PĂDURILE VIRGINE DIN ROMÂNIA – SANCTUARE ALE NATURII ŞI COMORI

ALE BIODIVERSITĂŢII

Elaborarea prezentei lucrări s-a realizat în cadrul proiectului „Inventory and strategy for sustainable management and protection of virgin forests in Romania” (PINMATRA/2001/018).

Acest proiect este realizat cu finanţare din partea Ministerului Agriculturii, Gestionării Naturii şi Pisciculturii şi a Ministerului Afacerilor Externe din Olanda.

Text:Dr.ing. Iovu-Adrian BIRIŞDr.ing. Stelian RADUIng. Corina COANDĂ

Foto:

Coordonatorul proiectului este Societatea Regală Olandeză pentru Conservarea Naturii (KNNV) iar implementarea acestuia este făcută de către Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice (ICAS).

2

Pădurile României: scurt istoric

Mult mai întinse decât în prezent, pădurile naturale însumau la începutul erei creştine aproximativ 18 milioane de hectare şi acopereau nu numai Carpaţii (cu excepţia pajiştilor şi golurilor alpine), ci şi dealurile şi o mare parte a câmpiilor noastre – în total peste trei sferturi (80%) din pământul românesc (Fig. 1).

Acest peisaj, predominant silvestru, în sânul căruia vieţuia o populaţie rustică, mai puţin numeroasă şi dispersată, de păstori şi mici agricultori, a cunoscut de-a lungul veacurilor, ca de altfel şi în alte ţări ale Europei, grave amputări teritoriale, pe măsura dezvoltării agriculturii şi mai târziu a industriei şi reţelei de localităţi.

În consecinţă, după cum arată mărturiile istorice şi evidenţele cartografice şi funciare, acest procent ridicat de împădurire s-a redus succesiv la finele secolului al 19-lea la jumătate (40%), la 28% în anul 1948, pentru ca în prezent să se limiteze la 26,7% (Fig. 2), sub media europeană de 33%.

Cele două hărţi pun în evidenţă întinderea şi aspectul compact al pădurilor noastre dintr-o etapă istorică iniţială, în comparaţie cu cel restrâns şi fărâmiţat al acestora din zilele noastre.

Mult mai tragică a fost restrângerea suprafeţei ocupate de pădurile virgine*) şi cvasivirgine**), îndeosebi în ultimul secol, perioadă în care, de la aproximativ 2 milioane de ha în jurul anului 1900, acestea s-au restrâns la 700 mii ha în anul 1947, apoi la 400 mii ha în 1984, pentru a ajunge în prezent la numai 250-300 mii ha.

Mutaţii majore au intervenit în decursul vremurilor şi în ponderea teritorială a speciilor ce alcătuiesc pădurile noastre. Odinioară, pe teritoriul Daciei predominau speciile de stejari (56%), urmate de făgete (18%), de pădurile din lunci (10%) şi în măsură egală de molidişuri (8%) şi de amestecurile de fag cu răşinoase (8%). Astăzi întinderea cea mai mare o au făgetele şi arboretele de răşinoase (câte 30,7% fiecare), urmate de alte specii de foioase (20.4%) şi de cvercinee (18.2%). Aceste cifre scot în evidenţă procesele neîntrerupte de defrişări şi fărâmiţări ale pădurilor de stejari, dispariţia aproape totală a pădurilor din luncă, care au făcut loc terenurilor agricole şi creşterea ponderii răşinoaselor, îndeosebi ca urmare a plantaţiilor masive din anumite perioade.

*) Păduri formate numai sub acţiunea factorilor naturali şi în care procesele biologice se produc fără vre-o influenţă directă sau indirectă din partea omului.**) Păduri virgine puţin modificate de către om, prin extrageri neregulate de arbori sau prin păşunat ocazional, intervenţii care însă nu le-au schimbat semnificativ compoziţia şi structura lor primară.

