Tema: Originea şi esenţa statului şi dreptuluiOriginea dreptuluiCondiţiile apariţiei statului şi dreptului s-au conturat încă în societatea primitivă. Principalul

factor care a dus la apariţia acestor condiţii a fost baza economică a societăţii.Baza economică reprezintă totalitatea mijloacelor de producţie (unelete de muncă). Pe

atunci uneltele de muncă erau rudimentare şi se aflau în proprietatea colectivă a societăţii. Din cauza condiţiilor aspre de viaţă, a slăbiciunii în faţa naturii omul a fost nevoit să se unească în ginţi. Ulterior ginţile au fost formate înbaz arudeniei pe linia mamei sau a tatălui (ginta matrimonială sau patriarhală).

Trăsăturile ginţii:1. E o alianţă personală, adică se formează în baza liniei de rudenie şi în baza principiului

teritorialităţii;2. Ginta era condusă de următoarele organe alese:

- căpetenia – cel mai bătrîn şi cel mai înţelept bărbat,- adunarea poporului – formată din membrii cei mai destoinici aleşi de către gintă.

Ulterior ginţile se unesc în fratrii formau tribul. Organizarea în trib era similară ginţii cu excepţia că e deja uniuni de oşti. Relaţiile din societate erau reglementate de nişte norme sociale cu aspecte morale şi puternic religioase numite obiceiuri.

Diferenţa obiceiurilor de normele juridice actuale constă în:1. obiceiurile erau formate de membrii întregii societăţi, pe cînd dreptul este adoptat de către

organele legislative (parlamentul),2. obiceiurile erau nescrise, iar dreptul e reprezentat pe un suport material,3. obiceiurile se respectau din obişnuinţă, iar dreptul din frica de a nu fi pedepsit,4. în cazul nerespectării obiceiurilor persoana era pedepsită prin alungare din societate sau

prin pedepsirea şi membrilor familiei. În cazul dreptului sancţiunile sunt aplicate conform legii.Odată cu munca omului apare supraprodusul şi respectiv relaţiile de schimb. În societate

apar persoane care-şi impuneau interesele, adică cei care obţineau mai mult supraprodus. Era necesar de a forma o bază legislativă pentru reglementarea contradicţiilor dintre clasele sociale ce apăreau. În literatura de specialitate principala cauză a apariţiei dreptului s-a considerat a fi diviziunea muncii: agricultori, negustori, meşteşugari.

Concepţiile cu privire la apariţia dreptului:1. dreptul apare înaintea statului;2. dreptul apare concomitent cu statul.

Originea şi esenţa statului.Concepţii:

1. Teoria violenţei – statul apare ca urmare a caracterului violent din societate, legile sunt făcute de către cei mai puternici.

2. Teoria psihologică – statul apare în ca rezultat al unui ansamblu de sentimente şi trăiri ale persoanelor; unele persoane sunt abilitate cu capacitatea de a conduce, iar altele de a fi conduse.

3. Teoria rasială – statul apare ca urmare existenţei unei rase superioare.4. Teoria contractuală- se încheie un contract între cetăţeni şi conducător, pentru care

conducătorul va protejadreptul cetăţenilor.5. Teoria biologică – potrivit acestei teorii statul apare ca urmare a dezvoltării societăţii şi a

intelectualităţii umane. (Teoria lui Darwin)Statul – reprezintă o organizaţie social-politică bine organizată care-şi exercită puterea

politică asupra unei anumite populaţii amplasată pe un teritoriu strict determinat.

Tema: Dispoziţii generale cu privire la Dreptul constituţional

Dreptul constituţional reprezintă o ramură de drept public, formată dintr-o totalitate de norme juridice care reglementează relaţiile cu privire la instituirea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat.

Obiectul dreptului constituţional e format de relaţiile sociale cu privire la: forma de guvernămînt (republică parlamentară şi altele), forma de stat (stat unitar, federaţie, confederaţie şi altele), alegerea şi funcţionarea autorităţilor publice (organele de stat), relaţiile dintre aceste autorităţi (şi cu persoanele fizice/juridice).

Metoda de reglementare – totalitatea mijloacelor şi procedeelor prin care statul acţionează asupra relaţiilor sociale:

1

- metoda imperativă – obligatorie,- metoda dispozitivă – la dispoziţie.

Dreptul constituţional foloseşte ambele metode.Izvoarele:

izvor în sens material – totalitatea condiţiilor care au adus la apariţia ramurii de drept respective (condiţii economice, sociale, politice);

izvor în sens formal – forma sub care apare dreptul (acte, legi subordonate legii, hotărîri de guvern, ordonanţe).

Izvoarele dreptului constituţional sunt:1. Constituţia Republicii Moldova.2. Actele normative ale autorităţilor publice cu privire la obiectul dreptului constituţional.3. Tratatele internaţionale.

Sistemul autorităţilor publice al RM:1. Parlamentul2. Preşedintele3. Guvernul4. Ministerele (MAI, MAE, ministerul finanţelor şi altele)5. Departamentele, inspectoratele şi serviciile6. Autorităţile administraţiei publice locale:

primarul, consiliul local, preşedintele raionului, consiliul raional, pretorul.

Ca autorităţi publice cu funcţii specifice în domeniul apărării drepturilor omului sunt instanţele de judecată: judecătorii, curţile de apel, curtea supremă de justiţie.

Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţeanului.Conform constituţiei RM cetăţeanul are următoarele drepturi:

Drepturi civile, care sunt nemijlocit legate de apărarea valorilor personale ale omului: viaţa, cinstea, demnitatea, sănătatea.

Drepturi politici, legate de participarea la vot şi la administrarea societăţii. Drepturi social-economice şi culturale, legate de activitatea culturală şi social-

economică.Noţiunea de drept al cetăţeanului trebuie delimitată de noţiunea libertăţile cetăţeanului.

Libertatea este un „drept natural”, un drept cu care se naşte persoana, care nu este dăruit de către stat. Drepturile propriu-zise, spre deosebire de libertăţi reprezintă nişte abilităţi acordate de către stat cetăţeanului.

Drepturile şi libertăţile noastre: Dreptul la viaţă. Dreptul la învăţătură (devine obligaţie începînd cu clasele 1, pînă la finisarea

gimnaziului). Libertatea creaţiei. Libertatea de circulaţie. Dreptul la proprietate privată şi la protecţia acesteia. Dreptul de a vota şi de a fi ales. Dreptul de a întemeia o familie. Dreptul la ocrotirea copiilor şi părinţilor. Dreptul la muncă şi la odihnă. Dreptul la libera exprimare. Dreptul la mitinguri, manifestaţii, greve. Dreptul la apărare. Dreptul la un proces echitabil. Dreptul la asociere.

Obligaţiile cetăţeanului: De a respecta constituţia şi celelalte acte normative. De-a avea studii gimnaziale. Apărarea patriei. Devotamentul faţă de patrie.

2

Obligaţia de a plăti impozite şi achitarea taxelor. Obligaţia de a păstra mediul înconjurător.

TEMA: Dispoziţii generale cu privire la dreptul muncii

1. Noţiuni generale2. Timpul de muncă şi de odihnă3. Salarizarea

Dreptul muncii – totalitatea normelor juridice ce reglementează raporturile individuale şi colective de muncă apărute între salariat sau colectivul de muncă şi angajator. Dreptul muncii – este o ramură de drept formată dintr-o totalitate de norme juridice care reglementează raporturile dintre salariat şi angajator. În calitate de salariat poate apărea doar persoana fizică, care prestează o muncă conform unei anumite specializări în schimbul unei sume anumite – salariu, în baza unui contract de muncă.

Principiile dreptului muncii: Libertatea muncii. Interzicerea muncii forţate. Asigurarea condiţiilor normale de muncă. Dreptul la un salariu decent.

Salariatul – este persoana fizică care prestează o muncă conform unei anumite specialităţi, calificări sau într-o anumită funcţie, în schimbul unui salariu, în baza contractului individual de muncă.

Angajatorul – este o persoană juridică (unitate) sau persoana fizică care angajează salariaţii în bază de contract individual de muncă.

Contractul colectiv de muncă – actul juridic care reglementează raporturile de muncă şi alte raporturi sociale în unitate, încheiat în formă scrisă între salariaţi şi angajator de către reprezentanţii acestora.

Contractul individual de muncă – înţelegerea dintre salariat şi angajator, prin care salariatul se obligă să presteze o muncă într-o anumită specialitate, calificare sau funcţie, să respecte regulamentul intern al unităţii, iar angajatorul se obligă să-i asigure condiţiile de muncă prevăzute de Codul Muncii şi de alte acte normative în domeniu, precum şi să achite la timp şi integral salariul.

La angajare persoana prezintă un set de acte:a. buletinul de identitate sau alt act de identitate,b. carnetul de muncă, cu excepţia cazurilor cînd persoana se angajează pentru prima dată

ori se angajează prin cumul (are un loc de bază – carnet de muncă la locul de bază),c. documentul de evidenţă militară – pentru recruţi şi rezervişti,d. diploma de studii, certificatul de calificare ce confirmă pregătirea special pentru

profesiile care cer cunoştinţe sau calităţi speciale,e. certificatul medical, în cazurile prevăzute de legislaţia în vigoare.Se încheie contract individual de muncă în scris.La o muncă legată nemijlocit de circulaţia mijloacelor de transport pot fi angajate numai

persoanele cu pregătire profesională, care dispune de un document corespunzător (certificat, permis de conducere, etc.) şi care trec obligatoriu un examen medical în modul stabilit de Guvern.

Drepturile salariatului (art. 9 Codul Muncii)1. la încheierea, modificarea şi desfacerea contractului individual de muncă;2. la muncă, conform contractului individual de muncă;3. la un loc de muncă;4. la achitarea la timp şi integrală a salariului, în corespundere cu calificarea sa,

complexitatea, cantitatea şi calitatea lucrului efectuat;5. la odihnă, asigurată prin stabilirea duratei normale a timpului de muncă, prin reducerea

timpului de muncă pentru unele profesii şi categorii de salariaţi, prin acordarea zilelor de repaus şi de sărbătoare nelucrătoare, a concediilor anuale plătite;

6. la informarea deplină şi veridică despre condiţiile de muncă şi cerinţele faţă de protecţia muncii şi igiena muncii;

7. la formare profesională, perfecţionare;8. la libera asociere în sindicate;

3

9. la apărare a drepturilor sale de muncă;10. la soluţionarea litigiilor individuale de muncă şi colective;11. la repararea prejudiciului material şi a celui moral cauzat în legătură cu îndeplinirea

obligaţiilor de muncă;12. la asigurarea socială şi medicală obligatorie.

Salariatul este obligat:1. să-şi îndeplinească conştiincios obligaţiile de muncă, normele de muncă stabilite,

regulamentul intern al unităţii;2. să informeze de îndată angajatorul sau conducătorul nemijlocit despre orice situaţie care

prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea oamenilor sau pentru integritatea patrimoniului angajatorului etc.

