtoate ca una singură caldarâmul. Profesorul Brasey şi tata şi-au pusceştile pe masă şi, nemişcaţi, priveau spre pod. Mai întâi a apărut unofiţer. Prea tânăr, iar bluza pe care o purta era desfăcută la câţivanasturi şi, pe deasupra, mototolită. Boneta, înclinată mult spre ceafă,lăsa să i se vadă părul cânepiu. După el, la câţiva metri, s-a ivit unsoldat purtând două steguleţe triunghiulare, unul roşu, celălalt albastru.În sfârşit, s-a văzut trupa. Îi priveam fascinat, căci erau primii soldaţisovietici intraţi în oraş. Înaintau încet, târşâindu-şi paşii, ca după unmarş lung şi foarte obositor. Cum treceau prin faţa noastră, amobservat că uniformele le erau murdare, pe ici, pe colo chiar cu câteun nasture lipsă. Nu ţineau cadenţa, mergând în pas de voie. Unii îşipurtau armele în cumpănire, alţii şi le aruncaseră pe spate, asemeneaunui toiag ce poartă desagă. Se vedea uşor că veneau de departe.Feţele le erau năclăite de sudoare, iar privirile lor, cel puţin aşa mi s-apărut, erau îndreptate spre nicăieri. Brasey îi fixa cu atenţie, fărăostilitate, dar şi fără simpatie. L-am văzut întorcându-se spre tata şispunându-i: „Priveşte, Traiane, trece Asia!”

111

O conversaţie în tramvai

N-a trecut vreme prea multă de când, într-o dimineaţă detoamnă, păşeam agale pe una din aleile parcului din Fabric. Eramîngândurat şi trist. Coborâsem cu câteva minute înainte dintr-un tramvaiaglomerat, ascultând, fără să vreau sporovăiala a două cumetre. Dealtfel, vorbeau tare, ca şi cum ar fi voit să fie auzite, să obţină o aprobareşi – poate – o complicitate. Subiectul convorbirii: copiii străzii. „Aştia,când se fac mari – a declarat sentenţios una dintre femei –, devin sauhoţi, sau criminali”. Nu-mi dau seama dacă cealaltă a voit să supralicitezesau dacă, într-adevăr, credea că găsise, în ceea ce îi priveşte pe copiiistrăzii, soluţia miraculoasă, piatra filosofală. „Ar trebui strânşi şi băgaţiîn mină, să muncească acolo!” a decretat ea. Nu m-am putut împiedicaşi am privit-o stăruitor. Era o femeie în pragul senectuţii. Legendelespun că bătrânii, dacă nu devin mai buni, atunci, cel puţin, ajung maiînţelegători. Cumătra din tramvai ţinea însă să dezmintă legendele. Nuera încă frig, dar se îmbrăcase destul de gros. Avea faţa rumenă,bucălată, era supraponderală. Nu suferise în viaţă de foame, asta sevedea bine, nu cred că se zgribulise vreodată în vreo cameră rece.Întrebuinţa, presupun, destul săpun, o irita, dacă nu chiar o scârbeamurdăria şi promiscuitatea micilor derbedei şi găsise soluţia miraculoasăsă nu-i mai vadă, să-i vâre în măruntaiele pământului.

Copiii străzii… una din grelele moşteniri ale regimuluiCeauşescu. Dictatorul – pe care, nu de mult, un specialist în ideinăstruşnice îl compara (auzi acolo) cu Ştefan cel Mare – interziseavorturile, mijloacele anticoncepţionale, inventase ruşinosul controlginecologic la care, de parcă ar fi fost nişte animale de prăsilă, voia săle supună pe românce. Copiii străzii sunt, în mare măsură, „decreţeii”lui Ceauşescu, cum s-au numit pruncii născuţi fără voia mamelor. Copiiabandonaţi, fugiţi din orfelinate sau de acasă, dintr-o familiedezorganizată. Biografiile lor incipiente? comprimat de durere, defrustrare, de neputinţă şi de ură, din păcate.

Evident, copiii străzii pun probleme grele, câteodată chiar cuneputinţă de rezolvat. Izbânzile, recuperările acestor mici dezmoşteniţiai soartei sunt puţine, eşecurile destule. Mai întâi pentru că resurselestatului sunt, în ceea ce priveşte întreţinerea micilor vagabonzi, limitate.

112

Nu li se poate da tuturor un adăpost şi o mâncare caldă. Unii dintre eipreferă să trăiască în mizerie, dar să aibă un surogat de libertate. Zic„surogat”, pentru că, mai întotdeauna, se adună în bande şi între eidomneşte legea junglei. Într-o zi i-am mângâiat creştetul unui astfel decopil. Avea părul lăţos şi soios. Şi-a ridicat spre mine ochii, carerămăseseră încă limpezi, ochi de copil. În privire i se citea mirarea şisuspiciunea. Oare mai fusese mângâiat vreodată? M-am întrebat şi amînţeles atunci de ce apelează cei asemenea lui la punga cu aurolac. Vorsă evadeze, fie şi pentru câteva clipe, dintr-o lume pe care o considerăostilă, vrăjmaşă nefericitei lor copilării.

Oraşul ca paradigmă şi parabolă

Până către sfârşitul adolescenţei, Timişoara a rămas pentrumine întruchiparea prototip a urbei. Mai târziu, prejudecata amintită s-aretras mai adânc în membrele subconştientului. Cuibărită acolo, stăruieîncă. Ce-i drept, văzusem de timpuriu, în copilărie, Bucureştiul. Dar elera altceva, capitala ţării. Pătrunsesem pe puntea unui vas de agrementîn rada Constanţei; intrasem, adică, într-un port. Ca cercetaş ammărşăluit pe străzile Braşovului, campând sub umbra înaltelor şiadunatelor turnuri ale Bisericii Negre. Gâtuit între Tâmpa şi Warte,burgul nu putea fi asemuit cu largile spaţii citadine de acasă. Un prieten,care a poposit la Viena, mi-a spus că metropola austriacă seamănă cuTimişoara. comparaţia nu era lipsită de temei, deşi e valabilă de-a-ndoa-selea. Pe ruinele cetăţii turceşti, topografii monarhiei Habsburg au plănuitun oraş după modelul celui de la ţărmul Dunării, acolo, evident, albastră.Ce este un roman? După unii, o oglindă de-a lungul unui drum. Ce felde drum? Poate al vieţii. După mine, romanul este un receptacol încare intră mirosuri şi culori, senzaţii, sentimente, gânduri şi amintiri.Când le vine vremea se orânduiesc într-o structură, mai curând cum levine lor bine, decât cum ne face impresia că le stăpânim noi, cei care leaşternem pe hârtie. Am în minte o suită de imagini, unele ipotetice, cares-ar putea închega într-un roman al Timişoarei. Aveam vreocincisprezece ani când am primit prima bicicletă. Înfipt ţanţoş în şeauavelocipedului am pedalat prin păienjenişul străzilor oraşului, dându-mimai bine seama cât de aparte era fizionomia fiecărui cartier. Iar oamenii

113

acelor vremuri (a trecut de atunci mai bine de o jumătate de secol)aveau aerul tihnit, paşnic, civilizat al unor Mitteleuropäer. În vremeastudenţiei, antrenându-mă pentru concurs la Dunăre, am parcurs Bega(apa era încă curată) de la intrarea în oraş, până la podul Modoş.Privite din mijlocul râului, în timp ce alunecam lent, clădirile îşi dezvăluiauo altă faţă. După ce treceam de Băile Neptun, malurile erau străjuitede sălcii. Trecând de pasarela de lemn, unde astăzi este podulMichelangelo, vedeam spre stânga, printre coroanele arborilor,împungând un cer neverosimil de albastru, turlele ascuţite, gotice, alebisericii catolice din Piaţa Bălcescu. Privite de jos în sus, de pe firulapei, podurile îşi desconspirau o arhitectură secretă.

S-ar putea scrie un roman despre o singură stradă, Doja,bunăoară. Când a sosit la Timişoara, un scriitor care a locuit pe aceastăstradă era atât de sărac, încât venea la Maria ca să consulte ceasulelectric al piaţetei care, pe atunci, încă nu bănuia că îşi va găsi un loc înistorie. Plecând de la Maria, după ce treceai de primul colţ, te găseai înfaţa casei unde, un timp, a locuit Ion Stoia Udrea. Avea o bibliotecăsomptuoasă şi îmi amintesc că am privit cu jind cotoarele negre, frumoslegate ale cărţilor. Mai jos, în ultimii săi ani, a locuit Aurel Cosma junior.Casa era a soţiei, pătrundeai prin spate, li se lăsase un antreu şi douăodăiţe. El, nepotul primului prefect român de Timiş-Torontal, fusesegonit din propria lui casă din cartierul Fabric. Mă întreb dacă nu s-arputea scrie un roman şi despre parcurile oraşului. De câte ori îl străbatpe cel de lângă Băile Neptun, privirea mi se ţintuieşte pe un pâlc deulmi. Cândva erau acolo nişte bănci. Într-o seară, neverosimil deîndepărtată, aparţinând parcă unui timp ireal, am sărutat acolo, pentruprima dată, o fată…

Timişoara… ispita unor romane posibile.

(Traian Liviu Birăescu, Jurnal apocrif, Timişoara, EdituraMarineasa, 1999, p. 68-70, 81-82, 148-149).

114

LIVIUS CIOCÂRLIE(n. 1935)

Un burgtheater provincial

33. „Mai sunt încă două săptămâni până la întoarcerea noastră laTimişoara. Tii! Ce rău îmi pare că nu sunt acum acolo, în curteanoastră – Piştunocul şi Brudunocul trebuie să se joace grozav, ticăloşii,şi nici nu se gândesc că mă plictisesc aici. Acum e vremea cea maibună de baie – anul trecut plecam de la 9 numai în slip şi mergeamaşa pe străzi de se uita lumea după noi până la Beghei. Ce s-a maichinuit Pişti până m-a învăţat să înot şi amândoi până l-am învăţat peBrudi – dar cum o luăm toţi trei de la podul de lemn şi lipa-lipa, cândpe burtă când pe spate, înotăm până la „Sindical”. Când ieşim din apăşiroind şi sleiţi, facem nişte mutre grozave şi ne pare rău că nu sevede pe noi cât am înotat. Apoi pe la amiază ne întoarcem, negri caciuma, înfometaţi şi dansând desculţi pe asfaltul fierbinte. Cred căera chiar acum un an când am întârziat şi toate mămicile ne-au certatde răsuna curtea în lung şi în lat, spunând că nu ne mai dau haleală şinu ne mai primesc în casă: ce amărâţi ne-am suit atunci pe acoperişulde la vecini şi ce le mai înghiţeam la dude până ne-am umplut stomacul,până ni l-am stricat – şi cum o întindea câte unul, grăbit mai să cadădin pom şi cum se suia înapoi victorios şi lest! Era şi Bubi pe atunci cunoi – ce păcat că s-a dus. Bubunocul venea spre ghinionul lui şi el cunoi la baie: să fie doi trei ani de când am mers toţi patru şi am aleslocul cel mai nămolos din Timişoara să ne scăldăm: numai Pişti ştia săînoate pe atunci, ceilalţi ne bălăceam la mal şi ne agăţam de crengilesălciilor care se lăsau în apă. Apoi ieşeam afară şi făceam tot felul deprostii: Pişti avea chiloţii de la Piarişti roşii cu dungă albă, Brudi pecei galbeni cu marginile albastru deschis şi cu bretele le fel, eu pe ceinegri, iar Bubi n-avea deloc! Nu ştiu ce l-a apucat atunci pe Pişta darcând s-a luat odată după Bubi cu o joardă subţire care şfichiuia prinaer şi arzându-i câte una peste fundul gol, iar Bubuca fugind mâncândpământul şi urlând cât îl ţinea gura „Mámuca” parcă era în curte,ţinându-se când de o bucă şi când de alta şi uitând de toţi spinii care-l

115

gâdilau la talpă, şi cum Pişti, crud de nu se mai poate, nu-l maislăbea – ni se părea că nu se mai termină şi ne speriam şi râdeampână când Bubunocul care e chior bine a văzut la zece paşi de el ovacă spre care se îndrepta baş ca un taur cu capul în jos şi atâta s-asperiat că a preferat să stea locului şi să încaseze bătaia decât sămai facă un pas. Era aşa de caraghios că până şi Pişta s-a înduioşatde râs şi nu ştiu cum au făcut de s-au împăcat. Când ne întorceamîl convingeam toţi pe Bubu să nu zică nimic acas şi umblam printoate bălţile să ne răcorim tălpile fripte. Era simpatic Bubuca cuurechile lui enorme, şi cu ochii lui bolânzi şi mari – păcat că s-acărat la Salonta.”

„Ce fain era când mergeam toţi trei dimineaţa la lucru, Brudişi Pişti mai dormeau pe jumătate când treceam prin piaţa Lahovary,uşor trandafirie şi pustie. Ce fain era când ajungeam primii acolo şi,cu hainele alea mai proaste pe noi, ne aşezam în iarba udă şi aşteptamsă bată clopotele de la biserică ora 7 şi să vină domnul Maga. Eadevărat că primeam ceva piţule, dar nu de asta ci fiindcă eram aşade voioşi şi puternici când pocneam cu ciocanul cărămizile, fiindcăera aşa de bine când asudam împreună roată ca sălbaticii pocnind ,urlând prin praful roşu, înfocaţi, asurziţi – şi fiindcă eram noi trei. Laprânz aveam o pauză de o oră, apoi iară lucram până la 6 şi dupăaceea, he-pa, ne întorceam acasă ne spălam ne îmbrăcam frumos şio luam încetişor spre Piaţa Crucii. Odată când nu s-au uitat feteledupă noi (şi lui Brudi îi plăcea una nasoală mică pe acolo) şi când neîntorceam mâhniţi şi oţărâţi şi ziceam că toate fetele sunt pretenţioase,manierate şi ipocrite – am fost să ne terminăm seara la locul undelucram. Şantierul era pustiu şi era o tăcere frumoasă de vară cu stelemulte ca în august: ne-am întins pe iarba dâmbului şi Pişta a începutsă cânte cu inima sfâşiată la romanţe, una cu „dalbe policandre”, deabia mă ţineam de râs. Şi eu sunt îndrăgostit şi îmi era ciudă darromanţele astea prea sunt de tot! M-am întors spre Brudi să râdemîmpreună de Pişti, când colo îl acompania în surdină foarte emoţionat:„- Ce! M-am enervat eu, pentru o şuşă caraghioasă să facem pecavalerii nenorociţi? După ce-şi poartă nasul pe sus şi ne iau în şuturica pe nişte ştraţi tot noi să murim după ele!?” am încercat să le trezescdemnitatea dar cum nu păreau deloc convinşi, de furie le-am spus

116

câteva porcării cu saft despre fete să le mai treacă visele. A douaseară însă când am fost prima oară singur cu Ella uitasem de toate şimă bâlbâiam şi tăceam şi tăceam şi mă bâlbâiam până ne-a ieşit în caleca idee salvatoare o ţigancă cu flori: m-am repezit galant cică să-i iauun buchet (costa 1 leu 50), i-am dat 3 lei că n-aveam schimbat –zgripţuroaica mi-a pus în braţe două buchete şi a plecat; voiam să fugdupă ea dar Ella le-a luat pe amândouă cu un zâmbet încântat pe carel-am simţit ca un junghi în inimă: pleoştit, nu-mi ardea de nimic cândspunea că sunt frumos în poza de pe buletin. Şi când te gândeşti că-inumai o lună de atunci!”

„Iar a plouat toată ziua şi iar am stat tolănit în pat gândindu-măla Timişoara. Mi-am adus aminte de când eram mici de tot, când maiera şi Bubi cu noi. Într-o seară de toamnă am întins-o toţi patru la unfilm după Jules Verne: era la un mozi mic în Cetate, „Atlantic” parcă îispunea şi râdeam când am cumpărat biletele: apoi, când s-a făcutîntuneric ne-a cuprins aşa o mândrie de fapta noastră că de neastâmpărşi joacă tot voiam să ne schimbăm locurile. Noi am fost cei patru eroidin film de pe insula misterioasă, doi câte doi mai apropiaţi: eu stăteamlângă Bubi – el era cel mai fleţ şi cel mai pasionat după „oaţă-bol”(cum îi zicem noi la football) şi puţin sonat; Brudi şi Pişti sunt mai activi,mai ocupaţi de tehnică, mai ioaşi. Dar când am ieşit afară în brumauşoară toţi eram îngroziţi de ora târzie şi de cearta pe care aveam s-oprimim, şi ne grăbeam cântând.”

„Încă zece zile până la plecare: o aştept din toată inima.Dimineaţa a fost mai frumos şi am fost la biserică: îmi place că e totcatolică la fel ca la noi, în Elisabetin. După masă a plouat vreo douăceasuri, apoi am fost să culegem smeură şi ciuperci. Ne-am culcat laora 10. Noaptea furtuna izbucneşte din nou. Era ca pe vremeabombardamentelor în pivniţă sau în adăpost, când toate muierile ţipauiar noi zburdam veseli: în întuneric ne trăgeam de haine şi imitamexploziile şi sirena şi ne certam până dimineaţa când aşteptam să setermine somnoroşi şi zgribuliţi ca nişte pui de cioară, dar veseli şisticlind încă… Parcă erau mai simpatice bombardamentele de zi, înamiaza mare când alarma ne-a prins pe toţi în cadă la soare după cesăpasem toată dimineaţa la tranşeu: cum fugeam ca paparudele princurte chiorându-ne după avioane, goi puşcă, ţopăind prin spini şi chiţăind

117

de fiecare dată când observam pe cerul portocaliu săgeţi de argint –iar mămiţicile noastre urlând pe la ferestre, fugind după noi, chemândajutor, plângând că suntem prea „chiciké” să murim – ce mai, eraun circus în toată legea… Sau când ne scăldam în Timiş şi înotampe spate cu capul aproape scufundat în valuri şi ţărmurile se depărtauireale sub cerul auriu,aproape aţipisem tocmai când picau parcă dinsoare două bombe: le-am simţit venind spre mine şi am întinsmâinile spre ele să le prind, când au explodat mai încolo, pe unde nelăsasem hainele.”

„Toate au început la balul mascat de astă iarnă care s-aţinut la Loti (sora lui Brudi) şi unde au venit toate fetele şi băieţii dinclasa lor. Pişti care era deghizat în unguroaică şi eu în paşă eramrespectiv cu doi şi cu un an mai mari ca ei şi eram singurii străini(cu Brudi, deghizat în paj, dar care era prea mic). În seara aia ne-amîndrăgostit amândoi pentru prima oară, eu de Adriana care eraîmbrăcată roşu şi negru în drac, iar Pişti de Marieta care eraturcoaică. Ce-am ameţit în seara aia de lumini, de dans, de timiditateşi de sărutări. Cu capul plin şi sonor m-am culcat pe la 12 şi toateluminile se învârteau cu clinchete de cristal în jurul chipului Adrianei.Mi-era o sete din toată fiinţa, o tulburare grea şi minunată de visuri…– inima mi-a bătut toată noaptea ca un clopot de Paşte, gura erapustie dar ochii erau o apă limpede… Când m-am trezit pe la 10(era în vacanţa de Crăciun) eram frânt şi o nostalgie fără nume îmiobosea sufletul. Priveam pereţii cenuşii şi prin fereastră ploaiamăruntă şi crengile goale care se zbăteau şi chemau în geam. Cerulera jos şi totuşi luminos, parcă plângea cu lumină şi tocmai îl priveamcând a venit Pişti la mine. Am început să vorbim de ieri şi Piştisimţea exact ca mine numai că pentru Marieta. Am stat toatădimineaţa la fereastră analizând ceea ce pe atunci nu puteam şifrângându-ni-se inima. A doua zi am mers seara când ieşeau de laşcoală să le vedem… când colo Marieta era un dop de i-a trecut peloc Piştinocului amorezeala, dar Adriana mi-a plăcut până în mai:am făcut cu clasa lor excursii la Pădurea Verde, partide de ping-pong la Vera şi de multe ori seara plimbări. Dar băieţii lor aveau şiei o bandă şi ce ne-am mai bătut că le plăcea şi lor Adriana, Lote,Jana; de obieci mâncam bătaie că eram mai puţini şi mai patzări –

118

eu cu Brudi regulat ne întorceam cu vânătăi - , dar mă gândesc maiales la seara aia când de o săptămână învăţasem toate figurile dejiu-jitsu dintr-o carte până le-am prins şpilu şi am plecat siguri denoi în căutare de aventuri; când i-am văzut la capătul pieţii, de dupăchioşc, ne-am dat ultimele sfaturi… dar până să punem în aplicarenoile fiţe am luat o mardeală grozavă (chiar şi Pişti a fost bătut măr).

Apoi primăvara Pişti s-a îndrăgostit de Jana care e tot în clasaaia şi puţin mai târziu, cum era şi normal, eu de verişoara ei, de Ellacare e cu o clasă mai mică, – şi au început peripeţiile din Piaţa Crucii.Ella era mai mică, brună, agilă şi cu privirea sfredelitoare. Jana e blondă,frumuşică şi mai planturoasă. Poate că nici nu ştiu că ne-am îndrăgostitde ele, deşi le-am scris şi apoi ne-am căit de mama focului nişte declaraţiicaraghioase de amor veşnic în „oracolul” lor. Ar fi culmea! Al doilearând de amorezeală a fost parcă şi mai puţin norocos.”

[…] „Timpul a început să se însenineze. Dimineaţa am stat înspatele casei fumând două ţigări pe care le-am şterpelit ieri de ladomnii prea absorbiţi în discuţii. Aici grădinile sunt în pantă şi coboarălungi şi strâmte parcă le vezi din avion până jos la pârâu. Ghinionul ecă atunci când bat lobda şi o mai scap se duce naibii la vale, iar atuncicând ca azi dimineaţa plonjez după ea ma julesc şi… tot n-o prind, serostogoleşte până în apă unde nu se mai opreşte decât la stăvilar. Denevoie mi-am îmbunătăţit controlul balonului şi când o să mă întorc laTimişoara o să joc grozav dribli: terenul din curte e totuşi mai bunchiar şi ăla din gang cu tot praful, nu era bai decât când zbura mingeapeste gard şi tot săream după ea până se supărau vecinii. Odată Brudişi-a rupt pantalonii fiindcă odată cu lobda mai adusese de la vecini şinişte caise şi credea că l-a văzut; atât s-a speriat că apoi tot lufta iarcând a nimerit o dată drept în geamul lui Babada, aoleu! Armaş nenicare are ceva la inimă şi tocmai îşi făcea siesta ne-a făcut un cravalformidabil iar săracu Brudi a primit seara de la tatuş o bătaie extrawurştale cărei rezultate sonore le ascultam noi ceştilalţi trei din curtecomentând şi râzând fără pic de remuşcare. Ce să-i faci dacătotdeauna pe la ora două când toată curtea doarme mai sănătos neapucă cheful de joacă; vara cum mai sosea Bubunocul sub fereastramea imediat ce scăpase şi cum mă chema cu vocea lui nătângă şiinsistentă „Pu-u-i-iu” încetişor ca un motan jeluindu-se, iar eu coboram

119

şchiopătând de ieri şi mândru că am bandaj să-i ardem un „oaţă-bol”.Eu aveam nişte ciorapi speciali din piele pe care mama mi-i ştrapeazăîn fiecare săptămână şi înjuram ca un adevărat fotbalist. SărmanulBubi, numai sudălmi a învăţat de la mine pe româneşte, dar când îizicea „Mă-ta mea a plecat de acasă” ne repezeam nebuni şi trăgeamla poartă şi driblam şi plonjam până se întorcea mamuca lui cu nelipsitul„Ui lé Bubuca, că ai transpirat”, sau până se pocnea Bubu de ocărămidă şi urla să scoale toată lumea. Când a tras un şut drept într-un pietroi pe care l-a confundat cu mingea de dârză, a rămas o clipănăuc cu capul lui mare şi tuns, cu ochii cât două cepe şi cu urechilede elefant bălăbănindu-se – apoi s-a aplecat neliniştit şi cum tot nuvedea nimic s-a aşezat în fund şi şi-a adus cu mâna picioruşul până ladoi centimetri de nas şi când a văzut sângele abia că a început săzbiere ca o vită înjunghiată şi să alerge în salturi ca un kangur lamamuca! Amândoi eram unul mai miop decât celălalt şi când pierdeamlobda prin tufişuri o căutam ceasuri întregi până venea Pişta şi ne-oarăta imediat.”

[…] „Astăzi am şterpelit o pungă de bomboane şi gumă demestecat americană de la doamna Ţeicu. Cum mă plictiseam puneamguma de mestecat în gură şi parcă timpul trecea mai repede. Era grozavde cald şi sătul stăteam cu burta la soare şi îmi închipuiam ce mutră osă facă doamna Ţeicu. Apoi am aruncat cu grijă punga în pârâu: nu mămai las eu prins ca la Timişoara când am şterpelit soneria de la „biţicli”.Ce lovitură măiastră a fost! Brudi stătea de gardă la un capăt al ganguluieu la celălalt iar Pişti demonta. Şi atâta folos am avut că după ce ne-ausperiat că au luat amprentele digitale (şi noi am crezut!) am dus-o laloc. În schimb la cofetărie am fost mai şmecheri când am comandat la„Maria”două părţi de doboş-toartă pe terasă şi după ce le-am înfulecatam fugit mâncând pământul până la Poli tot crezând că s-a luat dupănoi cofetarul ăla gras şi negricios.

Seara am făcut o plimbare de adio, căci mai multe familii mairămân aici câtva timp. În sfârşit ne-am luat rămas-bun de la ei într-unmod mişcător (pentru mine nu prea a fost mişcător) şi ne-am întorsacasă. Mama a cumpărat afine să le bage în rom – ce o să ne mairugăm la iarnă de ea să ne dea un păhărel, şi ce o să-l mai lingem pefund după obiceiul nostru şi o lăudăm să ne mai dea. De altfel mâine

120

plecăm şi poimâine dimineaţă mintunaş sper să facem ceva prin curte.Îmi pare bine să-i văd dar n-aş recunoaşte nici mort. Închei acestjurnal tocmai când mama mă cheamă probabil a şasea oară să vin s-oajut la bagaje.”

(Livius Ciocârlie, Un burgtheater provincial, Bucureşti,Editura Cartea Românească, 1984, fragmente, p. 295-304)

121

IOAN HOLENDER(n. 1935)

Copilărie şi tinereţe la Timişoara: 1935-1948

M-am născut la 18 iulie 1935 în locuinţa noastră, fiindcă peatunci doar copiii din familiile sărace se năşteau la spital; cei înstăriţiveneau pe lume acasă, ajutaţi de moaşă şi de medic.

Strada pe care locuiam atunci era şi mai este şi acum unadeosebită. De o parte sunt case şi vile, de cealaltă e Parcul Rozelor, unparc minunat. Lângă el e Bega, un râu care curge chiar prin centruloraşului Timişoara (în ungureşte Temesvár, în nemţeşte Temeschburg).După nume ştiai din cine e formată populaţia: români, unguri şi şvabi.Multilingvismul era la fel de natural şi de la sine înţeles ca şi convieţuireaacestei populaţii variate. Capitala Banatului a fost recucerită de substăpânirea otomană în 1716 de către Eugeniu de Savoya, întegrată în1718 Imperiului Habsburgic, ridicată însă la rangul de oraş liber regescde către Iosif al II-lea. După Revoluţia din 1848 Banatul, alături deVoivodina sârbească, este din nou subordonat direct Vienei până în1867, când se semnează compromisul austro-ungar. De la această dată,până la 1918, Timişoara face parte din Transleitania (partea de est aImperiului Austro-Ungar), subordonată fiind Budapestei. După primulRăzboi Mondial, în urma Păcii de la Trianon, în 1918 devine partecomponentă a României. Ce se întâmpla pe vremea aceea în Românianu se deosebea de ţările din Occident – diferenţa dintre ţările „estice”şi „vestice” nu era atât de pregnantă ca astăzi; erau două ţări înEuropa – o Europă mai apropiată, mai unită decât cea de după războişi decât acum.

În 1851 trăiau la Timişoara 8.775 şvabi, 3.807 români, 2.346unguri, 1.701 sârbi şi 1.551 evrei. În 1992, 140 de ani mai târziu, în zonăse găseau 561.200 români, 62.866 unguri, 26.722 nemţi, 14.856 ţigani şicam 13.000 evrei. Din Banat provin Nikolaus Lenau şi Béla Bartók, iarîn oraşul meu s-a născut Károly Kerény. Tot acolo au concertatJohannes Brahms, Joseph Joachim, Pablo Sarasate, Pablo Casals şiEdwin Fischer, iar Bruno Walter era, la 22 de ani, capelmaistru, dirijând

122

la Timişoara, între 1 februarie şi 10 aprilie 1898, printre altele,Trubadurul, Paiaţe, Ebreea, Hughenoţii, Cavalleria Rusticana,Evanghelimann, Lohengrin. Ziarul „Temeswarer Zeitung” din 7februarie 1898 scria: ”În primul rând trebuie să-i mulţumim tânăruluicapelmaistru Bruno Walter care se dovedeşte a fi un dirijor genial, unmuzician cu o mare înzestrare artistică.” Timişoara a fost prima scenăaustriacă unde s-a jucat Trubadurul lui Verdi în traducere germană. În1855 acelaşi ziar scrisese: „Să nu spui nimic despre Trubadurul luiVerdi, ar fi de fapt lucrul cel mai indicat”. Şi Timişoara şi-l avea peHanslick al ei.

Faimoasa subretă vieneză Pepi Gallmeyer şi-a început carierala Teatrul German din Timişoara, la fel ca şi, în 1851, cunoscutul Adolfvon Sonnenthal. Khatarina Schratt, actriţa preferată a împăratului FranzJosef, cea care i-a fost alături în ultimii ani de viaţă, a jucat de asemeneaaici în 1885.

Oraşul era marcat de stilul Sezession, din punct de vederearhitectonic Timişoara semănând mai degrabă cu Ljubljana, Zagreb şiBrno decât cu oraşe mari ca Viena, Budapesta sau Praga. A fost primuloraş european iluminat stradal, curentul fiind produs de o centrală proprie;modernizarea din punct de vedere tehnic era evidentă, ca şi la Cracoviasau Cernăuţi.

Numită şi „mica Vienă” din cauza orientării sale culturale, pânăla cel de-al doilea război mondial Timişoara se remarcă printr-o societateformată din români, unguri, nemţi şi evrei are trăiau în pace avândfiecare clădirile sale reprezentative: impunătoarea catedrală ortodoxă,bisericile protestante şi catolice – cea mai frumoasă fiind aceea a luiFischer von Erlach – şi trei sinagogi, două mari şi una mică pentruevreii ortodocşi.

Pe atunci credeam că Timişoara era din punct de vederecultural mult peste Capitală, ceea ce, văzut superficial, părea destulde adevărat, deşi cauza era mai degrabă poziţia est-vest şi evoluţiaistorică diferită, Bucureştiul fiind dominat de influenţa bizantină,grecească, apoi, după 1900, de cea franţuzească, iar Timişoara şiBanatul, de cea austro-ungară.

Împărţirea Timişoarei în cartiere provine din timpul monarhieişi s-a păstrat până azi, numele fiind preluat şi în română. Primul se

123

numeşte Cetate, al doilea Fabric, al treilea Elisabetin, după ReginaElisabeta, al patrulea Iosefin, unde se afla şi fabrica tatălui meu şi undeîmi petreceam o mare parte din timp.

Când m-am născut eu, strada respectivă purta numelepoliticianului Petre Carp, o personalitatea de seamă din a doua jumătatea secolului al XIX-lea. Strada şi-a tot schimbat numele în funcţie deraportul dintre forţele politice; în funcţie de asta ne-am mutat şi noidintr-o casă în alta.

Parcul Rozelor, cu vazele de piatră mari cât omul şi cu deseneîn relief, mai există şi acum şi pe cât mă impresionau când eram mic,tot aşa îi impresionează astăzi pe copiii mei. Dimensiunile şi ciudăţeniaacelor vaze, în raport cu a căror înălţime era verificată şi creştereamea, sunt o parte esenţială din amintirile legate de copilărie.

Bega avea o influenţă covârşitoare asupra vieţii de zi cu zi –un râu care trece prin mijlocul oraşului stimulează înclinaţia spre naturăa unui tânăr. O amintire importantă din acele vremuri e scăldatul în râu;cred că nimănui nu i-ar trece azi prin cap să facă baie în apa asta. Nicinu sunt prea sigur că din cauza murdăriei de acum – tare mi-e că peatunci era şi mai şi –, ci fiindcă pe vremea aceea nu se punea problemasă nu faci baie într-un râu murdar, adânc, îngust şi care curge lin.Mi-aduc aminte că pe ambele maluri trăiau nişte animale cărora noi leziceam „castori”. Pe atunci, malurile nefiind betonate, exista o lumeanimală care nici nu ne inspira, nici nu ne speria: „castorii”, poate bizamisau vidre, şi şobolanii făceau parte din realitatea vieţii. Adevărul e cănici nu prea ştiam să fac vreo deosebire între aceste animale. Mergeamcu mama acolo şi învăţam să înot, cu o tobă mare argrintie fixată pespate. Exista doar un ştrand propriu-zis, Igiena. Acolo am picat odatăîn apă, fără tobă, şi nu m-am înecat: din ziua aceea am ştiut să înot.

Grădiniţe nu erau – cred că nu exista o astfel de instituţie – niciprivate, nici de stat. Aveai o „Fräulein” care se ocupa de copil, ceea cenu era un lux: aşa era obiceiul. N-aveam o casă propriu-zisă, singuri:locuinţa noastră avea patru camere mari şi un balcon. Una din ele eracamera mea de copil.

Nu numai amintirea transfigurată îmi spune că era o viaţă fărăgriji. Îmi amintesc mersul la cimitir, duminicile, la părinţii tatălui meu,cam până la vârsta de zece ani. N-aş putea spune că mă duceam cu

124

plăcere; era o atmosferă deosebită, care astăzi este şi mai intensă – şiacum merg cu plăcere, mormintele sunt invadate de vegetaţie şi nu lepoţi deosebi decât cu mare greutate, dar piatra de mormânt a bunicilormei o găsesc mereu. Cimitirul evreiesc din Timişoara se află la margineaoraşului, de-a lungul unei străzi cu trafic intens şi ocupă o suprafaţăîntinsă. Clădirea unde se află încăperea catafalcului este veche de pesteo sută de ani şi pe din afară arată foarte neîngrijită, cu tencuiala căzută.Dar totuşi, majestuoasă, înfruntă timpurile şi mie îmi lasă o impresie deeternitate. Moartea nu-mi spunea nimic. De fapt, nu m-am întâlnit cuea niciodată, în afară de moartea unui unchi care fusese dus la cimitir,pe catafalc: atunci am văzut prima oară un mort. Aveam cam 14 sau 15ani, m-a tulburat foarte tare şi mi-a fost teamă să mă apropii. Şi în ziuade azi simt la fel. […]

Tatăl meu, Anton, era ceea ce se numea pe atunci un fabricant,aşa cum e descris în literatura austriacă de către Schnitzler sau Polgar.Astăzi, un fabricant este un mare industriaş; fabrici mici cum erau celede atunci, nu mai există. Dacă tata a avut bani, nu ştiu. Ştiu doar că nuduceam grija zilei de mâine. Avea o fabrică de oţet şi marmeladă.Combinaţia poate părea ciudată, dar din mere poţi face şi oţet şimarmeladă. În catacombele fabricii erau mereu cantităţi enorme demere din care se făceau şi una şi alta.

Proprietarii fabricii erau trei: tata, fratele lui, Paul, şi unchiullor. Pentru mine ea constituia punctul central, reprezenta atracţia şimisterul; îmi plăcea să merg acolo, eram atras de tainele ei: cum amspus, pivniţa imensă plină de mere, podul misterios, fascinaţia butoaieloruriaşe, înalte de zece metri, deasupra cărora se rotea o elice de lemn.Acolo se transforma vinul de mere în oţet. Era mereu mare agitaţie: sevor atinge cei 9 % obligatorii? Veşnicul miros de oţet, impregnat înhainele şi costumele tatălui m-a urmărit toată copilăria. Pe atunci fabricami se părea imensă; azi ştiu că era destul de mică. În prezent nu maiexistă. Clădirea a fost parţial dărâmată, în pivniţa cea mare s-au construitcamere, în care, ca în toată zona, locuiesc acum ţigani. Când am fostacolo, la începutul anilor ’90, m-au înconjurat deodată familii întregi, cuo droaie de copii, dar nici unul nu ştia ce fusese odată pe locul acela,nimeni nu auzise de numele „Fructus”, aşa cum se numise fabrica tatei,pe Splaiul Tudor Vladimirescu, lângă Bega, în Iosefin.

125

Aveam o căruţă cu doi cai şi un grajd, unde îmi plăcea să stauşi să admir caii. Nu pricepeam deloc cum pot ei să doarmă în picioare.Eram mândru când căruţa noastră cu birjarul Binder trecea prin oraş.Bineînţeles, în fabrică nu era nimeni bine îmbrăcat; şi tata purta unhalat gri; de aici mi se trage simpatia pe care am păstrat-o până astăzipentru îmbrăcămintea de lucru. Aşa se explică încercarea de a introducehalate în anumite departamente ale Operei, intenţie ratată peste tot, cuexcepţia conducerii arhivei de partituri.

Tata avea în „bureau”-ul său un revolver, ceea ce pe mine măimpresiona teribil. Fabrica nu avea maşini, aşa că tata se deplasa cubirja. Existau şi taxiuri. Probabil de aici mi se trage astăzi refuzul de a-lfolosi, pentru mine însemnând un lux inutil. În primii ani, la Opera deStat din Viena, mi-am ieşit din fire când mi sa pus în faţă prima facturăde taxi. Între timp au aflat toţi şi nimeni nu mai îndrăzneşte: mai degrabăînchiriază un Concorde. Pentru asta aş avea mai multă înţelegere.

Au fost timpuri bune, cum se zice; în 1935 strigoii careîncepuseră să bântuie în Europa încă nu ajunseseră la noi. România eraregat, regele juca un rol important, iar eu eram un copil dintr-o familieburgheză, ocrotit până la vârsta de 6 ani. Strigoii începeau să se apropie.Veneau vremuri agitate. Era ceva tipic pentru ţările din Balcani catensiunile politice să se manifeste cu mare repeziciune în viaţa de zi cuzi, mult mai repede decât în Europa Centrală.

Căutarea identităţii şi sciziunea în anii de formare, viaţa zilnicăsub semnul a trei identităţi diferite au fost esenţiale şi decisive în evoluţiamea. Una dintre aceste identităţi era determinată de legătura cu părinţiimamei mele. Bunicii erau consideraţi mari burghezi, înstăriţi şi mai susplasaţi în ierarhia socială decât tata, pe ai cărui părinţi nu i-am cunoscut.Bunicul din partea mamei, Eugen Dornhelm, era o personalitateimportantă şi cunoscută la Timişoara, comerciant de textile, om bogatcu vilă, piscină şi cu un mare magazin, „Socotex”, cu stofe englezeştide calitate, chiar în centru, lângă Operă. Şi eu ştiam că bunicul eraconsiderat avut, o persoană deosebită. Bogăţia şi-a dobândit-o în urmacrahului economic din 1929, când conducerea României a hotărât să-iierte pe cetăţenii români de datoriile externe. Bunicul şi-a plătit totuşidatoriile şi aşa a devenit singurul timişorean care primea în continuarestofe din Anglia. […]

126

Fiecare vineri seara şi marile sărbători evreieşti le petreceamcu bunicii. Erau însă numai ocazii speciale. În ceea ce priveşteidentitatea mea scindată, bunicul reprezenta pentru mine evreitatea cucare nu mă identificam nicicum, nici pe dinăuntru şi cu atât mai puţin pedinafară şi care nu mă atrăgea deloc. Atras mă simţeam de românitate,mai ales în privinţa prieteniilor. În familie eram considerat „românul”;cu mine bunicul vorbea româneşte, destul de stâlcit şi cu un uşor dispreţironic. Bunicul se născuse la Bratislava, de vorbit vorbea nemţeşte –asta era limba obişnuită în afaceri – şi ungureşte. Literatura maghiarăera la loc de cinste. Petöfi şi Ady Endre erau idolii lui. Poezii, cărţi, unlexicon în 24 volume legate în piele imprimată cu litere aurii, RevaiNagy Lexikon – şi azi mi-aduc aminte de ele. Din punct de vedereistoric se considera ca aparţinând maghiarimii din monarhia austro-ungară, şi nu ungurimii naţionale.

A doua identitate era determinată de părinţi. Cu tata, născut în1902 în Novi-Sad-ul iugoslav, nu aveam în anii aceia o relaţie specială –era mereu nervos, mi-era frică de el şi nu prea înţelegeam ce făcea,gândea sau dorea. Dar nici nu eram prea interesat sau curios să aflumai multe. […]

Mama mea, Magda, era mereu interesată de lucruri frumoase,era cultivată, absolvise şcoala Notre-Dame, fiind deci orientată sprefranceză, admiratoare înfocată a lui Napoleon şi a bonapartismului îngeneral. Îmi povestea multe şi mi-a trezit curiozitatea şi simpatia pentruliteratura franceză, despre care ajunsesem să am oarece cunoştinţe şidin care am reţinut până astăzi câte ceva. […]

Evreitatea nu mi-a marcat propriu-zis copilăria şi tinereţea, doarcă se mergea la sinagogă, şi nu la biserică. În puţinele dăţi pe an cândtrebuia să mă duc la sinagogă, de fapt în ziua cea mai lungă, YomKippur, şi de anul nou evreiesc, Roş Haşana, mergeam cam pe ascuns.Simţeam că astfel eram percepuţi ca diferiţi şi asta nu-mi plăcea. Acolotrebuia să fii cu capul acoperit, chiar şi în zilele când vremea de afarănu cerea aşa ceva; făceam ce făceam şi, pe drum spre Templul dinstarada Mărăşeşti, ascundeam pălăria, ca nu cumva să o vadă careva.[…]

A treia identitate marcantă, rămasă intactă şi care a supravieţuitîn pofida tuturor împrejurărilor, este cea românească. Cred că era

127

fascinaţia legată de latinitatea românismului, a romanicului, a sunetelorfrumoase şi sonore din limba română, atât de bogată în vocale, dar cusiguranţă şi influenţa unui trecut de glorie al poporului român, născutdin daci şi romani – aşa am învăţat, aşa am crezut şi aşa mai cred pânăazi. Naţiunea română, Regele şi patria, defilările de la 10 Mai, ziuainstaurării monarhiei, au fost pentru mine de neuitat şi aşa mi-au fosttransmise încă din şcoală. Voiam să aparţin acestei lumi. Şi aceastălume a fost pentru mine ţara cu oamenii dintre Dunăre şi Nistru şi totce cuprindea aceasta de la începuturile ei şi până astăzi. E posibil căastfel încercam să evadez dintr-o minoritate, lucru uşor de înţeles şidemonstrat ştiinţific: nimeni nu face parte din plăcere dintr-o minoritate,chiar dacă mulţi susţin contrariul. Toată atenţia mi-o dedicam copiilordin vecini cu care mă jucam pe stradă. „Ies în stradă” – asta acum nuse mai întâmplă. Dar pe atunci aproape că nu era trafic, nici maşini,nici pericole.

Atracţia pentru fotbal ca sport popular prin excelenţă a contribuitşi ea la această simbioză românească. Aşa că până în ziua de azi ceade-a treia identitate a rămas hotărâtoare, chiar dacă în interior m-ampăstrat în credinţa religioasă evreiască, apelând în momentele cuadevărat decisive ale existenţei mele, care în majoritate au fost celetragice, la aceste rădăcini crescute foarte adânc sub celelalte.

(Ioan Holender, De la Timişoara la Viena, Bucureşti, EdituraUniversal Dalsi, 2002, p. 229, trad. Magdalena Mărculescu. p. 15-27

128

SORIN TITEL(1935-1985)

Pasărea şi umbraI, (…)

Dimineaţa când să plecăm, calul acela bolnav al lui Meniţăabia se mai ţinea pe picioare. Aşa că el a rămas la oraş să vadă ce-i şicum îi cu calul, să-l ducă adică la un veterinar, şi noi ne-am întors cutrenul. Când să plece, s-a mai urcat în vagonul nostru o doamnă grasă.De mult ce-o alergat să prindă trenul era toată o apă. „Las’ că-i bine,doamnă, bine că l-ai prins”, i-a spus soru-mea Ana. Eu am şters cupalma locul înainte de a se aşeza ea, să nu fie cumva praf, şi ea mi-amulţumit tot oftând şi ştergându-se pe faţă cu o batistă din alea mari. Ovreme nici n-a putut vorbi, săraca, atât era de sfârşită. După ce şi-amai revenit ne-a spus că ea e preoteasa de la Coşava şi-a fost la oraşsă cumpere nişte celofan. I s-a terminat adică celofanul şi nu a maiavut cu ce lega sticlele cu dulceaţă. Numai că nu s-a găsit celofan întot oraşul – a început ea să povestească, şi dacă a început nici n-a maisfârşit degrabă – aşa că a luat pergament; pergamentul, după părereaei, e mai bun decât celofanul, e mai rezistent, nu se crapa uşor. Preoteasacea bătrână numai cu pergament leagă sticlele de dulceaţă, aşa selegau din bătrâni, pe vremea când nici nu era celofan, şi ei rar i s-aîntâmplat să i se strice vreo sticlă. Anul ăsta a fost multă zmeură, aşacă n-a răbdat-o inima să nu pună şi ea; mai mult ca să-i facă plăcerepărintelui, pentru el, că din partea ei pot să nu fie dulceţuri, ea, s-ocredem, pe cuvâtul ei dacă exagerează, nici nu le gustă. Dulceaţa apus-o împreună cu notareşiţa, în comun, şi la urmă au împărţit sticlelepe din două. „Cine e acum notar la Coşava? a întrebat-o soru-meaAna. Cel vechi ştiu c-a murit vara trecută; a avut o înmormântare, amauzit, tare frumoasă.” „Unul Meteş”, zice preoteasa. „Nu ştiu, n-amauzit”, zice atunci soru-mea Ana. „A fost el o vreme subnotar laMănăştiur”, spune preoteasa. „O fi fost, spune soru-mea Ana, numaică eu n-am auzit de el”. „Om bun, spune preoteasa, nu pot să spunaltceva, numai că vorbeşte foarte subţire, ca o femeie.” „Aşa vorbesc

129

unii, spune soru-mea Ana. Asta pentru că atunci când Dumnezeu le-adat glasurile, s-a întâmplat să mai greşească, de obosit ce-a fost. Aşas-a întâmplat că la unele femei le-a dat glas de bărbaţi şi la alţi oamenivoce subţirică, de muiere. Aşa a fost să fie… Da de însurat, îi însuratori nu?” a întrebat-o după aceea. „Ba, are nevastă, cum să nu, spunepreoteasa, a luat el pe fata mai mică a lui Lidner din Făget. Lidner, nuştiu dacă-l ştiţi, el e croitor de dame şi copii, are croitoria colţ cu Ocolulsilvic, cum intri în Făget pe mâna stângă, a patra sau a cincea casă…”Trenul s-a oprit într-o gară, a stat un minut sau două şi, după ce s-apornit iară, preoteasa a povestit şi ea mai departe, ce şi cum e cunotareşiţa cea tânără: „La reţete şi mâncăruri nu-i prea învăţată, danici nu-i bag vină, până acuma, săraca, tot prin şcoli mai mult a stat, afost elevă la maici, la catolici, nici n-a avut când învăţa. Notareşu directde la şcoală a luat-o. A văzut-o într-o duminică, el a ieşit de la restaurant,– a intrat şi el să bea un şpriţ, că altfel nu-i băutor – şi chiar atunci s-apotrivit să treacă fetele de la Notre-Dame, se întorceau de la biserică,şi când a văzut-o în rând, gata, s-a şi amorezat; după o lună au şi fostcăsătoriţi. Şi-a adus o servitoare cu ea, pe una Ghizi, numai că Ghiziasta nu ştia decât mâncăruri ungureşti, ea e de felul ei de la Iogosfoolvaşi îl ţine pe bietu notar numai cu papricaşuri. Or mâncarea lui preferatăe supa de găină; şi pe lângă asta e mort după găluştele cu prune. «Ams-o trimit pe Lili la preoteasa, i-a spus notareşu într-o zi lui părintele,s-o înveţe pe a mea să gătească şi mâncăruri de-a noastre». Mi-afăcut o adevărată plăcere s-o învăţ, mie, ce ştiu, nu-mi place să ţinnumai pentru mine… E tare scumpă, a spus preoteasa şi şi-a şterscolţurile gurii cu batista. Nici fata mea să fi fost, n-aş fi îndrăgit-o maimult! Cozile le poartă lungi şi pe spate, şi-s groase cât îi mâna asta amea, ne-a spus ea şi şi-a ridicat mâneca rochiei până la cot, să ne arateşi nouă cât de groase îi erau cozile… La început, am crezut că suntfalse, nici nu mi-a venit să cred că sunt chiar cozile ei. M-am contrazisşi cu părintele, el zicea că-s adevărate, eu o ţineam că-s false. Până laurmă am întrebat-o, şi atunci şi-a desfăcut părul să vedem şi noi cât ede lung, şi-i ajungea, să mă credeţi, până la genunchi. Pot să vă spun,că de când sunt, aşa un păr des şi cu firul gros n-am mai văzut…Duminica trecută i-am invitat la masă. Ar fi trebuit să-i chemăm mai demult, numai că n-am avut un servici de masă frumos, şi până l-am

130

convins pe părintele să ne cumpărăm unul dintr-un porţelan mai extra,n-am vrut să-i chem. Sunt oameni fini, nu poţi să-i serveşti orişicum.Vizite mai scurte, mai fără pretenţii, ne-au mai făcut şi altădată, i-ammai poftit din când în când, după-amiaza, la câte o vişinată sau la opartidă de table, da’ la un prânz atunci pentru întâia oară i-am invitat. I-amrugat să poftească după slujbă, aşa că mai întâi s-au dus frumos labiserică, l-au ascultat pe al meu cum slujeşte, şi numai după aceea auvenit toţi trei împreună. Pe părintele l-am rugat ca cel puţin de dataasta să nu lungească atât slujba, cum are el obiceiul. Mi s-au şi plânsoamenii din sat că-i ţine prea mult la biserică, nu le mai prieşte, duminica,masa de prânz. Ei – ziceau – s-au obişnuit cu popa cel bătrân; cândbătea de doiseprezece, părintele cel vechi era gata şi cu slujba; ajungeauşi ei la timp la mâncare, aveau toate cele un rost… De data asta, almeu m-a ascultat, a scurtat slujba atât cât a putut, cât l-a lăsat pe elinima; destul că n-a fost mult trecut de unu şi i-am văzut pe toţi treivenind. Supa, galbenă cum e aurul, îi aştepta în mijlocul mesei. Pâineaera proaspătă, chiar atunci am scos-o din cuptor; am acoperit-o cu unştergar, să se păstreze caldă, până s-or aşeza ei la masă. Mă uitam latacâmurile de argint cum străluceau, cred că de la nunta mea nu le-ammai scos, îţi luau ochii! Eram bucuroasă că mi-au ieşit toate cum trebuie,numai crema de la doboş s-a nimerit puţin mai zgrunţuroasă, asta dincauza zahărului, care n-a fost se pare prea fin, sau poate untul a fostmai vechi şi nu s-a legat, nu pot să-mi dau seama… Lili a fost foartedrăguţă, mi-a adus în dar o cruciuliţă binecuvântată, zicea ea, chiar dela papa de la Roma, o avea moştenire de la o bunică a ei. Noi ni-sortodocşi şi l-am întrebat pe popa al meu dacă pot s-o port, şi el a zis căda; tot domnu’ nostru Isus Cristos e şi la catolici şi la noi. Notaru mi-alăudat tăieţeii; mi-a spus că aşa subţiri nici maică-sa acasă – care emare specialistă – nu-i face. Părintele a trimis fetele în grădină după unardei iute, numai că ardeii aduşi de ele s-au nimerit să nu fie iuţi, ele nuse pricep să-i aleagă. «Las’ că mă duc eu, i-am spus popii, caut eu unuliute, că-i cunosc», şi am fugit repede în grădină. De grăbită ce-am fost,m-am împiedicat în pragul de la grajd şi m-am lovit la genunchiul stâng,cum am dat cu el de prag, nici acuma nu mi-a trecut durerea de tot.Ardeiul a fost tare iute; noi femeile nici n-am îndrăznit să-l atingem,numai popa şi notarul au servit din el. «M-aş mira, cu iuţeala asta, să

131

mai simţiţi gustul supei», a spus Lili, şi-a ridicat din sprâncene; notarul abăut un pahar, două mai mult decât trebuie şi-a început să cânte niştecântece porcoase, şi asta n-a stat frumos; casa noastră e doar locpreoţesc, nu-i potrivită pentru cântece din astea, mai fără perdea. Lilişi-a dat repede seama, că-i fată inteligentă; s-a aplecat la urechea luibărbatu-su, i-a şoptit o vorbă sau două, foarte încet, n-am putut înţelegece-i spune; dar ce i-a spus a fost bine spus: el imediat s-a oprit dincântat şi şi-a cerut scuze: «M-a luat şi pe mine gura pe dinainte», ne-aspus şi s-a roşit până la urechi. «Nu-i nimic, se mai întâmplă, grija astasă n-o aveţi, din partea noastră nu-i nicio supărare», i-a spus popa şi cuo mână şi-a acoperit căscatul; că el aşa-i, după ce mănâncă, întotdeaunai se face somn. «Eu zic că până la sarmale mai merge un şpriţ», a zisnotaru şi a ridicat paharul de pe masă ca să închine. «Pilule dragă, vezisă nu exagerezi», i-a zis nevastă-sa. «Da nu-i niciun necaz, zice popa almeu, până acum, doamnă, n-a fost nicio exagerare. Am avut eu grijă,fiţi dară liniştită». Şi după paharul ăla, notaru’ s-a abţinut într-adevăr. Edrept că a dat să mai ieie unul, dar atunci Lili a pus frumos mâna eimicuţă pe mâna lui, de zis nici nu i-a zis nimic altceva, şi el a şi înţeles;alt pahar, mă credeţi? n-a mai dus la gură în ziua aceea, măcar că austat amândoi până a început să se însereze. Atât de bine s-au simţit cănu le-a mai venit să plece…” Trenul a oprit iară, da’ de urcat nu s-amai urcat nime. De coborât, a coborât o pilăriţă, din alea care merg cuunt şi smântână la oraş. „Am cumpărat o icoană sfântă – a începutpreoteasa să turuie iară, după ce trenul a ieşit din gară – numai că măbate gândul să nu fie cumva catolică, că dacă îi aşa, nu cred să mă lasepopa s-o pun pe perete. Să v-o arăt şi dumneavoastră, poate vă pricepeţimai bine decât mă pricep eu, care-s de-a catolicilor şi care sunt de-alenoastre…” „Numai la catolici are Maica Domnului o roată în jurulcapului, la noi nu se obişnuieşte, aşa mi se pare”, a zis soru-mea Ana.„Îi prea roşie în obraz şi are şi buzele vopsite, nu cred să fie ortodoxă”,mi-am dat şi eu cu părerea. „De urâtă nu-i urâtă, numai, că-i drept, eprea roşie în obraz”, a zis soru-mea Ana. „Atunci, nu-i de-a noastră, azis preoteasa şi a oftat o dată lung, necăjită de târgul făcut. N-am vrutsă mă las fără icoană în dormitor. Pentru asta am cumpărat-o şi am dato groază de bani pe ea”. „Păi e casă preoţească, şi-a dat cu părereasoru-mea Ana. Nici nu şade frumos fără icoană sfântă”. „Am eu un

132

goblen – ne-a povestit preoteasa – care-i cu subiect religios; îl aratăadică pe Cristos, cum urcă pe drumul Golgotei şi cum îl împung pe laspate soldaţii cu suliţile… Numai că l-am pus în sufragerie, deasuprabufetului; e prea frumos, mi-a părut rău să-l ţin în dormitor, cu toate că-iun tablou sfânt”. „Asta aşa-i”, şi-a dat cu părerea soru-mea Ana.„Trebuie să fie un lucru vechi, din bătrâni”, am zis eu. „Îl am de la omătuşă, care tot preoteasă a fost, numai că acuma a murit…” Ne-armai fi povestit şi altele preoteasa, ce şi cum s-a întâmplat cu goblenul şicu mătuşa aceea a ei, numai că trenul a ajuns în staţia unde trebuia săcoboare; după ce şi-a luat rămas bun de la noi, a coborât repede, nucumva să rămână în tren. Era o gară mică, şi de stat n-a stat trenul maimult decât un minut; după ce preoteasa a coborât, s-a mai întors odatăcătre noi şi ne-a făcut semn; am mai putut vedea cum şeful de garăs-a apropiat de ea şi s-a aplecat să-i sărute mâna; trenul a făcut unocol, aşa că au dispărut amândoi, şi şeful de gară şi doamna preoteasă,nu i-am mai văzut. Am rămas numai noi în vagon şi l-am întrebat pe Iondacă nu-l doare cumva capul de atâta vorbă cât i-a fost dat să audă.„Oablă preoteasă”, a zis el şi a dat să râdă, dar mai mult a tuşit decât arâs. Numai că ochii îi erau tare veseli, se aprinsese în ei un fel delumină, şi când am văzut-o, m-am bucurat. Controlorul de bilete era deprin părţile noastre şi ne-a recunoscut. Ne-a întrebat dacă nu vrem sătrecem într-un vagon de clasa întâi, că e mai mult lărgământ. „Suntscaune moi şi te întinzi şi dumneata, aciule, un pic”, a zis el. „Nu, mulţam,i-a spus Ion. La ce să mă mai mut acuma, că nici aici nu-i rău. Numaifaceţi bine să închideţi fereastra aia”, a spus el, şi a arătat spre celălaltcapăt al vagonului. „Aş închide-o eu, dar s-a înţepenit şi nu se poate, i-a spus cu părere de rău controlorul. Haideţi la clasa întâia”, ne-a poftitel. „Mai bine cred c-ar fi să rămânem aici. Nu vrem să avem vorbe cunime”, a zis Ion. „Dacă vă dau eu voie, n-are cine să vă zică ceva. Eucomand”, ne-a spus controlorul. Aşa că l-a ascultat şi am trecut în altvagon. Ion s-a întins pe scaunele alea care erau moi şi îmbrăcate încatifea roşie.

Mirosea a praf de purici, şi la geam stătea un domn şi se uitape fereastră. „Eu sunt Drinca. Mă mir că n-aţi auzit de mine, ne-a spusdomnul de la fereastră; prin părţile astea eu am pictat toate bisericile;sunt cel mai renumit, altul mai bun ca mine nu se găseşte”. „Vă cerem

133

iertare, dar noi nu ni-s chiar aşa de umblaţi”, a zis soru-mea Ana. „Da,dumneavoastră, acuma de unde veniţi?” l-a întrebat ea pe pictorul celrenumit. „Ieri am avut o şfeştanie, am sfinţit biserica de la Lugojel şi deacolo vin”, ne-a spus pictorul, şi am văzut că abia apucă să nepovestească şi nouă cum şi-a petrecut el la serbarea aia mare. „Pevlădica cel nou l-aţi văzut vreodată?” ne-a întrebat, şi când soru-meaAna i-a spus că nu l-am văzut, pentru că noi nu suntem femei chiar aşade umblate, nici acuma n-am fi plecat de acasă dacă n-ar fi fost Ionaşa de rău bolnav, el s-a uitat la noi, aşa, ca la nimeni. „Păi, de ce faceţi,rogu-vă, umbră pământului ăstuia dacă nici pe vlădica nu l-aţi văzut?”parcă ar fi vrut să spună, da nu ne-a zis nimica şi atunci soru-mea Anal-a întrebat: „O fi om frumos, a zis ea, aşa s-a auzit la noi. Tânăr, căabia i-a crescut barba; numai că noi nu ştim, de văzut nu l-am văzut.”„I-au ieşit în întâmpinare oamenii cei mari din sat, şi o fată premiantăde la şcoală i-a spus o poezie scrisă de un advocat din Lugoj, ne-a spuspictorul. S-au cutremurat stăpânii lumii, la glasul blândului profet.Şi a fost o poezie tare lungă, dar ea a ştiut-o toată, nu s-a încurcat.Vlădica s-a aplecat şi a sărutat-o pe frunte.” „Trebuie că a fost tarefrumos”, a spus soru-mea Ana şi s-a arătat că nu mai poate de miratăce-i. „Eram mici, la primară, când s-a sfinţit biserica noastră, dar măcrezi că şi acuma ţin minte? aşa a fost de mândru. S-a ţinut şi atunciserbări din acelea mari. A fost şi corul din Zlatna, şi fanfara din Sinteşti,şi s-au întrecut amândouă”, a povestit ea. „Şi la Lugojel au fost fanfarele,cum să nu fie; şi după aceea s-a întins petrecere mare, au fost veniţinotarii şi învăţătorii, din cinsprezece sate. Şi nu numai notarii şi învăţătorii,ci şi alţi oameni însemnaţi. A fost şi prefectul, da’ el n-a stat la bal. Avenit cu maşina şi a stat numai cât a ţinut slujba; a schimbat două vorbecu vlădica şi după aceea a plecat”… A rămas aşa pe gânduri când şi-a adus aminte cât a putut fi de frumos. A dat să-şi aprindă o ţigară, dars-a uitat la Ion şi a stins-o, a aruncat-o pe fereastră. „Sunt obişnuit cuea, a spus Ion. Mie nu-mi face rău.” Atunci Ana l-a întrebat dacă eadevărat că vlădica are o drăguţă şi doi copii din flori, sau numai oameniii-au scos vorbe. Şi atunci el i-a povestit cum e cu vlădica şi câte drăguţeare. „La bal trebuie că a fost tare frumos. Or fi ales şi o regină abalului, că la domni aşa se obişnuieşte”, a întrebat soru-mea Ana şi eum-am mirat cât poate fi ea de nepăsătoare, de cum aude de distracţii.

134

„Au ales, de ce să nu aleagă, a zis pictorul. O ştiţi pe fata cea mică apopii din Mânăştur?” „N-o mai ştim, de când a crescut, de când s-afăcut domnişoară”, a zis soru-mea Ana. „O brunetă reuşită, trebuiec-aţi văzut-o pe la târguri, a spus pictorul de biserici şi a privit-o lung.N-aş putea zice însă că-i pe gustul meu”, a mai spus şi soru-mea s-aînroşit atunci şi s-a uitat pe fereastră, n-a avut încotro. „Gusturi şigusturi”, a zis ea în şoaptă, da’ aşa de încet, că pictorul, ca s-o audă,s-a aplecat în faţă. Şi după aceea, pictorul acela de biserici s-a pornitsă se laude în fel şi chip, n-a mai avut nicio măsură! Dintr-o cutie ascos nişte icoane şi se fălea că toate-s făcute de el. „Ce părere aveţi?Cum vi se par?” ne-a cerut el părerea. „Noi nu ne prea pricepem, a zissoru-mea Ana şi a lăsat privirile în pământ. Pe noi degeaba ne şi întrebaţi,noi ni-s tare neştiutoare într-ale de-astea…” „Pentru asta trebuie să aiun dar, ca să faci aşa ceva. Asta nu poate oricine”, am zis eu ca să-lmai îmbunez pe pictor, pentru că mi s-a părut că s-a întunecat la faţă.Miroseau cam urât, a clei, numai că nu puteam deschide fereastra, sănu-i fie curent lui Ion.