3

Fig. 1 – Harta pădurilor din spaţiul carpato-danubiano pontic acum trei milenii

Fig. 2 – Harta pădurilor din România în zilele noastre

4

Cum arătau pădurile virgine şi cum au fost ele decimate în decursul timpului

Răspunsuri elocvente la aceste întrebări regăsim îndeosebi în paginile marilor noştri prozatori***), cărora le revine prioritatea şi meritul de a fi descris cu multă sensibilitate şi cu o acurateţe uimitor de “ştiinţifică”, cu mult înaintea oamenilor de ştiinţă, imaginea, tainele şi destinul acestor păduri, în toată complexitatea şi ipostazele lor.

În aceste descrieri, pădurile virgine apar în stadiile lor primordiale ca “păduri întinse şi întunecoase, nestrăbătute încă de pas omenesc”, cu “arbori voinici, cât lumea de bătrâni, ce mor de bătrâneţe ori în lupta cu furtunile” (C.H.; A.V.; I.S.). Aici “brazi lungi, doborâţi de bătrâneţe zăceau pe pământ de cetină, acoperiţi cu muşchi sau rămâneau în picioare, putreziţi, înconjuraţi de semenii lor voinici, zvelţi şi plini de viaţă” (A.V.). În aceste păduri – după cum consemna I. Simionescu – “la tot pasul apare ritmica legătură între viaţă şi moarte”, iar “pădurea îşi trăia viaţa de milenii... Cădeau moşnegii, se făceau humă şi din ţărâna lor culegeau viaţă brăduştenii şi în pas de veac le luau locul” (I.P.), “fagul ţine adăpost brădetului tânăr, iar când umbli printre fagi vezi dedesubt puzderia brăduilor şi brădanilor năzuind în sus” (M.S.).

Excepţionala biodiversitate a acestor păduri este confirmată de faptul că “ele tăinuiesc îmbelşugate forme de viaţă” (P.C.), iar “arborii ce le alcătuiesc sunt atât de bătrâni încât nu seamănă unul cu altul” (G.B.). Chiar pădurile Moldovei, atât de fărâmiţate şi sărăcite în prezent, erau pe vremea lui Dimitrie Cantemir (1717) “populate de turme de cerbi, de căprioare, de urşi şi mistreţi, de haite de vulpi, de râşi sau de lupi”. Se mai întâlneau atunci “elani, zimbri, bivoli sălbatici, dropii, găini de munte, alături de raţe şi gâşte (sălbatice) şi alte păsări” (D.C.). “În mijlocul codrului de brazi, până la hotare, nu se află ţipenie de om, doar cerbi prin poiene, urşi în tihării şi vulturi pe seninul cerului” (S.M.), iar pădurile “aveau căprioare, izvoarele păstrăvi şi Bistriţa – lostriţe” (A.V.).

Parcurgând cu ochii minţii aceste relatări putem reconstitui imaginar nu numai măreţia, dar şi localizarea unora din fostele păduri virgine ce împodobeau odinioară pământul nostru, dar care între timp au dispărut într-o mare şi regretabilă măsură. Aflăm de “codrii virgini din fundul de nepătruns al Văii Teleagenului” (A.V.), de “codrul cel bătrân al Delenilor

***) Cele mai reuşite şi frumoase descrieri ale pădurilor naturale aparţin marilor noştri prozatori şi oameni de ştiinţă : Dimitrie Cantemir, 1717 (D.C.), Alexandru Vlahuţă, 1901 (A.V.), Calistrat Hogaş, 1909 (C.H.), Mihail Sadoveanu, 1914 (M.S.), Simion Mehedinţi, 1920 (S.M.), Marin Drăcea, 1920, 1925 (M.D.), Nicolae Iorga, 1932 (N.I.), Ion Simionescu , 1941 (I.S.), Camil Petrescu, 1954 (C.P.), Geo Bogza, 1985 (G.B.) şi Petru Creţia, 1985 (P.C.) ş.a. Acestea au fost selectate şi prezentate de Valeriu Dinu în lucrarea “Pădurea în proza românească” Ed. Sport Turism, Bucureşti, 1989. Aceiaşi autori enumeraţi mai sus au descris şi tabloul apocaliptic al distrugerii acestor păduri.

