Orgoliul cuvintelor poezii, de ion ionescu-bucovu
-
Upload
ionescu-ion -
Category
Art & Photos
-
view
451 -
download
2
Transcript of Orgoliul cuvintelor poezii, de ion ionescu-bucovu
ION IONESCU BUCOVU
2014
nu ne minți, Doamne, cu traiul de dincolo
nu ne minți, Doamne, cu traiul de dincolo,
de-atâtea nopți nu pot dormi, ca un blestem,
cade asupra mea o apăsare, a nu fi, a te naște și-a iubi,chem tremurul luminii lunii
să reînvie ce a fost,astăzi nu mai seamăn cu nimeni,
întunericul mi-a furat făptura,au căzut imperii în somn
și din cuvinte mi-am făurit castele,cuvinte-viori, cuvinte-ghitare,
cuvinte sfâșiate de fulgere,cuvinte ucise din dragoste,
vocale foșnindmi-au mângâiat auzul,
mi-au fost leagăn în somnși mi-au ucis licornii de argint,
care s-au înecatîn lumea de dincolo a amintirii.
am pierdut verileîn zvonul verde al frunzei
și-n racla ei mi-au trecut la galopcaii albi ai depărtării
cu coamele bătute de vânt…
joi, 18 decembrie 2014
vis
amândoi privim peste lucruri,zburăm ca două păsări,
în acestă cursă trâmbițele frigului sunt aceleași peste tot,
cuvintele-rubini de sângetac în buza amurgului,
pe sânii tăi strălucește marmoraîn haite de lumini,
parcă am fi într-o procesiune de nimfe care alunecă-n oglinzi sparte,
scene bucolicecu cerbi care se-adapă
în lacuri de argint,fântâni cu ugere de izvoare
din care țâșnesc vise,soare-apune pe un destin
care cade-n ruină,se stinge polenul luminilor
și-nvăluie șerpește lunaca pe o primadonă
prinsă-n desmăț cu un prinț,covoare de cer
pictate cu fluturiși îngeri ce vor s-ajungă-n rai,
cuvintele cadca frunzele toamna
într-un tărâm de brumă.noi zburăm încet pe lângă lucruri
să nu trezim ecoul
care moare ca o rugăciune,printre umbrele sunetelor
ce se pierd în zare…
joi, 18 decembrie 2014
corbul
se făcea că ne iubeam pe fânul de curând cosit,mirosea a levănțică prin poieni de albăstrele,
Doamne, ce frumos era, tremura prin aer vântul,luna-n pânze aurii , stampă pe-un pământ tăcut,
își vărsase tot năduful peste fericirea noastră,muza mea patetică se-anina de umbra-mi vie
și cu pieptul sfâșiat de atâtea amintirideschidea cenușa vremii aprinzând focuri mocninde;
ne-amăgeam cu vorbe dulci și săruturi otrăvite,eram parcă-ntr-un miraj când se reîntorc ecouri
din întâia-mpreunare când eram topiți pe jarși înfășurați în noapte ca într-o mătase vie,
cu un glas lunatec, sumbru, m-a-ntrebat de vreau să plec,ca o pasăre rănită s-a zbătut bătând din aripi,
căutând fulgerul-cheie, aprinzând întreg văzduhul,era parcă o povestea dintre basmele din nord,
cu trădări și cu ispite, cu obscenele finaluri,când se dă suprema luptă și cu prăbușiri în vis,
îi vedeam ochii hipnotici cu izvor șiroi de lacrimi,scăpărând printre pupile lasere –săgeți de moarte,
nu mai plânge, nu mai plânge, lasă poemul să curgă,viața asta e ca visul, crizanteme de canaf,ce adesea se termină cu un dulce epitaf;
și așa a fost să fie, corbul cel bătrân din turlă,ne dădea ocol prin spații, printr-un zodiac furat,
răspândind otrăva morții peste seara noastră dragă,prevestind o toamnă rece, plină de vânturi și ploi,
noi cu trupurile-nchise ca o pleoapă printre lacrimi,ne-am pierdut unul de altul printre timpuri, printre patimi.
eu prin glasul trist de sunet și de harfă și de flaut, am rămas singur prin lume ca Ovidiu să te caut…
joi, 18 decembrie 2014
vara
A venit vara după calendare,Tăcerea este umedă prin munți,Stau treji ca niște daci cărunți,Cu vârfurile ce se pierd în zare.
Și pe câmpie grâul încolțește,Talanga scoate turma în amurg,Se-aud pe vale apele cum curg,
Iar trandafirul vesel înflorește.
Petale lungi de lună la ureche,Cu nopțile scăldate-n apa vie,Natura care s-a trezit și -nvie
Și doina noastră, fără de pereche.
Se-aprind în zare stelele făclii,Coboară de pe dealuri cârd de oi,Se-aude cântec vechi ca de oboi
În triluliu de glas de ciocârlii.
E noaptea îmbrăcată-n umbre mov Venită ca o zână din povești,
Pe-astfel de noapte tot ca să trăieștiÎn vise dulci scăldate în alcov.
joi, 18 decembrie 2014
cuvintele
trec pe lângă mine trupuri de cuvinteca niște cocote și-mi fac cu ochiul,
cu unele-aș vrea să mă culc,sunt târfe fermecătoare cu miros de garoafă
născute din trunchiuri vocalicecu crengile până la cer,
câte un fulger le carbonizeazăsau le urcă prin vârtejuri,dându-le drumul în spațiu
și câzînd ca niște verbe-ploi aiuritoarecu trupurile spânzurate-ntr-un gând,
le-adun și fac din ele propria-mi zidire,pun câte un nor, o apă, un cer senin,
mai adun câte-o iubită de prin amintiri,câteva sentimente și gata.
joi, 18 decembrie 2014
devenim numere
până la urmă devenim niște numere,eu sunt al douăzecelea, tu al treilea,
numărăm și suntem numărați ca niște vite care trec la abator,numărăm iubitele, anii de viață,
kilowații, banii de-ntreținere, hainele,cămășile, locurile pe unde am trecut,zilele, săptămânile, toamnele, iernile,tristețile și bucuriile, averile, morții,cercurile de aur aruncate spre cer,
domnitorii, spânzurații și întrebărilela care n-am răspuns sau
nu le cunoaștem răspunsul,ne numărăm minciunile sau adevărurile,
iluziile și deziluziile,facem matematică, adunări și scăderi,
ne trezium cu teoria relativitățiia lui Albert Einstein prin inimă
asupra sentimentelor în mișcare,suntem prinți și cerșetori
într-o lume care se cufundă-n erori,târzii jocuri nevinovate
de-a fi sau a nu fi printre dramele lumiiamurgind prin istorie
pe orbita dulcelui pământ.
joi, 18 decembrie 2014
veșnicie
Cuprind în suflet o minune când îți sorb obrajii,setos de parc-aș bea
o mireasmă.Când stăm ochi în ochi,
incendiem totul împrejur,dorul de tine, dorul de noi, ca altădată umblă nebun…Fără tine traiul pe pământ
e pribegire.
Eu nu știu ce regină ești și de unde vii,
îți ascult clipele, acele flori frumoase de mai
care devin veșnicie.
joi, 18 decembrie 2014
părul tău
Părul tău e un val din marepe care nu-l poate străbate privirea,
când îmi înec lacrimile în el visez mistere cu regine din Efes,urzește tot largul lumii cu vraja
parfumului ce mă îmbată,atunci când apasă pe buzele mele
mirosul tău dulce de fată.
joi, 18 decembrie 2014
și vine iar vara, iubito
și vine iar vara, iubito,cum vine aminul
prin psalmi,ce miere-i veninulcând sorb luminadin ochii tăi calmi,
senină ni-i ziuași clipa ferice,
visând un alt raila umbră de cetini,
covoare de iarbăși chipu-ți bălai;miroase a floare,
a dorul de noi,trecând ca o boare
prin aprige ploi,urcând către astreîn lumile-albastre,
străine de noi.
joi, 18 decembrie 2014
câteodată
Câteodată mă-nvelesccu speranța
de frigul din mine,numai tu îmi poți da căldura
pe care n-o am,fă-mi lacrima apă curată,
să fiu dezbătat de dorul de tine. În lipsa ta se face-ntuneric,
și umbra e grea,dorul începe să cânteatingând brațele reci,
brațele tale feline,
umbra, tăcerile, mersul,inelul, secunda,
bătăile inimiiși-albastrul ochilor tăi
în care mă pierd ca cerbul prin văi.
joi, 18 decembrie 2014
luntrea
și nopțile de vară, iubito, cum de suntatâta de frumoase din cer până-n pământ?
și holdele par valuri de nalte clătinăriiar noi două minuni pe spuma unei mări.
luceferii și stele și luna ce vor fi fiinddacă nu jucării prin univers plutind?
ne urmăresc prin noapte de-apururi pe-amândoiprin lumea amintirii cea plină strigoi.
iar luna ne păzește cu fața spre apuse luntrea aurie deasupra noastră sus.
coboară pentru noi din luntrea aurie
o scară de mătase, ce vrea ca să ne-mbie
să ne urcăm pe ea în lumea de apoispre zarea cea înaltă de mână amândoi.
joi, 18 decembrie 2014
gânduri-hiene
în fiecare noapte trec gândurile
ca hiene după cadavreumblă șerpește
prin toate coclaurile sufletului meuse opresc acolo unde nu ajunge
decât închipuirea foarte departe
unde clapele orgilor stau neatinse pline de praf
acolo toate cuvintelemă trădează
sunt ca vasele aprinse pe mări
care ard foarte încet incendiate de fulgere
căzute în apeatunci vei înțelege
de ce tac când te chem
cuvintele mereu mă trădează
nu mă mai ascultă o iau razna spre nord
ai uitat cum valurile balansează
în culoarea ochilor tăisemnul tău de adio
a fost ovalul de la decolteu
în care s-au rătăcit sărmanii ochi ai mei
care mureaude necuprins
degeaba mai vânturăm lumea
după o coapsă de venerăpierdută
prin nisipurile antichității
după ce-au doborât-ovandalii
cărora le trezea simțurile adormite
de-atâtea lupte
adun
adun în mine fărâmă cu fărâmăveciile de vis ce mă dărâmă,
se-aștern adesea ca o amintireși le adun mereu într-o zidire.