„Asta-i tot ce am făcut eu mai frumos”, ne-a spus după o vreme,şi de pe fundul lăzii a scos un tablou ceva mai mărişor. Eu am crezutcă-i Isus pe Muntele Măslinilor, pentru că era tare întunecat, nu sevedea mare lucru, dar el ne-a explicat că nu-i dintre cele bisericeşti. Sevedeau numai un fel de stânci şi când ne-am uitat mai bine, jos, lapoalele stâncilor ălora, am văzut curgând o apă neagră. Norii de pe certot negri erau şi ei, aşa că nu era altă culoare peste tot decât negru; dincauza asta nici nu mi-a plăcut, dar nu am zis nimica, să nu fac vreosupărare. Nu era nici o culoare aşa, mai frumoasă, puţin de roşu saupuţin de galben; ori cărămiziu. Când ne-am uitat mai de aproape, amzărit, ca prin ceaţă, o fată, gata să cadă de pe stânci – ori o fi vrut să searunce ea singură, săraca, în prăpastie, prea bine n-am înţeles, dar nicisă întreb n-am vrut. Avea o cămăşuţă albă pe ea şi părul îi era negru şidespletit ca la cele ce nu-s întregi la minte. „Asta e Ofelia”, ne-a explicatpictorul şi noi n-am îndrăznit să întrebăm cine o fi fost Ofelia aceea, şice-o fi păţit săraca, de vrea să se arunce în râu. Şi nici el să ne explicen-a mai avut vreme, că trenul a oprit. Pictorul a coborât şi el într-ohaltă, după ce şi-a luat rămas bun de la noi, mai cu părere de rău, darn-a avut ce face, a trebuit să coboare. Am lăsat uşa crăpată după

135

plecarea lui, să intre puţin aer curat. Şi după ce-a plecat el, soru-meaAna o început să râdă. Parcă o văd şi acuma cum stătea în dreptulferestrei şi se prăpădea de râs, sărea cămaşa de pe ea, toată se scutura,şi atunci aşa mi s-a părut mie că soră mai frumoasă ca a mea nu arenimeni pe lumea asta. Cu o mână îşi ştergea lacrimile care-i venisreă înochi, de atâta râs, şi cu cealaltă şi-a strâns mai bine basmaua pe cap. Aşai s-a părut ei, că om mai caraghios ca cel care a plecat nici că se află…

Sorin Titel, Pasărea şi umbra (roman), Bucureşti, EdituraEminescu, 1977, p. 38-51

136

AUREL GHEORGHE ARDELEANU(n. 1936)

Între cele două praguri

ORAŞUL 1E o duminecă după-amiază de iulie, ultimile case ale oraşului

au rămas mult în urmă şi drumeagul pe care înaintăm e străjuit de plopişi terenuri virane. Iar peisajul arăta aşa precum voi nota peste mulţi aniîntr-un vechi caiet: „Până-n zări umbrele plopilor se întind întunecate şilungi, foarte lungi, nespus de lungi, încât întreaga câmpie pare burtaunei zebre adormite care respiră rar, foarte rar, din ce în ce mai rar…”Ideea „fugii” la Paris mi-a venit în vara trecută (deja împlinisem 11ani!), după ce, răscolind prin mormanele de gunoaie şi lucruri de prisosdeşertate de atelajele primăriei în gropile din colonie ca s-o poată înălţaşi feri de inundaţiile care se abat asupra ei an de an, am dat, dinîntâmplare, peste un roman. Unul providenţial. L-am citit pe nerăsuflate.Eroul lui principal, amintit mereu batjocuritor de fosta mea învăţătoare,mie, care de când mă ştiu mă trezesc din senin opunându-mă gusturilorcelor din jur, mi-a devenit (acesta-i adevăratul motiv!), nespus de drag.Şi chiar înaintea sfârşitului lecturii mi l-am ales ca model de urmat înviaţă. Având, asemeni lui, vocaţia martirajului în sânge, acum, cu pumniiîncleştaţi şi sprâncenele strânse până la durere, păşesc hotărât privinddoar înainte. Spre Apus. Spre Franţa. Spre Paris. Mă urmeazăîndeaproape, în rol de scutier, verişorulul meu Sandu. Suntem la vârstacăutării idealităţii, a absolutul, şi amândoi am căzut de acord că Parisule acel tărâm al miracolelor, acolo orice îşi doreşte omul pe loc se şiîmplineşte. Iar să ajungi acolo, e o nimica toată. N-am luat cu noi hărţiori vreo busolă, căci ziua călăuză o să ne fie soarele, noaptea stelele,prin păduri o să ne orientăm după muşchii de pe scoarţa copacilor,râurile şi fluviile o să le trecem în înot, piperiniciţi şi aproape străveziicum suntem o să ne putem furişa neobservaţi de nimeni pe sub sârmaghimpată a frontierelor, o să dormim unde s-o nimeri, apă o să bem dinfântânile întâlnite-n cale şi o să ne hrănim cu ce ciugulesc păsărilecerului, culeg urşii în păduri, rod popândăii în vizuine şi iepurii pe câmpuri.

137

Din cartea de aritmetică ştim că într-o oră omul poate parcurge, înmedie, cinci kilometri, şi dacă o să ţinem pasul intins de dimineţa pânăseara, adică fără să ne oprim din mers douăsprezece-paisprezece orezilnic, un calcul simplu ne-a arătat că o să putem străbate cei o mie optsute kilometri, distanţa care ne desparte de destinaţia noastre,aproximativ într-o lună. Timp mai mult decăt îndestulător pentru caiarna să nu ne prindă din urmă. Când drumeagul de ţară o coteşte ladrepta, adică spre Nord (ţinta călătoriei noastre nefiind Suedia oriNorvegia!), îl părăsim fără vreo ezitare ca să-l putem urma conştiincioşipe cel al soarelui de pe cer. S-o putem face, suntem însă nevoiţi săcoborâm prin câteva viroage ca, apoi, după ce le escaladăm malurile şitraversăm o mirişte să ne afundăm într-un mărăciniş apărut-n cale.Abia când ajung pe mijlocul lui descopăr surprins că am rămas singur.Conform „codului” stabilit cu verişorul meu pentru asemenea cazuri de„avarie” inspir adânc, îmi umflu întâi plămânii, apoi obrajii, şi pălmuindu-irepetat, scot nişte sunete prelungi, guturale. E semnalul nostru de luptăori recunoaştere. După caz. Neprimind însă nici un răspuns, după ovreme sunt nevoit să fac cale-ntoarsă. Tot zgâriat cum sunt şi târânddupă mine, în jurul picioarelor şi al brâului lungi rugi de mure, îmi găsescverişorul la liziera desişului. „Nu mai vreau la Paris!”, scânceşte elghemuit în ţărână şi începând să plângă. Mereu l-am suspectat eu că eun fricos, un laş şi bun doar de gură, unul din aceia gata orcând să selepede azi de ce a promis ieri, acum însă întrece orice măsură. Zadarnicdungile întunecate dintre sprâncene mi se adâncesc şi mai mult îneforturile mele repetate de a-l sălta în picioare şi împinge înainte;zadarnic îi vorbesc, când mieros, când răstit, apelez la sentimente, lalogică, îi amintesc de jurământul făcut şi îi demonstrez că nu avem timpde pierdut arătându-i cu braţul întins ochiul tumefiat al soarelui care, caînecat-n sânge şi din ce în ce mai grăbit, se prăbuşeşte-n asfinţit.Disperat, fac până şi ultimul dintre compromisurile posibile: accept sădevină el sublimul Cavaler, iar eu, căruia, bântuit de obsesiile mele abisalemi-a venit ideea fugii la Paris, scutierul său.

Ne reîntoarcem acasă, pe strada Popa Soare, abia după miezulnopţii. Găsim poarta şi uşile casei larg deschise, luminile peste tot aprinse.Ca la mort. Semne de rău augur. Şi, nesfârşitul spaţiu al visului cu ochiilarg deschişi devine, pe măsură ce în urma noastră uşile se închid, o

138

cheie scârţâie în broască, becurile se sting şi ele pe rând, unulconcentraţional. Întreaga casă se prăbuşeşte în neantul întunericului încare rămâne să pâlpâie de-acum doar fitilul unei candele sub icoanaMaicii Domnului. Şi sub icoană, mama îngenunchiată (se ştie ce spiritputernic de întrajutorare maternală o leagă pe Femeia din ceruri desuratele ei pământene), o imploră pe sfânta din icoană să-l alunge pecel strecurat diavoleşte în inima şi cugetul odorului ei. Tata trudeşte şi el, în felul său, la exorcizarea răului din trupul fiului.

„Vrei Paris?!” şueră el îngheţat în timp ce cureaua fulgerăprin aer, apoi, gemînd scurt, explodează: „Na, Paris!!!” Iar cureauaîşi descarcă întreaga-i energia devastatoare pe fesele mele goale.Înecat de efort tata se sufocă în propria-i tusă, mama ţipă şi îşi frângemâinile sub icoană, anticipând ce o să urmeze, verişorul meu Sanduîşi plânge de pe acum viitoarele suferinţe, doar eu îmi strâng în braţe,topit de iubire, Parisul mult visat. Şi cu cât loviturile cu pocnet de biciîşi urmează curgerea năpraznică, dragostea mea pentru el sporeşte,fruntea brăzdată mai tot timpul de şanţuri adânci şi colţurile gurii lăsate,semne care-mi trădează prea evident o crispare şi o încăpăţânareînnăscută mi se destind, şi, treptat, sănătatea mea mintală a intrat înderivă. Încep să râd. Un râs din ce în ce mai nestăvilit. Da! Un râs cade om nebun. Şi râd cu atât mai dezlănţuit, mai senin, mai fericit cucât tata se străduieşte din răsputeri să mi-l curme. E un râs îndreptatîmpotriva firii, o sfidare a raţiunii de a fi, un râs în numele unei iluzoriifericiri, dar care, în timp, o să mi se întrupeze în prea concludenteeşecuri. Tata, om întreg la minte şi trecut în viaţă prin multe încăsperă că poate să-mi alunge „gărgăunii” din scăfârlie, originea atâtorviitoare deznădejdi şi deziluzii şi îşi continuă o vreme truda, ca, treptat,să ajungă să înţeleagă că sunt „ un caz iremediabil pierdut”. Pentrunevoile casei, ale grădinii, pentru viaţa în colonie şi niciodată n-o să-idevin un demn urmaş la împinsul butoaielor la fabrica unde lucrează.Şi printre lacrimile de fericire care-mi scaldă obrajii că pot suferipentru „Parisul meu”, îmi zăresc părintele cum lasă să-i alunece dinpumnul descleştat şi neputincios cureaua, şi cu faţa mai palidă decâtgrundul tablourilor încă nepictate, deschide uşa şi iese în curtea casei.Apoi merge, sunt sigur de asta, chiar şi acum, pe întuneric, cum oface din primăvară încoace, ca să pipăie cu degetele sale, încă o dată

139

şi încă o dată, frunzele unui puiet de măr: e primul pom care, după anilungi de încercări zadarnice a prins rădăcină în argila slinoasă a grădinii.

ORAŞUL 2Abia reîntors azi-noapte de la Paris, îmi şi reiau obişnuitul

behaviorism diurn. Pentru mine rătăcirile pe străzile oraşului au fost şivor rămâne mereu un excelent material de studiu. O „carte” care necesităsă fie „recitită” la nesfârşit.

În nişa de sub vitrinele magazinului alipit de CEC-ul din Centru,unde mai în fiecare dimineţă de iarnă se poate zări un lung şir de porumbeiretraşi să moară aici ca într-o criptă, acum spaţiul e gol; lăsându-mă învoia picioarelor ajung pe „Republicii”; doi indivizi scunzi şi iuţi îmibarează fulgerător drumul: „dolar-euro, dolar-euro schimbăm”; în Piaţa„700”, unde totu-i de vânzare, câţiva pensionari descumpăniţi blestemăcu buzele strânse regimul şi preţurile, bălăbănindu-şi de ici-colo, printretarabe, cu gesturi nervoase sacoşele goale; un băiat cu nas turtit şipicioarele diforme, precum cel din tabloul lui Ribera admirat chiar zileletrecute la Luvru trece pe lângă ale mele încă tefere în viteză; îi urmeazăîndeaproape un altul: într-o mână ţine o pungă cu aurolac iar sub braţulceleilalte strânge la piept un casetofon rotund, uriaş; sonorul său dat lamaxim se întretaie cu claxoanele ambulanţelor, ale pompierilor ori poliţieice îşi cer imperios prioritatea pe străzile din apropiere; o haită de câinişi câţiva vânzători de ţigări au ocupat trotuarul încât mă văd obligat săcobor pe carosabil: „dobitocule!” aud dintr-un Porche trecând pe lângămine într-o viteză nebună; şi cum într-o asemenea zi frumoasă şi seninăde vară dragostea nu poate decât triumfa, în staţia din „Liberăţii” unbărbat, într-un gest aproape tandru cu o mână saltă uşor capul femeiide lângă el iar cu cealată îl izbeşte vârtos ca pe o minge de voleiîncercând parcă să-l trimită pe trotuarul de vis-a-vis peste fileul şinelorde tramvai; eliberat din strânsoarea cocului părul i se răsuceşte, coboară,se înalţă asemeni unui vârtej purtat de vânt, şi când creşterea îi atingepunctul culminant şi e pe cale din nou să coboare învolburarea lui aducecu „Valul” al lui Hokusai; porumbeii se giugiulesc pe volutelemonumentului baroc; spre mulţumirea amândurora o pereche deîndrăgostiţi sunt pe cale să-şi schimbe între ei părţi ale trupului dovedindcă atâta vreme cât eşti tânăr ele pot deveni interşanjabile; o voce candidă

140

îşi apropie de mine trupul stăpânei oferindu-l spre vânzare, dar laprelungita mea tăcerea izbucneşte oţărâtă; Nu vrei?! Atunci f… pemă-ta, babalâcule!

Fără să mai scotocesc prin buzunare şi să caut lista cuobiectivele zilei, ştiu ce am de făcut: o să merg în colonia de la margineaoraşului, acolo unde m-am născut, ca să-mi revăd grădina. O găsescnăpădită de bălării. Deprimat, le dau la o parte cu mâna, calc printretulpinile înalte, viguroase ori păşesc direct pe ele, alunec, ba în dreaptaba în stânga, înaintez anevoie şi nesigur, de parcă aş fi un supravieţuitorrătăcind printre cadavrele de pe „Pluta Meduzei” de Géricault.

„Unde aţi fost atâta timp domnule A.? - se interesează vecinacare mi-a cumpărat casa părintească, preocupată să smulgă un fir deiarbă de la rădăcina gardului – tot la Paris?” Şi, după un timp: „Dacă văplace atât de mult oraşul ăla, zău, nu înţeleg, de ce nu vă mutaţi acolo?Acum doar puteţi, sunteţi pensionar”.

Vocea interioară: Chiar aşa! vecina are dreptate. Mai binede patruzeci de ani ai tot cotizat la CAS. Acum ai drept legal sălocuieşti unde doreşti şi a sosit timpul să-ţi petreci ultimii ani dinviaţă în cinste şi demnitate. De ce nu te muţi/ mutăm la Paris?Doar te-ai convis şi tu că nimeni nu e profet în ţara sa. Nu vezi?Uşa nu ţi se mai deschide, telefonul îţi rămâne mut cu zilele, revisteleşi editurile nu te publică…

Vecina îmi face semne conspirative cu mâna să mă apropii.Mă supun fără convingere, ştiu ce doreşte să-mi propună.

Vocea interioară: Acceptă! Acceptă! Fii şi tu măcar o datăînţelept. Trăim vremuri de criză, cu o asemenea ofertă n-o să temai întâlneşti vreodată.

Înainte să înceapă să-mi vorbească în şoapă femeia îşi ducepalma pavăză la gură şi priveşte prevăzătorare în susul şi josulstrăzii pustii.

Vocea interioară: …O variantă posibilă ar fi în vecinătateaapartamentului lui Victor Hugo din Piaţa Vosges. Îţi place Marais-ul, nu? Totuşi, te sfătuiesc, nu-l alege. Pentru vârsta şi preocupăriletale e prea boem şi plăcerile lui prea efemere..

„Vecine, când vă hotărâţi să vindeţi plaţul, să nu-l daţi altuia înruptu’ capului; vi-l cumpărm noi! Am mai pus ceva deoparte, iar când e

141

vorba de nepoţi, ştiţi şi singur, aveţi şi dumneavoastră unul, Dumnezeusă vi-l ţină, nimeni nu se zgârceşte la preţ. Am vrea să le facem o casă,doar a lor, aici, lânga a noastră…”

Vocea interioară: …Optează, mai degrabă, pentru Passy.O locaţie, că aşa îi zice acum, cu 2-5 piece et+ într-un imobilhaussman-ian construit după planurile lui Guimard, unul ArtNouveau ori Art Deco, cu piscină şi terase, asemeni unei punţi devapor, de pe care, întins pe un şezlong poţi admira în voie TurnulEiffel din apropiere ori încântătoare panoramă a oraşului…

„Oricum, de plaţ, e clar, dumneavoastră nu aveţi nici o haznă.Tot ce semănaţi şi oricât o să munciţi, e de pomană. Una-două buruienilevă omoară puţinul rod, şi atât cât e, uneori, dacă nu putrezeşte singurvi-l mânâncă melcii şi păsările, iar poamele, când nu suntem noi acasăsă-i putem opri, copiii sar gardul şi vi le fură”.

Vocea interioară: …Dacă vrei, poţi avea, de ce nu? curtea,grădina ori chiar strada ta privată. Situat în afara circuitelorturistice năpădite de vacarm, Passy este exact ce ţi se potriveşte:eleganţă, armonie şi bun-gust. Şi la ce ai visat o viaţă întreagă:linişte confort… Balzac, care a locuit şi el cinci ani în acest cartier,îşi aprecia casa drept şarmantă, cochetă şi comodă. Şi, ai văzut-odoar? O bojdeucă pe lângă ce ţi se oferă ţie. Preţul? Nu-l cunosc,dar nu cred că poate pune probleme unui om care a muncit cinstito viaţă întreagă. Oricum, el e confidenţial şi… negociabil. Iar pecât o să iei pe următoarea ta carte, başca pensia şi ce-ţi mai daupe desupra prietenii, artiştii şi scriitorii cărora le faci portetul…

Şi, după un timp: „În cele din urmă faceţi cum vă învaţăDumnezeu, vecine, doar suntaţi proprietarul, cu acte-n regulă, totuşi,eu aş zice să vă grăbiţi…”

De ce?„Nu vreau să vă supăr, nici să vă jignesc, nici să vă amărăsc,

dar, ce să-i faci? Asta-i viaţa. V-a trecut timpul. V-aţi trăit traiul şimâncat mălaiu… Dumnezeu să mă ierte că zic ce nu s-ar cuveni: încurând o să depuneţi lingura… Aşa că, ce mai aşteptaţi ? Luaţi banii şibucuraţi-vă de zilele care v-au mai rămas de trăit… Şi lăsaţi-i pe ceicare ştiu şi pot să ducă viaţa coloniei mai departe… Nu vedeţi cât defrumoasă e? Ţi-e mai mare dragul să te uiţi la ea. Suntem mândri că

142

putem spune că locuim pe strada asta. Doar plaţul ăsta, al dumitale,arată, iartă-mă, aşa zice lumea, nu io: „mai rău decât la ultimul ţigan”.

Vocea interioară: Din nou vecina are dreptate. N-areşcolile tale, dar are una şi bună. Una la care tu ai rămas repetent:cea a vieţii.

Seva buruienilor de culoarea otravei mi-au pătat frumoşiipantaloni cumpăraţi cu preţ redus la o tonetă din Montmartre, iar oplacă de azbest ce acoperă baraca în care îmi păstrez uneltele degrădinărit s-a spart şi umezeala i-a cuprins pereţii până aproapede tavan.

Mă trezesc gândind şi acţionând precum personajele din scrierilemele dedicate coloniei. Simplu, direct, fără peroraţii savante. „Capulsus, nu te da bătut! Niciodată nu-i prea tîrziu”, îmi zic. „Muzeele suntgrădini, iar o grădină îngrijită poate deveni şi ea orcând seducătoareprecum un spaţiu muzeal, iar o fărâmă din Paris, capitala muzeelor şigrădina grădinilor, o port de-acum în suflet”.

Şi încep să meşteresc de zor la gardul Grădinii Raiului meu şiîmi promit că, în curînd, ea o să arate precum fundalul tabloului «Portetulunei tinere principese» de Pisanello de la Luvru.

Aşa cum şi-au dorit-o, dar n-au mai apucat, părinţii mei.

ŞI… ÎN AFARA PRAGURILOR

ORAŞUL 3Cu cât privesc oraşul mai mult, mai intens, cu atât el mi se pare

mai neschimbat. Nimic nu poate să-mi zdruncine această impresie. Opatină egalizatoare, colorându-se după orele zilei, după anotimpuri, dupăstările noastre sufleteşti, îi îmbracă pietrele, tencuielile, trece dinsprearhitrave spre volute, de la ancadramentul unei ferestre la altul, de la oclădire la alta, liniile se deschid şi se închid cu o siguranţă stăpânită,aproape solemnă, umbra şi lumina se chiamă, totul e distribuit de mânaomului egal, cumpătat, cu un spirit estetic şi gosopdăresc nedisimulat.Zidăriile masive, durabile, dalele din pieţele centrale, coaja copacilor şia arbuştilor din parcuri au încrustate pe ele, ca pe o emblemă, semnulde recunoaştere al oraşului: o măreţie liniştită şi o mândrie stenică pecare nu ţi-o dă decât împlinirea, înţelepciunea.

143

Oraşul acesta nu poate să-ţi fie niciodată străin fiindcă străzilelui degajă o certitudine fermă, o siguranţă ce te racolează. Privindu-l,devii repede o parte din el, evoluţia lui ţi se pare a fi şi a ta, oraşul teînconjoară cu gesturi paterne, neafectate, tu le acepţi şi începi să-l iubeşti.

Oricâte schimbări se produc peste noapte sau se desăvârşescîn ani, chipul oraşului rămâne pecetluit peste timp precum fizionomiaunui om ajuns la deplină maturitate. Oraş solar, e lipsit de angoase şiextreme. Nici un Gaudi n-a înălţat aici o exuberantă şi neliniştitoareSagrada Familia iar peste cutremurătoarele asasinate din Decembrie1989, în lipsa unui Goya, încet-încet se aşterne uitarea.

Acceptându-i ritmul, locuitorii, tineri şi bătrâni, în grupuri orisolitari, ies în amurg pe bulevarde, rătăcesc pe aleile parcurilor,respirându-i aerul, personalitatea, existenţa demnă, reîntâlnindu-se încăo dată cu oraşul, aşa cum te poţi revedea la nesfârşit cu prietenii ceimai apropiaţi sau cu tine însuţi, fără să ai nicio clipă sentimentul cătimpul petrecut împreună a fost zădărnicie.

144

ION MARIN ALMĂJAN(n. 1940)

Timişoara

„Locuiesc într-un bloc nou, în partea de răsărit a Timişoarei,acolo unde tramvaiul şase coteşte spre cimitir. În stânga, la numai câtevasute de metri, începe câmpia. Bălţi, stufăriş, cor de broaşte, maluriîmpânzite de gunoaie. De altfel tot oraşul şi-a prelungit rădăcinile pebaltă. Se zice că atunci când a fost zidită cetatea erau trimişi aici, însurghiun, cei care călcau strâmb în faţa drăguţului de împărat. Veneau,stăteau câteva luni şi începeau să se îngălbenească la faţă, tuşeau secîn batistele de olandă cu monogramă aurită. În vremea aceea cetateanu s-a extins prea mult, în schimb cimitirul s-a întins ca o pecingine,cuprinzând o bună parte din centrul de astăzi al oraşului. Mai târziuoamenii l-au arat şi au plantat castani peste osemintele atâtor Joseph,Maria, Franz, Hilde.

Oraşul vechi începe cu o stradă mai încolo. Case cu cel multpatru etaje, garduri înalte din fier forjat, cu porţi metalice, ţintuite, ferestreînguste, ziduri groase, cernite de timp. Soneria, sub o carte de vizită:Johann Mayr, Advocat, Carol Pongracz, mernok, Jiva Popovics, pisar,Adrian Poganu, profesor. Celuloidul e îngălbenit, placa de alamă înnegrităde timp. Poate că Johann nu se mai află printre cei vii, poate că-lumbreşte la căpătâi un înger de marmură neagră purtând în mâiniledolofane o creangă de măslin. A rămas încă în urma lui sentimentulresponsabilităţii. Ceva greoi, durabil. Ceva pe care nu-l sfarmă nimic.Nici timpul.

Peste ziduri, după grilajele de ţepuşe împletite cu arabescuri,mici grădiniţe. Unele cu iarba tunsă scurt, cu rondouri calculate cumetrul, altele cu vegetaţie crescută în voie, cu tufe rebele de liliac. Teiibătrâni, cu rădăcinile întinse pe sub caldarâm, îşi leagănă frunzele prăfuitespre obloanele verzui, îmbătând cu mirosul florilor trecătorii, împodobindcu coroniţe pletele blonde ale tinerei femei aplecată peste pervazulferestrei. Adierea caldă a vântului îi mângâie umerii rotunzi, sânii micide fecioară.

145

Circulare, încovrigate în jurul Begheiului, străzile par un copaccu multe cercuri. Ele pot fi vârstele oraşului. Poate oamenii de astăzicalcă pe un alt caldarâm, înnoit, poate paşii celor de atunci au răsunataltfel pe străzile pardosite cu cărămidă încălţaţi în botine cu vârful ascuţit,legate cu fireturi de argint, dar brâul acesta de străzi care se muleazăatât de strâns pe mijlocul oraşului a rămas neschimbat. Ele şi apelerâului se înşurubează în timp, înfruntând veşnicia. Peste orele acesteavechi, anotimpurile îşi cern zâmbetele şi mâniile. Stăpânii caselor, alepalatelor din inima oraşului, se schimbă. Primăvara sau toamna, iarna obătrână, un bătrân, un pumn de oase acoperite de o piele pergamentoasă,gălbui-cenuşie trec să se odihnească în lumea celor drepţi. Pământulgălbui adulmecă mirosul acela greu de lampă de petrol de gătit, mucegaişi guzgani cu care s-a îmbibat femeia sau bărbatul aceia în anii bătrâneţii.În locul lor, în odăile întunecoase, pline de mobilă adunată de la maimulte generaţii, se înstăpâneşte o fiică, o nepoată sau un străin. Pânăcând într-o primăvară, într-o toamnă sau o iarnă…

Până la patruzeci de ani, oamenii de aici sunt frumoşi, cei maimulţi blonzi sau negricioşi, înalţi. Păşesc cu bărbiile împinse înainte, cupiepturile scoase în afară, cu privirea trufaşă sub sprâncene. Femeileau rotunjimi de urcior, ochii lor verzi, albaştri, cafenii, negri îţi fură minţile.Cei surghiuniţi odinioară în cetate au strecurat în venele lor vârtejulpatimei. Aerul fierbinte, dar umed, cu răsuciri de Mediterană, al oraşului,le scoate din odăile cu dune şi perne din pene de gâscă şi le alungăsă-şi fluture rochiile pe bulevarde.

De la patruzeci de ani, fălcile bărbaţilor se umflă odată cupântecele, gâturile li se scurtează ca la broaştele ţestoase şi sentimentulresponsabilităţii lor civice îi copleşeşte. Din obrazul dulce, cu otravăîn zâmbet, al femeilor nu mai rămâne nimic. Picioarele se umflă,mijlocul se îngroaşă, fundurile capătă proporţiile unui dulap. Frumuseţeaparcă s-a scurs în miile de flori ale parcurilor, în cearcănul albastru alprimăverilor. Dar în piepturile masive n-a pătruns nimeni niciodată.Cine ştie?

Vii de departe. Eşti ars de sete, frânt de neodihnă şi flămând.Apeşi butonul soneriei. Se deschide o fereastră atât cât să te întâmpinedoi ochi severi. Dumneata? Was wollen Sie? Kérem szépen? Şta zelite?Aş vrea… nu trebuie să continui. Ferestruica se închide cu un pocnet.

146

Oraşul acesta e un stăpân, o gazdă care îşi respectă cu fanatismtabieturile. Numai primăverile nu respectă nimic. Se năpustesc orbeşteîn creier, în pori, pătrund în casele cu jaluzelele trase,vine hoţeşte, cupaşi de pisică, prin iarna apoasă. Dimineaţa când deschizi fereastran-apuci să-ţi ştergi genele cârpite de somn. Te cuprinde în braţe peneaşteptate, sărutul ei îţi aprinde sângele. Când te sloboade eşti năuc,hămesit de necunoscut. Înfrigurat azvârli hainele pe tine şi alergi.Încotro? Oriunde. Pe străzi, în parcuri, în suflete femeilor şi ale copacilorcu frunză crudă…”

Ion Marin Almăjan, Spune-mi, unde duce acest drum?(fragment) Bucureşti, Editura Eminescu, 1972, p.

***

Deocamdată traversează Temeswarergasse, cu clădirile salestrânse una în alta, la al căror parter sunt prăvăliile negustorilor, aprobatede comanda regimentului: aurari, ale căror inele, brăţări, cercei somnolaupe perniţe de catifea, blănari arborând la intrare o coadă de vulpeargintie, iar în vitrine căciuli, haine lungi de damă, contănaşe, ceasornicaricu zeci de pendule şi vecăre mişcându-şi voioase limbile, producând înspaţiul îngust al vitrinei larmă, interferând melodii orientale cu frânturidin opere celebre, valsuri, polci şi mazurci, urmau şnaidării gata în oriceclipă să ofere clientelei feminine mai cu seamă modele ale marilor casede modă din Viena şi Pesta, cojocarii renumiţi pentru frumoasele lorcojoace din piele de oaie sau de viţel. Temeswarergasse este inimaCaransebeşului şi mândria lui. Istoria ei se confundă cu istoria cetăţii.Pe aici au trecut regii Ungariei: Bela al VI-lea, Carol Robert de Anjou,Ladislau Postumul, Bathoreştii, Ioan de Hunedoara, dar şi voievoziivalahi: Mircea cel Bătrân, Alexandru Basarab, Vlad Dracul, MihaiViteazul, sultani şi paşe. Cetatea Sebeşului a cunoscut pârjolul şi urgiaîn destule rânduri. Războiul armelor a fost completat de cel al bisericilorşi credinţelor, pravoslavnicii sârbi au cuprins, prin voia regelui LeopoldI al Ungariei, pe ortodocşii rumâni din întreg Banatul. Episcopii de laVârşeţ au cârja lungă şi pântecele lacom. Mori de apă, iugăre de pământ,grâu şi miere de albine, viţei şi miei îndestulau cămările sfintelor obraze.

147

Când li se făcea dor de un petrec, suiau în caleaşcă şi luau drumulCaransebeşului. La aducerea sebeşenilor în albia credinţei lor au sârguitcu multă ştiinţă catolicii, franciscanii, iezuiţii, calvinii. Ludovic cel mare,fiul lui Carol Robert, poruncise la vremea lui alungarea preoţilor ortodocşidin districtele Caransebeş şi Mehadia. Minoriţilor din Caransebeş li seceruse cu toată asprimea să fie cu băgare de seamă ca nobilii şi chineziisă nu ţină preoţi ortodocşi pe la casele lor, să nu se facă căsătorii întrecei de rit apusean şi ortodocşi. Calvinii, înţelegând că e mai uşor sămomeşti poporimea dacă îi vorbeşti în limba ei, au fost mai înţelepţi şiau început traducerea textelor bisericeşti în româneşte. Prin osârdia acinci cărturari, din care doi caransebeşeni: Efrem Zăcan şi Ştefan Herce,iar unul lugojean, Moise Pestişel, s-a născut acea faptă culturală vrednicăde toată lauda veacurilor, Palia de la Orăştie. Cunoscută este strădanialui Mihai Haliciu, din Caransebeş, fiul unui alt Haliciu tot atât de vestitde a scrie o odă în limba rumână dedicată unui preaînalt domn ParizPapai, tot calvin, se înţelege, stihuri scrise pre româneşte, dar sunândpăsăreşte întrucât învăţatul domn era dotat cu literă ungurească. Oraşulse întindea în jurul cetăţii care la vremea când Efta al nostru păşea pepietrele caldarâmului tocit de vreme îşi mai arăta urmele jalnice pringrădinile oamenilor, ici un zid prăvălit, ros de ploi şi de zloată, colo unturn şui amintind de măreţele bastioane de altădată. Cea mai vechesuburbie a oraşului, Potocul, îşi trage numele de la râul cu acelaşi nume,pe marginea căruia şi-au găsit adăpost clăcaşii rumâni şi ţiganii spălătoride aur. Cealaltă suburbie, aşezată dincolo de râul Sebeş, se cheamăMehala, teritoriul sârbilor fugari din calea turcilor, al rumânilor şi,bineînţeles, al ţiganilor umblători după sclipiciul aurului, maistori buni lacovăcie şi la cârpitul oalelor. Sârbii şi rumânii şi-au clădit casele canişte mărgele înşirate de-a lungul albiilor celor două râuri, case mici dinpământ sau din bârne, cu câte o odaie în care îşi găseau iarna sau lavreme de ploaie adăpost oameni şi dobitoace. Pentru paorii din celedouă suburbii, cazarma şi lumea din perimetrul ei erau tot atât deîndepărtate ca şi Pesta sau Viena. Însă legile şi ordinele venite de laRegimentstab nu uitau să le amintească de ascultarea către împărat şiatunci se supuneau spurcându-i pe kaizăr şi pe nemţălăii lui pe limbarumânească. Cel de al treilea cartier al Sebeşului numit Şvabe căuta,din răsputeri, să imite oraşul. Casele erau rânduite una lângă alta şi nu

148

răsfirate după bunul plac, ca la potoceni. Toate erau construite dincărămidă arsă, erau acoperite cu ţiglă, odăile în majoritatea lor fiindpodite cu scândură, curţile pietruite cu lespezi de râu sau cu bolovani.Mulţi dintre şvăbeni lăpădaseră cămăşile şi izmenele din cânepă şi inînflorate cu pui şi îmbrăcaseră nădragi din lână aspră, surtuc lung pânăla genunchi cu găitane albastre, cămăşi din pânză de Olanda. Încălţărilebărbăteşti se rezumau la cizme cu tureaca scurtă. Capul şi-l acopereauiarna cu căciuli făcute din piele de miel, vara cu pălării. Femeile şvabepurtau rochii lungi, puţin deasupra gleznelor, strânse sub sâni, din mătasede China. Rochiile se îngustau la gât până la nivelul bărbiei, unde sedesfăceau ca o floare de crin în horboţele. În zilele mai răcoroaseadăugau, deasupra rochiilor, scurteici din blană de miel de astrahan.Botinele cu vârf ascuţit din piele moale de şevro ca şi papucii cumpăraţipe bani buni de la Peşta sau Viena aveau câte o cataramă de aur saude argint. Şi potocenii ca şi şvăbenii cunoşteau toate limbile vorbite înCaransebeş: româna, sârba, maghiara şi germana, dar numai şvăbeniiciteau ziarele, bărbaţii îşi scoteau scaunele la stradă, măsuţe rotate, cupicioare arcuite, îşi puneau zwicării pe nas şi căutau în lungul uliţei saupeste drum la vecini ca să vadă dacă cineva le ia seama cât sunt deşcoliţi şi de procopsiţi. La vremea când Eftimie, împreună cu mama sapărăseau cazarma, străbătând Temeswarergasse, Caransebeşul, ca dealtfel toate oraşele din marginea imperiului kezaro-crăiesc, traversa operioadă de linişte, încremenit în legile aspre ale graniţei. Aceasta nuînsemna că lipseau balurile unde ofiţerii regimentului frângeau inimilefetelor de oameni înstăriţi, tolerate de Comandă pentru a aduce oarecaredivertisment în viaţa şi aşa destul de monotonă a ofiţerimii exilate înacest capăt de lume. Se mai năşteau copii din flori, câte o mumă înfocatăvenea cu odrasla de mână să ceară pedepsirea vicleanului care încercasevirtutea nevinovatei sale fetiţe şi o străpunsese cu uşurinţă, momind-ocu ticăloase promisiuni. Se alegea cu un pumn-doi de galbeni mariîmpărăteşti drept despăgubire iar vinovatul lua drumul altui regiment deprin Slavonia.

[…] Căldurile căzuseră năprasnic peste Lugoj. Aerul fierbeaca sub o pălălaie cumplită. Îl trăgeai în piept şi simţeai cum îţi ardegâtlejul. Timişul secase atât de mult, încât abia se mai vedea un firicelde apă strecurându-se anevoie printre bolovani. Îl ciuguleau găinile ieşite

149

de prin oboruri. Şi într-o noapte a izbucnit, de cine ştie unde, focul.Limbile sale se înălţau în înaltul cerului senin străjuit de o lună bolnavă.Ţiglele pocneau ca lovituri de puşcă, azvârlite la mare depărtare. Dingrajduri şi curelnice, din oboare, se auzeau mugete de vite, chirăit degăini, ţipete de gâşte şi urlete de câine. Apoi au început să bată îndungă clopotele bisericilor. Oamenii au ieşit cu găleţi, cu ciubere, cu totce-au avut la îndemână, încercând să stăvilească focul. Dacă apaTimişului n-ar fi secat, prăpădul nu s-ar fi întins atât de tare. Dar aşa,cu puţinele bunare, şi acelea secate pe jumătate, pârjolul a mistuit casădupă casă. Oamenii sloboziseră vitele din grajduri ca să nu ardă de viişi acestea alergau bezmetice pe uliţi, prin grădini, pierzându-se în afaraoraşului. Multe se prăbuşeau sub grinzile prăvălite din acoperişurile înflăcări. Femei despletite îşi smulgeau părul din cap căutându-şi copiiirătăciţi în năvala aceea de oameni şi dobitoace sau uitaţi în odăile cuprinsede pârjol. Înnebuniţi, văzându-şi avutul în flăcări, oamenii încercau săsalveze ceea ce mai era cu putinţă. Când Alba şi-a ridicat genele, adescoperit un Lugoj înspăimântător. Case nimicite din care nu mairămăsese decât o grămadă imensă de cenuşă, ziduri afumate, grinzinemistuite în întregime spânzurând sinistru sub cerul opac, uliţi în carezăceau de-a valma ţigle sfărâmate, obiecte din gospodării pe care bieţiioameni apucaseră să le salveze de la dezastru, animale rătăcite şi eiînşişi, bărbaţi, femei şi copii îmbrăcaţi sumar, aşa cum îi surprinsesefocul, cu obrajii înnegriţi de fum, cu privirile rătăcite. Au trecut săptămânipână când guvernul s-a hotărât să vină în ajutorul nenorociţilor. Dintoate satele din comitat, din Timişoara, Lipova, Arad, Caransebeş auînceput să sosească bani, lucruri, alimente.

La sfârşitul săptămânii, te-a căutat primarul. „Consiliulorăşenesc a dijmuit ajutoarele, ţi-a spus el, după ce Craiul l-a îmbiat cuun pahar de vin, ajutoarele au fost împărţite în trei, două părţi pentrucartierele unguresc şi nemţesc şi o parte pentru cel românesc, singurulpăgubit.” „Este adevărat ce spui, domnule Alexandrovici? Dar e onedreptate strigătoare la cer! ai răcnit lovind cu pumnul în masă. Cumşi-au îngăduit nemernicii?! Dacă nu s-au temut de mânia lui Dumnezeu,trebuia să se teamă de lege”. Ţi-ai răvăşit cu degetele barba, căutândcu înfrigurare o soluţie. „Vom adresa o petiţie împăratului, ai decis,semnată de toţi amărâţii aceia. Să ştie majestatea sa ce lupi a pus să

150

păzească oile”. Ai alergat zile în şir, de dimineaţa până seara, în căutareapăgubaşilor aciuaţi pe la rude, la prieteni, unii chiar în colibe improvizatedin te miri ce. Te-au primit speriaţi, bănuitori, te-au socotit un alt beamtărîmbrăcat în ţoale nemţeşti venit să le aducă pe cap cine ştie ce belea.Cei care ştiau carte şi-au scris numele cu slove tremurate, ceilalţi auîmpestriţat, cu cruci şi cu buricele degetelor, hârtia. Ai declanşat dinnou jocul pârelor. Directorul trebilor coroanei maghiare a ordonatanchetă. S-au pornit pe drumuri lungi beamtări tulburaţi de la supa cugăluşte, de la gulaşul fierbinte şi de la şvarţul băut în taină în atmosferasomnolentă a după-amiezei vieneze. Poştalioanele i-au hurducat zileîntregi prin coclauri transilvănene, casele de poştă sau cvartirurileimprovizate le-au perpelit somnul, ca să găsească un Lugoj scrumit,funcţionari comitatensi învârtind hârtiile măsluite, acuzând la rândul lorpe instigatorul bărbos, scăpat din temniţele valahe prin mărinimiaîmpăratului, pe primarul vândut valahilor lugojeni şi pe alţii ca ei, duşmaniai ordinei şi administraţiei maghiare… La două săptămâni de la venireata în Viena, un echipaj luxos a oprit în faţa casei spre uluirea bătrânelorportărese aflate mereu la post să vadă ce se întâmplă în stradă şi să-şiîmpărtăşească reciproc, duminica dimineaţa, la câte o ceaşcă de cafeacu lapte şi cozonaci pufoşi, impresiile. A coborât învelită în pelerină ofăptură femeiască, după mers tânără, după ochi neasemuit de frumoasă.Ai răspuns la sunetul clopoţelului fără tragere de inimă, afurisind îngând pe cel ce îţi tulbura tihna, fiindcă după socoteala ta nu putea fidecât unul venit cu cine ştie ce jalbă sau proces. Te-ai trezit peneaşteptate în faţă cu o persoană de neam mare, ai sesizat acest lucrudupă îmbrăcăminte, ce-şi ascundea obrazul. Nici o presimţire – amminţi amândoi dacă am susţine acest lucru – nu te-a anunţat că o aveaiînaintea ta, după atâţia ani, pe Edith, visul tău fulgurant, mai degrabă oidee fără înfăţişare. Ai înclinat capul, ascultând trosnetul gâtului, neînvăţatcu prea multe înclinăciuni, şi ai aşteptat. „Excelenţă?” Vălul a căzut.Obrazul prelung, cu liniile dulci, buzele desenate ca într-o carte de poveşti,zulufii de la tâmple, arcadele subţiri, lucrate de o pensulă de geniu şiochii aceia de o adâncime înaltă, ca a cerului de vară. „Herr DoktorEuthimiu Murgu, a zâmbit sfioasă excelenţa sa, nu întrebând, nicimirându-se, ci constatând. M-am schimbat într-atâta, încât ochii dumitalenu mă mai recunosc?” Ei, Efto, unde ţi-e elocinţa cu care i-ai înfundat

151

pe vodă Sturdza, pe armeanul, pe temuţii anchetatori ai lui vodă Ghica?!Ţi-a priponit cineva limba ori a turnat-o în plumb? Că inima bate înpiept cu zvon atât de mare, încât nu l-ar acoperi nici toate clopotele dinViena. Te şi miri că femeia aceasta nu asurzeşte din pricina dangătuluipe care-l suporţi. Săruţi degetele lungi, cu pielea mătăsoasă, parfumată.„Bine ai venit, Edith”, rosteşti stângaci şi curios, vocea răsună seacă,rece, în vestibul. Ţi-o asculţi şi eşti copleşit de nedumerire şi ruşine. Îiagăţi pelerina în cuier şi o pofteşti în cameră. Lumina crudă a zilei îţidezvăluie o femeie în toată puterea cuvântului. Umeri plini, sâni bogaţi,mijlocul subţire, rotunjind şi mai mult şoldurile puternice. Pentru sihăstriata trupească toate acestea au un efect descurajator. Eşti în alarmă cutoate simţurile. Îţi vine să o laşi aici, pe canapeaua acoperită cu pluşvişiniu, şi să dispari. Ţi-e frică de ea, de necunoscutul pe care-l ascundeaceastă femeie, de tine şi de neputinţele tale (presupuse), te temi căacum, în clipele următoare se va sfărâma firava statuetă, luminiţa pecare ai păstrat-o în suflet ca pe o înşelătoare speranţă. „Aş vrea să măierţi că n-am putut să fiu lângă tine încă din prima zi, şopteşte. Plecareanoastră de la Paris s-a amânat. Abia ieri soţul meu…” Dar s-a opritaici, dându-şi seama că aducerea în discuţie a celui cu care îşi împărţeaviaţa de câţiva ani, tatăl băieţilor ei, era pentru tine un străin, o realitatenedorită, un interpus, nechemat între fetiţa din castelul Eszterhazy şijurat – notarăşul Euthimiu Murgu. „Îmi pare bine că te văd, ai răspunsdelicateţei ei, îmi dau seama cât de greu ţi-e să evadezi din multeleobligaţii familiale şi sociale.”

(Ion Marin Almăjan, În afara gloriei, Timişoara, EdituraExcelsior Art, 2006, 379 p., p. 69-74, 247 - 251)

152

TITUS SUCIU(n. 1940)

Chente, Lahovary, Generală 4 şi mozi

Când am venit în oraş, după ce terminasem clasa I-a întru-unsat de munte din Ardeal, piaţa, pe atunci Lahovary, după aceea Bălcescu,era centrul Timişoarei!

Lucrurile stăteau aşa fiindcă piaţa comercială era acolo, nu înintrândul de pe 1 Decembrie, pentru că exista o bifurcaţie de linii detramvai, o staţie, o şcoală, o alimentară, o cofetărie şi… mozi!

Şi pentru că aşa zicea Chente!Dacă veţi fi făcut vreo presupunere în ce-l priveşte pe Chente,

vă asigur că aţi greşit. Nu vorbesc despre primarul de atunci al urbei.Chente, mai în vârstă cu doi ani, îmi era coleg de clasă. Şeful ei. Nuoficial, cel de drept! Respectându-şi statutul, stătea în ultima bancăsingur, ca pentru a ne avea tot timpul sub supraveghere. În pauze neîngăduia însă în preajmă-i şi stăteam în jurul lui ciorchine pentru că eraîn stare să dea amănunte despre orice artist, dar mai ales pentru că erasingura fiinţă din lume care ne băga gratis la mozi!

Nu cunoaşteţi cuvântul mozi? Cei de-o anumită vârstă nu aunicio şansă să ajungă la tulburătoarea lui semnificaţie. E nevoie pentruasta nu de inteligenţă, nu de cunoştinţe profesionale copleşitoare, nu deexperienţă de viaţă, ci de candoare, naivitate şi imaginaţie ludică.

Pe atunci în Piaţa Lahovary nu exista niciun bloc. Până şi şcoala– la vremea aceea generală nr. 4 – era o clădire cu un singur nivelcare, împreună cu celelalte din zonă – case vechi, obişnuite dar intime– alături de forfota continuă din piaţă, te făceau să te simţi cu adevăratîntr-un loc aparte. Într-un centru urban. Ce mai – în centrul Timişoarei!

Dintre imobilele din jurul pieţei, unul exercita asupră-ne ofascinaţie greu de explicat. Ocupa colţul în care se găseşte blocul laparterul căruia acum funcţionează un cabinet medical. Clădirea, compusădintr-un antreu, o cameră intermediară şi o sală lungă, foarte lungă,avea intrarea pe latura dinspre piaţă. Se găseau uşi şi pe partea dinsprestrada Porumbescu. Dar pe acestea doar se ieşea din sala aceea lungă,

153

foarte lungă! Iar cei care ieşeau aveau pe chipuri uimiri, stupefacţii,reverii din care îşi reveneau greu, schimbând câte o vorba doar dupăce făceau câţiva paşi!

Cum spuneam, intrarea se făcea pe latura clădirii dinspre piaţă.În prima încăpere se putea intra fără nicio problemă. Dar de aicilucrurile se complicau. Ca să pătrunzi în următoarea trebuia să teopreşti în faţa unui gemuleţ. N-am intrat în acest fel niciodată nupentru că gemuleţul ar fi fost prea înalt pentru mine, ci pentru că nuaveam bani să plătesc biletul.

Chente nu m-a adoptat decât după mai bine de jumătate de ande când devenisem timişorean. Atunci când mi-a spus:

- Mă, Gheo…- Nu mă cheamă Gheo.- Taci. Că ştiu pe cineva care are neamuri pe-acolo pe unde ai

fost până acum, pe lângă Reghin, şi pe ăia îi cheamă Gheo pe toţi.Am vrut să protestez din nou, dar Axel mi-a făcut semn să tac

şi bine am făcut că l-am ascultat. Fusesem tentat să intervin nu pentrucă m-ar fi deranjat cum îmi zisese, ci pentru că pe ceilalţi colegi îi băgade două, pe unii şi de trei ori pe săptămână la mozi, pe mine niciodată.

- Mă, Gheo, de-acum să-mi spui Chente, nu Vichente! Aiînţeles? Şi după amiază la patru şi cinci minute, dar fix la patru şi cinci,să fii la mine, că te bag la mozi!

La mozi!… Pe gratis!… Mi s-au muiat genunchii, nu-mireveneam, m-am întors spre Axel, el a schiţat un zâmbet, eu i-ammulţumit prin cîteva înclinări ale capului dar mai ales în gând. În fine,cuvintele pe care le aşteptam de când am aflat că pe lume există mozi.

Fusesem la mozi, de când ne stabiliserăm cu familia înTimişoara, o singură dată. Tata ne anunţase cu o zi înainte, când dealtfel luase biletele. Mozi!… Da ce mare scofală cu mozi ăsta, îmizisesem aşa, în sinea mea? Că era ceva, o scofală, am început să-midau seama în ziua următoare. Tata era tâmplar la CFR, mama casnică,eram patru inşi – aveam o soră – locuiam într-un apartament formatdin cameră, bucătărie – de unde baie?! – şi cămară de alimente. Toaletaîn curte. Două cabine pentru 15 apartamente. Mama ne făcea baie perînd în bucătărie, o singură dată pe săptămână, sâmbăta. Dar miercuri,ziua în care urma să mergem la mozi, când a ajuns tata de la serviciu

154

eram proaspăt îmbăiaţi şi eu şi sora mea. Ţin minte că atunci m-amîntrebat pentru a doua oară: da ce mare scofală cu mozi ăsta?… Nua fost ultima dată.

După ce-a venit de la serviciu, tata a luat masa. Nimic neobişnuit,ritualul cotidian. Dar ce s-a întâmplat după aceea… Mama a zis hai,că e timpul, tata s-a uitat la ceas, a dat din cap aprobator, s-a ridicat dela masă, a intrat în cameră, mama l-a însoţit, nu înainte însă de a nespune staţi cuminţi, nu vă murdăriţi pe haine, că vă lăsăm acasă.Atunci nu mi-am pus întrebarea pe care o tot repet, mama ni se adresaastfel ori de câte ori eram îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Dar cândau revenit din cameră… Mama în taior, tata în costum, cu cravată – eumai-mai să nu-mi revin: da ce mare scofală cu mozi ăsta?…

Pe drum mi-am mai pus întrebarea, deoarece mergeam ca labiserică de Paşti, noi în faţă, dânşii în spate. Ca la biserică la noi, însatul de munte, nu în Timişoara.

Când am luat colţul de pe Porumbescu spre piaţă, în faţa intrăriivreo 20, poate 25 de persoane. M-am dumirit de ce nu intrau când uniis-au adresat părinţilor cu întrebarea n-aveţi un bilet în plus? N-aveam,am trecut printre ei parcă mai mândri decât dacă ne-ar fi întrebat altceva,bunăoară cât era ceasul, am intrat în prima sală. Atunci am văzut primadată gemuleţul acela mic la care, după aceea, nu m-am oprit singurniciodată pentru că doamna dinăuntru cerea bani. Acolo se cumpăraubiletele. Acum ferestruica era închisă, în spatele ei se găsea un cartonpe care scria Nu mai sunt bilete. De altfel, ca lucrurile să fie şi maiclare, în spatele cartonului cu anunţul – o perdeluţă albastru deschis.

Cu toate astea la ghişeu – vreo zece persoane. Mi-a explicattata de ce. După ce începea mozi şi spectatorii îşi ocupau locurile, sevindeau bilete în picioare.

Din sala aceea spre înainte exista o uşă cu un singur canat. Casă pătrunzi în următoarea încăpere, după ce deschideai uşa dădeai…Dădeai într-un fel de strungă. Aşa-i spune la noi în Ardeal, strungă. Deo parte era peretele casieriei, de cealaltă un pult, din spatele căreia ofemeie cerea biletele.

Nu aici era povestea cu mozi, asta era sala de aşteptare. Părinţiis-au salutat cu nişte cunoştinţe, întrebări banale, răspunsuri aşijderea,în mine însă un car de nervi. Nu din cauza schimbului de replici, ci a

155

gesturilor celor cu care vorbeau părinţii. Indiferent ce-şi spuneau laînceput, spre sfârşit aceeaşi întrebare, câţi ani are?, acelaşi răspuns, 7,merge pe 8, după care bărbaţii, în timp ce spuneau credeam că maimult, e bine făcut, comiteau un gest ce mă scotea din sărite – îşi treceaumâna prin freza mea. Sigur, nu-mi trădam nervii, părinţii mă învăţaserăsă fiu respectuos, dar în gând îi înjuram în toate felurile. După ce-şi luaumâna de pe cap surâdeam, dar în sinea mea îi drăcuiam şi-i băgam… mărog, îmi aranjam părul zîmbindu-le, în gând drăcuindu-i.

Gestul mă irita pentru că îmi stricau cocoşul. Celor tinerinumele Sergiu Malagamba nu le spune nimic, dar atunci interpretul eraidol. În Ardeal purtasem breton, ca la ţară, Timişoara era altceva şi m-am adaptat. Nu însă îndeajuns de repede. Până mi-am scos dinvocabular câteva cuvinte, m-am ales cu două porecle. Unii îmi ziceauAmu, alţii Gheo.

În sala de aşteptare am stat vreo 5 minute – din fericire doar 3zâmbete şi 3 seturi de înjurături! – şi s-au deschis uşile sălii mari. Dedata asta uşi serioase. Două porţi, fiecare cu două canate. Cu câte unpardon… scuzaţi… mulţumesc… – în fine pe cele două locuri, pe mineluându-mă în braţe tata, pe soră mama.

După ce ne-am aşezat am privit în jur, apoi în faţă, ca ceilalţioameni. Dar acolo – un perete alb. Doar un perete alb. Atunci, deoareceoamenii se uitau la ceas, la perete, la ceas… nerăbdarea fiind evidentă,mi-am spus încă o dată cuvintele da ce mare scofală cu mozi ăsta?…

A fost ultima oară când mi-a trecut formularea prin cap. Unsemnal sonor, al doilea, al treilea, brusc beznă, imediat nişte raze, şi peperete înscrisuri, apoi… oameni! Oameni care vorbeau ca oamenii, darnu erau oameni, cu toate că…

Până la încheierea trimestrului tata nu ne-a mai dus la mozi,vacanţa am petrecut-o în Ardeal. Mersesem cu entuziasm, m-am întorssupărat. De câte ori voisem să le vorbesc de mozi ce mă lăsase mut,Parisul pe gheaţă, foştii colegi mă repezeau. Mă, tu de când te-aidus acolo eşti bolând. Ce oameni pă păreţi, mă? Ne iei de proşti?Te dai orăşan şî-ţi baţi joc de noi? Lasă-ne cu de-astea şî spunede vii ori nu la sanie.

Nu ştiu de ce tata nu ne-a dus la mozi nici după ce-am revenitde la bunici, a avut ceva probleme la serviciu, parcă de-asta, singur

156

nu puteam merge pentru că nu aveam bani, iar cum pentru Chentenu existam…

Şi dintr-o dată, aşa, pe neaşteptate, fabuloasa propunere alui Chente.

Din păcate, după ce-am ajuns acasă am avut un ghinion imens.În ziua aceea, din cauza nu ştiu cărui cataclism cosmic, între orele 13şi 16 acele ceasornicelor aproape că au stat pe loc. Locuiam pePorumbescu la numărul 17, puteam ajunge la piaţă în cel mult patruminute. Asta dacă nu fugeam. M-am trezit acolo pe la trei. N-ambătut în poartă, pentru că precizarea fusese expresă: patru şi cinciminute fix! Şi dacă pe colegul Vichente, pardon, şeful clasei Chente,îl deranjai înainte de ora stabilită, adio mozi! Nu te reprogramaindiferent câte biluţe colorate ori nasturi pentru fotbal pe masă ai fifost dispus să-i dai. În asemenea situaţii nici nu-ţi vorbea. Îţi arătaturla bisericii, ceasul, îţi făcea semn cu mîna a : n-ai fost gentelman,n-am ce-ţi face, colaborarea noastră a încetat, după care se întorceaşi apuca spre casă.

În fine, după atât timp cât în mod obişnuit trec două zile, douănopţi şi încă 10 ore, ceasul de la biserică arăta ora patru! De atunci aumai trecut vreo opt ore obişnuite şi, în fine, patru şi patru minute şi niştesecunde. Eram pregătit, concentrat ca un atlet în blocstart. Ochii peturlă, mâna pe clanţă, încă un pic… Când limba mare a ceasului a fostpe şi cinci – am apăsat-o. Chente tocmai ieşea din apartament.

- Bravo Gheo, ai ajuns la timp. Hai, a bombănit apoi scurt.Şi a început aventura! Fabuloasa întâlnire cu mirajul luminilor

şi umbrelor, în faţa cărora pălea tot ce vedeai pe stradă, în şcoalăori acasă! Când zisese hai, Chente deja ţâşnise, cu agilitatea uneipisici. După clădire se găsea o scară, pe care mai-mai că dispăruse.Norocul meu a fost că i-am zărit tălpile pe ultimul fuştei. De teamăcă aveam să-l pierd, am urcat, în mod sigur, mai repede decît el.Dacă l-aş fi pierdut din ochi… Dar nici nu voiam să-mi închipui ces-ar fi întîmplat dacă nu l-aş mai fi văzut. Sus – întuneric! Unde şiunde câte un fir de lumină ce se strecura prin îmbinările imperfecteale ţiglelor. Săgeţile luminoase au fost salvarea mea. Chente se găseala vreo 5 metri în faţă, mergea aplecat. M-am îndoit şi eu şi l-amurmat în grabă.

157

- Gheo, mi s-a adresat oarecum părinteşte, dacă ţi-e frică,întoarce-te.

Eram în podul casei lor. Din ce ştiam de la colegi, de cealaltăparte a zidului se găsea imobilul cu sala aceea lungă, foarte lungă, ceavea intrarea pe peretele dinspre piaţă şi trei uşi mari pe stradaPorumbescu .

- Nu mi-e frică… am îngăimat eu, deloc sigur pe mine.- Bine, a luat el de bun ceea ce spusesem.În clipa următoare, lumina m-a zăpăcit. Chente scosese o ţiglă

şi razele soarelui m-au determinat să ridic palmele în dreptul ochilor.- Hai, întâi tu, mi-a zis, că dacă nu te împing, aici rămâi. Dar ai

grijă, stai pe loc, nu te mişca până vin eu.Observaţia a fost inutilă, nu m-aş fi mişcat nici dacă mi-ar fi

întins cineva o îngheţată, l-am aşteptat cuminte privind în jur pierdut.Chente a ieşit prin spărtură ca un acrobat. Cu mişcări ele-

gante, sigure.- Hai, mi-a zis după aceea, dar ai grijă să nu aluneci, că…Pe acoperiş am înţeles, în fine, de ce Chente era şeful clasei

noastre. A mers nu în rând cu mine, ci tot timpul dedesubtul meu!De pe acoperişul casei lor am trecut pe cel al imobilului cu sala

aceea lungă, foarte lungă, printr-o gaură de aerisire am intrat în pod,am coborât pe o scară întortocheată, ne-am strecurat printr-un gangîngust şi…

- Mă, Gheo, ce-i cu fălcile astea căzute?… N-ai mai văzutaşa ceva?

Mai văzusem o dată, cu părinţii. Dar aşa mi se întâmplă ori decâte ori văd ceva ce nu se există. Ben Hur!…

Pe lângă vorbele de mai sus, Chente a spus încă ceva. Nu-miamintesc ce. Eram prea căscat ca să fi reţinut şi acele cuvinte.

Oricum, peste aproape două ore ieşeam pe una din uşile cedădeau în strada Porumbescu având pe chip… uimiri, stupefacţii,reverii uluitoare!

În urmă cu un an am sărbătorit a 45-a aniversare a absolviriiliceului. Willi şi Axel, colegi de generală şi liceu – plecaţi din ţarăînainte de a da admiterea la facultate – reveneau în Timişoara pentruprima dată de atunci. I-am aşteptat la aeroport, în ciuda lungii despărţiri

158

ne-am recunoscut, i-am adus acasă. Gândindu-mă la cele aproape 20de ore petrecute pe avioane şi în aeroporturi, le-am propus să seodihnească, urmând ca după aceea să ieşim in oraş.

- Cum să ne odihnim, Amu?! Ne dăm cu puţină apă pe obraji şiieşim. Ştii ce vrem să vedem? Centrul Timişoarei! Adică Piaţa Lahovary,şcoala şi mozi. Şi dacă ai avut inspiraţia să aranjezi să ne vedem cuChente, eşti mare. Păi tu ştii că pe mine şi Willi prima dată ne-a băgatla mozi Chente?

În graba de a se reîntâlni cu copilăria noastră, Willi si Axeluitaseră să-mi pună 3 întrebări. Dacă vechea şcoală încă exista. Dacămozi funcţiona şi acum. Dacă Chente mai trăia.

159

MARIA PONGRÁCZ(n. 1941)

Tot ce mă înconjoară…

Ninge cu praf de magneziu prin sală, fulgi argintii mi se aninăde gene, de obraji, de mâini. Împrejurul meu aerul e uscat, luminanăvăleşte în încăpere prin ferestrele mari cât uşa. E vară şi o adormitoarezăpuşeală. Parcurile oraşului de câmpie par să se fi veştejit şi ele…Mă las toropită pe o bancă şi urmăresc cu privirea umbrele prelungi cese caţără pe perete. În această sală s-a desfăşurat, cu câteva deceniiîn urmă, un mare proces… Acum cincizeci de ani, pe locul unde măaflu era boxa acuzaţilor… De ce mă preocupă atâta trecutul? De cemă cufund, cu pioşenie, în filele istoriei apuse a oraşului, de ce măfascinează amintirile vechilor luptători? De ce parcurg, cu reportofonulpe umeri, străzile periferice ale urbei? Umblu, bat la câte o poartă, daubineţe şi invoc trecutul imediat.