5

ce se întindea până în apa Siretului” (M.S.), sau de “stejarul moldovean pe care corăbierii îl preţuiau mai înainte de toate” (M.S.), de “Valea Frumoasei (Sebeşului) unde se desfăşurau păduri după păduri şi iarăşi păduri nesfârşite, adevărate împărăţii ale sălbăticiunilor” (M.S.). Chiar în Niculiţelul Dobrogei mai străjuiau, cum arăta Sadoveanu în 1914 – “buchete de arbori din pădurea de demult, iar pe dealuri erau păduri seculare”. Acestor codri seculari li se pot adăuga cei din Vrancea, din lunca Siretului, întinşii codrii ai Vlăsiei şi mulţi, mulţi alţii din aproape toţi munţii şi plaiurile noastre.

Să nu uităm că aceste păduri au fost nu numai izvor de bogăţie şi de frumuseţe, de linişte şi echilibru durabil pentru acest pământ binecuvântat şi mai ales pentru cei ce îl locuiau, ele au fost – cum arată N. Iorga - “adăpost de vremuri rele, ascunzătoare de bejenuri şi loc de pândă a străjerilor, singura casă de vară a haiducilor răzbunători”.

De aceea, pentru suflarea românească pădurile, “pământul marilor popoare de copaci” – cum constată filozoful Petru Creţia - este un lăcaş secret al lumii, un imperiu guvernat de stricte legi, dar sălbatic, însă în acelaşi timp şi sfânt, un adevărat sanctuar al naturii.

Dar, ca de altfel peste tot în lume, şi la noi “pădurea fost prima barieră pe care omul a întâlnit-o în calea lui” şi primul “serviciu” pe care omul l-a cerut pădurilor – cum scria Déffontaines – a fost ca ele să dispară şi să cedeze locul păşunilor şi ogoarelor (Deffontaines, 1933 : L’homme et la forêt, Gallimard, Paris).

Şi la noi, după cum consemna marele silvicultor Marin Drăcea în 1920 – “în cursul domol al vremurilor, pădurea a fost încontinuu gonită de către câmp din locurile fertile, uşor accesibile, lăsată însă neatinsă pe locuri inaccesibile, sărace”. Dealtfel, inaccesibilitatea şi cantonarea lor în aşa-zise “bazine înfundate”, lipsite de drumuri de exploatare, constituie principalul aliat al supravieţuirii unor fragmente de păduri virgine şi cvasivirgine.

Exploatările barbare şi defrişările iraţionale, pentru lemn, păşuni şi ogoare s-au declanşat cu o furie oarbă asupra acestor păduri, în diferite etape istorice şi îndeosebi după cucerirea Daciei, în timpul dominaţiei otomane, după pacea de la Adrianopol (1829), în perioada 1918-1940, şi 1944-1962 (a Sovromurilor), precum şi după anul 1990.

Aceste tablouri apocaliptice n-au scăpat neobservate de scriitorii şi silvicultorii patrioţi. “Păduri întregi, abătute la pământ se scoborâseră din munţi la vale şi nu aşteptau decât să intre pe dinţii ascuţiţi ai fierăstrăului de pe malul drept al Bistriţei” consemna C.H. “La Brezoi, pe malul Lotrului, funcţiona o fabrică de cherestea” – cea mai mare din Europa dinaintea primului război mondial – un adevărat “abator al pădurilor” (G.B.)”. “Frigurile exploatării au cuprins pe cei cărora puţin le pasă dacă puhoaiele vor pune stăpânire peste ţinut … Munţii sunt despăduriţi de podoabele lor, iar dărnicia naturii este irosită tot mai fără băgare de seamă… De pe fiecare văiugă nu contenesc, iarna şi vara să se scurgă trunchiurile descojite; sus

6

munţii ajung pleşuvi, numai stânci şi ruguri” (I.S.). “S-a despădurit nu numai cu nesocotinţă, ci şi cu sălbăticie. Munţi întregi au rămas pleşuvi, iar povârnişurile lor, altădată umbrite de păduri măreţe, acum măcinate de zăpezi şi geruri, s-au prefăcut tot mai mulţi în povârnişuri aride”(C.P.)