în caldele izvoare de cuvinte,am adunat cenușa dinainte
și toate ce le scriu acuma mi-scetăți medievale dintrun vis.
am căutat și caut tot mereulumina stinsă din sufletul meu,un răsărit ajuns apus de-acum,
ce pribegește-n margine de drum.
zumzăie tainele prin amintiri,unde dorm duse primele iubiri,
în zadar mă mai întorc în vreme,când nu mai are cine să mă cheme.
joi, 18 decembrie 2014
te caut
te caut și nu mai știu unde ești astăzi,
trec peste noi norii unei ploi de vară,
în suflet se mai zvonește
despre tine,alunec cu gândul spre
ochii tăi de viorele,ape vii și ape moarte
se preling în gol de gene,mi-ai arendat suletul
cămătarilor,ai zis că mă-ngropila rădăcinile tale,
de ce, timpule, ai trecut?mi-am pierdut zodiile,
nici nu mai știucând m-am ivit din întuneeric.
joi, 18 decembrie 2014
la umbra teilor în floare
cine-a zis că lumea e o -ncântare,o caut mereu prin umbrele singurătății
și n-o găsesc, singur vrăjit, singur zâmbind,trec pe lângă ea cu mirare
ca tainele printr-un gând visând,nu-mi răspund nici serile, nici lucrurile,dorm pe o vatră ce miroase a veșnicie,
fac din păcat buchete de criniși iubesc poveștile sângelui,seara ascult cântecul inimii
care trece prin mine ca o lunăpe-un cer senin,
doamne, frumoasă mai e viața,când aduni veșnicia în bațe
și te cununi cu eala umbra teilor în floare.
joi, 18 decembrie 2014
fată dulce
se joacă stelele-n iarbă,drumurile se retrag în noi,
cântă buhele-n pustiuri,doarme lumea pe poiată,
se-aude un zvon prin pomi,joacă ielele-n grădină,vine un vis din neant,
cu mulți sori și cu strigoi,se strecoară printre genechipul tău frumos de fată
din legendele din norddintr-un ochi îți pică sânge
iar din celălalt iubire,ce să-ți fac să te cuprind,mi-ai fugit din amintire,
fată dulce, fără corp,te năzari ca o naiadă
și dispari – o taină-n plus,ce umblă prin somnul meu,
alături de Dumnezeu.
joi, 18 decembrie 2014
joc de-a dragostea
tu ești vară, eu sunt vară,amândoi mângâiem iarba
și cu gândul jucăușne-am trezit într-un culcuș,privind cerul plin de stele,
pajuri se rotesc pe sus,și în lună un oier
treaz acum în miez de noapte,paște oile pe cer.
cerne vremea pulberi-aur,cad năframele pe noi,
trece-un vânt de mângâierece coboară din zăvoiși în tinda nopții sure
ne împărtășim veninuldragostei de amândoi.
și în noapte ne-am pierdutși ea mută și eu mut
și-n nespusa de risipănoaptea s-a făcut o clipă,
pica roua peste noi,trupurile-nmugurind,
era mied, era dulceață,dulcea mea, iubire hoață.
joi, 18 decembrie 2014
rugăciune
mă petrec adesea prin ruineși nu știam că ești mereu cu mine,
dac-am ajuns unde-am ajunseu n-am primit nici un răspuns,
adesea lacrima mă-ncearcădin drumul meu ca să mă-ntoarcă,unde mă pot, Doamne, ascunde,
de locurile rele și imunde,știu că faci mereu câteo lucraredin mila Ta și din iubirea mare,
eu Te-aș ruga mereu să nu mă lașisă rătăcesc prin viață ca un laș,nu mă lăsa cu gândurile bete
și-ajută-mă să trec prin râul Letespre slava mea nemuritoare,
neprihănit de nimeni, ca o floare;de-am fost odată rătăcit și prost,de azi eu Îți promit că țin și post…
joi, 18 decembrie 2014
tu care-ai fost și nu mai ești
tu care-ai fost și nu mai ești,dusă de vânt în depărtări
pe cine știe ce cărări,te-ai risipit printre povești.
va fi tăcere-n preajma ta,ca-ntr-o pădure-n vârf de munte,
cu piscurile lor cărunte,care se pierd în hău așa.
din noapte grea îndepărtată,se-ntorc cărările-napoi,
precum se-ntorce un strigoi,precum veneai ca altădată.
târziu, vei fi plecat demult,cu un sărut lăsat în somn,
ai fost o doamnă, eu un domn,aș vrea din nou să te ascult.
joi, 18 decembrie 2014
Având sânul căpătâi,Te-am iubit femeie-ntâi
când din rai curgea răcoareprecum apa din ulcioare,
Se vărsa cerul cu stelePe șiragul de mărgele,Erai mierea, erai vinul
Care-mi împlinea destinul,Neumbrită izbăvire,Plină toată de iubire,
Erai unda de ispităCare dormea liniștită,Gât albastru de sidef
Îmbrăcat tot în gherghef.A trecut timp pare-mi-se
De când ne-mbătam cu vise,
singurătate
s-au lungit plopii s-au făcut umbre
nu mai știu dacă sunt fără soț
e seară- șoptesc ca nebunii
prin frunzele loro romanță
din alte timpuriluceferii veghează
pe sus talanga coboară
la valețesută-n raze
de aur de lună seara se lasă
pe doruri de ciutepe urcușuri de pante
purtând pe umericupola de stele
pe dealuri răzbatepe veșnice căi
un sinistru ochide singurătate.
joi, 18 decembrie 2014
întoarce-te din vechi tapițerii
privesc la rama ta dintr-un portret,visând o rimă nouă de sonet,la ochii tăi albaștri și vicleni,
purtați ca în poveste trași de reni.
portetul în tapiseria care ardese lasă-n dulci poeme goliarde,
când porți mărgele dalbe și breloc,ce-s vechituri din secolul baroc.
acum când timpul amiroase-a vară,te-aștept, iubito,-n fiecare seară
și stau de veghe-n serile târziisă te întorci din vechi tapiserii.
din himerice vise și doruri se-aninăcerul cu stele căzute-n ruină,
caleașca amintirilor iară e goală,cade cortina pe noaptea de smoală.
joi, 18 decembrie 2014
Iar e lună plină și cerul seninMii de amintiri din trecut îmi vin,
Astăzi vara asta iarși e în toi,Fosfor licuricii luminând vioi.
Luna e rotundă, cerul foarte clar,Chipuri de icoane din trecut mi-apar,
Selenare semne, timp amețitor,Ies strigoii singuri din culcușul lor.
Noaptea asta sfântă este numai visParc-aş fi intrat chiar în paradis,Cerul tot e var, e făcut din cretă,
Într-un cuib de nor doarme o egretă.
Bate doar zefirul peste munți și văi,Rătăciți prin stele caut ochii tăi,
Se-aude departe un ecou de lieduri,Umbra ta apare dintre negre ziduri.
Culori ce se mișcă-n rame de ogive,Parcă proiectate din vechiul Ninive,
Ape diafane și cu muzici albe,În baroc de vise și-n lumini de salbe.
risipitorii
ne-am risipit tinerețeaîn cele patru puncte cardinale,
eram nebuni și ne jucam de-a viața,romantici și naivi,
credeam că toată lumea e a noastră,risipeam serile și nopțilepe străzi și prin parcuridupă o oază de iubire,
ascultam foșnetul plopilor,prindeam stelele-n zbor
și puneam ghiocei la ureche,în eternele noastre primăveri.
dar a trecut timpul…astăzi facem terapie de cuplu,
învățăm să îmbătrânim,suntem cuminți și naivi,
vedem cum cetatea se dărâmăîncet-încet,
drumurile se scurteazăși ne pregătim
pentru marea finală…
joi, 18 decembrie 2014
curgere
se-nchide timpu-n mineca ochiul unui mort,
mai doarme vraja zileipe-o pajiște de tort,
mai vin lumi fără nume,prin spații astrale,
când soarele-apune,pe negre spirale,
se-aude printre umbreo oază de tăceri,
mai trece înc-o zi,mai trece înc-un ieri,
stingând tăciuni-aprinșidin focuri arzândenetălmăcite vise,
din dorul românesc,păzind tăcerea noastră
cu ochiul lui Șivaprivesc spre zare-albastră
și mă întreb de fi-vaacolo vreo himeră
de-nvârte universultrecând în altă eră
ce programează mersul…
se-aude așa de dulceun cântec printre sfere,
încât mă lasă rececu gândurile mele,
nici un sărut nu-mi trece prin sufletul de lute doar o rugăciune
ce-mi place s-o ascult,e rugăciunea vieții
cu un altfel de Crist,ce L-au cântat poețiiplin de amar și trist,
cu El lumile curgspre văile de timp
prin suflet demiurg,ca zeii din Olimp.
joi, 18 decembrie 2014
vorbind în dodii
liniști fără nume, soare și târziu,
cai albaștri-alunecă pe cer,îngeri cad de-acum în susnu mai vor să se pogoare
în eterna sărbătoareînchinată lui Isus.
numai zare-nseninată,o chemare, sun-un corn,
vânătoare minunată,turmele mi le întorn.
poetul vorbind în dodii,iară mi te-a scos în caleși la umbra unor rodii,vaide nurii dumitale.
melancolică făptură, aveai părul făcut șal,
străluceau rubine-n ochi,două cozi negre de cal.
picioarele lebădă,născătoare de iluzii,
glezne argintate-n ochi,cu miresme de infuzii.
cu pielea catifelată și țâțele de agată,
de nu te-ai mai fi născutcu făptura ta de fată!
parcă sunt deja în basm,sub zodia unei mioare,
am nebunia lui Erasmși depărtarea ta mă doare.
joi, 18 decembrie 2014
teiule
teiule, teiule, miresmele tale aduc vraja din povești,când Eminescu trecea prin Copou cu Veronica de mână,
Iașul atunci era sărbătoare, îngerii se urcau la cer,Eminescu purta lira lui Orfeu și Veronica cunună.
florile tale cădeau peste umerii lor de îndrăgostiți,ochii li se topeau într-un albastru de cer, li se topeau,
teiule, teiule, îmbătător mai erai când bătea vântul prin tine,seara când umbrele lor fermecate pe alee treceau.
se-auzeau pași pe înserate în culori de soare-apune,luminând cărări de vis ce-aprindeau în zare ruguri,
luna dragă călăuză, cu luceafărul sclipind,se topeau ca două umbre în dulceța de amurguri…
împărat era poetul ca și codrul, peste seara lor regească,cu ochi treaz și mintea vie și cu inima flămândă,
purtând lira lui în suflet ca un faun ce iubește poezia,descântând iubirea dulce doar cu vocea lui cea blândă.
flori de tei zburau agale, ploaie de petale dulcipeste chipurile lor, fericindu-le clipita , în decorul de poveste,
se întreabă și-ei în vise cum de i-a cuprins ispitași i-a luat borfașul Eros din senin, fără de veste.
Luceafăr, stea umedă, răspândită prin roua dimineții,ai prefăcut sunetele-n fântâni de orgi și-n curcubeie,nu știai că nemângâiatele voastre destine barbare,
s-au ascuns tragic într-o inimă dulce de femeie.
joi, 18 decembrie 2014
linxul a putrezit
Se desfac pulberi de cer, fulgere într-un pustiu,Așchii de nori dansează pe mări, astre arzând,
Luciri de harfe, Orfeu zburând spre alte zăriȘi lumea toată, plină de vrajă, mistic descânt.
Unde se îmbrățișază iubirea, curg sevele noi,Lynxul a putrezit, dar îi mai scapără ochiul enorm,
Aburul sângelui viscolit de abatorul din noi,Clipa cea repede, dorul și vraja încă mai dorm.
Pe piciorul nostru de iad încă mai sunt amanți,Paznici de tenebre mai scutură fluturii de petale,
Într-un dans funerar: mai murim, mai trăim,Mai urcăm un deal și mai coborâm încă o vale.
Ne pasc elanuri vechi și iluzii, risipite prin ani,Vom evada caraghios din propriile noastre destine,
Urcăm ușor prin noi o scară spre cer în spirală,Singuri ca vulturii, printre cele divine.
Mereu vine clipa ce zboară spre alte zări,Izvoarele sunt comorile de sub stânca din soare
Ce se varsă în noi ca o mare și dulce iubirePrin frunza de seară care plânge și-adesea ne doare.