Clauzele din contractele individuale sau din alte acte care înrăutăţesc situaţia salariatului sunt nule şi nu produc efecte juridice. Dacă prin tratatele internaţionale la care RM este parte sînt stabilite alte prevederi decît cele cuprinse în legislaţia muncii a RM, au prioritate reglementările internaţionale.

Timpul de muncă

Timpul de muncă este timpul pe care salariatul îl foloseşte pentru îndeplinirea obligaţiilor de muncă. Durata normală a timpului de muncă este de cel mult 40 ore pe săptămînă. Pentru unele categorii de salariaţi se stabileşte durata redusă a timpului de muncă:

24 ore pentru salariaţii în vîrstă de la 15 la 16 ani; 35 ore pentru salariaţii în vîrstă de la 16 la 18 ani; 35 ore pentru salariaţii care activează în condiţii de muncă vătămătoare; 30 ore pentru salariaţii invalizi de gradul I şi II.

Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămînii este, de regulă, uniformă şi constituie 8 ore pe zi, timp de 5 zile, cu 2 zile de repaus. Pentru salariaţii de pînă la 16 ani durata zilnică a timpului de muncă nu poate depăşi 5 ore, iar cei de la 16 la 18 ani şi care lucrează în condiţii vătămătoare durata zilnică a timpului de muncă nu poate depăşi 7 ore. Durata zilnică maximă nu poate depăşi 10 ore în limita duratei normale de 40 ore săptămînal. Se permite şi 6 zile lucrătoare dacă specificul muncii o cere. Repartizarea timpului de muncă se poate realiza şi în cadrul săptămînii din 4 sau 4 şi jumate zile, cu condiţia că durata timpului săptămînal să nu depăşească 40 ore.

Regimri de muncă speciale: Munca în schimburi – lucrul în 2, 3 sau 4 schimburi se aplică cînd durata procesului de

producţie depăşeşte durata admisă a zilei de muncă, precum şi în scopul utilizării mai eficiente a utilajului, sporirii volumului de producţie sau de servicii. Munca în decurs a 2 schimburi succesive este interzisă.

Munca de noapte – munca prestată între orele 22.00 şi 06.00. Durata muncii de noapte se reduce cu 1 oră. Nu se admite atragerea la munca de noapte a: salariaţilor pînă la 18 ani, a femeilor gravide, a femeilor aflate în concediu postnatal, a femeilor care au copii în vîrstă de pînă la 3 ani, persoanelor cărora le este interzisă o astfel de muncă conform certificatului medical.

Munca suplimentară – prestată în afara duratei normale a timpului de muncă. Atragerea la muncă suplimentară se face de către angajator cu acordul scris al salariatului.

Timpul de odihnă

Timpul de odihnă include:1. pauza de masă,2. repausul săptămînal,3. zile de sărbătoare,4. concedii anuale,5. concedii sociale.

Pauza de masă este de cel puţin 30 minute. Durata concretă a ei se stabileşte în contractul individual de muncă sau în regulamentul intern al unităţii. Pauzele de masă nu se includ în timpul de muncă. Durata repausului zilnic, cuprinsă între sfîrşitul programului de muncă

4

în ziua imediat următoare, nu poate fi mai mică decît durata dublă a timpului de muncă zilnic. Pentru femeile cu copiii mici, angajatorul este obligat de a le oferi pe lîngă pauza de masă, cîte 30 min la fiecare 3 ore pentru alăptarea copilului.

Repausul săptămînal se acordă timp de 2 zile consecutive, de regulă sîmbătă şi duminica. În unităţile în care datorită specificului muncii nu se poate acorda repaus duminica, salariaţii vor beneficia de 2 zile libere în cursul săptămînii şi de un spor la salariu. Munca în zilele de repaus este interzisă, cu excepţiiile prevăzute de Codul Muncii al RM (art. 104 alin. 2, 3).

Zilele de sărbătoare nelucrătoare (art. 111 CM):1. 1 ianuarie – Anul Nou,2. 7 şi 8 ianuarie – Naşterea lui Isus Hristos,3. 8 martie – Ziua internaţională a femeii,4. Prima şi a doua zi de Paşti conform calendarului bisericesc,5. Ziua de luni la o săptămînă după paşte (Paştele Blajinilor),6. 1 mai – Ziua Internaţională a solidarităţii oamenilor muncii,7. 9 mai – Ziua Victoriei şi a comemorării eroilor căzuţi pentru independenţa Patriei,8. 27 august – Ziua Republicii,9. 31 august – sărbătoarea „Limba Noastră”,10. Ziua Hramului bisericii din localitatea respectivă, declarată în modul stabilit de consiliul

local al municipiului, oraşului, comunei, satului.În zilele de sărbătoare nelucrătoare se admit lucrările în unităţile a căror oprire nu este

posibilă în legătură cu condiţiile tehnice şi de producţie (unităţile cu flux continuu), lucrările determinate de deservirea populaţiei, precum şi lucrările urgente de reparaţie şi de încărcare-descărcare.

Concediile anuale: concediul anual propriu-zis, concediu neplătit, concediiile de odihnă anuale suplimentare (cel puţin 4 zile).

Concediile sociale: concediul medical, concediul de maternitate (126 zile), concediul parţial plătit pentru îngrijirea copilului, concediul suplimentar neplătit pentru îngrijirea copilului în vîrstă de la 3 la 6 ani, concediul pentru salariaţii care au adoptat copii nou-născuţi sau i-au luat sub tutelă (56 zile).

Salarizarea muncii.Salariul – reprezintă orice recompensă sau cîştig evaluat în bani, plătit salariatului de

către angajator în temeiul contractului individual de muncă, pentru munca prestată sau care urmează a fi prestată.

Salariul include: salariul de bază (salariul tarifar, salariul de funcţie); salariul suplimentar (adaosurile şi sporurile la salariul de bază); alte plăţi de stimulare şi compensare.

Salariul se plăteşte în valută naţională conform Legii salarizării. Hotărîrea Guvernului cu privire la Condiţiile de salarizare a personalului din unităţile bugetare în baza Reţelei tarifare unice nr. 286 din 24.05.1993 şi alte acte normative în domeniu. Plata salariului în natură este interzisă.

Disciplina muncii (art. 201 CM)Este obligaţia tuturor salariaţilor de a se subordona unor reguli de comportare stabilite în

conformitate cu Codul Muncii, cu alte acte normative în domeniu.Disciplina de muncă se asigură în unitate prin crearea de către angajator a condiţiilor

economice, sociale, juridice şi organizatorice necesare prestării unei munci de înaltă productivitate, prin formarea unei atitudini conştiente faţă de muncă, prin aplicarea de stimulări şi recompense pentru munca conştiincioasă, precum şi de sancţiuni în caz de comitere a unor abateri disciplinare.

Pentru succese în muncă, angajatorul poate aplica stimulări sub formă de: mulţumiri, premii, cadouri de preţ, diplome de onoare.

Pentru încălcarea disciplinei muncii, angajatorul are dreptul să aplice faţă de salariat următoarele sancţiuni:

avertismentul, mustrarea, mustrarea aspră, concedierea.

5

Se interzice aplicarea amenzii şi a altor sancţiuni pecuniare pentru încălcarea disciplinii muncii.

Litigiile individuale de muncă.Sunt divergenţele dintre salariat şi angajator privind clauzele contractului individual de

muncă.Cererea privind soluţionarea litigiilor individuale de muncă se depun în instanţa de

judecată:- în termen de 1 an de la data cînd salariatul a aflat sau trebuia să afle de încălcarea

dreptului său,- în termen de 3 ani de la data apariţiei dreptului respectiv al salariatului la plata

unor depuneri salariale.Instanţa de judecată va convoca părţile litigante în timp de 10 zile lucrătoare de la

înregistrarea cererii. Instanţa va examina cererea de soluţionare a litigiului individual de muncă în termen de cel mult 30 zile lucrătoare şi va emite o hotărîre cu drept de atac. Hotărîrea va fi emisă părţilor în termen de 3 zile lucrătoare de la data emiterii.

TEMA: Dispoziţii generale cu privire la dreptul familiei

1. Obiectul dreptului familiei2. Încheierea şi desfacerea (încetarea) căsătoriei 3. Regimul patrimonial al bunurilor soţilor4. Protecţia copiilor rămaşi fără ocrotire părintească

I OBIECTULDreptul familiei este totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile

personale nepatrimoniale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte cu raporturile de familie în scopul ocrotirii şi întăririi acesteia.

Obiectul de reglementare al dreptului familiei îl formează raporturile de familie personale şi patrimoniale care apar între membrii unei familii. Acestea sunt:

1. Raporturi de căsătorie (încheierea, încetarea etc.);2. Raporturi care rezulta din rudenie – dintre părinţi şi copii în urma atestării provenienţei

acestora, dintre fraţi şi surori, bunici şi nepoţi şi obligaţia de întreţinire dintre aceste persoane.

3. Raporturi ce rezultă din adopţie şi alte forme de ocrotire a copiilor orfani şi a celor lipsiţi de grijă părintească – tutela, curatela, casele de copii de tip familial, drepturile şi obligaţiile curatorilor, tutorilor şi a copiilor educaţi de aceştea.

4. Modul de înregistrare a actelor de stare civilă – naştere, decesul, încheierea căsătoriei, desfacerea ei, stabilirea paternităţii, înregistrarea adopţiei.

II ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI ŞI DESFACEREA EI

Caractere juridice ale căsătoriei: este o uniune dintre bărbat şi femeie (art. 48 alin. 2 Constituţia RM); este liber consimţită; este monogamă – adică poate fi încheiată între persoane care nu se află deja într-o altă

căsătorie (art. 15 alin. 1 Codul Familiei); se încheie în formele cerute de lege şi are un caracter solemn; are un caracter personal; are un caracter civil, care se exprimă prin faptul că efecte juridice produce doar căsătoria

înregistrată la oficiile de stare civilă. Celebrarea religioasă a căsătoriei este o tradiţie care nu produce efecte juridice!!!!!

se încheie pe viaţă; se întemeiază pe deplină egalitate în drepturi dintre bărbat şi femeie; se încheie în scopul întemeierii unei familii.

Condiţiile încheierii căsătoriei:1. Diferenţa de sex.2. Vîrsta matrimonială (art. 14 CF – 18 ani pentru bărbaţi şi 16 pentru femei. Art. 14 alin. 2 CF

permite ca pentru motive temeinice vîrsta pentru bărbaţi să fie redusă, dar nu mai mult decît cu 2 ani: graviditatea femeii, naşterea unui copil, boala gravă a unui soţ, etc.). Cererea pentru

6

micşorarea vîrstei de căsătorie o pot depune cei ce vor să se căsătorească cu acordul părinţilor minorului. La cerere trebuie anexat actul care confirmă motivul temeinic. Autoritatea administraţiei publice locale va examina cererea.

3. Consimţămîntul reciproc, neviciat şi personal la încheierea căsătoriei (art. 11 CF).4. Comunicarea stării sănătăţii (art. 11 alin. 2 şi art. 13 CF – examen medical gratuit).