Poate că ar fi trebuit să mă încalţ cu pantofii de gimnastică, săport un tricou albastru, subţire, de sportivă. Poate că m-aş lăsa convinsăcă locul unde sunt e o simplă sală de gimnastică şi nu neapărat una detribunal. Privesc pierdută ninsoarea de magneziu, ezitând între oraşulde azi cu aerul său atât de modern şi aura sa de sfârşit de secol,balansându-se între o lume şi alta… Din când în când aud huruitultramvaielor, sau poate mi se pare doar că l-aş auzi, am citit că în oraşcirculă doar garnituri silenţioase! Parcă – parcă aud zvon de clopot şiglasul vânzătorului de ziare exclamând: „Ia ziarele, proaspete!” Îi vădaievea pe trecătorii grăbiţi, plătind nepăsători şi înşfăcând câte unexemplar, fără a-l învrednici cu vreo privire pe omul cu teancul depublicaţii sub braţ… În faţa unei clădiri de redacţie demult uitată, s-austrâns pâlcuri de oameni; se comentează rezultatele etapei trecute.Căinează echipa locală, care a făcut iar egal, o căinează, o suduie, oalintă şi-o iubesc. Cuvintele se leagă între ele, în română, germană,maghiară, sârbă… În faţa fostului „Cazino” militar se înşiră umbrelemulticolore, la mese se bea bere. Am impresia că o văd pe Ana Weiss,zâmbind blând de sub o umbrelă dantelată. Iată-l şi pe Gojdu, dă bineţe

160

ceremonios, asemenea unui adevărat gentelman, scoţându-şi cu un larg,protocolar, pălăria. „Doamnelor şi domnilor, am onoarea…”

Porumbeii albi, cenuşii şi aurii zboară agale prin piaţeta cemărgineşte statuia Sfântului Ioan Nepomuk. De două secole şi maibine aici vin, cu ofranda lor florală, implorând iertare, femeileinfidele… Nu există zi fără puzderie de flori proaspete careîmpânzesc soclul statuii…

Sala pare, ca niciodată, nespus de încăpătoare. Podiumulde premiere a fost tras lângă perete. Măcar de-aş avea la minepantofii, miraculoşii mei pantofi de gimnastică… bârna se-aratăelastică, n-ai zice că e croită dintr-un lemn zdravăn ci din cine ştiece material maleabil. M-aş încumeta să mă plimb calmă de-a lungulei, fără teama că voi ameţi, ba chiar aş îndrăzni să execut o piruetăscurtă, graţioasă la jumătatea drumului, uite-aşa! Pe podium par sădesluşesc figura preocupată a avocatului apărării. Îl cunosc bine,i-am înregistrat pe bandă amintirile, l-am fotografiat, am stat nu odată de vorbă cu el… „Permiteţi-mi să mă prezint, sunt Goór Pál,scriitorul uitat, cel dintâi exeget al lui Ady Endre. Încercaţi să văaduceţi aminte de mine, îmi scriu numele cu doi -o- şi am împlinit,nu demult, nouăzeci de… primăveri.”

Nu e deloc recomandabil să stai prea mult în sală. Oricineajunge aici devine suspect. De ce? Când? Unde s-a întâlnit pentruprima oară cu acuzaţii? De ce îl preocupă atât soarta lor? De ce vreasă dea o mână de ajutor celui căzut…? Afară zboară porumbeii. Unuldintre ei poartă o minusculă povară. Atenţiune! Sunt manifeste! Imediat!Suntem în anul domnului 1934, stimate doamne, stimaţi domni. Vă umflărâsul? N-aveţi de ce, tot ce v-am relatat este strict autentic. Povesteaadevărată a porumbeilor o puteţi citi, ca atare, în „Ziarul de ora 6” al luiFranyó Zoltán. Povestea porumbelului agitator, a porumbelului-victimă…

Bara fiecărui aparat de gimnastică a fost atent presărată cupraf de magneziu. Trebuie doar să mă opintesc uşor, să prind bara desus şi să mă avânt: unu-dooooi! Ca să am dintr-odată, senzaţia, cunimic comparabilă, a balansului, a zborului.

E zăpuşeală. Mi-e dor de pădurile lunii mai, de aerul lor ozonatşi răcoritor. Ce mulţime pestriţă, ce zumzete. Un aeroplan scos la reformăstrăjuieşte intrarea rezervaţiei naturale. Are un aer resemnat. În interiorul

161

său funcţionează un bar de zi. E înghesuială şi un aer stătut, mulţime detineri… Îmi vin în minte câteva versuri închinate lunii mai, unui Mai alaltor vremuri. Autorul strofelor care îmi inundă auzul este poetulnonagenar Endre Károly… Ne reîntoarcem în prezent, sorbim încetdintr-o halbă de bere. În curtea Muzeului satului se află un podium.Cântece populare se succed în ritm ameţitor… Cântece din Banat… Ezi de-ntâi Mai, zi care evocă vechile zile de Armindeni cu razii şi galanteaventuri în aer liber, cu picnicuri silvestre şi întruniri muncitoreşticamuflate sub formă de agape…

Dacă nu mă rup pe moment de această sală şi de semnificaţiileei, nu voi fi niciodată în stare s-o văd ca pe un loc în care se doboarărecorduri. Mă înconjor de faptele trecutului şi nu mai savurez farmeculsimplu al antrenamentelor, atmosfera înfrigurată a competiţiilor. De ces-a localizat acel mare proces tocmai într-o sală de gimnastică şi de cemă întorc, iar şi iar, în acest spaţiu?

Păstrez acasă, într-un sertar, o pereche de pantofi degimnastică, dăruiţi, cu mulţi ani în urmă, de soţul meu. Am tot aşteptatmomentul prielnic pentru a-i încălţa, mai bine zis momentul în care aş fisimţit nevoia imperioasă să-i încalţ.

Împlinisem doisprezece-treisprezece ani când am îmbrăcat,pentru întâia oară, echipamentul de membru al clubului sportiv„Feroviarul” Cluj-Napoca, un trening bleumarine şi pantofi albi degimnastică, folosiţi, ce e drept, dar care mie mi se păreau teribili.Echipamentul îl primeai de regulă înainte de câte o competiţie, ca semnsigur că faci parte din echipă. I-am dus cu evlavie acasă, ferindu-i deorice privire din afară… Abia aşteptam să ajung, să-i încalţ. Mă şivedeam suplă, înaltă şi atletică, cu treningul albastru, cu părul strâns îndouă cosiţe, cu pantofii în picioare… Erau uşori ca fulgul. Schiţam paşide dans, mă învârteam ca titirezul şi-mi venea să ţip de bucurie. Pantofiimei erau pantofi de poveste, pantofi zburători! Am deschis larg fereastraodăii. Auzeam parcă o chemare venind dinspre grădină, mă chemanucul bătrân, frunzele, iarba. Am pornit în zbor peste copaci şi garduri…

De atunci am folosit nenumărate perechi de pantofi, laantrenamente şi concursuri. Am şi o pereche nou-nouţă, pe care n-amîncălţat-o deloc. Mi-a fost cumpărată din magazin, sunt pantofi fini şieleganţi, pantofi din piele subţire ca de mănuşă. Tălpile lor sunt lucioase,

162

fără vreun grăunte de magneziu. Drumul de la sala de sport până acasăe scurt. Deschid sertarul şi pantofii mei, frumoşii mei pantofi, îmi sarnerăbdători drept în braţe. Îi voi încerca acuşi. Exult de fericire. Nu măvede nimeni, sunt singură de tot şi simt cum mă cuprinde iar stareaaceea de neuitat. Pantofii îmi vin ca turnaţi pe picior. Păşesc pe vârfuldegetelor, apoi pe întreaga talpă, pe călcâie şi, din nou, pe vârfuri. Îmideschid larg braţele, îmi umplu plămânii cu aer. Schiţez mişcări largi degimnastică, unu-doi, unu-doooi. Tâmplele zvâcnesc cu putere. Măcopleşeşte o stare ciudată. Am nevoie de loc, împing uşor spre peretepiesele mici de mobilier, pereţii mă apasă, vreau să mă mişc, să mămişc! Mă simt stângace, picioarele se urnesc anevoie, dar nu, e doar oprimă impresie, îmi iau avânt, o dată şi încă o dată, tălpile mi se desprindîncetul cu încetul de parchet, braţele descriu dezinvolt cercuri tot mailargi şi mai armonioase. Ar trebui să mă înalţ cât pot eu de sus, nimic numă mai împiedică să o fac, nimic nu mă opreşte. Să sar de dragulsăriturii, al înălţării în văzduh. Pantofii se desprind de sol. Unu-doi-trei!Încerc să stau în mâini. Braţele şi-au recăpătat parcă vigoarea, spinareami se netezeşte, muşchii mi se încordează ca odinioară. Încep să credcă m-am încălţat cu nişte pantofi miraculoşi. Sunt din nou foarte tânără,vânjoasă şi parcă mai frumoasă ca nicicând. Mi-am recăpătat forţa şiechilibrul din anii tinereţii. Sunt iarăşi eu, cea de altădată… Pantofii mis-au contopit parcă cu picioarele, nu-i voi putea descălţa prea lesne.Camera s-a lărgit văzând cu ochii, e ca o sală de gimnastică, spaţioasăşi luminoasă. E timpul să-i dau bătaie. Acum e acum! Trebuie să reiauexerciţii din ce în ce mai dificile. De necrezut, dar îmi izbutesc toate.Uit de mine, uit de timp şi mă avânt. Şi, ca la un semn al cine ştie căreibaghete magice, totul ia sfârşit cât se poate de banal. Mi-ar plăcea cao ninsoare deasă, alb-argintie din praf de magneziu să acopere totul,dar asta nu se poate. Mă împleticesc şi cad, cu stângăcie, într-o rână.Camera mea e ticsită cu ursuleţi, nenumăraţi ursuleţi, jucării hazoasecare mormăie la simpla atingere. Cărţi, nenumărate cărţi. Într-un colţpăstrez un vraf uriaş de ziare vechi. E momentul să le sortez, să learanjez. De zece ani le tot colecţionez, de la bătrâni tipografi, de la eroiai unui timp ce a devenit istorie. Poate voi încropi un mic muzeu de uzcasnic, cine ştie. Va trebui s-o pornesc iar la drum, de vreme ce amînceput, să merg şi mai departe pe drumul ales… Port încă în picioare

163

pantofii de gimnastică, frumoşii mei pantofi de poveste. Îi privesc cudetaşare şi surâd. Îi simt, nu ştiu de ce, străini, simple obiecte fără nicioînsemnătate. Sau poate că totuşi… Şterg cu infinită grijă praful de petălpi, pantofii şi-au redobândit aspectul nou-nouţ, au redevenit o amintiredragă. A fost odată, ca niciodată, că dacă nu ar fi fost…

(Maria Pongrácz, Tot ce mă înconjoară, în: Amiază cu flori,Timişoara, Editura Facla, 1985, p. 149-154)

Cheia cu tâlc

Odată cu venirea primăverii, întreg satul prinde a înflori. Miroasea pământ reavăn , a iarbă şi flori, străbăteam cu nostalgia orăşeanuluiget-beget drumurile de ţară, ahtiaţi după liniştea şi prospeţimea pe carele intuim a sălăşlui aici. Sau poate că totuşi nu, nu avem dreptate: totaici există truda din zori şi până-n seară, de fiecare zi, tâmplele prematurîncărunţite şi obrajii ridaţi înainte de vreme, tinereţea ce durează atâtde puţin în astfel de locuri… Şi totuşi, oamenii se simt în putere şilucrează până la şaptezeci, optezci de ani!

Pe pereţii căminului cultural zăresc nişte tablouri neobişnuite:„fiii satului” la reîntâlnirea de zece ani, douăzeci de ani… János, şiPál, Erzsébet şi Ilona privesc cu vizibilă emoţie, în obiectiv, cu un„ce” sărbătoresc în ochi. Ei ilustrează, într-un anume fel, legăturacu locul natal, comuniunea cu locul şi colectivitatea în care au vrutşi au ştiut să se reîntoarcă. Imaginea lor degajă căldură, omenie, unsentiment peste măsură de plăcut. Cald ca pământul reavăn, ca leagănulde prunc.

Ce n-aş da să pot deschide, la întâmplare o poartă, să păşescprin curtea inundată de mirosul liliacului şi să intru în odaia „bună”unde se adună, ce e drept, rar, întreaga familie. Rar, dar constant, latoate evenimentele înscrise pe un răboj al inimii. Părinţi şi bunici, copii,fraţi, cumnaţi şi cuscri, naşi şi fini cu copii zgomotoşi, bătrâni depănândaduceri aminte parcă fără sfârşit, oameni preocupaţi de grijile fiecăreizile şi alţii apăsaţi de răspundere, de importanţa reală a proprieipersoane, tineri în prag de opţiune şi alţii, cu cerneala abia uscată pediplome, se aducă sub acelaşi oblăduitor acoperiş al căminului familiei.

164

ACASĂ! În odăi primitoare, luminoase, împodobite sărbătoreşte, cumesele doldora, cu pahare care se umplu, se tot umplu…

E sărbătoare, o sărbătoare a familiei. Sărbătoarea sătească.În tindă, puzderie de cizme din cauciuc, salopete, unelte gospodăreşti.Ar zăbovi aşa îndelung, n-ar mai pleca, îi copleşeşte căldura uneicomuniuni de familie. Femeile ies şi intră cu castroane aburinde, de peplatouri vine un îmbietor miros de friptură şi sos, de vanilie… La geamurilelarg deschise stau bărbaţi cu ţigările aprinse ce împrăştie un fum dens,cenuşiu spre albastru. Copiii şi-au pierdut de mult răbdarea şi zburdăprin curte, pe uliţă: când şi când se aud frânturi de cântec, un cântecvechi, parcă uitat, ale cărui acorduri au renăscut prin cine ştie ce tainicărepliere a memoriei.

Uşa e larg deschisă, în semn de bun-venit, şi totuşi parcă nu teîncumeţi să-i treci pragul, te prinde dorul de casa din care tu însuţi aiplecat spre lume, de căldura familiei tale, de forţa şi puterea decuprindere a acesteia. Fără veste îţi treci în revistă micile sau mai marile„staţii” ale vieţii, de când ai pornit de-acasă şi până acum. Strângi la unloc sumedenie de cărări şi drumuri, încercând să pui ordine în ele. Porţicu tine, pretutindeni şi întotdeauna, specificul locului de unde ai plecat,fie el sat sau oraş. Un oraş cât o comună, străbătut tihnit de carele cuboi, provincial până în măduva oaselor, greu de urnit din matcă, din careînsă nu ţi-a venit să te desprinzi prea lesne… Un loc ce te-a chemat iarşi iar, care şi-a păstrat individualitatea în pofida noului pătruns în toateungherele vechiului târguşor.

În zile ca acestea, într-o atmosferă de familie ca aceea generatăde sărbătoare nu rezişti ispitei şi-ţi depeni amintirile despre casă.Împrejurul tău surprinzi priviri calde, curioase, ce te îndeamnă să dezlegibaierile amintirii. Ţi-e greu nu pentru că eşti departe de ai tăi, ci pentrucă îţi dai seama, mai acut ca altădată, că ai lăsat pe-acolo mult preamult din fiinţa ta. Într-o familie care a fost odată ca niciodată, la o masăsărbătorească, aidoma celei de aici.

Amintiri se duc, altele vin… Satul, altul decât al tău, se apropie,ţi se apropie. Şi ţi se înmânează o cheie, simbolică, masivă, dăltuită înlemn, cu arabescuri şi încrustări, cu patru cifre în semn de an. Şi ţi sespune solemn, cu abia ascunsă emoţie, că eşti, şi tu, cetăţean al acesteicomunităţi. Oamenii aplaudă şi te iscodesc, încercând să desluşească,

165

în privirea ta, un efect anume. Eziţi, o urmă de zâmbet neputincios îţimijeşte în colţul gurii, prinzi în palme cheia.

O cheie ţărănească, destul de grosolan cioplită, o cheie carenu poate descuia nicio poartă, nicio uşă. Un obiect pentru aducere aminte,dar nicidecum o jucărie.

Un simbol al sărbătorilor rurale, al primăverii ce a inundat curţi,grădini şi case, odăi, un semn că ai şi tu un loc în sânul acestor familiicuprinzătoare de oameni care cinstesc truda braţelor. Cel mai frumosdar ce i se poate înmâna unui oaspete.

(Maria Pongrácz, Amiază cu flori, Timişoara, Editura Facla,1985, p. 149-154, 5-8, traducere Ildico Achimescu)

166

ERWIN LUCIAN BURERIU(n. 1942)

Întâlniri esenţiale

Dominanta anilor şaptezeci a fost, pentru mulţi dintre noi, unaa tinereţii care speră. Deschidere pe care mi-a oferit-o multiculturalitateaTimişoarei, în deplin acord cu zestrea mea genetică, venind din familiaîn care se gândea şi se vorbea în toate limbile central-europene. Tata –român bănăţean (n. Lugoj). Arborele genealogic al mamei cuprindegermanul sudet Jankowszky (n. Praga), maghiarul Soos (n. Budapesta),austriacul Planinger (n. Viena), evreul Klein (n. Timişoara). Verişoriimei sunt Sorin Titel şi Dumitru Prunariu, încă în cosmos…(Mi-e teamăcă textul meu va consta adesea dintr-o înşiruire de nume. Colegii meide facultate, scriitorii Cornel Ungureanu, Şerban Foarţă, Marcel Turcu,Nicolae Dolângă, Ion Marin Almăjanu reprezentau un întreg cenaclu!Am şi debutat editorial cam în acelaşi timp). Mi s-a oferit şansa de aface exact lucrurile care m-au atras dintotdeauna. Două decenii, redactorla Radio Timişoara şi secretar principal în redacţia revistei „Orizont”,ambianţă care mi-a oferit acele întâlniri esenţiale pe care am avut grijăsă nu le ratez. Exista, pentru cine dorea, un back-ground denonconformism, adiind dinspre Occident; ambianţa timişoreană receptacreaţiile „Beat Generation” şi curentul Hippy, reunite într-un SanFrancisco unde aveam să păşesc, vai, prea târziu, în 2009; contactamexpresionismul liricii austriece (Trakl), grandioasa epică a lui ThomasMann, muzica lui Wagner, Bruckner, Mahler, dar şi cea dodecafonică,electronică şi jazz-rock. Erau destule cluburi, cenacluri, group-uri, lumease alinia, pe cât era posibil, la arta contemporană, fără complexe;conştienţi de istoria multiculturală a marelui nostru oraş (capitală aUngariei în sec. XIV, capitala Republicii Banathia în 1918…), eram, înfond, urmaşii coloniştilor veniţi din toată Europa, ai familiilor noastremixte, cosmopolite şi nu ne era întotdeauna dor de Bucureşti. S-areproşat adesea Timişoarei preponderenţa spiritului mercantil, posibilămoştenire imperială, care ar justifica absenţa unor personalităţi artisticemarcante. Recent s-a inaugurat, la „Casa Franyo” primul memorial

167

scriitoricesc din ţară, tulburătoare evidenţă a membrilor Filialei timişorenea Uniunii Scriitorilor, începând cu 1946. „Lista” aceea, inscripţionatăpe marmură neagră spune totul. I-am avut parteneri de colocvii peNicolae Breban, Radu Theodoru, Ion Arieşanu, Anişoara Odeanu şifoarte mulţi alţii. Desigur, nu noi am implementat aici tradiţiile culturale.Nu departe de cartierul industrial Fabric, arhitecţii vienezi Hellmer şiFelner au ridicat şi în acest oraş Opera, semănând cu gemenele dinOradea sau Odessa. La pupitrul ei şi al Filarmonicii a dirijat un timpBruno Walter. Ca pianişti au concertat aici Liszt, Johannes Brahms,Bartok. În vremurile noastre, timişoreanul Ioan Holender a devenitdirectorul Operei din Viena. I-am intervievat pe Yehudi Menuhin, carea declarat că sala Liceului de muzică e cea mai bună din Europa; peMihai Brediceanu, descoperitor al politempiei şi realizator, împreună cuE. Stabler (SUA) al polimetronomului, la a cărui inaugurare m-a invitat,în capitală; pe Ion Voicu & Mădălin; pe Richard Oschanitzki ori NicolaeBoboc, a cărui personalitate a influenţat ambianţa lumii muzicaletimişorene printr-un larg registru repertorial. Primise un cadou, baghetalui Toscanini. În domul catolic din Piaţa Unirii Boboc a imprimat, avândca invitaţi şi solişti vocali din capitală, o nemuritoare variantă aRequiemului lui Mozart, un adevărat eveniment. Am scris, la vremeaaceea, despre dificila montare a operei Lohengrin de Wagner, cuaportul ambelor orchestre şi solistul-surpriză Nicolae Stan, cu prestaţiademnă de un invitat al festivalurilor din Bayreuth. Poate fi dovadă depatriotism local, dar varianta pe care am văzut-o nu de mult la Munich,în vestimentaţie de secol XXI, într-o regie futuristă, cu tente parodicemi-a plăcut mai puţin decât realizarea timişorenilor, fidelă tiparelorconvenţionale. Din păcate, wagnerianismul ne-a părăsit de mult…Darîn acei ani orchestrele „decolau” spre partiturile dificile ale romanticilorşi post-romanticilor. Apăreau primele viniluri ale unei discografiitimişorene. Instrumentele erau evaluate şi reparate de violonistul-lutierCornel Şuboni, care şi-a transformat un hobby în profesiune. În aceiaşiani în care inginerul şi compozitorul englez Parsons imprima „Beatles”ori „Pink Floyd” la studioul Abbey Road, London, la radio Timişoara seimprima „Phoenix”. Pe Nicu Covaci l-am înregistrat chiar eu, cu douăbalade în engleză, interpretate la un double-six şi difuzate (lucru rar) lateleviziune, în emisiunea lui Titi Ax. Cu aparatură depăşită, ne străduiam

168

să facem recording din creaţiile rockerilor sau jazz-manilor timişoreni,care deveneau un fenomen unic în ţară, la vremea aceea… În aceeaşinotă, cu ocazia plecării Teatrului de amatori din Lugoj la Londra, trebuiaimprimată o bandă cu orchestra care acompania piesa „BroadwayMelody” de Yura Soyfer, o suită ce urma să fie folosită în play-back.Că doar nu era să plece la capitalişti şi band-ul. Am primit permisiuneasă fac inginerie de sound (ca Parsons!), la marele şi vechiul mixer„Philips” al studioului. Actorii şi negativul muzical au luat premiul întâi,aşa că m-am ales cu o călduroasă strângere de mână. Ca şi în cazulreportajelor realizate timp de 45 de zile la inundaţiile din 1970, drepturilede autor mergând, fără acordul meu, în „Contul 2000”. (Unul dininterviurile mele-şoc a fost tradus în toate limbile în care emiteaRadiodifuziunea: din Italia venise, cu ajutoare băneşti, însăşi fiicascriitorului Gala Galaction. Vorbea dificil în româneşte, momentul însăa fost fantastic). Unica mea expoziţie de grafică alb-negru a avut loccam în aceiaşi ani, în holul Teatrului Maghiar-German. Am atras atenţia,astfel, plasticienilor, care m-au invitat la expoziţia americană itinerantăde pictură, reprezentând migraţia spre „Golden State”, la Pacific.Participa însuşi ambasadorul SUA şi ataşatul cultural. După vernisaj, laun coctail, am făcut cunoştinţă cu Sir Richard Davis-Jr şi, cum aveamreportofonul la mine, l-am intervievat despre impresiile sale timişorene.Am primit şi un imens Langspiel cu muzică rock, pentru studio. N-aş fibănuit că fac un lucru interzis. Benzile mi-au fost confiscate, trimiseprin poşta specială a securităţii la Bucureşti. Urma să fiu paşaportatînapoi, la catedră, dar am fost menţinut în presă datorită intervenţieidomnului Ion Iliescu, pe atunci nou-venit, ca secretar cu propaganda înTimiş. Aveam să primesc doar o sancţiune şi mi s-a spus că interviurilecu diplomaţii americani erau luate doar la comanda şefului statului.Surâzând, Sir Richard Davis-Jr. îmi şi mărturisi că doar la Timişoara is-a luat un interviu. Prin 2009-10, în vizită la fiul meu şi la nepoţelulDavid-Robert, la San Francisco, am evocat, în familie, incredibiluleveniment. Am fi crezut vreodată că, după terminarea Politehnicii, locaţieunde s-a elaborat primul robot din ţară, o parte a inteligenţei tehnico-ştiinţifice timişorene va emigra la tastatura calculatoarelor americane?Că mezinul familiei va fi un „Born in USA”? Timpul ne mai răzbunăfrustrările. Încă în anii mei tineri, spiritul deschis al Timişoarei m-a împins

169

către călătoriile „admise”. Fusesem la Belgrad, Budapesta, Bratislava,Praga, la Moscova şi-n Asia Centrală, la Aşhabad, iar în „secondotempo”, în Germania şi SUA. Am asistat la concerte simfonice, operă,teatru în săli precum cea a Conservatorului moscovit, Balşoi, StaatsoperMunich, Teatr Ashghabat, la festivaluri internaţionale de jazz, în salapragheză Lucerna sau în Down Town la San Jose, dar şi la un festivalrock-pop la Bucureşti, unde studenţii l-au supărat pe dictator, cântândîn engleză. Apoi i-am văzut pe cei din formaţiile Chicago şi Dooby-Bross în amfiteatrul Concord, California… Importante au fost, pentrutranspunerea în operă a impresiilor celor ce ne mai şi mişcam prinlume, înfiinţarea la Timişoara a revistei „ Orizont” – format ziar şi EdituriiFacla. Încetau drumurile obositoare spre capitală, cu manuscriselecărţilor. Oricum, trebuia să ai pile şi să duci plocoane consistente celorce economiseau acolo hârtia şi publicau „pe cine trebuie”. Câteva cărţi,apărute în edituri de stat, în provincie, nu pot constitui o operă.Privatizarea şi lipsa banilor ne-a prins cu manuscrisele abandonate însertare, îngălbenind şi luând drumul trash-ului. Nu voi mai atinge acestsubiect. Îmi amintesc cât de important a fost pentru o parte a scriitorimiitimişorene momentul Lenau. Se constituise în Austria „InternationaleLenau-Gesellschaft”. Brusc autorităţile au fost sensibilizate de scriitoriaustrieci şi de cei de limbă germană din România. Au descoperit căpoetul se născuse în fostul imperiu habsburgic, în Banatul timişean, laCsatad, localitatea cu nume maghiar, devenită Lenauheim. În 1969, odelegaţie austriacă, în frunte cu primarul Josef Wondrak al orăşeluluiStockerau de lângă Viena, unde locuise ulterior Lenau, a sosit la laTimişoara pentru câteva zile. Sigur, am fost reporterul simpozioanelorşi vizitelor delegaţiei, însă revelatoare sunt legăturile care s-au stabilitîntre scriitorii de limbă germană bănăţeni şi străini, dar şi între membriiFilialei noastre scriitoriceşti de diverse naţionalităţi. S-a tradus mult dinLenau, poetul a sporit conştiinţa de sine a germanilor din Timişoara şimândria noastră, a tuturor, că participam la evenimente ce restabileaulegături tradiţionale între culturi aparţinând în egală măsură EuropeiCentrale. Austrieci şi români am vizitat locul unde a trăit doar câtevaluni poetul, devenit casă memorială, muzeu, cu un grup statuar în faţă,reprezentând Poetul şi Muza. Primirea localnicilor a fost fastuoasă,vrând să demonstreze oaspeţilor şi… succesele agricole şi culinare ale

170

acelei zone de câmpie, ceea ce, la urma-urmei n-a fost prea rău! Liceul„Lenau”, ca şi muzeul dedicat altui bănăţean, din Sânnicolau,compozitorul Bartok Bela, i-au încântat pe austriecii care nu se aşteptausă se găsească aşa ceva la noi. Într-o discuţie cu Josef Wondrak, acestami-a spus: „Iată doi artişti (Lenau-Bartok) care au decis să emigreze înStatele Unite. Oare de ce?” Întrebare retorică, la care aveam săreflectez mult în Boeing-ul 747 „Lufthansa”, cu care aveam să facnaveta dincolo de Ocean… (Fotografia anexată mi-a fost făcută chiarde primarul din Stockerau, în holul Universităţii, unde, în aşteptareaînceperii Simpozionului, desenam din memorie, pe tabla avizierului deacţiuni, efigia lui Lenau. A fost în 1969).

171

PAUL EUGEN BANCIU(n. 1943)

Marii Fericiţi (Prorocul)

Dublarea imaginii plecării, se întâmplase şi în mintea lui Dumitru.Dimineaţa, înainte de şapte era în Gara de Nord a Timişoarei. Forfotealăde lume. Bagaje. La ora aceea sunt puţini cei care-şi aşteaptă neamurileşi musafirii de departe, de aproape. Dimineaţa se întorc singuraticii, iarpe aceia nu-i aşteaptă nimeni. În buzunarul de la haina de vânt descoperio bancnotă de cincizeci de mii. Luă un taxi la întâmplare, deşi ştia căacelea parcate făceau parte dintr-o mafie a şoferilor din gară şi costaude trei-patru ori mai mult decât dacă ar fi ieşit la şoseaua principală şiar fi făcut semn vreunei maşini a unei firme cunoscute.

Nu ploua, dar norii erau joşi şi o umezeală rece acoperea întregulţinut. Taxiurile din gară erau automobile ca toate celelalte, Dacii laprima mână sau Fiat-uri, Mercedes-uri, BMW-uri la mâna a doua sau atreia ce aveau pe dreptunghiul de deasupra capotei nume de persoane,ale proprietarilor sau pur şi simplu „TAXI”.

Se trânti lângă şofer, îi spuse: „Calea Şagului, lângă StatuiaEroilor, înainte de pod”. Zvârli sacoşa pe bancheta din spate şi priviindiferent spre petele colorate închis ale hainelor celor ce se grăbeauspre locul de muncă. Un proaspăt sosit, chiar dacă e om al locurilor,este o excepţie. Îşi poate permite să arunce banii pe un taximetru, pecând localnicul care merge la serviciu are reflexul să economisească,să ia cel mai ieftin mijloc de transport, chiar dacă e înghesuială şi vaface până la destinaţie o porţiune bună de drum pe jos. Maşinile firmelor„Bimbo”, „Dacia”, „Eco, „Tudo”… aveau preţurile de câteva ori maimari decât cele de pe tramvaie şi troleibuze şi erau folosite doar deîntârziaţi. Marea majoritate însă cheltuia cât mai puţin, ca orice slujbaşcare stie că şi leul aruncat în dimineaţa aceea făcea parte dintr-unsalariu fix, care se risipea parte cu parte. Cei şi mai economi preferausă meargă pe jos, iar unii cu bicicleta.

Până la capătul bulevardului, Dumitru trecu prin două momenteîn care imaginea lumii dispăru. Aţipise, avea sentimentul celui ajuns la

172

destinaţie, cu toate păcatele lui, stăpân peste două oraşe, peste ţară, laurma urmelor, pentru că întotdeauna când venea din Bucureşti aveasenzaţia că Timişoara, cu toată poziţia ei vestică, de contact cu Europa,rămânea tot un oraş mediu, cu câteva sute de mii de locuitori, unde,graţie câtorva gazete locale, aveau şansa să devină persoane publiceîntr-un an câteva mii de persoane care cu neamuri cu tot se făceauzeci de mii. Cel mai grav era când îţi apărea poza sau numele în paginileultime, alături de pioase omagii. De acolo mai departe nu ţi se maipomenea numele decât peste şase luni, trei şi zece ani, apoi intrai îneternitatea anonimă.

Coborî, plăti, îşi luă sacoşa şi se strecură printre blocuri spreo casă din cărămidă, cu o curte largă şi grădină. Se chema că ajunsesela domiciliu.

Intră în casă şi, până să-i iasă în întâmpinare Melania, dădudrumul boilerului şi se dezbrăcă. Trecu prin camera copiilor, care încercausă se trezească morocănoşi de faptul că nu sunt lăsaţi să mai lenevească,privi pieziş spre colţul de casă unde era apartamentul socrilor şi cât săştie că ciocnirea bănuită cu femeia lui se va desfăşura în câştig decauză pentru el, evită bucătăria, unde era spaţiul de definiţie al Melanieişi intră în sufragerie. Un spaţiu neutru, al tuturor.

Îşi turnă un pahar cu ţuică şi rămase în maiou să-şi aşteptenevasta, care întârzia, crezând că în felul acesta îşi arată dispreţul şisupărarea faţă de el. Plecase la Bucureşti pentru două zile şi stătuse osăptămână. Plecase spălat, călcat şi se întoarse ca un balot căzut dintr-ocăruţă de refugiaţi în noroaile unor sate izolate.

Dar cum femeia continua să amâne întâlnirea, Dumitru se vârîîn vană, ascunse în cutia maşinii de spălat o cămaşă, pantalonii, chiloţiişi maioul, iar spre iritarea Melaniei, începu să cânte. Mai departe, totulavea să curgă ceva mai puţin anevoios. Copiii se vor duce la şcoală,era trecut de şapte, femeia la serviciu, iar el va dormi până la prânz,când va ieşi în curte, va schimba câteva fraze cu mama-soacră, va beao bere cu socrul, le va povesti că a văzut şi a auzit o sumedenie denoutăţi care aveau să le schimbe viaţa în următoarele săptămâni, iar pela patru pe când ar fi trebuit să vină Melania, va pleca la redacţie.

Femeia umblă prin apartament trântind uşile, să afle soţul căe cătrănită rău. Că ultima escapadă a lui depăşise orice limită, că, în

173

fine, e drept, nimeni nu e perfect, dar el chiar se complace şi-şi faceun titlu de glorie din a nu fi. Întâlnirea dintre soţi fu evitată cu dibăciede ambele părţi, să nu asiste şi copiii la un spectacol care le-ar fiîntunecat ziua.

În curte înfloriseră crizantemele mov, iar straturile săpate îngrădina de legume aminteau că părinţii Melaniei erau de la ţară şipăstraseră în obicei, pe măsura dreptunghiului ce-l avea acum ladispoziţie, să facă toate muncile agricole după ordinea lor firească.A face ceea ce ai învăţat de copil înseamnă continuitate, temperarea impulsurilor contradictorii, uneori violente ale oraşului, înseamnăcalm, sănătate şi supraveţuire, chiar dacă rezultatele muncii de unan din grădina aceea ar fi putut evalua cu salariul pe jumătate delună al lui Dumitru.

Nebunia era că bărbatul, crescut la oraş, nu numai că nuputea să înţeleagă rosturile unei grădini lângă o casă într-o urbe undesunt pieţe şi poţi cumpăra totul, dar o şi ura cumplit, şi nu de puţineori, îi arunca femeii vorba referindu-se la părinţii ei: „Iar scormonescmormintele alea cu ardei şi roşii? Iar mă îngropaţi de viu într-un cartierde provincie, nici sat, nici oraş, mai rău decât dacă aş fi fost popăde ţară?”

Nici femeia nu tăcea, îşi apăra rădăcinile şi după ce-l ocărapentru vorbele lui se apuca ea însăşi să sape, să plivească, să ciupelească,să pună pari, să lege roşii sau să ude cu furtunul.

Părinţii ei se bucurau crezând că le continuă obiceiurile, darMelania le făcea pe toate ostentativ, să-i demonstreze lui că ea munceaşi că el stă. Că ea e slujbaşă la stat şi casnică, iar el un hăndrălăucare nu ştie decât să facă şi să toace bani cum nu şi-ar fi imaginat.Peste toate mai avea şi sumedenie de prieteni cu care dispărea câteo zi la pescuit sau la vânătoare, deşi Dumitru nu avusese niciodatăo puşcă.

Pleca împreună cu alţii, mari în funcţii câte trei-patru ani, cândîşi făceau de cap să se simtă în largul lor şi credeau că viitorul, adicăbunăstarea nu avea cum să le fie luată vreodată, ofiţeri de poliţie,politicieni, la Pişchia sau Hezeriş, la Valea lui Liman sau Sohodol, vânaunoaptea mistreţi şi căprioare, iepuri şi fazani şi se întorceau cu carneacasă, o trântea pe masă, lua o bere din frigider şi se aşeza la televizor.

174

Nu-i păsa că-l vorbeau părinţii Melaniei, se bucura doar că-i ştie toatălumea de frică. Se bucura că viaţa lui e trăită în afara casei unde maiaducea şi pentru ai lui câte ceva.

După doi-trei ani, când cădeau din putere cei cu care se înhăita,trecea printr-o perioadă scurtă de câteva luni când îşi vedea de casă.În lunile acelea încerca să ia pulsul vremii, să vadă dinainte cine vaurca în locul foştilor şi să lege din timp legături cu ei. Aşa se făcea căindiferent cine era în paginile întâi ale ziarelor locale, Dumitru se găseaîn preajma lor, profita măsurat, ştiind că nimic nu e pieritor sau maipieritor, decât o funcţie. Iar familia lui îl suporta aşa cum era, adunândcâte ceva de pe urma lui. Faptul că orice s-ar fi întâmplat, el era cuechipa tare, faptul că ştia cum să se facă util şi să-şi ia partea cuvenită,fără să simtă ceilalţi cu care se alătura vremelnic, îl făcuse de temutacasă, iar după o vreme, chiar în oraş.

Nu-i păsa că-l vorbeau de oportunist şi profitor. Nu-i păsa cândcâte un fost apropiat îi spunea: „Dumitre, eşti lipsit de coloanăvertebrală!”. Îi răspundea sec: „Peştele are, dar nu şi-o rupe”. Aveaprieteni în măsura în care îi avea pe aceeaşi oameni şi duşmani. Caziarist, ştia să ţină o taină şi asta-l făcuse de temut, pentru că mulţi credeaucă abilitatea lui avea în spate vreun organ de siguranţă, care prin definiţietrebuia să fie cu toţi şi împotriva tuturor. Adeseori era întrebat ce face laCapitală şi de fiecare dată spunea altceva, ba că-i trimis de redactorul-şef, ba că-şi dă doctoratul, ba că e-n curs de a se stabili la Bucureştidefinitiv, ba că l-au propus pentru o bursă în străinătate, după care arfi rămas acolo, în Germania sau în Statele Unite.

E drept că printre prietenii lui de tradiţie se numărau şi câţivafoşti colegi de liceu, ce reuşiră să se păstreze între ofiţerii activi aisiguranţei statului, care, îi dădeau la timp informaţiile necesare, încâtorice schimbare îl găsea pregătit. Cu aceia se întâlnea mai mult la elacasă, departe de ochii lumii, aşa că părinţii Melaniei, dar mai alesIoan, tatăl ei, îi ştia de frică, se ferea să-şi dea în vileag opiniile politice,să cârcotească. Ba, Ioan începuse să vadă şi în Mihai, tatăl lui Dumitru,retras de câteva luni în lumea unui sat izolat din munţi, dar ocupat depatroni, medici şi politicieni, un fel de mentor spiritual al fiului, mai periculosdecât el prin smocul de sfori ce trebuie că-l va fi tras de acolo, dedeparte, să-i fie folositor fiului.

175

Ioan ieşise la pensie de un an şi se dedicase cu totuldreptunghiului de pământ din curte, pe care îl săpa singur toamna şiprimăvara, să fie cât mai afânat. Elisabeta, nevastă-sa, aducea bani odată pe an de la o asociaţie agricolă de la Biled, unde-şi aveau zecehectare moşntenite. Era mult, era puţin, se pierdeau şi banii aceia, şipensia ei socială, şi cea a lui Ioan pe lângă banii aduşi de Dumitru, pelângă iluzia de putere pe care o revărsa în casă, o dată cu prietenii şirelaţiile lui, cu baxurile de bere sau ţigări aduse de vreo maşină al căreinumăr nu apucau să-l ţină minte.

Micii şi grătarele, preparate la foc pe o tipsie dintr-o discuitoare,cum apucaseră să aibă mulţi după ’90, când pământul reîncepuse să fielucrat cu calul, plugul, boii şi grapa, adunau în curtea lui Dumitru prieteni,adunau poveşti, adunau putere sub el, încât Melania, femeie la douăzecişi şapte de ani intra în rândul nesemnificativ al copiilor ei de opt, şapteşi şase ani, doi băieţi şi o fată născuţi unul după altul. Terminase liceul,se măritase, făcuse un copil la două luni după cununie, urmase un cursde dactilografi, şi cum era frumoasă, tânără şi cunoştea şi puţinăcontabilitate se angajase ca funcţionară la Consiliul Local, apoi la Casade Copii. Voise să se înscrie la facultate, se pregătise chiar, însă rămasegravidă din nou. Urmase un alt curs de calificare, în calculatoare şicontabilitate, dar când era mai mult ca sigură că va da la ŞtiinţeEconomice, mama ei fiind hotărâtă să facă tot ce putea să o ridice lanivelul lui Dumitru, rămase gravidă a treia oară.

Ioan se pensionase de la IAS-ul din Biled, unde fusesefuncţionar. Vânduseră totul şi cumpăraseră o casă în Calea Şagului, laun preţ bun, pentru că era situată printre blocuri, fără perspectivă.Ochiseră ei una într-un cartier mai liniştit, în Mehala sau Fabric, daracolo preţurile erau prea mari şi ar fi însemnat să-şi dea toată agonisealadoar pe nişte ziduri. Până dobândiseră casa aceea, Dumitru şi familiastătuse într-un apartament de bloc de două camere, cumpărat.

Elisabeta, calculată, visase să vândă gospodăria din Biled, săînchirieze apartamentul de bloc al lui Dumitru, să aibă şi ei, bătrânii orentă suplimentară de o sută cincizeci de mărci pe lună. Dar casele dinBiled aveau alt preţ decât cele din Timişoara, chiar dacă acestea de peurmă nu beneficiau de perspectiva câmpului deschis al CâmpieiBanatului, ci erau înghesuite între blocuri.

176

Ioan îşi adusese de la Biled nişte butaşi de vie cu care reuşisesă acopere o parte din grădină, în locul strâmt unde nu fusese săpatniciodată îşi construiseră un fel de pavilion din lemn. Cu banii rămaşi,cumpăraseră aparatura necesară oricărei gospodării medii: maşină despălat automată, două cuptoare cu microunde, frigidere şi congelatoarenoi, televizoare.

După câţiva ani de la acel capăt de lume care fusesedecembrie 1989, Dumitru apăru în faţa casei cu o Dacie la mâna adoua, ţinută într-un garaj de către fostul proprietar, ca o garanţie pentruzilele lui. Dar maşinile, chiar dacă nu sunt folositoare, n-au putereasă-şi crească valoarea, cum se întâmplă cu imobilele. Prin relaţiile lui,Dumitru obţinuse un carnet de conducere în câteva luni, apoi, dinsoţul acceptabil, ştiut de mulţi din oraş, devenise un om cu programimprevizibil. Venea la ore când ceilalţi plecau, ori dispărea în miez denoapte, în urma unui telefon.

Venea seara, de obicei, aveau musafiri, adică se întâlneau trei-patru bărbaţi în pavilionul din grădina de zarzavat, sub umbrarul viei,frigeau mici şi grătare şi beau bere. Tatăl Melaniei se alătura grupului,şi-şi amintea câteva ceasuri că era şi el de partea masculină, bea, mânca,făcea politică sau numai asculta ceea ce se discuta, o repezea penevastă-sa când insista să se culce înainte să se fi terminat cheful,apoi, alt om, îi petrecea către ziuă pe musafiri până la maşinile parcateîn faţa casei. […]

Nestatornicia lui Dumitru, sau dibăcia lui de a-şi cultiva relaţiile,făcea ca aproape în fiecare săptămână să-i intre în casă tot alţi oameni.Elisabeta suferea de dorul liniştii Biledului şi a femeilor de acolo, aneamurilor ei, prietenelor de care se simţea ruptă complet, aruncatăla bătrâneţe într-o altă viaţă, singură, de parcă ar fi trebuit să sepregătească deja pentru singurătatea cea mare. Începuseră chiar s-odoară rinichii, apoi stomacul. Ioan zicea că de la nervi, că le pune petoate la suflet, în loc să se obişnuiască şi ea cu viaţa de oraş. Uita detoate când vedea copiii.

Dumitru era un bărbat frumos, iar Melania şi mai frumoasă,aşa că nici copiii nu arătau altfel. Copiii, acum trei, îi umpleau sufletul şipentru ei se gândea Elisabeta să facă totul. Cândva voise şi ea să aibămai mulţi copii, dar după un avort făcut la câţiva ani de la naşterea

177

Melaniei, rămase stearpă. Dacă n-ar fi fost Dumitru cum era, şi dacăar fi ştiut mai multe despre el, şi dacă ar fi înţeles că munca însemna nudoar să sapi în grădină, să tai lemne, să baţi un cui, ci şi ceva ce nu sevede imediat sub forma unui gard, a unui perete sau a unui pavilion, iarlucrul făcut de ginere era apreciat de nişte alţi oameni care, ca şi el, nubăteau cuie, nu zideau, nu reparau o singuranţă şi nu săpau în grădină,adică dacă el n-ar fi fost dintr-o altă lume, cu care ea nu avea nici înclin nici în mânecă, aproape că ar fi sfătuit-o pe Melania să mai facăvreo doi copii. […]

Paul Eugen Banciu, Marii fericiţi (Prorocul), Bucureşti,Editura Du Style, 2000 p. 91-97

178

CORNEL UNGUREANU(n. 1943)

4. Banatul. Sau numai o parte din el

Nu putem să elaborăm o istorie culturală a Banatului fără anumi începătorii, adică autorii care scriu în româneşte, nemţeşte,sârbeşte, uneori în latină şi greacă. Şi care abandonau Caransebeşul,Lugojul, Biserica Albă sau Oraviţa spre a studia la Budapesta sau laCaşovia (Kosice), la Cracovia sau la Agram (Zagreb) sau în alte locuridin Europa. Erau oameni ai Imperiului şi erau mândri să alcătuiascăgramatici, să traducă Biblia (sau măcar primele părţi ale Cărţii sfinte),să fie dascăli şi să realizeze lungi poeme pedagogice. Gabriel Ivul sauPetre Lupul, Efrem Zăcan, Mihail Halici sau Nicolae Oţălea suntpersonalităţi inaugurale ale scrisului românesc, uneori definitorii pentruEuropa Centrală a contactului etnic şi a dialogurilor intraconfesionale.Din Banat sunt primii traducători care vor folosi termenul „român”1.Nu sunt scriitori români în sensul curat al termenului, dar un GabrielIvul, născut în 1916 la Caransebeş, cu studii la Şcoala catolică de aici,dar şi la Graz şi la Viena, poate fi considerat caşovian, dacă numele deCaşovia şi centrul cultural definit de Caşovia, Kosice azi, mai spuneceva cititorului în anul 2007. Sigur că ar trebui să spună, după cum artrebui să spună şi Orăştie, important centru cultural românesc dinTransilvania, căruia Mihail Halici (n. 1643, Caransebeş) îi va lăsa averea.Mihail Halici a studiat la Universitatea din Leyda, iar în 1694 îl vomgăsi la Londra. E autorul unui dicţionar român-latin şi al unui poem –primul scris româneşte.

Secolul al XVIII-lea propune câteva personalităţi citabile.Născut în 1751, Stoica de Haţeg, probabil „ultimul cronicar” al literaturiiromâne, scrie în română, germană, sârbă şi este tălmaci al împăraţilor(„de la Viena”) care trec prin Banat. O Scurtă Istorie a Banatului,o Cronică a Banatului sunt cărţile sale demne de a fi reţinute, dar şitraducerile, manualele prin care voia să dea impuls învăţământuluitrebuie considerate cu atenţie. Excepţional cărturar este PaulIorgovici, cu studii la Vârşeţ, apoi la Seghedin, Pojon, Viena, cu stagii

179

îndelungate în bibliotecile de la Roma şi Paris (aici asistă la decapitarealui Ludovic al XVI-lea). Un Calendar spre întrebuinţarea noroduluisloveno-sârbesc şi românesc (Viena, 1794) şi uriaşul Glosar în patrulimbi: română, latină, germană, franceză, din care a extrasObservaţii de limbă românească (Buda, 1799) oferă paginiimportante pentru înţelegerea începutului comparatismului central şiest-european.

Autor nepereche este şi Nicolae Oţălea, primul fabulist alBanatului şi al literaturii române. Născut la Denta, lângă Timişoara,el va publica la Viena, în 1784, Alese fabule, text important pentruevoluţia europeană a acestui gen literar. Prima jumătate a secolului alXIX-lea bănăţean poate începe cu Petre Lupul (Lupulov). Spredeosebire de confraţii săi ardeleni sau bănăţeni, Petre Lupul seorientează spre culturile italiană şi franceză. Îşi face studiile la Veronaşi apoi urmează ştiinţele juridice la Pesta. Va fi profesor de filosofie/teologie la Zara (Zadar), apoi director al Şcolilor româneşti dinCaransebeş. A vorbit şi a scris în româneşte, nemţeşte, sârbeşte,ungureşte, italieneşte şi franţuzeşte. E un iluminist întârziat, preocupatîn cărţile sale de „povăţuirea norodului”, preluând numeroase paginidin iluminiştii francezi. Omul povăţuit de minte devine, cel puţinprin câteva poeme, îndreptar pentru Mihail Eminescu.

Secolul al XIX-lea al scrisului bănăţean numără iniţiativedemne de semnalat în cadrul literaturii dialectale româneşti. VictorVlad Delamarina (1870-1896) este primul şi cel mai însemnat poetromân dialectal, autor de texte notorii în plan local, precum Ăl măitare om din lume, ironie la adresa emfazei bănăţene. Localnicul, insdin Lugoj (centru cultural al Banatului românesc), ar fi „cel mai tareom din lume”. După unirea Banatului cu ţara (1919), literaturadialectală nu a mai avut aproape nicio importanţă, aşa că modelulilustrat de Victor Vlad Delamarina şi-a pierdut ecoul. Ar fi putut deveniplauzibilă prin Marius Munteanu (1921-2005). Tot un lugojean, IonPopovici Bănăţeanu (1869-1893), se numără între primii autori deliteratură „burgheză”, citadină. Nuvela Din viaţa meseriaşilor seînscrie în literatura obiectivă care analizează metamorfozele vieţiisociale din Banatul „meseriaşilor”. Subliniem meritele acestui autor(poet, prozator, traducător, eseist), şi el mort tânăr, având în vedere

180

faptul că proza românească este dominată de literatura rurală. În secolulal XIX-lea, dar şi în secolul XX, România este o ţară de sate.

În secolul al XIX-lea importante nume ale literaturii sârbe afirmăîn Banat (sau pornind din Banat) o literatură excepţională. CărturarulDositei Obradovici, una dintre figurile majore ale iluminismului sârb,marele poet Branko Radicevici şi romancierul cel mai de seamă alliteraturii din Serbia, Miloş Crnjanski, revendicaţi de acest ţinut, jaloneazădevenirea literaturii din ţara vecină. Într-un fel, Timişoara de la sfârşitulsecolului al XIX-lea şi începutul secolului XX ilustrează priorităţi culturalesârbeşti, după cum în secolul al XVIII-lea Banatul, ţinut de graniţă,definea un sud-est european stimulat de modelul sârbesc.

Unirea Banatului (doar o parte a lui) cu ţara pune accentenoi asupra dialogurilor dintre români, germani, maghiari, sârbi, evrei.După tensiunile din anii douăzeci, relaţia devine, în anii treizeci, aproapenormală, şi faptul că Robert Reiter (1899-1989), unul dintre vârfurileavangardei maghiare, prieten şi colaborator al lui Kassak Lajos,colaborator la reviste importante ale Europei Centrale („Der Sturm”,Viena, „Ma”, Budapesta), traduce cele mai frumoase balade româneşti(Mioriţa, Meşterul Manole) în limba germană este plin de semnificaţii.

Nu trebuie să trecem peste prietenia dintre Robert Reiter (după1979 va scrie sub pseudonimul de Franz Liebhard), Franyo Zoltan şiAurel Buteanu. E un triunghi de o mare importanţă pentru Timişoaraculturală a secolului trecut. Sunt traducători, eseişti, cărturari carecolaborează la revistele trilingve („Banatul”) sau la reviste de stânga(„Vrerea”) ale oraşului.

Traducători prin excelenţă sunt Franyo Zoltan şi Aurel Buteanu.Amândoi au trecut la începutul anilor cincizeci prin închisorile comuniste,amândoi au publicat numeroase traduceri sub pseudonim (erau, în aniicincizeci ai comunismului, autori interzişi), dar amândoi au realizat traducericare au contribuit la buna relaţie între culturile Europei Centrale: Franyodin germană în maghiară (Faust), dar şi din română în germană (antologiiample de traduceri din Eminescu, dar şi din poezia românească de azi).Iar Aurel Buteanu i-a tradus în română pe Kassak Lajos, Karinthy Frigyesş.a. Ar trebui evocată aici buna relaţie a lui Aurel Buteanu cu Ion Vineaşi cu cei de la „Contimporanul”. Întâlnirea de la Bucureşti dintre Kassak,Vinea şi Buteanu mi se pare a fi un moment memorabil al avangardeiromâneşti. Şi europene.

181

Prieten (aliat) al celor trei este Ion Stoia-Udrea (1901-1977),poet, traducător, editor şi jurnalist cu merite reale în viaţa culturalătimişoreană/ bănăţeană. Între 1920 şi 1924 face literele şi filosofia laBucureşti. În 1924, o călătorie pe Mediterana îi prilejuieşte întâlnireacu Jim Hayford, care îl pune în contact cu poezia negrilor americani.Între 1927 şi 1930 cercetează istoria Banatului în arhivele imperiale dela Viena. În aceeaşi perioadă face studii de actorie şi regie la Berlin şiMünchen. În 1932 intră în publicistica românească cu „Vrerea”, revistăcare va deveni cea mai importantă publicaţie culturală timişoreană dinperioada interbelică. Colaborează la ea importanţi scriitori şi istorici ailocului ca Virgil Birou, Franyo Zoltan, Traian Birăescu, Meliusz Jozsef.În 1938, odată cu apropierea războiului, revista e interzisă. Reapare înperioada 1945-1947. Scriu aici cei mai însemnaţi poeţi români aimomentului, de la Ion Caraion la Ştefan Aug. Doinaş, dar şi primiitraducători în româneşte ai lui Quasimodo, Montale şi Umberto Saba,Silvio Guarnieri (mentor al tinerilor scriitori timişoreni) şi Petre Sfetca.

Revista e desfiinţată în 1948, în 1949 scriitorul este arestat.Este un „tovarăş de drum” neconvenabil? Încercase să-şi tragă pesfoară şefii? În 1950 iese din închisoare stabilindu-se în satul natal,Greoni, apoi la Timişoara şi din nou la Greoni.

Om de stânga, prieten cu Ernst Toller (din care traduce Cartearândunelelor), Stoia-Udrea aparţine, ca poet, stângii expresionistecentral-europene. Cântecul Uzinei („Vrerea”, ian.-feb. şi martie-aprilie1935), poem ce ar fi trebuit să devină Cartea Uzinei, stă sub influenţapoeziei sociale a lui Aron Cotruş. Imaginile uzinei tentaculare au forţă,modelele nu sunt dizolvante, dar versurile curg (uneori) silnic, lăsândimpresia de producţie ocazională. De altfel, nu doar poetul, ci şitraducătorul e subordonat omului de acţiune, jurnalistul mobilizat de oacţiune de asanare socială. Proiectele de traducere din Walt Whitmanca şi traducerile din poezia negrilor americani (Negrii sub zgârie nori,1942) evocă, în preajma şi în timpul războiului, opţiuni clare, nelipsite detăiş polemic, pentru democraţie. Poemul dramatic Veacul de foc, publicatîn noua serie a „Vrerii” (1945), se hrăneşte din acelaşi spirit utopizantcare animă stânga intelectuală românească după război. Elementcoagulant al mişcării literare bănăţene, el a stimulat ieşirea dinprovincialism prin acţiuni decise, între care cea mai importantă a fost

182

adeziunea la scrisoarea către Lovinescu a cerchiştilor. Legat deromancierul Virgil Birou (autorul unei sociografii citabile despre minelede cărbuni din Banat, Lume fără cer) şi de Romul Ladea (elev al luiBrâncuşi – dar nu continuator al lui) printr-o prietenie memorabilă, Stoia-Udrea a definit, alături de aceştia, un timp al emancipării bănăţene.Aventura sa cea mai citată în cercurile cunoscătorilor este fabricareaunui şir de documente din Evul Mediu bănăţean, care au validat unsfânt: pe Iosif cel Nou de la Partoş. Iosif cel Nou a existat într-adevăr,dar sfinţenia lui a fost întărită de miracolele imaginate de istoricul, poetul,traducătorul Ion Stoia-Udrea. Nu ştiu dacă suntem în faţa celui maimare fals al secolului XX, aşa cum susţin unii istorici ai Banatului (I. D.Suciu, Florin Medeleţ ş.a.) dar trebuie să adăugăm că, la începutulanilor cincizeci, ani de violenţă anticreştină, a contribui la întemeiereaMitropoliei Banatului, prin fabricarea unor acte indispensabile fixăriiunui centru religios, mi se pare un gest scuzabil fiindcă împlineşte undestin cultural.

(Cornel Ungureanu, Banatul. Sau numai o parte din el în:Istoria secretă a literaturii române, Braşov, Editura Aula, 2007, p.495-499)

Nota1. „Odată cu Cartea de cântece, tradusă din ungureşte… şi tipărită

pe la 1560-1570 la Cluj, în tiparniţa lui Heltai, îşi face apariţia opreocupare filologico-lingvistică demnă de a fi relevată.Traducătorul, Pavel Tordaşi sau altcineva (în tot cazul un romândin părţile Hunedoarei sau Banatului, după cum indică analizalimbii) a scris versiunea românească cu litere latine şi după regulileortografiei maghiare. […] În chip aproape firesc, tocmai aceştiromâni bănăţeni, cunoscători ai limbii latine şi dovedind preocupărietimologice (fie ele cât de rudimentare) au întrebuinţat pentruîntâia oară forma latinizată pentru numele poporului român. Paliade la Orăştie, monument important al literaturii române din epocaRenaşterii, conţine prima atestare a formei român, într-o utilizaredeloc întâmplătoare, consecventă şi elocventă pentru instalareaunor convingeri”. (Dan Horia Mazilu, Literatura română în epocaRenaşterii, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 119)

183

VIOREL MARINEASA(n. 1944)

Enervările lui Franz Xaver Kappus

Un spirit cultural se formează în timp. Timişoara, trebuie spus,a fost – multă vreme – un oraş locuit preponderent de nemţi, de unguri,de evrei. Rascienii (români şi sârbi) au avut destul de târziu drept lacetate. Chiar şi mai încoace, în copilăria mea, auzeai când şi cândvorbindu-se româneşte pe stradă. Sau, dacă ţineai neapărat să auzi,trebuia să umbli prin anumite zone. Punctele de sprijin pentruspiritualitatea românilor bănăţeni se aflau în altă parte: la Caransebeş,la Lugoj, la Oraviţa, la Lipova, şi, de ce nu, chiar la Budapesta. Pedeasupra, „mica Vienă” părea mai preocupată de comerţ, demeşteşuguri, de industrie. Totuşi, un cunoscător ca Aurel Cosma neasigură că, în veacul trecut, „românii din suburbia Fabric au avut oviaţă socială, culturală şi artistică proprie”. Aici s-au născut ori şi-aucăutat un drum Petru Lupul(ov), Melentie Drăghici, Iulian Grozescu,Emeric Andreescu, Emilia Lungu (Puhallo). Sigur că un spirit culturalal oraşului o fi existat, cuminte şi snob, cum îl prezintă gazetelecontemporane, dar va fi fost şi o variantă superioară, un duh, aceaquelque chose, adică o fascinaţie greu de explicat şi de definit (darasta poate surveni şi în ambianţe cu totul umile!), căci nu întâmplător ofi încolţit tocmai aici în mintea locotenentului de la serviciile fortificaţiilorJanos Bolyai ideea primei geometrii neeuclidiene; cum acelaşi aer, ieşindîn afara zidurilor cetăţii, prin Palanca Mare, cartierul cu coşuri de fabrică,dar şi cu berării, l-o fi prizat tânărul sufleor Eminescu, călăuzit de amiculsău din partea locului. Poate că aşa ceva caută să capteze MilosCrnjanski în nesfârşitele sale migraţii. Dar probabil că a existat aici şi ostare de spirit contraproductivă pentru cultură, cel puţin aşa a acuzat-oFranz Xaver Kappus, cel care a corespondat cu marele Rilke. Ar fifost o şansă după primul război, când regăţenii Camil Petrescu şi GeorgeCălinescu au făcut pasiune pentru urbe, însă aceştia au văzut, au plecatşi au învins în capitală. Ştiu eu, gruparea culturală de la ziarul „Vestul”,întâlnirile de la cafeneaua „Spieluhr” să fi însemnat alte piste de luat

184

elan. Şi după al doilea război ar fi putut creşte aici o generaţie oarecumcontingentă cu cea a „Albatros”-ului. Însă a venit tăvălugul comunist,iar lipsa unei tradiţii solide a făcut ca viaţa culturală a locului să fiepradă uşoară pe frontul ideologizării. Până şi „aspectul polietnic” afost exploatat propagandistic. Au existat în anii următori destuleoportunităţi, cu performanţe ale grupului (de plasticieni) „Sigma”, cufolia numită „Phoenix”, cu stagiunile memorabile ale Teatrului de Stat,cu momente faste ale „Orizontului” şi ale „Forumului Studenţesc”, cuerupţia numită „Aktionsgruppe”? a. Din păcate, puterea politică (aşacum se va vedea, pe bună dreptate) a considerat oraşul virtualpericulos şi a avut inventivitatea diabolică de a crea mereu (mai multdecât aiurea) rupturi în solidaritatea intelectuală pe cale de a se înfiripa,a provocat scurgeri de energie pentru a cuminţi şi pentru a blazaspiritele (de pildă, despărţirea de Timişoara a lui Sorin Titel înseamnăatât o îndepărtare a indezirabilului, cât şi iniţiativa acestuia de a ieşidintr-un mediu sufocant). Pentru mine (dar şi pentru alţii), spiritulcultural al oraşului s-a retras, în ultima perioadă de ceauşism, în miculunivers cenacular, aflat şi acesta sub incidenţa mizerei supravegheride către „organe”. Că există, însă, mai presus de atâtea precarităţi,un spirit civic, al oraşului, greu de egalat, am constatat-o cu toţii.Am asistat, după ’89, la o altă performanţă a oficialităţii, care (după ovagă relaxare) a impus continuarea unei linii ceauşiste fără Ceauşescu,deci Timişoara trebuie pedepsită din nou, aşa că regimul Iliescu şiministerul de resort au uns aici funcţionari culturali duri, docili şi opaci.Noroc că „lucrurile au scăpat de sub control” şi că iniţiative fărăblagoslovire de la centru au adus un suflu proaspăt, aşa cum mareleoraş o merită. Circumstanţe favorabile: europenitatea, dar şi„exotismul” Timişoarei; o nouă generaţie de universitari, bătăioasă şicultivată; amploarea proiectelor şi diversitatea ofertei culturale;existenţa unor „lideri de opinie” etc. Poate că există acum, dar nu-lresimţim ca atare, nu-i găsim coerenţa în disipările de peste zi, unspirit cultural al oraşului; doar că, sătui de jumătăţi de măsură, l-amdori evident şi pregnant.

„Orizont”, nr. 4/1997

185

Un beamtăr ţicnit

Urmând o observaţie a lui Virgil Nemoianu, Monica Spiridonapreciază că „într-o economie culturală europeană […], Banatul[reprezintă] o vamă de tranzit, un fel de porto-franco”, „o paradigmă aliberalismului democratic, stimulând în plan spiritual, dar nu numai,individualismul responsabil şi laborios-productiv”, în contrast sau, maidegrabă în complementaritate cu Transilvania „nostalgico-profe-tico-mesianică”.

O să mi se spună că exagerez, dar nu întâmplător promotoriicomunismului de tip asiatic au experimentat aici masivele deportăride populaţie înspre Bărăgan, ca ulterior, drapaţi în haina naţional-comunismului, să strângă tot aici şurubul, considerând Banatul unteritoriu răzvrătit tocmai prin încăpăţânarea de a se menţine într-omatcă a firii şi a civilizaţiei care nu avea nimic comun cu „ idealurilenoii orânduiri”. Şi de ce le-a fost frică nu au scăpat. Tocmai de aici,unde conducătorii (de la cei mici la cei mari) proveneau preponderentdin „neantul valah”, căci, nu-i aşa, bănăţenii ăştia căpoşi nu ştiu să seconducă singuri (de fapt, nu vor să-şi taie singuri craca de sub picioare,amputându-şi propensiunea spre liberalism şi democraţie), deci tocmaide aici (şi nu de la Cluj, Iaşi sau Bucureşti) a început sfârşitul pentrucomunismul din România.