Călătorim mereu și nu știm umde mergem niciodată,Ce simplu ar fi fost să dormim pe-o pajiște de vis,
Să trecem prin vechi paradisuri rămase pustii,Să scăpăm de orizontul nostru mucezit și închis.
joi, 18 decembrie 2014
gânduri în noapte
se spânzură fântâna de cerul înstelat,șarpele casei mele a adormit sub pat,
câmpia este tristă și tace dinadins,doar luna-și toarce mersul pe aurul cel nins.
se-aud piane triste, bolnave ca de ciumă,în cimitirul vesel dorm oasele de mumă,mi s-au lipit de vise de noapte și de stele,
și îmi apar mereu în ceața nopții mele.
lumina lunii pline alunecă în casă,ca-n ape se revarsă pe paturi și pe masă,
prin inimă-mi trec umbre ce-s pline de himereși toată atmosfera e vrajă și tăcere.
doar Lynxul stă de strajă la margine de lunăși ochiul îl veghează ca fulgeru-n furtună,
trecând pieziși ca hoțul spre zarea cea albastră,se pierde-n neguri grele dispărând pe fereastră.
joi, 18 decembrie 2014
dacice
Mama Dochiei plângeaSub izvoare de arcea
la templele lui Zalmoxe,sta mereu și se ruga,
iar Când cădea câteo steaMai creșteau un pic Carpații,
Câte unul mai murea,restul se aveau ca frațiiDunărea era rotundă
Se scăldau ciutele-n ea,De cinci mii de ani încoaceTot s-a plămădit poporul,
Decebal cu steaua-n frunteLe ducea grija și dorul,
Despletea cărări năuce,Peste vijelii și foc,
Se-ntreba unde se duce,Cu atâta nenoroc.
Se umplea de oameni codrul,Plângea dacul peste JiuSe cutremura norodul
Când scăpa teafăr și viu.Se făcea sabie luna,
Stâncile cu vârfuri sureDeveneau ascunzători,
Printre ierburi, printre mure,Se credeau nemuritori.
Aprindeau focul cu iască,Își făceau ștreangul cercel,
cântând doina strămoșească
pârlind un ciolan de miel,mai pe seară în amurg,mai da iama prin prejur
încălecau calul murgdupă câteun hoț de fur.
vis de vară
eram prin rai printr-un lan de grâu,
vara ne furase toate visele,sângele macilor ni se prelingea
printre degete,ucideam candoarea lor,
eu stăteam pe marginea zilei,pe cer siluete de cai albi
zburau spre apus,tu stăteai sub sălcii pletoase,
somnambulo, și dormeai,părul ți se împletise
peste ramurile tremurătoare,ca o amforă stăteaiplină de antice vise
și cu gleznele la soareîl așteptai pe Ulise.
joi, 18 decembrie 2014
iedera mea
sigur în iubirea noastră e ceva neîmplinit,
vechi neliniști alandala astăzi iar ne dau târcoae,
insomnatice ființenoi brodăm doar arătarea,stai să-ți povestesc ceva,
eu visând și tu visând,ne-am trezit întru iubire,
suntem trup firav de iarbăși vremelnic și subțire,ce să faci, iedera mea,
eu sunt stâlpul pentru tine,urcă-mi-te până -n cer,
printre lacrimi și suspine,căte o frunză eu îți smulg
de la vârf la rădăcine,și-uite-așa trecem prin timp, mai departe, mai departe,de ni-i rău sau de ni-i bine,
scuturând zilele moarte.
joi, 18 decembrie 2014
aproape de cer
sufletul meu este prin noriplutește ca un vis prin noapte,
privește la sufletul tăucare e făcut din șoapte,
aș vrea să vorbesc cu tine,dar gura mea a murit,
de- atâta crudă fericirenu mai știu de ne-am iubit.iubito, mi-este dor de tine,
șade frunza de trifoi,ca un semn de întrebare
peste zi, între noi doi.sapi adânc fântâni de doruri,
eu te rog nu mai săpa,o să dai de cer, de stele,și-o să zbori, iubita mea,o să treci printre luceferi,dormind peste sânul meu,vom visa că suntem teferi,
aproape de Dumnezeu.
joi, 18 decembrie 2014
cununie
lacrimă care se stinge,de ce plângi, tu, nu mai plânge,
ești liana, ce se frânge,peste norul care ninge,
va veni o primăvarăpeste viforul de-afarăși vor înflori toți teii
și vor ninge iarăși mieii,dulce, tu, fecioara mea,
rătăcită într-o stea,te văd întruna plângând,
și destinul îngânând,vreau să-ți văd ochii căprui
dacă sunt ai nimănui,dă-mi-i mie cu-mprumut,
suntem singuri pe pământ,de e noapte și e rouă,
să dormim pe lună nouă,și să șuiere, nebuna,
cât va ține noaptea, luna,două cântece nebune,care vor să se cunune.
joi, 18 decembrie 2014
codri-n delir,alai nupțial,
e bucuriesau moarte,joacă-ntr-un
templu albastrupriviri deșarte,mistice lacre,sacre văpăi,
se deapănă sterpeprin tristele văi,
agonizeazăun crin sângeriuîn palmele tale,
sărut târziu,iris în verde,
zbor de petale,ziua se facedin ochii tăi,lasere dulci
din dulci văpăi,aur la ora
turnului vechiclopote bat
din limbi perechi,cad umbre de caiîn ritmul de ropot
se-aude tropotși un vechi alai.
îl port pe Eminescu la brâu
sunt frunza legănată de razele lunii,
din galben mă prefac mereu în verde,
sug seve din pământul natal,
adesea moartea mi se pierde
ca-n cântecele lui Dedal;vara
nechez sălbatec ca un calpe câmpie,
zbor ca o pasăre-n albastrele zări,
am inima cât țara rotundă,
mi-o leagănă codrul,nebunul,
mi-o spală în undă,alerg în toate părțile
deodată,de mă voi prăbuși,
va cădeao sămânță în țărâna
cu lacrimi udată; am steagul singurătății
cu mine,pe Eminescu
îl port la brâu,el este cerul și aerul,
el este râu;pe tine te duc
spre păcat,te culc pe frunze de tei,
să-ți povestesc,
iubito,cum e în țara de zmei,
căci în țara de privighetori,
am stat odată noi doi,cerul cădea peste noi,codrul cânta din oboi,
se rotunja liniște-albastră,
iubirea taera floarea din glastră,
pe care-o udam amândoi,
mă-ntreb și eu, găsi-voi
cândva cuvântulcu el să te-ncânt,tu, floarea mea,
ce te-ai stins în azururi,arzând…
joi, 18 decembrie 2014
dragostea
s-a umplut ulciorul, dragul,de când eu ți-am fost pribeagul,
s-a umplut chiar de la sine,între rele și –ntre bine.
au fost timpurile sumbre,pline de greșeli și umbre,
dar au răsărit toți soriiși s-au risipit toți norii.
draga mea dulce icoanăți-a căzut lacrima-n geană,
și acum inima îți esteca o carte de poveste.
vreau să ți-o citesc pe toată,lângă tine-așa în șoaptă,
să ne pierdem printre astre, prin poienile albastre.
să-ți culeg macii din zare,dragostea ce se năzare,
ca s-o facem numai faptăși s-o dezlegăm în șoaptă.
să-nflorească iar în doi,dragobetele din noi:
amforă cu două toarte,tu de-o parte, eu de-o parte.
joi, 18 decembrie 2014
mai cântâ-mi, iubito…
cu palmele cuprind obrajii tăi
ca pe-o minune,ochi în ochi
ne sorbim din priviri,pribegi pe pământ,
înflorim veșniciac-un jurământ,
mai cântă-mi de dor,mai cântă-mi,
iubito,despre fata din vis
cu părul flacără,cu obrazul încins,
cu inima caldă,cu picioare de ciută,
cu ochiul senindin floare de in,cu sărutul orfeicși chipul divin…
mai cântă-mi,iubito,mai zi-i
despre nopțile noastretârzii…
joi, 18 decembrie 2014
seară
s-a vărsat ziua-n asfințit,privesc după ea cu nostalgie,ceasul umbrelor mă-ntreabă
dacă mai doresc ceva,tac și-ascult murmurul serii,
deschid poarta către cer,stele-mi picură în gânduri,defilează rânduri-rânduri,
rele, dragostele mele,s-au făcut numai tăciuni
și le-a măcinat pământul,niciodată, nimeni, nimeni,nu și-a mai ținut cuvântul,
căci așa e dragostea,nimeni n-ascultă de ea.
joi, 18 decembrie 2014
sunt pasărea singură-n ceață
un sunet de clopot despartetristețea de lumea cealaltă,
inima-mi fuge departeși-aștaptă un tren într-o haltă.
norii pe cer aleargă, aleargă,vine sau nu vine furtună,
inima mea așteaptă-ntr-o haltă,ca să zburăm împreună.
sunt pasărea singură-n ceațănu știu încotro o să zbor,cerul senin mă îngheață,
se face furtună și dor.
plopii cântă romanțe pe cer,dorul se zbate în pieptul meu
Sunt în furtună stingher,mai aproape de Dumnezeu.
joi, 18 decembrie 2014
litanie
Doamne, mai bine m-ai fi făcut pom,salcâm de cruci pe la răspântii,
sau mai bine m-ai fi făcut piatrăsă mă spele apele de izvor,
sau pasărea cerului singuricăca să mă-nveți, Doamne, să zbor.
m-ai fi făcut fluier sau doinăpe la stâne vara de ciobani,harfă pentr-un nou Orfeu,
să mă strecor, Doamne, prin ani.mi-ai risipit viața-n zadar,
limane trecute sub seri pieriră,nu mi-ai dat, Doamne, în dar,
decât răstigniri pe liră.
joi, 18 decembrie 2014
trecere
Durerea e-n lacrimi,O, cânt-o pe strune,
Căci mergem de-apururi,Spre soarele-apune.
Din suflet fă spadă,Ce-i scoasă din teacă,
Lovește destinul,Căci viața ni-i seacă.
Prin frig și zăpadă,Doar viscolul sună,E timp de baladă,E timp de furtună.
Cădem în abis,Mi-e teamă, mi-e teamă,
Nu știu de-i vis,Sau Domnul blesteamă...
joi, 18 decembrie 2014
ce dacă…
Sufletul- pasăre ce zboară în sus,Trecând vămile pustiului,
Va fi demult, demult apus,Sub privirile fiului.
Numai plopii vor mai foșni atunci,Peste umbrele mele pe lunci;Așa e viața, se-ntoarce mereuMai aproape de Dumnezeu.Ce dacă cobor în lutul sfânt
Printre demoni și sfinți,Voi căuta trecutul sub pietre
Mai aproape de dragii părinți.Va bate-n veci de veci doar vântul
Și va-nfrunzi din nou cuvântul.
joi, 18 decembrie 2014
Plângi…
Plângi în nopțile senine,Plângi cu fruntea-n perna albă,
Din nesomn se face salbăȘi din vise căi divine.
Plângi pe crucea de mormânt,Când cocorii își iau zborul,
Veșnic fi-vei călătorulȘi eroul pe pământ.
Plângi când viața ți-e osândăȘi cînd inima te doare,Nu intra în disperare,
Domnul stă mereu la pândă.
Plângi la margine de lună,Și la margini de cuvânt,
Suntem lan bătut de vânt,Care vrea să ne răpună.
Plângi tu trestie căzută,Când furtuna te –a învins
Și când soarele apune,Retezându-ți orice vis.
Plângi ființă trecătoare,Ce în zare se înclină,
Fii doar cuget și lumină,Viața trece ca o boare.
Plânsul încă ți-e izvorulDorului de absolut,
Suntem suflet, suntem lutȘi prin lume călătorul.joi, 18 decembrie 2014
eroii lui Menandru
vin la umbra unui pom,să-ți flutur părul ca în vis,
să-l împletesc, să-l despletesc,sub geana cerului închis,
sub umbra pomului în floare,se joacă șarpele cu noi,
ai ochii dulci ca de cicoare,ce grea osândă pe-amândoi.