Impedimente la încheierea căsătoriei (art. 15 Codul Familiei):1. Cel puţin o persoană este căsătorită.2. Rudenia – se interzice încheierea căsătoriei între rude în linie dreaptă ascendentă şi

descendentă pînă în gradul al patrulea inclusiv (bunicul cu nepoata, străbunicul cu strănepoata, fratele cu sora, inclusiv cei care au un părinte comun). Nerespectarea prevederii legale respective se pedepseşte penal – art. 201 Incest.

3. Adopţia – căsătoria nu poate exista între: adoptat şi adoptator; adoptat şi o rudă a adoptatorului în linie dreaptă pînă la al doilea grad inclusiv.

4. Curatela – se interzice căsătoria dintre curator şi minorul de sub curatelă, în perioada curatelei.

5. Lipsa capacităţii de exerciţiu – prin hotărîre judecătorească. Dacă căsătoria a fost încheiată anterior declarării incapacităţii unui soţ, ea rămîne a fi valabilă.

6. Căsătoria între persoanele condamnate la privaţiune de libertate în perioada cînd ambele îşi ispăşesc pedeapsa în penitenciar. Legea privind actele de stare civilă reglementează încheierea căsătoriei cu o persoană condamnată sau arestată (art. 40), care se va face de către funcţionarul organului de stare civilă din raza penitenciarului.

7. Persoanele de acelaşi sex.

Procedura încheierii căsătoriei:Declaraţia de căsătorie se depune personal de către soţi la organul de stare civilă de la

domiciliul unuia dintre ei sau a părinţilor unuia dintre ei. Se anexează actele de identitate, certificatele de naştere, decizia de reducere a vîrstei (dacă este). Declaraţia se face în scris, se semnează de soţi şi se înregistrează de către funcţionarul de stare civilă, fixîndu-se data şi ora. Termenul de încheiere a căsătoriei poate fi redus la maximum şi căsătoria poate fi încheiată în ziua depunerii declaraţiei.

Încetarea căsătoriei:1. Decesul unui soţ.2. Declararea pe cale judecătorească a decesului unuia dintre soţi.3. Divorţul.

Desfacerea căsătoriei:1. La cererea ambilor soţi – poate fi realizată dacă:

- soţii sunt de acord,- n-au copii comuni minori, inclusiv copii adoptaţi de ambii,- între soţi nu există litigii referitoare la partajarea averii.

2. La cererea unuia dintre soţi, indeferent dacă au sau nu copii comuni minori, atunci cînd celălalt soţ:

- a fost declarat incapabil,- a fost declarat dispărut fără veste,- a fost condamnat la privaţiune de libertate pe un termen mai mare de 3 ani.

3. De către instanţa de judecată:- cînd soţii au copii minori comuni,- unul dintre soţi nu este de acord cu desfacerea căsătoriei,- ambii sunt de acord, dar unul nu se prezintă la oficiul de stare civilă pentru

soluţionarea problemei. Instanţa care a soluţionat problema divorţului va transmite obligatoriu în 3 zile o copie a hotărîrii oficiului de stare civilă.

Modalitatea de declarare a nulităţii căsătoriei:- încălcărea prevederilor articolului 11,13,14 sau 15,- căsătorie fictivă.

Persoanele care au dreptul să ceară nulitatea căsătoriei:a) soţ minor, părinţii lui (tutorii), autoritatea tutelară sau procurorul, dacă căsători a fost

încheiată cu o persoană care nu a atins vârsta matrimonială. După atingerea statutului minor, vârsta de 18 ani, dreptul de a cere nulitatea căsătoriei îi aparţine mamei lui.

b) Soţ al cărui drepturi au fost încălcate prin încheierea căsătoriei, procurorul – viciul de consimţământ.

7

c) Soţul de bună credinţă şi procurorul în cazul în care a fost încheiată o căsătorie fictivă.

III REGIMUL PATRIMONIAL AL BUNURILOR SOŢILOR

Regimul legal al bunurilor soţilor se referă la:- proprietatea devălmaşă,- proprietatea personală.

Bunurile dobîndite de către soţi în timpul căsătoriei sunt supuse regimului proprietăţii în devălmăşie. Dreptul de proprietate devălmaşă le aparţine ambilor soţi, indeferent de faptul care dintre ei a dobîndit acest bun şi pe numele căruia dintre ei acest bun este procurat, depus sau înregistrat. Soţul care nu a avut nici un venit, dar s-a ocupat de educaţia copiilor, de gospodărie, are acelaşi drept de proprietate asupra bunurilor comune ca şi celălalt soţ (art. 20 CF). Conform art. 20 CF, sunt proprietate în devălmăşie bunurile procurate din contul:

1. veniturilor obţinute de fiecare dintre soţi din activitatea de muncă, activitatea de întreprinzător, activitatea intelectuală;

2. premiilor, îndemnizaţiilor şi altor plăţi, cu excepţia celor care au un caracter de compensare (ajutor material, despăgubire pentru vătămarea sănătăţii, etc.);

3. alte mijloace comune (pensiile pentru invaliditate sau limită de vîrstă primite de unul sau ambii soţi din sistemul asigurărilor sociale de stat sau din alte fonduri nestatale).

La încheierea contractelor ce au ca obiect casa de locuit (de vînzare, ipotecă, donare, etc.) se cere în mod obligatoriu consimţămîntul celuilalt soţ, exprimat în scris şi autentificat notarial!!!!!

Proprietatea personală a soţilor este cea care aparţine numai unuia dintre soţi şi care dispune de ea independent de celălalt soţ. Conform art. 22 CF sunt proprietate personală:

- bunurile care au aparţinut fiecăruia dintre soţi pînă la încheierea căsătoriei,- bunurile primite în dar, obţinute prin moştenire sau în baza altor convenţii gratuite

de către unul dintre soţi în timpul căsătoriei,- lucrurile de uz personal (îmbrăcămintea, încălţămintea, etc.) cu excepţia bijuteriilor

de preţ şi a altor obiecte de lux.

IV PROTECŢIA COPIILOR RĂMAŞI FĂRĂ OCROTIRE PĂRINTEASCĂ

Preocuparea de problemele minorilor rămaşi fără ocrotire părintească se pune în sarcina autorităţilor tutelare. Conform art. 113 CF şi art. 35 Codul Civil, autorităţi tutelare sunt organele administraţiei publice locale. Alte organe centrale sunt Consiliul Naţional pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Comitetului pentru înfiere.

Autorităţile tutelare sunt obligate să ducă evidenţa copiilor lipsiţi de grijă părintească. Toate persoanele care dispun de informaţii referitor la asemenea copii sunt obligate de a le comunica în cel mult 5 zile autorităţilor tutelare de la locul aflării copilului. Primind informaţia despre copilul rămas fără ocrotire părintească, autoritatea tutelară este obligată în 3 zile să efectueze un control al condiţiilor de trai ale copilului. Pînă la numirea tutorelui copilul va fi reprezentat de către autoritatea tutelară. Formele plasamentului copiilor rămaşi fără ocrotire părintească sunt prevăzute de art. 115 CF:

1. adopţia,2. tutela asupra copiilor de pînă la 14 ani şi curatela copiilor în vîrstă de la 14 la 18 ani,3. casele de tip familial,4. instituţiile de statpentru copii orfani şi cei rămaşi fără ocrotire părintească, de orice tip

(educative, de instruire, curative, de asistenţă socială).

Adopţia. Condiţii de fond:1. pot fi adoptaţi minorii cu excepţia celor cu capacitate de exerciţiu deplină,2. scopul adopţiei este interesul copilului,3. pot adopta cetăţenii de ambele sexe, care au vîrsta între 25-50 ani, căsătoriţi sau

necăsătoriţi,4. aptitudinea de a adopta (condiţii de trai, serviciu, etc.),5. diferenţ a de vîrstă între adoptat şi adoptator să fie de 15 ani. Excepţie: la aprecierea

instanşei diferenţa poate fi redusă pînă la 10 ani. Regula nu se aplică în cazul în care se adoptă copilul celuilalt soţ,

6. consimţămîntul la adopţie a adoptatorilor,7. consimţămîntul părinţilor (declaraţia autentificată notarial). Nu se cere acordul în cazul în

care:- părinţii sunt decăzuţi din drepturile părinteşti,

8

- sunt absenţi,- nu locuiesc cu copilul mai mult de 6 luni nemotivat,

8. consimţămîntul celui adoptat, dacă a împlinit 10 ani; excepţie: copilul a locuit cu părinţii adoptivi şi nu ştie că este adoptat.

Impedimente la adopţie:1. persoanele decăzute din drepturile părinteşti prin hotărîrea judecăţii,2. persoana lipsită total sau parţial de capacitatea de exerciţiu,3. persoana fost adoptator, dar adopţia a fost anulată (comportament neadecvat, boala

necunoscută a copilului, divorţ, etc.),4. înlăturarea de la funcţia de tutore care nu şi-a îndeplinit obligaţiile,5. persoana care în virtutea moralei, sănătăţii nu pot fi adoptatori:

HIV/SIDA, hepatita B, C, D, boli psihice, narcomanie, alcoolism cronic, boli maligne, boli venerice, tuberculoză, alte boli infecţioase,

6. au fost prezentate documente false pentru adopţie,7. adopţie fictivă.

Procedura adopţiei:Se depune o cerere scrisă la autoritatea tutelară de la domiciliul copilului sau a

solicitantului. Se anexează actele necesare (buletin de identitate, acte ce confirmă locul de trai, veniturile, starea sănătăţii a celor care doresc să adopte, etc.). Autoritatea tutelară, în cadrul unei discuţii particulare cu candidatul adoptator, află motivaţia acţiunii de adopţie şi dă sfaturile necesare persoanelor în cauză. Persoanele respective sunt luate la evidenţă la fel ca şi copii care urmează a fi adoptaţi de către autorităţile tutelare locale şi de către Comitetul pentru Înfiere al Republicii Moldova la nivel republican. Evidenţa cetăţenilor străini şi a apatrizilor care doresc să adopte copii cetăţeni ai RM se efectuează de către Comitetul pentru Înfiere (art. 118 alin. 2 CF). După 6 luni de petrecere a copilului în familia respectivă se adoptă o hotărîre a instanţei de judecată de încuviinţare a adopţiei.

TEMA: Dispoziţii generale cu privire la dreptul civil

1. Obiectul dreptului civil. Raporturi juridice civile.2. Persoanele.3. Termenii în dreptul civil.4. Dreptul de proprietate.5. Actele civile şi convenţiile.6. Răspunderea civilă.7. Succesiunea.

I OBIECTUL DREPTULUI CIVIL

Dinstincţia dintre dreptul Privat şi cel Public este relativă. Deseori în dreptul privat întîlnim reglementări cu caracter imperativ sau chiar interdicţii. Dreptul public are la bază subordonarea subiecţilor şi urmăreşte scopul utilităţii publice şi interes obştesc. Dreptul privat se bazează pe egalitate, autonomie de voinţă a subiecţilor care urmăresc doar interesul particular.

Principiile dreptului Privat: egalitatea subiecţilor; inviolabilitatea proprietăţii; libertatea contractului; exercitarea drepturilor subiective şi apărarea lor în instanţă; interzicerea imixtiunii (amestecului) în sfera vieţii private.