În ce mă priveşte: mi-am regăsit strămoşii dinspre tată încartea funciară habsburgică de la 1810 (cap de familie: MihuMarineasa, satul Iablaniţa, nr. de casă 137, proprietăţi – 4 jugăre arabil,1 jugăr fâneţe, 1250 stânjeni pătraţi grădină, livadă, loc de casă). Dela sfârşitul secolului al XVIII-lea, oamenii locului au trăit în teritoriulcontrolat de regimentul grăniceresc, desfiinţat apoi, la sfârşitul veaculuiurmător, dar organizarea militară, cu toate rigorile şi restricţiile ei, alăsat urme adânci în mentalitatea lor (şi o nostalgie pentru ordineapierdută), căci despre comunioane şi hausvater-i se mai vorbeşte şiastăzi, iar porecle ca Hărget, Şlaifăru, Ştigliţ, Zîrţă, Frăitaru conţinistorii, dar şi un pic de istorie.

Unchiul dinspre mamă, om cu doar patru clase, dar trăit laBudapesta, la începutul secolului, în preajma unui conte cu vederi destânga, deci acel Iosîm Cărăbaş mi-a deschis gustul pentru insolitarea

186

povestirii, căci, spre exasperarea familiei, în lungile sale numeresolistice amesteca propriile păţanii cu episoade prelu(cr)ate din Jokaisau din Joseph Roth, pe care, spre ruşinea mea, el îi citise de cel puţinzece ori.

Am copilărit la Lipova, în casa lui Peter Eckert Otata, ţăranulşvab gospodăros, dar şi şăgalnic-copilăros-imprevizibil atunci cândduminica, în ampla sa curte, încingea cu fârtaţi mustăcioşi un joc defarbă, iar strigătele de rodiştrum şi grină nu conteneau vreme decâteva ceasuri. Şi tot aici, în burgada de pe Mureş, în plină perioadăstalinistă, magistrul Klekner, scuturându-şi vehement barba de ţap, sedelecta cântând Bach la orga dezacordată a mănăstirii franciscane. „Enebun”, ziceau tovarăşii şi-l lăsau în pace.

Mi-am „făcut” adolescenţa şi intrarea în maturitate în Fabrik-ulpolietnic, pe strada Tigrului 45, unde stătea Dorogi-bacsi, un strungarce fusese militant social-democrat, dar care nu-i putea suferi pecomunişti. Am prins demolarea cazarmei transilvane (una dintre celemai lungi clădiri din Europa), cu năvala şobolanilor în oraş şi cu inşidubioşi cărând în harabale, spre cartierele mărginaşe, cărămiziindestructibile. I-am cunoscut pe aproape toţi componenţii echipei deaur a Ripensiei şi, împreună cu Nick Lengher, am scris despre ei înprogramele de meci ale noilor formaţii din urbe. A fost, de fapt, oreîntâlnire, pentru că ştiam totul despre ei din poveştile tatălui meu şirecitam o dată cu el: Bindea, Beke, Ciolac, Schwartz, Dobay.

Ajuns dascăl la Şoşdea, aveam să aflu cu surprindere desprefenomenul incredibil al gazetarilor ţărani (apucătură „nemţească”) dinBanatul interbelic, despre Ion Ciucurel şi Nicolae Peia, paori (der Bauer= ţăranul) ce întemeiaseră în sat un club steinerist, de studiere şi deaprofundare a operei antroposofului din Kraljevac.

Dacă cineva ar avea răbdare, va regăsi câte ceva din toateastea în ce am scris până acum.

Din punctul meu de vedere, Griselini, Ehrler şi Nicolae Stoicade Haţeg sunt mai importanţi decât Ureche sau Cantemir, iar pe Slavicişi pe Sorin Titel îi citesc cu atât mai mult folos decât pe Caragiale saupe Ştefan Bănulescu. (Din nou exagerez). Şi dacă nu vi se pare preamult sau prea fălos, pe Kafka, Krudy, Kiš, Kuśniewicz, Kundera îisimt ai mei.

187

Îmi place postura de beamtăr a scriitorului, însă un funcţionarcare, de prea multă exactitate, se ţicneşte şi tinde să găsească ogeometrie a exasperării, căci, nu-i aşa, se pare că am nimerit într-unlaborator de „experimentare a sfârşitului lumii” (Karl Kraus).

Colindând într-o noapte pe nişte străzi ale oraşului pe care nu-lmai recunoşteam, s-a trezit în mine un neştiut fond aztec. Am avutchiar curajul să-l înfrunt pe Cortez, venit cu tancurile, deşi simţeam că,totuşi, suntem fraţi (vezi romanul În pasaj).

Vorbind serios, e ştiut că Banatul a fost o provincie de graniţăîntre două Imperii – cel habsburgic şi cel otoman. Acuma nu ştiu eu câtde europeni sunt turcii, dar altceva decât noi, oricum, sunt, iar Ada-Kaleh-ul copilăriei mele (cu prietenul de-o zi Omer Metin) stătea mărturiecă ţinutul nostru nu e numai poarta spre Europa, ci şi cea spre Levantulcu ameţitoare fascinaţii.

„A treia Europă”, nr. 1/1997

188

MIRCEA PORA(n. 1944)

Prin pânza vremii

…Am împlinit cincizeci şi doi de ani. Pot acum liniştit să spun:întâmplarea aceea a avut loc acum 40 sau 35 de ani… Nu m-a atenţionatnimeni cu nimic (ca şi copiii de ţigani în relaţia cu Moş Nicolae). Tatanici măcar nu mi-a făcut tradiţionala urare. Dar nu-i pot cere astfel delucruri, pentru simplul motiv că are aproape opt decenii şi jumătate.Într-o zi mi-a spus: „Trebuie să găsim soluţii, dacă suntem condamnaţisă trăim împreună”… Şi soluţia am găsit-o, în sensul că ne-am separattotalmente cu banii şi comunicăm foarte puţin. Cred că nu-mi poateierta cele două sau trei certuri mari avute cu el. L-am portretizat atunci„la milimetru”, spunându-i pe şleau lucruri pe care nimeni n-a avutcurajul să i le spună. De atunci, în instanţele lui judecătoreşti sunt uncondamnat. Dar în sensul acesta nu-i nici o nenorocire, deoarece nu ţinla „graţieri”… şi consecinţa, lesne de intuit, e o non-comunicare subtoate aspectele benefică. Fiecare cu mica şi egoista lui ţărişoară. Măgândesc, fără a fi, însă, speriat, că poate încă un patru iunie nu voi maiprinde. Mi-ar părea rău; nu atât pentru viaţa de care m-aş despărţi, câtpentru măcar o carte legată de existenţa mea în Franţa pe care n-aşmai scrie-o. Altfel, e cald, am nevoie de „Temestra”, încerc să adunnişte bani… şi multe alte fleacuri de acest gen… Prin telefon, o vestebună din partea lui C. S. Îmi tipăreşte Celălalt Tărâm fără a mă supunela contribuţii financiare. Totuşi, în eventualitatea unor „pretenţii”, pentrua fi cât de cât pregătit, am cerut de la doamna din Oraşul-Lumină1.000 de franci. Mi-i va trimite prin M.; el va fi aici pe data de 28 iunie(vine cu ungurii). Am încheiat cursurile la facultate cam acum osăptămână, urmând să mai primesc niscai „mărunţei” pentru studenţiipromovaţi la colocviu. Am fost zilele trecute la un seminar studenţescla Facultatea de Litere, unde s-a citit, printre altele, şi un referat despreIndiile galante. Atmosfera din amfiteatru: plictis. Urmăresc cu plăcereşi emoţie „bătăliile” de la Rolland Garros. Am fost de multe ori înapropierea giganticului complex de tenis… Vreau, nu vreau, o parte din

189

viaţa mea e iremediabil legată de Paris. Schimbând acum paleta, resimttot mai mult această casă – Vâlcea 4 – ca pe o povară. E asemănătoareunui organism care dă vădite semne de boală. Mi-e groază în primulrând de starea ţevilor, care, dacă ne fac vreo figură, ne-am cam dus pecopcă. Pe urmă, pereţii n-au mai fost văruiţi de cel puţin zece ani. S-ausuprapus în straturi peste ei respiraţii, răceli, tuse, fum de ţigară, aburidin mâncăruri, cărora li se adaugă, ca o păcură, neîngrijirea. Scumpanoastră casă e ca o „junglă” prin care noi mişunăm ca nişte animalemici, fără nicio putere… Cu banii luaţi de la „Radio” mi-am cumpărat ocasetă „Pavarotti”. Arii, mai ales din operele lui Puccini. Văd că înultima săptămână nu s-au mai transmis tabletele mele literare. Nu ştiuce să cred… Dar, poate, nu e nimic de crezut.

Am văzut lumina zilei (4 iunie 1944) în Topolovăţ, sat cu numecam bolovănos, aşezat pe drumul naţional Timişoara-Bucureşti şi pecalea ferată ce leagă şi ea cele două oraşe. Primele amintiri despre„existenţă” nu sunt deloc legate de resturile calde încă ale conflagraţieice în ’45 se sfârşise (aş fi fost un fenomen să-mi amintesc ceva despregara bombardată a satului, spre exemplu, la niciun an), ci de curteacasei în care mă născusem. Un spaţiu cenuşiu, pietros, o fântânaapropiată de nişte scări şi de un gard, vreo câţiva pomi, pe care iarna îiîngreuna zăpada, şi două namile de metal, altfel zis, nişte tractoare,care de la o zi la alta se înfundau parcă tot mai tare în pământ. Treptat,locul curţii l-au luat în memoria mea strada, şoseaua. În faţa casei erao bancă – dacă avea sau nu spetează, asta n-aş mai putea-o spune – şiceva mai încolo, o baltă mare, vara răscolită de nenumărate raţe, iarnafolosită ca „patinoar” de copiii mai mari, care mi-au rămas în minte canişte fiinţe primitive, ce se îmbrânceau permanent pe o gheaţăzgrunţuroasă. Tot iarna, în momentele de linişte, pe acea gheaţă seaşezau ciorile care îmi transmiteau fiori de frig, deşi le priveam de lafereastra unei camere bine încălzite. Pe stradă trecătorii erau rari, pentrumine cu toţii la fel, parcă traşi „la indigo”, cei mai mulţi mergând sauvenind de la gară. Bărbaţii, mai toţi cu genţi soioase în mână, femeile,nu arareori cu coşuri purtate dexter pe cap. Pe şosea, sau pe ceea ceputea fi numit astfel, treceau în majoritatea cazurilor căruţe, făcând unzgomot infernal pe pietrele drumului (nici urmă de asfalt aici) şi, dincând în când, camioane cu aspect preistoric, ai căror şoferi, coborâţi

190

de-a dreptul din Cărţile Junglei (ne place titlul cărţii, mai ales cuvântul„junglă” raportat la şoferi), omorau cu nemiluita gâştele ce le ieşeau încale, aruncându-le apoi în vehiculele lor, sub blestemele sătenilor(„Lovească-vă urma, pocnească-vă şlogul!”). La un moment dat, însă,pe şoseaua până atunci paşnică îşi fac apariţia nişte convoaie scurseparcă din pântecele unui gigantic mamifer, având în componenţa lorcamioane, dar şi o groază de „maşinării” numai din fier – tancuri,tanchete, tunuri, aveam să aflu – însoţite, toate, de nişte militari blonzi,murdari, mâncând necontenit seminţe şi vorbind o cu totul altă limbădecât a noastră. Erau ruşii, care se scurgeau zi şi noapte spre Ungaria.Ruşii, care cu de la sine putere aşterneau un covor roşu pe întregulîntins al României. La scurt interval după trecerea ruşilor, călcând pecovorul roşu aşternut de ei, a venit la noi, la Topolovăţ, o mătuşă caremi s-a părut mie a fi tristă, dar şi agitată, îmbrăcată într-un loden şi cuun geamantan proletar în mână. Ştiam despre ea doar că e sora maimare a mamei şi că locuise o viaţă-ntreagă la Teregova. Sosirea ei n-atulburat – aparent, cel puţin – liniştea casei noastre. Dejunul, prânzurilese desfăşurau la fel, ascultarea, cu pături la ferestre, a radioului, la fel,vorbitul pe şoptite între cei mari când eram eu de faţă, la fel… Acestrelativ tihnit ”la fel” a fost, însă, dat peste cap într-o duminică după-amiaza, când în mijlocul curţii noastre, printre jucăriile mele fabricatede ţigani, s-a oprit o maşină decapotabilă, verde, din care au sărit repedepatru indivizi zdraveni, cu toţii în uniforme kaki. Fără a sta mult pegânduri, „oaspeţii” au dat buzna în camerele noastre. Ce-au discutat cupărinţii şi cu mătuşă-mea nu ştiu, cert e că, după ce i-au „transformat”pe toţi aceştia în statui (de mine nu s-au ocupat), au purces la treabă…Pentru început, s-au năpustit asupra dulapurilor, azvârlind în mijloculcamerelor conţinutul lor, integral. Într-o clipită, zăceau pe jos, de-a valma,perne, plăpumi, cearşafuri, cămăşi, rochii, paltoane, scurteici, obiectede toaletă, felurite cutii. Doi dintre „ei” s-au apucat să verifice cu mâini,beţe, capturile de pe podele, călcându-le finalmente în picioare. Ceilalţidoi „oaspeţi”, pentru a nu pierde timpul, au luat în lucru biblioteca. Acelaşistil, totul aruncat pe jos, urmat de o foiletare a volumelor şi de o izbire alor cu picioarele. Operaţiunea a continuat cu plonjoane ale „oaspeţilor”pe sub paturi, cu răscolirea saltelelor, cu dizlocarea covoarelor. Ca unpunct final a rămas bucătăria, cu agresarea cratiţelor, a lighenelor, a

191

rernului de la cuptor. Când toate acestea au fost terminate, mama şimătuşa mea au fost „invitate” să urce în maşina „lor” şi pe-aici ţi-edrumul. Ele au revenit acasă de la Penitenciarul din Lugoj după osăptămână de anchete. Peste câţiva ani, lucrurile legate de vizita„uniformaţilor” mi-au fost clarificate. Mătuşa mea, Valeria, era soţia„marelui duşman al poporului”, notarul public Gheorghe Ionescu dinTeregova, care era încă în munţi la data percheziţiei, încercând să mailupte, împreună cu oamenii săi, împotriva „fericirii roşii” ce în curândavea să vie. Cei „patru” erau nişte bravi inteligenţi securişti care credeau,cu creierele lor de oaie, că Gheorghe Ionescu fie îi trimite scrisori soţieisale aflate la noi, fie, temporar, se ascunde pe sub păturile sau printrepernele şi cearşafurile din dulapurile familiei Pora…

A fost în viaţă un mărunt funcţionar C.F.R. Patruzeci de anifără câteva luni, ziua, noaptea, pe arşiţă, ninsori şi ploi, cu o trusă descule în spate, a verificat, pe diferite segmente, starea de „sănătate” acăilor ferate. Pentru corectitudinea în serviciu a fost recompensat, înurmă cu vreo douăzeci de ani, cu un bilet de odihnă gratuit, categoria„familişti”, în staţiunea Sovata. Când s-a prezentat cu soţia şi cei patrucopii, două fete şi doi băieţi, la hotelul indicat pe bilet, i s-a spus sec, decătre un recepţioner tuns plastic din brici, că acele două camere ce-ifuseseră destinate sunt deja ocupate, conform unui contract, de o familienemţească. S-a gândit în mai multe rânduri, după situaţia penibilă de laSovata, să ajungă „Erou al Muncii Socialiste”. „Avantajele vor fi mariîşi spuse el, şi, cel puţin, n-o să-mi mai trântească nimeni uşa-n nas înaceastă ţară…” Dar, din motive pe care nici până în ziua de azi nule-am putut desluşi, a amânat de la o lună la alta asaltul înaltului titlu şipână la urmă… până la urmă a părăsit ideea.

Acum, ca pensionar, trăieşte singur într-o cameră, o bucătărieşi o cămară, în care nici pe departe nu mai există produsele de altădată.Dar nici pofta de mâncare de pe timpuri nu prea mai e. Căci ar maiputea oare mânca acum capete de miel, ciorbe pipărate, sarmale,afumături sau, dacă e vorba de băutură, ar mai putea da pe gât la omasă, la o cină, să zicem, doi litri de vin, vreo câteva zdravene ţuici,eventual şi nişte beri?… Îşi va aminti până la moarte, cu un dram deplăcere, dar şi cu multă, multă spaimă, de păţania – sunt peste treizecide ani de atunci – de la nunta unei verişoare. Ce l-a apucat cu acea

192

ocazie nu va şti, probabil, niciodată. O poftă de mâncare diabolică îl iaîn stăpânire din primele ceasuri ale petrecerii. De două ori supă, nu ştiucâte chiftele, friptură de pasăre, de porc, sarmale şi în final… cozonacfierbinte cu nucă. „Vai, Doamne, zice nea Ciurdaru ori de câte ori îşiaminteşte… Discutam cu vecinii de masă, fotbal, mire, socrii, mireasăşi, deodată, încep: «Da, da, da… da, da, da…» «Ce-aveţi, domnule, ce-aveţi, sunteţi stacojiu la faţă!» strigă un bărbat din dreapta. «Mă umflu,frate, mă umflu, unde e ieşirea?» Mai aud o dată: «Faceţi loc, se umflădomnul!»… după care mă trezesc în curte alergând. Trec printre raţe,găini, mă latră dulăii, ocolesc un W. C. Neenglezesc, văd cozonaculînaintea mea, nevasta, mă simt ceva mai bine după al patrulea rând denăduşeli. Totul s-a terminat la spital, cu spălături.”

Singurătatea anilor de pensie i-a fost tulburată lui nea Ciurdarude… Revoluţie… Ce fenomen, domnule, ce trosnet în moalele capului!Era atât de bine să ştii de-un conducător, de-un singur şef hotărât deserviciu, de două-trei sărbători oficiale pe an, când se lasă, după defilare,cu mititei şi bere, era atât de bine să nu ştii de străinătate, de problemelesexy ale omenirii, de investitori străini, de droguri, de atâtea comisii şiconsilii, de preşedintele Americii, de premierii Angliei şi Franţei. Unfost coleg de serviciu, stabilit de mult într-o ţară din Vest, i-a făcutcadou de ziua lui un televizor color, capabil să prindă patruzeci de posturi.Maica Domnului, Maică, ce i-a fost dat să vadă! Valsuri în noroi,concursuri de şobolani, femei ce se dezbrăcau în timpul dansului – striptease, a reţinut expresia –, meciuri de catch, mese ultrarafinate pe oaşa-zisă Coastă de Azur, căsătoria Principesei de Monaco… şi nimicdespre pâine, brânză, ceapă, salopete, muncă patriotică, intrări în şut,ca să nu mai vorbim de un… „Să trăiţi, tovarăşe!”… După atâtea zilegrele, remanieri guvernamentale, talk-show-uri, Fondul MonetarInternaţional, al II-lea val NATO, vine, în sfârşit, şi un 23 August. Zifrumoasă, fără vânt, fără nori pe cer. Altădată, da, cu tovarăşul prim întribună, coloane, baloane, microfoane, cu portretele conducătorilor celormari în mână, pe urmă micii, berea, năduşeala din pădure, trecea pisica,pereţii casei se clatină puţin… „Să fie oare adevărat?”, îşi spune.Trecând din bucătărie în cameră şi din cameră-n dormitor, îşi încordeazăauzul tot mai tare… „Parcă s-aude dinspre toaletă…” Şi, într-adevăr,intrând în propria-i toaletă, vede coloana care vine dinspre abator, cu

193

steaguri, cu fanfara-n faţă… e şi el acolo, chiar acum vrea să prindăritmul, stâng-drept-stângul… şi pe urmă pac! cu capul de-o ţeavă… Îşirevine, pasca mă-sii!, orăcăie găina-n curte, asta e… Dar în ziua aceea,totuşi, nu vrea să se lase! După ce se rade, se spală până la brâu înlighean, îşi taie unghiile de la mâini şi picioare, se apropie de dulăpiorulîn care, pe un umeraş, pare că doarme costumul atât de drag, folosit ladefilări… „Hei, treziţi-vă! pare a spune nea Ciurdaru hainelor, a sositmomentul să vă-mbrac din nou…” În faţa oglinzii stă acum un ommândru, cu cămaşa de nylon albă, cu pantalonii cam lungi, atingândpodeaua, cu un veston îngreunat de decoraţii. Pe cap are o bască, iar înbuzunare bani de pe vremuri pentru mici şi bere. Şi iată-l că începe…Aude şi muzica, vede şi tribuna, defilează-n toată legea, de la toaletă-ndormitor şi din dormitor în toaletă… Face traseul o dată, de două ori, dezece ori, de douăzeci de ori, ar mai vrea să continue, căci tovarăşul îiface doar lui semne, dar, din nefericire, se împiedică de-un scaun şicade cu tâmpla dreapt în butelia de la aragaz…

Vecinii l-au recuperat în stare de inconştienţă şi l-au transportatgrabnic la spital.. după câteva zile de pendulare între viaţă şi moarte, şi-a revenit oarecum. Primele cuvinte rostite atunci au fost: „TovarăşeDârdone, tovarăşe Dârdone, sunteţi mulţumit de mine?”…

Mircea Pora, Imperiul de praf, Timişoara, Editura Sedona,2000, 135 p., p. 17-18., 26-30

194

VERONICA BALAJ(n. 1946)

Sărbători amânate

Oraşul îi aparţinea, îl redescoperea ca pe o parte din propriulsău eu, înainta alături de profesor, tăcut şi acesta, identifica fiecareclădire pe lângă care treceau, încă nu ştia ce anume avea să facă înviitor, singurul fapt concret erau paşii lui pe străzi a căror istorie ostudiase, le-a purtat în memorie şi, culmea, le redescoperea tot înforma lor veche, cunoscută numai de fantezia lui. Tocmai treceîmpreună cu profesorul prin fosta Wiener Platz, iată Casa Strohmeyercu ferestrele de formă alungită, parterul găzduia pe vremuri localul„La strugurele de aur”.

„Câte denumiri de… aur! Adevărată obsesie pentru cei vechi”,gândi Val, figura profesorului e amestecată în acest du-te-vino,profesorul are un baston încrustat cu litere chirilice, e una din trăsnăilelui, n-are a face, ei înaintează.

Prin fosta Wiener Platz, Val îşi imaginează cum ar fi arătatCofetăria Macul Roşu, parte din Casa Strohmeyer, dacă i s-ar fi aprobatproiectul de renovare a clădirilor de patrimoniu, ocolesc fosta librărieMoravetz, dincoace era firma domnului Hess Kozack, avea dumnealuiun atelier foto, chiar unde-or fi, oare, pozele cu frumoasele oraşului depe vremea aceea, iată! la doi paşi de el se iveşte în schimb siluetaCarinei, „nu suport lanţurile”, îi spune ea pentru a nu ştiu câta oară,iubirea ta e sufocantă. Eşti dominator. Bagă de seamă, în felul acestamă pierzi, Val!” cuvintele vor să fie ameninţare, dar el le percepe ca peun clinchet de clopoţel alintat, Carina nu reuşeşte să fie colţuroasă şipusă pe harţă. Val şi-ar dori să o îmbrăţişeze, dar uite cum ea se retragesmucindu-se, nu-i nimic, ştie el cum s-o împace, chiar acum se aflălângă magazinul „Eutimie şi fiii”. Se vând mătăsuri.

Profesorul habar n-are, merge alături de Val şi nici nu-i treceprin cap că prietenul său, Val, e cu gândul la mătăsurile din magazinuldomnului Eutimie, o admiră pe Carina cum pipăie ţesăturile fine, fluide,în culori pastelate, seducătoare, exact precum şi-a închipuit el, se întâmplă

195

exact aşa. Carina uită de supărare, îl priveşte, îi mulţumeşte discret,nu-i firesc? Doar el a adus-o aici, mătasea leneveşte în mâinile ei, faţaCarinei e toată numai zâmbet, poate să cumpere, el nu se împotriveşte.Poate lua orice, o încurajează să aleagă.

- Ai uitat drumul, prietene, de ce m-ai adus pe aici? îl întreabăprofesorul şi, cum e seară, îl scuză, îl trage de mânecă uşor, îi arată cubastonul direcţia pe unde trebuie s-o ia ca să ajungă la atelierul lui Alex,însă Val parcă a şi uitat de vizită, de atelier şi de Alex…

Îl urmează pe profesor din inerţie, păcat că i-a întrerupt firulgândului, de aceea se străduieşte să-l reînnoade…

Carina, fantomatică, este din nou lângă el. E mulţumit în sinealui, chiar dacă totul se petrece doar în propria-i minte, s-a obişnuit şi cuacest mod de a o întâlni pe Carina, e cu totul şi cu totul nou, asta i seîntâmplă numai de când a revenit acasă, e ca un miraj, îl atrage, iar elacceptă. Uite, acum de pildă, i-ar putea spune profesorului, care stă devorbă cu un cunoscut, i-ar putea arăta câte ştie el despre vechea urbe,dar nu, preferă să o atenţioneze pe Carina, apărută în mintea lui, posesivăşi cuceritoare. Acum se vede cine-i posesiv, dar lasă, mai bine să-şiurmeze drumul împreună cu ea. „N-ar fi rău să o atenţionez”, sehotărăşte, şi-n timp ce păşeşte lângă profesorul, care tocmai a încheiatdiscuţia cu persoana cunoscută de el se lasă în voia visului trist şi inutil,şi sinucigaş: „Carina, treci, atenţie, treci pe lângă fostul magazin depânzeturi al negustorului Kristoff Gaspar, ajuns la prosperitate prin 1727.Nu cumperi nimic? Regret, hai mai degrabă să arunci o privire ingalanteria domnului Kraul. Are mărfuri de Nürnberg. Sau la domnulJohan? Vinde mănuşi de bal, evantaie, cizmuliţe, lenjerie la preţ defabrică. Ia-le, să le ai, cine ştie, poate îţi vor fi de trebuinţă! Cumpără şiceva de băut de la prăvălia onorabilului Ştefan Schmith! Vinde odelicatesă, adică rachiu de ienupăr, după cum spune reclama. Maivedem? Bine, hai să trecem mai întâi şi-ntâi pe la domnul Poppa. Are înrafturi mătase turcească, în toate culorile. Păcat că, alături, se vindeulei de peşte, s-a impregnat în ţesături mirosul de peşte.

O poză la firma Hess Kozack? E anul de graţie 1879. Stai peloc! O clipă! Zâmbeşte! Aşa, se poate porni mai departe. Uite prăvăliadomnului Leopold. În Fabric a deschis-o dumnealui şi vinde pălării dinpaie aduse tocmai din Tirol…” Val încetineşte pasul, n-ar vrea să ajungă

196

la atelier încă, n-ar vrea să piardă, imaginea Carinei. O invită în gândla Sofronie (contemporan cu domnul Leopold). Are felurite blănuri.La alegere, pe cât te ţinea punga. Nu departe, în casa „La Vultur”,proprietar Nicolici, e o croitorie pentru dame. „Chiar nu te intereseazănici porţelanurile fine, nici sticlăria? Să vedem totuşi!” Le puteţi obţinede pe strada Ungureanu, prăvălia Baruch (după numele proprietarului),foarte bine, respectele noastre!… Nu vă fie cu supărare, dar, orişicum,poate doriţi… cum să nu, vă invităm…, va să zică, la prăvăliaBristinger, de unde se poate cumpăra zer, diferite alte lactate şi, atenţiune!atenţiune!, aveţi ocazia să vă procuraţi şi o pomadă (preparată dinfructe) contra… cheliei. Rezultatele se văd de-ndată! Încercaţi! Fiecarepe pielea lui…

Val zâmbeşte de unul singur, profesorul îl observă, dar se prefaceabsent, vechea urbe îl fascinează pe Val, îi acceptă vraja.

Săriţi! Ajutooor! Prăvălia din casa „La cerbul de aur” a fostjefuită. E-o noapte din o mie opt sute cincizeci şi doi. Am sosit cuîntârziere? S-a clarificat totul? Păcat… V-am fi dat o mână de ajutor.În cazul de faţă ar trebui totuşi să facem ceva. Să-l atenţionăm depildă pe domnul Josef, fabricant de paste făinoase, care ţine să seafle că dumnealui reuşeşte să vândă marfa în valoare de opt mii deflorini. Doar atâta nu spune dacă face o asemenea vânzare în flecarezi, săptămână sau lună. E secret. Dar asta nu-i împiedică pe hoţi săverifice, aşa că fiţi mai cu băgare de seamă, domnule Josef, se perindămultă lume prin cetate! Noi o luăm acum spre Theater Gasse,traversăm Wiener Strasse… Ia uitaţi-vă ce interesant! Casa „LaFlorian”, de pe strada Grisselini, colţ cu strada Ceahlău, s-a vândut îno mie opt sute treizeci şi nouă la licitaţie… Trebuie să fie palpitantă olicitaţie. Cine oferă mai mult? Preţul ajunsese la… Dă cineva maimult? Da? Altcineva? Mai dă cineva în plus? Nu? Atunci casa intrăîn posesia domnului Szwoboda. Un nume ajuns şi la urechile noastre,deşi uite ce târziu e! Am sosit prea târziu. Nu-i vorbă însă, mai putemtrece pe la firma „La Florian”, unde se serveşte cafea bună. Are şireviste proaspete. Apoi, mai vedem în treacăt una, alta… Casa„Casimir”, găzduieşte prăvălia „La barza de aur”, ce să zici, nu-ivreme să intrăm, uite şi casa armenească, şapte mii de florini, şaptemii au fost cheltuiţi ca să fie construită. A meritat toată osteneala,

197

iată şi casa Stanco, proprietatea unui negustor de vite. Patru mii deflorini a dat pentru construcţie, dacă vă interesează. Aşa declarădumnealui cel puţin. N-avem nici un contraargument şi nici vreun interessă nu-l credem. E om respectabil.

…Mai departe, dar încetişor, aici e comenduirea Pieţei,înghesuială mare. Ai timp să observi că la etajul trei al casei, unde seaflă localul „La soarele de aur”, cineva are de vânzare mobilă elegantăşi porţelanuri… Răbdare, cumpărături dintr-astea nu se pot face oricând.Să ne oprim puţin! „Carina, n-ai fi de părere să ne tragem sufletul unpic, stând în localul domnului Trandafir, proprietarul de la «Broascaţestoasă?» E bine plasata cârciumioara, are vedere spre PoartaTransilvaniei. Sau la «Casa cu 3 coloane?» S-ar putea să ne placă.Nu? Nu vrei să ne oprim? Mergem înainte?” A, da, nu-i timp, n-avemtimp, zice Carina grăbită, unde Dumnezeu se grăbeşte? „Hai pe lângăbiserica evanghelică! Vezi? în casa alăturată a fost Direcţia de poliţie.Ce scrie în anunţul acela?…”

Imaginea Carinei piere din memoria lui Val, numai profeso-rul e devină.

- Am ajuns! zice, să urcăm încet. Scările astea sunt abrupte,s-au construit pe când lumea avea mai mult răgaz sau poate mai multăforţă, ştiu eu? spune profesorul, luând-o înainte.

Un aer auster se vântură prin cele două portaluri, unul dă sprecurtea interioară, altul spre stradă. Atelierul e tocmai la mansardă, aude urcat destul, scările sunt din piatră gri, ştirbite pe margini. De laetajul întâi, scara nu mai era luminată. Se ţineau de balustrada metalică,înaintau bâjbâind, era o beznă răcoroasa. Val aprinde bricheta din cândîn când, luând-o cu două-trei trepte înaintea profesorului.

- Dacă în acest an face excepţie şi nu-i aici, maestre?- Nu se dezbară el de obiceiurile lui, spuse gâfâind profesorul.Ajunseră la mansardă. Aici se aflau atelierele mai multor pictori,

pe vremuri se zice că încăperile acelea mici, contrastând cu lărgimea şiînălţimea celor de jos, ar fi servit drept depozite.

Sunară lung la uşa lui Alex. Când le deschise, în coridor pătrunseo dâră de lumină roşiatică, iar pictorul, cum şedea în prag, luminat de unbec roşu, arăta ca un diavol. Înalt, brunet, cu barbă creaţă, sură şi cu unpăr vâlvoi, sâmos.

198

- Voi? Adevărat? le spuse, făcându-le loc.Apoi se repezi la Val, îl îmbrăţişa, se dădu câţiva paşi înapoi, îi

privi, îl zgudui de umeri, uimit:- Am trăit-o şi pe asta, se minună pictorul. Să nu-mi spui tu că

vii… Haideţi, şedeţi, Doamne, ce surpriză!Val îşi desfăcu de la mînă ceasul, în timp ce Alex se ocupa de

pal­tonul profesorii lui, şi îl puse în palma lui Alex, zicând:- Să-ţi măsoare succesele. Şi orele senine, bătrâne!Alex mângâie obiectul, constată că e de valoare, îşi prefăcu

toată expresia feţei într-o întrebare:- Nu-i prea mult? Vrei să mă plăteşti, şnapanule, ca să te iert

pentru cât mi-ai lipsit! Asta ai învăţat pe-acolo, prin lumea largă? Fie!Treacă de la mine. Sapiens excedere, ziceau latinii şi eu aşijderea.Înţeleptul lasă de la el. Beţi un pahar cu mine? Profesore, ce bucuriemi-ai făcut! Să nu-mi spui dumneata ieri că a venit vântură-lume ăsta,să mă trezesc cu el la uşă! Doamne-ajută! Ridică sticla, lor le pusese înfaţă câte un pahar. Se aşezară fiecare unde nimerise. Profesorul pe unsoi de laviţă în stil popular, iar Val pe un taburet ciudat, făcut dintr-ocopaie ţărănească, obiect mai mult deefect decât pentru utilizare, ţinând cont de forma sa absolut incomodă.

- La mulţi ani, bine-aţi venit! le mai spuse Alex, dând pe gîtdintr-o dată un pahar de băutură făcută de el, după cum se lăuda: E oreţetă proprie. Cu încredere! Cu încredere serviţi! Are coji de mere,afine, fructe de pădure, le-am lăsat să fermenteze o săptămînă în spirt,am adăugat o droaie de ingrediente… vă spun altă dată dacă văinteresează. De ce grimasa asta, profesore? Nu-i bun?

- E tare! Prea tare pentru mine. Mai ales că am mai fost ispititîn seara asta…

Profesorul avu impresia pentru un moment că tablourile de pepereţi se înclină. Atelierul, nu prea mare, era ticsit cu tot felul de lucruriîn cea mai perfectă dezordine.

„Am nevoie de dezordine ca să pot crea, îmi trebuie o adevăratărăzvrătire a obiectelor, asemănătoare întrucâtva cu debandada dininteriorul meu. Când mă apuc de lucru, am convingerea că încep să lepun în ordine pe toate”, le spunea deseori Alex, cu un fel de scuză,celor care veneau pentru prima dată la el.

199

Într-adevăr, desenele erau înşirate pe jos, pe pervazul ferestreise aflau cutii cu vopsele, pensule, o pânză stropită cu toate culorilelumii atârna pe colţul mesei, ca un steag de pace pângărit şi doborât,peste tot ceşti din ceramică, sticle goale, ideea că Alex se războia maiîntâi cu obiectele şi apoi cu sine era de netăgăduit. Becul însuşi împrăştiao lumină strâmbă, într-o parte a camerei mai mult, în cealaltă mai puţin.Întregul îţi dădea totuşi impresia scontată de Alex: te pierdeai pe tine, teamestecai între lucruri. Unul din pereţi, vopsit în roşu, era tapetat cutablouri aşezate în aceeaşi perfectă dezordine, dar toate reprezentaucapete de cai. Pe fond roşu, alb, negru, gri, verde, ochii cailor aveau totfelul de expresii: trufaşi, nostalgici, ironici, seducători, liberi, ştrengari,tulburători, acoperiţi cu valuri de ceaţă, cam cum fusese sufletul luiAlex, în momentul când îi pictase.

În restul camerei, tablouri cu alte subiecte…- Ai multe noutăţi, constată Val, arătând un cap de bărbat,

uscăţiv, sub un coif din ziar.- Nu le-am adus încă pe toate, am avut expoziţie… Ştii cine-i?

Îl întrebă Alex pe Val.- Deloc. Vreo idee de-a ta…- Nicidecum. Ideea a fost a dumnealui, spuse Alex, arătând

spre profesor.Acesta se întinsese pe jumătate, şedea sprijinit într-un cot şi

părea că moţaie.- E Zazu. Aşa-l chema. Era o figură a oraşului în timpul

războiului. Unii ziceau că-i nebun, dar cine poate dovedi? Eu l-am văzutca pe un artist. Veritabil. În plin război să te deghizezi în Führer şi săfaci băşcălie de el într-un local public? îşi scosese un ziar, de fapt ofoaie pe care tipărea tot felul de năstruşnicii antirăzboinice, nu-i vorbă,erau gândite şi de alţii, dar aceia nu aveau curajul să le semneze.

Val se apropie de tablou. Omul părea că-l priveşte în zeflemea.Clopotele Catedralei bătură o anumită oră. Nici unul din cei

aflaţi în atelier nu era interesat însă de timp.- Şi aici? întrebă Val, arătând un alt tablou, sprijinit de colţul mesei,

direct pe podea, deşi arăta a fi terminat. O izbucnire, violentă în nuanţede roşu, în fundal, aducea a incendiu, iar în celelalte planuri, lume, curioasă,parcă auzeai exclamaţiile prin ceaţa, prin fumul ce învăluia figurile.

200

- Am un gând… Vreau să redau, aşa cum le văd eu, toatedramele trăite în oraşul ăsta… Un fel de cronică picturală… Tot el mi-asugerat ches­tiunea, zise Alex, arătând spre profesor. Ştii că povesteştetot felul de întâmplări. Te atrage că nu înţelegi unde-i adevărul şi unde-ificţiune, completă pictorul. Profesorul părea că nu-l aude.

- Deci, vreun incendiu, aşa ceva s-ar vrea tabloul…- Noroc! îi răspunse Alex, ciocnind. Ai ghicit, dar importantă

este povestea trăită de profesor, nu faptul în sine. El e vinovatul,ţi-am spus.

- Aha! Pune şi tu o etichetă, un titlu, altfel, nu mă dumiresc, nupot „citi” toate tablourile tale, se scuză Val.

- Nu te mai fofila pe lângă tablouri, doar, doar scapi să spui, peîn-de-le-te, ce mai faci? îl avertiză Alex.

Val îşi aminti că, în timpul cât a fost închis, Alex îşi golise atelierul,oferind tablouri la unul şi la altul, numai să le câştige bunăvoinţa, îispusese Zena, dar Alex nu aducea vorba despre aşa ceva şi nici nurecunoştea că ar fi dat pe gratis, deşi îi mersese vestea în privinţa asta.Cum intra cineva important şi-i admira un tablou, dacă îi plăcea cuadevărat şi Alex simţea asta, i-l dăruia.

- De ce m-aş eschiva? răspunse Val, la întrebarea lui Alex.Rămîn aici. Asta fac.

Alex schiţă un gest de mirare, bucuros şi neîncrezător.- Da, da. Nu mai scapi de mine! Să-mi cauţi undeva de lucru.

Sunt complet debusolat. Nu fac decât să mă reacomodez, să reiau undrum, care mi s-a părut că e uşor. Am plecat dintr-un anume punct,revin şi merg mai departe, îi explică Val. Dar se vede că nu-i chiar uşor.

- Ba chiar deloc. Ai nevoie de un dascăl, interveni profesorul.Nu dormea, cum crezuseră Val şi Alex.- V-am precizat: nu scăpaţi de mine. Numai dacă vreţi, atunci…

se alintă Val.Dar de ce nu putea adera deplin la oameni şi lucruri? De ce

glisa pe lângă, în afara lor”?- Tabloul cu pricina-i de vânzare? întrebă el.- Lasă mofturile. Unde te crezi? în vreo galerie de artă de pe

unde ţi-ai pierdut vremea?… Spune clar: îţi place? E cadoul meu deCrăciun, hotărî Alex. Dar, te rog, reţine şi povestea pe care o reprezintă.

201

Să ştii ce ai în casă. Profesorul zicea cu mâna pe inimă că a văzutincendiul Teatrului. Pe la începutul secolului. Dumnealui era puşti, dar,dac-a văzut a văzut. Şi dacă mi-a povestit, eu n-am putut să nu-i arătce-am înţeles… Lucrurile s-au petrecut cam aşa: din cauza unei ţigărisau a instalaţiei electrice, după un spectacol, noaptea, a izbucnit focul.Recuzita, costumele ard foarte bine la o adică… A doua zi, mulţimea seîmbulzea să vadă ce şi cum. Era tot un tel de spectacol. Zidurile plinede funingine, schilodite de flăcări, aer înecăcios, un cordon tras prinfaţa clădirii, poliţişti. Profesorul zice că, puşti neastâmpărat fiind, dacăpoţi cumva să ţi-l imaginezi şi astfel pe acest lord greoi şi circumspect,el deci ar fi zbughit-o pe lângă un poliţist şi ar fi pătruns chiar în teatru.Vezi, tabloul sugerează interiorul de după incendiu, aici este imagineacare străbate printre ziduri, arăta Alex un punct. Ajuns acolo, ce crezică vede? A fost o şansă, dacă nu cumva totul s-o fi petrecut în minteadumnealui. Deci, acolo, în locul scenei, ar fi văzut o imagine de apocalips.Asta am vrut eu să sugerez. Fără artă, suntem cufundaţi în apo­calips.Asta trebuie să ţii minte. Şi-acum, dă-mi-l. Să-ţi scriu ceva pe verso!Că poate mâine… va fi o valoare.

Alex luă tabloul şi notă cu litere mari: „Lui Val, încă un apocalips.Sper să-l poată duce” Semnă tabloul şi i-l puse în braţe.

- Mulţumesc. M-ai îndatorat din nou, zise aşezând tabloul lângă el.- Şi-acum, să vezi proiectul celei mai importante lucrări, se

înflerbântă Alex, invitându-l din priviri pe Val şi aruncând o ochire spreprofesor. De data aceasta, chiar adormise. Respira zgomotos pe nări şimormăia ceva ininteligibil. Trecură pe lângă el încet şi intrară într-onişă acoperită cu o draperie.

Alex aprinse lumina şi arătă spre o pânză de mărime neobişnuită.Un contur neclar de chipuri, cu expresii diverse. Totul se petrecea într-ocasă şi în jurul ei.

- Recunoşti clădirea? îl întreba el pe Val.- Aşa mă chestionezi, de parc-ai fi fotograf nu pictor. Zici deprofesor că le transformă în mintea lui, de tine, ce să mai spun?

Habar n-am. Nu spuneai tot tu că un tablou trebuie să-ţi sugereze câtmai multe lucruri deodată? Când va fi gata, fii sigur, am să înţeleg…Deocamdată, după priceperea mea, schiţa e promiţătoare. Va ieşi olucrare impre­sionantă… se pronunţă Val.

202

- Băiete, e chiar casa asta. Şi nu întâmplător. Nu cred să nu-ţifi vorbit profesorul despre una din cele mai dragi fantasme ale lui.

- Multe mi-a spus, dar care i-o fi mai apropiată de suflet… nuştiu. Nici nu i-am cerut vreodată să-mi deconspire aşa ceva.

- Bine, ia textul ăsta!Alex îi înmână câteva foi, umplute cu un scris mărunt, ordonat

şi ascuţit. Fiecare literă voia parcă să iasă în evidenţă, să ridice privirea.- Îl pot păstra? întreabă Val.- Doamne fereşte! E secret artistic. N-ai decât să-1 citeşti

colea, îl sfătui Alex, arătându-i un taburet geamăn cu celălalt pe carese aşezase pînă atunci. Alex trecu în cameră şi îl lăsă pe Val să citeascăîn voie.

(Veronica Balaj, Sărbători amânate, Timişoara, EdituraHelicon, 1993, p. 106-114)

203

AQUILINA BIRĂESCU(n. 1948)

După-amiaza cu amintiri

Deschis, albumul imens învelit în piele de Cordoba se lăfăia cade obicei pe o jumătate a mesei ovale din sufragerie, parcă visândtrecutele destine ferecate între coperţile meşteşugit încrustate. Alăturide el, într-o vază rotundă de porţelan având în interior pictaţi doi ciudaţisamurai, un ceas îşi psalmodia grăbitul tic-tac. Îndreptând spre el undeget ireal de subţire, parcă fâlfâind de atingerea aerului, stăpâna ziceacu mândrie: „Îl am de la maica”. N-aveai de ce să pui la îndoială cespune. Dar când îl priveai, te îmboldea o stranie dorinţă de-a face îngrabă un mic calcul. Cifra exactă a anilor ceasornicului era greu s-ostabileşti, însă un lucru se revela cu limpezime: depăşise un secol. Poatede aceea se încăpăţâna să nu mai meargă decât culcat, cu arătătoareleîn jos, ca şi cum ar dori să-i înveţe pe încruntaţii samurai, indiferentacurgere a clipelor prin scocul vremii. De când îl tot ascultau? Cine armai fi putut spune, în odaia aceasta unde cuvintele aveau iz de istorie?Privind dantelele feţei de masă, încercai o stranie impresie că sunt pepunctul de-a se pulveriza dintr-o clipă într-alta, într-atât firele de aţă,îngălbenite de mulţimea spălărilor succesive se desprinseseră dinochiurile mărunte, măiestrit circumscrise împrejurul unui brocart.

Zilnic, în jurul orei cinci, încăperea demodat de spaţioasă, cutrei ferestre, asemănătoare în arcuire cu cele ale unei catedrale, răsunade ţârâitul prelung al soneriei. Îi răspundeau îndată paşii mărunţi aistăpânei, lovind parchetul în ritmul şi cu intensitatea cu care o pasărezgribulită ar bate cu ciocul iarna în geam.

- Ai venit? întreba inutil, aşa cum trezit din vis pui în prima clipăla îndoială realitatea lumii din jur.

- Da, am venit, cădea prompt la fel de inutilul răspuns.Apoi, ciocănitul sfios se împletea mersului greoi de femeie voluntară,nedeprinsă cu împotrivirile, căreia însă acum refuzau să-i dea ascultarepropriile picioare, şi bocănitului de orologiu public solicitând atenţia pentrua anunţa ora exactă, al unui baston.

204

- Bine? Interogaţia musafirei se dizolva într-un oftat prelungde durere când, sprijinindu-şi o mână de tăblia mesei şi cealaltă debaston, se lăsa să alunece pe pluşul scaunului. Pe spetează un minusculamoraş durduliu se încurca printre ghirlande de trandafiri.

- Bine! Se auzea ca un murmur stins afirmaţia stăpânei.La câteva clipe apoi, aerul vibra de cuvinte străduindu-se să

desprindă dintre aburii memoriei fiinţe şi întâmplări ce parcă dormeauînfăşurate între scutecele deceniilor. Codruţa, Cristina, Tincuţa, Sorana,încremenite în clişeele câte unui zâmbet probabil îndelung studiat înfaţa oglinzii, prezentându-şi ostentativ volanele şerpuitor înfoiateîmprejurul gâtului sau la capătul mânecilor, şi coafurile proaspete,ondulate bogat.

- Ce voce minunată avea Sorana, mai ştii ce frumos cântala petreceri?

- Da, dar Cristina, ce trup avea Cristina şi cum se îmbrăca.Toată lumea recunoştea că e cea mai elegantă doamnă din oraş.

Rochiile ei oliv sau bej, perfect mulate, cu tăietura decolteuluiadâncită, făcuseră să poposească asupra-i privirile strălucind denelinişte ale bărbaţilor, dar şi cele ale semenelor, înmuiate în veninulinvidiei. Le lucra la Caldor, şi pronunţând numele casei de modă cefrumoaselor de acum ale oraşului nu le-ar fi spus mai mult decât unvers rostit în sanscrită, glasul i se încâlci într-o urzeală de şoptiteexclamaţii admirative:

- Ce frumos lucrau la Caldor ! Unde să mai găseşti azi asemeneacroitorese? Rochia aceasta mi-am cusut-o acolo. Observi, nu, cât estede reuşită.

Prinse cu trei degete marginile crčpe-de-chin-ului moale,întinzându-l mult în lături, ca o fetiţă la serbare. Şi pliurile dese sedeschiseră luând forma unui evantai aşezat pe genunchi.

- Iar Codruţa, doamne, zvăpăiată era. Îţi aminteşti de balul lacare a dansat charleston cu neamţul acela subţire, cu ochiii asemeneacerului vara după ce-l spală ploaia. De dragul ei a părăsit Münchenul şia venit să locuiască la noi în oraş. Ne minunam cât de îndrăcit puteasă-şi mişte picioarele.

Atunci văzuseră pentru prima dată aşa ceva. Nu semăna defel cu polca ori valsul ce le învăţaseră la şcoala de dans.

205

Şi ca şi cum ar fi fost dintr-o dată cuprinsă de frenezia aceluiritm, dădu iute un bobârnac ramei ochelarilor. Alunecând îi atinseserăvârful nasului, poposind pe o atât de mică suprafaţă, că te-ai fi aşteptatsă auzi, dintr-o clipă într-alta, pocnetul lentilelor sparte în vârtejulalunecării pe masă.

- Şi Tincuţa, ce mărunţică, de statura unui copil, iar soţul eiînalt, brunet, cu alură sportivă, povestea cum fusese la douăzeci de anicampion la înot.

Degetele noduroase ale musafirei începură să răscoleascăîncoace şi încolo filele groase de carton păstrând înfipte în carnealor densă cele patru colţuri ale fotografiilor. De pe foaia albumului acărui gri rezista îndărătnic împotriva invaziei unui gălbui ce-şi anunţatotuşi apropiata victorie, se detaşa la un moment dat chipul bărbatuluicu părul strălucind de briliantină, ochii mari, negri, adumbriţi desprâncene stufoase şi o mustaţă fin tăiată după moda lansată de actoriide cinema ai epocii.

- Şi cât a suferit sărmana Tincuţa! I se fixase în minte ideeacă soţul ei are o iubită. N-avea nici un fel de dovezi, dar asta eraobsesia ei. S-a măcinat ani în şir cu spinul acesta în suflet, fără să-ispună soţului vreun cuvânt. Mie doar îmi povestea, am fost buneprietene încă din şcoală. Prima mărturisire mi-a făcut-o la puţin timpdupă căsătorie, în 1921… Deşi au trecut şaizeci de ani de atunci, îmiaduc aminte ca şi cum ar fi fost ieri. Eram la cel dintâi bal alPolitehnicii… Eu însă nu cred să fi fost vorba de o femeie, ci făcuseea, aşa… o fixaţie.

Privirile celor două se întâlniră pe neaşteptate în oglinda ovalăîncastrată într-o ramă bogat ornamentată cu frunze de laur, atârnândinutilă, ca o strajă dinaintea intrării unei comori de mult devastată dejinduitori.

- Eu eram… şopti cu sfială stăpâna, privind visătoare sprezarea din apele oglinzii.

- Nu, draga mea, tu n-ai fost la balul acela. Ştiu bine că ai lipsitatunci din oraş. Îmi trimiseseşi o ilustrată tare frumoasă de pe la Bran.Ţin minte cum o pusesem în poşetă să i-o arăt Tincuţei.

- Eu eram…Şi vorbele i se reîntoarseră de pe buze, în tăcerea ce le-a născut.

206

- Ai început să cam încurci lucrurile. Ascultă-mă pe mine, n-aifost la balul acela.

Cu faţa întoarsă spre cei doi samurai, ceasul îşi presăra pesteliniştea încăperii ticăitul egal, ca paşii unei patrule grăbite. Apoi i sealătură foşnetul foilor întoarse:

- Mădălina, Persida, Voichiţa, Oncuţa…

Aquilina Birăescu, Tovarăşi, cultura…, Timişoara, EdituraMarineasa, 2010, p. 39-43.

207

ADRIANA BABEŢI(n. 1949)

Banchet pe Bega

Pentru cine n-a apucat să ia o primă îmbucătură din ospăţulnostru săptămânal – cu alte cuvinte, pentru cei care nu au citit ce amscris în numărul trecut –, iaca un supliment de cultură culinară. Nuînainte însă de a vă reaminti despre ce era vorba. Cică la vreme deiarnă, să tot fie prin ianuarie 1779, într-un mic palat de pe malurileBegăi, se petrece vreme de două săptămâni ceva nemaivăzut pe faţapământului. Contele Cristofor Nitzky, diriguitor en titre al Timişoarei,apucat de cine ştie ce demon, trimite caleaşcă bine păzită la Vârşeţ şi-lsmulge din tihna căminului, însă cu osebire din citit şi din scris, pe bunulamic Gottfried von Brettschneider, mare latinist al vremii, prieten cuînsuşi Lessing. Se baricadează amândoi în palat, singuri, în cel mai maresecret, cu pază straşnică la porţi, şi stau închişi acolo două săptămâni,fără să vadă pe nimeni, dar şi fără a fi văzuţi de cineva. Să fie o întâlnireconspirativă? O neştiută legătură de amor? Să aibă cineva sus-pusnevoie de traducere grabnică în sau din latină a unui document preţios?Să-l fi cuprins pe conte patima culturii? Nimic din toate astea. Şi totuşi,câte ceva din fiecare.

Căci iată ce-i da ghes lui Cristofor Nitzky: pofta de mâncare!O poftă câtuşi de puţin plebee, dimpotrivă. Pe neostoitul Nitzky îlcopleşise năvalnica dorinţă pe care o încearcă doar cei aleşi, doar mariidegustători, de a-şi desfăta cerul gurii, limba, dinţii, până în străfundulstomacului, cu tot ce a închipuit mai rafinat arta culinară pe acest pământ.Or, ce s-ar fi potrivit mai bine la ceas târziu de iarnă decât o rescriereîn carne şi oase – uneori chiar aşa: din carne şi oase! (dar cu mult sos)– a celui mai mare tratat de gastronomie din lume: Ars coquinaria allui Apicius, pe care, – zice-se, Brettschneider îl ştia pe dinafară. Aşa căcei doi amici au pregătit (şi-au mâncat!) 67 de reţete, timp de 14 zile.Acu-i acu! Pe care să le alegem ca să vă lăsăm cu gurile căscate şicotropite de salivă? Gastrolatrul din noi a ales doar trei, pe care le-arrecomanda celor născuţi sub semnul scorpionului.

208

Întâi, un aperitiv, numit şi „răsturnat”, a cărui reţetă ne-ar strivinumai ea biata rubricuţă. Să înfăţişăm atunci curioşilor doar din ce seprepara aperitivul, nu şi cum se fierbeau, amestecau, stropeau, ungeau,tăiau, decojeau, despieliţau, îmbibau toate celea: sfecle mici, albe, prajiîn conservă, ţeline, bulbi, melci, pipote, aripioare de pui, chiftele, frunzede nalbă, prune, cârnăciori de Lucania, ghimbir, leuştean, ouă, vin, piperşi mai ales garum. Chiar dacă încă nu ştiţi ce-i garumu’, aşa-i că v-amlăsat muţi? Nici cu închipuirea n-aţi putea gusta din antreul care se vafi strecurat parşiv acum vreo 2000 de ani prin esofagul oaspeţilor luiApicius, spre a se prelinge la 1779 în duodenurile celor doi gurmeţi depe Bega.

Apoi, câte un uger de scroafă umplut cu arici de mare săraţi,chimen, piper, cusut, fript şi mâncat cu hallec. Nu-i aşa că nu ştiţi nicice-i hallec-ul? Şi nici de ce ajung ugerele cu pricina în piscul meniurilorpentru băieţii blazaţi de la Roma, dar şi din Timiş? Nu-i niciun bai. Doarne-om mai întâlni. Să nu uităm a adăuga, în fuga condeiului, ce-au servitca desert în acceaşi zi de sâmbătă contele Nitzky şi savantulBrettschneider: curmale dactyli umplute cu seminţe de coconar şi piperpisat, acoperite cu sare şi prăjite în miere.

Şi tot aşa, reţetă după reţetă, vreme de două săptămâni. În a15-a zi, o marţi cam mohorâtă şi friguroasă, porţile se întredeschid,gărzile dau onorul şi din palat ies ca nişte spectre, abia târându-se, ceidoi convivi. Se zice că din acea clipă nimeni nu l-a mai văzut peBrettschneider prin Banat. Precum un schimnic, cică s-ar fi retras într-obibliotecă privată din Buda şi, sătul de viaţă, s-ar fi apucat de traducerealui Vergiliu. Cât despre conte, gurile rele spun că, lovit de-un fel degălbinare, ar fi ţinut amarnic post până la adânci bătrâneţi.

(„Suplimentul de cultură”, nr. 2, 20-26 noiembrie 2004)

Guliveriada

După atâtea fandoseli, să scoatem artileria grea la bătaie şi săvă tocăm mărunt, preţ de două săptămâni, cu nişte poveşti de pe la noi,din Timişoara, pe care le-am înghiţit cândva cu mare poftă. Săcaramelizăm aşadar nişte amintiri pe care însetaţii de savantlâcuri le

209

numesc „reverii liliputane”, „microuniversuri compensatorii”,„miniaturizări idilice”, „Biedermeier-kitsch”. Şi altcum nu. În toate-inesmintit vorba despre ceva mic, dulce şi drăgălaş, făcut parcă pentrupitici: o cetăţuie-n asediu, o căscioară, un porcuşor, un mieluţ, un ou, unpăstoraş sau şase viori, numa’ bune de cronţănit la sărbători!

Să începem cu cea mai straşnică poveste dintre toate câte sepot închipui. Aşa-i de măreaţă, că nici v-ar veni a crede ca s-a-ntâmplataievea. Dacă n-am fi citi-o în vreo două cronici ale cetăţii numite peatunci Temeswar, nici noi n-am fi crezut. I-auzi numa’ cum sună epopeearescrisă ca o schiţă-n două paragrafe de povestaşa de la pagina 4.

Cică, să tot fie prin toamna lui 1716, pe când soarele apune.După ce s-au stins zvonurile de luptă, după ce tunurile au încetat a bateşi spahiii au pus geană peste geană, dincolo de meterezele cetăţiiDemişkar/ Timişoara, un firav prinţ intră în cortul său liliachiu să-şitragă răsuflarea. Se aşeză pe-un scăunaş şi, îngândurat, în zvon detrompeţi, duse cu evlavie mâna la şold şi mângâie visător taşca pe caren-o dezlipea de sine nici pe câmpul de luptă, precum marele Alexandru– sipeţelul cu Iliada lui Omer. Cine să fie bravul comandir? Nimenialtul decât Eugeniu de Savoia, prinţul care, cu mintea lui isteaţă şi cubraţul călit, tocmai liberă Timişoara de sub îndelung jug turcesc. Darce-mi scoase el la iveală din tolbă cu mâna ce-mprăştiase moarte printrepăgâni? Un snop de file scrise de însăşi dreapta filosofului pe numeLeibnitz şi dăruite nobilului domn: tratatul ce se cheamă Monadologia.Cu ochii înceţoşaţi, cu glas tremurător, viteazul începu a citi, în timp ce,printre corturi, mii de oşteni veniţi din toate ungherele Evropii să punăstavilă mahomedanei stăpâniri aduse prinos numelui său prin meşteşugitevorbe ori cântări franţuzeşti, nemţeşti, spanioleşti, italiene. Ah, Muze,de ce n-avem şi noi vocea răsunătoare şi pieptul de-aramă spre a cântaclipa măreaţă, pe care n-ar putea-o întoarce nimic. Oare? Ci numaistaţi să vedeţi!

Cică, să tot fie prin decembrie 1716. Comèdia se mută acuma-naltă parte. Teatrul de luptă-i în buricu’ lumii, la Wien, în palatul celmare, în sala oglinzilor. Acolo, urieşeasca faptă a prinţului fu răsplătităca-n poveşti. Covârşit de glorie, de fireturi, coloane, medalii, el răsări înprag precum un astru luminos. Pe când trompetele sunară, iar curtea înzorzoane se puse pe aplaudat şi strigat „Slavă!”, doi paji îl purtară pe

210

Eugeniu spre gigantica tavă de argint plantată în mijloc.Oh, zei! Marişi bune or fi minunile filosoficeşti, vorbele şi cântările muritorilor, darce-i căzu acuma prinţului sub ochi întrecu orice-nchipuire omenească.El sorbi din priviri totul şi dădu clipe-n şir târcoale platoului, mut deuimire, cu un ochi râzând, cu altul plângând de-nduioşare. Căci cezărise prinţul nu mai fusese văzut niciodată: cetatea Timişoareiîmpânzită de osmanlâi şi de creştini în vâltoarea luptei din octombrie’716. După cum urmează: strălucitoare ziduri – din zahăr candel;turnurile, crenelurile şi ambrazurile – din griliaş; bastioanele – dindoboştort; şanţurile de apărare – din pandişpan; pusta – din bezele;turcii şi caii – din ciocolată; fesurile – din jeleuri colorate. Trompetelesunară mai tare, tobele răpăiră: prinţului eliberator i se înmână mareaspatulă de aur, iar primul guvernator al Banatului, generalul conteClaude Florimond Mercy d’Argenteau, căpătă o spatulă mai mică, deargint. ATAC! Cu mâna vitează, prinţul zdrobi un turn, două bastioaneşi zece ieniceri. Pe când reteză trei creneluri, contele-general spulberădin greşeală şi-un flanc creştin călare. Atunci curtea se năpusti plinăde pofte, împresurând ca o hoardă cetatea.

În câteva minute, pe tavă zac făcute praf doar şanţurile deapărare, câmpia, cinci cai fără picioare şi câteva turbane rătăcite.

(„Suplimentul de cultură”, nr. 19, 2-8 aprilie 2005)

Un vals înmiresmat şi dulce

Aţi văzut săptămâna trecută cum fu înghiţită o cetate? Vă maiaduceţi aminte cum însuşi Împăratul, prinţii, conţii, baronii, ce mai, toatăCurtea luară-n furculiţe câte o felie de zid, de crenel, un oştean creştinori păgân, o bucată de şanţ de apărare, un turn ori baremi un cal? Tineţiminte cum zeci de cofetari şi maistori patiseri din Viena înălţară în ’716,la poruncă împărătească, o Timişoară gata de asediu, în chip de giganticătortă? Cum fu ea adusă la Curte pe-o mare tavă de argint în cinsteaeliberatorului Evghenie de Savoia? Şi cum, hap-hap, mândra cetate selasă mestecată în doar câteva clipe de nobilele guri? Dibuiţi o oareşcemetaforă dincolo de istoria asta? O ironie a timpului care, mai devreme,mai târziu, ne mistuie pe toţi, înghiţitori sau înghiţiţi? Dacă da, sunaţi la

211

911. dacă nu, ia’ citiţi acilica o altă poveste, tot adevărată, tot de pemeleaguri beguane, da’ ceva mai aproape de zilele noastre.