îmbătați de dor cu știme,uzurpați de zeu din rit,
am dat buzna din mulțimeîntr-un rai nepângărit.
și venisem lacom, mândru,peste chipul tău în floare,
împăcând cu gând de pradăsentimentele tartare.
luna veselă și bearcă a fanar visa, prin spații,noi într-o poveste parcă
nu ne mai intram în grații,
și era frumos și tandru,noaptea se făcuse vis,
eram eroii lui Menandruce treceau prin Paradis.
joi, 18 decembrie 2014
elegia amores
Pe maluri de vis se despletesc sălcii,liane pe apă și nuferi în zbor,
o lună nebună se varsă –n oglinzi,cu chip de fecioară, râzând și plângând,
noaptea se face o melopeedoar vântul zvâcnește prin arborinăvodul de raze-n unde de aur…
Trăirile mele îmi dau iluziacă mă repet mereu ca un clovn,numai serile mă scot la liman,
când poezia îmi pare că este lacrimă curată,plânsul nevinovat al inimii-n zbor.
Acum sosești tu, iubito, să-mi speli tâmplași-mi spui să nu mor
că amândoi formăm o minune,tu cu viața, eu cu norocul că te am
veșnicim lumea și mă rogi să ne vedemdin ce în ce mai des …
joi, 18 decembrie 2014
dansul sentimentelor
simt că sunt prea aproape de tine,între noi nu e decât un halou de aer,
gura ta-mi șoptește poeme,ochiul tău, un tâlhar, mă fură mereu,
văd gâtul de fildeș ca un gât de vioară,când luna îți mângâie sânul,
când pieptul e un vulcan de plăceri,mai lasă-mă o clipă să sper,
o clipă să-ți ascult inima,care se zbate ca un hulub prins în plasă,
mai lasă-mă să te privesc,mi-e teamă că te voi pierde printre amănunte,atât de aproape și atât de departe ești de mine
încât nu pot intui adevărul,poate că se va răsturna logica dragostei
și vom cădea ca nebunii în haos.
joi, 18 decembrie 2014
amurg
ce frumos e când asculți amurgul,parcă e pregătit să nască eroarea,
parcă vine cineva și te mângâie pe suflet,o mână de fecioară din visele tale frumoase,
ascult, tu citește-mi din psalmii lui David,ridică-mă la cer cu această poezie mistică,
prin acest amurg, surâs al morții, catarsis îmi îngroapă toate sentimentele,
un Vivaldi rătăcit printre noi,care vine din marea singurătate
cu sunetele lui aiuritoare și ne îmbatăcu miresme de luncă, din stropii ploilor de vară,
liniștea limpede parcă alunecă în neant,când luna moare risipită prin frunze,
ucisă de un sărut care poartă otrava pe buze,Doamne, vorbele sunt multe,
e prea devreme să cobori în noi cu harul tău,lasă-ne nefericiți cu ereziile noastresă gustăm din otrava dulce a vieții,
lasă-ne cu sentimentele noastre barbare care roiesc nervoase la fiecare cotitură a vieții,
nu pune cruci de stavilă între noi și albatroșii orbicare vâslesc prin nebuloase derute,
focul Golgotei devine o frumoasă mirare,prin singurătatea turnului cu ceas,
noi stăm pe-o pleapă arsă de destin,veghind la statuile falselor mituri,
care ni se vor ridica în cinstea călăilor ce ne-au ucis.
joi, 18 decembrie 2014
Bach
ar fi trebuit să te mai văddar s-a închis orizontul
cu umbre și mi-ai lăsat
doar umbra taerai undeva
la marginea măriisingură singură
îți da ocol un pescărușse întindeau
curcubeie peste noiun pian cânta Bach
ascultamși
plângeam împreună.
joi, 18 decembrie 2014
nu aștepta veșnicia
nu aștepta veșniciaiubește-mă în acestă vară
în lanul cu maciascultă-mi inima
cum cântă,alături de ochii tăi
ne vom petrece apusulunul în liniștea celuilalt
pe acest picior de raiunde a coborât Dumnezeusă ne învețe dragostea…
joi, 18 decembrie 2014
șarpele fantastic
noapte cu apus de varăpeste care trece-n vis
chipul tău închis în cețuritotul e un ceas de apoi
alunecăm pe raze de lunăcând amurgul își mișcă pleoapele
vino vis ori vino moartezicea poetul aiurind
teama de tine mă doareamândoi iubeam lucruri derizorii:
secera pleoapelor tale vrăjitecu ochi de migdală
care cădeau pe privirile meleca o povară
ca o moarte frumoasăvisată de somnambuli
amândoi așteptam șarpele fantasticsă ne devore
avea ochii ațintiți asupra noastrăun ochi spre tine altul spre mine
azi voia să mă ucidă pe minemâine voia să te ucidă pe tine
vino vis ori vino moartezicea poetul aiurind
apoia evadat din cuie
și a cântat psalmii lui Davidprin toată lumea.
joi, 18 decembrie 2014
Stăm astăzi tâmplă lângă tâmplăCu amintirile târzii
Indiferent ce ni se întâmplăEu nu mai cred erezii.
Din plopii albi se cerne jarȘi bate vântul peste noi,E luna albă-a lui florar,
C-un soare dulce și cu ploi.
,
facerea
am altoit tăcerea pe cuvântprimul cuvânt avea culoarea luminii
cineva a zis iubire și s-a aprins soarelealtcineva a zis femeie
și-au răsărit toate florile pe pământcând Adam și Eva s-au îmbrățișat
a răsărit luna pe cerdar și șarpele care se urca
în pomul cunoașterii desfrunzindu-lla umbra lui dragostea a căpătat aripi
acum aerul a început să vorbească prin somndespre cauza tuturor lucrurilor văzute și nevăzute
acum au început și apele să se mișteîntrând în sângele copacilor
și au răsărit sălciila umbra cărăra s-au petrecut
frumoase idile de dragostesub tălpile noastre pământul
a început să curgă spre miază-zicu el au luat naștere adjectivele
după care rococoul cu adverbele luistrălucind prin lume
au venit apoi clipele cu magi și criniși luna căzând în gol de ape
când părul tău plin de vocale curgea ca un râutrecând dintr-o rană în altatulburător și atât de bogat
apoi a venit îndoiala cu ochii ei aprinși de lynx tristețea cu formele ei cerești
care ne-a arătat că veșnicia nu s-a născut pe pământ.
joi, 18 decembrie 2014
vis de seară
a căzut luna pe câmp și plângeca o regină căzută-n infern
mă iau după ea ca s-o prind e nălucăochiul tău ochi căprui parc-ar fi
aș vrea să-i întorc chipul spre minesă văd dacă ești tu sau altcineva
se stinge conturul visez numai lunatice-chipuri și dulci năluciri
ai părul ca râul în galbene fireești umbră fantomă din timpuri asireai vrea să mă mângâi cu mâinile tale
mi-e frică de aripa ta rătăcită-n văzduhte-aștept la răspântii de timp
vino când nu e nimeni să ne păzească și-astupă-mi gura
c-un crin de buze cu gust de venin…
joi, 18 decembrie 2014
cine plânge
cine plânge-n tine searacând cade luna pe pământ
și tace câmpul rotund și imensîn această imensă liniște ancestrală
noaptea umblă grea prin frunza de privighetori
e târziu nu mai plânge e prea devreme ca să mori
peste vârfuri de tăcere trec la stele călătoare
vorbele umblă desperecheate peste minunile nopțiipădurile în depărtare
dorm și ele pe perne de răcoareîngropate printre stânci visând numai primăveri
o să fugim și noi pe câmpuri venind din amintiri trecutetot căutând un țărm mai pur
pe unde țipă albatroșiila margine de veac ferice în mări lunare fără somn
unde plutesc nuferi de vise prin dulci petale strălucind
unde euritmii de delte cad în cascade zdrumicatecurgând frenetice arpegii
peste altare-n orgi de bambusși-o să întemeiem o lume
precum nebunii din ospiciio lume-a noastră fără patimi
venită din senine clipeunde aerul pare de platină
unde pasărea patima zborulse-ntrec în neștire cu dorul…
ți-aș rupe din psalmii lui Davido dulce melopee de vis
ți-aș pune la gât curcubeuleșarfa cerului închis
privesc cum ți-alunecă trupul prin vise mele
ca o himeră legată de-ntunericprin codri eterni înfrunzinddin glasu-ți vocale de-argint
îți sună bolnave de noine-am aruncat peste minunica doi nebuni ca doi nebuni
iluzie ce-ar fi putut să fieo dulce și frumoasă feerie.
joi, 18 decembrie 2014
a lumii fală, vânt făcut să zboare,printre cenușa ce mereu ne poartă,
căci toate-ncep cântarea cu troparul,sorbind din Lete numai apa moartă.
e ceru-n jur albastru ca cicoarea,sclipind trandafiriu spre răsărit,
dar grav e când se-ntunecă iar zareași noi tot cerul vieții l-am umbrit.
zadarnic totu-n jur ni se-nvârteşteși frumusețea veșnic ni se-arată,
un ochi divin din ceruri ne priveșteși ne deschide printre nori o poartă.
aflăm în lume-adesea că se moare
în răspântii de lumină
ceas al amurguluitotul se clatinănoaptea se lasăde foc și platinăvin târzii orelese-nchid florile
murmură-n liniștepoala pădurilorextazul furilor
patima zboruluiumbrele noruluiluna-n urcioarecade-n răcoare
pe coaste de inorogse adună stele moarte
să ne poarteîn cuib verde de mătase
pe saltele somnoroasepeste ape căpriori
aiurind tropot de norivin la apă și se adapă
în oglinda ceruluinoaptea lerui-lerului
sunt vedenii chip și feldesenate cu penel
se aud în depărtarenumai ape călătoare
în răspântii de lumină
așteptăm dorul să vinăși-n altare cu scânteipe o așchie de stei
într-un foc fără de fumsă-ngropăm
dragoste-n drum…
joi, 18 decembrie 2014
întoarcere
adesea mă întorc în satsă-mi scutur sufletul de rouă,
la poartă lacătu-ncuiatîmi frânge inima în două.
e tristă prispa de-altădată,fântâna doarme pe tălpar,
a căzut cerul pe poiată,o cioară stă înfiptă-n par.
drumul mi-a rămas stingher,nu știu încotro s-apuc,
mi s-a-nchis granița -n cerși sunt singur ca un cuc.
vremea trece prin cuțitetriluri de privighetoare,
unde ești copilărie,unde mi te-ai dus tu oare?
amintiri grele se-alungăși-n întoarceri vreme cată,
ce-aș dori să mai ajungăla tărâmul de-altădată.
mă privește casa tristă,parc-ar vrea să mă blesteme,tot aștept pe vechea prispăglasul mamei să mă cheme.
nu se-aude, e zadarnic,unde s-or fi dus ei oare?