Excepţii de la aceste principii constituie: acţiuni pentru apărarea bazei regimului constituţional;

9

acţiuni pentru ocrotirea intereselor şi drepturilor particularilor, cît şi ocrotirea interesului obştesc (se admite încetarea dreptului de proprietate a particularilor în baza rechiziţiei în caz de epidemii, epizotii şi altele, situaţii excepţionale);

acţiuni pentru apărarea integrităţii statului.Suhanov: „Dreptul Civil, ca ramură a dreptului privat, este o ramură de drept ce

reglementează raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale, ce apar între persoane fizice şi persoane juridice, fondate în baza iniţiativei participanţilor şi care urmăresc scopul de a satisface interesele particulare.”

Dreptul Civil formulează noţiuni, clasificări preluate de alte ramuri (de exemplu: „persoană fizică”, „persoană juridică”, „contract”, „obligaţii”, „delict”, etc.).

Autonomie de voinţă – părţile raportului civil singure decid să participe sau nu la circuitul civil, cu ce partener şi în ce condiţii, pe risc propriu şi în baza răspunderii patrimoniale: singuri decid să înainteze sau nu acţiune în instanţă. Răspunderea civilă e posibilă în baza patrimoniului distinct al subiecţilor din care vor fi reparate prejudiciile cauzate terţelor. De regulă, subiecţii raporturilor civile sunt şi proprietari ai bunurilor din patrimoniul lor şi în această calitate culeg veniturile şi fructele, precum şi îşi asumă şi riscul pierderilor.

Gh. Beleiu: „Dreptul Civil este acea ramură de drept, care reglementează raporturi patrimoniale şi personal nepatrimonialedintre persoane fizice, persoane juridice sau raporturi mixte, unde părţile se află pe poziţii de egalitate juridică.”

Trăsături ale dreptilui civil:1. este o ramură de drept;2. reglementează raporturi patrimoniale, nepatrimoniale;3. subiecţii nu necesită statut special;4. poziţia de egalitate juridică.

Sunt 4 sensuri ale noţiunii de Drept Civil:1. ca ramură de drept;2. ca ramură a ştiinţei juridice (cercetează normele civile şi reprezintă o totalitate de idei,

teorii, concepţii privind raporturile civile. Ştiinţa dreptului Civil ajută practicii la aplicarea corectă a normelor civile şi face recomandări legislativului privind perfecţionarea legislaţiei civile);

3. ca drept subiectiv civil (posibilitatea titularului, adică a subiectului activ, de a avea o anumită conduită corespunzătoare dreptului său, iar la nevoie posibilitatea de a apela la forţa de constrîngere a statului oentru a-şi apăra dreptul subiectului civil);

4. ca disciplină juridică (obiect de studiu), care studiază normele civile care au fost sistematizate în Partea generală (norme generale) şi partea specială (contractele, sancţiunile, etc.).

Funcţiile dreptului civil:1. funcţia de reglementare;2. funcţia de apărare.

Funcţia de reglementare: DC reglementează relaţiile normale a circuitului civil de mărfuri, lucrări şi servicii. Normele civile în majoritate sunt dispozitive, adică permit subiecţilor de a-şi alege conduita de sinestătătoare pentru atingerea scopului particular.

Funcţia de apărare: se realizează prin repunerea în drepturile încălcate şi repararea prejudiciului. Are ca scop prevenirea pe viitor a săvîrşirii acţiunilor ilicite din partea delicventului şi din partea terţelor. Această funcţie este observată cu uşurinţă îndeosebi în normele ce reglementează raporturile delictuale, de asemenea, raporturile personal nepatrimoniale.

Prin obiect de reglementare al dreptului civil înţelegem relaţiile sociale reglementate de normele de drept civil. Prin urmare, obiectul dreptului civil îl formează:

- raporturile patrimoiale (RP),- raporturile personal nepatrimoniale (RPN).

Este patrimonial raportul conţinutul căruia poate fi exprimat în bani, adică care are conţinut bănesc (de ex.: raportul care are în conţinut dreptul de proprietate, raportul creat din contractul de vînzare-cumpărare, cele legate de producerea şi comercializarea de bunuri, lucrări, servicii, etc.). Majoritatea raporturilor civile sunt patrimoniale. Ele apar în legătură cu aflarea bunurilor în patrimoniul subiecţilor şi trecerea lor dintr-un patrimoniu în altul. Aceste raporturi ţin de bunuri ce pot fi sesizate în mod fizic, cît şi de unele bunuri incorporale (anumite drepturi de creanţă: dreptul deponentului de a pretinde eliberarea banilor de pe un cont bancar). Tot RP sunt şi acele ce apar în legătură cu rezultatul unor lucrări şi servicii ce u obţin formă materială (raporturi de păstrare a bunurilor, raporturi de transport, raporturi de vizionare a spectacolului, servicii medicale, etc.).

Semnele caracteristice ale RP:1. subiecţii sunt independenţi şi egali;

10

2. majoritatea raporturilor au un caracter oneros, echivalent (sunt şi RP gratuite: donaţia, transmiterea bunurilor în folosinţa gratuită);

3. participanţii dispun de patrimoniu distinct şi poartă răspundere civilă pentru rezultatul acţiunilor sale.

Deosebim 2 mari categorii de raporturi patrimoniale:a. raporturi reale – au în conţinutul lor drepturi reale (dreptul de proprietate, dreptul de

uz, uzufruct, etc.);b. raporturi obligaţionale – au în conţinutul lor un drept de creanţă, indeferent de raportul

lor, act juridic sau fapt juridic (licit sau ilicit).

Semnele caracteristice Raporturilor Personale Nepatrimoniale:1. sunt lipsite de conţinut economic;2. drepturile nepatrimoniale sunt inalienabile, imprescritibile, intangibile şi inseparabile de

subiect;3. obiect al RPN sunt astfel de valori ca onoarea, demnitatea, numele, etc.;4. sunt absolute (toate persoanele terţe trebuie să se abţină de la orice acţiuni ce ar leza

drepturile nepatrimoniale).Clasificarea Raporturilor Personale Nepatrimoniale:

1. Acele raporturi privind existenţa şi integritatea subiectelor (dreptul la viaţă, la integritatea corporală). Potrivit proiectului Codului Civil trebuiau reglementate şi interzicerea eutanasiei, torturilor şi pedepselor corporale, dreptul la viaţă al copilului conceput, etc..

2. Raporturi ce ţin de individualizarea subiectului: pentru PF – dreptul la nume, onoare, domiciliu, demnitate, imagine, etc., pentru PJ – dreptul la sediu, la denumirea de firmă, etc.;

3. raporturi ce ţin de taina vieţii personale şi familiale (dreptul la taina înfierii, taina medicală, taina activităţii avocatului, notarului, etc.);

4. raporturi din sfera drepturilor exclusive (drept de autor, inventator, raţionalizator, etc.), care se grupează în:

a. raporturi ce au în conţinutul lor drepturi strîns legate de cele patrimoniale (dreptul autorului sau inventatorului de a primi recompensă bănească pentru valorificarea drepturilor exclusive);

b. raporturi ce au în conţinutul lor drepturi nelegate de cele patrimoniale (dreptul la paternitatea operei, adică de a numi cartea cu numele autorului; dreptul de a se indica sub pseudonim, dreptul la stima reputaţiei, dreptul la publicitatea operei, etc.).

Drepturile personal nepatrimoniale se apără prinurmătoarele modalităţi: repunerea în drepturile încălcate, interzicerea pe viitor a acţiunilor ilicite, repararea prejudiciului material şi moral.

II PERSOANELE

Subiecte ale Dreptului Civil pot fi persoane fizice cît şi cele juridice.Persoana fizică – subiectul individual de drept fără deosebire de vîrstă, capacitate şi

cetăţenie. Numele, cetăţenia, starea civilă, vîrsta – sunt doar calităţile persoanei fizice. Pentru ca o persoană fizică să fie subiect al dreptului civil este necesar ca ea să dispună de capacitate civilă, care se împarte în:

1. capacitate de folosinţă – aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile;2. capacitate de exerciţiu – aptitudinea omului de a-şi exercita drepturile şi de a-şi

executa obligaţiile.Capacitatea de folosinţă este premisa capacităţii de exerciţiu.

Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă (CF):1. Legalitatea – legea stabileşte momentul naşterii şi stingerii CF, cît şi conţinutul ei. CF

apare odată cu naşterea persoanei şi încetează odată cu moartea ei;2. Generalitatea – CF este aptitudinea generală şi abstractă a omului de a avea toate

drepturile şi obligaţiile civile, chiar dacă ele nu sunt prevăzute de legea civilă (vezi art. 8 Cod Civil). În raporturile civile subiecţii pot avea orice drepturi şi obligaţii cu excepţia celor interzise prin lege;

3. Egalitatea (art. 18, 23 alin. 2 Cod Civil) – capacitatea de folosinţă este recunoscută în egală măsură tuturor;

11

4. Inalienabilitatea (neînstrăinarea) – orice persoană fizică poate renunţa la dreptul de proprietate, de succesiune, de a primi o pensie alimentară, dar nu şi la capacitatea de folosinţă (ar duce la moartea civilă a subiectului);

5. Intangibilitatea (art. 23 alin. 2 Cod Civil) – capacităţii de folosinţă nu i se poate aduce îngrădiri decît în cazurile expres prevăzute în lege. O persoană fizică nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă. Omul pierde total CF odată cu moartea lui;

6. Universalitatea – CF este recunoscută tuturor persoanelor fizice.

Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea de a:1. dobîndi, exercita drepturi;2. asuma şi executa obligaţii:3. înainta acţiune în judecată.

Tipurile capacităţii de exerciţiu:- capacitatea deplină de exerciţiu (de regulă, de la 18 ani),- capacitatea redusă (14-18 ani).

Deşi Codul Civil stabileşte denumirea art. 12 „Capacitatea de exerciţiu a minorilor” (de 0-14 ani), totuşi se consideră că ei alături de alienaţii mintali nu au capacitate de exerciţiu.

Caractere juridice ale capacităţii de exerciţiu:1. legalitatea,2. generalitatea,3. inalienabilitatea,4. intangibilitatea.

Atributele de identificare ale persoanelor fizice: numele, domiciliul (locul unde persoana fizică îşi are locuinţa statornică sau principală), reşedinţa (locul unde îşi are locuinţa temporară sau secundară).

Persoana juridică. Codul civil (art. 55) redă noţiunea de persoană juridică ca fiind: „organizaţia care are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personal nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii, poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de judecată.”

Pentru a exista, trebuie să fie întrunite cumulativ următoarele elemente:1. organizare proprie;2. patrimoniu distinct de cel al altor persoane juridice şi decît al fondatorilor;3. scop moral, licit, lucrativ sau nelucrativ;4. răspundere proprie;5. participarea în nume propriu la răspunderea juridică civilă.

Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice apare odată cu înfiinţarea şi încetează în cazul lichidării ori reorganizării ei. Capacitatea de folosinţă este de 3 feluri:

universală (vezi CF la persoana fizică); specială – PJ are dreptul de a pactica doar genurile de activitate pe care legea le

permite şi care sunt indicate în statut (de ex.: instituţiile financiare, fondurile de investiţii, companiile de asigurări, ministerele, departamentele, partidele, organizaţiile obşteşti şi religioase);

excepţională – bursa de valori mobiliare (cecuri, acţiuni, titluri, etc.), bursa de mărfuri, registratorii independenţi.

Capacitatea de exerciţiu a PJ apre odată cu înfiinţarea şi dispare odată cu lichidarea ori reorganizarea. Legislaţia prescrie 4 moduri de înfiinţare a persoanelor juridice:

1. în baza legii – se consideră înfiinţate cînd legea care îi reglementează activitatea intră în vigoare (de ex.: BNM, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare etc.);

2. în baza actului de constituire recunoscut de către stat şi înregistrat (majoritatea SA, SRL, fundaţiile, etc.);

3. în baza actului de constituire autorizat de către stat (instituţiile financiare, organizaţiile de asigurări, etc.). Este necesară obţinerea unei autorizaţii;

4. în baza actului de dispoziţie al organului competent. Astfel, se înfiinţează întreprinderile de stat, municipale, instituţiile medicale de stat, instituţiile de învăţămînt, etc..

Atributele de identificare ale persoanei juridice:1. principale – denumirea de firmă, sediul;2. secundare – codul fiscal, codul bancar, telefon, fax, adresa electronică, marca

comercală (orice semn sau combinaţia de semne ce serveşte la deosebirea produselor şi serviviilor unui agent economic de a altor agenţi).

12

III TERMENII ÎN DREPTUL CIVIL

Dreptul al acţiune este posibilitatea asigurată de lege persoanei interesate de a se adresa în judecată cu cerinţa de a soluţiona un litigiu între acesta şi pîrît în scopul apărării unui interes ocrotit prin lege. Distingem:

dreptul la acţiune în sens procesual, dreptul la acţiune în sens material.

Dreptul la acţiune în sens procesual, de regulă, nu depinde de careva termeni. Codul de procedură civilă stabileşte regulile de conţinut şi formă ale cererii de chemare în judecată, dar Codul Civil stabileşte anumiţi termeni (termeni de prescripţie extinctivă) înăuntrul cărora o cerere de chemare în judecată poate fi admisă şi soluţionată. Dacă se constată expirarea termenului, pîrîtul e cel ce poate invoca faptul că reclamantul a omis termenul de prescripţie. Aceasta poate fi nvocat de pîrît doar pînă la încheierea dezbaterilor în fond. Totuşi chiar dacă pîrîtul intervine cu această obiecţie, reclamantul poate săs e apere aducînd motive întemeiate ce ar explica omiterea termenului de prescripţie. Aceste motive servesc drept temei de repunere în termenul de prescripţie şi dreptul lezat poate fi apărat. Omiterea termenului de prescripţie poate duce la respingerea cererii reclamantului, astfel ca acesta nu va mai putea pretinde soluţionarea litigiului prin aplicarea forţei de constrîngere a statului. Însă (atenţie) chiar dacă debitorul (cel dator) hotăreşte de bună voie să execute obligaţia creditorul poate primi această executare. Dacă debitorul plăteşte neştiind că legea nu-l obligă, el pierde banii. !!!!!!! Dreptul la acţiune începe a curge din momentul cînd persoana a aflat ori trebuia să afle despre încălcarea dreptului său.

Prescripţia extinctivă este perioada de timp în care titularul unui drept subiectiv lezat poate înainta o acţiune în vederea repunerii în dreptul încălcat, aplicîndu-se forţa coercitivă. Importanţa: asigură stabilitate în relaţiile de drept civil, presupune o funcţie educativă, colectarea probelor este mai dificilă după expirarea unei perioade de timp mai îndelungate, de aceea stabilirea unor termeni de prescripţie este binevenită contribuirea la întărirea ordinii de drept.

Prescripţia achizitivă este perioada de timp, le expirarea căreia posesorul de bună credinţă a unui bun are dreptul de a deveni proprietarul acestui bun: pentru bunul imobil – 15 ani, pentru cel mobil – 5 ani. Noi vom discuta doar de prescripţia extinctivă.

Termenul de prescripţie este imperativ, determinat (cu început şi sfîrşit). Părţile într-un contract nu pot stabili termeni de prescripţie, deoarece ei se stabilesc de lege.

IMPORTANT. Cazurile cînd termenul de prescripţie nu se aplică, adică îţi poţi apăra dreptul lezat indiferent de perioada de timp care s-a scurs de la încălcare:

1. privind apărarea drepturilor personal nepatrimoniale, dacă legea nu prevede altfel;2. dreptul deponentului de a cere bani;3. privind repararea prejudiciului vieţii ori sănătăţii persoanei, în acest caz se repară

prejudiciul pentru o perioadă anterioară intentării actului, dar nu mai mare de 3 ani.Clasificarea termenilor de prescripţie:

- generali (3 ani de zile),- speciali.

Termenii generali (art. 267 Cod Civil) se aplică tuturor raporturilor jurdice cu excepţia raporturilor imprescriptibile şi a celor pentru care legea prevede termeni speciali.

Termenii speciali sunt:1. 6 luni pentru acţiunle privind:

încasarea penalităţii, viciile ascunse ale bunului vîndut, viciile lucrărilor executate în baza contractului de deservire curentă a

persoanelor, litigiile ce izvorăsc din contractul de transport;

2. 3 luni pentru apărarea dreptului preferenţial la cumpărarea-vînzarea cotei părţi în proprietateaa comună pe cote părţi (de ex.: A şi B au în proprietate comună o casă, avînd fiecare cîte ½ din casă. A vrea să-şi vîndă partea sa şi B are dreptul prioritar de a o cumpăra);

3. 5 ani pentru viciile construcţiei ridicate la comanda clientului ori viciile unei case cumpărate.

IV DREPTUL DE PROPRIETATE (DP)

13

Prin drept de proprietate înţelegem dreptul subiectiv, ce conferă titularului exercitarea în putere proprie şi interes propriu a posesiei, folosinţei şi dispoziţiei asupra bunurilor în limitele legii.

Caracterele juridice ale DP:1. Caracter absolut – DP este opozabil tuturor, dar nu înseamnă că proprietarul ar avea un

drept nelimitat de a face absolut tot ce doreşte cu bunul său;2. Caracterul exclusiv – proprietarul este în drept să exercite în mod exclusiv asupra bunurilor

sale orice acţiuni ce nu contravin legii şi nu dăunează sănătăţii oamenilor sau mediului;3. Caracterul perpetuu – DP durează atîta timp cît există bunul şi nu se stinge prin neuz.

Perpetuitatea nu înseamnă apartenenţa unui bun aceleiaşi persoane în modcontinuu. În cazul înstrăinării bunului DP se stinge pentru alienator pentru a fi obţinut de către dobînditor;

4. Caracterul individual – fiecare are dreptul său de proprietate.

Atributele dreptului de proprietate: Posesia – posedarea bunurilor constă în stăpînirea efectivă a lor. Proprietarul poate

exercita posesia nemijlocit în putere proprie ori nemijlocit, atunci cînd transmite dreptul de posesie altei persoane. Posesia nu presupune contactul zilnic al proprietarului cu bunul său, astfel aflîndu-se într-o deplasare proprietarul nu pierde posesia asupra bunurilor de la domiciliu.

Folosinţa- întrebuinţarea calităţilor utile ale bunului, la fel culegerea fructelor, dacă bunul este frugifer (de ex.: procentele). Proprietarul poate folosi bunul nemijlocit ori prin intermediul altor persoane. De ex.: darea în chirie a bunului presupune plata chiriei. De regulă, folosinţa bunului este posibilă doar dacă bunul se află în posesia acelei persoane cu o excepţie: proprietarul care a pierdut posesia unui bun fără voinţă, revendicîndu-l de la posesorul de rea-credinţă va fi în drept să ceară fructele bunului pentru toată perioada posesiei de rea-credinţă.

Dispoziţia – posibilitatea stabilirii destinului bunului sau hotărîrii soartei, statutului juridic al bunului. Spre deosebire de primele 2 atribute, dispoziţia aparţine în exclusivitate proprietarului. El poat edispune singur de bun sau poate împuternici alte persoane să exercite dispoziţia (de ex.: oferă chiriaşului dreptul să dea bunul în subchirie).

Modurile de dobîndire ale dreptului de proprietate se clasifică:1. după caracterul transmiterii:

a. oneros – contra plată,b. gratuit – donaţia;

2. după momentul dobîndirii:a. între vii,b. pentru cauze de moarte – succesiunea legală sau testamentară.

Tipurile de proprietate:1. proprietate publică,2. proprietate privată.

Modalităţile dreptului de proprietate:1. proprietatea individuală – un singur proprietar,2. proprietate comună:

a. pe cote părţi (fiecare din coproprietari are o cotă parte),b. în devălmăşie (proprietarii devălmaşi nu-şi cunosc concret cota parte). De

exemplu: soţii, gospodăriile ţărăneşti.

Momentul apariţiei dreptului de proprietate.Regula este diferită pentru bunurile mobile şi cele imobile. Astfel, în ceea ce priveşte

bunurile mobile, dreptul de proprietate asupra acestora este transmis dobînditorului în momentul predării bunului dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Bunurile se clasifică în bunuri determinate generic şi bunuri determinate individual. Dreptul de proprietate este mereu un drept asupra unui bun individual determinat. Dreptul de proprietate asupra unui bun generic nu poate fi transmis cuiva înainte de individualizarea bunului dintr-o masă similară de obiecte. Individualizarea se face prin numărare, cîntărire, măsurare. În cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se transmite la data îmscrierii în registrul bunurilor imobile, dacă legea nu prevede altfel.

Uneori bunul poate fi deteriorat. Deteriorarea sau distrugerea bunului din motive ce nu sunt imputabile părţilor poartă denumirea de pieire fortuită. Conform regulii, riscul pieirii fortuite este suportat de către proprietar, dar există o excepţie – legea sau contractul pot prevedea altfel. Pentru perioada de întîrziere riscul pieirii fortuite îl suportă cel care este vinovat de întîrziere (de ex.: vînzătorul nu a predat la timp bunul şi acesta a fost distrus, el va răspunde).

14

Stingerea dreptului de proprietate are loc:

I. Transmiterea dreptului de proprietate altor persoane:a. cu voinţă (act juridic),b. forţat.

1. Urmărirea bunului în legătură cu obligaţia proprietarului. Se face prin hotărîre judecătorească dacă altă modalitate nu este stabilită prin lege sau contract. Proprietarul pierde DP asupra bunurilor urmărite în momentul dobîndirii DP asupra lor de către persoana îndreptăţită.

2. Înstrăinarea bunurilor pe care legal persoana nu le poate avea în proprietate. Terenurile agricole sau silvice moştenite de străini pe teritoriul RM trebuie să fie înstrăinate de către aceştia în maximum 1 an.