O nouă aventură a lui Gulliver în ţara de zahăr ars şi ciocolatăa piticilor, unde toate-s micuţe, dulcici şi colorate, da’ nu în poveste, ciaievea, aici, pe malurile Begăi, în zeci de cofetării şi magazine de coloniale(peste 100 numai în anii ’20!), ce purtau învălmăşite prin vremi numede vis: Salonul lui Fritz, Orient, Arendt, Boncescu, Relitz, Albu,Bulevard, Hermann, Babcsányi, Ketzmer, Potichen, Macht, Krausz,Kandia, Stoica, Violeta, Pionierul, Dezrobirea, Libertatea, Libelula,Dacia, Dalia, Carmen, Piticul, Intim, Macul Roşu, Select,Trandafirul. Acolo stăteau în prag de Anul Nou, cu fliturile lor cuminţi,întinşi pe tăviţe de carton, purceluşi de zahăr ars mici-mici sau uriaşi,împovăraţi pe spate de litere şi cifre: Anul Nou 1960 sau La mulţi ani1938. iar de Paşte, tot din zahăr ars – ouă mici şi mari în celofan înfoiatşi legat cu fundă. Dar unde-i ciocolata în chip de Moş Crăciun, decizmuliţe, de mieluşei, iepuraşi, căsuţe, păstorei, puişori, ciupercuţe,piticuţi, maşinuţe, cesuleţe, ouşoare, trăsurele, steluţe, păsărele, avionaşe,fetiţe şi băieţei, trenuleţe? Şi unde-s dulcile machete timişorene dincocă, cremă, glazură, cu Opera, domul, Piaţa Unirii, gara, parcul central,abatorul, turnul de apă, prefectura, castelul Huniade, Bega printre maluri,gata de îmbucat cu linguriţa? Ehei, s-au dus. Trecut-a zefirul idilic, iluziablândă a privirii ce se-nstăpâneşte împăcată, sigură de sine, precum unrege, peste o împărăţie de turtă dulce, supusă. Joc de suflet plăpând şi,adânc, nesigur? Cine să ştie. Sau doar un kitsch duios, semn de lumeaţipită în tihna ei mediocruţă, cu miros de vanilie, cacao şi coajă delămâie răzuită? Şi ce dacă?

Cu siguranţă că astfel va fi simţit, la cei 82 de ani ai săi, fără aînţelege însă de ce, în august 2001, domnul Ştefan Rosenauer, adus cugreu la Timişoara din depărtata Germanie pentru concursul şi expoziţiade machete dulci. O pioasă aducere aminte a artei ce a atins pe acestemeleaguri culmi de negândit. S-au adunat atunci la Loyd maeştri cofetaridin tot Banatul, ba chiar din alte ţări, spre a-şi da măsura înaripatului lorhar. Iar maestrul Rosenauer a fost rugat să se întoarcă acasă pentrucâteva zile, spre a mai face o dată din zahăr cele şase viori cântătoarece-au fermecat odinioară urechi de domni şi domniţe. N-a fos ziar,televiziune ori radio să nu fi urmărit pas cu pas naşterea operei. Dar cel

212

mai aproape de adevăr s-a dovedit a fi agerul reporter Coclici de la„Bănăţeanul”. El şi numai el a povestit aventura.

Cum a luat domnul Rosenauer forma pentru turnat viorile, câtdouă palme de mare, cum a topit zahărul, cum i-a urmărit întărirea,cum a scos micile viori la lumină. Şi acum ţinţi-vă bine: cum s-a dus adoua zi la Becicherec (judeţul Timiş), la marginea satului, cum l-a căutatîntr-o dărăpănătură de casă pe Lică, marele fabricant din corzi din firede coadă de cal, cum a aflat că Lică murise de mult, dar că fiul lui aprins din zbor meseria, cum l-a convins pe Lică cel tânăr să-i încordezeviorile, cum s-au pus pe lucru la lumina unei lămpi cu gaz, cum a spartpatru viori şi cum au cronţănit puradeii cioburile. Cum au biruit în celedin urmă şase violine. Cum s-a dus apoi la maestrul absolut al viorilorde pe coasta de vest a României, marele Subonyi, şi cum s-au sfătuit onoapte întreagă. Cum a doua zi le-a expus pe toate şase şi a invitatlumea la concert. Cum s-a înălţat spre ceruri, de pe 24 de corzi, un valsînmiresmat şi dulce.

(„Suplimentul de cultură”, nr. 20, 9-15 aprilie 2005)

(Adriana Babeţi, Ultimul sufleu la Paris: 69 de reţeteculinare, Iaşi, Polirom, 2006, 283 p.)

213

DANA GHEORGHIU(n. 1949)

La Krauser

Puteai fi, pentru o oră sau două, prinţesă. Chiar şi zână, dacăvoiai. Puteai să defilezi prin faţa lumii, înveşmântată în straie alese. (Pestradă, sau oriunde pofteai. Dar mai bine pe scenă, că erau reflectoareşi te colorau).

Pe cap cu o coroană înaltă, din carton aurit, ţineai strânse, întremâini, marginile rotunjite ale rochiei (care se balansa pe suportu-i desârmă). Volanele, suprapuse, foşneau uscat, în timp ce înaintai; vălul desub coroană – puţin destrămat pe alocuri – unduia obosit în urma ta.Târai după tine o trenă amplă, din brocart sau din catifea. Trebuia săpăşeşti fără grabă, plină de solemnitate, ca nu cumva să se agaţe învreun cui şi să te împiedici! Puteai să te opreşti, după chef; să închiziochii şi să-ţi spui în gând orice dorinţă – iar atunci când aveai să-ideschizi să afli totul aievea, dacă… mergeai la Krauser.

Din Piaţa Traian către Prinţul Turcesc, pe dreapta, la a douatraversare, exact pe colţ cu Neculuţă, bătută în zid, la vedere, o săgeatămare. Deasupra ei, scris cu litere apăsate: „La Krauser”. Mai mult nuera necesar. Întreg oraşul îl cunoştea. Zilnic, soseau aici oameni, dinFabric şi in Cetate. Din Iosefin, Elisabetin şi chiar Mehala, să închiriezecostume. Pentru că, la Krauser, găseai, fără exagerare, de toate.

(Îmbrăcăminte pentru cele mai felurite ocazii: nunţi, botezurişi baluri. Serbări şcolare, de grădiniţe şi carnavaluri. Şi alte eveni-mente speciale).

Dacă doreai, puteai să te găteşti, imediat. Nu-ţi mai trebuiacroitor, nici nu mergeai la vreo probă. Achitai, pe loc, suma de închiriereşi te scoteai, la nevoie. Deodată, erai chic. Elegant. Făceai faţă, oriunde.Te priveai în oglindă şi-ţi plăcea ce vedeai! (Puteai să te strâmbi, dacăîţi venea; să dai din mâini ori numai să scoţi limba: imaginea răspundea,îndată, la fel. Ştiai atunci că eşti tu, chiar dacă-ţi puseseşi mustăţi).

Apăsai pe butonul tocit al soneriei. La poarta cu numărul unu.Ţineai în continuare degetul, apăsând neîntrerupt. Până când se făceau

214

auziţi nişte paşi şi îţi deschidea o doamnă măruntă: bătrână-foarte şiaproape surdă, cu părul numai inele. (Mult mai târziu am aflat că purtao perucă). Îndruga monoton, aplecându-şi urechea spre tine:

- Igen, Ja, Ja… Alteori:- Da, da, adaptându-se, după caz. Ştia să-şi potrivească vorba,

pentru oricine.Traversaţi împreună curtea plină cu pietre tăioase, răzleţe prin

iarbă. (Le simţeai, uneori, muşcătura, prin talpa subţire a pantofilor). Înfaţa intrării, înceată, îşi ducea o mână la piept. Scotea de acolo, dinbuzunarul croit ca o inimă, cheia, ce avea prinsă-n ureche un soi debreloc. Descuia.

Uşa se deschidea de la sine, repezindu-se în perete. Slobozit,un miros de aer stătut – amestec de praf şi de parfumuri dulcege –năvălea peste tine. (S-ar fi putut să strănuţi). Pe moment, nu distingeaimare lucru dar, o dată lumina aprinsă, ţi se tăia răsuflarea: priveai zăpăcitşi aveai de ce!

- Fräulein Eva! exclamă, bineduspusă, bunica, îndată cetrecurăm pragul. (Înmugurită-n gâtlej, gata să plesnească, îi încolţisepofta de vorbă).

- Meine Ştefi, scârţâi nuanţat, încărcat de promisiuni similare,glasul domnişoarei Eva. (La fel de încântată de-această neplanifi-cată revedere).

Socoteam, cu succes de izbândă, că sosise momentulpropice: rupându-mă de mâna bunicii am zbughit-o, rapid, pe sub haine:să-mi găsesc, singură şi fără niciun ajutor, costumul. Dar… câte nuerau de văzut:

Suspendate pe nişte bare, colorate şi strălucitoare - din satinurivii, dantele, şi voaluri diverse, din mătăsuri grele, tuluri şi catifele, cupaiete cusute pe ele, pe la decolteuri, mâneci şi poale, licărind calicuricii, dar mult mai frumos - o mulţime de veşminte se înşirau, caremai de care! Întorcându-mi capul spre dreapta şi, iute apoi, spre stânga,privind înainte şi înapoi, astfel înconjurată, simţeam, cu adevărat, cămă ia ameţeala!

Pe primul rând, la vedere: rochii subţiri, de mirese. (Dispuse înordine crescătoare). Urmate, în vesel alai, de cele pentru „domnişoarede onoare”. Imediat lângă ele, ca pentru a le oferi braţul (galante), o

215

mulţime de redingote, costume şi fracuri. Puţin mai încolo, într-o cutiedeschisă: evantaie din pene vopsite; altele, din hârtie sau os. (I-amgăsit capacul, ceva mai târziu, azvârlit după un balansoar. (La stânga,rubăşti strânse pe gât. Şi chimonouri, alunecoase. Vizavi, laibere, ii şicatrinţe cu alesături. Sumane, iţari. Dar şi şalvari mătăsoşi, alături desalopete (vizibil, noi, create anume pentru dans tematic). Într-un colţ,lângă perete – săbii, halebarde şi scuturi de tinichea. Am ciocănit unul,să mă conving. Arcuri groase, din sârmă împletită şi săgeţi fără vârfuri– ca nu cumva să te înţepi la vreun deget şi să te infectezi! Spre dreapta,mergând, veşminte pentru dregători şi curteni. Fustiţe de colombine,secondate de straie pestriţe de arlechini – o folie! Două rânduri compactede mantale, cape şi togi erau amplasate în faţa ferestrei. (De nu luaiseama cum veneau aşezate, puteai să te sufoci printre ele) ! Rochii debalerine – nenumărate. Fluturi şi flori. Cămăşi cu gulere mari, căzutepe spate, pentru matrozi. Deasupra, într-o nişă adâncă: fesuri, meloane,jobenuri şi toci, înălţate ca nişte hornuri. Câteva capete de vulpi, lei şiurşi ce, văzându-mă, îşi dezveliră colţii, instantaneu. Noroc c-aveauochii de sticlă, mi-am spus, trecând mai departe. Şi chiar la mijloculîncăperii, sub bec (cum de nu-l observasem?) negru catran, cu coarneşi barbă de ţap – pentru cine avea curaj să-l îmbrace!– stătea proţăpitun costum de drac.

Nas în nas cu acesta, m-am oprit derutată. Nu-mi era teamă,dar nici bine nu mi-era, recunosc. Strânsesem, în graba explorării,câteva molii. Particule strălucitoare de praf jucau în aer, săltând înraza luminii. Atinse (numai atât cât trecusem pe lângă ele), câtevacostume se legănau. Mai repede, de la un timp, parcă scuturate de unvânt care se înteţea…

Şi, dintr-o dată, sărind pe pereţi, gheişe, salamandre şimaharajahi, paji şi călugări, pinguini, vrăjitoare şi eschimoşi dând mânaunor cerbi, fluturi şi papuaşi porniră, roată în jurul meu, un dans sălbatic!

Am dat un ţipăt, m-am împiedicat, lovind un geamantan de carton;o mulţime de mocasini, sandale şi opinci s-au împrăştiat, care-ncotro.(Nici nu ştiu cum m-am pomenit înapoi; înghesuită, toată, în bunica).

- Dar ce caută fetiţa? s-a alarmat, abia atunci luând cunoştinţăde mine, amfitrioana. Îşi puse, în grabă, ochelarii pe nas, să mă vadămai bine.

216

În liniştea restabilită, timbrul meu conserva un tremolo temperat:- Un-costum-de-privighetoare! Am răspuns, pe cât am putut

de rapid.- Ja, Ja, aprobă, după ce medită, îndelung, Fräulein Eva. (Îşi

supsese obrajii, iar fruntea adunată, nu ştiu cum, peste ochi, i se strânseseîn pliuri). N-avem, concluzionă, apăsat. Răspunsul căzu greu, ghilotină.

Am simţit că mă clatin, ca şi când m-ar fi executat şi mi s-ar firostogolit capul – pe podele, la picioarele ei, în praf, cum auzisem că apăţit sărmana principesă Tudor…

- Nu ne-a cerut nimeni până acum, a adăugat. Aşa, ca o scuză.O să-ţi facem unul, mă încurajă, privindu-mă peste ochelari, dar, deja, opornisem. (O să facă, i-auzi! Păi, n-are decât să-l poarte ea! Trăgeamde bunica. Ajunge, hai! La ce mai stăm? Arde ţara, nu vezi? Îmi trebuie,şi asta urgent. Adică, pe mâine).

Toată seara m-am smiorcăit: că de ce eu, numai eu trebuie săam ghinion, singură, din tot oraşul, că nu mă duc, c-or să râdă de mine– mă rog, tot tacâmul.

Ai mei au făcut ce-au putut: mama mi-a cumpărat la repezealăde la Savu, din curte, o pereche de ciorapi gri. Şi-un chilot, la culoare.Tata a decupat un cioc imens, din carton; seara întreagă l-a haşurat, încărbune, când a isprăvit, mi l-a prins pe frunte, strâns c-un elastic.(totuşi, uneori aluneca şi-mi cădea peste ochi).

M-am privit în oglindă: aduceam, mai degrabă, a… inorog(cum văzusem la domnişoara Brighitta, într-una din stampe). Va fi undezastru – ştiusem pe loc. Să mă sustrag, n-aveam cum; zarurileerau deja aruncate!

M-am prezentat direct în culise. Doar cinci minute, până laintrarea în scenă. Doamna Tatu fierbea. „Vorbim, noi, mâine!”, m-aameninţat, acordându-mi, în criză acută de timp, o amânare. În schimb,de ce mi-a fost frică mai tare, nu am scăpat!

- Oaaa! S-a entuziasmat, pe dată, Claudiu. (Într-a-tât, că i-amvăzut omuşorul). Ce privighe-cioară! a apreciat , diabolic.

Neruşinat, m-a ciupit de fund. I-am tras un picior şi a dat săurle, dar… s-ar fi auzit pe scenă. S-a mulţiumit să-mi arate pumnul(însoţit de un mesaj concludent):

- Vii, tu, afară!

217

Frecată cu hârtie de crep roşu-n obraji, numai volane, Catincaa hohotit fără jenă („hi”, „ha”), scuturându-şi scufia din petale de mac.Valentina şi-a dus o mână la gură (chipurile tuşind, credea că suntproastă!), să nu-i aud chicotitul. Singură, Mărioara a fost mai decentă:şi-a potrivit pe cap coroana de trandafiri şi-a privit, pieziş, într-o parte(dar până şi ei îi venea să râdă, se cunoştea).

Sumbră, m-am retras într-un colţ: îmi rămăseseră numai treiminute la îndemână, ca să le-o coc! Acum sau niciodată.

Două talere, izbite de Claudiu, în avanscenă, ne-au vestitintrarea. Apoi, trasă încet, din laterale, cortina s-a rupt în două. Dezvelind,aşa cum stăteam, întreg tabloul: cocoţată pe-o buturugă, eu, şi-n faţamea – pregătite să-şi dea drumul la gură, pline de argumente – aşezateîn semicerc, floriule – trei: Ghiocelul, Macul şi Trandafirul. Aşteptând,nervoase, verdictul Privighetorii. (La fel cum în vechime, citisem,încercând să-l ducă de nas pe Paris, eroul, Hera, Afrodita şi AthenaPallas se întreceau pe rupte, ca să obţină mărul!).

Le-am privit doar o clipă. După care, decisă, descinzând depe buturugă, m-am rotit pe-un călcâi, pomenindu-mă… faţă în faţă cusala. Pe moment, am clipit năucită, orbită de reflectoare. Apoi, ocolindu-leraza, privirea s-a aventurat, în adânc…

O gură imensă, neagră, îşi trimitea înspre noi răsuflareafierbinte. Nu desluşeam aproape nimic. În schimb, percepeam, încordatăla maxim!

(Ştiam că acolo se afla o Hydră. Cu trupul lăbărţat pestescaune, ca o piftie, şi capete nenumărate. Fiecare, în parte, mă pândea.Sticlindu-şi ochii. Răutăcioşi, hulpavi. Poftindu-mi carnea! Hydratuşea. Icnea. Se foia, strănuta. Alteori, mormăia. N-avea linişte, nicioclipă. Mă adulmeca, mă voia! S-ar fi repezit, dar nu ştiu ce o oprea…Deja transpirasem.)

Trăgând cu putere aerul în plămâni: doi paşi înainte. (S-ar fipărut că o intimidez; era potolită, de-acum sau doar mi se năzărea:m-asurzea zvâcnetul sângelui din urechi!) am îndoit un picior. L-amînălţat, aducându-l spre piept, cu mâinile înnodate peste genunchi. Astfelînţepenită, schimbându-mi vocea de patru ori – oscilând între acute şigrave, cu abilităţi demne de-un ventriloc – am spus pe de rost piesaîntreagă. În nici zece minute…

218

O linişte de cristal a urmat. (Dacă ar fi căzut un ac, s-ar fiauzit.) Eram epuizată. Hydra – şi ea. O învinsesem. Tăcea. Crezusem,dar nu era tocmai aşa: un murmur uşor a venit, la scurt timp, împlinin-du-se într-un bubuit de talaz, lovit de o stâncă!

Lumina s-a aprins. Şi, cu toţii, în picioare, părinţi, învăţătorişi copii din alte clase primare, cu feţele strălucitoare, cu toţii, da,m-au ovaţionat.

Îndată, ciocul îmi căzu peste ochi. Nepăsătoare, tremurând şirâzând, l-am desfăcut şi l-am aruncat peste rampă. După care, ro-tindu-mă pe aceleaşi călcâie, m-am întors către fete:

- Spune-ţi, na, dacă mai aveţi ce!Ca la o comandă, trei priviri furioase s-au îndreptat către mine.

„Noroc că eşti pe scenă, altfel te-am face praf!” I-am decodat,nepăsătoare, mesajul.

(Dana Gheorghhiu, La Krauser în: Die Fabrukler (Povestiridin Fabric), Timişoara, Editura Marineasa, 2007, p. 73-80)

219

IOAN HAŢEGAN(n. 1949)

Vârstele oraşului

Vă invit să facem, împreună, o călătorie printr-o Timişoara carenu mai există. Rostul ei ar fi aducerea sau readucerea aminte a veacurilorcare au trecut peste urbe. Şi pentru că fiecare dintre ele a însemnatceva pentru destinul său, iar locuitorii acestei întretăieri de milenii nu aumai apucat să citească vechile scrieri, îngălbenite de vreme, care nevorbesc despre falnica cetate şi urbe Timişoara, îndrăznesc să vă propuno asemenea călătorie şi lectură. Sper să fie, şi pentru dumneavoastră,la fel de fascinantă cum este pentru mine.

Cele mai vechi urme de viaţă omenească pe teritoriul actual almunicipiului Timişoara datează de acum circa şapte mii de ani, dinperioada neolitică. Acel magnific complex de vase de cult, descoperitla Pădurea Verde şi aflat la Muzeul Banatului, marchează prima dovadăcertă a locuirii vetrei. Diverse culturi arheologice s-au perindat apoi, însuccesiune sau alternanţă, pe această vatră. Să amintim bogatelemărturii din epoca bronzului, pe cele ale civilizaţiei dacice (din careunele chiar în Piaţa Unirii şi Parcul Botanic de azi), urme certe şi altelepresupuse (un castru), dar neconfirmate – deocamdată – arheologic,ale unei aşezări rurale romane (ce dispute acerbe s-au creat în ultimulveac asupra lor!), apoi urme ale perioadei migraţiilor, cu aşezări alelocalnicilor şi ale migratorilor. Şi cândva, într-o perioadă uitată de timp,apare, aici, o fortificaţie ce va schimba destinul locului. Aceastăfortificaţie va fi cetatea de pe râul Timiş, Timişoara de astăzi.

Se cuvine să spulberăm o nedumerire, şi anume a râului cecurgea şi curge şi azi prin oraş. Acesta s-a numit Timişul Mic, Timişel –spre a-1 deosebi de Timişul Mare – Timişul de azi. Acum vreo trei sutede ani, numele se schimbă în Bega. Şi astfel se explică de ce a fost şieste corectă denumirea oraşului: Timişoara, cetatea şi oraşul de pe râulTimişul Mic, Timişel.

Având aceste jaloane istorice, este cazul să răsfoim câteva dintrepaginile zbuciumate ale trecutului Timişoarei.

220

Valul roman

Din timpuri rămase necunoscute, Banatul este străbătut, de lanord la sud, de trei valuri uriaşe romane. Prin definiţie general acceptată,ele se numesc valuri de pământ. Şi aceasta pentru că, dintre toţi cei ceau trecut pe aici, romanii păreau a fi singurii care aveau posibilitatea şiabilitatea sa le ridice. Dintre cele trei valuri, cel mijlociu trece şi prinTimişoara. El apare pe hărţile veacurilor al XVIII-lea şi al XIX-lea, darîn situaţii destul de neclare. Un inginer topograf austriac, HeinrichKematmüller, scrie o carte despre valul şi castrul roman, ce încăstârneşte comentarii. Naturalistul Alexandru Borza face în anul 1940 ocercetare a izvoarelor şi a terenului şi reuşeşte să fixeze pe o schiţătraseul exact al acestuia şi să ofere o descriere.

Valul este cel mai vizibil în satul Cerneteaz, pe care-l străbateprin mijloc şi are 10 metri lăţime şi circa 1,8 metri înălţime. Spre estare un şanţ adânc, iar spre vest – un al doilea val, mai scund, şi unşanţ. De aici, valul merge spre Dumbrăviţa, pe care o atinge peultima stradă din S-V (pe locul hodăilor de odinioară), coboară spresud, prin zona Agronomiei, peste câmpul experimental, şi ajunge înzona Căii Torontalului, pe locul unde se afla Fântâna Paşei(„Paschabrunnen”, apoi „Residenzgarten”). De aici i se pierde urmapână în spatele Gării de Nord, unde, lângă stadionul „Chinezu”(C.F.R.), se mai observă o înălţime de circa 20-60 cm a valului şi oadâncime de 20-50 cm a şanţului. Cum zona fostului combinatSolventul, înainte plină de cărămidării, a fost excavată pentru multescopuri, urmele sale sunt (în 1940) abia sesizabile şi azi sunt dispărute.Valul poate fi revăzut într-un triunghi delimitat de calea feratăTimişoara Nord – Timişoara Sud, înainte de intersecţia cu podul dinCalea Şagului şi depoul de troleibuze. Taie şoseaua E70 prin dreptulbenzinăriei „Shell”, se îndreaptă spre linia ferată, pe care o taieundeva în zona C.E.T.-ului, şi apoi o ia la sud, spre Şag şi Pădureni.Intensa activitate constructivă şi agricolă a ultimelor trei secole acontribuit la distrugerea cvasi-integrală a uneia dintre cele mai vechiurme de activitate umană.

221

Întrebări şi ipoteze

De mai bine de un veac, o discuţie aprinsă tulbură lumeaspecialiştilor: de când datează Timişoara? şi în special de când dateazăfortificaţiile sale? Geograful antichităţii Claudius Ptolemeu (secolul IId.Ch.) menţionează o localitate Tibiskon, Tabula Peutingeriană (secoleleI-IV. d.Ch.) – un Tiviscos, geograful anonim din Ravenna – un Tibiscum(secolul VII d.Ch.) alături de o altă localitate omonimă, pe teritoriulBanatului. Geografi şi istorici serioşi ai Europei şi României considerăcă prima dintre cele două este sau poate fi Timişoara. Alţii susţin, cuaceeaşi ardoare, că nu este vorba despre Timişoara. Vă las pedumneavoastră să apreciaţi care-i adevărul conform dictonului „Deunde nu iese fum nu este foc”. Discuţia se va mai purta până cândarheologii vor descoperi (la 3-5 metri adâncime) pe teritoriul cartieruluiCetate urmele respective sau inexistenţa lor.

Oricum ar fi fost, existenţa unor grinduri neinundabile a facilitatde mult locuirea umană. Sigur au fost aici aşezări rurale tracice, daciceşi, probabil, romane şi postromane. Un arhitect italian din secolul alXV-lea, Paolo Santini de Duccio, construieşte aici fortificaţii şi susţinecă le-a făcut pe urmele fortificaţiilor „avare”, deci anterioare mileniuluiII. Geograful arab Idrisi notează în 1154, la sud de Tisa, oraşul TNS(citit Tanisu, Tensinova etc.), identificat şi el de unii cercetători ca fiindTimişoara. În anul 1005 împăratul bizantin vorbeşte despre râul Timiş,iar la 1019 apare o reşedinţă episcopală Dibiskon, aşezată fie la Jupa,fie la Timişoara. Iată aşadar că şirul întrebărilor este lung şi rămânefără răspuns. […]

„Castrum de Tymes” – Cetatea Timiş–Timişoara

Un document din anul 1177 aminteşte despre existenţa comitatuluiTimiş. Cum toate comitatele medievale bănăţene şi-au luat numele dela cetăţile omonime (Cenad, Arad, Caraş, Cuvin, Torontal), aşa şicomitatul Timişului şi-a luat numele de la cetatea Timiş, deci aceastaexista. Sub acest nume (cetatea Timiş) va fi amintită Timişoara în totdecursul secolelor al XII-lea şi al XIII-lea. Un important sediuadministrativ, o cetate de pământ cu mare importanţă strategică şi o

222

aşezare de tip rural: aceasta era Timişoara acelor vremuri. Cetateaavea o formă aproximativ dreptunghiulară, de 170 x 110 metri, şi eracuprinsă aproximativ în perimetrul străzilor de azi Alba Iulia – Telbiz –Piaţa Huniade şi str. Bolyai cu prelungirea spre str. Alba Iulia (pesteclădirea diviziei de acum). În partea vestică ea era străbătută de drumulcomercial nord-sud ce intra prin zona clădirii diviziei şi ieşea prin Modexspre a străbate un braţ de apă. Pe o axă est-vest apare o altă stradă, şipe ea, spre est, era şi biserica cetăţii. Străzile şi centrul cetăţii amintescde oraşele vechi romane. Parcelele sunt mici, patrulatere şi indică olocuire densă, în legătură cu funcţiile administrative şi comerciale. Satul,aşezat în perimetrul aproximativ al Pieţei Libertăţii – str. Eugeniu deSavoya – zona Hotel Continental – Piaţa Sf. Gheorghe, are parcelemari, de forme neordonate. Aici locuiau familii de ţărani, în special. Seobservă o biserică – în zona de azi a Pieţei Sf. Gheorghe – vecheabiserică a aşezării. Este probabil ca ea să fie biserica Sf. Gheorgheatestată documentar în 1323.

În privinţa evenimentelor legate de cetatea Timiş, iată câteva:în 1212 regele donează un pământ aparţinând cetăţii unui nobil; în1241 este cucerită de către tătari; în 1266 un alt rege donează un altsat al cetăţii altui apropiat al său (aflăm însă că cetatea Timiş erafoarte bogată, cu pământuri întinse şi mulţi ţărani); în anul 1278 regeleLadislau IV „Cumanul” vine aici şi organizează armata care se vaîndrepta împotriva voievodului român Litovoi. Peste zece ani – o altădonaţie regală, emisă în Timişoara. Secolul al XIII-lea este unul alcertitudinilor şi promisiunilor de viitor.

Castelul angevin din Timişoara

Urcarea pe tronul regatului feudal maghiar a lui Carol Robert deAnjou avea să schimbe radical situaţia Timişoarei. Datorită condiţiilorstrategice excepţionale de aici regele vizitează locul în anul 1307 şidecide să-şi construiască reşedinţa regală. Tradiţia spune că însuşi regele– priceput şi în arhitectură – trasează planurile castelului şi ale zidurilorfortificaţiei. Aduce, în acelaşi an, meşterii arhitecţi italieni care ridicănoile construcţii. Datorită terenului moale şi înconjurat de braţe de apă,meşterii aplică aici sistemul veneţian de construcţie: în solul moale sunt

223

înfipţi în pământ piloni de stejar legaţi şi spaţiul dintre ei este umplutcu piatră sfărâmată şi bătătorită până la obţinerea unei platformedrepte pe care se ridică zidurile din piatră. Piatra a fost adusă dinCula Vârşeţului, lemnul din pădurile din jur şi nisipul din apeleTimişurilor. Amplasamentul castelului a fost stabilit la sud de vecheacetate, pe un grind neinundabil. Forma sa era pătrată, în jurul uneicurţi aşişderea, cu turn rotund la un colţ. De jur împrejur, zidurile deapărare urmează conturul grindului iniţial. Între castel şi cetate seconstruieşte un pod (mai sigur reconstruit), cel care făcea legăturacu drumul comercial nord-sud. În partea nordică a castelului se ridicăun donjon ce va controla accesul în incintă, dar şi accesul spre Cetate.Este probabil strămoşul acelui vestit turn al porţii apei de mai târziu.Interiorul era – sigur – bogat, împodobit cu fresce, stucaturi, mobilier– toate de influenţă italiană. Căci din anul 1315, regele Carol Robertîşi stabileşte în el reşedinţa. Şi vin aici nobili din tot regatul, înalte feţebisericeşti din lumea catolică (episcopi, cardinali, dar şi călugări),comercianţi din toată Italia şi soli ai împăraţilor şi regilor. Timp de optani, castelul din Timişoara, este un loc extrem de vizitat. Au loc aicipetreceri fastuoase, demne de rangul unui rege originar din Italia. Seţes aici planuri politice şi militare. Ecourile se răspândesc în toatăEuropa creştină. Un singur efect: Timişoara este singurul oraş alRomâniei ce figurează pe hărţile italiene ale secolului al XIV-lea.

Ce ziceţi?

Cetatea angevină

În acelaşi an 1307, Carol Robert de Anjou ia hotărârea de afortifica, cu ziduri de piatră, şi cetatea de pământ existentă la Timişoara.Arhitecţii săi italieni ridică, între anii 1307–1315, pe vechiul amplasament(citat mai înainte) zidurile de piatră (de Vârşeţ, susţinem noi). În prealabil,pilonii de stejar, sumar prelucraţi, groşi şi lungi de 3 metri, sunt înfipţiadânc în pământ, legaţi în cruce cu tot felul de legături, spaţiul dintre eiumplut cu cărămidă spartă şi nivelată. […]

Dintr-un studiu al arhitectului Mihai Opriş observăm şi conturuloraşului (vechiul sat) cu drumul comercial ce intra dinspre Mehala deazi, cu străzile neregulate ce respectă ordonarea fostei aşezări. Mai

224

vedem, la sud de castel, un alt grind unde se ridică construcţii cedeservesc castelul: este viitorul cartier Palanca Mică. Iar în partea deest – între braţe mari de apă (aproximativ în zona de azi a HoteluluiContinental – podul Decebal şi Bd. C. D. Loga), conturul celui maimare cartier al Timişoarei medievale: Palanca Mare. În timp, acesta seva extinde şi la nord de oraş, până spre Clinicile Noi.

În cetate sunt adăpostiţi oştenii garnizoanei, alţi dregători şioaspeţi. Aici s-au construit clădiri mari, solide şi încăpătoare – aşa-nu-mitele palate – ce dădeau un aspect plăcut zonei. Oraşul din afarazidurilor beneficiază şi el de graţia regală. Primeşte dreptul de a-şi alegejudele şi parohul. Este scutit de vamă şi are o autonomie juridică.Meşteşugurile şi comerţul sunt principalele ocupaţii. Timişoara devineşi un oraş important al întregii zone.

Un sigiliu necunoscut al Timişoarei angevine

Acum un sfert de veac apărea în revista arhivelor maghiare unstudiu asupra celor mai vechi steme şi sigiliu ale oraşului Timişoara;acesta era însoţit de fotografii şi de o reconstituire. Nu am întâlnit niciun element în istoriografia românească care să reia această informaţie.Aşa încât atât publicul, cât şi specialiştii vor vedea cea mai veche imaginea unei steme – şi singura din evul mediu – timişorene.

Cum s-a ajuns aici? Simplu. Pe 8 martie 1582, Ştefan Hertzeg,judele principal al oraşului Timişoara, îi scrie papei Grigore al XIII-lea,în numele comunităţii catolice maghiare. Şi în calitatea sa de jude,sigilează scrisoarea cu sigiliul original al oraşului. O privire atentă asupraurmei lăsate de sigiliu în ceară arată că acesta era destul de uzat, semnal vechimii sale. Diametrul sigiliului este de 36 mm. Scrisoarea a statîngropată în arhivele secrete ale Vaticanului (cota A.A. Arm. I-XVIII.1851 Lettera – poate ajungeţi dumneavoastră, stimaţi cititori, mai repedeacolo şi puteţi obţine o copie!) şi a fost descoperită în anul 1841 şicomunicată lui J. N. Preyer, care o include în monografia sa. Nu însă şisigiliul. Abia în 1975 Vajai Szabolcs publică studiul amintit la început.Apelează şi la o desenatoare pricepută, care reconstituie desenul de pesigiliu şi-l transpune în câmpul unei steme. Avem astfel prilejul să-lvedem de aproape.

225

Consideraţiile autorului studiului converg spre concluzia că acestsigiliu a fost acordat oraşului Timişoara de către regele Ludovic I deAnjou în luna iunie a anului 1368. De ce atunci? Pentru că motivulprincipal al stemei/sigiliu reprezintă un luptător (Sf. Gheorghe) omorânddragonul (balaurul). Balaurul simbolizat printr-un dragon era un semndistinctiv al bogomililor din Bosnia până-n Bulgaria. Iar o victorie asupraacestora obţinuse regele chiar cu câteva săptămâni înainte, în timpulunei campanii în Bulgaria. Abia reîntors şi sub bucuria victoriei, regeleoferă Timişoarei privilegii şi stemă/ sigiliu. Multe ar fi de discutat, dar încadrul unui studiu sau cărţi. Pentru cititorii ziarului, în premierăromânească, cel mai vechi sigiliu.

Ioan Haţegan, Prin Timişoara de odinioară. I De la începutripână în 1716, Timişoara, Editura Banatul, 2006, p. 14-20

226

IOAN VIOREL BOLDUREANU(n. 1950)

Casa şi memoria lui Avram Procator

2. Până când Avram trecuse prin şcoala de la Hederişteisprăvind cu bine cele şase clasuri şi dovedindu-se de la început şi-n toţianii isteţ, sârguincios, apt şi răsărit la minte, Costa Iulian se munci să nudeie în vileag nimic din planul şi din luminatul său gând creştinesc. Depe când, însă, copilul păşea pe treisprezece ani şi sta să isprăveascăşcoala, Costa Iulian hotărî şi puse la cale o afacere cum numai el era înstare să uneltească.

Mai întâi, pe ocolite, lăsă să răsufle vestea despre gândul celluminat de a dona locul casei pentru noua biserică, de parcă nici n-armai fi fost casa pe faţa pământului, că tot aveau de gând sămăctăreniisă-şi zidească biserică, iar zvonul dus din gură în gură i-ar fi putut aducelui Costa Iulian, după a sa socotinţă, pizmuire, poate chiar sumeţire şilaudă printre săteni şi chiar prin alte sate, până departe. Poporul însă nuprimi, zicând în felurite feluri, pomenind iar şi iar ca de-o pildă de icoanaSfântului Gheorghe ucigând Balaurul, ctitorită de Iovacoş din trufie, oriîntru răscumpărare a vreunei fărădelegi neîmpărtăşite, şi iacătă ce denenorociri fu să aducă asupra satului şi mai cu seamă chiar peste familiaşi neamul lui Giorgioni; acuma, fie că Giorgioni murise de moartenăpraznică, fie că el îl omorâse pe Iovacoş, cine ştie cum o fi fost, dargândiţi-vă, oameni buni, zicea cu glas înalt şi răspicat Pătru Guga, pitropulbisericii ălei vechi, că şi pe neamul lui Giorgioni trebuie să fi fost cevablestem, de muri fămeia atunci la facere, şi cine ştie ce năpăstuiri s-ormai abate; aşa că să facem potrivnicie argintului de pe bălţi ca dinvânzarea Iscariotului, precupeţit nouă, turmei, şi casei lui Dumnezeufără osârdie nici trudă, ci din despuierea şi asuprirea celui orfan.

Nici Vichentie Thomici, vlădicul Căvăran-Sebeşului, nu primidajdia şi nu găsi mai nicidecum luminat gândul lui Costa-Iulian, cândCosta însuşi i se înfăţişă pe Calea Scânteii, unde sălăşuia vechiulprotopopiat ridicat la rang episcopal, zicând sfinţia-sa că ctitoria sfântuluilăcaş în Sămăctar şi oriunde pe faţa pământului, între orice neam, prin

227

uzurparea şi flămânzirea orfanului nu poate fi nicidecum o faptă vrednicăde laudă şi de cinste creştinească, şi că preacuviosul lui auz prinseseveste de potrivnicia credincioşilor poporeni ai Sămăctarului, care, maimult, nu pregetă încă să roage cu şi mai robace osârdie şi ardoareschimbarea icoanei Sfântului Gheorghe, care deschise cale Răului întredânşii, fiind o strâmbă ctitorie, ori măcar să se încuviinţeze mutareahramului, socotind ei, poporenii, biserica dealtfel neprimejduită, zdravănăşi plină de har; ci de vină doar ei fiind, sămăctărenii, c-au primit să-ifacă străinul halal ctitorie şi dăjdii.

„- Încă vrednicul paroh, părintele Moise Crisciu al Sămăctarului,cu multă cucernicie izbuti să desluşească rostul icoanei şi lămuri prinasta pre cuvioşii poporeni că nu se cuvine înstrăinată de pe sânulsfântului lăcaş icoana Oşteanului Izbăvitor, trebuincioasă ca o pildă, şinici dăjdiile alungate, dar că numai hramul trebuie schimbat, strămutatiar pre Învierea Domnului, după cum poporul şi cerea, icoana vădindu-se făcătoare de minuni, să fie nestrămutată aducere-aminte de înviereaVeacului şi de venirea tuturor sufletelor, purtând fieştecare ale lor fapterânjite la Scaunul Judecăţii”, asta mai zise preacuviosul Vichentieaurindu-şi gura.

Şi vlădica făcu, de despărţire, semnul crucii asupra chipului luiCosta-Iulian, însă numai cu mâna stânga, şi nu-i întinse dreapta cu sfântapecete spre sărutare şi despăcătuire, semn că nu-i putea da iertarepentru nemila şi lipsa de săbuinţă a dezbrăcării pruncului orfan de casanaşterii sale; iar Costa-Iulian, cât nu ieşi pe poarta episcopiei, ţinu şi nuputu să scape, în vreme ce străbătea coridorul lung, întunecos şi rece,şi mai pe urmă aleea străjuită de gard viu de iederă, de cuvintele celedin urmă ale vlădicii.

Atunci Costa-Iulian schimbă curând planul, dar numaiîntrucâtva, şi se gândi că ar fi mai cu izbândă de s-ar duce de-a dreptulla Globul Devii, la vicariatul episcopal al uniţilor şi să proînfăţoşezegândul lui, dăruind locul pe care era casa părinţilor lui Avram, astfeln-avea cum să nu piară, pentru clădirea unei biserici de rit greco-catolic,fiindcă şi aşa ţărmurenii nu cu inimă uşoară erau primiţi întresămăctăreni, mai ales când e vorba de botez şi cununie ori de loc întremorminţi şi altele ca de-astea, şi numai bine s-ar îndemna ţărmurenii atrece la biserica cea înnoită.

228

Aşa că înfăţişându-se drept ortodox înstărit cu inimaîmpăciuitoare întinzând o mână de frăţesc ajutor, Costa-Iulian se grăbia spune că nu are nici un fel de pretenţii, ba mai mult, el, nevasta şinepotul dat în tutelă stau de gând a trece pe vecie la ritul cel nou şi vorfi fericiţi să dea loc de adăpostire unui număr destul de mare deţărmureni care, venetici fiind, nu-şi aflaseră bună primire între poporeniiortodocşi la sânul vechii biserici din Sămăctar. Treaba n-ar finecuviincioasă şi ar mai şi strica, pe ici pe colo, câte ceva din rosturilecam politicante ale ademenirilor şi linguşirilor cu care cele două-treifamilii de sâmbătari veniţi de pe cine ştie unde, caută să-i atragă mai cuseamă pe ţărmureni, aducând şi mai mult zâzania mocnită şi neprimireadintre dânşii şi sătenii de neam.

Ascultând toate astea în tăcere, acuma, când Costa-Iulian lespunea a doua oară – că mai nainte le spuse deschilinit consilieruluisecretar – vicarul episcopal, ilustrissimul Claudian Iossini, nu lăsă nimica se ceti pe faţa-i pleoştită sub tichia ca de călugăr franciscan, doar căpostavul voit sărăcăcios era negru, ca şi anteriul, prins în bumbi până-nguşa lucioasă, ce-i făcea bărbia rotundă ca pântecul unui blid smălţuit,şi tot ca şi anteriul tivită pe margini cu mătase rozliliachie, care de jur-împrejurul ţestei era cumva zemoasă, de parcă şi-ar fi pus pe dinăuntrufoi cărnoase de ceapă roşie de apă.

Stătea aşa cu ochii lăcrimoşi şi ficşi, cu mâinile împreunate pepântec, iar degetele se petreceau în frecări uşoare, în mângâieri plinede abia ascunsă dragoste de sine, neliniştite totuşi, ca şi când sepregăteau să frângă trupul Domnului, să frângă un pui de hulub, ori săînjunghie mielul, şi lui Costa-Iulian, aşteptând şi neputând pricepe ce vaavea să zică popa ăsta fără îndoială perfid foarte, începură a-i lăcrimaşi lui ochii fără să se poată stăpâni.

„- Pentru asta, începu dintr-o dată vicarul frecându-şi acum cuzel mâinile mai degrabă negustoreşte decât duhovniceşte şi încercândsă umple vorbele peste poate de har şi de blândeţe, înainte de făptuireadonaţiei trebuie ca dumneata, preabunule al nostru frate întru Isus,împreună cu soaţa şi pruncul cel netrupeşte dat vouă, să vă luminaţiînspre cele patru punturi în care e venirea şi adeverirea cu adevărat aritului nostru în firea Sântei Scripturi, şi, după ce veţi câştiga adevărulliterei şi al inimii, să primiţi cu toţii, ori măcar pruncului, cognumele de

229

Procator, adecă fiind semnul luminat şi priceput al acordului cu celepatru punturi toate.”

„- Nu s-ar putea, sfinte părinte, ca numai copilul, pruncuţul,după cum spui, să capete numele ăsta?” zise Costa-Iulian şi îşi luăaminte, din zâmbetul asudat şi rece al prelatului, că începuse a se târgui,aşa, din instinct, neştiind nici el de ce şi de unde până unde. „Ci dacăsfinţia-ta ai grăit că şi aşa se poate, numai pruncul să primească numeleăla, căută s-o dreagă pe loc Costa-Iulian şi să nu îndepărteze ceea ce ise părea câştigat, atunci mă-nvoiesc de la-nceput.”

„- Dar pruncul a împărtăşit oareceva ştiinţă de carte şiînvăţături?”, încă întrebă vicarul, stând mai departe în picioare cu spatelelipit de cuptorul de Terra-cotta mare până-n tavan şi foarte probabildiscret încălzit, măcar că toamna timpurie era tot un fel devară pe-atunci, doar că zilele-şi pierdură zăpucul.

„- A învăţat toate clasurile la şcoala de la Hederişte.”„- Aceea-i şcoală bună, ar putea chiar merge la ghimnasiul

clasic cu stipendă de la noi, dar cată să înveţe pe mai departe pre latinieşi pre nemţeşte. Ori poate vrei să-l îndemni să înveţe vreo artă?”

„- Ar fi bine dacă ne-aţi putea da îndrumare către un pictor,fiindcă pruncul e cam firav de trup şi slab de putere, dar îmi pare dăruitîndeajuns cu talent”, se întinse Costa Iulian prinzând degetul întins şicăutând s-apuce negustoreşte toată mâna, dar nu mai aduse vorba şide stipendie, dacă i s-ar putea da şi pentru ucenicie nu numai pentrughimnaziu; stipendia i se păru lui Costa Iulian înţeleasă în tocmealadinainte, orice învăţătură ar fi să prindă Avram sub numele de Procator.

Aşa ajunse orfanul, la nici treisprezece ani împliniţi, să fie datîn lume, făcându-se în numele lui loc bisericii unite din Sămăctar, iar,în schimb, numele de-aci şi-l primise pe mai departe, ca luminat fiindvenitoriu către cele patru punturi ale dogmei, şi singurul rezultat pentruviaţa lui fu deplina rupere de sat; şi se văzu intrat în patentă semnatăpe alţi şase ani, de ucenic şi calfă la pictorul Cristin Hâncu Anghelonidin Logosiu.

3. Cu multă vreme înainte ca Florian să fie răpus, ba cu şi maimultă încă mai devreme de întoarcera lui Dorian cu Lelia, însă cu toateastea doar la câteva săptămâni după ce Avram fu primit în ucenicie la

230

pictorul Hâncu Cristin Angheloni, pe uliţa Cetatea a Veche, lângă Temiş,la Logosiu, Aurora, nevasta lui Iorgu şi mama celor doi, Dorian şi Florian,avu un vis, de care acuma ştie toată lumea, fiindcă ea, în duiumulnenorocirilor ce s-au abătut asupra lor, mai întâi l-a povestit, mai peurmă şi l-a înviat în suflet bocindu-şi fiul ucis, cu bocetul uscat a trecutMunţii ca să-l caute pe Florian cel de după moarte însoţindu-se ea demână cu Fata Nevăzătoare, iar la întoarcere scobindu-şi, la sfârşit,bordeiul, căptuşit apoi cu paie şi cu ceară.

În vis, prima oară, se făcu dulăul lor cel negru, care bătea latrecătorul ce se opri la poartă; iar trecătorul de se vede că s-a opritnu era altul decât Sava Cioşu şi era dintre ţărmureni şi el, numai căom roşu, spelb şi înfricoşător, ştiut ca rău în vise şi-n spaimelepruncilor, de-l porecliseră sămăctărenii Rasu-Roşu tocmai încât înviaţa lui nu şi-a atins obrazul cu briciul, şi încă mai zvoniseră afurisiţiide sămăctăreni că lui Sava i-ar face greaţă de moarte dacă l-ar atingecineva cu păr de om, că de-aia cică nu s-ar fi apropiat de muieri decând se ştie, şi, numai la vedere, pletoasele greu le putea suferi. AcumSava Cioşu, batjocorit ca Rasu-Roşu, se ivi în vis şi se opri; şi era lapoarta lor şi iacătă acum strigă cu glas sugrumat şi hâd, de om roşu,ca de cocoşel sărit din somn ce cântă prima dată: îl cheamă furios peIorgu, să iasă Iorgu din pământ de-ar fi, zicea Aurora povestind, iarSava, ca şi când ar fi vorbit cu un altul: „să-şi bată pe feciorul cel micsă-l omoare în bătăi”, striga mai departe Cioşu acum cu frânturifornăitoare de harmig în spume, lovit în momentul focului în burtă decopitele iepei, că tâlharul ăla mi-a furat biciul de la cocie şi s-a ascuns;cică Iorgu nu ieşea de niciunde - iar Aurora îşi aminti peste vreme căăsta nu era vis, chiar aşa s-a şi fost întâmplat, că năstruşnicul deFlorian, să fi avut pe atunci vreo nouă-zece ani, îi furase biciuşcaslutului, i-o ascunse pe undeva prin pod ori prin şură şi se tupilase şiel, împieliţatul, aşteptând să vină Cioşu în furii, ca apoi tot el, ţâncul,să sloboadă pe Bubi, dulăul, şi să-l asmută asupra arătării spânatice.Aurora însă, ca atunci, îl chema necontenit prin somn şi după moartepe Florian, cerându-i totdeauna să aducă şi să dea biciul omului, căSava aşa cum era, şi numai a om nu arăta, nu vroia să plece veac dela poarta lor, şi-l striga mai departe pe Iorgu, pe ea nevrând nici s-obage în seamă, pe Aurora adică, necum să prindă vorbă cu dânsa, ori

231

să pună vreun preţ pe rugăminţile-i către neobrăzatul ăla de copil. „Săvină Iorgu să-l omoare pe tâlhar”, urla înveninat şi stacojiu, întorcându-seşi răsucindu-se ca un scorpion în jurul cozii, Sava la poartă.

Când iaca se deschide cealaltă poartă, dinspre grădină, şi totBubi, mare cât un viţel, dar fără seamăn de aprig, prins în ham, trage uncăruţ, o căruţă; ba încă Bubi cel înhămat avea două capete, de părea opereche de diavoli, în vreme de al treilea cap al câinelui sălta singur, caînfipt într-o ţeapă nevăzută şi bătea turbat la poarta dinainte, aţintindu-sela străin să nu pătrundă. Iar Florian în cocia aia drăcească, ce jucărienicicum nu putea fi, stă giambaş ţanţoş şi plesneşte din zbiciul Roşuluipeste buiestrul cel nepereche, chiuie şi-njură ca birjarii înjunghiaţi oricălcaţi de roată, sudalme de mama ei de viaţă, de soare şi de toţidumnezeii, câtă vreme Cioşu vineţiu de-acuma de ceea ce vedea, numai putu ori nu mai ştiu a zice nimic, tăcea mâlc prostit, ci doar dinmâini da, îşi făcea cruci răzleţe şi scuipa des pământul, că spumase pela colţurile gurii şi pe gingii ca într-o spintecătură jalnică, peste care setot ştergea cu poala murdară a cămăşii scoase de furie din cioareci.

Apoi din cocia aceea diavolească, oprind-o în faţa slutului,Florian luă o toporişcă şi un butuc – şi toate astea erau acum iar mici canişte jucării – şi înjurând tot aşa, mai departe, se maimuţări către străinprefăcându-se că-şi rade barba cu toporişca în chip de brici, iar peurmă puse biciul ăla, acuma mic şi firav ca o lumânare galbină, dejumătate de creiţar, îl puse pe butuc şi-l tăie bucăţi-bucăţele, aruncându-i-lCioşului la picioare.

În vremea asta Aurora nu ştia ce să facă, se uita ca la minunela bătaia de joc, când deodată începu a râde, râdea de aşa comedie debatjocură, şi se apropie de Sava, încă neputând să-şi stăpânească râsul,şi-l rugă s-o ierte, să-l ierte pe copil, să-i ierte pe-ai ei, c-aveau să-iplătească biciul, ori să-i dea altul în loc, doar n-o fi o avere; „ăsta-ilucrul meu”, izbuti să-şi descleşteze fălcile năprasnicul Sava, „altulnu-mi trebuie, nici de aur”. Aurora râdea iar, acum cu lacrimi, de răutateafără leac a hâdului şi poate şi de nimicnicia biciului, ce se preschimbaseîn nevinovăţia îndrăcită a copilului în firicel de ceară, şi, printre lacrimişi hohote se apropia ea tot mai mult de Sava, iar Sava era pironit locului,nu se putea mişca, parcă era şi el picat cu ceara scursă din răutateacopilăroasă şi drăcească a pruncului ei; de-aia era Cioşu spăimântat ca

232

de moarte la apropierea nevestei lui Iorgu, vestită în tinereţe pentrubogăţia părului, cum cică numai femeia pribeagului Iovacoş ar maifi avut; Aurorei Sava îi pare acum, printre lacrimi, fraged şi neajutoratca un ied fătat pe nea, o cuprinde un fel de milă pentru bietul de el,râde mai departe ca pentru a nu se lăsa prinsă în duioşia astaprihănită, dar îl vede pe pruncul-ied ca sub o pecete încetinindu-şimişcările nesigure sub picăturile mari de ceară care se sleiesc pesteel şi peste furia lui ucigătoare ca peste literele roşii, mari, chinuite şiispititoare în frumuseţea începutului Apocalipsei după Ioan; Aurorase întoarce spre Florian, acum jucăriile nu mai par jucării, copilărianu mai arată a copil, toporişca-i bardă fioroasă, butucul nu-iscurtătura întâmplătoare de despicat surcele pentru aţâţat focul, ci-iun bedreac urât şi tocit, de măcelărie, cât doi bărbaţi dându-şi braţeleabia de l-ar putea cuprinde, iar nu muta cu o iotă; Florian nu-i copilulde altădată, ci-i un bărbat falnic, neguros, cu plete învolburate şi cuprivire cruntă, ridicând satârul şi izbind ţeste, grumazuri şi fluierenevăzute, strâmbându-se cu ură şi scârbă ca împroşcat de sânge,pe Aurora o cuprinde ameţeala; amândoi bărbaţii sunt nişte străininecunoscuţi ei; mama se aşează pe o lespede, urechile îi vâjâie,ochii prind a i se pecetlui sub sleirea cerii, în locul hohotelor nesăbuitede mai-nainte i se învălmăşesc în gâtlej şi în piept suspine, icneli şisughiţuri, şi în urmă vine tristeţea necurmată; ca prin vis îl aude peSava scrâşnindu-i pe rând în bobii urechilor „va muri feciorul tău, osă moară, năprasnic o să moară, i-am pus eu moartea în gând, demână născută de tine o să-şi afle capătul”; sufletul roşu aprins iarde ură şi dorinţă al acelui diavol de Sava îi topea Aurorei solzii deceară din ochi, pleoapele îi sunt unsuroase, buzele Cioşului îi răvăşescAurorei părul cefei, aşa cum numai Iorgu păscând-o cu patimatinereţii se pricepea să-i stârnească simţurile ca o herghelieprimăvăratică în galop; acum Rasul nu mai e iedul încetinit sub pecete,ci-i un ţap roşu, greu mirositor a pârci, o cuprinse mila amestecatăcu o ruşine necunoscută pentru soarta bietului spelb; în vis mai aveasă i se arate, din amestecul ăla, un armăsar roib care-i paşte iarpărul cefei şi tâmplelor ca pe o iarbă neagră, până va muri nu va ştisărmanul ţap cu sămânţa împuţită-n traistă cât de flămând a vieţuitîn lumea lui de scârbă, şi va închide ochii şi nu va fi aflat că hămesit

233

a trăit; dar hărmălaia fără seamăn de la poartă şi de pe uliţă otrezeşte şi o aduce în simţire şi abia atunci îşi ia aminte la cele cese-ntâmplă; că Sava a venit cu adevărat la poarta lor, pierzându-şi detot capul, şi se repezi la copil să-l tragă afară şi să-i ia toporişca şi biciuldin mâini, iar copilul, înspăimântat, nu se lăsa, ţipa, se împotrivea şiasmuţi câinele, care, oricum, se băgă în învălmăşeală, înhămat cumera, trăgând după el şi răsturnând căruţul, şi în momentele astea rupeade unde apuca din Sava; iar mulţi dintre cei ce-şi aşteptau rândul lamoară şi poate şi alţii, ce se nimeriră prin apropiere, se chinuiau să-idespartă şi să-l scoată pe Cioş din învălmăşeală şi din colţii dulăului.

Şi până la urmă de la Iorgu tot se alese Florian cu o bătaiezdravănă, iar Iorgu plăti despăgubire mult mai mare decât preţuia biciulla un loc cu ţoalele sfârtecate şi cu muşcăturile părtinite de Sava.

De întâmplarea asta avea să pomenească după moartea luiFlorian mai cu seamă Cioşul, fiindcă Aurora, cum toată lumea ştie,avea să bocească şi apoi doar să-şi cânte, tot mai greu de priceput,visele, nemaicrezând ea în nimic altceva decât în ele; iar Rasu-Roşupovestea cu atâta încrâncenare şi făloşindu-se într-aşa, încât mai întâiel, pe urmă şi ceilalţi, socotiră că răpunerea lui Florian e datoratămorţii năprasnice de i-o pusese Sava-Cioşu-n gând, ca răzbunare.Dar pentru atâta lucru şi pentru o aşa răzbunare tocmai fapta Roşuluilipsea, aşa că nu putea fi chemate legi să-l pedepsească; numai că pemăsură ce vremea se îndepărta, Sava Cioşu credea tot mai mult cătoată păţania cu biciul furat, cu dulăul în chip de Satan cu trei capetetrăgând în ham şi cu moartea pusă-n gând nu-i decât o închipuire de-alui, poate un vis ori o minciună, în care de mult ajunsese să creadă elînsuşi, şi de-aia sâmbătă de sâmbătă – e drept o dată pe săptămână,dar în toate sâmbetele de mai apoi ale vieţii lui – se ducea Sava Cioşula bărbier, în rând cu alţi bărbaţi, şi stătea şi aştepta ca oricare şiauzea ce povestesc oamenii şi povestea arareori şi el şi-i îmbia pe toţisă-i treacă înainte la rând la bărbierit, zicând că el are vreme, iarbărbaţii, ţărmureni ori nu, şi mai apoi tot satul, nu-şi mai băteau joc deel, rămase doar de-aci cu porecla Rasu-Roşu, şi toţi îl socotiră zăghitşi neînceput, o fiinţă jalnică, ce mai.

Dar despre moartea lui Florian mamă-sa, Aurora, avusese cumultă vreme în urmă visul acela, care era adevărat fiindcă se adeverise

234

ca o punte între păţania lui Sava Cioşu şi întâmplările de mai târziu ceau dus către moartea aceea.

Că tot dulăul lor cel negru, Bubi, avea să i se ivească Auroreiîn vis, câtă vreme să fi trecut de-atunci e greu astăzi de spus, şi nici nuse mai ştie dacă în nopţile acelui vis dulăul mai trăia. Poate să se fiprăpădit mai dinainte, iar de-aia în vis i se păru Aurorei mult mai mareşi chiar îl crezu viu, că mare i se mai păruse şi-atunci când cu adevăratviu era, şi Florian îl înhămase. Oricum fiii ei erau mici în visul ăsta de-apoi, se miciseră de semn rău, ori aşa se arătau acum, ca în pruncia lor,numai că aveau chipurile de bărbaţi, cum Florian nici n-avea să maiajungă, adică numai Dorian avea firea din ultima vreme când amândoierau vii şi Dorian avea să se-ntoarcă peste puţin aducând-o pe Lelia,ca mai apoi să fie primită căsnicia străinei şi lungul şir de mâhniri custrângere de inimă printre săteni.

Copiii, aşa piticiţi cum se făcea că sunt feciorii lui Iorgu, îlîncălecaseră amândoi pe Bubi, de ce l-aţi încălecat, blestemaţilor, lestriga ea afurisindu-i în vis ca niciodată în copilăria lor, că de putereavisului se temea din întâmplarea cu Rasu-Roşu. Florian, năstruşnic şişturlubatic, cel dintâi şi acum, se ţinea călare aproape pe grumazacâinelui strângându-şi coapsele pe lopătările picioarelor dinainte aledulăului, aplecat în încordare ca pe oblânc şi căutând nepotolit cu mâinileprin coamă parcă să-i sucească gâtul, să-i rupă ori să-i smulgă capul;iar degetele ţepene, galbene ca de ceară, de om mort, se văd lunaticeprin blana câinelui; îşi înfige apoi cele trei degete din mijloc de laamândouă mâinile în spuma roşiatică din colţurile gurii dulăului de parcăar avea să-i sfârtece botul până la urechi, îi caută colţii câineşti şi i-ipipăie şi degetele lui închipuie acum gesturi neruşinate prin despicăturilefălcilor fiarei aceleia cu cap flocos, iar colţii cei temuţi parcă sunt degumă, de brânză sunt, ba sunt de lână bătrână; Florian îi rupe, i-a culesîn podul palmei de ceară toţi clonţii câinelui, şi şi-i bagă-n gură ca penişte seminţe lunguieţe de floarea-soarelui, ba din pepene, gălbui-cenuşiica seminţele dezgropate din ţărână; în gura fiului ei, ca-ntr-un miezcopt de bostan, dinţii îşi schimbă culoarea; fiul ei rânjeşte cu dinţii negri,apoi îi scuipă printre buzele vinete, sunt dinţii lui Florian, colţii câineluis-au prefăcut în dinţii de lapte ai fiilor ei şi celui mic, iată, i-au căzutacum, vai mie, semn rău, şi negri sunt, gura fiuţului rămâne goală, ştirbă,

235

ca o spărtură bătrână, ca un ciob de oală veche îngropată în mâl crăpat,Florian e mort, strigă înăbuşită prin somn Aurora, iar Dorian e şi elîncălecat în spinarea câinelui şi mâinile lui roşii şi umflate ca şi când arfi spălat rufe în copcă de gheaţă sunt ca nişte labe neruşinate, mâini defată mare prinsă-n călduri, bântuită de focuri zburătoare, caută să-lprindă pe Florian de gât, să-i frângă ţeasta ca pe o coajă de bostan, însănu izbuteşte fiindcă Florian se înalţă-n şa, gâtul şi umerii-i scapă dinstrânsoare, iar mâinile acelea nepotolite, vii şi neştiutoare, de fecioară,aburind ieşite din copca de gheaţă a facerii, caută coborând, îi pipăietrupul celui dintâi călăreţ, adulmecă aidoma unor fiinţe vii, gemene, cuneputinţă a fi numite, vor să-l prindă de mijloc, să-l cuprindă, să-l sugrume,dar lunecă mai jos de mijloc şi se înfundă în golul de deasupra şoldurilor,palmele lui Dorian sunt acuma ca două aripi învăluitoare şi moi, debufniţă, îi acoperă, Doamne iartă-mă, firea bărbăţiei lui neîncepute, i-ocuprinde ca uliul la piept puiul călduţ, dau să strig, dacă l-aş fi făcutfată, Florian să fi fost Floare, se tânguia Aurora, întâmplarea ar fi fostmai rea ca moartea, păcatul ar fi fost şi mai crunt fratele pe soră voinds-o pângărească, povestea Aurora când şi când, târziu după aia, pânăla sfârşitul lui Florian, parcă aşteptându-l neputincioasă, ştiind că vaveni; şi-apoi cânta tărăgănat întâmplarea pe drum, trecând Munţii; darDorian nu mă aude, fiii mei nu mă ascultă, ei nu dau nici un cuvânt derăspuns, fiii Iorgului nu se privesc unul pe altul în faţă.

(Ioan Viorel Boldureanu, Casa şi memoria lui Avram Procator,Timişoara, Editura Marineasa, 1999, p. 136-146)

236

CONSTANŢA MARCU(n. 1950)

Tata Domnu’

„Se logodeşte robul lui Dumnezeu, Gheorghe, cu roaba luiDumnezeu, Maria, în numele Tatălui şi al Fiului şi al SfântuluiDuh. Amin.

Se logodeşte roaba lui Dumnezeu, Maria, cu robul luiDumnezeu, Gheorghe, în numele Tatălui şi al Fiului şi al SfântuluiDuh. Amin.”

Lângă strana din dreapta, cuprinşi de cuvioşia momentului,stăteau Bercenii. Adică Cornel Berceanu, comerciant, şi ElenaBerceanu, care luaseră în casă pe Maria, din neamul Pineştilor, ca fatăpe lângă sufletul şi viaţa lor.

Cornel, bărbat la cincizeci de ani, privea drept înspre mine (bietulginere) şi-n privirea lui parcă toată slujba de cununie pierea undeva,după culoarea albastră şi aspră a ochilor. Anii l-au învăţat să cureţe,fără mari resentimente, zgura.