tatăl meu cel bun și harnic,mama mea cea iubitoare…
joi, 18 decembrie 2014
trec prin copilărietrec prin copilărie ca printr-o apă limpede
care mă spală de toate reziduurile vieții de până acumpădurea cu farmecul ei mi-a fost visulcare-mi stăruie și astăzi în memorie
ea a fost castelul tinereții mele cu coloanele ei dorice de copaci care țin cerul pe vârfuri
și unde privighetoarea se înalță spre noricu cântecul ei fantastic format din triluri biblice
cu urcușuri și coborâșuri de silabe scoase dintr-o fantasticăpianină exotică ruptă din însăși aripa lui Orpheu
trec prin copilărie ca printr-un basmcare însă nu s-a sfârșit și e populat cu zâne
cu coronițe de flori multicplore pe capul fecioarelorcu feți-frumoși și balauri cu nuntiri de gâze și joc de iele la miez de noapte care sluțesc sufletele îndrăgostiților
un zeu nevăzut ascultă minunile întunericului improvizândfulgere cu aripi tremurânde printre stelele prin care
se plimbă unicornul pe un pod de fluturicu o întreagă orchestră de zburătoare vesele
care sug oasele timpului printre cortina cerului
se-aude un turn de flaute oboi fumegând lira delirândde-atâta muzică se umflă noaptea ca o enormă scenă
pe care joacă balerinele lui Degas printre vitralii aprinsenotele se sparg pe lama ultimei lumini
nechemate pădurile coboară din munte pe muzici celestelumina amintirilor se rupe și aruncă spre cer puzderie de licurici
sălciile îngenuncheate spun ultima rugăciuneși iată-mă acum călător spre inima ta spre visele tale
te caut prin vechea lucarnă a dragosteicum o căuta Petrarca pe Laura prin povârnișurile cerului
de când nu ne-am mai văzut oglinda bolnavă de leprăstă singură fără nicio imagine într-o somnolență de fiere
un fel de stampă cu privirile pierdute-n soarece departe ești de mine mișunând printre poemele nescrisemă vezi în cereasca oglindă ca un somnambul căutându-te
închinându-ți sonete în care rătăcim două deznădejipe țărmuri neumblate și pustiite de singurătate?
joi, 18 decembrie 2014
adolescență
adolescență, acvariu al unui timp
pe care n-am să-l mai prind niciodată,
lumea aceea ireală și colorată,
cu serile pe care le credeam
mistice poeme de dragoste
s-a ascuns undeva-n universîn orele roșii ale
acelui amurg.
joi, 18 decembrie 2014
unde este ziua aceea
s-a făcut inel sărutul tău
când stelele plouau peste noi
în aerul rece de incând luna cânta
la oboi.
erai ca o magnolie,răsărită-n
grădina supliciilor,în lumina
sipetului purpuriute mișcai foșnind
a mistere.
cu surâs de hortensie
îți lăsai coapsa amețită de mine,
sălbăticiune ciudată,
făcută din petale și stamine.
unde este ziua aceea
când amurgul își mișca pleoapele
de mătaseși-ți mângâia sânii bolnavi
de-atâta dragoste?
joi, 18 decembrie 2014
cântec
încerc zadarnic să te-adun din stele,tu te topești în fumul de cocori,
surpând văzduhul, cântec de viorise cuibăresc în gândurile mele.
și în nuntirea nopții printre braziprivirea-mi naște nostalgii celeste
precum zisese-odată Malateste,pe brațul meu, frumoaso, tu să cazi.
ne soarbe umbra timpului întoarsăcu zimții lui de lacrimă și gând,
din vise sterpe ne trezim plângând,ca frunza toamna cu nervura arsă.
cu liniști moi azurul se întoarce,tu calci pe-un pod de fluturi prin văzduh,
e un blestem al vremii de la Parce.
ai fost dulceața mea dar și otravă,prin foșnetul de frunze scăpărând,
tot mai străină-mi ești și mai suavă…
joi, 18 decembrie 2014
iubirea noastră
ne-adoarmă criniiîn lacrimi de rouă,
în raza luminiide lună nouă.
atâta albsub blânda lună,șăgalnic vântulne e e cunună.
miresme dulcine-or îmbăta:
fluturi de-argintși mărgărint.
doar iasomiacu foi de ceară,ne-ncearcă iară
melancolia.
tu treci mereucu pașii rari
și solitariprin empireu.
cu pielea ta de dulce rozăînfierbântată
în delir,iei forme
de metamorfoză
împrumutată dinShakhespeare.
când ochii tăinu vor mai plânge,
sub orizontul de carmin,
iubirea noastrăse va frânge
și îi vom spune-n veciamin!
joi, 18 decembrie 2014
amintiri din trecutul umbrit de socialism
eu i-am tras clopotele lui stalin într-un martie capricioscând socialismul se înșurubase serios în coastele noastre,
se-auzeau clopotele dogite în acea dimineațăși lumea mergea speriată pe străzi întrebând ce sărbătoare e
a murit cel mai iubit conducător al omenirii- răspundeauciracii trenuri întregi mergeau spre moscova să-i
aducă un ultim omagiu culcat în sicriu stătea zeul morti se vedeau doar mustața și decorațiile pe pieptul lui ciuruit
de gloanțe și de înjurături un bețiv striga pe stradăstalin și poporul rus libertatea ne-a adus altul îi răspundea
măi staline burtănos ce-ai dus lumea la colhoznoaptea umblau mașinile negre și piguleau pe cei carese împotriviseră regimului îi duceau în rai să-i boteze
cu aghiazmă comunistă ostașul sovietic defila și plângea la kremlinsub razele primăverii se dusese tătucul cel care
trezise rusia din visare cu vodca cea de toate zileleacum era tăcere se ținea doliu trei zile n-am mai învățat
bucuria noastră ziceam-dacă ar muri mai mulți stalinisă stăm într-o vacanță continuă așa până se termina școala
se țineau slujbe interminabile care slăviau conducătorulși noi strigam barbă albă barbă neagră barbă cioc barbă deloc
adică pomeneam pe cei patru mari dascăli ai omeniriikarl marx friderik engels mărețul lenin și viteazul stalin
pe pereți în fața noastră erau tablourile lorcolorate mari ne priveau și ne ocroteau de fiara capitalistă
care stătea la graniță să ne ocupe și să ne subjuge
cântare din ecleziast
înfrunzim, înfrunzim și nu știm de ce și până când,
poate până când vântul va trece răzbunător
prin frunzele noastre,să fie o stare fără devenireprecum toate sunt păreri
și rămân cântec în deșert?…numai fugile lui Bach
îmi aduc aminte de tineși norul care atârnă deasupra
sufletului ca o zdreanță,nicio tăcere pe râul
care curge mereu prin noi nu stă la hotarul înțelepciunii,
toate drumurile care trec nu mai au întoarcere, curgem la vale cu ele
odată cu acea curgere a amurgului și a abisului spre neființă…
femeile coboară dintr-un opiu de culori
spre străluciri de tinicheaprin racle de mac
pe drumuri ce se mișcă lentdintr-o Persie cu povești.
în bruma ploilor semințeledansează pe vârfuri de lut,
stejarul se naște din ghindă.parcă ieri treceam prin pădure, parcă ieri te zărisem, femeie,
printre frunzele puse-n lanțuri de lună, parcă ieri te-alergam,
căprioară nebună, cu picioarele zvelte, cu ochii șireți
ce tăiau laseri din pupilele tale, înfipți în inima mea,
călcai prin nori, pe turme de crini, prin ierburi virgine,
în asceza unui amurg sentimental, între izvoare și mare,
culoarea părului tău lung se făcea aer de noapte, viscol de val,
prin somnul vameșilor treceau încolonate culorile buclelor tale,piciorul clintit prin iarbă răsuna
ca aroma-n somnul meu pierdut.umbra lui Holderlin plutea peste noi și ne blestema,
curgea întunericul și abisul și steaua curgea către stingerea sa
numai noi eram fericiți cum vine fericirea din neant,
așa ca o boare care ne amețea printre amurgul tot curgândspre neființă și tot curgând
la marginea tipului în edenul etern.
joi, 18 decembrie 2014
calul Gellu Naum
am plecat cu calul Gellu Naum la păscut,din coama lui ies versuri suprarealiste
și behăie prin ierburile incendiate de lună,încă mai visează un București cu niște
demoazele balerine ca-n pânzele lui Degascare aruncă din pipe fumul pe nasul lor coroiat din care ies fecalele secolului în
rotocoale urcând încet Dealul Mitropoliei;la un picior are pinteni și doi ochi mari
prin care vede măruntaiele pământului,la celălalt picior din spate are o chișițămare și schioapătă ca o mandragoră
căreia i s-a tăiat un picior ca pedeapsăpentru amoruri nepermise prin orientulprăfuit al cerurilor deschise către Allah,
calul Gellu Naum are ochi de sticlăși vede prin lentilele concave o lume aparte
plină de neprevăzut ca-n târgurile și bâlciurile de unde clovnii scot panglici
prin toate orificiile și-i plimbă pe spectatori prin labirinturi în zig-zag printre oglinzi,
printre șerpi și alte reptile cu gurile căscate,el nu mai paște demult, e melancolic,
se gândește cum să iasă din scena aceastacu oameni care au burțile ca niște butii,
mâini lungi întinse, rămase din revoluție,cu mințile puse pe bigudiuri, strigând:
așa nu mai merge, vrem altceva, altceva,iarba lui este albastră și paște numai noaptea
pe lună păzit de îngeri și e melancolic,pupa-i-aș botișorul lui prin care socoate
aburii secolului și-i transformă-ntr-un oftat adânc…
joi, 18 decembrie 2014
gânduri de augusta început să pice încet încet câte-o frunză semn că se apropietoamna despletită în culori portocalii purtând în mână aura
unei melancolii ancestrale parcă văd pe cerul fumuriu triunghiuri de cocori tăind orizontul spre apus în lumea lorlăsând în urmă pustiul care se apropie de inimile noastre
cu fiecare zi care trece surâde lumea a belșug miros Carpații a mere și-a prune și Pan cântă la un pian bolnav de ciumă
cu disperare spunând adevăruri nespuse pline de înțelepciuneîmbogățiții tranziției își scriu memoriile prin pușcării apoi
își trag câte-un glonț în cap mașinile pe autostrăzile imaginarefug una după alta pentru niște himerice clipe de fericire
justiția coboară peste noi și ne întreabă ce-am făcut până acumtaie câte un cap câte un triunghi noi suntem vinovați de frig
și de ploaie noi spargem sticlele din greșală noi suntem imbeciliicare am înghițit cuie în stomac și-am pus măști de carnaval
jucând în acestă scenă somnambulească precum clovniieu nu știu cine murdărește cuvintele de noroi și cine le tăvălește
prin bordeluri confundându-le cu magopațele de la Crucea-de-piatrădin tricolor unii și-au făcut cămăși de bravadă cu care ies în față
și merg pe drumul lașității și minciunii spre victoria finalăau dispărut copiii de pe uliți și-au intrat la subsol prin
tavernele întunecate ale secolului cad satele în singurătatetinerii pribegesc prin Europa și bătrânii au umplut cimitirile
cu cruci peste pâmăntul reavăn au crescut buruieniși miroase a tămâie prin toată țara sfinții au mucezit în icoane
lumânările aprinse curg în mânacre odată cu lacrimileși lumina se rostogolește ca un stog de paie luat de vântul
istoriei pe apele greoaie care curg cu șerpi spre diluviile ce va să viesuntem într-o provincie bolnavă unde noaptea suge rădăcinile vegherii și noi ghemuiți în gropile de somn
credem că ne-am pus la adăpost de frigurii acestui veacsuntem manipulați de ciracii care trâmbițează la vuvuzelele
propagandei oficiale și mergem mai departe printre portaluriprăbușite spre nu știu unde umplând gol după gol
în stampa roasă de ploi subțiri de bravadă pe toboganul istoriei…joi, 18 decembrie 2014