3. Răscumpărarea animalelor domestice în cazul încălcării regulilor de comportare cu ele stabilite prin lege ori prin normele de comportare umană cu animalele. Orice persoană are dreptul să solicite predarea animalelor. Preţul se stabileşte prin acordul părţilor sau prin hotărîrea instanţei de judecată.

4. Privatizarea proprietăţii de stat.5. Exproprierea pentru cauză de utilitate publică.6. Rechiziţia. În caz de calamitate naturală, epidemie, epizootic ori altă situaţie excepţională,

proprietarul poate fi deposedat de bunuri în temeiul unei decizii a autorităţilor publice. Persoana poate cere restituirea bunului dacă după încetarea situaţiei excepţionale el s-a păstrat în natură. Preţul bunului ori preţul folosirii lui se stabileşte de părţi sau instanţ de judecată.

7. Confiscarea. Se face prin hotărîre judecătorească în condiţiile legii ori prin act administartiv.

II. Transmiterea dreptului de proprietate altor persoane:a. distrugere,b. consum,c. abandon (proprietarul poate renunţa printr-o declaraţie de abandon).

V ACTELE CIVILE ŞI CONVENŢIILE

Actul juridic civil (ajc) este manifestarea de către persoanele fizice şi juridice a voinţei îndreptate spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile (art. 195 Codul Civil).

Elementele actului juridic civil:1. este o modalitate de manifestare a voinţei,2. este exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice,3. efectele juridice constau în a naşte, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii civile.

După modul de încheiere actele juridice civile se clasifică:1. acte consensuale (e nevoie de consens – contractul de vînzare-cumpărare);2. acte reale (e nevoie şi de transmiterea bunului şi nu doar de consens – contractul de

depozit). Singurul acord de voinţă nu înseamnă că contractul a fost încheiat;3. acte autentice sau solemne (în cazurile prevăzute de lege, actul trebuie să fie autentificat

notarial – donaţia, vînzarea-cumpărarea unu imobil).După numărul subiecţilor:

1. acte juridice unilaterale (testamentul, procura, acceptarea sau renunţarea la sucesiune);2. acte juridice bilaterale (2 voinţe diferite – sunt majoritatea actelor juridice civile). De ex.:

contractul de vînzare, unde vînzătorul are interesul de a primi banii, iar cumpărătorul de a primi bunul.

3. Acte juridice multilaterale (3 sau mai multe voinţe – contractul de leasing, etc.).Indiferent cîţi subiecţi au eliberat procura, aceasta este acj unilateral, pentru că e o voinţă.

Doar ajc bilaterale şi multilaterale se numesc contracte.Condiţiile de valabilitate ale acj sunt toate cerinţele stabilite de lege ori părţi pentru

valabilitatea actului, care trebuie întrunite cumulativ. Ajc presupune întrunirea a cîtorva elemente obligatorii: subiectul, voinţa unică, forma şi conţinutul actului. Inexistenţa sau vivierea lor duce la nulitatea actului juridic civil. Aceste condiţii sunt:

să corespundă prevederilor legii; capacitatea de a contracta; consimţămîntul, care trebuie să exprime voinţa reală a persoanei de a contracta, să

nu fie viciat;

15

obiectul, care este obligaţia persoanei care a încheiat actul juridic. El trebuie să fie licit, să se afle în circuitul civil şi să fie determinat sau determinabil, poate fi şi un bun viitor;

cauza – ajc încheiat fără cauză ori fondat pe o cauză falsă ori ilicită nu poate avea nici un efect;

forma – este o condiţie de valabilitate a ajc numai în cazurile expres prevăzute de lege, adică cînd legea cere o anumită formă (de ex.: scrisă, autentică).

În cazul în care un act juridic civil (convenţie) a fost încheiat cu încălcarea condiţiilor de mai sus, acesta poate fi lovit de nulitate. Legislaţia civilă prevede mai multe tipuri de nulităţi.

După interesul ocrotirii distingem: nulitate relativă, nulitate absolută.

După întinderea efectelor nulităţii: nulitate parţială, nulitate totală.

După felul condiţiei nerespectate: nulitate de fond (viciile de consimţămînt, etc.), nulitate de formă (vezi forma ajc).

VI RĂSPUNDEREA CIVILĂ

Gh. Beleiu: „răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport de obligaţii în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.”

Funcţiile răspunderii juridice:1. reparatorie (compensatorie) – constă în repararea integrală a prejudiciului patrimonial,

iar în cazurile prevăzute de lege şi a prejudiciului nepatrimonial, astfel că persoana lezată să fie repusă în situaţia anterioară;

2. preventiv-educativă – educă simţul executării conştiincioase a obligaţiilor contractuale precum şi abţinerea de la săvîrşirea delictelor;

3. stimulatorie a executării obligaţiilor – sancţiunea civilă nu se aplică pentru pedepsirea vinovatului şi cade asupra patrimoniului acesteia ducînd la micşorarea lui în vederea reparării prejudiciului cauzat.

Sancţiunile civile sunt măsuri de ordin patrimonial prevăzute de lege pe care instanţa le aplică în scopul de a compensa pierderile materiale ale părţii vîtîmate. Majoritatea sancţiunilor au caracter compensator, adică din patrimoniul delicventului se va percepe în folosul părţii vătămate exact atît cu cît s-a micţorat patrimoniul ultimului în rezultatul faptei ilicite.

Unele sancţiuni însă au caracter suplimentar. De ex.: atunci cînd legea ori contractul prevăd amenzi sau penalităţi adăugător faţă de repararea prejudiciului.

Prin excepţie Codul Civil stabileşte şi sancţiuni de confiscare în folosul statului.Totalitatea acestor sancţiuni se aplică în cazul lezării raporturilor patrimoniale (cu conţinut

economic), însă după cum cunoaştem, dreptul civil ca ramură de drept reglementează şi raporturile nepatrimoniale. Acestea la fel pot atrage aplicarea sancţiunilor pecuniare, cum ar fi compensarea bănească a prejudiciului moral sau a sancţiunilor de ordin nepatrimonial (de ex.: publicarea dezminţirilor în cazul lezării onoarei şi demnităţii, etc.).

Principiile răspunderii civile sunt:- repararea integrală a prejudiciului,- repararea în natură a prejudiciului.

Cunoaştem două tipuri de răspundere civilă:1. răspunderea contractuală – presupune repararea prejudiciului cauzat în urma nerespectării

sau respectării necorespunzătoare a unei obliagţii contractuale;2. răspunderea delictuală – se aplică în cazul lipsei unui contract dintre părţi şi se naşte dintr-

un delict (faptă ilegală). Mai corectă ar fi denumirea acestui tip de răspundere ca fiind extracontractuală.

Important. Uneori legea obligă la răspundere delictuală chiar şi-n cazurile cînd neexecutarea unui contract are ca efect cauzarea prejudiciului vieţii şi sănătăţii persoanei. De ex.: situaţii de avarii în contractul de transport. Viaţa şi sănătatea persoanei nu este obiect al negocierii contractuale şi prejudicierea lor oricum atrage răspunderea extracontractuală (delictuală).

Contractul de transport de călători şi bagaje

16

În cazul acestui contract, ca părţi apar cărăuşul şi călătorul. Vom reda cîteva aspecte ale răspunderii acestora în cazul răspunderii civile. Astfel, cărăuşul va răspunde pentru pierderea, deteriorarea sau distrugerea bagajului înregistrat, cu excepţia forţei majore, a viciului propriu bunului sau vinei pasagerului. Cărăuşul nu răspunde pentru pierderea documentelor, banilor sau altor bunuri de mare valoare, cu excepţia cînd i s-a declarat natura sau valoarea bunului şi el a acceptat să-l transporte. Cărăuşul nu este răspunzător pentru pierderea bagajelor de mînă care au rămas sub supravegherea pasagerului, dacă nu este vinovat (cărăuşul) – art. 989 Codul Civil. Dacă bagajul nu va sosi în punctul de destinaţie în decursul a 10 zile după încheierea termenului de transportare, el poate fi considerat pierdut şi pasagerul are dreptul de a cere compensarea costului lui. Dacă bagajul pierdut va fi găsit ulterior, călătorul are dreptul să ceară eliberarea lui, restituind despăgubirea primită pentru pierderea lui.

Cărăuşul va repara prejudiciul în următoarele proporţii: pentru pierderea sau distrugerea bagajelor cu valoarea declarată – în mărimea valorii

declarate, dacă nu se va dovedi că aceasta nu corespunde valorii lui reale; pentru pierderea sau distrugerea bagajului primit la transport fără declararea valorii – în

mărimea valorii reale; pentru deteriorarea bagajului – în mărimea sumei cu care a diminuat valoarea lui (art. 43

Codul Transporturilor Auto).

În caz de transportare cu întîrziere a bagajului în transportul auto, cărăuşul achită o amendă în mărime de 10% din taxa de transport pentru fiecare zi completă sau incompletă, însă nu mai mult de 50% din taxa de transport. Statutul căilor ferate a Rusiei în art. 130 reglementează întîrzierea trenului. Calea ferată va plăti pasagerului amendă în mărime de 3% din taxă pentru fiecare oră de întîrziere, dar nu mai mult decît costul propriu-zis al biletului. Art. 120 Codul Aerian rus prevede că mărimea amenzii este de 25% din salariul minim, dar nu mai mult de 50% din bilet.

Reglementări diverse se axează la răspunderea cărăuşului pentru provocarea leziunilor ori decesului pasagerului. Astfel, art. 132 Statutul Căilor ferate (Rusia) stabileşte că calea ferată poartă răspundere materială pentru dauna cauzată vieţii sau sănătăţii pasagerului în conformitate cu legislaţia în vigoare.

!!!!!!!!!!!!!!! Răspunderea cărăuşului nu poate fi limitată prin contract sau exclusă.

Răspunderea pasagerului survine în următoarele cazuri: nerespectarea regulilor de conduită; cauzarea unui prejudiciu cărăuşului prin natura sau starea bagajelor de mînă, cu

excepţia cazului în care prejudiciul s-a născut în pofida comportamentului diligent al pasagerului;

călătoreşte ilegal.

Prejudiciul este alcătuit din următoarele componente:1. prejudiciul efectiv (real) – constă în cheltuieli suportate de vinovat sau pe care le va

suporta;2. venitul ratat – beneficiul neobţinut prin încălcarea dreptului. Acest venit ratat îl poate

cere şi o persoană fizică cînd i se cauzează daune sănătăţii şi din aceste motive nu mai poate să practice acea profesie (pianistului i s-a tăiat un deget).