În mine vedea noua lui verigă care urma să-i urce lanţul dinfântâna vieţii cu căldarea cât mai plină, iar în Maria, roata, care zbateîn ea tăceri şi răbdări nebănuite.

Abia îmi zăvorâi un zâmbet, privind la mustăţile cu sfârcurileridicate, sfidând şi popă şi altar şi miri şi nuntaşi, într-o siguranţă numaide el ştiută. Sunt convins că atunci când îşi aranja fir cu fir bărbătescu-isemn îl şi vedea în oglindă pe împăratul Wilhelm al II-lea în tunică albăşi, pe cap, purtând coiful de argint.

Mama Elena, cu pălărie neagră, purtată pe ceafă, îmbogăţităcu trandafiri din tul mov şi negru. Se pare că-i plăcea frizura cu părulieşit din pălărie, ornându-i cu bucle dezordonate faţa lată, grasă, albă,bine făcută, de altfel, trădând o cochetărie forţată de care, la urmaurmei, poate se şi bucura.

În stânga noastră, a mirilor, erau Pineştii. Familie cu mulţi copii,neamuri de sânge cu Mama Elena, acceptaseră să-şi dea fata, pe Maria, încasa mare a Bercenilor, unde rânduiala şi averea aveau s-o facă fericită.

237

Părintele Imbroane era bucuros să ne unească, în faţa altarului,la bine şi la rău, iar când îmi luară pirostria, el cu Naşu, DascălulCristescu (apropiat ca vârstă), simţii privirile încrucişate peste capulmeu, amândouă, parcă, a întrebare – oare cum o fi el, tânărul venit dinalt sat, aici, la noi, în casa şi în viaţa noastră…

„Fericit să vă fie ceasul când veţi găsi urma unui adevăr,copiii mei, să ţineţi unul la altul şi la familiile voastre. Nu uitaţi căfemeia este rotirea pe cuprinsul pământului, roata care nu osteneşteniciodată, dar care fără cuvântul bărbatului ei, în Cuvântul luiDumnezeu, venind pe verticala lumii, n-ar fi întreagă. Şi asta-i, dragilor,crucea familiei. Să nu vă îndepărtaţi de ea, să fiţi bucuroşi, când trăiţicâte un timp mai bun, iar când greumântul se arată să nu vă dezlipiţisufletele unul de altul.”

Mireasa plângea tăinuit, mănuşa ei albă, lungă, se prelingea pebraţul meu, ca blândeţea undei pe piatra malului. În avlia bisericiitorogoata dădea semnalul la hora miresei. Iar Şandru, căruţaşul, cuplosca de răchie veche ridicată, să i se vadă tricolorul şi florile chititecu migală, se lăuda la toată lumea că Dom’văţător Ghiţă „mi-o salvatcaii mei buni de la mare năcaz”. Altă dată, Taica Pătru era mai moale.Mai tăcut. Astăzi, toată lumea era a lui. Îşi mărita fata! Palmele luimari şi noduroase asupreau, parcă, cele trei-patru sticluţe cu răchieveche, ducându-le pe la mese. Nuntaşii lui, dragii lui, veniseră pentrubucuria mea. Erau grupaţi după rang. La masa mirilor, Naşu Cristescucu Naşa (ea de fapt era cea care îi ajutase în hotărârea lor de a mă daBercenilor ca fată de suflet, moştenind casa şi averea), mama Elena şitaica Cornel, mândru comerciant cu prăvălie la stradă, părinţii meiadoptivi, apoi tanti Victoria şi preotul Vasile din Cârpa, neamuri bunedupă Ghiţă. Îi cuprind pe toţi în ochi, îi cobor în suflet şi acolo, cuurechea inimii, aud întâile bătăi ale vieţii mele viitoare. Ciudat, parcăsunetul lor dă să-mi spargă coşul pieptului, de mireasă neştiutoare.

Alte bucurii, văi înălbite de floarea cireşului, apoi şuier de viscolnăprasnic la care eu nu gândisem niciodată.

Ziua nunţii, ziua pragului. Şi iarăşi mă subţiam sub semnulînceputului. „Să fii ascultătoare, Măriuţo dragă, că nu-i uşor drumultău, casă mare, rânduială, tu tânără, ei învechiţi în averi, îţi vei lua bărbatbun, da’ aspru. Multă putere vine peste tine, fata mea. Să te supui, că

238

n-ai alta”. Cuvintele maicii treierau mintea mea de fată, cu patru claseprimare, şi parcă începeam să număr tot mai mulţi snopi de gânduri…

Cu coada ochiului mă uitam la Ghiţă, mă întrebam cum va fi lanoapte, cine este acest străin care-mi va intra în pat.

Încep să-i simt mirosul de bărbat, pe care nu l-am căutatniciodată; toţi bărbaţii din jurul meu miroseau a răchie sau a sudoaredupă muncă. Până şi-n straiele lor de biserică simţeam miros de mulsproaspăt şi de paie întoarse pentru vacă.

E prima dată când simt altceva. Să mă-mbete, oare, acestalt început?

O adiere de reavăn şi de fân proaspăt, amestecată cu tăriagerului, de care cu cât mă apropiam, cu atât îmi era mai bine…

- Să trăiască mirii, să trăiască Dom’văţător cu Măriuţa, mireasalui, să aibă parte de viaţă mare (mai târziu am aflat că viaţă mareînseamnă viaţă adevărată) şi să primiţi de la mine, Ion a lui Bulzu,plosca asta lucrată de mâna mea din lemn de cireş, cu răchie de douăzecide ani şi cu dragoste şi bucurie.

O luaserăm amândoi şi cu degetele dezmierdam înscrisul înlemn: Mehádika 1907. Mici flori lucrate cu migală îmbogăţeau litereleîntipărite de-acum în fiecare pas al vieţii noastre.

Măriuţa se uită spre el. Fata mireasă clădeşte întrebări.Cine să creadă că în mijlocul cântatului şi al urărilor, Ghiţă,

mirele meu, se va apropia de mine? Îmi prinde încheietura mâinii,chiar mă strânge, şi atingându-mi faţa cu buzele (nu-şi prea controlăasprimea firelor, fercheş periate ale mustăţii de ginerică) îmi şopteşte:„Hai să mergem noi, Măriuţă, s-a făcut două dimineaţa. Goştii rămânşi mâine.”

Trecu prin faţa noastră tatăl meu bun şi, nu ştiu cum, văzân-du-mă cu faţa îmbujorată, a înţeles din priviri că noi plecăm. Fără săspună nici o vorbă, ne însoţi până la uşă, simţindu-i parcă fiecare pasîntrebare în spatele meu.

Purta în suflet bucuria nunţii mele amestecată cu sămânţadespărţirii definitive. Acum eram la mai bine. Dintre fraţii mei, m-amridicat puţin.

Deschidem uşa, el după noi. Din camera mare, unde era ospăţul,am pătruns într-un mic gang, de unde urma să intrăm în camera noastră.

239

Ghiţă îl vede şi nu spune nimic. Închide uşa după el şi rămânemnoi trei, uitându-ne unii la alţii, fără nici o vorbă.

Îl simt cum îmi prinde mâna dreaptă în palmele lui, o duce labuze, o sărută, lacrimile înlocuiau orice cuvânt de pe lumea asta, îmistrânge mâna, timp de câteva secunde bune, îşi ridică ochii lui mari,negri cătră mine.

O viaţă de om era îndesată în strângerea lui. Ce alt îndemnsă-mi dea, decât că neştiutul vieţii care vine n-are cum să fie ştiut.

Când mi-am desprins mâna, ar fi vrut parcă să spună ceva.Ne-a îmbrăţişat cu privirea, acolo, în faţa uşii de la gang, de

unde, după câţiva paşi, am ajuns în camera noastră.A doua zi trebuia să tai varza! M-a obligat socrul meu, Cornel

Berceanu.Am coborât în magazia din dreapta scărilor din curte, în spatele

fântânii, unde mă aştepta Lae, ciungul.Nunta trecuse, dar mâine zi şi în cealaltă şi în următoarele,

până la sfârşitul anului, oamenii aduşi să lucreze câmpul trebuiau sămănânce. Şi ei veneau pentru că mâncau, erau plătiţi, îşi lăsau grija şitreburile lor şi veneau…

Alături de Lae, pe răzătoarea din lemn rămasă de la familiaStuibert, am început să tai varza. Simt pe lama de oţel austriacîncrâncenarea feţei, neputinţa de a spune ceva, tăcerea miresei mele,din camera de sus şi lacrima. O lacrimă arsă de bărbat, pe oţelul austriac,în lumina care se strecura pe fereastră…

- N-aţi terminat cu tăiatul, ne spune amândurora, ca apoi, cuun strigăt, aproape interior, numai de el ştiut, să continue: „Paştelemă-ti de dascăl…”

Da, sunt învăţător, am douăzeci şi cinci de ani, ieri am venit încasa ta, m-am căsătorit, şi tu azi mă pui să tai varză. Socrule-comerciant!

Comerciantule, niciodată n-ai să ştii că oricâtă varză, oricâtehectare de varză mi-ai da să tai, n-am să-ţi spun nimic, pentru că însângele meu, în cugetul meu, aud lauta, aud „Răsunetul Ardealului” şiLiturghia lui Muzicescu, ţâşnită din capul plecat a lui Muica Floare. Înfaţa Icoanei Pruncului Celui Sfânt, înainte de Paşte, venită să aprindădouă lumânări, cu câte douăzeci şi cinci de creiţari, pentru Taica şifratele ei…

240

„Eu acolo sunt, acolo, în dorul, în marele Dor”, Dorul de Unire,pe care cu sângele meu, în faţa cerului cel bun pot să-l cânt cu lauta,fără vorbe; să mă judece El, pentru că vorbele mele sunt mici, ca varzata, ca varza pe care mi-ai dat-o s-o tai a doua zi de nuntă… Ea plângeşi tace pentru că tu, tu eşti învingătorul. Tu crezi că eşti învingătorul…

Tu nu auzi decât sunetul banului şi sunetul banului din sângeletău este sunet de piatră peste piatră, dar sunetul şi sufletul lautei suntlacrimi de lumină care cad una peste alta, dinlăuntru în afară…

Pune-mă să tai câtă varză vrei, am să tai, pentru că tu niciodatăn-ai să auzi Liturghia şi „Răsunetul de la Crişana”, pentru că din tine nuva rămâne decât Cornel Berceanu, comerciant, pictură sau o fotografiemare făcută la Beltéki-Karansebeş, înrămată, pe care eu cu mâna meaam s-o urc în pod. În pod…asta va rămâne din tine!

Îţi mulţumesc pentru prima lecţie de tăcere, care, acolo lângălacrimile din sufletul meu, amintindu-ţi de acordurile în „ghe-dur”, vaconstrui o lume pe care niciodată n-ai s-o poţi percepe. O lume de careîntotdeauna îţi va fi frică, pentru că n-ai s-o poţi cumpăra.

Dă-mi varză, mai dă-mi varză, lasă-mă să tai varza, mireasamea e sus, aud prin tavan cum plânge, dar nu vine, nu vine să-mi spunănimic pentru că ea poate a învăţat mai demult, mult mai înainte decâtmine, lecţia tăcerii, poate aranjează cu degetele ei subţiri şi firave, foartetinere, pernele pentru liniştea de la noapte…

(fragment din romanul Tata Domnu’ de Constanţa Marcu,Editura Palimpsest, 2010)

241

MARLEN HECKMANN NEGRESCU(n. 1951)

Oraşul altuia

Nu văzusem înainte decât o singură dată, într-o mai vechecălătorie, oraşul unde acum mergeam o dată pe lună şi uneori chiar mairar, iar nepăsarea şi uşurinţa acelei stări fiind de mult uitate, avea să-midevină tot mai străin. Un licăr uşor misterios se strecurase în vitrineleluminate seara. Toată mulţimea aceea de haine, cărţi, mătăsuri, jucării,pantofi, poşete, cravate, parfumuri, zaharicale, cutii colorate, discurialiniate pe rafturi doar pentru a stârni privirile noastre lacome,nemavorbind de marele magazin din centru ale cărui scări late începuserăsă-mi dea o vagă ameţeală.

Halele cu zarzavaturi din piaţa nouă. Conopida şi verzelealbăstrii, ceapa şi usturoiul atârnând împletite în funii şi fructele, florileîn găleţi mari de tablă şi, învăluind toate, mirosul insinuant de umezealăşi putreziciune. Bucuria de a cumpăra câte ceva din toate, de-a umplegenţile cu cât puteam duce, cu tot ceea ce simţeam că-mi aparţine dinacel oraş.

Urma tristeţea şi umilinţa bagajelor grele şi inutile, cândmagazinele începeau să se închidă şi nu aveam unde să mă duc înoraşul ce-mi rămânea străin tocmai pentru că nu cunoşteam pe nimenişi mult mai misterioase şi mai îmbietoare decât toate magazinele,cafenelele şi restaurantele deveneau ferestrele luminate ale vechilorcase din centru, atât de inaccesibile. Şi erau ferestre abia luminate decâte-o veioză, în umbră se întrezăreau rafturile unei biblioteci ori ramavreunui tablou şi umbrele oamenilor mişcându-se în dosul draperiilor.Erau ferestre luminate albăstrui de ecranul televizorului. Erau bucătăriide unde răzbătea zgomotul vaselor şi tacâmurilor. Erau staţiile deautobuz cu oamenii aşteptând degajaţi. Mi se păreau probabil aşa dincauza bagajelor mele, acei oameni fericiţi care nu se duceau laautogară ci acasă, ori în vreo vizită. Erau cafenelele unde încercamsă înghesui sub masă genţile şi plasele, beam o ceaşcă de cafea,fumam o ţigară şi, deşi ştiam că nimeni nu mă priveşte, starea de

242

stânjeneală persista de parcă hainele mi-ar fi fost mototolite şi pantofiiplini de noroi.

Mergând pe străzi încercam să surprind privirea oamenilor şieram gata să salut câte un chip cunoscut. Mai era o oră până la venireaautobusului. La autogară, printre femeile cu traiste şi rucsacuri, purtândbasmale cafenii şi printre bărbaţii fumând în faţa intrării, începeam sămă simt mai la-ndemână. Recunoşteam de departe autobuzul după unuşor hârâit al motorului.

Tot drumul, la întoarcere, privind cum se îndepărtează luminileoraşului şi cum munţii acoperă întreaga vale întunecând-o, revedeamintersecţia de la intrarea oraşului nostru într-o după amiază de toamnă:casele înalte uşor gălbui şi geamurile ultimelor etaje reflectând soareleşi mă gândeam că ziua următoare mă voi duce negreşit să-i descriuAnei acea obsedantă intersecţie: maşini intrând în oraş printre fabricileşi lanurile de porumb de pe marginea autostrăzii în praful subţire alamurgului, cartiere de blocuri, viaductul, un parc, şi ocolind sensulgiratoriu, în sfârşit, intersecţia în acea frântură de secundă între-zărindu-se străzile cetăţii şi n-am reuşit nici mai apoi vreodată săcontinui imaginea.

Mai târziu, mergeam cu Ana la oraş după cumpărături. Pentrunoi era un fel de evadare, mai mult decât o excursie şi chiar mai multdecât o evadare.

Urma să ne întâlnim într-o dimineaţă spre capătul lui martie,când dintr-o dată a început să viscolească. Zăpada creştea impecabil,acoperind treptele de la intrarea şcolii. Aerul era tăios şi era frig înhainele prea subţiri. Şi-n timp ce aşteptam, în locul nerăbdării se insinuateama şi dezamăgirea, de parcă mi s-ar fi luat cadoul de mult promis,bucuria sigură sub semnul căreia trăisem întreaga săptămână. Cândtotul părea pierdut, de după colţ a apărut autobusul aproape gol înaintândgreu prin zăpadă, iar Ana şedea pe scaunul de lângă uşă.

Pe drum, ieşind în podiş, viscolul a încetat, a apărut soarele şizăpada a început să se topească. La marginea oraşului era dejaprimăvară, deşi copacii erau desfrunziţi şi pământul grădinilor negru şiaburit, numai pe alocuri desluşeam petece verzi de iarbă.

Ceea ce-ţi dădea senzaţia de primăvară era lumina dintr-o datăatât de puternică, făcând să lucească trotuarele ude şi acoperişurile,

243

maşinile şi geamurile caselor. Am hoinărit mult pe străzile, doar pentruacele puţine ore cât avea să ţină lumina nefirească, în sfârşit ale noastre.

Şi ceva din strania frumuseţe a acelei lumini urma să se păstrezeşi după prea brusca pogorâre a amurgului.

Toate după-amiezele petrecute numai cu Ana în acel oraş străintrebuiau să mi-l apropie. Cum poate şi efortul disperat de a o face să-l simtă altfel. Şi asta în măsura în care, pe moment, acea aşezare neutrădevenea oraşul în sine, cuprinzându-l deci şi pe al nostru precum şitoate poveştile mele despre el. Şi trebuie să fi fost mai mult decâtprietenie imperioasa nevoie de a-i vorbi tocmai ei, de a-i arăta şi, maimult, de-a o face să iubească acel îndepărtat şi incert spaţiu al meu.

Şi-apoi, ani de zile după întoarcerea noastră acasă. Clădirile cuun singur cat ale străzii prea strâmte mărginite de castani. Acea anumeculoare a cerului peste acoperişuri şi peste turlele bisericii, în dosul lorcoşul metalic al fabricii. Mersul indiferent, aş zice buimac al oamenilorşi poate propria-mi ameţeală comparabilă doar cu aceea resimţită lasfârşitul iernii când, intrând dinspre întunericul străzilor în mai largulspaţiu al pieţei, neaşteptatul zbor al porumbeilor mi-a dat clipa denesiguranţă şi parcă leşin plutirii. Privind acum deci acea anume culoarea cerului şi forma incertă, răvăşită a norilor – bulgării de pământ aigrădinii de curând săpate – printre ei răzbind cu îndoită putere luminaamurgului, zgomotele oraşului s-au împlinit în linişte. Toţi ceilalţi audispărut şi, dintr-o dată, presimţirea stării de fericire – acum, în sfârşit,aş purtea dori din nou să plec, să hoinăresc în voie pe străzile târzii fărăsă mai dau nimănui socoteală.

Or conştiinţa regăsării putinţei, nevoii chiar de a hoinări (şi nugăsesc un alt cuvânt în stare să redea mai precis toate sensurile maiprofunde ale acestuia) îmi era suficientă. Fapta în sine nu mai păreanecesară. Şi-n preaplinul recunoaşterii puteam să trec mai departe prinrumoarea şi graba celorlalte zile din ce în ce mai obositoare şi inutile,impregnate de tânjirea după somnul atoatestăpânitor.

Priveam mai apoi din nou prin geamul prăfuit al tramvaiuluiperindarea aceloraşi clădiri cu un singur cat. Străzi umbroase ducândspre râu şi păstrând, de neînţeles în acea toamnă secetoasă, umezealaîn igrasia abia ghicită a pereţilor şi în vegetaţia curţilor strâmte şi-nstorurile verzi, ruginite ale magazinului din colţ.

244

Copiii ieşind de la şcoală şi strigătele lor în neconcordanţă cufaţadele şi pavajul străzii, prea vii, prea zgomotoşi, prea străini şi n-aşputea spune de ce.

Dimineaţa casele păreau nelocuite. Rar vedeam câte o bătrânămergând după cumpărături ori ducând afară găleata cu gunoi înaşteptarea clopotului ce anunţa venirea gunoierilor. Mă uimeau rarelefaţade proaspăt tencuite şi schimbarea perdelelor vechi de dantelăîngălbenită cu altele prea noi şi albe.

Mai mult decât celelalte lucruri uitate cu timpul, aici începeaadânca şi inexprimabila iubire ori înrudire cu oraşul şi n-am reuşit să-iexplic Anei şi poate nici mie acea atât de intimă legătură cu toate aceleporţi, tencuieli, curţi, căci nu locuisem nicicând în umedele locuinţe alecurţilor interioare, în lumina piezişă descoperind cămări de lemn,intrânduri de pivniţă unde prin perdeaua vreunui geam de bucătărievedeam bătrâne care şedeau curăţând cartofi în tic-tacul vreunui pendul– uşor luminată faţa şi părul, vreo rază căzând pe lama cuţitului cumâner de lemn.

Deveneau cu timpul toate vreo vârstă pierdută, imaginarelecartiere ale copilăriei, în căutarea paşilor tatei rătăcind pe-acele străzi.

Şi-n oraşul străin voiam cu orice preţ s-o fac să simtă tocmaimireasma umedă a acelor curţi şi locuinţe, izul de întoarcere acasă alumbrei castanilor pe porţile mari de lemn, mirosul jilav suind din geamurilepivniţelor şi poate că întrucâtva reuşisem, fiindcă avea oraşul nostruacea proprietate de a se confunda pe alocuri cu alte oraşe mai marişi-ndepărtate, câte o stradă ori scuar, ori biserică albindu-şi turnurileascuţite spre râu, acea anume intersecţie deschizând vederii străzileînguste ale cetăţii, zidurile netencuite ale vechilor fabrici aşezate de-alungul canalului. Şi nu vreau să spun că oraşele ar semăna între ele,dimpotrivă, ci doar că al nostru cuprindea câte ceva din toate oraşeleperegrinărilor noastre mai timpurii şi încă ceva pe deasupra, ceva neclar,inexprimabil, în stare să-l deosebească de toate celelalte şi acel cevanu cred să fi fost doar iubirea.

Revenind la timpul şederii noastre acolo, trebuie să spun cămai era totuşi ceva în întoarcerile din călătorie în măsură să răscumpereumilinţa şi disconfortul acelui drum de noapte cu autobuzul în mirosulde piei prost argăsite ale cojoacelor, de ţuică venind dinspre ultimele

245

bănci, unde sticla trecea din mână în mână până ce se golea rostogo-lindu-se apoi pe podea pe măsură ce drumul urca sau cobora. Râsetelestridente ale tinerilor întorcându-se de la fabrică, feţele adormite şitrupurile chircite somnolând printre saci, rucsacuri, genţi şi damigene.Se trezeau abia când, puţin după miezul nopţii, autobuzul oprea în cotulce-l face râul în dreptul magazinului. Orbecăiam pe uliţa slab luminatăde razele lunii. Deschideam poarta şi urcam scările de la intrare. Încasă era cald. Acea bucurie resimţită în timp ce deşertam pe patconţinutul tuturor plaselor, şi pungilor, şi genţilor, acea bucurie veche,semănând poate doar cu aceea a Crăciunului copilăriei, săptămâna dedinaintea Ajunului, când împreună cu mama pregăteam cadourile pentrutoată familia. Le înveleam în hârtia mătăsoasă şi le legam cu panglicigrijuliu călcate, scoase din sertarul unde bunica îşi păstra comorile –bucăţi de mătase şi dantelele rochiilor de mult uitate, agrafe şi panglici,eşarfe cu margine roasă, bucheţele de flori artificiale a căror culoareofilise, nasturi minunaţi, pietre şi perle false. Bucuria de a auzi foşnindhârtia ruptă – cu gesturi nerăbdătoare despachetam toate acele nimicuri:jucării cumpărate pentru vreo nepoată sau fină al cărei chip începusemsă-l uit; cutia cu ceai o luasem doar de dragul caleştii trase de cai albi,imprimată pe capac, o perie nouă, un parfum mult prea scump, un batic,o cravată, de-a valma cu perele strivite pe drum, alunele prăjite şicastanele coapte împrăştiate prin geantă, cărţi cu coperta lucioasă,înmiresmate de coaja portocalelor. Iar camera începea să miroasenemapomenit de frumos şi sărbătoresc a portocale şi a cafea şi a parfumşi a lucruri noi.

Şi încă mult timp după ce puneam toate cumpărăturile la locullor şi răsfoiam stând în pat cărţile cu ilustraţiile lor colorate, nu reuşeamsă adorm de nerăbdare şi bucurie.

(Marlen Heckmann Negrescu, Oraşul altuia în: Grădinaturnului de apă, Timişoara, Editura Marineasa, 1999, p. 24-30)

246

RICHARD WAGNER(n. 1952)

Viena, Banat

III.

Benda stătuse mult timp singur în compartiment. Savurasesingurătatea. Din când în când trecuseră călători pe culoar, trăseserăcu ochiul prin uşă, dar el întorsese privirile. Nu mă prindeţi voi pemine, gândise el, fără însă să ştie la ce anume se referise. Călătorii…gândea el, şi o expresie zeflemitoare îi apăru în colţul gurii. Nu-şivedea faţa, dar şi-o putea imagina foarte bine. Deodată se ridică şi-şiprivi chipul în oglindă.

Se aşeză la loc.Locul de la geam, locul din mijloc, locul dinspre culoar, murmură

el. Toate sunt libere.Atunci uşa se deschise.Mai este ceva liber?El încuviinţă din cap. Îşi drese glasul. Îşi schimbă poziţia

pe banchetă.Un bărbat şi o femeie intrară în compartiment. Întâi bărbatul,

apoi femeia. Bărbatul puse bagajele în plasa de bagaje, cei doi se aşezarăunul lângă celălalt. Se uitară scurt unul la altul. Nu spuseră nimic.

Sunt de mult timp împreună, gândi Benda.Bărbatul zgârcit la vorbă şi femeia fără grai, gândi el. Pe bărbatul

zgârcit la vorbă şi pe femeia fără grai îi uneşte o dragoste tăcută.Vorbe de altădată, spuse el. Le culegi cu grijă din amintire, ca

să nu-ţi faci vreun rău, şi totuşi ele se vor destrăma, iar ţie îţi va fi greusă îţi aminteşti de tine.

După ce-a ajuns în Vest, nu le-a scris multă vreme părinţilordin Banat. Dar ce le-ar fi putut scrie? Nu le-a spus că vrea s-o şteargă,n-a spus-o nimănui. Probabil că ei au bănuit. După ce-a ieşit dinpuşcărie, n-a făcut altceva decât să stea aşa şi să-şi bată capul. Era

247

evident pentru toţi: o să plece iarăşi, o să-ncerce din nou. Oricum,n-ar fi avut de ales.

Dosarul său ar fi fost trimis mereu pe urmele lui. Pentru el nuexista viitor în România. Toţi şi-au dat seama de acest lucru. Şi nufăceau altceva decât să-l cerceteze atent cu privirile, toţi îl cercetauatent, cam aşa cum o făceau şi Miliţia şi Securitatea.

Nu le-a trimis nici acea telegramă: Sosit cu bine, totul în ordine.Eva s-a dus în locul lui la poştă.

Doar nu poţi să dispari aşa, pur şi simplu, a spus ea, şi să numai dai niciun semn de viaţă.

După câţiva ani, au emigrat şi părinţii. Durase aşa de mult dincauza lui. Fiul dumneavoastră, li s-a spus mereu la serviciul depaşapoarte. Fiul dumneavoastră a făcut o mare prostie. Mai mult n-auspus. Dar până la urmă au luat totuşi banii. Erau banii lui Benda şi Evai-a adus în România. I-a dat unui avocăţel oarecare, ce lucra pentruSecuritate. Astfel, după un timp, părinţii lui Benda au ajuns în RFG.

De atunci trăiau într-un cătun din Bavaria, unde se aflau şialţi consăteni. Se întâlneau cu regularitate şi vorbeau despre locurilenatale. Acasă, asta însemna Banatul. Vara mergeau să-şi vizitezerudele care mai erau acolo. Îşi povesteau cine a murit şi cine s-acăsătorit. Acolo jos, în Banat. Şi mai citeau „Banater Post”, ziarul deinformaţii editat de asociaţia şvabilor emigraţi. Din el puteau afla undeau avut loc întâlniri, cine a mai plecat din ţară şi de unde se potcumpăra cârnaţi bănăţeneşti originali.

Benda se dusese o dată sau de două ori în localitateaunde trăiau părinţii lui. Nu rămânea niciodată mai mult de un sfârşitde săptămână.

Te îmbeţi şi spui lucruri pe care nici tu nu le crezi, spuse ea. Aio amintire falsă despre tine. Cum poţi să vorbeşti deodată despre chefurilealea nocturne, pe care tu însuţi le-ai urât.

Da, spuse el.Doar nici ţie nu ţi-a plăcut comportamentul ăsta şovin.Da, spuse el, da.Doar ai fugit din satul ăla, spuse ea.Da, da, spuse el, da, da, am fugit.

248

Nu se poate vorbi cu tine, spuse ea. Eşti nemulţumit, pentru căvrei să fii nemulţumit.

Există zile în care ne înţelegem când vorbim. Dar nu spunsemmulte, de teamă că orice alt cuvânt ar putea distruge înţelegerea dintrenoi. Suntem de unsprezece ani împreună şi ne e mai frică de cuvintedecât înainte. Cuvintele sunt cele care ne umilesc. Ne fac să rostimmereu ceea ce e greşit.

Pe când era copil, obişnuia să meargă cu mama sa la rudeledin orăşelul apropiat, care, ca orice orăşel tipic, conţinea în numele săucuvântul „mare”. Atunci, şezând în tren, îşi întorcea privirea spre ţinutulde stepă şi fredona, în bătaia ritmică a roţilor, melodiile pe care le ştiade la radio.

Radioul pe care îl avea acasă era printre primele aparateportabile de producţie românească. Avea o carcasă de plastic bej, alcărei miros Benda credea că-l mai simte şi astăzi. Radioul avea obandă de unde medii şi una de unde lungi; unul dintre primele posturipe care l-au asultat după ce au scos antena şi au căutat pe scală afost RIAS-ul. Aşa au auzit cuvinte ca „zid” şi „împuşcături”, „evadare”şi „libertate”. Benda cunoştea deja cuvântul RIAS din caricaturileapărute în cotidianul bucureştean pe care îl citea bunicul său. Una dinaceste caricaturi arăta nişte gâşte gălăgioase închise într-o cuşcă pecare scria RIAS.

Când trenul intra în gara orăşelului, iar Benda alerga cu mamasa la autobuzul ce ducea în centru, el se gândea că mai târziu ar vreasă locuiască aici. Acelaşi gând îi veni în minte şi când se duse cumama şi cu bunica sa în marele oraş Timişoara, ca să cumpere unpalton. Şi aici îşi dorea să locuiască odată. Ambele dorinţe i s-auîndeplinit: a făcut liceul în orăşel, a studiat la Timişoara. Dar cu câtînvăţa mai multe, cu atât se îndepărta mai tare de locul copilăriei. Cucât afla mai multe despre locurile lumii, cu atât dorul de-a ajunge înaceste locuri creştea.

Pe de altă parte, se temea deja de pe atunci că definitivul arputea fi rostit. Deveni precaut, pentru că vroia să evite o ultimăconsecinţă. Ştia că nu se mai putea abate din drum, trăia cu sentimentulcă se îndrepta spre o catastrofă. Se apăra cu febrilitate, nu avea niciun

249

plan, percepea impulsurile vieţii ca pe nişte mişcări concentrice. Nimicdin ce ar fi putut face nu l-ar fi scos din această circularitate. Indiferentce se petrecea între el şi Eva, totul se îndrepta împotriva lui.

În timp ce el îi vorbea, ea îi taxa expresiile. Făcu o încercaretimidă de a o critica, imediat ce ea îi luă în nume de rău anumite cuvinte.El văzu în asta o dovadă că ea nu îl mai iubeşte.

Ce curios, gândi el, femeile renunţă întotdeauna la bărbaţii loratunci când i-au învins definitiv.

Fluieră pentru sine.De câtăva vreme se gândea cu voluptate la trivialităţi.Au făcut o unealtă plictisitoare din bărbaţii lor, iar acum ele

trebuie să caute în altă parte ceva care să le captiveze. Fără să vrea,Benda se uita împrejur, ca şi când l-ar fi putut asculta cineva.

Constată cu uşurare că femeia şi bărbatul care stăteau vizavinu observaseră nimic. Bărbatul se uita ba afară pe geam, ba la femeie,ba în compartiment. Îşi rezemase spatele de banchetă.

E tipul curiosului, gândi Benda. De la mine n-o să afle nimic,gândi cu încrâncenare şi imediat îi veni să zâmbească.

Venise şi acea perioadă în care până şi o remarcă asupra vremiinu însemna altceva decât: Totul s-a terminat între noi.

Prezenţa ei îl durea la fel ca şi absenţa ei. Această constatareîi mărea deznădejdea , depresia. Depresia o percepea ca pe uneufemism. Evita cuvântul.

Vorbea pentru că nu suporta tăcerea, iar vorbitul îi făcea săturbeze de mânie.

Căuta în tot ce făcea ea o dovadă de iubire: astfel, discuţiilecotidiene erau lipsite de o detaşare absolut necesară. Micile certuritrecătoare, indispensabile oamenilor pentru a-şi distrage atenţia dela cei din jur, se schimbară brusc în dispute vehemente, obişnuite întoate căsniciile.

Simţea permanent necesitatea de a fi sigur de ea. Dar aceastăsiguranţă nu putea fi altceva decât o întărire a unui fapt deja cunoscut:totul se sfârşise de mult.

250

Astfel stătea singur în casă, iar gândurile sale erau un dialogcontinuu cu femeia absentă.

O săruta mai des ca înainte şi nu scăpa nicio ocazie de a-imângâia braţul. El însuşi se considera în acele momente prea insistent.

Căuta o garanţie, dar se temea chiar şi de certitudine.

Vorbea de unul singur, dar acele monologuri i se adresau ei.

Simt nevoia insistentă de a atinge pielea altuia, pielea ta.

Totul a fost spus. El nu mai avea argumente. Nu mai aveadecât motive. Şi pentru că nu erau decât motive, ele s-au transformatîn rugăminţi. Iar rugăminţile lasă o impresie proastă. Rugăminţile suntvorbe prea pline de sentimentalism.

Au încercat să-şi vorbească, n-a mers. Pentru că în spatele fiecăruicuvânt se afla un altul, şi astfel ei nu se mai puteau privi în ochi, deoarecepresupuneau că celălalt ar putea recunoaşte privirea iscoditoare.

O vedea ca făcând parte din el. Cunoştea faţa ei ca pepropria lui faţă, iar de corpul ei se apropia la fel de firesc ca şi depropriul său trup. Odată privi în ochii ei nesiguri şi atunci îi apăru bruscimaginea unei alte persoane. Această imagine îl sperie. Era o anticiparea despărţirii.

Când ea începu la un moment dat să povestească din viaţa eilucruri pe care până atunci nu le pomenise, el ştiu că acest alt fel deintimitate nu putea însemna decât despărţirea.

Contradicţia sentimentelor. Sentimente care se confruntă şi secompletează reciproc ca înşelăciune şi autoamăgire.

În vremea copilăriei, frica de a călca pe ceva moale. Mai târziu,frica de a călca pe ceva viu. Să mergi, să tot mergi, să ai impresia căeşti nevoit să mergi. Cu câtă uşurinţă spunea ea: Acum trebuie să plec.Fără să ştie, a formulat o propoziţie superficială, spuse Benda.

Să te desparţi de celălalt, să te mai uiţi o dată înapoi, dar fărăsă-i întâlneşti privirea. Autoconsolarea ce constă în a crede că tu eşti

251

acela care a privit înapoi. Mult timp îl mai vezi pe celălalt îndepărtându-se cu paşi hotărâţi, iar cel care se îndepărtează îşi trădează şovăialapăşind hotărât.

Nu mă asculţi, îi spuse el deodată.Scuză-mă, spuse apoi.Tu ai doi bărbaţi, eu n-am nicio femeie, spuse el.Ar fi putut fi ultimele cuvinte. Spunea ceva şi simţea că se află

aproape de rostirea ultimelor cuvinte. Avea mereu această senzaţie.

Sentimentele evadară din statu quo, nimic nu se poate apăramai greu decât statutul existent. Căci, în timp ce acest statut există, eleste deja trecut. Oricum ai lua-o, statutul existent este ceea ce a fost şideci de domeniul trecutului. Crezi că mai poţi să îl menţii, dar el aredeja trăsăturile evidente ale amintirii.

Benda asculta în compartimentul său bătăile de ciocan ale roţilor,care de fapt nu erau bătăi de ciocan, şi, când îi veni în minte şi cuvântul„ciocănel”, se zăpăci de tot.

Era iarnă, şi în satul liniştit oamenii mergeau la zile onomasticeprin zăpada ce le scrâşnea sub tălpi. Se salutau, le ieşeau aburii dingură şi aveau o faţă nefiresc de îngândurată. Benda mergea alături deadulţii tăcuţi din familia sa şi rostea vorbe vesele de copil.

Se duceau la rude, care se numeau, ca jumătate din săteni,Maria şi Ecaterina şi Elisabeta. Prăjitura era pe masă, vinul de casălucea în sticle. Unii vorbeau încet despre constrângerile colectivizării,despre proasta disciplină de lucru a românaşilor, alţii spuneau cu vocetare anecdote de familie. Oamenii nu erau în concordanţă cu timpul şiviaţa trecea.

Benda trăia într-o atmosferă de siguranţă, de protecţie.De-abia mai târziu deveni conştient de ea: o siguranţă pe care o pierduseieşind din copilărie, pe care de atunci căutase inconştient să orestabilească şi pe care crezuse, în sfârşit, că o găsise la Eva.

Te minţi cu trecutul tău, gândi el şi alungă din nou gândul acesta.Vă deranjează dacă deschid geamul?Era vocea femeii, şi bărbatul zâmbea.

252

Aha. Nu, spuse Benda repede.N-au fost cuvintele potrivite, gândi el imediat după aceea, dar

aş putea să le vorbesc. I-aş putea întreba până unde călătoresc.Aş putea afla scopul călătoriei lor.Ar putea fi începutul unei conversaţii.Dar eu ce spun?A, nu.Până la sfârşitul vieţii voi fi marcat de pronunţia mea, spuse el.

Eva râdea din când în când de accentul lui. Când vorbea cu el,o făcea în germana cu accent de München, şi pentru el asta era unmod liniştitor de a vorbi. Nu ştia de ce, dar această intonaţie îl făcea săse simtă acasă.

Eva se considera o müncheneză, i-a spus ea odată şi i-a zâmbitcum doar femeile pot zâmbi. A fost ca zâmbetul unui bărbat, dar fărăaroganţa acestuia.

Pentru Eva, Banatul a fost un loc plăcut de vacanţă în tinereţe.Mai amintea câteodată de rudele ei de acolo, dar vorbea ca o străinădespre locurile care lui îi marcau visele.

Eşti un ratat, a spus ea odată. Nu renunţi la ceea ce ai pierdut,asta te face aşa de slab.

Nu a fost un reproş, nu a fost decât o constatare măruntă, darcare ei i s-a părut importantă.

Zâmbind blajin de pe locul său de lângă geam, el se pierdu înconsideraţii de genul acelora ce pot fi găsite pe ultimele pagini ale ziarelorde sfârşit de săptămână. Doar citea şi el câteodată, cu o privire ruşinată,aforisme. Să nu-i pui niciodată fizicianului întrebări referitoare laexistenţă, gândi el.

Priveliştea, priveliştea, priveliştea.

Richard Wagner, Viena, Banat, Bucureşti, Editura Univers,1998, Colecţia A TREIA EUROPĂ (traducere: colectivul anului IVGermană, promoţia 1996, Facultatea de litere a Universităţii de Vest,Timişoara), p. 26-35

253

DAN NEGRESCU(n. 1953)

Romanul lui Constantin

VI. Toamna Paşei din Mehala

Primind firmanul din mâinile luminatului Padişah, avu otresărire necunoscută lui. Mustafa Paşa era umblat prin Împărăţie,dar locul în care urma să meargă în iarna aceasta îi părea, cumva, lamarginea lumii lor.

Mulţi beilerbei conduseră înainte Cetatea aceea dintre smârcuri,dar, cu toate acestea, Mustafa simţea ceva deosebit, parcă el urma săîncheie lunga înşiruire a vremelnicilor numiţi prin înţelepciunea sultanilordin ultimele două veacuri.

Ajunse în Cetate la jumătatea lui decembrie, pe o vreme rea şiurâtă, cu zăpadă amestecată cu ploaie, urmate de îngheţuri care lui,venit dinspre miazăzi, i se păreau chiar năprasnice.

Rememora acea zi, în fiecare primăvară când îngrijea trandafiriişi îşi cerceta castanii. Totul era o consecinţă a întâlnirii lui Mustafa cuarşiţa verii din Cetate.

La sfârşitul celei dintâi primăveri petrecute între ziduri şi întărituride pământ cu stâlpi de lemn, noul conducător gândi că ar fi bine să îşiînalţe un loc mai plăcut pentru a-şi petrece verile ce urmau să vină şidespre care doar Allah ştia câte vor fi să fie. Deja prima se arătacălduroasă şi cu roiuri de ţânţari nesuferiţi.

Îşi încălecă armăsarul şi ieşi din Cetate, către miazănoapte.Merse în pas molcom până când zidul rămase în urmă.

Opri şi se uită la casele locuitorilor, cu grădini îngrijite şi îi plăcupriveliştea. Mai merse puţin şi în întinderea câmpiei i se arătă un dâmbgolaş, nu prea înalt. Înaintă până la el, descălecă şi urcă din câţiva paşi.Privi în jur: îi vedea pe oameni trebăluind prin curţi şi grădini, dar i searătă în imagine şi Cetatea pe care o cârmuia; hotărî să-şi facă în acelloc un cuib de plăceri îngăduite.

Când le spuse supuşilor săi că-şi va ridica de mâine casă marepe movila din mehale, adică din marginea de dincolo de Cetate, mulţi

254

rămaseră miraţi, dar nu cutezară să spună nimic, căci el era MustafaPaşa, cârmuitor prin voia Luminăţiei Sale.

Către seară merse la moscheea lui Seidi Ahmed, aflată în inimaCetăţii, spre a se reculege la mormântul lui Hagi Mustafa Paşa, mortcu vreo douăzeci de ani în urmă, dar purtător al aceluiaşi nume. Ştia căşi un vizir îşi dormea somnul tot în Cetate, dar numele său era altul.

În scurt timp meşterii înalţară casa de vară a Paşei. Dar, pentruMustafa, cel mai important lucru se adeveri a fi plantatul trandafirilor şial castanilor în jurul noii reşedinţe.

Era foarte atent la tot ce făceau cei doi grădinari, ba chiarpunea mâna atunci când se părea că lururile nu arată aşa cum îşi doreşteel. Din primăvară şi până în toamnă, Mustafa Paşa îşi petrecea timpulcugetând la cele ce se petreceau în lume şi îngrijindu-şi tufele detrandafiri tot mai înfloritoare, dar şi castanii din ce în ce mai falnici.

Îi privea de acolo, din răcoarea adierii de pe movilă şi pe locuitoriidin Mehale, oameni cu îndeletniciri, plăcuţi lui.

Toate acestea nu aveau să mai fie de a doua zi şi parcă, din totce lăsa aici, cel mai rău îi părea după trandafiri şi castani.

Acceptase capitularea în faţa necredincioşilor, iar franţuzulcare îl învinsese îi acordă doar cinci zile spre a-şi lua calabalâcul şi apleca însoţit de toţi ai săi. Regreta faptul că ruşinosul act fusese semnatchiar aici în plăcuta reşedinţă din Mehale, printre dragii săi trandafirişi castani, dar înţelegea că, după câţiva ani, venise vremea săpornească mai departe.

Mustafa ieşi din încăperea în care cu patru zile în urmă sesupuse condiţiilor impuse de necredincioşii ce se dovediseră mai puternici;probabil începea vremea lor pe aceste meleaguri, gândise Paşa în timpce-şi semna sentinţa. Noaptea era deja răcoroasă la jumătatea luioctombrie. Dădea semne de ploaie tomnatică, măruntă şi rece.

Trecând de acum peste toate vremelniciile de care ştia că nueste răspunzător, căci alţii luau deja hotărârile, Mustafa era frământatde o singură problemă: ce se va întâmpla cu trandafirii şi castanii?Brusc se întristă de-a binelea: era limpede că trandafirii vor fi rupţi cusălbăticie, căci lumea va zice „au fost ai Paşei”; castanii încă nu erauatât de falnici pe cât îi vedea el; dar Mustafa nu avea de unde să ştie că

255

aceştia vor mai trăi aproape trei veacuri, ca şi zidurile casei lui. Abiaapoi toate vor cădea pradă celui mai mare duşman: indiferenţa.

Mustafa privi în jur; nu-l vedea nimeni. Începu să dezgroapecu mânie una din tufele de trandafiri. Era cea care crescuse cel maigreu şi pe care o oblojise cu mult drag, iar acum, când se prinsese –mulţi spuneau că Paşa are o mână bună –, trebuia să fie mutată. Oscoase până la urmă, puse pământ în jurul rădăcinilor firave şi o pregătide drum lung.

Mai apoi, cu o făclie în mână, Mustafa trecu pe lângă tufelerămase şi pe lângă fiecare castan mângâindu-i coaja şi urându-i, precumcopiilor, „să creşti mare…”

La ora amiezii, suflarea turcească ieşea din Cetate, pe o vremede toamnă ce parcă spunea şi ea că totul se sfârşise.

Mustafa Paşa nu făcuse avere în cei cinci ani cât cârmuiseCetatea, dar îndrăgise mult locul şi pe cei din Mehale. Acum, cândpleca învins, nimeni nu avea de unde să ştie că toate simţămintele lui leadunase într-o mică tufă de trandafir, firavă, dar care, ajunsă pe mâinibune, avea oricum să-i supravieţuiască celui ce o sădise şi îngrijise.

Întors acolo unde fusese trimis, Mustafa înţelese nu doar că elîncheiase lungul şir al cârmuitorilor Cetăţii, ci şi că, într-adevăr, trandafiriişi castanii săi, aflaţi acum la depărtare, s-ar putea să-i supravieţuiască.Iar asta îl mulţumea deplin.

Găsit vinovat de marile rele din Împărăţie, ca toţi învinşii,Mustafa, grădinarul din Mehale, îşi lăsă capul, a doua zi, lângă butuc.

Aceasta era trista poveste a Paşei din Mehala, pe care Constantino află la un an după ce se mută în cartierul mărginaş, dar mândru.

Într-o după-amiază ieşi din casă şi porni către capătul străzii; îispuse cineva că acolo s-ar afla ruine turceşti printre nişte castani uriaşi.

Cel care îi oferi acest amănunt nu era măhăleanţ, dar un buncunoscător al oraşului. Îşi menţinea încă statutul de avocat – nici el nu ştiaprin ce minune, sau, cel puţin, aşa afirma – şi locuia în centru, într-unadin casele vechi ridicate în anii de după plecarea Paşei.

De fapt, atunci când veni din capitală, Constantin merse directla adresa avocatului, după cum i se indicase, iar acesta nu-l întrebănimic, ci îi ură doar bun-venit şi-i preciză laconic: „tinere camarad, lamine poţi rămâne oricât, adică până stau eu…”

256

După un timp însă, Constantin îl anunţă că se însoară, decipleacă, în Mehala, la casa viitoarei soţii. Avocatul îi dori fericire şi adăugă:„E bine… mergi într-un loc liniştit unde nu te caută nimeni”; ceea ce s-adovedit a nu fi tocmai aşa. Dar atunci când urma să fie găsit, Constantinavea deja încheiate socotelile cu semenii.

Ajuns la colţul în care strada intra în câmp, văzu un dâmb curuine înconjurate de castani seculari. Dintre zidurile ciuntite de vremese auzi o chemare ciudată, într-o limbă pe care Constantin n-oînţelegea; doar primul cuvânt i se părea a fi un nume: „Zorca…Zorca…”. Concomitent cu acel îndemn de rezonanţă feminină, seauzea un grohăit cam greoi, dar mulţumit. Din ceea ce părea a fi fosto sală impunătoare odinioară, apăru o scroafă albă care se oprinedumerită la pragul de sus al unor trepte roase de timp, dar pe carese mai putea urca şi coborî.

Dintre castani se ivi un bărbat, ceva mai în vârstă; zărindu-l peConstantin mirat şi el de ciudata întâlnire, îi spuse din mers: „Ehe,domnule, pă trepţii ăia Paşa s-o coborât, iar franţuzu Eujen s-o suit,cătră slavă, domnule…”

Şi, fără să se prezinte sau să-l întrebe de nume, moş Floca sau„gospodin Pera”, cum pretindea să i se spună, îi povesti lui Constantintoate cele despre locul întâlnirii lor, care acum purta numele de „casapopii sârbeşti”; asta pentru că, după Mustafa Paşa, clădirea a ajuns pemâna bisericii sârbe; apoi, cum putea fi mai rău, în gura timpului carenu iartă nimic, drept care, adăugă „io Pera vin acum să-mi caut scroafacare tăt a doua zi rupe lăteţele dă la cocină şi fuge încoace…”.

Constantin rămase fascinat de povestea locului, dar şi depovestitorul care – află tot atunci – locuia la câteva numere de el.Gospodin Pera porni cu Zorca spre casă, nu înainte de a-i sugera vecinuluisău să treacă seara pe la el, împreună cu bunul Petru, la o răchie.

Rămas singur, Constantin îşi aminti – fără să fi uitat vreodată –de mausoleul celuilalt paşă şi, bineînţeles, de ea: îl frământa acelaşigând acum – după ce aflase de trandafirii lui Mustafa – ca şi în noapteacând, la ordin, plecase din oraşul ruinat: de ce trebuie să părăseşti cevadrag, tocmai într-o clipă de culme, fără să poţi face nimic? Îl invidia peMustafa Paşa, care măcar avusese posibilitatea să ia o tufă mică detrandafiri cu sine. De fapt, el ce să fi luat? Pe ea, nu avea cum; observă

257

că începe să gândească precum un adolescent, în ciuda tuturor celortrăite, aşa că rupse firul şi o luă către casă.

Le spuse socrilor săi, de fapt bunului Petru, că îl întâlnise pevecinul Pera. Soacra lui Constantin nu ştia româneşte, dar înţelese desprecine şi ce e vorba, aşa că zise în treacăt pe limba ei: „Na… şi ăla numaiprostii zice… că mă mir de Catiţa cum mai rezistă…” .

Petru îi dădu toate lămuririle ginerelui său. Mult mai înţelegătordecât consoarta sa, vedea chiar o anume admiraţie faţă de moş FlocaPera, altminteri cam de aceeaşi vârstă cu el.

Floca îi ziceau copiii, dar numele său era Pera; iar Catiţa erasoţia lui; aveau un câine mic, compact şi cel puţin agitat, dacă nu veşnicnervos, pe care îl botezaseră Focos, alintându-l Fochi, ba chiar Fochiţe.

Exista probabil o potrivire atât de evidentă între arţăgoşeniaconstantă a stăpânului şi cea neobosită a patrupedului, încât drumul dela Focos la Flocos şi apoi la Floca, devenea firesc şi de neocolit. Spuneauunii că însăşi Catiţa ar fi fost la originea numelui.

Dar stima de care se bucura moş Floca provenea de la oîntâmplare cel puţin spinoasă – după justa apreciere a lui Petru –petrecută cu puţin înaintea venirii lui Constantin. Vestea ei se duseinclusiv pe străzile laterale, până la cele două birturi ale Mehalei.

Organul de cartier convocase adunarea generală de stradă, învederea văruirii copacilor şi a soclurilor.

Se constată că în faţa casei „Tovarăşului Pera, salcâmii s-aucam uscat”, la care proprietarul ripostă pe limba lui „ia sam gospodin!”,după care ameninţă, spre înţelegerea tuturor, adică româneşte, că, dacăvine odată Tito în vizită în Mehala, să-i vadă pe sârbii de aici şi bisericalor „o să-i zîc io că îs dă acord cu multe ce face el, da’ nu cu treabaasta, cu tovarăşi’, cu druje, cu asta NU!”

Toate aceste vorbe îi împovărară situaţia civică, dar mai cuseamă pe cea matrimonială, într-atât încât Catiţa îi spuse – amestecândlimbile Mehalei – de se auzi peste trei curţi (până la noi, specifică Petru),împreună cu lătratul nervos al lui Focos: „Mă, bărbate, eşti lud, dă te puicu ăştia; nu vezi că nu-i bine? Eşti şi tu un miaştăr acolo, ce eşti neamdă grof?… mă… sau ce???”

Dar, la acestea, Pera răspunse cu calm şi demnitate, pe limbastrămoşilor săi: „NE, ia sam gospodin!”; adică „NU, eu sunt domn!” îitălmăci Petru lui Constantin.

258

Catiţa mai boscorodi că „D-aia or ajuns copiii dă-ţ zîc MoşFloca dă Mehala…”

Admiraţia vecinilor, chiar a întregii străzi, prin reprezentanţii ei,se manifestă, câteva ore mai târziu, în faţă la LINIŞTEA, bufetul dincolţ; la sosirea demnului reacţionar, cei prezenţi, în frunte cu moalărulNicki, măcelarul Arpad şi domnul Ghiţă în halat de brancardier, şefulgrătarului cu mici, închinară în cor, ridicându-şi maiestuos, ca într-oliturghie, halbele şi paharele: „O vinit gospodin Pera!”.

Urmă binemeritatul monopol cu sirop, în măsură dublă.Catiţa însă, mult mai lucidă şi oarecum temătoare, profitând de

absenţa lui „gospodin”, plecă până la preotul sârb, măcar că foartebisericoasă nu părea a fi nici ea.

Cucernicul Milan – stă pe lângă biserica lor, localiză Petru –tocmai îşi udase straturile cu părădaise şi se cinstea cu o ştamplă derăchie. Auzise de isprava lui Pera şi o sfătui pe femeie să fie liniştită căpoate fi şi mai rău în anii ce vin; cât despre spurcăciunea de limbă asoţului… îl înţelegea, căci nici el nu-i iubise pe ăştia, de aia l-au chematşi la raion, şi la vicariat.

Ajunsă acasă mai descumpănită decât plecase, Catiţa îi spuseomului ei doar atât: „Pero, Pero, câţi neprieteni îţi faci tu cu limba…”

El, deşi era sub efectul inconfundabil al dublului de monopol, îiadresă nevestei sale câteva cuvinte devenite memorabile printremăhălenţi, prin profunzimea lor:

„Catiţo, draga mea, omu’ fără duşmani… îi om fără valoare!”„ Aşa că – încheie Petru larga prezentare a personalităţii lui

moş Floca Pera – mă bucur că v-aţi cunoscut, şi încă la casa popiisârbeşti… Păi, să mergem la un păhărel, până la el… dacă nu cumvane-o zogoni ai lui…”.

Dan Negrescu, Toamna Paşei din Mehala, p. 73-85, înRomanul lui Constantin, Timişoara, Editura Mrineasa, 2005, 120 p.

259

BRÂNDUŞA ARMANCA(n. 1954)

Frontiera de vest, un altfel de Zid al Berlinului

Statisticile oficiale ale Înaltului Comisariat ONU pentruRefugiaţi indică faptul că între 1969 şi 1989 peste 100.000 de româniau cerut azil politic în Occident. Cei mai mulţi au trecut fraudulosfrontiera spre Iugoslavia sau Ungaria, expunându-se unor riscurienorme: puteau fi prinşi şi aruncaţi în puşcărie pentru mulţi ani sau puteaufi împuşcaţi pe frontieră. Transfugilor li se spunea „frontierişti”.Pentru autorităţile comuniste şi pentru grăniceri, „frontierist” erasinonim cu „infractor”: Codul Penal incrimina la art. 245 atât trecereafrauduloasă a frontierei, cât şi tentativa, ca „infracţiuni contraautorităţii”, pedepsite cu închisoare de la 6 luni la 3 ani. Pentru ceicare scăpau, statutul de „frontierist” devenea o monedă de schimbpentru azil politic într-o ţară democratică. Cei care au trecut cu binesunt azi cetăţeni ai lumii, în Europa de Vest, în SUA, în Canada sauAustralia. Sute de transfugi şi-au găsit însă sfârşitul pe fâşie, împuşcaţide grăniceri şi îngropaţi în cimitirele locului. Despre aceştia, înnumeroase cazuri, familiile nu erau înştiinţate, fiind lăsate să creadăcă se află undeva în lumea largă. În anii ’90, „Memoria”, „revistagândirii arestate”, consemna la rubrica „Memoria omului pierdut” zecide cereri venite de la familii care îşi căutau rudele dispărute înaintede 1989.

Pentru cei de azi, la peste 20 de ani de la Revoluţia română,„frontierist” poate să nu mai însemne nimic sau să însemne cu totulaltceva. Ceva impact produce informaţia că Nadia Comăneci, cea maicunoscută gimnastă de pe mapamond, a trecut şi ea clandestin frontieraîn noiembrie 1989, aşa cum o făcuseră în 1978 şi membrii formaţieiPhoenix, ascunşi în boxele de scenă Marshall. O căutare pe Internet şiîn mass-media scoate la iveală alte sensuri, la alte vremi: „frontierist”înseamnă acum… poliţist de frontieră, însoţit adesea în misiunea sa deun „câine frontierist” pentru depistarea drogurilor etc. Cuvântul evocăazi mai degrabă corupţie, vile şi maşini somptuoase agonisite de vameşi

260

şi poliţişti de frontieră prin complicitate cu contrabandiştii, imagini pecare televiziunile le-au difuzat până la saturaţie în perioada dezbateriloreuropene despre admiterea României în spaţiul Schengen.

Epoca frontieriştilor, a celor care îşi riscau viaţa pentru libertateşi o viaţă mai bună, s-a încheiat în decembrie 1989, dar exodul românilora continuat. Statisticile arătau că la 10 ani de la Revoluţie peste unmilion de români a părăsit România, cu paşaport, pentru a se stabili înstrăinătate. Dreptul la liberă circulaţie câştigat în 1989, apoi statutul decetăţean european primit de români odată cu intrarea ţării în UniuneaEuropeană în 2007, generează alte fenomene cu iz de globalizare:frontieriştilor de altădată le iau locul căpşunarii.

Documentările preliminare pentru un film pe care le-am făcutpe parcursul anului 1999, ca realizatori de televiziune la TVR Timişoara,au relevat faptul că Procuratura Militară din Timişoara, care acopereazona de vest, deţinea un lot de dosare ale „frontieriştilor” ucişi pefâşie între anii 1983-1989, dosare care se distrugeau după 8 ani,conform reglementărilor arhivelor militare din acei ani. Ne-am datseama că trebuia să ne grăbim, fiindcă era posibil ca şi aceste ultimedosare să dispară.

Dosarele conţineau de regulă ancheta penală pentru omor sautentativă de omor asupra soldatului care folosise arma, în baza CoduluiPenal şi a Decretului 367/1971, care reglementa folosirea armelor şi amuniţiei. Cu foarte rare excepţii, grănicerii erau disculpaţi prin descriereasituaţiei ca fiind una de uz regulamentar. De exemplu, în Dosarul 192/P/1985, soldatul N.I. de la UM 02872 Timişoara era scos de suburmărirea penală ca suspect de omor, conform art.174 Cod Penal, pemotivaţia că a apărat frontiera: „Fapta de a trece frontiera de stat dinRSR în Republica Populară Ungară constituie o încălcare a regulilorregimului frontierei de stat prevăzută în Acordul dintre RSR şi GuvernulR.P. Ungare privind regimul frontierei de stat româno-ungar decolaborare şi asistenţă mutuală în probleme de frontieră publicată înBuletinul Oficial nr. 34 din 6 iunie 1986”. Militarul care a împuşcatmortal un tânăr de 19 ani declara că a tras la picioare, conformregulamentelor. Schiţele şi fotografiile din dosar arată că victima, LeşanSavir, a fost împuşcată mortal în plămân. Alteori militarii din postul depază declarau că au fost atacaţi sau că s-a încercat să li se ia arma din

261

dotare, astfel erau scoşi de sub urmărirea penală. „Nici militarul nuera într-o situaţie roz fiind pus pe frontieră să păzească o anumităfâşie, în condiţii de noapte, improprii uneori, şi el singur, un militarla 19-20 ani, era tot într-o situaţie delicată, de a aprecia singurdacă este cazul sau nu să deschidă focul”, ne spunea în 1999 Mr.Romeo Bălan, Şeful Parchetului Militar Timişoara de atunci, cel carene-a pus la dispoziţie câteva dosare cu „frontierişti”.

Li se spunea „frontieriştii” este filmul documentar realizat înanul 2000 pentru TVR Timişoara, în colaborare cu TVR Internaţional,după mai bine de un an de filmări în România, Austria, Germania şiIugoslavia. Realizator: Brînduşa Armanca. Regia: Dan Raţiu. Scenariul:Brînduşa Armanca şi Dan Raţiu. Director imagine: Gheorghe Şfaiţer.Periplul realizatorilor filmului prin Belgrad, Novi Sad, Marcovăţ, Ovća,Viena, Treiskirchen, Regensburg, Berlin, Timişoara etc. a cumulat oreîntregi de dialoguri cu oameni care au fost dispuşi să-şi rememorezedramatica experienţă de frontierişti. Niciunul n-a uitat momentul deparoxism al trecerii frontierei, când fiece foşnet sau umbră putea săînsemne sfârşitul sub o rafală de gloanţe sau, dimpotrivă, libertatea.Toate aceste mărturii au căpătat la 20 de ani de la Revoluţie valoaredocumentară. Generaţia tânără, care merge la shopping în Europa cucartea de identitate, va crede ficţiuni aceste tragedii, dacă mărturiile şidocumentele, câte au mai rămas, nu vor fi prezervate.

Trecerea frauduloasă a frontierei şi tentativa de trecere au rămas întoţi anii comunismului infracţiuni grave, cu consecinţe pe termen lung,atât pentru cel ce comitea fapta, cât şi pentru întreaga sa familie. Deaceea, intenţia de plecare era iscusit camuflată fie printr-un picior pusîn ghips (tertip care, în timpul Revoluţiei din 1989, l-a făcut celebru pegeneralul Victor Athanasie Stănculescu), fie prin expunerea unorrenovări ale casei sau prin mesaje contrare diseminate printre colegiide muncă şi printre vecini. Pregătirile erau adesea laborioase: se cercetadiscret fâşia, se urmărea zilnic buletinul meteo, se făceau antrenamentenocturne de înot, se exersa târâşul pe burtă, reprimarea respiraţiei, sepregăteau din timp ustensile de scufundare, saltele pneumatice, binocluri,busole, piper sau sprayuri pentru derutarea câinilor, valută germană,dolari, dar şi câţiva dinari sârbeşti sau forinţi ungureşti, se adunauinformaţii despre schimbarea patrulelor româneşti pe graniţă şi itinerariul

262

santinelei, despre uniformele vecinilor etc. Pe uscat se trecea cu călăuze,care percepeau sume consistente, deloc uşor de procurat de cei dornici săplece. Călăuzele erau oameni din zonă, uneori ciobani sau ţărani, carenu băteau la ochi şi care ştiau bine fâşia. Se foloseau parole, se făceauverificări, se organizau întâlniri precaute de recunoaştere, iar în bagajulredus la minim se găseau câteva obiecte care să-i planteze cât maifiresc pe fugari în peisaj: haine albe, curate, o umbrelă, unelte depescar sau de apicultor, un buchet de flori, un ziar local. Pentru aevita deconspirarea prin necunoaşterea limbii, se simula uneori muţenia.Unele informaţii atestă că etnicii germani care alegeau să fugă prinIugoslavia, fiindcă plecarea cu formulare legale devenise tot maidificilă, primeau de la Ambasada RFG din Belgrad paşapoarte falsepentru a putea trece frontiera spre Austria şi Germania, paşapoarte carele erau retrase când ajungeau în Germania. După 1990, când oameniiau început să vorbească, s-a spus că unele călăuze colaborau cu Miliţiaşi Securitatea, împărţind câştigul şi oferind periodic pe tavă câte ungrup de fugari, pentru plan. Prin anii ’80, tarifele de călăuză pe laValcani, Deta sau Oraviţa se ridicau la 20-25 000, conform unor sursejurnalistice. Pe Clisura Dunării funcţiona o reţea de peste treizeci decălăuze, la preţuri comparabile sau mai mari, dacă intermediarul asigurainclusiv legăturile de pe malul iugoslav. Adeseori se aventurau să fiecălăuze ţiganii din zona de vest, pe care Revoluţia din 1989 i-a găsitcu adevărate averi în mărci germane provenite din astfel de activităţi,la care se adăugau intermedierile pentru plecarea definitivă a şvabilorîn Germania, aceasta din urmă sub controlul Miliţiei şi Securităţii.Astfel era asigurată o sursă importantă de valută pentru conturile luiCeauşescu. Cu comisionul aferent.