Brâncoveanu Constantincineva ne-a decapitat coloana vertebrală,
de-atunci suntem în derivă prin cinstita istorie,la Istanbul e masă festivă se bea vin din glava
boierului Brâncoveanu Constandinși din pielea fiilor lui au făcut harapnice spahii,
numai lacrimile noastre au rămaspe malul Bosforului să se verse în marea de amar
a suferințelor noastre ancestrale…de la el încoace încă s-au mai tăiat capete
și se vor mai tăia, avem destui tăietori de capeteprintre noi care se vând pentru o pungă de galbeni,
numai Decebal s-a autodecapitat;capul lui strălucește și astăzi în Capitoliu,
de la el încoace avem o istorie incertă și nu mai știm de unde venim și unde ne ducem,
peste noi au trecut lăcustele și ne-au mâncatfrunzele copacului până la rădăcini,
nu știm dacă mai suntem daci sau mai suntem romanisau poate cumani și ceva slavi, un ghiveci al istoriei
care ne urmărește și ne umilește în fațaaltor popoare așa- zis alese ale de Dumnezeu,
cine vrea să ne înmormânteze istoria noastră milenară?cine vrea să se joace cu noi de-a pitita
uitând de Hamangia și de leagănul Carpațilorunde s-au plămădit primele lumi ale continentului?Brâncoveanu Constantin ne-a dovedit-o cu fapta lui,
el a vrut să fie pildă pentru noi și pentru urmașii noștriși pentru urmașii urmașilor noștri,
în urma lui avem o golgotă de eroi care s-au sacrificatpentru acest neam, ne-o spune mucenicul nostru Eminescu
și se întreabă și el unde este Mircea, Ștefan, Mihai,Țepeș, Vladimirescu și alți anonimi de la Plevna și Grivița,
sângele lor s-a vărsat în sângele nostru, a pierit dacul din ei?eterna noastră țară este în umilință,
noi îngenunchem ca să sărutăm acest pământnu să ne aplecăm capetele în fața răului…
joi, 18 decembrie 2014
noi, poeții
noi, spărgătorii de vise,de mituri și de sentimente,
trafincanții de cuvinte,iubitorii de speranțe,
am stat la masă cu Nichita,cerșind de la el o silabă
de fericire și, când era să ne-o dea,
s-a făcut poezieîn cârciuma lui de necuvinte
și ne-a spus:băăă, eu am mâncat oase de zeu,
carnea și vinul vi-le las vouă…
joi, 18 decembrie 2014
în țara migrenelor
alergăm mereu să ne prindem umbra,niciodată singurătatea n-a fost mai sumbră,
parcă auzim vântul spunând rugăciuniledin care am plecat odată spre nicăieri,
ferind poemele de rănile toamnelor târzii;este un timp baudelairian cu nori și ploi
din care au plecat iubitele prin Tahitisă-l vadă pe Gauain cu urechea spânzurată
de plajele pustii în alcooluri caligrame,suntem în țara migrenelor trăind
într-o coridă continuă sub o bolgie imaginarăunde metaforele vetuste se îneacă în sângele
înserării pe țâțe de vioară.în curând vom vorbi cu toamna care vine
cu grădinile întristate și cu trandafirii ofiliți,îndemnându-ne să bem cucută din ulcioare păgâne;
luminate de lună, vor veni femeile din absurdsă ne înflorească ochii plini de migrene…
joi, 18 decembrie 2014
ce ne facem noi, poete
prin ochi ne curg imagini desuete,sublime bâlbâieli, abstracte alfe,
dar ce ne facem noi, poete,când vom ajunge slugi la calfe?
ne amăgim cu coapse pure,ca paznicii la vechi tenebre,trecând prin clipele obscure,
bolnavi de viață, plini de febre.
scafandri-n lacrimi și-n suspine,vicleni, perfizi și plini de bube,
așteptăm dorul să ne-aline,într-o caleașcă printre hrube.
urcă-ncet prin noi un vierme,poate-o fi chiar Schopenhauer,cu precepte dragi, dar ferme,
spre epoca cea de aur.
vârste cad pe rând din salbă,drum închis făr’ de poteci,un poem pe-o foaie albă
ce-a rămas nescris pe veci…
joi, 18 decembrie 2014
Signora, adio, eu plec,Un pelerin spre drumul la Mecca,
Vreau să dezleg acest mister,Arzând pe rug biblioteca.
Tot am cumpănit în mine,Umplând munții de tăceri,
Și urcând spre veșnicie,Ca să uit ziua de ieri.
Trece vremea-n pas grăbitȘi de ea nimeni nu scapă,
Între apus și răsărit,Trece vremea ca o apă.
ne pierdem
eu sunt un visător cu capul plin de păsări
ce zboară prin timp spre oaze albastre,
mi-am înșirat cocorii pe sfori de mătaseși se duc în echere spre alte dezastre.
privesc pe fereastră la clipe cum mor,
atâtea ceruri mi se destramă,
într-o liniște tristă, bolnavă de dor,amușin la părultău de aramă.
e-atăta toamnă-n minecare vine
și trece-n pașii tăi nepăsători,
e atâta cântec tristprintre ruine,
pe care l-ascultăm de-atâtea ori.
se depărtează poemul de tine,
se scutură frunzele pe umerii tăi,
ne-acopere toamna,ne-acopere timpul,ne pierdem, iubito,prin haos de văi…
joi, 18 decembrie 2014
rezervația cuvintelor
mi-a scăpat din rezervația cuvintelor poemul,mă tot uitam după el prin păduri și pe câmp
era parcă un animal scăpat din lanțuri și fugeafugea spre alte oaze de liniște pe partea cealaltă
a timpului și pe fața cealaltă a lunii urlând după hrană până acolo unde au început centaurii
să se audă și să se bată între ei după un ochi de singurătate dorul de foneme vine apăsat pe silabe
pe cuvinte de altar prin pădurea albastrăpeste stepe și fire de galben lângă o floare imensă
care miroase a lavandă și-a buze de mușcatăse-aude un dangăt de clopot înalt și stins undeva
sunetul lui strălucește ca un fast durerosîn care cumpăna din culori se zbate în ocruri
pe marginile de amiezi care fug spre soare-apunevine și se duce vaierul lui se lovește încet de stânci
ca un zeu de turnul gotic ducându-și ritmurilespre ideea nefastă a nefericirii fiecăruia
blocați între veșnicii oamenii ascultă sunetulde aramă luat de vântul care se joacă printr-o
lumină plină de obscurități prin zgomotoasa forfotă a secolului întorcându-se în necunoscut
tace câmpul rotund și imens și grădinile goale de florisunetul apei din grind cade ritmic pe auzul nostru
iar lumea ca o livadă așteaptă toamna să se desfrunzească și să nască erori prin ochii nopții orbițide-atâta întuneric, săpând gropi în sufletele inocente
mi-a scăpat din rezervația cuvintelor poemultaie fulgere prin necunoscut printre cirezile de nori
te caută să-ți spună că s-a dospit timpul de cândnu te-am văzut- tăcuta vioară s-a spart în patru zări-e doliu între noi ca-n catedrala sfântă unde se cântă
psalmi de-ngropăciune peste-un bolnav de ciumăși îngeri triști cădelnițează finalul serii nupțiale
un vis înmormântat pe veci într-un poem ce nu s-a scris…joi, 18 decembrie 2014
dansează toamna prin livezi
am găsit un lac, o boare,între margini de luceferi,
stăpânea peste mărgeane,vise dragi, povești frumoase,
îmbrăcate în sidef,o natură somnoroasă,
ce-i cusută în gherghef;galbenă era făptura
între foi de fag pieziși,a căzut din luminiș,
toamna, galbenă ca para,veselă, nepământeană,
fericita curtezană,delirează peste tot
și dansează prin livezi,printre frunzulițe verzi,albe lebezi stau pe lacși serafi le ține hangul,sug din subțioara pală
doar o notă muzicalădin fantastice fanfare
printre parcuri funerare,neperechi albe de fluturi,
mută visul în alt vis,tot dansând într-un abis,fără arme, fără scuturi,stelele clădesc incendii
printre păsări călătoare,în pustiul lor de toamnă,
scuturând zborul în mare,soarele stă să se-nchidăprin ferești de crisalidă,
numai noi, pribegi mereu,ne-nchinăm la Dumnezeutoamna noastră ca să fie
pentru toți o feerie.joi, 18 decembrie 2014
cântec de harpă, plânset de liră
harfa cântă pe cetate peste păsările-n zbor,nuduri dispar de la ferestre ca-ntr-o romanță desuetăcu plopi impari foșnind a toamnă, iluziile plâng în somn îndulcind melancolia , osânda sângelui din noi sună turbat a cântec orb;păduri albastre în coapsa lunii cad peste ceruri ca o vrajă,prin părul brun se-arunc-un râu într-o oglindă fermecată, vertebre dulci de coaste albe se sting în ochii mei ca-n fum, ne ninge basmul de-altă dată ce l-am trăit ca fermecațiprin psalmi divini cântați de-o liră ce spartă fu de un timp habotnic ce puse stavilă-ntre noi;și azi dansează-n ochiul meu osânda timpului pierdut, un jurământ scăldat în lacrimi peste clopotniți de aramă, dezmăț de sunete lugubre peste-ntunericul carmin, curg la piane pluviale prin norii ce se văd în zare,întorșii nori de-odinioară ce ne spălară de ruginăși ne băură tinerețea cu limbi hulpave ca de șerpi;
la tremurul luminii lunii noi ne făceam castel de vise,un spațiu pur unde domneam peste iluziile-n floare ca regii dintr-o țară sfântă care trăiesc din rugăciuni peste nisipuri mișcătoare,băurăm toți umbra din vise tot așteptând să se rotească al sorții nimb spre alte lumi;și iar căzură-n somn imperii în dosul timpului întors;și iar veni timpul ca lance să ne robească mai departeca să strămute visu-n piatră, cenușa altui paradis;și iar veniră alte toamne confundând zările cu valulcând nechemate vin din nord păduri cu flaute de ceațăalunecând pe sunet trist de requiem sentimental,și iar spre cer cocori aruncă un zbor triunghiular rotitspre lumile duse-n apusuri, spre alte zări mai călduroase,unde lebeda regală se scaldă-n sângele lui Styxcu palmieri bătrâni cu smirnă printre oazele arcade,unde se-ntâlnesc ascezii pe- o fărâmă de destin.
când Orfeu dă glasul lirei, vântul tace, norii mor,noi, curați ca rugăciunea, noi, bolnavii de amor,urând viața și târziul și cernind oglinzile,am căzut stele în ruină, ne plecăm târâș prin viață spre o rază de lumină, cu tristețea pân-la –os, alungând cu biciul biblic toți zarafii de prisos…
joi, 18 decembrie 2014
în templul limbii române
intru în templul limbii române ca un mare preot,vreau să culeg psalmii dulci din mierea ei,
singur într-un altar de vise, cădelnițez o liturghie,cu pâinea și vinul din vechile potire vă hrănesc,
veniți cuvinte după mine, fagurii mei blânzi,din dacicele rune scrise cu sânge pe pereți de stei,
veniți să-naripesc stelarele voastre lumini,veniți din cronici, din letopiseți și Dosoftei ,
veniți din doină, din lacrimi, din plugul vostru sfânt,veniți din cer și din pământ, din cimitirele păgâne,
treceți prin vântul ce-nfășoară templul răstignitveniți acasă, aveți deschisă ușa la intreare,
voi sunteți izvorul pur, crescut din jalea mea,un grai născut din fericire și durere,
peste vatră, peste neam, peste văzduhul Carpaților,roi izgonit din ceara de matcă prin nămoluri de aur,
din horele bunicilor și din curățenia fecioarelor,un imn sunteți, cuvintele mele dragi, încrustat în veșnicie,
căci a iubi-iubire e magia voastră ,verbul care ne-a născut dulcea limbă românească.
joi, 18 decembrie 2014
se destramă zilele de vară
se destramă zilele de vară,fuior de nori pe cerul sur,se golesc ochii de imagini,
e trist poetul trubadur.
pe sub bolţi şi peste culmidoar cocorii în triunghiuri,cată drum spre alte lumi,
înşiraţi de-acum în rânduri.
dorm şi satele-n Carpaţi,bivoli negri peste ape,cu ţăranii ce-s plecaţi
groapa morţii să şi-o sape.