O situaţie interesantă o prezintă reparaţia prejudiciului moral (nepatrimonial) prevăzut în art. 1422 Codul Civil. Specific este faptul că acest prejudiciu se repară indiferent de existenţa şi întendirea prejudiciului patrimonial. Legislaţia reglementează 2 moduri de reparare a prejudiciului moral:

1. prin măsuri de ordin nepatrimonial propriu-zise (publicarea dezminţilor în mass-media sau expunerea lor orală în faţa unui public);

2. compensaţia bănească, în cazurile prevăzute de lege.Dauna morală reprezintă suferinţele fizice şi psihice, pe care le suportă persoana în urma

acţiunilor ilicite săvîrşite de autorul prejudiciului. Repararea prejudiciului moral se face şi în lipsa vinovăţiei autorului faptei ilicite, dacă prejudiciul este cauzat prin:

1. condamnare ilegală;2. atragere ilegală la răspundere penală;3. aplicare ilegală a arestului preventiv;4. aplicarea ilegală a declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea;5. aplicarea ilegală ca sancţiune administrativă a arestului ori muncii corecţionale;

17

6. alte cazuri prevăzute de lege.

Potrivit legislaţiei RM, poate pretinde compensarea prejudiciului moral doar persoanele fizice, deoarece persoana juridică nu poate suferi din punct de vedere moral. Art. 616 Codul Civil stabileşte că pentru cauzarea prejudiciului moral se pot pretinde despăgubiri băneşti în următoarele cazuri :

cînd se atentează la drepturile personal nepatrimoniale (art. 1422 CC); lezarea onoarei şi demnităţii (art. 15 CC); atragerea ilegală la răspunderea penală (art. 1422 CC); prejudiciul cauzat prin acte administrative ilegale sau tergiversarea soluţionării

cererilor petiţionare (art. 1404 CC); în cazul cauzării prejudiciului consumatorului, etc..

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de un izvor de pericol sporit.Persoanele a căror activitate este legată de un izvor de pericol sporit pentru lumea

înconjurătoare (exploatarea vehiculelor, a instalaţiilor, mecanismelor, folosirea energiei electrice, a substanţelor explozibile, efectuarea lucrărilor de construcţii, etc.) au obligaţia să repare prejudiciul cauzat de izvorul de pericol sporit dacă nu demonstrează că prejudiciul se datorează unei forţe majore sau din intenţia persoanei vătămate. Important: dauna care a survenit ca urmare a exploatării navelor aeriene se repară în toate cazurile, chiar şi cînd s-a produs ca urmare a unei forţe majore. Posesorul izvorului de pericol sporit nu răspunde pentru prejudiciul cauzat dacă demonstrează că izvorul de pericol sporit a ieşit din posesia lui ca urmare a acţiunilor ilicite ale unor terţi, care şi vor răspunde. Dacă însă posesorul este vinovat că izvorul a ieşit din posesia lui, atunci el va răspunde alături de persoana care a intrat în posesia acestui izvor.

Cazuri de exonerare de răspundere:1. legitima apărare;2. extrema necesitate – se va repara de cel care a cauzat prejudiciul, de terţul în al cărui

interes s-a acţionat sau instanţa îi poate elibera de plată total sau parţial;3. îndeplinirea unei activităţi impuse sau permise de lege, îndeplinirea unui ordin al

autorităţilor publice, care este ilegal. De ex.: producătorii anumitor mărfuri sunt obligaţi să se conformeze prevederilor standardelor de stat chiar dacă mai tîrziu se dovedeşte că acestea fiind respectate pot duce la producerea bunurilor nocive sănătăţii consumatorului.;

4. exercitarea unui drept. Orice persoană îşi poate exercita drepturile în limitele legii, a bunelor moravuri şi cu bună credinţă. În caz contrar suntem în prezenţa abuzului de drept;

5. consimţămîntul persoanei vătămate la cauzarea prejudiciului, care este expus înainte de cauzarea lui. De ex.: stăpînul unei case solicită unui subiect demolarea acesteia.

Forţa majoră precum şi cazul fortuit. Forţa majoră este împrejurarea excepţională care, deşi poate fi uneori prevăzută, nu poate fi preîntîmpinată cu mijloace obişnuite. Nu va fi forţă majoră revărsarea anuală a albiilor rîurilor, izbucnirea unui incediu într-o clădire unde nu s-au luat măsuri antiincendiare. Forţa majoră este un eveniment natural, şi, uneori, social (revoluţii, războaie).

Condiţiile evenimentului:- trebuie să fie extern,- imprevizibil,- inevitabil.

Cazul fortuit (cazus) este întîmplarea care putea fi preîntîmpinată de debitor, dar n-a fost pe motiv că a apărut brusc şi pe neaşteptate. De ex.: pietonul care a apărut brusc în faţa camionului.

Tema: Dispoziţii generale cu privire la Dreptul Administrativ

1. Dispoziţii generale.2. Obiectul.3. Raporturile.4. Administraţia publică.5. Actele.6. Răspunderea.

Dreptul Administrativ (DA) – ramură de drept care reglementează organizarea şi activitatea autorităţilor publice înfiinţate pentru realizarea sarcinilor administraţiei publice; reglementează raporturile dintre aceste autorităţi şi dintre ele şi particulari (reaşizarea puterii

18

executive). Ca ramură de drept apare la sfîrşitul secolului XVIII – începutul secolului XIX, odată cu apariţia puterii executive.

Distincţia dreptului administrativ şi dreptul constituţional.DA determină mecanismul juridic de realizare a drepturilor şi libertăţilor omului din

Constituţia RM, statutul administrativ juridic al participanţilor la raporturile sociale cu caracter administrativ precum şi competenţa diferitor structuri ale administraţiei publice.

Dreptul constituţional este o ramură care organizează, iar dreptul administrativ – care activează.

Obiectul dreptului administrativ - este totalitatea relaţiilor sociale apărute în procesul organizării şi activităţii puterii executive, reglementate de normele DA.

Normel DA: stabilesc formele şi metodele conducerii statale, metodele garantării egalităţii în

administrarea publică; reglementează procedura formări puterii executive, competenţa ei, competenţa

persoanelor cu funcţie de răspundere, raporturile organelor puterii executive cu alte puteri.

Raporturile de drept administrativ: dintre subiecţii subordonaţi ai puterii executive şi alţi subiecţi superiori (Guvern –

Ministere); dintre subiecţi ai puterii executive aflaţi pe poziţie de egalitate juridică (2 ministere); dintre subiecţi ai puterii executive şi diverse organizaţii, întreprinderi, etc. aflate în

subordine; dintre subiecţi ai puterii executive şi diverse organizaţii, întreprinderi indepindente (control

fiscal, etc.); subiecţi ai administraţiei publice centrale şi organele administraţiei publice locale; subiecţi ai puterii executive şi organele obşteşti (Guvern – organele religioase); subiecţi ai puterii executive şi particulari.

Administraţia publică.DA ca ramură de drept se află într-o legătură strînsă cu fenomenul denumit „administrare”.

Termenul administrare e de origine latină, fiind format din prepoziţia „ad” – la, către şi substantivul „minister” – servitor, supus; avînd sensul de slujitor executant. Ulterior termenul administrare s-a folosit pentru a indica orice activitate îndeplinită la ordinele cuiva /sub comandă).

Art. 96 Constituţia RM: Guvernul exercită conducerea generală a administraţie publice, adică conduce cu un sistem de autorităţi publice:

- autorităţi centrale,- autorităţi locale.

Autorităţi centrale:- Guvernul,- ministerele,- departamentele,- inspectoratul de stat,- serviciile de stat,- comisiile şi consiliile guvernamentale.

Autorităţi administrative publice locale:- consiliile săteşti, comunele orăşeneşti, municipale, raionale,- Adunarea Populară a Găgău-Yeri,- primăria (primar + aparatul din cadrul primăriei);- guvernatorul Găgăuz-Yeri,- comitetul executiv al Găgăuz-Yeri.

Actele administrative: acte normative, acte individuale.

Legea RM privind actele normative ale Guvernului şi ale altor autorităţi ale administraţie publice centrale şi locale Nr. 317-XV din 18.07.2003:

hotărîrile şi ordonanţele Guvernului; actele normative ale autorităţilor administraţiei publice centrale; actele normative ale autorităţilor unităţilor teritoriale autonome cu statut juridic

special şi ale altor autorităţi ale administraţiei publice locale.Hotărîri ale Guvernului:

19

- privind aprobarea tratatelor internaţionale,- privind aprobarea proiectelor de legi privind ratificarea, acceptarea, aprobarea sau

aderarea la tratate.Ordonanţele se emit conform art. 1062 Constituţia RM (în cazul delegării legislative).

Răspunderea administrativă.Temei – contravenţia administrativă – este fapta (acţiunea sau inacţiunea) ce atentează la

ordinea publică, la drepturile şi libertăţile persoanei, săvîrşită cu vinovăţie şi pentru care se prevede răspunderea administrativă.

Acţiune – comportament activ;Inacţiune – comportament pasiv.

Semnele contravenţiei:1. ilegalitatea;2. vinovăţia;3. prejudiciabilitatea;4. posibilitatea de răspundere.

Componenţa contravenţiei:a. obiectul – relaţiile sociale lezate;b. latura obiectivă – fapta, consecinţele;c. subiectul (PF şi PJ);d. latura subiectivă – vinovăţia.

Cauzele care înlătură răspunderea administrativă, art. 12 CCA:1. vîrsta neprăvăzută de lege (mai mică de 16 ani);2. iresponsabilitatea;3. extrema necesitate;4. legitima apărare.

Funcţionarii publici pot fi traşi la răspundere administrativă dacă se întrunesc în 2 condiţii:1. funcţionarul public are conform art. 14 al Codului cu privire la contravenţiile Administrative

(CCA) calitatea de persoană cu funcţie de răspundere;2. contravenţia este săvîrşită în legătură cu neexecutarea sau executarea necuvenită a

atribuţiilor de serviciu.Sancţiunile administrative aplicate funcţionarilor publici sunt mai severe decît în cazul

celorlalte persoane fizice.Tipurile sancţiunilor:

- avertismentul,- amenda,- ridicarea contra echivalent a obiectului contravenţiei,- confiscarea obiectului ce a fost instrument al săvîrşirii contravenţiei,- privarea de drept special,- arestul administrativ,- expulzarea.

Actele administrativeLegea cu privire la Guvern Nr. 64-XII din 31 mai 90 (MO nr. 131-133 – 26.09.02)

Articolul 30. Hotărîrile şi dispoziţiile Guvernului.Hotărîrile se emit pentru:

- exercitarea atribuţiilor constituţionale şi celor ce decurg din legea dată,- exercitarea organizării executării legilor.

Hotărîrile se semnează de prim-ministru, unele şi de miniştrii care au obligaţia punerii lor în aplicare:

1. hotărîrile privind executarea bugetului, utilizarea împrumuturilor şi creditelor interne şi externe, desfăşurarea reformelor financiar-economice şi sociale, administrarea proprietăţii publice – ministrul finanţelor şi economiei;

2. hotărîrile privind asigurarea securităţii statale, ordinea publică, capacităţii de apărare activului Forţelor Armate – ministrul afacerilor interne şi ministrul apărării;

3. hotărîrile privind politica externă – ministrul afacerilor externe;4. hotărîrile privind exercitarea de către Guvern a dreptului la iniţiativă legislativă, elaborarea

programelor de activitate legislativă, aprobarea proiectelor de legi şi prezentarea lor Parlamentului spre examinare – ministrul justiţiei;

5. hotărîrile cu caracter complex ce reglementează funcţionarea diferitelor ramuri ale economiei naţionale – se contrasemnează la decizia prim-ministrului de un ministru responsabil pentru punerea lor în aplicare.