Mr. Romeo Bălan, fost Şef al Parchetului Militar Timişoara:„Celor care încercau să treacă frontiera, marea majoritate civili,deşi au fost cazuri când şi militarii au încercat să treacă frontierasau chiar au trecut frontiera, li s-a aplicat la vremea respectivăart. 245 din Codul Penal, care incrimina trecerea frauduloasă afrontierei, atât ca trecere frauduloasă cât şi ca tentativă de trecerefrauduloasă a frontierei. Pedeapsa pentru trecerea frauduloasă afrontierei era de la 6 luni la 3 ani, deci era considerată oinfracţiune destul de gravă cuprinsă la infracţiuni contra

263

autorităţii… Militarii grăniceri trebuiau să respecte procedurileDecretului 367/1971 privind regulamentul armelor şi muniţiei încare erau prevăzute condiţiile stricte în care aveau voie să deschidăfocul, adică să facă uz de armă în mod legal. Pot să vă spun căaceştia erau întotdeauna cercetaţi sub aspectul de tentativă deomor sau omor, pentru că este cert că a deschide focul asupraunei persoane include cel puţin intenţia indirectă, în limbaj juridic,de a accepta faptul că poţi să ucizi persoana asupra căreiadeschizi focul.” (Brînduşa Armanca, Dan Raţiu, Li se spunea„frontieriştii”, film documentar, TVR Timişoara, 2000).

Sârma ghimpată din jurul României comuniste era explicită înlegislaţie, în interdicţiile tot mai sofisticate de a părăsi ţara fie şi pentruo inofensivă excursie în ţările vecine, în condiţiile impuse celor careplecau în delegaţie într-o ţară vestică. După 1978, după „defectarea”generalului Pacepa, şeful Direcţiei de Informaţii Externe, nu se maipleca în Occident în interes de serviciu – rare sunt excepţiile – fără unangajament de informator semnat cu Securitatea, sau cel puţin cuobligaţia de a raporta la întoarcere, tocmai datorită spaimei activului departid de a nu se confrunta cu valuri de emigraţie. În volumul STASI şiSecuritatea semnat de Georg Herbstritt şi Stejărel Olaru1 sunt descriseplanurile ALFA şi ATLAS, două serii de măsuri codificate privitoare lacălătoriile în străinătate. Planurile au fost publicate şi de Marius Opreaîn Banaliatea răului2. Planul ALFA impuneau condiţii dure persoanelorcare călătoreau în străinătate sub 3 luni – excursii, conferinţe, burseetc., în principal obligaţia să raporteze detaliat la întoarcere, în vremePlanul ATLAS stabilea restricţii drastice pentru cei care aveau misiunipeste 3 luni, mai ales pentru cei trimişi de statul român să lucreze pestehotare. Practic, aceştia din urmă erau verificaţi, prelucraţi informativ şide cele mai multe ori recrutaţi ca informatori. După 1980, spun autoriivolumului STASI şi Securitatea, din România nu mai plecau în interesprofesional oamenii competenţi, ci prevalau cei care acceptau cu uşurinţăpactul. Dar pentru că puteau să apară surprize, se făcea o listă deminim trei persoane din care să fie selectată cea mai …cooperantă. Latemelia acestor măsuri aberante stătea legea secretului de stat şi altereglementări referitoare la documentele clasificate ca Legea 23/1971,HCM 18/1972, HCM 19/1972, dar şi indicaţiile tov. Nicolae Ceauşescu,

264

secretarul general al PCR: „Această bază legislativă ofereaposibilitatea ofiţerilor de Securitate să-i agaţe pe toţi cei carepărăseau România, fiind prelucraţi în mod expres indiferent demotivul pentru care plecau”, susţine Stejărel Olaru. (BrînduşaArmanca, Dialoguri esenţiale, „Ziua”/30 august 2006)

Pentru a nu se lăsa „agăţaţi”, pentru a respira aerul libertăţii,pentru a se afirma profesional şi pentru a avea o viaţă împlinită, româniiau recurs cu sutele de mii la trecerea clandestină a frontierei. Exodul aluat proporţii în ultimul deceniu de dictatură ceauşistă.

Într-o adresă a Înaltului Comisariat ONU pentru Refugiaţi ni s-au transmis următoarele cifre, cu menţiunea că numărul de refugiaţiromâni este cu mult mai mare, dacă socotim refugiaţii returnaţiautorităţilor române, pe cei împuşcaţi sau pe cei care nu au putut fimonitorizaţi. Anul de vârf a fost 1989, când aproape 50 000 de româniau trecut ilegal frontiera: 27 000 au cerut azil în Ungaria, 7 932 înAustria, 5 329 în Iugoslavia, 3 121 în Germania, 1 198 în Franţa.

Refugiaţi din RSR. Cereri de azil în Europa

1985 – 4 436, 1986 – 6 839, 1987 – 6 535, 1988 – 10 305, 1989 –46 746

Statisticile, fie şi incomplete, consemnează cazurile fericite în careromânii fugari scăpau cu viaţă şi se stabileau oriunde în lume, undeaveau să scape de Epoca de Aur a lui Ceuşescu. Între 1975 şi 1979,numărul refugiaţilor din România a crescut de zece ori, de la 198 la1819 şi încă de trei ori până în 1982. Riscurile erau majore, trecerilesuccesive de frontiere, în cazul celor care traversau Iugoslavia sauUngaria pentru a ajunge în Italia sau în Austria, comportau riscuriserioase, fiindcă existau acorduri cu statele comuniste „vecine şiprietene”, de a fi restituiţi reciproc transfugii. Situaţiile erau însă greu decomparat, fiindcă fosta Iugoslavie avea practic deschise graniţele pentrucetăţenii săi care pe vremea lui Tito lucrau în Germania, Elveţia, Austriaetc. Numai în anii ’50, când Tito fusese declarat duşman al poporuluiromân de conducerea stalinistă aservită Moscovei, au fost situaţii cândsârbii care cutezau să treacă în România la rude erau vânaţi de grăniceriiromâni. Era perioada cazematelor şi a câmpurilor de mine pe frontiera

265

dintre cele două ţări, care a luat sfârşit prin 1955, când a început colaborareala construirea hidrocentralei Porţile de Fier. Din 1964, a intrat în vigoareşi un acord privind cooperarea la frontieră.

Şi Ungaria era mai puţin drastică cu frontieriştii ei decât România.În plus, în anii ’70-’80, ungurii sau sârbii nu prea aveau de ce să treacăfraudulos graniţa la noi, de aceea autorităţile româneşti au găsit omodalitate neoficială de a stimula returnarea frontieriştilor români:Iugoslavia primea în schimb vagoane de sare.

Cu Ungaria exista un Acord privind regimul frontierei destat româno-ungar de colaborare şi asistenţă multuală înprobleme de frontieră ratificat în 1986, semnat în 1983 de generalulToth Imre, comandantul trupelor de grăniceri din armata ungară şi degeneralul Constantin Călinoiu, comandantul trupelor de grăniceri dinMApN, document care atestă înăsprirea condiţiilor şi sporirea vigilenţeiîntr-o perioadă de creştere a numărului de transfugi români. În art. 15b) se prevedea că autorităţile responsabile „se vor informa reciproc despretentative sau treceri ilegale de frontieră, despre capturarea persoanelorcare au încălcat legislaţia frontierei, despre infracţiuni leagte deaceasta…”, la art. 15. c) „vor face demersuri pentru conservarea şiprelevarea dovezilor şi probelor materiale necesare elucidării încălcăriilegii…”, iar la art. 15. f) „organizează reciproc predarea/ preluareapersoanelor… care au trecut graniţa…”. Art. 24 (1) stabilea regulilede predare a persoanelor care treceau ilegal frontiera: „Persoanelecare au trecut ilegal frontiera şi sunt prinse în apropiere de graniţă,trebuie returnate în cel mai scurt timp, dar cel târziu în 48 de ore. Înacelaşi timp trebuie predate documentele, banii şi obiectele găsite asupralor”. Acordul cu Ungaria din 1986 le înlocuia pe cele anterioare din1982 şi 1964, care erau mai puţin explicite în privinţa returnăriifrontieriştilor. În ultimii ani ai comunismului, pe fondul răcirii relaţiilorcu Ungaria, returnarea refugiaţilor români se făcea rar, ceea ce aîncurajat folosirea frontierei ungare din vest ca loc de evadare.

(fragmente din vol. Frontieriştii. Istoria recentă în mass-media,ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Curtea Veche,2011)

266

Note

2. Georg Herbstritt, Stejărel Olaru, STASI şi Securitatea, Bucureşti,Editura Humanitas, 2005

3. Marius Oprea, Banalitatea răului. O istorie a Securităţii îndocumente 1949-1989, Iaşi, Editura Polirom, 2002

267

DUŞAN BAISKI(n. 1955)

Anul 1944, unul foarte greu pentru

Poliţia de Frontieră din vestul României

Anul 1944 a fost dificil pentru agentul de poliţie Nicolae Cuibus,din cadrul Detaşamentului de Poliţie de Frontieră Cenad. Dovadă suntrapoartele sale întocmite către Chestura Poliţiei Municipiului Timişoara,aflate în momentul de faţă în custodia Arhivelor Statului Timiş, dar şiordinele venite de la superiori.

La începutul lunii aprilie 1944, Ungaria făcea concentrări înmasă, la oaste fiind solicitaţi oameni şi până la vârsta de 52 de ani.Populaţia civilă nu mai putea călători cu trenurile, acestea servindexclusiv pentru transporturile militare. Pe 3 aprilie, în comuna Apátfalvadin Ungaria, autorităţile au rechiziţionat locuinţe pentru încartiruireasoldaţilor germani. „Soldaţii germani sosiţi în comunele dinapropierea frontierei au început să ridice aparatele de radio, delatoţi evreii – raporta N. Cuibus. Azi pe la orele 10,30, au trecutdeasupra comunei noastre spre Ungaria circa 180-200 avioane,la înălţimea de circa 5 000 metri, după trecerea lor Postul deJandarmi din localitate a fost informat că pe izlazul comunal s-arafla două bombe aruncate de către aceste avioane. Ducându-sela faţa locului, au găsit două rezervoare de benzină goale, formatbombă/balon, în lungime de circa 2 metri, capacitatea circa 50litri. Pe aceste rezervoare sunt diferite indicaţiuni pentru folosirealor, având inscripţionate pe ele «Ohio», diferite numere, din carese poate constata că avioanele sunt de provenienţă americană. Lacirca 30 m după trecerea acestor avioane pe teritoriul unguresc s-auauzit mai multe bubuituri, din cari se deduce că ar fi fost bombardatelocalităţi din Ungaria”.

Pe 10 aprilie 1944, N. Cuibus scria: „Din informaţiile primitedin sursă sigură, referitor la evenimentele din Ungaria, raportămurmătoarele: bombardarea Budapestei de către avioane anglo-

268

americane. Printre altele, şi Spitalul Szent Laszlo, unde au fostomorâţi 130 de copii bolnavi.

Evreilor din Ungaria li s-a ordonat că trebuie să poarte pehaine în mod vizibil steaua lui David. Toţi militarii, poliţiştii şifuncţionarii de origine evrei nu au voie să poarte uniforma ungară.

Cu ocazia înmormântării unui muncitor de la fabrica dearmament «Kapel», membri ai fostului partid social democrat dinBudapesta, în prezent dizolvat, au condus mortul la cimitir custeagul roşu cu secera şi ciocanul, aceşti membri au fost înaintaţijustiţiei militare.

În Debrecen, în faţa Hotelului «Bika», un muncitor ungura adunat în jurul său mai mulţi cetăţeni, în faţa cărora s-a exprimatcă nu mai vrea să lucreze pentru germani şi mai puţin pentru unguri,ci de aci înainte va lucra numai pentru Anglo-Americani şi pentruRusia Sovietică”.

Potrivit notei sale informative nr. 51/8 mai 1944, N. Cuibus eradestul de necăjit datorită situaţiei din localitate. „În comuna CenadulMare şi Cenadul Vechiu – scria el –, sunt 1 300 de refugiaţi dindiferite părţi ale ţării, ca: Moldova, Basarabia, Bucovina şi partedin Muntenia. Există două cantine, una în Cenadul Mare şi alta înCenadul Vechiu, amândouă întreţinute de către ambele primării.La aceste două cantine se serveşte de 3 ori pe zi masa în modgratuit, dimineaţa se serveşte o cană cu lapte cu o bucată de pâine,la amiază şi seara câte un fel de mâncare şi pâine.

La ambele cantine se serveşte masa de trei ori pe zi lacirca câte trei sute patru sute de oameni, femei, copii şi bărbaţi dediferite vârste.

O parte dintre refugiaţi ca funcţionari, pensionari, nu iaumasa la cantină, ci mănâncă acasă sau la restaurante, în schimbse duc şi îşi ridică porţia de pâine pentru ei şi familiile lor, de faptatât funcţionarii, cât şi pensionarii nu ar trebui să beneficieze depâine şi mâncare dela cantină, întrucât aceştia la refugiu au primitsalariul, respectiv pensia pe timp de 3 luni.

Între refugiaţi, majoritatea dintre ei foşti servitori, muncitoride fabrici şi plugari. Li se oferă de către gospodarii din localitatecâte 300-500 lei pe zi pentru a munci la muncile agricole, însă

269

majoritatea dintre ei refuză de a se angaja la lucru, spunând căStatul este obligat ca să-i întreţină odată ce i-a evacuat”.

Nemulţumit era N. Cuibus şi din cauza comportamentuluifemeilor refugiate: „Majoritatea femeilor, mai ales cele tinere, seocupă cu prostituţia clandestină, corupând pe minori şi tineretulbăştinaş, pe care îi infectează cu diferite boli venerice. Toatecârciumile sunt pline de femei refugiate, care beau şi chefuiesc,altele pe banii lor, iar altele prin amăgirea tineretului localnic, pecare după ce i-a ameţit cu alcool îi despoaie de bani şi îi şi molipsesccu diferite boli venerice. Ar fi de dorit ca toate femeile refugiate,de la vârsta de 14 ani în sus, să fie supuse unei vizite medicale decătre Autorităţi prin medici de Circumscripţie, în urma unei vizites-ar constata că circa 60-70 % din aceste femei sunt bolnave dediferite boli venerice, cari ca urmare ar trebui izolate în spitalepentru a nu distruge sănătatea tineretului.

S-a întâmplat în sectorul nostru pe stradă şi în curţilecantinelor, în timpul zilei şi seara în timpul când erau la masă, pecoridoare şi closeturi să aibă contacturi sexuale fără nici o jenă,ca câinii”.

Pe 14 mai, Chestura Timişoara trimitea confidenţial şi personal,sub semnătura chestorului Mihai Marin şi a lui Gheorghe Nistor, şefulBiroului Poliţiei de Siguranţă, către şeful Detaşamentului de Poliţiede Frontieră Cenad, o misivă în care, printre altele, se scria:„…activitatea informativă este aproape inexistentă“ şi asta „avândîn vedere situaţia internaţională, precum şi repercusiunile pe carele pot aduce evenimentele internaţionale“. În acest context, şefiiPoliţiei mai scriau: „Vă rugăm a proceda de îndată la organizareaunei reţele de informaţii, pentru a se cunoaşte din timp oriceiniţiativă a minoritarilor din raza Dvs. precum şi a membrilordiferitelor partide politice desfiinţate sau organizaţiilorsubversive, pentru a se putea aviza asupra măsurilor ce urmeazăa se lua şi a se raporta autorităţilor noastre superioare situaţiadin sectorul nostru. Informaţiile cu caracter urgent vor firaportate pe cea mai scurtă cale”.

Pe 27 mai, N. Cuibus le raporta superiorilor că, potrivitinformaţiilor unui cetăţean român de etnie maghiară, întors de la muncile

270

agricole din Ungaria, „…toţi evreii din Ungaria, din comunele rurale,până la vârsta de 55 ani, au fost ridicaţi şi internaţi în lagăre deconcentrare/ghetouri/, spunând că la Oradia Mare este un mareghetou, unde au fost duşi majoritatea din evrei din comunele dinregiunea frontierei noastre… La oraşe, toate prăvăliile foste înproprietatea evreilor au fost închise, iar după câtva timpmajoritatea au fost deschise sub firme ungureşti/ arieni/. Odatăcu închiderea magazinelor evreieşti, populaţia majoritară aconstatat că 70 % din comerţul Ungariei era în mâna evreilor”.

Situaţia se precipită tot mai mult. Chestura cere pe 28 maiefectuarea de razii în trenuri. Două săptămâni mai târziu, N. Cuibusraportează în scris că în perioada 1-15 iunie nu s-a reţinut sau arestatnicio persoană suspectă.

Inspectoratul Regional de Poliţie Timişoara nu este însă mulţumitde calitatea informaţiilor culese de la diverşi informatori şi cereverificarea riguroasă a acestora, dar şi a garanţiei morale ainformatorilor.

Populaţia de origine etnică germană din Cenad nu a văzut cuochi buni prezenţa refugiaţilor în localitate. Astfel, într-o notă informativădin 27 mai 1944, N. Cuibus avea să scrie: „…s-a răspândit zvonulprintre ei (germanii, n. n.) că toată populaţia germană din Banatva fi dusă în Germania şi în locul lor vor rămâne cei ce s-au refugiatdin diverse părţi ale ţării”. Zvonul a indus printre cenăzenii şvabi urafaţă de noii-veniţi, astfel că au început să le provoace acestora tot felulde neplăceri. O parte dintre proprietari le spuneau refugiaţilor, cităm„De ce nu aţi rămas sub ruşi şi ce căutaţi aici?”. Unele neînţelegerierau rezolvate de către primărie, altele de către jandarmi. „Majoritateaproprietarilor germani, atunci când autorităţile i-au plasat perefugiaţi, au scos mobilierul din camerele rechiziţionate, spunându-lela refugiaţi că dacă le trebuia mobilă de ce nu şi-au adus, lăsându-i în camere chiar şi fără paturi”, mai scria Cuibus. Pe de altă parte,propaganda lui Hitler nu amuţise nici ea, mai cu seamă că armatagermană se găsea într-o poziţie deloc roză. N. Cuibus va raportaChesturii Poliţiei din Timişoara că nouă tineri germani din Cenad aupărăsit localitatea clandestin şi au plecat să se înroleze în armatagermană. Nici nu e de mirare, fiindcă unii învăţători germani din România,

271

„…dorind a creşte copiii în spirit naţional-socialist le spun acestoracă nu există Dumnezeu, ci numai prin Hitler, poporul german vaavea un viitor mai bun”, raporta N. Cuibus pe 23 iunie 1944. Aceastăsituaţie din şcoli, unde religia era omisă dintre materiile de predare, nuconvenea însă nici bătrânilor şvabi.

Problema evreiască se accentuează. Pe 25 iunie, N. Cuibus leraportează superiorilor: „…în Ungaria, toţi Evreii, adunaţi din plasaMacău, şi care au fost strânşi într-un ghetou în oraşul Macău, însăptămâna trecută, au fost îmbarcaţi în 42 de vagoane, câte 80 depersoane într-un vagon, iar vagoanele au fost plumbuite şiexpediate direcţia Germania, bărbaţi, femei şi copii. Se spune căşi evreii din oraşul Seghedin vor fi îmbarcaţi în curând şi expediaţiîn Germania.

Cu ocazia îmbarcării evreilor din Macău, s-a produs unscandal între evreii săraci şi cei bogaţi, cei săraci învinovăţind pecei bogaţi că numai ei sunt de vină că astăzi sunt persecutaţi şiexpediaţi în Germania, întrucât făceau propagandă Anglo-Americană şi la ei s-au descoperit de către autorităţi instalaţiunide radio transmisie, în urma scandalului şi bătăilor au rămas cca40 de morţi dintre evreii bogaţi”.

Pe 3 iulie, Seghedinul este bombardat de aliaţi. Tot atunci, dinavioane s-au aruncat fluturaşi cu texte în limba maghiară, avândurmătorul conţinut: „Agricultori mari şi mici, anul acesta nu veţitreiera, iar în anul 1945 veţi muri de foame”. Primpretorul plaseiMacău i-a sfătuit pe ţărani că, atunci când treieră, să fie atenţi deoareceaviaţia inamică a lansat bombe incendiare în lanurile de grâu. Deasemenea, a aruncat un praf cenuşiu, „…care praf intrând în fântânişi pe iarbă otrăveşte vitele şi populaţia care întrebuinţează apă debăut”. Informatorii, sosiţi din Ungaria susţin că etnicii germani dinUngaria sunt duşi în Germania spre a fi înrolaţi în armata germană şispre a fi duşi pe front. De asemenea, statul maghiar continuă rechiziţiile,ceea ce irită populaţia: „Masa de jos a populaţiei maghiare seexprimă că mai bine ar fi fost dacă ar fi ocupaţi de ruşi”.

La Cenad, N. Cuibus este în continuare foarte nemulţumit.Atitudinea incorectă a refugiaţilor se reflectă şi în nota sa informativănr. 248 din 22 iulie 1944. Bărbaţii din Cenad fiind mobilizaţi sau

272

concentraţi, se resimte negativ lipsa forţei de muncă. Recolta de grâueste foarte bună, însă ţăranii nu au reuşit să-şi vândă nici măcar grâneledin vara lui 1943 şi ar vinde şi sub preţul maximal, dat fiind faptul cătrebuie să-şi achite impozitele, iar o altă sursă de bani nu există. ScrieN. Cuibus: „S-a oferit unor refugiaţi pe zi hrană şi 50 kg de grâupentru a merge la cositul grâului, cu toate acestea au refuzat” .Culmea, însă, prin localitate se zvonea că Primăria a dat dispoziţie ca latreierat „… să se ia pentru refugiaţi 4 kg de la 100 kg de la fiecareproprietar”.

Agentul de poliţie N. Cuibus nu se mulţumeşte însă doar cumunca de birou, ci se duce şi printre refugiaţi, la cantină, să vadă laconcret starea de spirit. „…fără să fiu recunoscut de ei, am asistatcând vociferau unii dintre ei că Primăria îşi bate joc de ei, că nusunt mulţumiţi cu mâncarea, pâinea ce li se dă este puţină, erau unfel de revoluţionari, exprimându-se unii dintre ei că mai bine i-arduce înapoi de unde au venit că ruşii nu s-ar purta aşa de rău cuei şi s-ar bucura de o ospitalitate mai bună ca aici”. În cele dinurmă, va intra în vorbă cu un student, însărcinat cu conducerea cantinei,căruia îi va spune despre scopul vizitei sale. La care acesta îi va explicafaptul că „…din nefericire, sunt între refugiaţi foarte mulţi derbedei,care şi la locul lor de obârşie erau oameni fără căpătâi, vagabonzişi persoane cărora nu le place şi nu le-a plăcut munca şi astăzifac propagandă contra Statului”. Mai scria Cuibus în raport: „…ampus întrebarea la 2 persoane de ce nu caută să meargă la muncacâmpului, întrucât aceste două comune sunt bogate şi majoritateabărbaţilor sunt plecaţi la datoria pentru patrie şi este mare nevoiede braţe de lucru, totodată sunt bine plătiţi cu câte 300-500 de leipe zi şi mâncare, una dintre femei mi-a răspuns că ea nu pentruasta s-a refugiat ca să fie servitoare la nemţi, unguri şi sârbi,spunând că statul este obligat ca să-i întreţină”. Evident că acestaspect nu era generalizat, fiindcă agentul de poliţie avea să scrie cevamai jos: „O parte dintre refugiaţi sunt oameni cumsecade, muncitori,după venirea lor în acest sector, au căutat ca să se plaseze lalucru, la diferiţi gospodari, iar restul, pleava care nu vrea sămuncească, umblând vagabonzi, făcând propagandă contraStatului. Presupunem că toţi refugiaţii de ambele sexe, care ar putea

273

să-şi câştige existenţa prin munca lor cinstită, fără ca să fie opovară în sarcina statului şi a Primăriilor, să fie adunaţi şi internaţiîn lagărele de muncă, pentru a se împiedica propaganda comunistăcontra Statului, precum şi întinderea bolilor venerice între tineret”.

Data de 23 august 1944 va întrerupe şirul notelor informativeale lui N. Cuibus. Dosarele nu mai conţin decât o mulţime de ordinescrise primite de la superiori. Chestura solicită efectuarea de razii intense„…pentru a descoperi soldaţi germani rămaşi pe teritoriu şi ascunşide către populaţia minoritară”. (30 septembrie 1944). Pe 19 octombrie1944, Chestura Timişoara cere imperios „…cercetări serioase şi fărăniciun menajament pentru descoperirea tuturor elementelor cares-au dedat la devastări sau acte de teroare împotriva populaţieiromâneşti, pe timpul scurtei ocupaţii inamice”. Pe 10 decembrie1944, se cere scoaterea din vitrinele prăvăliilor a cartoanelor cu inscripţia„Nicio brazdă românească nu se uită”, fiindcă, scria Chestura,„…cum această maximă priveşte şi Bucovina şi Basarabia, poateda loc la comentarii nedorite”. Totodată, trebuiau scoase din vânzareşi toate hărţile în care România cuprindea între hotarele sale Basarabiaşi Bucovina de Nord. Comandamentul Sovietic de la Timişoara îşi luaseîn serios misiunea.

Bibliografie:

Direcţia Judeţeană Timiş a Arhivelor Naţionale – Detaşamentul dePoliţie de Frontieră Cenad, inv. 1662, dosarele: 3/1944-1945, 13/1947-1948.

Notă:

Lucrarea a fost prezentată la cea de-a II-a Sesiune de comunicăriBanaterra, organizată de către Asociaţia Proiectul Rastko România, în 14noiembrie 2008, şi la Sesiunea anuală de comunicări organizată de cătreAsociaţia Culturală „Concordia” Cenad, în 2008.

A fost publicată în Anuarul Asociaţiei Culturale „Concordia” Cenadnr. 5/2008 şi în Descoperiţi Banatul – Timişoara, Timişoara, Editura Waldpress,2009, sub egida Asociaţiei Proiectul Rastko România.

274

DANIEL VIGHI(n. 1956)

Comoara din cutia de pantofi

Un dulap într-o încăpere veche datând din vremea de sfârşit aimperiului: uriaş, lung şi îngust, încastrat între pereţii unui hol cu tavanînalt. Clădirea are poartă de intrare şi coridor cu miros de cenuşă şiurină de pisică. Adăugă vechiturile din dulap, poliţa de sus şi comoarade acolo adăpostită într-un loc care se potriveşte la fix stereotipiilornarative ale imaginarului romantic. Pe stelajul dulapului din holul de laintrarea în clădirea Bibliotecii Academiei, filiala Timişoara, câteva cutiidin carton care par să fie ale unor pantofi de prin anii ’70. Recunosc,pe de altă parte, că e posibil să fi exagerat spunând comoară mai-sus-po-menitelor cutii de pantofi – am exagerat din entuziasme de rozătorde bibliotecă – preafrumosul loc unde e cald şi bine. Aici, la Academie,e iarna frig şi vara cald, la Biblioteca Centrală Universitară e altfel,totul e pus la punct, avem wireless, bibliografia se face de la sine,căutarea e plăcere pură, cărţile aşteaptă pe raft. Cea mai bună dintrelumile posibile.

La Biblioteca Academiei, filiala Timişoara e, cum ziceam, cutotul altfel: poezie a lucrurilor vechi, atmosferă care aduce aminte deMarcel Blecher, profiluri de ceară, lume de panopticum. Scări vechi deurcat la rafturi, stelaje mirosind a praf, a vechime, molii şi margineistorică. Aici am găsit ceea ce câţiva cunoscători ştiau mai demult:printre ei, Adriana Babeţi. Comorii i-am spus după cum îi zic aceştia:Fondul Deleanu – rodul unei munci de câţiva ani întâmplată în deceniulşapte al unei doamne bibliotecare, acum octogenară, care trăieşte undevaprin Germania cu un fiu violonist care concertează, mi s-a spus, prinlumea largă. Doamna Deleanu a lăcrimat când a aflat că muncadumneaei este redescoperită după patru decenii. Cartea de faţă este oincursiune în istoria cotidiană a Timişoarei secolelor XVIII şi XIX dincutiile de carton pentru pantofi care adăpostesc Fondul Deleanu. Nuascund credinţa pe care o veţi regăsi în paginile care urmează şi anumecă suntem „una-ntruna” cu trecutul, am mai spus asta prin poveşti.

275

Eram prunc la vârsta grădiniţei când, în curtea din spatele caseinoastre, vecinul Fuida îşi reface gardul cu stâlpii putreziţi şi îl înlocuieştecu altul mai trainic. Lucra alături de moş Nuca, alcoolicul, care pentrumai nimic făcea ce e nevoie pe la oameni. Moş Nuca săpa gropi pentrustâlpii gardului şi aducea la lumina zilei în muşuroiul de pământ râmeleneşe şi un ciob de oală smălţuit, albastru ca bolta cerului. Prunculcare eram – impersonalizat în carte sub numele Povestaşul – scotoceaprin pământ şi când am luat între degete ciobul albastru siniliu am pătrunsdeodată într-o lume care era asemenea ăsteia din volumul de faţă. Peurmă am găsit o binevenită întrupare epică în cutiile de carton pentrupantofi obţinute de la un magazin de profil din apropierea BiblioteciiAcademiei, filiala Timişoara.

BABELE SE LEGĂNAU PRINTRE CRUCI ASEMENEACARAVELELOR NIŃA ŞI PINTA

La umbra zidurilor unui tekke se aşează orice călător obosit.Cuvântul vrea să spună, altar, dar şi mănăstire după cum ne spune unreportaj din Kosovo „La altarul numit „tekke”, Ceska îşi face locprintre cele opt pietre de mormânt, acoperite cu catifea verde, aleclericilor dervişi decedaţi. Clericii sunt cunoscuţi sub numele de„shehs”. Un bărbat tânăr cu o bonetă albă oferă celor două femeihaine albastre şi baticuri de acoperit capul deoarece, conformtradiţiei musulmane, femeile nu au voie înăuntru neacoperite. Elle arată în ce ordine să sărute mormintele şi cât de des.”(www.divers.ro).

Tekke este o clădire ca acelea din Ispahanul iranian, albă, cupoartă înaltă şi pătrăţoasă, cu o cupolă care adăposteşte fraţii sufiţi pevremea când bolboroseau rugăciuni care pe arăbeşte se cheamă Dhikrşi e ceva ce se găseşte la ghiaur sub formula incantatorie pe care orosteam cu voce tare când intram în cimitir cu alaiul de înmormântareal lui domnu’ Nicoli, comandantul purtat pe umeri de pompierii voluntarisub soarele verii, şi comandantul e asemenea unui păpuşi din carton cuhaina împodobită cu medalii, şi noi, ca sufiţii din vilayetul timişan, strigamritualul Dhikr: „sfinte Dumnezeule, sfinte tare, sfinte fără de moarte,milueşte-ne pe noi”, aveam un clopoţel, aveam stihare, aveam „răpizi”cu îngeri pictaţi şi de dinapoia popii Crişovan strigam Dhikr şi-l purtampe comandantul pompierilor voluntari la locul de veci, ţipam cele ce se

276

cer întru amintirea Domnului, în convoi babele se legănau printrecruci asemenea caravelelor Nińa şi Pinta ale lui Cristofor Columbpe când se apropiau, pe la ora 2 din noapte în 12 octombrie 1492, şimarinarul Rodrigo de Triana a strigat „Tierra!, Tierra!” dând deveste că a văzut în ceaţa nopţii Brave New World, cum va spunemai târziu un neuitat scriitor.

Tekke-lele dervişilor în cetatea Timişoarei erau patru la număr,după cum ne asigură Evlia Celebi (Călători străini…, vol. VI, p.499). Cristina Feneşan ne spune şi numele mai marilor oengeului civico-islamic care se cheamă tarikat din tekke-lele timişorene, numiţiiHuseyin Baba, Selim Dede, Şeyh Karabaş şi Mustafa paşa. Acumdesigur că în confreriile lor, dar şi în geamia lui Seiydi Ahmed de pelângă Poarta Cocoşului, nu departe de şanţul cu apa verzuie plină demătasea broaştei, cu malurile înţesate de gunoaie şi, vara, de mulţimede coji de pepeni verzi şi galbeni, acolo învăţa prin predici HuseyinBaba, fie-i mormântul luminat, despre cele două Dhikr din limbapersienească, una care e bolboroseala să te afli în treabă, şi cealaltă,aceea a inimii, în care slăvitul nume al lui Allah era spus din adânculsimţirii, în aşa fel încât să simţi prin zicerea Dhikr ce se află dincolode firea pământeană. Poate că de aceea, după moartea lui HuseyinBaba cripta sa, care se zice türbe, a devenit loc de închinăciune pentrucredincioşii cetăţii care mărturiseau sfântului şi lui Allah toategreutăţile, voile, păcatele, răscumpărările şi mândriile.

E ca la mormântul din Timişoara postrevoluţionară a lui „Rebă”de pe Calea Lipovei, astăzi Sever Bocu, la cimitirul evreiesc. Acolo eun sicomor nu departe de gardurile din beton care despart ţintirimul dezarva blocurilor cu teenageri de cartier care foiesc cu patine cu rotile,trotinete şi skateboard-uri. Mormântul lui Rebă de sub sicomor easemenea mausoleului türbe a lui Huseyin Baba şi amândouă seamănăcu cripta familiei Pellegrini din Radna, de lângă şcoala generală I-VIII.

Toate sunt morminte, toate au parte vara de explozia buruienilor,a florilor sălbatice, a pietrei încălzite de soare, a şopârlelor adormite, apotecilor cu noroi uscat, a crivăţului şi a brumei de peste noapte.

Dintre toate aceste cripte unele au devenit loc de pelerinajdupă cum ne încredinţează pribeagul Celebi când pomeneşte de Büyük-Sehidlik care pe limba noastră se traduce Cimitirul mare de eroi (cf.

277

note la Evlia Celebi, p. 502). Avem şi noi aşa ceva, îşi spune Povestaşulşi revede aievea pelerinajul cu detaşamentul de pionieri la Cimitiruleroilor sovietici cu fanfara de 9 mai, pe când se sărbătoreşte Eliberareade sub fascism de către Armata Roşie, şi pelerinii pun flori, salutăpioniereşte, suflă în trompete, iar noii membri, chiar înainte de a fi primiţiîn detaşament, zic Legământul în cadru festiv.

(Fragment din volumul Istoria din cutia de pantofi, Revista„Orizont”, An. 22, Nr. 5 (1532) (28 mai 2010), p. 20, 319

Poveste cu Assael Asriel

Refac scena de la fişa 1403 din Cutia de pantofi cu plăpândacomunitate portugheză care s-a adunat la Sinagogă în anul 1853 şi ahotărât acolo să-şi facă publică bucuria că împăratul a scăpat dintr-unatentat îndreptat împotriva Majestăţii Sale de un kossuthist ungur. Dardespre asta mai târziu. Să revenim acum la începuturi.

În cimitirul evreiesc de pe Calea Lipovei e ghemuită istoria,după cum ne spune istoricul Victor Neumann: „Cea dintâi mărturieeste epitaful de pe un vechi mormânt din cimitirul evreiesc din Timişoara,datând din anul 1636. Pentru unicitatea şi vechimea sa am să reproductextul de pe piatra tombală: «Vai, au fost depuse rămăşiţele bărbatuluide seamă eruditul Asriel Assael, originar din Salonic, Dumnezeu săîntărească (oraşul), (odihnească-se) în rai sufletul său. Plecat cătrecasa veşniciei joi Iiar (5) 396, după computul mic, de la crearea lumii».Cine este acest Assael Asriel? Potrivit informaţiilor furnizate de rabinulJacob Singer, ar fi descendentul unui chirurg, un fel de doctor minune.Observaţia se bazează pe originea ebraică a numelui Assael («E făcutde Dumnezeu»). Apartenenţa sepharadă, conform aceluiaşi nume, faceposibilă ipoteza că cei dintâi evrei erau spanioli şi proveneau din marileoraşe sud-dunărene unde fiinţau de multă vreme comunităţi puternice.”(V. Neumann, Istoria evreilor din Banat, p. 9-10).

Aşadar, cei dintâi au fost sefarzii. Mărturisesc că am fost demai multe ori pe acolo, prin cimitirul evreiesc. În tinereţea mea zbuciumatăam sărit gardul într-o vară optzecistă ca să ne preumblăm sub undebussyan Claire de lune, exaltaţi de tăria licorii pe numele ei de botez

278

Russian Vodka Stolichnaya, împreună cu criticul literar Radu CălinCristea, cu prozatorul Viorel Marineasa, cu amicul meteorolog SiegfriedRenner, care îşi avea casa nu departe, prin cartier. Acolo ne-amîndestulat cu votcă rusească, la modă pe atunci, şi am dat năvală prinbezna de vară direct peste gardul de beton care despărţea vechimilecimitirului evreiesc de blocurile comuniste din apropiere. Desigur, dacăne-ar fi prins autorităţile, am fi ajuns direct la arest, nu era de glumă,mai e şi faptul, demn de luat în seamă, referitor la situaţia specială –atunci ca şi astăzi – a tot ceea ce avea legătură cu firavele,crepuscularele şi exoticele comunităţi evreieşti care ne aţâţau curiozitateaşi trăirile scriitoriceşti. Nu era, desigur, urmă de antisemitism în exaltatelenoastre expediţii, ba dimpotrivă. Ştiam, recitam, analizam, bâiguiamversuri bacoviene despre alaiuri funerare semite care traversau târgulmoldovenesc prin ploaie de toamnă măruntă, gata, gata să dea înspicul alb al lapoviţei, şi noi ne adăugam, asemenea poetului, în alai.Dacă bine îmi aduc aminte, versurile sunau cam aşa: „În murmurestranii semite/ M-adaug şi eu în convoi./ Şi nimeni nu ştie ce-i asta”.Adăugarea în convoi, exaltarea peregrinării într-o noapte de varăprintre monumente din piatră, iarbă, talismanul lui Solomon sub Lună,sicomorul de la mormântul vechi al unui „rebă” (rabin, adică)timişorean, pericolul de a fi depistaţi de Securitate, şansa nesperatăpentru aceştia de a ne compromite definitiv ca fascişti, antisemiţi,legionari, profanatori tocmai pentru că eram democraţi, iubitori delibertate, duşmani ai regimului naţional-comunist, al nenorociţilor defelul ălora de la „Luceafărul” unde scriau inept, antisemit, protocronistMihai Ungheanu cu ucenici de felul unuia care purta numele uneiscule demolatoare, dacă bine îmi aduc aminte Târnăcop. În sfârşit,până nu îmi găsesc dosarul de la securitate, e greu de dovedit ceva.Am găsit în cel al scriitorului Mircea Pora faptul că aş fi fost suburmărire, la fel într-un act doveditor din dosarul Hertei Müller, dupăspusa lui Willi Totok. Securitatea Timiş n-a ştiut despre acesteperegrinări la vremea nopţii prin cimitirul evreiesc, le ştia pe celelalte,după cum i-au spus răposatului poet de cartier Gheorghe Pruncuţi,actant-mistagog al unor beţii romantice prin birturi proletare, care afost tot pe atunci arestat, căruia i s-a spus, ca să aflăm cu toţii, cumcă, vezi bine, ei ştiu, ne urmăresc şi adună dovezi cu care se vor

279

năpusti asupră-ne când va veni vremea. L-au pus să recite versuripe slăbănogul romantic al birturilor proletare Oltul, Căţaua Leşinată,Grădina de vară Cina, Calul Bălan, Aroma şi el a trebuit să explice cee cu versurile: „Nu voi minţi nicicând că-i primăvară/ Un soare falsdă ordin să trăim/ Şi-ngenuncheată şcoala milenară/ E virgulace-aşteaptă să vorbim”.

Ce e aia „şcoala milenară”, l-au întrebat la anchetă, ce e, măbeţivule, aia virgula şi ce aşteaptă ea, cine-i soarele fals, cine primăvară?,numai întrebări al căror răspuns depindea şi de beţiile la vreme de noapteprin „intirime” cum le alinta poetul de bodegi cu care ne rătăceamprintre monumente funerare timişorene din secolul al XIX-lea. „Cecredeţi, că noi nu ştim, mă?”, i s-a spus ca să aflăm cu toţii cum stătreaba şi să bage spaima în poporul scriitoricesc optzecist timişoreancare, drept să spun, s-a cam pleoştit după aceea, că intram în cimitireregulamentar, de Ziua Morţilor, pe la vremea amiezii, în preumblări şiprelungi muţenii sau discuţii molcome, aşezaţi pe bănci dosite, printretuia şi cruci de marmoră, ca să fim mai greu dibuiţi de ochiulatoatevăzător al colonelului Indrei – securistul – care răspundea descriitori. N-a ştiut, totuşi, Indrei Andrei cum am dat noi buzna într-onoapte de vară africană prin cimitirul evreiesc. Dacă ar fi ştiut, altfelne-ar fi prelucrat!

(Fragment din volumul Istoria din cutia de pantofi, Revista„Orizont”, An. 22, nr. 6 (1533), 25 iunie 2010, p. 19)

280

LIDIA HANDABURA(n. 1966)

Clavirul

Tereza deschide larg uşa camerei întunecoase. Zăboveşteipocrit. „Herr Schemenik, dar vă rog să intraţi!” Vine şi copilul, ar fivrut să adauge. Am şase ani şi port încă spielhosen şi şosete până subrotule. Decât ore de clavir cu Herr Schemenik, mai bine oricenenorocire. Apar greu, împinsă de Tereza care nu poate renunţa lazâmbetul prefăcut, de bună gazdă şi bunică. Şi în timp ce ea mă împinge,eu trebuie să mă prefac a intra de bunăvoie, cu aerul că nu am ştiutcă Herr mă aşteaptă deja de zece minute, bătând un tact imaginar cupiciorul lui de lemn, lângă pianul negru. Tereza trage draperiile, săvedem ce cântăm. Herr Schemenik surâde. E tot numai o proteză, dela dinţi până în piciorul de lemn care mă înfioară. Când mai şi râde,aproape că nu mai suport. Simt şerpi reci pe spatele înfierbântat de laalergat. În camera încă obscură e răcoare, afară e zăpuşeală. Terezaîşi ia macrameul complicat în poală. Schemenik îşi drege glasul, apoiscoate caietul cu portative şi caietul tipărit cu exerciţii de Bach. Suntemla lecţia a nu ştiu câta, clămpănim deja binişor. Herr bate tactul, ritmul,măsurile cu piciorul. Pianul e o paricopitată care se zbârleşte la mine.Ridicăm şi capacul, pentru rezonanţă. În spatele nostru, la o distanţăpoliticoasă, Tereza înnoadă fire, fără să urmărească vreun model.Mai târziu îmi dau seama că habar nu are să facă macrame. Cumnici Herr Schemenik nu se pricepe la asta, nu există nici un pericol săfie depistată în rol de pur cerber. Tereza se prefăcea dintr-o dată într-o bunică model. Exerciţiile de Bach au melodie, deşi sunt doar nişte„exerciţii”. Eu prefer să exersez la nesfârşit „allegretto”, gesticulaţiasonoră a lui Bach, când Tereza intervine, amabil, cu o voce mieroasă,care dă de bănuit. Copilul trebuie să înveţe valsuri, romanţe, tangouri,Tricolorul, Hora Unirii, O, Tannenbaum, Stille Nacht, heiligeNacht, Alle meine Entchen. Protestez şi fac bot. Trântesc capaculpeste clape şi-mi prind degetele, ca în filmele cu proşti. Herr Schemenikîncearcă o diversiune. Începem cu Bach pentru a ne face mâna, apoi

281

luăm la rând toate categoriile muzicale majore. Atunci când pleacă, seschimbă zâmbete. Herr Schemenik e, de fapt, de acord cu Tereza.

Tâmp, începem să exersăm Pe lângă plopii fără soţ.Schemenik mă pune să cânt şi cu vocea mea spartă. Am acum nouăani şi Tereza stă mai rar cu noi. Se pare că suntem pe drumul cel bun,cântăm tot felul de hituri ale anilor 1903. Schemenik se asociază şi el latrilul meu. Devenim un duo de o jale ireproşabilă. Behăim împreunăgraţios în timp ce piciorul, schimbat dintr-un lemn de cireş într-unul defag, bate un tact ferm, care cutremură podeaua. Afară trec tractoarespre arie. E primăvară, dar în cameră e mereu clarobscur. Mâna asprăşi pătată a lui Herr Schemenik îmi acoperă întotdeauna degetele atuncicând greşesc. Mâna lui aspră peste degetele mele atunci când trebuiesă insist pe o notă. „Reeee…”, mă atenţionează Herr Schemenik.

Am doisprezece ani şi nu simt nevoia să mă apese pe degete.Mi se face frig. Tereza e pe afară, aleargă după treburile ei, nu maiface macrame cu noi la clavir. Nu mai vede bine. Macrameul e unpretext pentru autoritate. Din aţele ei a făcut o ţesătură informă, carenu seamănă cu nimic. Abandonat într-un coş împletit „lucrul” aîngălbenit de mult. Herr Schemenik e străveziu în lumina potolită acamerei. Pianul e negru. Eu port pe faţă o culoare incertă, un albatrupastelat. Învăţ un cântec pastoral, pe care nu-l mai însoţesc cu vocea.Când eram pe Ialomiţa. N-am fost niciodată pe Ialomiţa. Cel maibizar era, totuşi, Iubito, de departe-ţi scriu. Trebuia să-l cânt şi cuvoce, trebuia să-mi imaginez că am o iubită căreia, de departe, îiscriam. Preferam lăutărescul Să-mi cânţi cobzar bătrân, ceva!. Amcântat mai apoi cântece în ungureşte, idiş, germană, franceză,armeană. Până şi un cântec popular afgan despre care nu îmi maiamintesc nimic, nici melodia, nici cuvintele.

Când am împlinit doisprezece ani, Herr Schemenik a emigratîn Germania şi eu am scăpat de orele de clavir. A plecat exact cândapăruseră primii „zburători”. Oricum l-aş fi eliminat, dintr-o repulsienaturală care presupune, la vârsta critică, anihilarea oricărui agresorde sex opus care nu corespunde standardului personal. Tereza a intuitceva, pentru că nu s-a opus când a emigrat şi nici nu mi-a mai găsit unalt instructor. Înaintând amândouă în vârstă, fiecare în felul ei, Terezami-a amintit că Herr Schemenik venea special pentru lecţiile mele, pe

282

un dig pustiu, călare pe bicicletă, folosindu-se de un singur picior legatde pedală cu o chingă. Herr Schemenik era pedofil, mi-a spus ea. Şiatunci, am întrebat, de ce nu m-ai păzit cu macrameul tău? Şi exactatunci când am crescut şi pericolul era mai mare? Păi, tocmai asta e,cine zice că tocmai atunci nu te-am păzit? Când aveai zece ani erafiresc să asist, ca o bunică cu scaun la cap, la lecţiile de clavir alenepoatei. Apoi lucrurile încep să meargă bine, bunica nu mai trebuiesă stea prin preajmă, îşi pierde, deci, vigilenţa şi interesul. Treptat numai asistă, are încredere în instructor, s-a convins că evoluezi normal…instructorul crede că nu mai e supravegheat, îşi poate pune planurilescârbavnice în aplicaţiune şi atunci apari tu, Tereza, şi-l aranjezi. Fărăprobe nu are rost să încerci să desfiinţezi pe cineva. Pericolul devenisereal abia când am crescut, abia atunci Tereza trebuia să parăîncrezătoare în bunul mers al lucrurilor şi să-i dea prilej muştei să seprindă în plasă. Şi macrameul?, zic. Ce făceai când lucrai la macrame,că nu se vedea nimic? Macrameul era plasa, zice Tereza. Şi râdescuturându-se sub rochia imensă, de parcă s-ar fi prins în propria eipânză de păienjeniţă ucigaşă.

Wolf

Tereza îl păzeşte pe moşu. Moş Wolf e bunicul adoptat pe careeu, cu personalitate, l-am adus acasă, într-o dimineaţă. Ieşisem de lagrădiniţă ca muncitoarele de la filatură, copiii bulucindu-se, toţi, rămânândînţepeniţi în portiţă, niciunul cu bunăvoinţă faţă de celălalt. Am ieşitultima, amabilă. Taşca mică, din tablă pictată cu peisaje idilice, mi seizbea de picior. Moşu tocmai trecea pe acolo. În viaţa mea nu maivăzusem un moş atât de frumos. Ca hipnotizată, am rămas pe loc,uitându-mă cu nesaţ după el. Mergea repede, sprinţar. Din dreaptamea venea un gâscan mare şi alb, cu ciocul întins. Am evaluatpericolul. L-am hâşâit cu taşca, apoi am început să urlu cu un glascavernos după moş. Acesta s-a întors, a văzut dihania, a luat-o lafugă spre noi. Ne-a despărţit. Gâscanul s-a ales cu o lovitură pesteplisc dată cu şapca moşului, eu am râs răutăcios uitându-mă dupăpasărea care se îndrepta spre cârdul dezamăgit. M-am uitat la moş,moşul s-a uitat la mine. Ne-am zâmbit, fericiţi amândoi. A fost prima

283

mea iubire. Între patru şi şase ani mi-am trăit tinereţea aventuroasă.După aceea, îmi amintesc cu nostalgie, totul a fost fad, lipsit de fior,plictisitor şi obositor.

Moşul m-a dus până acasă şi m-a predat Terezei, care l-a privitrău, ca pe un tâlhar. Avea casa lipită de a noastră. Cu vremea, mi s-adat voie să fac o portiţă în gardul despărţitor, pentru uzul meu personal.Eram mai mult la el. Tereza nu l-a acceptat niciodată din convingere.Moşului îi era frică de ea. S-au tolerat, totuşi, având un scop comun: pemine. Când am rămas singure şi eu surâdeam în gol, Tereza m-a întrebat:„De unde l-ai mai scos şi pe ăsta?” De parcă în fiecare zi i-aş fi adus încasă un intrus, un bandit sau o rudă indezirabilă. Ne mutaserăm decâteva săptămâni în mahala şi eram prima care făcusem cunoştinţe învecini. Tereza clătina din cap, avea doar şaizeci şi cinci de ani, puteausă-i iasă vorbe. Moşul trebuia ţinut la distanţă. Ipocrită, a creat, pe loc,reguli noi. Moş Wolf este un bătrân domn care nu trebuie agăţat directdin uşa grădiniţei, care e un loc unde tineretul învaţă să ia act de existenţalumii reale, care nu e o feerie… Aptă să înţeleg, o ascult. Tereza bagăde seamă că sunt îndrăgostită. Îi spun că nu mai pot trăi fără moşu,trebuie să merg până la el, aşa am stabilit la despărţire…

„Copilul trebuie să doarmă până la patru!”, îi spune ea pestegard moşului care, îmbujorat, încuviinţează. În timp ce îl pune la curentcu programul meu de fost sugar, Tereza mă strânge de mână. Parcăm-ar abandona într-un lagăr. Sunt luată în braţe şi trecută peste gard înbraţele moşului. În urma noastră, în curtea care de acum mi-e indiferentă,Tereza se uită nemulţumită printre frunzele viţei de vie. Pereţii coridoruluicu stâlpi de lemn sunt pictaţi cu scene din natură. Un lac pe care pluteşteo broască mare, pe o frunză de nufăr. Broasca e pândită, din stufăriş,de o barză vicleană. Pliscul ei e atât de mare încât ajunge aproapepână în mijlocul lacului. Pânda ei e inutilă. Probabil se joacă, barza seface că o prinde, broasca se preface că habar n-are… Moşu aşteaptărăbdător, cu spatele la mine. Din grădina lui spre a noastră nu mai eniciun gard. Treci simplu, cu pasul. Am acum o grădină cât o rezervaţiede zimbri. Brusc, îi cer portocale. Apoi uit, îi cer un măr din pomul delângă noi, îi cer orice vreau, ca el să-mi dea ceva. Moşul se pierde cufirea, nu mai ştie ce să-mi dea. Ochii lui sunt mici, îmbătrâniţi, grialbăstrui, apoşi. Clipeşte des, râde cu ei. Am o scurtă pulsiune de

284

afecţiune, mă lipesc de genunchii lui, îl strâng tare. Moşu nu are penimeni aici. Fiul lui e în America de treizeci de ani, dinainte de război.Acum mă are pe mine. Relaţia s-a înfiripat brusc şi pentru totdeauna.

Acum Tereza e cu ochii pe Moşu. El a trecut de nouăzeci deani, iar Tereza are aproape optzeci. Deşi până nu de mult amândoi aufost la fel de vioi, acum Moşu stă să moară. Eu sunt pe undeva prinţară şi nu ştiu nimic. Tereza îşi intră pentru ultima oară în rol. De câteori bătrânul vrea să se scoale şi s-o pornească în pelerinajele lui ciudate,pe unde crede că este aşteptat, Tereza îi spune răspicat: „Stai culcat!”Moşu întâi se resemnează, apoi se ia la harţă cu ea. Se fac reciprocnebuni bătrâni. Tereza nu se mai enervează ca atunci când îl trimiteadupă morcovi, iar el aducea muştar. Umană, îl lasă să moară fără să-lmai cicălească. Tot ce îi cere e să moară în patul lui. Să nu disparăundeva pe străzi, căutându-l pe taică-su care îl aşteaptă cu un camion!„Tatăl tău e mort!”, îl lămureşte Tereza. Moşul are însă certitudinile lui,protestează. Lipsă de diplomaţie la Tereza. Are atât de lucru şi el nu semai hotărăşte să plece din lumea asta. Nu înţelege ce îl mai leagă deea, ce mare lucru pierde, ce curaj îi lipseşte nătărăului bătrân… Aprigă,îi face vânt cu o legătură de frunze de leuştean. Moşu se uită la ea,nervos. Se apără de frunze, n-are niciun chef de ea, întreabă de mine.„Învaţă”, îi răspunde Tereza, „are seziune…” Reproduce ce aude princasă. Nici ea, nici Moşu n-au fost lămuriţi niciodată ce e cu sesiunile,acele perioade de nebunie când studenţii devin iritabili, dispar, au nevoiede cafea şi ţigări cât pentru un regiment, după care apar, pleoştiţi sauradioşi, aproape că e ceva obscen la mijloc. Tereza preferă să nucomenteze. E în „seziune”, ştii tu! Moşu nu mai are ce obiecta. Seziuneaţine şi moartea în loc. Câteva zile e docil, se plimbă doar prin casă,supravegheat de ochii vigilenţi ai Terezei care, cu cuţitul de bucătărie înmână, răsare uneori în uşă şi îl fixează o clipă. Dialogul lor e sincopat,lipsit de noimă, e compus din două monologuri paralele, Tereza spuneceva din bucătărie. Moşu spune şi el ceva din camera lui, cu uşadeschisă. Important e să se audă, să se ştie că unul nu e mort, iarcelălalt nu şi-a slăbit vigilenţa. Tereza crede chiar că Moşu nu maimoare. S-a ratat şi ocazia asta. Prea e bine, prea n-are stare, ar vrea,banditul bătrân, să iasă după ziare, să tragă o cinzeacă la restaurantulunde-s acum şi amicii lui senili. Unde se întâlnesc toţi cu găleţile de

285

gunoi, după ce le-au deşertat la containere. Au un loc al lor pe terasă,un loc al mirosurilor pestilenţiale, de care se apropie doar chelnerulcare-i cunoaşte. Stau în jurul unei mese soioase, cu găleţile goale lapicior – o armă chimică – şi tăifăsuiesc, râzând răguşit, agitat, scuipândde efort. Despre război vorbesc, despre frontul făcut prin Europa, MoşWolf la austro-ungari, el, cel mai bătrân dintre ei. Printre mârlanii tinericare râd zgomotos din te miri ce, grupul matusalemicilor, moţăind sublumina călduţă a soarelui, pare decupat din „imagini de arhivă”. Suntşterşi, îngălbeniţi de la mâneci la degete, trăsăturile li se disting ca-nceaţă. Îşi uită pălăriile, şepcile, găleţile, se întorc şi râd de ei înşişi, râdunul de celălalt. Deodată devin grăbiţi, îi aşteaptă acasă cineva ori nu-i aşteaptă nimeni, totul are însă o măsură. Chelnerul mai face bancuri,e tânăr şi burtos, iar dacă e tânăr înseamnă că e mai deştept. Micăpolemică între ospătar şi bătrâni. Moşul râde în barbă, ce ştie marţafoiulăsta despre front. Îşi ia găleata. Amintirea Terezei e rea, se gândeşte,ne face viaţa un iad, până şi fata a plecat departe, la seziuni, numaiDumnezeu ştie ce mai face acolo, din seziune în seziune, de-abia maiapare pe acasă. Din cauza Terezei se întâmplă toate astea…

Tereza îl păzeşte pe Moşu. În loc de leuştean ţine acum înmână câteva fire de mentă împotriva muştelor care s-ar pune pe faţanemişcată a răposatului. Mă întorc prea târziu. Moşul a fost convins cănu mai vin. Că nimeni nu mi-a spus nimic. „Poftim şi moşul tău!”, ziceTereza şi-mi oferă, cu mâna întinsă, priveliştea unui Moş Iosif deosebitde tăcut. Tereza se uită în gol, vânturând evantaiul bine mirositor. Paredepăşită de situaţie. Şi-a făcut datoria până am venit eu, e moşul meu,de acum să mă ocup eu de el. „De ce ai faţa asta ofuscată, ai scăpat deel, nu l-ai suferit niciodată…”, îi spun şi-i opresc evantaiul din mişcareafără rost. În cameră nu e nicio muscă… „Crezi?”, îmi răspunde şi seridică, ţeapănă de atâta priveghere, să plece într-ale ei.

Cu cozorocul tras pe frunte până aproape de nas, Moşu parecufundat într-un somn bătrânesc, de după-amiază.

Lidia Handabura, Povestiri cu Tereza, Timişoara, EdituraHestia, 1997, p. 31-34, 19-24

286

CRISTIAN GHINEA(n. 1969)

Înhamă caii, mergem la Karlsbad!

După naşterea mea intempestivă în micul burg de pe Timiş,prima surpriză a părinţilor dascăli, deveniţi lugojeni prin repartiţie dela stat, a fost că nu m-am învrednicit să spun şi eu, ca tot omul, „mama”sau „tata”. Aşa se făcea să întâmpini lumea, ca nou-născut: clamândnumele părinţilor, probabil în semn de recunoştinţă faţă de ostenelilelor de a te aduce pe lume în binecuvântatul deceniu şase al secoluluiXX. E drept, primul meu cuvânt a fost tot unul de politeţe, dar înlimba germană: „Bitte”! Aşa s-a întâmplat, să am parte de o bonănemţoaică şi drăgăstoasă peste măsură, care mă lua cu binişorul: rogu-tefă aia, rogu-te fă ailaltă, bitte asta, bitte ailaltă. Iar eu am începuts-o îngân, la început mai rar – „Bitte”, apoi la foc automat, în construcţiidin ce în ce mai elaborate: „Bitte, bitte bitte”! În perioada asta a lui„Bitte”, părinţii mei locuiau pe strada Cetatea Veche din Lugoj, pemalul Timişului. Casele de acolo se aliniau grav, pline de igrasie, caun şir de măsele stricate, erau tăcute şi parcă mai solemne decâtsuratele lor din restul oraşului. La un moment dat, după vreo trei-patru ani de şedere la demisol, cu igrasia până în tavan, părinţii meiau decis că ar fi mai bine pentru sănătatea plămânilor mei plăpânzi săne adăpostim temporar la sora mamei care şedea în centru, cu vederela piaţa „fântânii cu peşte”, dominată de turnul-campanilla alCatedralei greco-catolice.

Aşa se face că ne-am mutat cu tot familionul într-un palatadevărat – Palatul Bejan, palat ce aparţinuse lui Victor Bejan, medicde vază şi fiu însemnat al urbei de odinioară. Până şi intrarea acoloavea un fast de Hollywood. Dincolo de uşa de lemn masiv, teîntâmpina un hol generos, cu pardoseala acoperită de mozaic pestriţ,peste care trona inscripţia latină, cu litere imense: AVE VALE. Iardincolo de… VALE se aflau două scări şerpuite, cu balustradescheletice, care urcau spre un cat ascuns privirii, de parcă s-ar fipierdut în nori. Acolo, în „nori”, şedea mătuşa şi gazda noastră, „tante

287

Jeanne”, poreclită pe înţelesul tuturor „Balaurul”, pentru firea sanăvalnică şi scăpărătoare.

La reşedinţa „Balaurului” de la etaj, era o încăpere imensă,transformată în bucătărie, deşi putea adăposti lejer un apartament cudouă camere. Îmi amintesc cu drag bolul mare cu cireşe, care tronavara pe masa acoperită de muşamaua care reprezenta o domnişoarăabandonată pe spate ca o păpuşă Barbie îmbrăcată în costum de secolXVIII, spre care se apleca insinuant un june în uniformă de paj. Alăturişedea o sticlă cu suc de soc, proaspăt cules de pe malul Timişului,taman de pe la Moara Şpănească, cea căzută în ruină, teritoriu magicpopulat cu arini intens mirositori, broaşte cât pumnul şi tot felul de şerpi,care-şi făcuseră pe malul surpat sălaşe mari cât peşterile. N-aveamCoca Cola, trebuia să improvizăm, iar bolul cu cireşe şi sticla borţoasăcu suc de soc ajungeau pe masa noastră prin contribuţia simpaticeivecine, o domnişoară inginer agronom cam tomnatică şi care experimentafără complexe concubinajul cu un domn misterios şi cu început de chelie– aventură temerară în acei ani „periculoşi”.

Aşadar, şedeam într-un palat adevărat, o bijuterie arhitectonicăce poate fi admirată şi astăzi. Fosta proprietară încă mai trăia,înghesuită laolaltă cu resturile avutului, într-o singură încăpere, dincele vreo 70 câte avea impozanta clădire. Atâta i-au îngăduitcomuniştii… Îmi vine în minte uşa înaltă, crăpată şi cartea de vizităîngălbenită, pe care scria cu caractere elegante, din alte timpuri: Leadr. Bejan. Mereu uimit, în cămăruţa ei descopeream acelaşi talmeş-balmeş de mobile sculptate, îngrămădite ca într-un depozit, scaunestil, învelite în hârtie grosieră, aranjate cu picioarele în sus pe şifonierulmasiv, tablouri mari şi întunecate, din care vag distingeai chipuriprelungi, scene sobre de familie sau peisaje îndepărtate şi stranii… Înaceastă încăpere fascinantă, patul bătrânei constituia singura „insulă”oarecum eliberată de aglomeraţia pe metru pătrat, gemând din greusub povara anilor, a madraţurilor grele şi a pernelor îmbâcsite, în tonurimaro-purpurii.