în amurgul cel da aurprintre linişti nemişcate,cade luna ca un plaur,
pe-a noastră singurătate.
serile tot mai lungi ni-s,stelele ne cad pe case,trece totul ca un visîn linţolii de mătase.
pădurile de munte triste,nechemate peste ceaţă,în culori de ametiste,
se pregătesc de-o nouă viaţă.duminică, 31 august 2014
între vară şi toamnă
e ceva între vară şi toamnă,vin nopţi cu febră peste noi,
cu vise dulci din lumi uitate,cu frig şi tragicele ploi,
ce-s pline de singurătate. mai vine-o toamnă cu mult dor,
delir fecund de minotaur,cad frunze galbene-n pridvor,
polei făcut din praf de aur,un flutur aripa îşi frânge,
bolnav pe-un băţ micuţ de laurşi noaptea încet-încet se stinge
şi cad amurgurile-n haos…prin serile ca nişte viciicădelniţează Menelaus,
precum nebunii prin ospicii.mai trece-o zi cu umbre lipsă,
pe cerul luciu de oglinzi,mai vine-ncet câte-o eclipsă,
pentru nebunii suferinzi.iar peste timpul smuls din noi
se aude jalnic tril,parc-ar fi timpul de-apoicând se joacă toţi cadril.
luni, 1 septembrie 2014
septembrie(lui Nichita Stănescu)
septembrie ne-aduce brumele-n odaie,punem de-o ploaie la margini de lume,
ne cânte Nichita c-a venit toamna,
hai la vechiul han la garoafele tulburisă mai bem un pahar de raze din soare
acolo lăutarul Orfeu fără Euridice se-nchide într-o pleoapă enormă de somn
visând sânii albi pe care luna danseazăşi ochii de mură-n care se-neacă sărmanul
cu pahare din vinul strămoşilor daci,acolo cuvintele mor şi-nviază,
le zidim în cripte pe irişi de frunzeacolo cerul țese pe sus lanț de cocori,în triunghiuri de ploi transcedentale,
peste golurile oarbe dintre piscuripădurea a căzut iar în orbite,
se leapădă codrul de frunza cea dragă,rămânând trist şi fără veşminte.
Styxul la izvoare spală nopți şi zile,lebede, pe lună, barcarole vii,
doarme şi Nichita pe-un trunchi de copacorele astrale, orele-s târzii,
Domnul poeziei ne-a venit de hac,culegând nectarul frunzelor din vii.
marţi, 2 septembrie 2014
trece septembrie
te inundă toamna, poezie, cu dansuri stranii de cocori,cu ploi diluviene ce cântă peste țară a melancolie,
tot singuri murim, tot singuri, uitând cântecele de-acasă,unde sunt toate clipele de demult, toamnă, şi culorile tale
în care te îmbrăcai cu straie de ii şi fote cusute din toate culorile cerului, pline de fluturi strălucitori,
mai ştii câte vise au căzut grămadă peste inimile noastre?la poarta bizară m-aşteaptă doamna în galben,
nu mai e primăvară, nici vară, a venit ora apusului,înveleşte-mă mamă cu țărâna ta să nu simt frigul
acestui secol, care se zbate agonic în lumile rătăcite,nu ştiu , toamnă, cum să-ți mulțumesc pentru calda mea
singurătate; sună marele ceas al tenebrelor,cerul de platină se roteşte, se clatină peste noi,
am palmele goale de lumină şi ochii tulburați de-ntuneric,îmi plimb azurul singuratic prin frunzele triste
ce-şi caută cărări de vis peste poteci şi drumuri pustii,se-ntunecă refexele-nserării peste dealul ud de zvon,beat de şesuri şi de-munți, nu mai am priviri să văd,
parcă plouă cu metafore dintr-un cer care s-a speriat,afară tainic ne calcă ploaia pe inimi, pe nervi, clipe ude,trec prin noi Niebelungi beți furând din nori casacade
de ape; gloria toamnei vine peste vastele câmpuri,înfăşurând în galben tot verdele din noi,
priveşte, femeie, poezia toamnei şi vino să fim una,trimite-mi formele tale să-mi amintească
povestea cu Tristan şi Izolda rătăciți pe insula fericirii,leagă-te, suflete, murmură-n linişte romanța
cu trece septembrie, alunecă prin umbre spre orele -astrale,lăsând în urmă un câmp devastat de singurătăți
şi trupul tău trecând prin vise ca o nălucăsă bată-n vitralii efigia dragostei noastre aureolată
de-un nimb nevăzut; gol, sânul tău încingă-mbrățişareaşi sângele urce ca iedera-n noi, te voi ajunge odată,
chip de naiadă, vom fi iară mireasmă în doi;lasă-te pe umărul meu, s-ascultăm murmurul ploii,
mutând în legendă visele, râzând şi plângând...cad ploile pe casa mea de meşter cioplitor în cuvinte,
te inundă toamna, poezie, cu dansuri stranii de cocori,poate că noi în rotire continuă şi-n veşnică ardere
suntem naivii acestui secol care mai credem în tine,
lacrima noastră poate renaşte o altă lumecu alte văi care despart munții, visatul om nenăscut
dintr-o lacrimă care va însămânîa viitorul...
joi, 4 septembrie 2014
cina cea de taină
într-o zi ne vom întâlni undeva la răscrucile infinitului,
acolo vom da o masă festivăcu toți prietenii cu care
ne-am întâlnit în umila noastră viațăşi ne vom povesti toate năzdrăvăniile
pe care le-am făcut pe pământ;pe sub noi vor trece trenuri albastre
şi cuvinte dezgropate în şoaptevor face deliciul mesei,
vor veni şi bufonii cu măştişi vor mânca la cina cea de taină,
eu am să plec mai departepe Golgota înflorită
unde va ninge cu capete de îngeri.
vineri, 5 septembrie 2014
iar toamnă
iar toamnă, iar tristeți în doi,
când norii trec pe lângă noi,pare c-ar fi
toamna d-apoi;undeva aşa
departe,cum se scrieîntr-o carte,
vine iar tip-tilîn şoaptă
şi ne- aşteaptă,clipa plină de păcate,
unde dragostea e-n toi,
regăsindu-neamândoi.
luni, 8 septembrie 2014
părul tău
părul tău e valul prefăcut în unde,
în care îmi ascund privirea
când visez că am plecat
pe mare,mister
din lâni de aur cu miros de luncă;şi amețit
de valurile lui,mă cred cuprins
de-o vrajăce-i aievea,urzind fireledestinului.
luni, 8 septembrie 2014
eu nu ştiu cine eşti, femeie
eu nu ştiu cine eşti, femeie,până nu-ți ascult
dorul tău,atunci mă simt
pribeag ca o pasăre
în zbor nupțial
şi înmuguresc în mine veşnicii
de pe alt pământ;atunci ție
îți cresc aripişi cu aripile noastre
zburăm amândoica doi nebuni
la sudde tristeți.
luni, 8 septembrie 2014
am învățat
am invățat de la câmp tinerețea,
de la soare am învățat lumina,
de la frunze am învățat efemerul,
de la flori am învățat fericirea,
iar de la păsări, lecția de zbor;
oblojind mereu melancolia, stau singur
între ieri şi azi,învăț mereu lecția vieții
şi iar o uit a doua zi,anotimpurile cad în cerucri albastre,
se leagănă toamna pe sus,
zboară unghiuri întregi de cocori spre apus;
în murmur cald de tăceri,cobor în mine în fiecare zi,
precum magii călătoresc prin pustiu
către stea,ploile obosesc ,
apele gâlgâie-n piatră,prin ferestrele aburite
se vede o heraldică nouă,privirile se pierd în arderi virtuale,
ceața, mirosul ploilorvorbele, dragostea,
trec la paradăprin fața mea...
joi, 11 septembrie 2014
amintirile, hoarde barbare
hoarde barbare, amintirile vin peste noi,
mai ales peste vârsta a treia, tu, femeie, şi eu,
va trebui să ne retragem undeva
să estompăm timpul, să facem abstracție de el
şi să plecăm într-o călătorie sentimentală
pe fondul unei hemoragii de maci
într-o țară de vis cu gust parnasian
ascultândpaşii ploii de magnolii
în languroase madrigaluri,să-l citim pe Baudelaire
sub un cer ogivalîn amurguri de nord şi-n nopți andaluze,
pe Baudelaire, profesorul nostru de litere,
care ne desenează –n cărțile lui abisale
peisaje cu geamuri unde cerurile se destramă
şi toamnele vin ca nişte tablouri de Cezanne
în care amintirile încep să ningă peste noi,
precum nişte confetiîntr-o sală de bal;
cade câte-o frunză, curge un râu în vânt,
priveşte cum răsare-n gol tristețea şi luna care ne sperie
cu atâta romantism desuet,ți-am schimbat mereu
culoarea ochilor şi părulşi umerii i-am făcut
de marmoră de Cararraşi genunchii calzi
i-am şlefuit ca pe o piatră brâncuşiană
sărutându-i ca pe nişte moaşte la marile sărbători,
suntem amestecați cu apăpământ şi soare
şi mai ales cu primejdii;trece octombrie,alunecă umbrele,
mă mistui, iluzie de aur,arzând ca Nessus
răstignind dorințeleşi luminând neantulcu o clipă albastrăce înfloreşte ca o
floare de colțpe inimă.
sâmbătă, 13 septembrie 2014
o minune
eu am uitat alfabetulmai țin minte
doar frânturi de silabe; din toamnă
mai țin minte vântulşi zilele albe.
am uitat abecedaruliubirilor de mai,a venit toamna
cu darul frunzelor moarte-n alai.
dorm mereucu glasul tăuşi cu sâni-ți
peste tâmple,bine-ar fi
să se întâmpleo minune ca în rai.
duminică, 14 septembrie 2014
eu nu ştiu de ce...
eu nu ştiu de ce te-oi fi iubind,
femeie de trestie,că sentimentele sunt trecătoare,de ce-oi fi iubind
gingăşia ta, femeie unduitoare,
cerul tău e plin de miresme
şi de ochi căprui,tu colorezi cerul
cu îngeri şi sfinți, mai ales când minți,
când toamnatrece prin noi,
rămânem singuri ca doi copaci goi,bătuți de vânturi
şi brumăluminați de ochii tăi,
de dragosteşi de de lună...
duminică, 14 septembrie 2014
se clatină toamna
se clatină toamna-n spuza unor nori
şi aripile ei se lasă tremurate pe-o frunză,
amurgul e roşuorizontul doarme
pe-o costişă de dor,turme de stele cad ca o vrajă
pe ape de nuferi,totul e o poveste,
îngerul morții m-aşteaptă
să mă păzeascăde iele...