20

Dispoziţiile se emit de prim-ministru pentru organizarea activităţii interne a Guvernului.Dispoziţiile se semnează de prim-ministru.Hotărîrile şi dispoziţiile Guvernului, cu excepţia celor ce conţin secret de stat, se publică în

Monitorul Oficial al RM în termen de 10 zile de la data adoptării ori emiterii. Odată publicate ele intră în vigoare ori de la dat din text.

Ordonanţele – procedura delegării legislative.Pentru realizarea activităţii sale, Guvernul emite ordonanţe. Legea de abilitare a

Guvernului de a emite ordonanţe se adoptă de Parlament la cererea Guvernului, pentru o perioadă definită, indicîndu-se domeniile şi data pînă la care pot fi emise ordonanţele.

Ordonanţe – acte normative cu putere de lege ordinară, adoptate într-o perioadă şi în domeniul care nu fac obiectul legilor organice. Se semnează de prim-ministru şi se contrasemnează de miniştrii responsabili, se publică în Monitorul Oficial.

Ordonanţele se abrogă, suspendă ori modifică de Guvern prin adoptarea de ordonanţe în limitele termenului de abilitare. După expirarea acestui termen ordonanţele pot fi abrogate, suspendate ori modificate doar prin lege. Procedura elaborării, examinării şi adoptării ordonanţelor este stabilită de Guvern.

Tema: Noţiuni generale cu privire la Dreptul Penal

1. Noţiunea şi caracterele dreptului penal.Dreptul Penal este o ramură independentă a sistemului d drept al RM.Termenul drept penal este folosit în trei sensuri:

ramură de drept – o totalitate de norme juridice adoptate de către organul legislativ, care stabilesc ce comportament este considerat prejudiciabil, care este pedeapsa pentru aceasta, care sunt condiţiile liberării de pedeapsă şi răspundere penală, care sunt condiţiile aplicării măsurilor de constrîngere cu caracter medical, educativ, etc.;

ştiinţa – este un ansamblu de idei, teorii, concepţii cu privire normele şi instituţiile DP, studiind apariţia, evoluţia şi dispariţia lor;

obiect de studiu – disciplina studiată de elevi, studenţi în cadrul instituţiilor de învăţămînt.

În literatura juridică deşi nu există o unanimitate în ceea ce priveşte caracterele dreptului penal, totuşi sunt admise ca trăsături ale ramurii de drept penal următoarele caracteristici:

este o ramură de drept autonomă; are o structură unitară, fiind alcătuită di Partea Generală şi Partea Specială, care

sunt interdependente; e format dintr-o totalitate specifică de norme juridice, care reglementează o sferă

specifică de relaţii sociale; doar DP stabileşte care fapte sunt considerate infracţiuni; scopul DP – de a stabili pedeapsa pentru infracţiuni şi a preveni săvîrşirea lor; caracterul de drept public.

În doctrină, dreptul penal este definit ca fiind: sistemul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare socială prin interzicerea

sub sancţiuni specifice numite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale, în scopul apărării acestor valori fie prin prevenirea acestor fapte, fie prin aplicarea pedepselor celor care le răspîndesc;

ansamblul normelor juridice care reglemntează relaţiile sociale existente într-o anumită perioadă istorică, apărînd valorile sociale prin prevenirea sau aplicarea pedepselor pentru acţiunile sau inacţiunile care vatămă aceste valori (Tănăsescu);

totalitatea normelor juridice cu ajutorul cărora se apără împotriva infracţiunilor şi faptelor prevăzute de legea penală şi întrega ordine de drept, prin aplicarea pedepselor şi a altor măsuri penale persoanelor vinovate de săvîrşirea infracţiunilor (Matei Basarab);

o ramură de drept a sistemului nostru, fiind alcătuită dintr-o totalitate de norme juridice legiferate de puterea legislativă, care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile răspunderii penale, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau luate de către instanţa de judecată, persoanele care au săvîrşit infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale sistemului de drept (Alexandru Boroi).

Se mai folosesc 3 expresii pentru a denumi Dreptul Penal:1. Dreptul Penal – accentul este pus pe pedeapsă (poena), deşi reglementarea

dreptului penal este mai vastă, prevăzînd în primul rînd instituţia infracţiunii, categoriile de fapte incriminate şi apoi pedepsele şi alte sancţiiuni aplicate.

21

2. Dreptul Criminal – accentul se pune pe infracţiune (crimen), deşi DP are în vedere şi pedeapsa.

3. Dreptul apărării sociale – (Bulai) considerîndu-se că sistemul de norme astfel definit are ca scop apărarea valorilor sociale fundamentale ale societăţii, ca: persoana, statul, proprietatea, etc. (art. 2 CP).

2. Obiectul Dreptului PenalVorbind despre obiectul DP trebuie stabilit că el este un element al raportului juridico-penal

alături de celelalte două: subiecţii şi conţinutul raportului juridico-penal. RJP apare între: stat şi infractor. E important de stabilit în ce moment între aceşti subiecţi apar relaţi de DP, care formează obiectul acestuia. Sunt mai multe opinii:

1. apar din momentul adoptării normei penale;2. din momentul cînd infractorul a încălcat norma de drept, adică a săvîrşit infracţiunea;3. din momentul emiterii sentinţei;4. cînd a fost descoperit infractorul (majoritatea savanţilor).

Avem 3 tipuri de persoane: care săvîrşesc infracţiuni din naştere; care nu săvîrşesc infracţiuni; care nu comit infracţiuni din cauza normelor juridice DP.

Avem 2 tipuri de relaţii: de conformare (adoptarea nj DP şi respectarea ei); de conflict (încălcarea nj).

Dacă negăm relaţia de conformare, atunic negăm scopul DP.Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile de apărare socială, relaţiile ce se nasc între

membrii societăţii pentru respectarea de către aceştia a unor valori, cum sunt persoana cu drepturile sale, liniştea şi ordinea publică, însăşi societatea în întregul ei.

După apariţia statului şi dreptului, relaţiile de apărare socială constituie obiect de reglementare pentru dreptul penal.

Într-o opinie, se susţien că obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile sociale de represiune penală, relaţiile ce se stabilesc după săvîrşirea infracţiunii, între stat şi infractor.

În cea de a doua opinie, obiectul dreptului penal are o sferă mai întinsă cuprinzînd nu numai relaţiile de conflict, ci şi cele de cooperare, de conformitate, stabilite prin normele penale.

Conţinutul DP – totalitatea drepturilor şi obligaţiilor subiecţilor DP.

3. Scopul Dreptului PenalDreptul Penal are ca scop apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor sociale esenţiale ale

societăţii. Prin legea penală se apără împotriva infracţiunilor: suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, persoana şi drepturile acesteia, prorpietatea precum şi întreaga ordine de drept. Enumerarea valorilor sociale ce sunt apărate prin legea penală împotriva infracţiunilor fiind exemplificată, permite să fie cuprinse şi alte valori sociale, ce au fost consacrate prin Constituţia Republicii Moldova.

Scopul Dreptului Penal este pus în evidenţă de politica penală cu care aceasta se află într-o legătură indisolubilă, dreptul penal fiind principalul instrument de realizare a politicii penale.

Alte sarcini:1. de a preveni săvărşirea infracţiunilor:

a. prevenţie specială – condamnaţi,b. prevenţie generală – celelalte persoane;

2. stimulare, încurajare.CP prevede u şir de situaţii în care deşi persoanele au avut un comportament prejudiciabil,

totuşi nu este supusă răspunderii penale, întrucît acest comportament corespunde anumitor condiţii (art. 36 CP, executarea unui ordin, declararea benevolă despre o infracţiune, predarea substanţelor narcotice).

Politica penală – o totalitate de idei, reprezentări, păreri ce domină în societate la o anumită etapă de dez. a acesteia, referitoare la criminalitate, direcţiile de dezvoltare a acesteia, mijloacele de luptă cu ea. În RM politica penală se bazează pe anumite principii:

- principiile inevitabilităţii răspunderii penale,- principiile egalităţii şi legalităţii.

Tendinţele de bază ale politicii penale în RM sunt: punerea corectă în aplicare a normelor juridice din Codul Penal; lupta fără compromise cu infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave ca:

traficul de fiinţe umane, de substanţe narcotice, omorurile la comandă, terorismul, etc.;

22

realizarea pr. umanismului DP – legea prevede un sistem strict de pedepse, dar este exclusă pedeapsa cu moarte. La fel se stabilesc condiţii specifice de pedepsire a femeilor, minorilor, etc..

4. Principiile Dreptului PenalCodul Penal este actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile şi

dispoziţiile generale şi speciale ale dreptului penal, determină faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică infractorilor. Acesta se aplică în conformitate cu prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica Moldova este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au prioritate şi se aplică direct reglementării internaţionale.

Principiile dreptului penal reprezintă acele idei călăuzitoare pe baza cărora se construiesc totalitatea normelor de drept penal şi care se regăsesc în legea penală fiind expres prevăzute în aceasta:

1. Principiul legalităţii – conform acestui nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvîrşirea unei infracţiuni nici supus unei pedepse penale, decît în baza unei hotărîri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea penală, iar interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale sînt interzise.

2. Principiul umanismului – conform acestuia întreaga reglementare juridică are menirea să apere, în mod prioritar, persoana ca valoare supremă a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia, iar legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului. Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.

3. Principiul democratismului – conform acestuia persoanele care au săvîrşit infracţiuni sînt egale în faţa legii şi sînt supuse răspunderii penale fără deosebire de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie, iar apărarea drepturilor şi intereselor unei persoane nu poate fi realizată prin încălcarea drepturilor şi intereselor altei persoane sau a unei colectivităţi.

4. Principiul caracterului personal al răspunderii penale – conform acestuia persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvîrşite cu vinovăţie, iar răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvîrşit cu intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.

5. Principiul individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale – conform acestuia la aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvîrşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea penală. Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceiaşi faptă.

Infracţiunea

Este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă (social-periculoasă) prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penală (care poate fi supusă pedepsei penale)-art.14 Codul Penal al RM.

Semnmele infracţiunii sunt:1. ilegalitatea-este contrar legii;2. vinovăţia- săvîrşită conştient;3. prejudiciabilitatea- aduce un prejudiciu;4. posibilitatea de răspundere- poate fi pedepsită persoana care a săvîrşit-o.

Componenţa infracţiunii (ca şi la contravenţia administrativă):1. obiectul – relaţiile sociale lezate, obiectul asupra căruia infractorul şi-a îndreptat

acţiunea;2. latura obiectivă – fapta, consecinţele survenite;3. subiectul – cel care a săvîrşit infracţiunea(PF şi PJ);4. latura subiectivă – vinovăţia.

Cauzele care înlătură răspunderea penală:1. iresponsabilitatea;2. extrema necesitate;3. legitima apărare

23

4. riscul întemeiat

24