“În evoluţia pădurilor şi economia forestieră a unei ţări vine o epocă – consemna Marin Drăcea în 1925 – în care poporul respectiv, cu o furie şi o inconştienţă, uneori de proporţii uriaşe îşi jefuieşte şi îşi mutilează singur patrimoniul său forestier, moştenit de la generaţiile anterioare”. Şi din nefericire suntem nevoiţi să constatăm cu durere în suflet ca o astfel de epocă nefastă şi prelungită parcurgem şi astăzi. Defrişărilor şi degradărilor li se adaugă alte numeroase agresiuni mortale asupra pădurilor: doborâturile produse de vijelii sau zăpezi moi – tot mai frecvente şi masive în ultimele decenii, secetele prelungite, inundaţiile, alunecările de tern, diferite boli şi dăunători, schimbările climatice şi ale regimului proprietăţilor şi nu în ultimul rând poluarea atmosferică. Câte pacoste pe capul bietelor păduri !

Defrişările, exploatările barbare, fragmentarea pădurilor virgine, ca şi impactul negativ al celorlalţi factori de stres, au determinat în timp extincţia (dispariţia) multor specii de păsări şi mamifere din fauna ţării, specifice pădurilor întinse şi netulburate de activităţi umane.

Speciile menţionate în tabelul 1 permit, fără tăgadă, stabilirea unui paralelism evident între restrângerea pădurilor virgine din ţara noastră şi dispariţia unor specii din fauna silvicolă

Tabelul 1

Câteva specii de păsări şi mamifere specifice ecosistemelor forestiere şi montane, dispărute din fauna ţării noastre (după Drugescu, 1994 şi Enciclopedia zoocinegetică, 1996)

Specia Perioada sau anul dispariţiei

Observaţii

Potârnichea alpină (Lagopus mutus) 1884Zăganul, vulturul bărbos (Gypaetus barbatus aureus)

1934

Vulturul pleşuv brun / negru / (Aegypius monachus)

sec. XX

Vulturul pleşuv sur (Gyps fulvus fulvus) sec. XXBourul (Bos taurus primigenius) sfârşit. sec. XV-

început sec. XVICalul de pădure (Equus cabalus silvaticus) după 1700Elanul (Alces alces) 1813 – 1850 reapărut după 1960Zimbrul (Bison bonasus bonasus) după 1852 reintrodus în câteva

rezervaţiiMarmota (Marmota marmota) 1890 – 1900 reintrodusă în câteva

masive muntoaseCastorul, brebul (Castor fiber) 1928 reintrodus în 1998

În ţări ca Anglia, Franţa, Germania, Olanda şi Danemarca pădurile virgine au dispărut în totalitate sau mai sunt reprezentate prin insuliţe mici,

7

răzleţe. Suprafeţe mai întinse s-au conservat în ţările scandinave (îndeosebi în Suedia şi Finlanda) şi bineînţeles în zona siberiana a Rusiei. În general, le mai întâlnim dispersat în lanţurile muntoase ale Pirineilor, Alpilor şi Carpaţilor. În vecinătatea noastră ele s-au mai păstrat în Slovacia, Polonia şi Slovenia.

În România, pădurile virgine şi cvasivirgine se mai întâlnesc fragmentar şi dispersat în lungul lanţului carpatic, îndeosebi în teritoriile arondate Parcurilor naţionale Rodna, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului – Hăşmaş, Bucegi, Piatra Craiului, Cozia, Retezat, Valea Cernei, Semenic – Cheile Nerei, Cheile Caraşului – Beuşniţa şi Apuseni. Insular mai apar în masivele muntoase Penteleu, Ciucaş, Parâng, Zarand şi în Delta Dunării.

Excepţionala biodiversitate a pădurilor, în general, şi a celor virgine în special

Biodiversitatea sau diversitatea biologică este o noţiune globală prin care oamenii de ştiinţă definesc ansamblul formelor de viaţă de pe planeta noastră, sub toate formele ei de manifestare şi la toate nivelele de organizare a lumii vii, de la gene până la biosferă. În funcţie de aceste trepte de organizare, biodiversitatea este studiată la nivel intraspecific (genetic), al speciilor, ecosistemelor şi al peisajelor, acestea din urmă fiind definite ca “ansambluri localizate de ecosisteme interdependente, care au fost modelate de o istorie ecologică şi umană comună”.