„Exilată” astfel la cei 90 de ani ai săi, venerabila doamnădezvoltase o relaţie specială cu cine te-ai fi aşteptat mai puţin – şi aicimă refer la mătuşa mea „Balaurul”, de al cărei apartament o despărţeadoar o uşă. Uneori, în toiul nopţii, bătrâna îşi amintea de vremurile bune

288

din tinereţe şi bătea cu putere în uşă: „Înhamă caii, că mergem laKarlsbad!” Iar mătuşa – minune mare – îşi intra repede în rolul slujnicei,cu ochii cârpiţi de somn: „Îndată, doamnă, dar drumul e lung şi trebuiesă mâncaţi ceva mai-nainte!” După micul festin nocturn, bătrânaadormea împăcată, iar noi o duceam în pat, ca pe un copil cu visurifericite… Lea n-a mai ajuns la Karlsbad, dar „Balaurul” a fost acolo şipentru ea, sau în numele ei, evident, fără caleaşcă, căci vremurile seschimbaseră. Cu atâta s-a întors mătuşa din excursia în Cehoslovaciacomunistă: o cană albastră de porţelan, pe care erau gravate, la modulturistic şi banal, două cuvinte: Karlovy Vary.

Acum, după mai bine de patru decenii, strâng cana în mâini, cupleoapele strânse, invocând un fel de „duh al lămpii”, care să-mi aducăînapoi tot decorul acela somptuos, aflat într-o splendidă degradare.„Moonika, Mooonika” – o striga bătrâna pe vară-mea, din bucătărie,cu glas imposibil de confundat şi accent prelung pe „o”. Mă fofilam şieu, nepoftit, printre picioarele lor, priveam la tablourile în tonuri sepiace-o dezvăluiau, în lumina aceea difuză, la modă în epocă, pe Lea ceatulburător de frumoasă, în tinereţile ei, ca o păpuşă cu cap de porţelan,ascuns când de voaletă, când de evantaiul cu pene. Lea, ce nume,Leeea – mi se părea mai potrivit, aşa trebuia s-o cheme, ca pe Mooonikanoastră, desigur, cu particula kappa adăugată cu de la mine putere, înconcordanţă cu ambianţa.

Ca să nu mă plictisesc, îmi puneau în braţe o cutie cu pozevechi. Înregistrând-o cu coada ochiului pe vară-mea, cum îşi notasârguincioasă reţeta de prăjitură, descifram cu greu declaraţiile dedragoste sau dedicaţiile caligrafiate cu cerneală, încercând s-orecunosc pe frumoasa din anii ’20 în bătrâna ce trebăluia într-un capotalbăstrui şi ponosit, ce-i dezvelea gleznele elefantine, umflate şibrăzdate de vene violacee.

În bucătărie era cald şi plăcut, mirosea a mere, a rachiu şimucegai, priveam prin fum tingirile de alamă, lavoarul masiv, acoperitcu muşama şi gravurile ce înfăţişau nişte animale scheletice, sub carese aflau texte scrise cu caractere gotice. Erau căţeluşele doamnei Lea,premiate pe vremuri la concursuri, la Viena… auzi, creaturile alea cucoaste proeminente luaseră premii la Viena, îmi venea în minte, aiurea,atunci când traversam Podul de Fier, zgâriindu-i balustrada cu o monedă

289

de 15 bani. Aveam un ritual al meu, nu treceam podul fără un bănuţ laîndemână şi fără să zgârii balustrada. Mai târziu am aflat că, pe vecheapunte de lemn dintre Lugojul român şi cel german, căruţaşii chiar plăteauvamă, în creiţari, kreuzer, moneda vremii, iar cele patru dughene de lacapetele podului erau gheretele vămii.

Aşa se face că astăzi sunt împăcat – mi-am plătit în felul meutrecerile peste Podul de Fier, spre Palatul copilăriei, acesta lăsându-miîn schimb intacte amintirile acelor ani, pentru a le duce spre nicăieri…

290

RADU PAVEL GHEO(n. 1969)

Administraţie şi Unire

Pe 3 august 2005 am mai sărbătorit o dată Ziua Timişoarei.Probabil a fost cea mai reuşită ediţie de pînă acum, mai ales că s-atransformat de fapt în Săptămîna Timişoarei. O săptămînă cu muzicărock, pop şi clasică, cu un concert al sîrbilor de la Bajaga i Instruktori,devenit şi el tradiţie timişoreană, cu un meci de fotbal al echipei PoliTimişoara, iubită aici pînă la fanatism, împotriva faimoasei JuventusTorino, cu prezentare de modă în Piaţa Unirii, cu multe, multe altele…După atîta petrecere, cu greu ai putea crede că pot apărea motive denemulţumire legate de o asemenea sărbătoare.

Desigur, ele există. Niciodată nu poţi mulţumi pe toată lumea.Dar motivele diferă, iar unele sînt mai percutante decît altele. Unora nule-a plăcut spectacolul de la meciul Poli – Juventus, alţii au fostnemulţumiţi de nu ştiu care concert, de înghesuială, de W. C.-urilepublice închise şi aşa mai departe. Mă rog, se poate discuta. Interesantesînt nemulţumirile mai percutante şi mai profunde, cu substraturi cetrimit în cele mai surprinzătoare zone.

Am descoperit aşa ceva într-un număr al ziarului „Prima oră”(din 8 august 2005), într-un text de analiză socio-politică a începutuluide lună, intitulat „Politicienii au plecat în Tabără, la munte şi la mareplictiseală”. Iată care era problema: „Ce nu e foarte clar este de cesărbătorim noi intrarea trupelor româneşti în Timişoara după PrimulRăzboi Mondial şi nu stăm încă în aşteptare să ne fixăm ziua oraşului…”

Problema e destul de serioasă. Chiar aşa, de ce va fi fost aleasăexact ziua intrării trupelor româneşti în oraş drept Ziua Timişoarei?Mi-au trecut prin minte doar două răspunsuri. Primul, fiind legat de oproblemă mai delicată, una identitară şi politică, impune ceva mai multspaţiu de analiză. Dar al doilea, mai simplu, mai frivol şi – cine ştie? –poate chiar mai important, nu cere cine ştie ce bătaie de cap.

Ziua Timişoarei a fost aleasă în amintirea momentului intrăriitrupelor româneşti în oraş fiindcă asta s-a întîmplat pe 3 august. Simplu,

291

nu? E-adevărat, ar mai fi existat şi alte opţiuni simple şi deloc lipsite depatriotism. De exemplu, prin octombrie, cînd s-ar putea sărbători –cum s-a şi făcut de fapt, începînd din secolul al XVIII-lea – recucerireaoraşului (de la turci). O opţiune şi mai clară ar fi ziua de 16 decembrie,momentul în care în Timişoara a început Revoluţia din 1989. Am maiputea căuta şi alte repere istorice semnificative; şi, cu siguranţă, le-amşi găsi. Dar ea a fost plasată în august, la fel cum Franţa şi-a ales ca zinaţională ziua de 14 iulie, iar Statele Unite pe cea de 4 iulie. Sînt convinscă alegerea tuturor celor trei date amintite a implicat şi o judecată purpragmatică, nu doar una patriotică.

Un contraexemplu ar fi ziua naţională a României: 1 decembrie.Istoric vorbind, e un moment important: crearea României Mari. E unprilej de rememorare şi sărbătoare, dar… brrr! Nu ştiu cîţi oameni auchef să sărbătorească şi să petreacă la 00 Celsius sau chiar mai puţin.Aşa se face că sărbătoarea naţională a României e întotdeauna omanifestare oarecum morocănoasă şi cenuşie, în care se disting doardiscursurile în limbi de lemn şi fasolea la cazan pentru populaţie. Dinacest punct de vedere (dar numai din ăsta!), regimul comunist a fostmai inteligent, alegînd ziua de 23 august, adică toiul verii, cînd şanselede a avea timp frumos sînt mult mai mari.

Nici măcar patriotismul (naţional sau local) nu poate să treacăînaintea climei. Alegerea unui astfel de eveniment, care presupunemanifestări de stradă şi prilej de distracţie şi relaxare – ca oricesărbătoare veritabilă – trebuie să ţină cont şi de temperatură. Dacăam fi o ţară subtropicală, poate că n-ar conta. Dar vorbim de omanifestare care presupune bucurie, nu respiraţie aburindă în pumniiîngheţaţi şi paltoane încheiate pînă la gîtul zgribulit, îndesat între umeri.În privinţa asta, un exemplu de bun-simţ sînt rugile din satele bănăţene,care se întind de prin aprilie pînă cel tîrziu în octombrie (dar atunci cudestule probleme).

Ba chiar alegerea zilei de 3 august, indiferent ce marchează ea,mi se pare încă o mostră a pragmatismului bănăţean şi astfel o reafirmarea specificului locului – atît cît există.

Dar hai să reiau lectura pasajului despre care vorbeam, cel dinarticolul publicat în cotidianul local „Prima oră”. Iată ce se scrie undeva

292

mai jos: „…ne bucurăm ca proasta-n tîrg că o ducem mai rău comparabilcu toate dominaţiile prin care a trecut Timişoara, cea austro-ungară şichiar cea turcească. Pînă şi marele unionist Sever Bocu spunea, ofticatrău, că nu a existat o administraţie mai împovărătoare pentru Timişoaradecît cea a Bucureştiului. Hai să bem pentru asta!”

Bun, de băut putem să bem oricum – şi de bucurie, şi de necaz.Povestea cu administraţia împovărătoare e însă încîlcită, plină de frustrări,resentimente şi nemulţumiri şi se manifestă pe plan local încă din momenteleimediat următoare Unirii din 1 decembrie 1918, fără vreo şansă să seliniştească vreodată. Cum aici sînt multe de spus – despre administraţie,despre centralism, despre Bucureşti, comunism şi rea-credinţă, dar şidespre interese subterane, orgolii mărunte şi confuzii logice oriterminologice –, aş începe cu o idee uşor de acceptat (cu condiţiatemperării trîmbiţelor localiste): unirea Banatului – şi Ardealului – cuRomânia nu-i totuna cu venireaadministraţiei româneşti în Banat. Sînt douăevenimente care, chiar dacă dependente cauzal, se referă la lucruri diferite.

Momentul intrării trupelor româneşti în Timişoara e unulsimbolic. Ziua Timişoarei e şi ea un moment cu valoare simbolică.Dacă vreţi, e trecerea oraşului într-o nouă formă de organizareadministrativă, în cadrul României, care este (şi ar trebui să rămînă)şi cea actuală. De altfel, revenind la textul pe care mi l-am ales(cu destulă răutate) drept cal de bătaie, simt nevoia să mai spun cănu cred să se fi gîndit cineva (altcineva) la Ziua Timişoarei ca la o zia preluării administrative a oraşului. Nu sărbătorim ziua administraţiei.N-au nici o treabă una cu alta…

Pe de altă parte, e drept că un asemenea moment e tocmai bunpentru răbufnirea orgoliilor localiste, centrifuge, ale făloşilor locuitori aiBanatului. Reacţia lor de respingere faţă de administraţia centrală (undeprin „centru” înţelegem mereu Bucureştiul) e notorie. Dar nu e unica,nu a început de ieri, de azi (aşa cum – pe drept cuvînt, totuşi – sespunea şi în textul citat mai sus) şi nici nu e întru totul nejustificată.

Despre reacţiile localiste şi tendinţele descentralizante de dupăUnire şi de după Revoluţia din Decembrie vor fi multe de zis.Supărător e însă radicalismul unor astfel de declaraţii. Va fi fostadministraţia românească într-adevăr mai păcătoasă chiar decît cea

293

turcească? Sau va fi fost administraţia austro-ungară un nec plusultra al conducerii locale ori statale? Pentru cine? Şi mai ales cînd?În ce moment istoric? În perioada administraţiei vieneze sau în cea aadministraţiei budapestane?

Şi-apoi ştiţi ceva? Eu, unul, sînt încîntat că există o zi a Timişoarei,că e vara şi pot să mă simt bine ca timişorean, chiar şi sub administraţiaromânească. Şi nu mai am de gînd să-mi stric bucuria vorbind despreadministraţii, corupţie, centralism şi localism. Dacă e s-o fac, o s-o facmai în iarnă, cînd oricum e frig şi mohorît, aşadar e cel mai bun momentsă etalăm frustrările noastre şi ale altora. Pînă la primăvară, cînd seface iar cald şi frumos. Căci cînd înfloresc teii în Timişoara şi te plimbipe strada Alba Iulia, spre Piaţa Unirii, e aşa de frumos, că, zău, numaide răbufniri întîrziate împotriva administraţiei de la 1919 nu-ţi arde!

Desigur, aşa cum spuneam mai sus, dacă e să umblăm la origineacîrtelilor bănăţenilor – şi ale ardelenilor – faţă de administraţia centralădin Bucureşti, am vedea imediat că e vorba de o poveste veche, ce aînceput aproape imediat după unirea din 1918-1919. Nu a fost, desigur,un fenomen generalizat, dar nici izolat. Cei din teritoriile proaspăt intrateîn componenţa regatului României s-au ciocnit brusc cu un alt tip dementalitate decît cea cu care erau obişnuiţi. Probabil că şocul va fi fostmai mare în Banat, Transilvania sau Bucovina, căci – fără a absolutizaconcepţia lui Toynbee despre ciocnirea civilizaţiilor sau ideea existenţeiunei graniţe civilizaţionale clar delimitate între Orient şi Occident – nuse poate să nu remarci chiar şi astăzi că la un nivel mai amplu,transnaţional, adică (aici) european, fostele provincii ale ImperiuluiAustro-Ungar au aparţinut mai degrabă tipului de civilizaţie raţionalist-iluministă occidentală.

De cealaltă parte, vechiul Regat, în ciuda „evropenizării” elitelorsale, rămînea în mare măsură oriental în obiceiuri, atitudini, cutumesociale şi administrative. Iar aici nu vorbim de valori culturale concurente,căci contactul cultural dintre Orient şi Occident a fost adesea beneficpentru ambele părţi. Vorbim de înlocuirea aproape completă a unuisistem administrativ funcţional, construit pe baze raţionaliste, cu unulnou, cel din Regat, care n-a fost niciodată – şi nu este nici astăzi – nicilimpede, nici funcţional şi nici raţionalist. Încercarea de imitare a

294

modelului occidental în administraţie, justiţie, economie ş.a.m.d. s-a lovitşi atunci, ca şi acum, de „obiceiul locului”, creînd amestecuri ciudate şiadesea caraghioase.

Acum, după aproape nouăzeci de ani de la unirea din 1918, celedouă sisteme au ajuns să coexiste, creînd acel amestec de haos şi ordine,justiţie şi corupţie, hoţie şi milostenie, ce funcţionează concomitent şicaracterizează nu doar statul român, ci şi administraţia sau cetăţeniisăi. Atunci însă, în anii ’20, mare trebuie să fi fost şocul ardelenilor,bănăţenilor sau bucovinenilor să vadă cultura oriental-balcanico-muntenească a fraţilor de dincolo de Carpaţi.

Într-una din cărţile mele, Românii e deştepţi, citam dintr-un articolal domnului Ion Vartic, publicat în revista clujeană „Apostrof” („Prusia”de la marginea Kakaniei, nr. 4/2000), o relatare a lui C. Daicoviciu,transmisă prin Mircea Zaciu: „În momentul unirii cu ţara, în Lugoj, capeste tot în Ardeal şi Banat, s-a efectuat schimbul de administraţii.Astfel, sosit din Bucureşti, noul director al Poştei din Lugoj şi-a vizitatinstituţia, iar la sfîrşit, privind încă o dată cu atenţie în jur, a exclamat:«Frumoase perdele, să mi le duceţi acasă!» «Şi aşa – încheia C.Daicoviciu – mi-am dat seama care e diferenţa între administraţia austro-ungară şi cea românească»”.

Într-o scrisoare adresată în 1920 lui Octavian Goga de un prieten(neidentificat) şi publicată de Ovidiu Pecican în numărul 6/ 2005 alrevistei Familia găsim nemulţumiri asemănătoare şi chiar mainumeroase. Descriind întîlnirea cu un medic primar din Ardeal,expeditorul îi scrie lui Goga că respectivul „te blastămă pe tine şi peTăslăuanu de politica pe care aţi făcut-o… Primul rezultat al unificăriie că ne-a copleşit birocratismul. E aşa de strigătoare deosebirea aiciîntre ce era [i]eri şi ce e azi, încît şi orbii trebuie să o vadă… Se totvorbeşte de descentralizare” (ca şi astăzi, în mileniul III), „dar s-aintrodus cea mai idioată centralizare, ceea ce am şi prevăzut şi erafiresc, dată fiind mentalitatea birocraţilor cari au trecut Carpaţii…Mulţi funcţionari venali se scuză cu «trebuie să fur dacă statul nu-midă regulat, ca pînă acum, leafa…»” De altfel Ovidiu Pecican vorbeştefoarte pertinent de „incompatibilitatea momentană dintre două tradiţii”existentă la acea epocă.

295

O mărturie din Basarabia vine de la părintele Vasile Ţepordei,gazetar basarabean în perioada interbelică la „Calendarul” din Bucureştial lui N. Crainic, la „Raza” din Chişinău, „Basarabia”, „Viaţa Basarabiei”,„Cuget moldovenesc”, „Gazeta Basarabiei”. Acesta a fost arestat în1948, condamnat la 25 de ani de deportare de către autorităţile sovieticeşi eliberat în 1956. A murit în 1997. Pe un ton chiar mai vehement, elscrie despre perioada de imediat după Unire: „Cu mîna pe inimă trebuiesă recunoaştem că s-a dus mai mult o acţiune negativă. Basarabia afost considerată un fel de colonie africană. În ea s-au refugiat toţiaventurierii politici şi vînătorii de castele elveţiene. Oamenii de treabăai celorlalte provincii au rămas la ei acasă şi numai pleava a venit şi s-a oploşit în colonia transpruteană. Doar singura ramură în care au venitelemente de valoare este învăţămîntul. Restul, nulităţi” (citat din volumulScrieri alese, Editura Flux, Chişinău, 2005, apud Ioan Lăcustă, Dinlacrima Basarabiei, în „România literară”, nr. 35/ 07-13.09.2005).

La fel de dur în judecăţi se arată prozatorul Ioan Slavici, care îiscrie lui Nicolae Iorga încă din 1907: „Dacă e vorba de cultura morală,să ne închidem ochii, ca să nu vedem ceea ce se petrece şi se tolereazăîn România, unde nu mai e nimic sfînt… Ai dori dumneata ca fraţiidumitale din Ardeal, cei din Banat, cei din Ţara Ungurească ori cei dinBucovina să ajungă şi ei în starea în care se află cei din România?… ÎnRomânia superioritatea nu preţuieşte nimic dacă nu e pusă în serviciulcuiva. Slugă trebuie să fii dacă vrei să ţină lumea seama de tine” (IoanSlavici, Închisorile mele, Editura Allfa, 1996, p. 20).

Aici merită remarcat un lucru: comentariile lui Slavici au fostscrise cu mult înainte de momentul Unirii şi nu mă îndoiesc că realitateasocială, politică şi administrativă din Regat era cunoscută atît de eliteledin Transilvania, cît şi de cele din Basarabia şi Bucovina. Asta nu aîmpiedicat însă entuziasmul dezlănţuit cu care s-a făcut Marea Unire.Aşadar, nu cred că ar trebui să amestecăm problemele administrativecu cele identitare. Identitatea naţională şi nevoia de unitate reprezentau– şi reprezintă încă – o problemă aflată pe o treaptă superioară înmentalul colectiv. Structura organizatorică a statului nou-creat, ciocnirileîntre mentalităţi, centralismul excesiv, corupţia sau ineficienţa sîntprobleme de natură secundară şi se rezolvă (sau nu) în interiorul statului

296

unitar. Că acest stat funcţionează prost din multe motive (printre care,probabil, cel mai important este într-adevăr impunerea modeluluiadministrativ centralizat şi ineficient improvizat în secolul al XIX-lea înBucureşti), asta e cu totul altă problemă.

(text publicat parţial în revista „Orizont”, Timişoara, nr. 10, 11/noiembrie, decembrie 2005)

297

ROBERT ŞERBAN

(n. 1970)

Domnişoara Timişoara

Când am văzut-o prima dată pe domnişoara Timişoara, aveam17 ani. Am privit-o scurt şi intens. Mi s-a părut rece, distantă, ba chiaruşor înţepată. Dar, în acelaşi timp, elegantă, rafinată, misterioasă.Cosmopolită. Greu abordabilă, adică. M-am întors acasă şi m-am totgândit la ea. Aveam de ales. Interesantă părea şi Napoca. Mai aproapeşi mai la îndemână era o alta, Craiova. I-am mai făcut o vizită Timişoareica să fiu sigur. Mi s-au aprins şi mai tare călcâiele. Apoi, în ultima clasăde liceu, la sfârşitul anilor ’80, am început să-i fac curte asiduu. Veneamsăptămânal cu trenul de la Turnu Severin, coboram în gară, iar de acololuam ba tramvaiul, ba firobusul, ba porneam pe jos. Şi ne plimbam, neimaginam tot felul de întâmplări, ţeseam planuri, povesteam câte-n lunăşi-n stele, ne priveam… Şi chiar dacă nu ajunsesem să o cunosc foartebine, mi-am dat seama că era aleasa. Mai urma să zica da. Mi-a spus-oîn toamnă, în clipa în care am intrat la facultate. Fericit, am plecat înarmată. La Craiova. Unde i-am dus dorul.

În decembrie ’89, am fost mândru ca o alesesem pe cea maicurajoasă şi inimoasă dintre toate. Iar în ’90, când am venit aici, amgăsit-o nu doar mai frumoasă, ci şi liberă. Pentru mine, ea este şi acum,după 20 de ani, timp în care am colindat ţara şi o parte din lume, tot ceamai frumoasă. Datorită ei mă simt şi sunt considerat timişorean, aşa căîi fac o reverenţă şi îi spun: sărut mâna, domnişoara Timişoara!

(text pentru rubrica Menţiuni speciale din Buletin deTimişoara, seria TM, nr. 03081919, eliberat la 3 august 2009 de cătrePrimăria Municipiului Timişoara)

Îmi cunosc oraşul ca-n palmă. Cum nu mă pricep la chiromanţie,palma mi-e, de câte ori mă uit la ea, plină de surprize. Apar linii noi,altele au dispărut deja, unele se adâncesc ori se ramifică, sau şi-au

298

schimbat, iată, direcţia. Şi nu ştiu dacă asta, cea nouă, e şi cea bună.Nu-mi rămâne decât să sper că este. Optimist, cum mă ştiu de-o viaţă.O viaţă a cărei ultimă jumătate am trăit-o în Timişoara. Oraş care m-aţinut ca-n palmă, deşi nu-i sunt, cum se zice, fiu şi nici n-am copilărit pestrăzile şi în pieţele sale. Oraş care, în primii ani când am venit aici, mi-apus la încercare orgoliul, răbdarea, mândria, amintindu-mi din când încând, direct sau prin ricoşeu, cu ironie sau condescendenţă, şoptit oricu voce baritonală, că sunt, totuşi, oltean. I-am explicat că asta înseamnănu doar, poate, mici defecte, ci sigur un şir de calităţi ce pot fi folosite înfolosul său.

A înţeles destul de repede şi mi-a răspuns cu umor: studentfiind, în ultimul an de facultate, am devenit purtător de cuvânt alPrimăriei Timişoara. Chiar dacă în acea postură nu am stat decâtnouă luni, mi-a fost suficient să înţeleg cum funcţiona oraşul înprofunzimea lui. Să-i văd „organele” fără de care metabolismul nui-ar fi putut lucra cum trebuie. Să pun cap la cap informaţiile care măbombardau zilnic din interiorul primăriei şi al regiilor aflate în subordineaei, şi să le dau, rapid, un înţeles, o logică, o epicitate. La 25 de anipriveam clădirile, străzile, parcurile, tramvaiele, pieţele, locuitoriioraşului în care trăiam cu mare responsabilitate, atent şi foarte implicat.Dacă până atunci nu fusesem decât un cetăţean oarecare, o „vinitură”care nu uitam că an de an trebuia să merg la secţia de poliţie şi săprimesc viza de flotant pe buletinul de Severin, dintr-o dată, hop!,eram vocea primarului Timişoarei. Mă simţeam dator atât faţă demine – voiam să-mi fac treaba cu profesionalism –, cât şi faţă deoraşul la care visasem în adolescenţă să fiu student, care mă primisecu căldură în anii facultăţii şi care, iată, după nici cinci ani de locuitacolo (mai puţin vacanţele, pe care le petreceam în Oltenia), măînvestise cu o funcţie atât de importantă. Dar mai ales îmi oferise unviitor, perspectiva de a rămâne acolo. Dintr-o dată, îmi crescuse orădăcină, mie, cel care în altă parte îmi aveam rădăcinile.

Acele schimbări radicale au avut şi repercusiuni. Uneori, măsurprindeam cât de încruntat şi de încordat mergeam spre casă (stăteamîntr-un cămin studenţesc, într-o cămăruţă confort III) sau spre serviciu,ca nu cumva să-mi scape ceva neobservat, vreun amănunt ce ar puteaaduce un prejudiciu, fie cât de mic, Timişoarei. După un timp am

299

conştientizat că începusem să am ticuri de bodyguard, de… gardianpublic (pe atunci nu existau). Am realizat că, la cât de implicat sufleteşteeram în munca mea, dacă nu iau rapid distanţă, o să „orbesc”. Iar pasulcel mai bun pe care îl aveam de făcut a fost să mă transfer undecredeam că am puterea să fac mult mai mult pentru oraş. Nu în politică,ci în presă. Pentru politică mi-ar fi trebuit, printre altele, bani şi stomac.În presă nu era nevoie decât de condei, seriozitate şi curiozitate. Şi aşaa fost. Atunci.

Sfârşitul de secol (sună… mare, un amestec de apocalipsă şicocleală) a găsit Timişoara într-o febrilitate economică nemaipomenită.Străini, de toate naţiile, dar mai ales italieni, veneau pe uscat sau pecalea aerului să investească (unii doreau să vină şi pe apă, şi aveauplanuri să refacă Bega navigabilă, cum a fost în urmă cu vreo 50 deani), să pornească afaceri în mai toate domeniile, să vândă ceva ori săcumpere altceva, să construiască.

În ultimii zece ani, viteza cu care urbea s-a dezvoltat n-a maiţinut cont de toate regulile de „circulaţie”. Vile, blocuri, magazine, case,clădiri pentru birouri ţâşneau unele după altele din pământul oraşului. Ovilă de la marginea Timişoarei ajunsese mai scumpă decât una de laperiferia Vienei, un apartament cu trei camere spaţioase, într-o zonăcentrală, făcea o idee mai puţin decât frate-su de la capătul MariahilferStraße. Preţul parcelelor de pământ urca în fiecare zi cu câte 5euro. Pe metrul pătrat!

Dar din cauza „vitezei”, nu puţine accidente au avut loc, iarurmările unora dintre ele se văd şi acum. Şi sunt înmărmuritoare. De lametamorfozarea unor case vechi şi frumoase în nişte „palate”monstruoase, cu turle ţepoase în cap, până la apariţia în plin centru aunui, pardon, rahat de sticlă paralelipipedic. De la degradarea continuăa faţadelor multor clădiri de patrimoniu, cu vedere la stradă ori la piaţă(nu la cea de zarzavaturi…), până la insuficienţa parcărilor, care factrotuarele, spaţiile verzi şi refugiile pietonale să plesnească de maşini,odată cu capetele nervoase ale şoferilor. Greu de explicat de ce unoraş, devenit într-un timp relativ scurt foarte bogat, n-a reuşit să-şigestioneze şi mai bine averea şi să investească o parte din ea în propriu-ichip. Poate fiindcă s-a îmbogăţit peste noapte, şi, ca orice astfel deîmbogăţit, n-a ştiut ce să facă mai întâi cu banii. Sau poate că

300

pragmatismul său, ale cărui rezultate se vor vedea în timp, e prea subtilpentru un ins mai atent la… poezie decât la finanţe.

Nu m-aş muta niciodată din Timişoara. E locul în care mă simtca într-un cocon: răsfăţat, sigur, acasă. Vechile rădăcini (vechile prietenii,adică, ce împlinesc, unele, mai bine de 20 de ani) mi s-au adâncit cutrecerea timpului, altele noi au apărut. Cele mai puternice dintre ele –Crina-Maria, fiica mea născută în 2007, şi Tudor-Iosif, fiul meu născutîn 2011. Amândoi din mamă bănăţeancă!

Niciunde altundeva n-aş întâlni pe stradă atâţia necunoscuţicare să-mi zâmbească ori să-mi arunce priviri aşa de calde, încât săsimt imediat bucuria să-i salut, să le întorc zâmbetul, ba chiar să măopresc din drum ca să schimbăm o vorbă, două, trei. Timişoara înseamnăpentru mine, în primul şi-n primul rând, oamenii ei. Iar pe mulţi îmiimaginez că-i cunosc ca pe propria palmă.

301

ALEXANDRU POTCOAVĂ(n. 1980)

Îndepărtarea

Bărbatul închise uşa cu grijă şi coborî în curte. La lumina chioarăa felinarului ce balansa în mâna dreaptă, apucă pe cărare printrestraturile de zarzavat. Trecu de privată şi ieşi dincolo de gardul dincrengi de salcâm. Urcă podeţul până la mijloc, scoase din taşcă firul cugreutate de plumb, îl scufundă în râu până ce atinse fundul, trase înapoisaula cu noduri şi citi adâncimea. Notă cifrele şi plecă spre telegrafunde bătu depeşă la Direcţia Regală Maghiară a Canalului Bega. Cuasta se achită de prima îndatorire a zilei şi se întoarse pe dig. Avea deinspectat, câţiva kilometri, starea spinării de pământ care protejacâmpurile de revărsările râului între cantonul său de la SânmihaiulRomân şi suburbia Freidorf a oraşului-port Timişoara. Se crăpa de ziuă.Omul stinse lampa şi o ascunse într-un tufiş. Îşi rulă o ţigară şi plecăfumând pe drumul de edec.

Într-un sfert de ceas ajunse din urmă atelajele ce trăgeau unşlep gol. La una dintre frânghiile lungi erau înhămaţi doi cai. Proprietarul,un ţăran fără prea mult pământ, îi biciuia amarnic să urce vasul împotrivacurentului. În spatele lor, la un al doilea odgon se înşira o familie întreagă,cu tatăl urmat de soţie şi copii – trei băieţi, cel mai mare dacă aveazece ani, şi o fetiţă, ultima la coadă. Cu toţii sprijineau parâma pe umăr,mai puţin copila, care îşi întindea mâinile deasupra capului şi-şi lipeacălcâiele sub fund, lăsându-se să plutească. Râdea atunci cât să n-oaudă ceilalţi. Familia aceasta nu avea deloc pământ sau cai şi se opinteasă mişte şlepul în amonte.

- Să trăiţi! gâfâi ţăranul atunci când inspectorul fluvial îl depăşila pas.

- Doamne-ajută, Grigore. Pe ăsta de unde l-aţi apucat?- De la Sânmihaiul German. Dacă ne-or ţine puterile, îl ducem

până la Timişoara, dar nu ştiu, că mânjii mei îs cam leşinaţi.- ’Neaţa! zâmbi stăpânul cailor atunci când inspectorul trecu

pe lângă.

302

- Totul în regulă? aruncă slujbaşul Direcţiei Canalului.- Eh, vedeţi şi dumneavoastră. Nu mi-e de-ajuns că remorchez

şlepul ăsta, îi mai trag şi pe sărăntocii ăia după mine. Ca la sfârşit să iajumătate din bani.

- Domnule Vozdenovici, se spetesc cât pot. Numai cu caii n-aţifi făcut faţă. Iar Grigore are şi el nişte guri de hrănit, îl privi inspectorulfluvial cu subînţeles.

- Adevărat, mormăi omul. Nu avea ce să zică faţă de inspector,care închidea ochii când el şi alţi edecari cu animale coseau un braţ deverdeaţă de pe dig. În mod normal era interzis şi se putea lăsa cuconfiscarea atelajelor. Iarba de aici era vândută la Piaţa de Fân dinTimişoara, iar banii mergeau la întreţinerea lucrărilor tehnice mereuşubrezite. Trecuseră doisprezece ani de la ultima revărsare majoră aapelor, cea din 1887. De atunci, digurile bine supraînălţate rezistaserăviiturilor, cu toate fisurile şi surpările.

- Spor la treabă! făcu angajatul şi plecă mai departe.Perspectiva zilei senine, cu soarele de septembrie iţit peste orizont, îlîncânta şi-i făcea mersul uşor. Vântul răcoros dintre maluri risipeaceaţa agăţată prin stufăriş. Păsările înfipte în mâl îşi aşteptau pradacare încetase deodată să orăcăie pe pietre şi se dăduse la fund.Broaştele aveau însă întotdeauna mai puţină răbdare şi cocostârcii seridicară maiestuos cu ele în cioc. Din acest cadru matinal, omul reţinucă trebuie să trimită o echipă să cureţe malul acolo, ca să evitecolmatarea şenalului navigabil.

Stromaufseherul Lanyi strecură carnetul în buzunarul interiorşi continuă să observe pantele, atent la orice mişcare din lanul de floareasoarelui. Deşi pălăriile cu seminţe fuseseră culese, rămăsese hăţişul detije uscate unde se ascundeau cei mai periculoşi dăunători ai digurilor.Aceştia îl aşteptau să treacă şi se repezeau la apă, care să înmoaiecânepă, care să sape din lut ca să-şi ridice casa. Şi unii şi alţii deterioraulucrarea cât nu reuşeau toate cârtiţele. Pentru ei, inspectorul nu aveaînţelegere şi risca oricând să-şi ia o bătaie soră cu moartea pazniculuidinainte, ce fusese găsit plutind pe burtă în râu cu un cuţit înfipt în spateşi corpul plin de vânătăi. Se ştia că această meserie e periculoasă, maiales după ultimele diluvii, care au adus cu ele măsuri şi mai drasticepentru cei ce atentau la siguranţa canalului. Făptaşii prinşi înfundau

303

închisoarea, ceea ce îi împingea pe unii să scape dacă nu prin fugăatunci prin crimă. Prin urmare, Direcţia ceru să i se pună la dispoziţieoameni bine pregătiţi. Apelul ajunse până la Viena, la Compania deInfanterie de Gardă, unde fu citit de colonel în faţa careului. Fără săacorde multă atenţie, plutonierul Lanyi intră în serviciu la poarta dinMichaeler Platz. Luă drepţi cu carabina la picior şi privirea înainte, înlungul Pieţei de Cărbune care începea de la cafeneaua Demel, furnizoral Casei Imperiale şi Regale, şi sfârşea la intersecţia cu Graben,bulevardul înfiinţat după demolarea fortificaţiei şi astuparea şanţului.De acolo venea şi denumirea străzii ce ducea spre Stephansdom,străjuită de magazine şi restaurante de lux, peste mâna clienţilor obişnuiţide pe Mariahilferstrasse. Nimic nu-i oprea însă pe aceştia să se zgâiascăla vitrine, să salute în stânga şi-n dreapta înainte să dispară pe vreostrăduţă adiacentă într-o bodegă fără pretenţii, la o bărdacă de vin cujumări calde. Prea puţin îi păsa plutonierului de acestea. Treaba lui erasă reprezinte intrarea în Hofburg. Îl recomandau chipul grav, mustaţaunsă cu ceară, privirea căscată şi uniforma. Când Franz Iosef era lapalat, casca cu ornamente aurii purta panaşul negru din coadă de cal,continuată de vestonul verde-oţel cu manşete roşu-şerlac, şnururigalbene împletite, curele şi mănuşi albe din piele de miel, pantaloni verde-oţel cu paspoal roşu şi cizme negre. De centură se prindea teaca dinpiele lăcuită de Mainz, cu baionetă şi sabia model 1861 pentru ofiţeri deinfanterie, gravată cu numele companiei şi deviza Gut und Blut fürunseren Kaiser, pe garda căreia se înnoda portepee-ul de mătasegalbenă, precum şi cele două cartuşiere cu stema imperială din tombac.Când împăratul lipsea, gărzile înlăturau epoleţii şi înlocuiau panaşul cu oţepuşă de metal. Aşa se prezentau şi când erau de gardă la muzeele şiteatrul din Burg. Pe vreme urâtă sau friguroasă, uniformei i se adăugaumantaua gri-ştiucă, pelerina de aceeaşi nuanţă şi încă o pereche demănuşi. În acea zi, Kaiserul era acasă şi panaşul fâlfâia. Zugsführerulcontinuă să privească strada. Întorcea capul şi prezenta arma la intrareaunei caleşti, apoi revenea automat.

Pe măsură ce orele se scurseră spre prânz, gardistul deveni totmai atent deşi programul nu-i solicita asta iar agitaţia publică se înscriaîn limitele normale. Camarazii nu bănuiră nimic atunci când tânăraînsoţind o copilă trecu prin faţa lui şi fetiţa se repezi spre Burggendarm,

304

în timp ce bona se grăbi s-o tragă înapoi. Vorbele ei rămaseră neauzitede ceilalţi, dar plutonierul de marmură clipi scurt.

Peste un ceas, când Lanyi îşi termină tura şi cea mică dormea,cei doi se întâlniră într-o berărie populară din Freyung şi discutară cupauze mari de căutări, căci vorbeau anevoie germana şi totuşi aceastaera singura limbă comună.

- Chér Mihaly, aşa nu are sens să continuăm, graseie tânăra.- Ce să zic? mestecă militarul o măslină. Ar fi o posibilitate!- Care? Că atâta timp cât slujeşti în gardă nu ai voie să

te căsătoreşti.- Dar sunt mai multe moduri de a-l apăra pe Kaiser. De aproape,

de la distanţă…- De la distanţa unde încape şi o familie ca a noastră mie mi-e

bine, zâmbi femeia.- Să încercăm! hotărî plutonierul. Mâine dimineaţă la opt te

aştept în gară.A doua zi părăsiră Viena de pe acelaşi peron pe care păşiseră

prima oară în marele oraş, plecând într-o călătorie fără întoarcere.Pe măsură ce trenul intră mai adânc în Ungaria, plutonierul se simţidin ce în ce mai în largul lui. Zâmbea din nimic, închina un schnaps cuoricine, lega lejer conversaţia cu toată lumea până ce iubita lui nu maiînţelese o iotă şi se închise în ea, privind lung peisajul de o monotonieapăsătoare. Adél dormi cea mai mare parte din drum, trezindu-se laTimişoara. Coborâră acolo, iar Lanyi întrebă de-o biserică. Trăsura îiduse la adresă şi peste o oră erau căsătoriţi aşa cum se găseau, înhainele de voiaj, la un tarif cu mult sub cel vienez. Masa de nuntă oluară ei de ei în ospătăria La omul sălbatic din Iosefin, iar luna demiere o petrecură în casa nouă, clădirea cantonului din SânmihaiulRomân, pe care o făcură locuibilă muncind zi şi noapte. În paralel,Lanyi se deprinse cu îndatoririle de măsurare a cotelor apelor şiinspecţie a digurilor, rupându-şi, nu fără plăcere, ore întregi de popasprin birturi. Instinctul de jandarm cu state vechi îi spunea că aici îşipierde vremea ucigaşul fostului inspector fluvial care, la o adică, i-arpune şi lui pielea pe băţ. După câteva seri, plutonierul îşi făcu un cercde suspecţi şi-l restrânse încet ca pe un laţ. Îl ajută şi gura spartă aautorului ce-şi recunoscu plin de el fapta la o beţie cu lăutari, iar

305

Lanyi îl urmă spre casă. Îl opri în faţa bisericii şi-l întrebă scurt dacăîntr-adevăr l-a ucis pe inspectorul Bodnarek.

- Da, eu i-am făcut felul. Ce, ţi-e teamă că urmezi tu? rân-ji ţăranul.

- Nu, deloc, îl asigură calm Lanyi şi-l împuşcă în frunte de laun metru.

De atunci, noul slujbaş fluvial avu linişte deplină. I se dusesebuhul că îl păzise pe împărat la Viena şi nu ştia de glumă. În plus, faţăde cel dinainte, domnul Lanyi nu renunţa nici în somn la sabie şi revolver,cu care putea să se facă al naibii de bine înţeles. Sigur, că nu ştia deglumă e doar un fel de-a spune, pentru că rar găseai conviv să guste cael un banc reuşit. În special istorisirile vânătorilor şi pescarilor îi făceauplăcere, având la rându-i destule de împărtăşit. Însoţise nu o dată alaiulimperial la vânătoare, sportul preferat al Kaiserului, pe crestele Alpilor,dar favorita tuturor era întâmplarea cu Papa Nestroy, Franz Iosef şimistreţul din Boulingrin. Pe aceasta o spusese de atâtea ori, scornindnoi detalii şi brodând-o în fel şi chip să nu se plictisească, încât intrasede la un moment dat de-a binelea în pielea lui Papa. Îi mai lipsea doardistincţia pentru bărbăţie, primită de bătrânul gardist în urma incredibileipăţanii, când oprise cu mâinile goale porcul rănit din calea micului Franz,lăsându-i timp viitorului Kaiser, atunci la zece ani, să-şi ia lancea şi să-i dea lovitura de graţie primului său trofeu. În schimb, Lanyi purta cumândrie decoraţia pentru 12 ani de serviciu credincios lângă care adăugăîn 1898 trei medalii onorifice, bătute cu ocazia împlinirii a 50 de ani dedomnie a lui Franz Iosef.

- Să-i dea Dumnezeu o sută! răcni fostul Burggendarm când leudă şi ridică halba. Hai, toată lumea, de trei ori trăiască!

- Hoch! Hoch! Hoch! izbucniră ceilalţi din birt, cei mai convinşigermanii şi evreii, ungurii cu sârbii mai precauţi şi, în fine, românii, decare nu putea fi sigur ce zic, hoch sau of. Cu toţii însă îşi rotunjirăexemplar buzele şi băură până la fund.

Deh, se gândi inspectorul ocolind o balegă. La Viena e destulschlamperei şi indolenţă, dar nu atâta prostie şi rea-voinţă. Poftim, deaici s-a cărat pământ cu căruţa. Dacă vine apa mare şi-i ia casa ăluiade-a furat lutul, Ăl de Sus e de vină. Ăl de Sus şi Kaiserul, desigur.Cine plăteşte oalele sparte? Eu, că sunt mai aproape de locul faptei şi

306

decât unul şi decât celălalt. Că hoţul moare înecat în pat cu toţi ai lui şiîntreg satul, de aia nu mai poate el. La urma urmei, o viaţă avem şi ogaură în cur fiecare.

Căpitanul unui remorcher îl salută cu un semnal prelung desirenă. Stromaufseherul tresări şi-i făcu semn cu mâna. Vaporaşul cuzbaturi, trăgând după el două şlepuri cu grâu, aparţinea CompanieiPrivilegiate Triest-Rijeka. Convoiul în marş avea de parcurs canalulpână la vărsare, continua în jos pe Tisa de unde trecea pe Dunăre,intra pe Sava în faţa Belgradului, urca pieptiş până la Sisak şi apoi sestrecura pe Kupa până la Karlovac. De acolo, recoltele Banatuluiporneau spre Marea Adriatică în vagoane de tren sau căruţe mişcatecu greu de câte patru boi.

Aceste remorchere vor lua pâinea edecarilor înainte ca fetiţalui Grigore să se înhame cu adevărat la frânghie. Mai bine aşa, îşi ziseLanyi. Copiii să meargă la şcoală, nu să tragă ca animalele. Care, ce-idrept, tot o gaură-n cur au şi ele. Dar mai mare.

Inspectorul îşi privi ceasul. Trebuia să se întoarcă la cantonpentru măsurarea apei de la orele 18. Pe drum, îi regăsi pe Vozdenovicişi Grigore canonindu-se cu şlepul gol. Avansaseră ceva, dar Timişoaraera departe, în pâcla ce anunţa înserarea. Grăbind pasul, Lanyi suipodeţul şi aruncă saula. Citi adâncimea şi merse la telegraf.

- Cum e, domnule Bogracs? Merge cu germana? zâmbiinspectorul, apropo de faptul că angajaţii oficiului trebuiau să urmezecu schimbul cursurile de limbă.

- Îi tare greu. Să luăm de exemplu levelhordo (poştaş). Levelpe nemţeşte e Blat, iar hordo e Fass. Vasăzică, butoi de frunze arveni Blatfass. De lofasz (în sula calului) însă, că-n germană eBriefträger! Şi tot aşa. Dar facem eforturi, asta-i.

- Bine atunci! Pe dimineaţă.- Sunt la post, Excelenţă! trâmbiţă telegrafistul. Ştiu că imperiul

aşteaptă cu sufletul la gură să afle, încă de două ori pe zi, dacă timişoreniiau făcut suficient pipi încât să alunece vapoarele la vale!

- Şi să urce, îl completă Lanyi amuzat.- A! Dar să nu uit. Aţi primit şi dumneavoastră o depeşă. De la Viena.- E ceva important?- Nu ştiu. Transcriu mecanic, fără să citesc şi nici că-i treaba mea.

307

*- Ehei! Ia să văd, care e primul? se repezi inspectorul spre cei

patru copii care-l aşteptau în pridvorul casei. Iren, tu eşti cea maicurajoasă? Iuliana! Mihaly, ce ţi-a crescut chica! Mariska, hopa sus,îngeraşii nu merg în patru labe!

Lanyi îi sărută şi intră în casă. Se spălă, o îmbrăţişă pe ne-vastă-sa, mâncă bine, cinsti un pahar de vin şi îşi luă locul pe scăunel.

- Na, haideţi la tata! strigă după cei mici, clămpănind din foarfece.O dată pe lună era frizerul familiei, ceea ce îi făcea o nespusă

plăcere. Nimeni nu scăpa, mai ales el, care beneficia şi de propriileservicii de bărbier cu patalama. În toate acestea se folosea deinstrumentele scăpate odinioară din salonul incendiat al meşteruluiMohnacs pe simplul motiv că le avea în buzunarul şorţului. Pieptenul,foarfecele şi briciul subţiate între timp până la transparenţă îşi făceaudatoria fără greş în mâna sigură a părintelui. Nu îi era necaz că îşiabandonase prima meserie şi nici nu s-ar mai fi întors la ea. În definitiv,călcase pe urmele tatălui şi păşise bine dincolo de ele, atât de bine încâtînsăşi distanţa aceea a făcut să afle prea târziu de moartea bătrânilor.Nu ajunsese la nicio înmormântare, dar nu demult îşi luase câteva zilelibere şi fugi la Timişul de Sus. Căută crucile alor săi şi depuse între eleun săculeţ cu zulufii scurtaţi din creştetul copiilor şi al nevestei, cumobişnuia şi vameşul când îi vizita pe ai lui.

După ce termină ritualul domestic, Lanyi mai ceru un pahar devin şi aprinse o ţigară. Aşa se duc toate, pufăi omul în timp ce copiiiamuţiră în pătuţuri. Îşi aminti de telegramă şi o despături. Clătinând dincap, coborî drapelul în bernă şi porni spre biserică. Clopotul începu săbată în dungă. Sătenii se strânseră în piaţă şi aflară numaidecât vestea.În faptul acelei zile, pe când fostul gardist cerceta cu osârdie digul, peun alt mal, al lacului Geneva, împărăteasa Elisabeta sfârşise înjunghiatăde un anarhist.

Tulburat de ideea că ţinuse atâta în buzunar mesajul teribil, caşi cum asta i-ar fi prelungit lui Sissi viaţa cu câteva ceasuri, Lanyi intrăîn primul birt şi înghiţi o sticlă de răchie. Îşi smulse apoi medaliile dinpiept căci, în fapt, întârziase şi la această moarte.

(fragment din romanul De florile mărului)

308

Indice de nume

Abidi Hatif-i Kudsi 19, 21Achimescu, Ildico 165Ady Endre 108, 126, 160Aeneas Sylvius 40, 52Albert 49Alep, Paul de 22Alexandrescu-Dersca Bulgaru, M. M. 22Alexandru, episcop 47, 48Alexandru Basarab 146Alexandru cel Mare 209Ali paşa 7, 10, 13Almăjan, Ion Marin 144, 146, 151, 166Andreescu, Emeric 183Andrei al II-lea, rege 40Anjou, Carol Robert de 146, 147, 222, 223Apicius 207, 208Ardeleanu, Aurel Gheorghe 136Arieşanu, Ion 167Armanca, Brânduşa 259, 161, 262, 264Arpad 48Anton 49Assael, Asriel 277Ax, Titi 167

Baba, Huseyin, derviş 276Babeş, Vicenţiu 54Babeţi, Adriana 207, 212, 274Bach, Johann Sebastian 280Baiski, Duşan 267Balaj, Veronica 194, 202

309

Balzac, Honoré de 141Banciu, Paul Eugen 171, 177Barbu, Acca de 102, 103, 104Bartók, Béla 121, 167, 170Bathory 146Bădeanţu, Ion 104Bălan, Romeo, maior 261, 262Bănulescu, Ştefan 186Beethoven, Ludwig van 107, 108Bekir, Hagi 13Bela al VI-lea 146Berenzinü, graf 28Berger, Gustav 104Birăescu, Aquilina 203, 206Birăescu, Traian 181Birăescu, Traian Liviu 96, 109, 110, 113Birou, Virgil 97, 101, 181, 182Blaga, Lucian 81, 83Blecher, Marcel 274Boboc, Nicolae 167Bocu, Sever 292Bohuş, comite 53Boldureanu, Ioan Viorel 226, 235Bolyai, Janos 183Bonas, familie 56Bonfinius 40Borza, Alexandru, naturalist 220Brahms, Johannes 121, 167Brasey, familie 110Breban, Nicolae 167Brediceanu, Coriolan 95Brediceanu, Mihai 167Brediceanu, Tiberiu 83Brettschneider, Gottfried van 207, 208Breueg 13Brigido, Pompei de, baron 39

310

Bruckner, Anton 166Bureriu, Erwin Lucian 166Buteanu, Aurel 180Byron, George Gordon 108

Calvin 49Capdebo, Johann 47, 48Capistran, Ioan 29Caragiale, I. L. 75, 186Caraion, Ion 181Carl VI 25, 29Carol I 40Carp, Petre 123Carusso, Enrico 103Casals, Pablo 121Castaldo, general imperial 9Călinescu, George 88, 91, 183Călinoiu, Constantin, general 265Ceauşescu, Nicolae 111, 184, 262, 263, 264 Celebi, Evlia 16, 22, 276, 277Chaholy, Francisc 49Churchil, Winston 110Ciocârlie, Livius 114, 120Columb, Cristofor 276Comăneci, Nadia 259Conciatu, Ion 80Corbeni, Gheorghe 104Cortez 187Coronini-Cronberg, Johann 47, 48Cosma, Aurel 92, 96, 113, 183Cotruş, Aron 89, 181Covaci, Nicu 167Crainic, Nichifor 295Crăciunescu 55Cremenea, Petru 92Cristea, Radu Călin 278

311

Crnjanski, Milos 180, 183Cuibus, Nicolae, agent 267, 268, 269, 270, 271, 272, 273Cursaru, Lucian 71Cuza, Alexandru 93Cuza, Alexandru Ion 56, 92, 93, 94, 95, 96Cuza, Elena 93Cuza, Dimitrie 93

Daicoviciu, C. 294Davis-Jr., Richard 168Decei, Aurel 22Dede Selim, derviş 276Diacovici, Isaiia 29Dima, Simion 80Doinaş, Ştefan Augustin 181Dolângă, Nicolae 166Dornhelm, Eugen 125Drăghici, Melentie 183Drăgoi, Sabin 83

Egyed, Hermann 14Ehrler, Johann Jakob 34, 38, 186Elisabet (Elisabeta) împărăteasă 31, 123, 307Eminescu, Mihai 96, 179, 180, 183Endre, Karoly 106, 161Erl, compozitor 50Erlach, Fischer von 122Esterhazi, graf 28

Faleştein, Adalbert de 31Felner, arhitect 167Feneşan, Costin 38, 45Feneşan, Cristina 276Filip V 29Fischer, Edwin 121Flaccus 40

312

Foarţă, Şerban 166Forgaci, graf 28Francisc, împărat 94Franyó Zoltán 80, 160, 180, 181Franz Iosif I 46, 47, 52, 122, 303, 305

Hack, Fritz 107Haliciu, Mihai 147, 178Halil, Hagi 13Handabura, Lidia 280, 285Hanslick 122Haţegan, Ioan 14, 52, 219, 225Hayford, Jim 181Heckmann Negrescu, Marlene 14, 241, 245Hedervári, Saul 49Heine, Heinrich 108Hellmer, arhitect 167Hemmen 56, 57Herbstritt, Georg, istoric 263Herce, Ştefan 147Herzeg, Ştefan 224Hitler, Adolf 271Holender, Anton 1214Holender, Ioan 121, 127, 167Holdender, Magda 126Holender, Paul 124Hugo, Victor 140Hokusai 139Husein aga 13

Galaction, Gala 168Gallmeyer, Pepi 122Gaudi 143Gârda, George 88, 89, 90Georgescu, George 104Gerard, episcop 49Géricault 140

313

Gheorghevici 67Gheorghiu, Dana 213, 218Ghica vodă 151Ghinea, Cristian 286Goethe, Johann Wolfgang 108Goga, Octavian 294Gojdu, Emanuil 159Goroniţă, Dridri 84, 87Grigore al XIII-lea, papă 224Griselini, Francesco 39, 45, 91, 186Goór, Pál 160Goya 143Graser, Konrad 107Gregor 49Grossek, Gaspar 47, 48Grozăvescu, Traian 103Grozescu, Iulian 183Guarnieri, Silvio 181Guimard 141Györi Emil 106

Iancu de Hunedoara 146Idrisi, geograf arab 221Iliescu, Ion 168, 184Inocenţiu al III-lea, papă 40Indrei, Andrei, colonel 279Ioanovici, Vichentie 29Iorga, Nicolae 67, 71, 295Iorgovici, Paul 178Iosif al II-lea 121Iozef I, împărat 29Irineu, Cora 72, 78, 88Ivul, Gabriel 178

Jankowszky 166Joachim, Joseph 121

314

Josef, Gabriel 47, 48Jürgens 55

Kaffka Margit 106Kafka, Franz 186Kappus Franz Xavier 183Karabaş, Şeyh 276Karinthy, Frigyes 180Kassak, Lajos 180Kastner, Erich 107Kaśniewicz 186Kematmüller, Henrich, topograf 220Keppich 107Kesény, Károly 121Kevseri 19, 21Király, Paul 49Kis, Ştefan 49Kiss 106Kiš, Danilo 186Klasovics, Leopold 47, 48Klee, Hermann 104, 105Klein 166Konrad, Friedrich 47, 48Kranner, Iosef 46Kraul, Johann 48Kraus, Karl 187Krudy Gyula 186Kundera 186Kynnamos, scriitor grec 40

Ladea, Romul 182Ladislau IV Cumanul, rege 222Ladislau Postumul 146Lao Tze 107Lăcustă, Ioan 295Legradi 105, 107, 108Lenau, Nikolas 4 0, 121, 169, 170

315

Leopold I, împărat 29, 146Lessing 207Liebhard, Franz 180Lippai Christoph 49Liszt, Franz 50, 167Litovoi, voievod 222Losonczi, Ştefan 13Lovinescu, Horia 182Löwe, Friedrich 50Ludovic al XIV-lea 179Ludovic cel Mare 147Ludovic I de Anjou 225Luther 49Lungu- Puhallo, Emilia 183Lupul, Petre 178, 179, 183

Mager, Adam 52Mahler, Gustav 166Mann, Klaus 107Mann, Thomas 166Manuil, împărat 40Marcu, Constanţa 236, 240Maria Terezia 29, 72Marin, Mihai, chestor 269Marineasa, Mihu 185Marineasa, Viorel 183, 278Max, Iosef 46Maxim, episcop 29Mărculescu, Magdalena 127Medeleţ, Florin 182Mehmed Koprulu 15Melek-Ahmed Paşa 16Meliusz, Jozsef 181Menuhin, Yehudi 167Mercy (Mergi, Merţi) d’Ardgenteau, Claude Florimond, general25, 26, 27, 29, 30, 31, 210

316

Metin, Omer 187Mihai Viteazu 146Mioc, Damaschin 31Mircea cel Bătrân 146Mittere, Erika 107Mokka, Hans 102, 108Montale 181Mór, Jókai 108Moravetz 106Mozart, Wolfgang Amadeus 167Munteanu, Marius 179Murad al III-lea, sultan 15Murgu, Eftimie 148, 150, 151Mustafa Ali Mehmet 22Müller, Herta 278

Nadajdi, Ladislau, graf 29Napoleon 126Negrescu, Dan 253, 258Nemoianu, Virgil 185Neumann, Victor 277Nicetas, episcop 48Nicolaus, episcop 48Nietzsche, Friedrich 105, 108Nistor, Gheorghe 269Nitzky, Cristofor, conte 207, 208

Obradovici, Dositei 180Odeanu, Anişoara 159Olaru, Stejărel, istoric 263, 264Omer (Homer) 209Opincă, Pătru 89Oprea, Marius 263Opriş, Mihai, arhitect 223Ortelius, Hieronimus 8, 9, 14Oschanitzki, Richard 167

317

Ottendorf, Henrik 7, 13, 14Ottványi, Ştefan 47, 48Oţălea, Nicolae 178, 179Ovidius 40

Pacepa, Ion, general 263Papai, Pariz 147Papier, Roza 104Parsons 167, 168Pascu, Eleonora 52Pecican, Ovidiu 294Pellegrini, familie 276Peres 13Perény, Petru 49Petöfi, Ştefan 57, 126Petrescu, Camil 79, 80, 95, 183Petraşco, general 26Petrovici, Petru 49, 52Peştişel, Moise 147Pisanello 142Pissotzki, F., colonel 93Pius al II-lea 40Pius al IX-lea 47Planinger 166Polacsek 106Polgrad 124Pongracz, Maria, 108, 159, 163, 165Popova, Elena 104Popovici, Iosif 90Popovici-Bayreuth 103Popovici-Bănăţeanu, Ion 58, 66, 179Popovici, Vichentie 29Pora, Mircea 188, 193, 278Potcoavă, Alexandru 301Pruncuţi, Gheorghe 278Preyer, Johann N., 46, 47, 48, 52, 224

318

Prunariu, Dumitru 166Ptolemeu, Claudius, geograf 221Puccini, Giacomo 189

Quasimodo 181

Radicevici, Branko 180Radu, Pavel Gheo 290Raţdam, Ioan 30Raţiu, Dan 261, 262Rákóczi (Racoţi) 21, 28Reiter, Robert 106, 180Reményik, Sandor 108Renner, Siegfried, meteorolog 278Ribera 139Rilke, R. M. 183Rinaldus 40

Saba, Umberto 181Sarasate, Pablo 121Savoia, Eughen (Eughenie, Eugeniu) de, prinţ 25, 26, 27, 29, 31,34, 121, 209, 210Schnitzler 124Schratt, Khatarina 122See, Karl Fischer von 47, 48Seidi Ahmed paşa 10, 14, 21, 254, 276Sfetca, Petre 181Slavici, Ioan 53, 57, 92, 96, 295Sonnenthal, Adolf von 122Soos 166Soyfer, Yura 168Soliman Magnificul 14Spiridon, Monica 185Stabler, E. 167Staici 107Stalin, I. V. 110

319

Stan, Nicolae 167Stănculescu, Victor Athanasie 261Steiner, Frany 104Stepanov, Liubomir 14Stoia Udrea, Ion 113, 181, 182, 186Stoica de Haţeg, Nicolae 25, 31, 178Stoicescu, N. 22, 23Sturdza vodă 151Suciu, I. D. 182Suciu, Titus 152Szabolcs, Vajai 224Szentiványi, istoric 39

Şerban, Robert 297Şfaiţer, Gheorghe 261Ştefan cel Mare 111Şuboni, Cornel 167

Tamasi, Aron 107Theodoru, Radu 167Timon 45Titel, Sorin 128, 135, 166, 184, 186Tito, I. B. 264Toller, Ernst 181Toscanini 167Toth Imre, general 265Totok, William 278Török, Valentin 49Traian, împărat roman 40Trakl 166Trefort 56Tudoran, Ionel 104Tullio 13Turcu, Marcel 166

320

Ţepordei, Vasile 295Ţirioi, Nicolae 66, 101

Ungheanu, Mihai 278Ungureanu, Cornel 166, 178, 182Urbanyi (Chiricescu) 55

Vai, graf 28Valéry, Paul 107Valis, Paul, graf 29Vasile, Ştefan 104Veniamin, rabin 40Verdi, Giuseppe 122Vergiliu 208Verne, Jules 116Vidu, Ion 88Vighi, Daniel 274Vinea, Ion 180Virtemberd, Alexander de 29Vlad-Delamarina, Victor 74, 75, 83, 88, 89, 179Vlad Dracul 146Voicu, Ion 167Voicu, Mădălin 167Vuchetich 56

Wagner, Richard 105, 166, 167Wagner, Richard, scriitor 246, 252Walter, Bruno 121, 122, 167Weiss, Ana 159Wells, H. G. 117Whitman, Walt 181Wollmann, Volker 38Wondrak, Josef 169, 170

Zachi, graf 28Zaciu, Mircea 294Zăcan, Efrem 147, 178

321

Cuprins

În loc de cuvânt înainte/ 5

Secolul al XVII-leaHenrik Ottendorf/ 7Evlia Celebi (1611-1682)/ 16

Secolul al XVIII-leaNicolae Stoica de Haţeg (1751-1833)/ 25Johann Jakob Ehrler (1785-1847)/ 34Francesco Griselini (1717-1787)/ 39

Secolul al XIX-leaJohann N. Preyer (1805-1888)/ 46Ioan Slavici (1848-1925)/ 53Ion Popovici-Bănăţeanul (1869-1893)/ 58Nicolae Iorga (1871-1940)/ 67Cora Irineu (1888-1924)/ 72Camil Petrescu (1894-1957)/ 79Lucian Blaga (1895-1961)/ 81Dridri Goroniţă (Adriana Livia Savi) (1896-1981)/ 84George Călinescu (1899-1965)/ 88

Secolul al XX-leaAurel Cosma [Junior] (1901-1981)/ 92Virgil Birou (1903-1968)/ 97Hans Mokka (1912-1999)/ 102Traian Liviu Birăescu (1924-1998)/ 109Livius Ciocârlie (n. 1935)/ 114Ioan Holender (n. 1935)/ 121

322

Sorin Titel (1935-1985)/ 128Aurel Gheorghe Ardeleanu (n. 1936)/ 136Ion Marin Almăjan (n. 1940)/ 144Titus Suciu (n. 1940)/ 152Maria Pongrácz (n. 1941)/ 159Erwin Lucian Bureriu (n. 1942)/ 166Paul Eugen Banciu (n. 1943)/ 171Cornel Ungureanu (n. 1943)/ 178Viorel Marineasa (n. 1944)/ 183Mircea Pora (n. 1944)/ 188Veronica Balaj (n. 1946)/ 194Aquilina Birăescu (n. 1948)/ 203Adriana Babeţi (n. 1949)/ 207Dana Gheorghiu (n. 1949)/ 213Ioan Haţegan (n. 1949)/ 219Ioan Viorel Boldureanu (n. 1950)/ 226Constanţa Marcu (n. 1950)/ 236Marlen Heckmann Negrescu (n. 1951)/ 241Richard Wagner (n. 1952)/ 246Dan Negrescu (n. 1953)/ 253Brânduşa Armanca (n. 1954)/ 259Duşan Baiski (n. 1955)/ 267Daniel Vighi (n. 1956)/ 274Lidia Handabura (n. 1966)/ 280Cristian Ghinea (n. 1969)/ 286Radu Pavel Gheo (n. 1969)/ 290Robert Şerban (n. 1970)/ 297Alexandru Potcoavă (n. 1980)/ 301

Indice de nume/ 308