Se ştie că în privinţa speciilor, oamenii de ştiinţă au semnalat şi descris până în prezent în jur de 1.7 milioane de specii de vieţuitoare, dar efectivul total al acestora este estimat între 5 şi 30 milioane de specii, după alţi autori la peste 80 milioane, ceea ce demonstrează că suntem încă departe de a cunoaşte nenumăratele forme de manifestare ale vieţii pe planeta noastră. Speciile de mamifere şi păsări şi în parte cele de plante superioare sunt mai bine cunoscute decât insectele, ciupercile, nematodele, bacteriile şi viruşii. În general, cunoaşterea microorganismelor este încă relativ limitată, deşi rolul lor poate fi deosebit de important.

Ecosistemele sunt constituite dintr-o comunitate de organisme vii (biocenoza), din mediul ocupat de aceasta (biotopul) şi din interacţiunile care există între aceste două componente. Ecosistemele se formează la nivele foarte variate, mergând de la o microstaţiune până la biosferă. O pădure constituie un ecosistem, tot aşa după cum trunchiul unui arbore mort, un râu, o baltă, un munte, o mare – constituie şi ele ecosisteme distincte.

Dintre toate ecosistemele terestre, cele forestiere – adică pădurile – se disting prin marea lor complexitate şi biodiversitate (Fig. 3), aceasta din urmă conferindu-le şi o mare stabilitate. Aceste atribute superioare se datoresc faptului că extinderea spaţială, complexitatea structurală şi

8

perenitatea (permanenţa) le asigură pădurilor şi mediilor silvicole posibilitatea de a reuni biotopuri extrem de diversificate şi biocenoze specifice, constituite din numeroase populaţii de arbori, arbuşti, liane, ierburi, muşchi, licheni, ciuperci, mamifere, păsări, batracieni, reptile, insecte, viermi şi microorganisme – pentru a enumera numai principalele grupe de vieţuitoare.

Fig. 3 Complexitatea stratificării verticale într-o pădure de foioase. I - orizontul mineral al solului ; II – orizontul organic al solului; 1 – larvă de insecte; 2 – ciuperci; 3 – bacteriofagi; 4 – bacterii; 5 – nematod; 6 – amibă; 7 – râmă; 8 – Geophylus ; III – litieră ; A – colembole ; B - frunze uscate şi izopode ; IV – strat ierbaceu cu căprior (Capreolus capreolus) ; stratul arbuştilor şi subarbuştilor cu Litta vesicatoria ; VI – stratul arborescent (tulpini) ; a – omidă ; b – tuneluri de ipide în tulpină ; cojoaică (Certhia familiaris) ; d – păianjen ; VIII – stratul arborescent (coronament) ; e – buha (Bubo bubo) ; f – veveriţă (Sciurus vulgaris) ; g – şoim (Falco sp.).

9

Desigur, numărul relativ de specii din cadrul diferitelor grupe de organisme variază în spaţiu şi timp, dar, ca regulă generală, în pădurile zonelor temperată şi boreală sunt incomparabil mult mai multe specii de insecte decât de mamifere şi mai multe specii de arbori foioşi în comparaţie cu răşinoasele. În acest sens, ni se pare destul de sugestivă ilustraţia alăturată, care arată figurativ ponderea (numărul de specii) ce revine diferitelor categorii de organisme din pădurile Canadei (după Canadian Forest Service – Ontario, 1994) (Fig. 4).

Fig. 4 – Dimensiunile categoriilor de vieţuitoare prezentate în acest desen redau numărul de specii prin care acestea sunt reprezentate în pădurile Canadei (după Canadian Forest Service – Ontario, 1994)

În privinţa speciilor de arbori şi a biodiversităţii în general, recordul îl deţine pădurea tropicală din Brazilia, unde s-au inventariat nu mai puţin de 476 specii arborescente pe 1 ha de pădure, fără a lua în considerare restul celorlalţi reprezentanţi ai florei, faunei şi microorganismelor locale. Nu însă toate speciile au aceiaşi importanţă în viaţa pădurii, întrucât numai unele (“dominante” sau “cheie”) pot avea un rol determinant în controlul structurilor şi funcţionării ecosistemelor forestiere.

Se mai ştie că atunci când sunt gospodărite raţional, pădurile se regenerează pe cale naturală, asigurând nu numai perenitatea pe acelaşi teritoriu, ci şi continuitatea produselor şi nenumăratelor servicii pe care ele le aduc omenirii.

Cercetările au scos în evidenţă şi faptul că pădurile virgine şi cvasivirgine din România se caracterizează printr-o pronunţată diversitate compoziţională, structurală şi peisagistică. Ele adăpostesc o floră valoroasă şi o faună bogată, constituită din mamifere silvicole aproape dispărute în

10

vestul Europei (urşi, lupi, râşi), din numeroase specii de păsări şi alte vertebrate şi nevertebrate. Supravieţuirea majorităţii acestor specii este strâns legată de menţinerea integrităţii şi de conservarea acestor refugii naturale.

În tabelul 2 sunt prezentaţi comparativ câţiva indicatori cantitativi ai acestei biodiversităţi, la nivelul întregii ţări, al ecosistemelor forestiere şi al pădurilor virgine, din care se desprinde rolul acestora din urmă de depozitar şi conservator principal al unei mari părţi din biodiversitatea silvicolă şi naţională.

Tabelul 2Biodiversitatea din teritoriul naţional, din ecosistemele forestiere şi din

pădurile virgine şi cvasivirgine din România (număr de specii)Unităţi şi subunităţi

taxonomiceNumăr de specii semnalate

În România În ecosistemele forestiere şi mediile asociate acestora

În pădurile virgine şi cvasivirgine

Plante superioare 3567 1251 XArbori 58 58 27-51Arbuşti 118 118 31-84Ierburi de pădure 1075 1075 XMamifere 102 43 36Păsări 387 >250 >156Reptile 30 15 13Batracieni 20 16 15Peşti de apă dulce 91 21 13

X - lipsă de date

În aceste păduri se întâlnesc principalele specii de arbori şi arbuşti ce cresc spontan în ţara noastră, inclusiv unii taxoni termofili balcano-submediteraneeni şi numeroşi arbuşti rari.

Datorită rolului lor de barieră şi refugiu pentru plante şi animale în timpul glaciaţiunilor, Carpaţii României şi pădurile virgine (ce au supravieţuit aici) adăpostesc unele specii relicte şi un mare număr de specii endemice.

Speciile noastre lemnoase se caracterizează printr-o remarcabilă diversitate genetică şi fenotipică, manifestată prin prezenţa a numeroase subspecii, varietăţi, forme, ecotipuri (climatice, edafice), provenienţe (populaţii) şi hibrizi, cu deosebite valenţe adaptive şi productive. În Carpaţii româneşti sunt localizate şi unele dintre cele mai valoroase centre de gene din Europa, pentru speciile de molid, brad, fag şi gorun.

În pădurile virgine, arborii găsesc condiţii optime pentru a demonstra din plin potenţialul lor genetic, atât sub raportul biodiversităţii, dar şi dimensional, atingând diametre mari şi o înălţime de 60 m la molid, 55 m la brad, peste 45 m la fag şi 40 m la gorun. Astfel, în Ocolul silvic Tarcău s-a găsit în anul 1959 un molid înalt de 62,5 m, ceea ce constituie un record pentru răşinoase în Europa.

În pădurile virgine se mai pot întâlni arbori seculari, adevăraţi patriarhi şi giganţi ai lumii vegetale din zona temperată, depozitari ai unor

11

preţioase arhive informaţionale dendrocronologice, demne de studiat. Chiar după moartea lor, la vârste multiseculare, aceşti giganţi se menţin multe decenii în ecosistem (sub formă de iescari sau de trunchiuri doborâte la sol), în diferite stadii de descompunere, favorizând instalarea şi dezvoltarea unor cohorte succesive de vieţuitoare (mamifere mici, păsări, insecte, ciuperci, ierburi sau puieţi de arbori) cu roluri bine determinate în structurarea şi funcţionarea ecosistemului şi mai ales a regenerării lui.

Pădurile virgine adăpostesc mari şi dense populaţii de urs brun, de lupi şi de râşi (specii aproape dispărute în Europa), ca şi de cerbi, capre negre şi mistreţi.

Fauna avicolă este reprezentată printr-un număr de peste 156 specii de păsări căţărătoare, insectivore, granivore sau de pradă, o importanţă biologică deosebită având vulturii şi acvilele (majoritatea pe cale de dispariţie), cocoşul de munte şi cel de mesteacăn – şi acesta ameninţat cu dispariţia.

În apele curgătoare de munte se întâlnesc populaţii piscicole, constituite din păstrăvi, lostriţe (destul de rare în prezent) şi din alte specii, la limita inferioară a pădurilor.

Această diversitate faunistică este determinată, îndeosebi în cazul speciilor de interes cinegetic (ursul, lupul, cerbul, râsul, capra neagră, cocoşul de munte ş.a.) de existenţa unor păduri seculare (întinse, compacte şi puţin accesibile), cu resurse suficiente de hrană (de natură animală sau vegetală), de apă şi cu locuri de refugiu, pentru odihnă, reproducere sau hibernare.

O mare parte din plantele şi animalele silvicole declarate “monumente ale naturii” sau ocrotite pe baza unor acte juridice este cantonată parţial sau chiar integral în pădurile virgine încadrate în prezent în parcuri naţionale sau rezervaţii naturale şi beneficiază de un anumit statut de protecţie, deşi şi asupra acestora acţionează degradarea prin păşunat, recoltări de flori, tăieri abuzive sau braconaj cinegetic.

Din această categorie fac parte: tisa, zâmbrul, pinul de Banat, laricele spontan, ghimpele, mesteacănul pitic, strugurii ursului, smirdarul, floarea reginei, garofiţa Pietrei Craiului, iedera albă, papucul doamnei, bulbucii, laleaua pestriţă ş.a.

Dintre animale, beneficiază de acest statut de protecţie: ursul, capra neagră şi râsul, iar dintre păsări: acvilele şi vulturii, cocoşii de munte şi de mesteacăn.

Cercetările preliminare au arătat însă că multe specii de plante şi animale silvicole, unele cantonate chiar în pădurile virgine sunt ameninţate cu dispariţia, deşi au fost încadrate în categoriile speciilor “periclitate” sau “vulnerabile” şi reclamă măsuri ferme de protecţie, pentru a stopa declinul şi îngustarea actualei biodiversităţi.

12

Aşadar, excepţionala biodiversitate prin care pădurile virgine se situează cu mult deasupra altor ecosisteme terestre şi chiar forestiere este conferită şi asigurată de multitudinea de nişe ecologice, de biocenoze şi biotopuri pe care ea le cuprinde şi pe care le oferă cu generozitate unui evantai larg de vieţuitoare, cărora le asigură condiţii de hrană şi adăpost.

În aceste păduri biodiversitatea este conservată şi dezvoltată în mod permanent, după legităţi şi conexiuni complexe, încă puţin cunoscute, dar garantate de întinderea lor teritorială, de longevitatea multiseculară a arborilor şi perenitatea (regenerarea) acestor ecosisteme şi, nu în ultimul rând, de armonia şi echilibrele ecologice dinamice ce se stabilesc aici, în absenţa impactelor umane. Structurile complexe, multietajate şi mozaicate ale acestor păduri contribuie şi ele din plin la formarea acestor “bănci de maximă biodiversitate”, care la rândul lor asigură stabilitatea şi continuitatea ecosistemului.

Depozitare încă insuficient cercetate a unor vaste surse informaţionale, pădurile virgine, prin conservarea şi ocrotirea lor, permit elaborarea unor modele eficiente şi viabile de gospodărire durabilă, nu numai pentru “pădurile cultivate”, ci şi pentru ecosistemele terestre în ansamblul lor.

Importanţa lor ştiinţifică şi patrimonială depăşeşte cu mult graniţele ţării noastre şi constitue un inestimabil capital natural cu care poporul nostru şi silvicultura românească se pregăteşte să-şi ocupe locul meritat în marea familie europeană, în general lipsită de astfel de comori.

Conservarea excepţionalei biodiversităţi – asupra căreia ne-am referit este strâns legată de soarta viitoare a pădurilor virgine şi cvasivirgine, pe care avem obligaţia de a le ocroti şi transmite generaţiilor viitoare, întru-cât ele reprezintă un patrimoniu natural de excepţie, de importanţă naţională, europeană şi chiar mondială cu care Dumnezeu a binecuvântat pământul românesc.

Bibliografie

13