joi, 18 septembrie 2014
spovedanie către toamnă
ah, cum mă doare tâmpla de-atâta toamnă grea,eu nu-s decât durere: o murmurare lină,
o vină de cuvinte ce rătăcesc aiurea,țipând ca albatroşii pe mările-n pustiu.
sunt prea supus himerei printre atâtea lucruri,printre hidoase chipuri, prin labirinturi sacre,
îmi suge noaptea lacom din rănile vegheriicând clonțul său puternic se-nfige-n perna mea
şi-aud cum cade frunza lăsând copacii liricicu-o-ntreagă utopie venită pe pământ,
când trandafirii ard de brume şi de vânt,când mor privighetori căzând din nalte ceruri,când îndoieli şi spaime se nasc într-un cuvânt,
când Cristul foc de aur îşi face loc în noidin candele şi-altare coborâtor când cade
îndoliind tăceri şi visele de- apoi...ce vină am eu, toamnă, că vii cu-atâta dor,foşnirea mătăsoasă a frunzelor mă doare,
aş vrea să iau pe umeri întoarcerea în timp,drum îndărăt albastru spre cenuşile mumeveghea îmi luminează o rană veche –n ochică totul curge în viață, abisul, steaua curge,curg ploi spre începuturi,spre neființă curg
izvoarele fântânii în dulcele amurg.pun gânduri peste gânduri pe-o filă de hârtie,
o odisee-ntreagă mi-apare vița mea,bolgiile durerii, homerice-nceputuri
sunt scrise sus în ceruri pe-o luminoasă stea;de va cădea odată în marea de amar
se va preface steaua într-un palat domnescîn care zeii noştri vor învia din nou
cu Dacia străbună şi tot ce-i românesc...
sâmbătă, 20 septembrie 2014
toamna mea, de unde vii?
ceas de cumpănă ne-ncearcăpeste anul de răscruce,fuge timpul, fuge, fuge,
mă opresc în deal la cruce,ostenit fără de zare,
rătăciri de dor amare,şi cutreier şi mă-nchin
peste-un cer plin de senin,căci aş vrea să fiu un altulsă pătrund mereu înaltul,
viața ca să-mi fie viscum o soartă mi-a prezis;galbenul miraj de toamnă
picură sânge din răni,plouă cu paseri flamingepeste-un univers barocşi nu plouă, parcă ningela confetti-n ritm de roc.Lăutarul Orfeu plânge,
plânge şi Euridice,trupul ei închis în somn,sub privirile de domn,
adunat şi risipitlângă tâmpla mea nebună,
într-un minus infinits-a lipit mereu de lună...
vine toamna, trece toamna,cade frunza, plânge codrul,
frunz-a băjenit norodul,lăsând văile pustii,
câmpul fără herghelii,fără de speranțe, omul,ca şi iarba, ca şi pomul;
trec cocorii peste zare,împânzind strigoi pe certot văzduhul e o harfă
prinsă-n cețuri şi-n mister,plâng iluzii muzicale
ce se sting în în sunet trist,s-a lăsat toamna pe vale
în culori de ametist.
luni, 22 septembrie 2014
amurg de toamnă
amurg de toamnă pe-o spuză de nori;
cu aripi frânte o rază de soare
tremură prin plopii care plâng,
s-a roşit cerul spre Parând,o, suflet trist,
te-ascundcât pot în minede-aceste clipe
pline de suspine.
miercuri, 24 septembrie 2014
amintiri fugare
cad alte frunze, alte păsări zboară,cum mai zburau la noi odinioară,
vin alte toamne cu aceleaşi nume,dar noi trăim de-acum în altă lume.
dimineţile mocnesc singurătate,şi toamna trece rece prin cetate,
din mrejele cu vălul de aramăvin amintiri fugare puse-n în ramă.
prin sat trec umbre grele de tăceri,unde s-au dus potecile de ieri?cine s-a răzbunat cu-atâta ură,
unde e nucul meu din bătătură?
şi prispa mea cea plină de ulceleşi nopţile dormite prin vâlcele?
unde-i fântâna noastră cu izvoare,din care-au curs legende milenare?
pe bolta naltă îmi ridic privirea,se cuibăreşte-n suflet iar uimirea,
atâtea stele sunt pe cerul sfântşi-atâta dragoste e pe pământ.
mătasea lunii-mi cade pe covorşi vraja ei de-acum îmi dă fior,
în jurul meu plutesc ca nişte apedoar amintirile ce-mi cad pe pleoape...
vineri, 26 septembrie 2014
hai...
hai să ne ducem departe de durerile noastre,
să semănăm garofiţe-n grădină,să ne declarăm inocenţi într-un spital de nebuni,
să uităm data naşterii şi s-o luăm de la cap,
să convingem fantomele să stea cât mai departe de noi,
să lăsăm tristeţilela capătul lumii;
vino mai aproape iubito,apropie-te de malul meu,
nu lăsa noaptea să curgă în singurătate,
nu lăsa lacrima neştearsă pe ochi,nu lăsa singurătatea
să se lovească de întrebări,vino mai aproape, iubito,
că toamna ne cheamăsă ascultăm nocturne de Chopin.
sâmbătă, 27 septembrie 2014
pastel
Sub dealul toamnei lungi plopii foşnesc,Un ritual de rugi de catedrală,Pădurile de munte nechemate
Coboară-ncet pe flaute de ceaţă,Se-agaţă norii-n zbor de câte-o frunză
Şi-o rază de lumină ca un fulgerNe aminteşte că e dimineaţă.
Cocori uitaţi pe cer se văd în zare,Iluzii din trecute amintiri,
Doar vântul care vrea să ne săruteŞi cornul trist al ultimelor ploi.
Se lasă seara, crepusculul plânge,Iar ziua la apus se varsă-n sânge.
Târziu prin ochelari şi prin paharăTânjesc mereu la zilele de vară.
duminică, 28 septembrie 2014
codrul s-a rărit de toamnă
codrul s-a rărit de toamnăe târziu şi vântu-aleargă,
unde-am fost oare cu tine,mersul tău mă ameţea,
tu veneai din lumi străineca să-mi tulburi toamna mea.
unde rămăsese timpulcare sărăcea copacii?
(frunza lor luată de vânt…)auzeam râul cum plângeşi mi te chemam în van,toamna –n care delirai
era iad şi era rai,sâni amari la gura mea
cu stamine şi parfumuri,în culori de peruzea,
rătăcind mereu pe drumuri…fericiţi muream în doi
într-un dulce somn divin,eram numai amândoi,
îmbătaţi de-un tainic chin.deschide fereastr- acum
să auzi toamna prin munţi delirând cu amintirea
celei mai frumoase nunţi…
duminică, 28 septembrie 2014
Din smeuriul nor al serii Cad umbre de cocori pe valuri,
Din munţi se varsă iar oieriiÎntr-un amurg de carnavaluri.
Stau clipele la vânătoareÎn suflet înfigând o ghiarăŞi trece toamna călătoareCu farmecul de divă rară.
Doar serafii ne -nconjoarăCu păr blond şi lung de laur
Şi din ceruri ei coboară,Peste toamna cea de aur.
Stele mari pe cer bolnaveÎn balsamul lor de astreParcă-s fluturi de agavePeste întristări sihastre.
Toamna ne croieşte pânzePeste dealuri şi hotare,
Se joacă vântul prin frunzeCa o dulce arătare.
mai ţii minte...
în fiecare zi simt că mă ucide cineva,o umbră care-mi înfige un cuţit pe la spate,
după mai multe ucideri iar mă trezesc,şi văd umbra cum îmi aruncă spada,
minutele defilează seci pe clar de lunăiar stelele dorm un somn ciudat,
toamna beată trezită de prin cârciumidansează oribil prin inimile noastre,vin vise năluci din adâncuri de timp
sub pleoapa bolnavă, avidă de amintiri,trenuri de demult cu oameni fantomă
şi cu femei pe care le-am mângâiat cu o lacrimă spunându-le te iubesc,
trenuri care au rămas părăsite în gări de carton unde se turnau filme cu cow-boy
şi unde se dădeau lupte de bravadă;mai ţii minte iubito când am găsit în patul tău
un centaur care-ţi mângâia fotografialângă scheletul uitat de gropariicare-ţi lăsaseră ochii deschişi cu
pleoapele rimelate, pline de rugină,ai uitat, te-a acoperit timpul care valsează
prin acestă toamnă ca un toreadortrecut prin sânge în luptă cu taurul din noi,
e frumos, e şarmant când nopţile stau spânzurate de ferestrele cu perdelede muselină şi tu priveşti cum trec moliile
prin etamina umbrelor care defileazăca la parada de 1mai din tinereţile noastre,
simfonia toamnei îşi scutură versetelepeste hergheliile de frunze sub sineala
unui cer mâzgălit de nori înfuriaţicare stau să verse peste noi diluvii apocaliptice;
stăm de mână cu toamna, pe străzile lungica iluziile trec femei elegante
care vin din alte lumi să ne mângâie ochiulnostru nesăţios în care se petrec dramolete
sub închipuiri shakespeariene, pline de suspans...
duminică, 5 octombrie 2014
scrisoare către iubita din Tunul Milenei
Arde dorul în garoafe când pe cer fulgeră toamna,Aerul miroase a singurătate printre frunzele străverzii,Luna curge pe caldarâm ca o licoare galbenă de fagure,
Se ruinează clipa la marginea ferestrei ca în LevantCând priveşti afară la dezordinea naturii plină de emoţii,
Gândul se deschide ca o metaforă spre alte zări:Stare de toamnă, destrămare, timp de visare,
Când ochiul discret prinde un susur din largul pustiu,Cânde steaua, se rupe-ncet în dulci mărgăritare
Şi, când prin ornic timpul umblă bezmetic,Uitând de trecerea noastră prin labirintul vieţii,Din cerul lăptos cineva aruncă cu stele spre noi,
E o tăcere de somn şi tu alergi despletită spre mine,Frumoasă ca o regină alergi către inima mea, iubito,
Ca să mă faci flacără, aer, apă şi pământ,Cu umbra noastră jucăm ca ielele noaptea, ca strigoii
Care ies din fântâni în fracuri, solemni, să ne furePicul de fericire din Turnul Milenei în care ne-aşezasem,
Totul cade în târziu, numai vântul singur rămâne
Să alerge peste câmpie pentru a-mi astupa ochii cu noaptea.Nici nu mai ştiu de rătăcirile noastre, pe unde-am fost,
Nici nu mai ştiu unde rămăsese mersul tăuDe căprioară, prin ce codru, mersul tău care ameţea plopiiŞi făcea să plângă râurile , mai trec în van din când în când,
Pe unde buzele tale visau gura mea plină de miere,Toate astea au fost odată, acum singurătatea
Şi amurgul toamnei prin care veneai cu genunchi Plini de făgăduinţe au rămas ca o obsesie prin visurile mele,
Acum mă caută doar umbra ta şi nu mă mai regăseşte,Ce fiinţă eşti tu dacă nu-ţi aud răsuflarea
Şi nu-ţi mai văd ochii plini de lumină şi de dorinţi,Prin ce pustiuri rătăceşti tu, umbră, arătare a nopţii,Hortensie cu staminele ofilite de brumele toamnei;Ce goală e eternitatea fără tine, ce departe ai plecatLăsându-mi pe buze umbra veşniciei fără speranţă.Acum va trebui să adorm şi să visez la braţele tale
Cu gheare de briliant care-mi strâng inima ca pe o cuparoză de venin, smulgându-i lăncile
şi ucigând şerpii care încă mai colcăie prin cuibul ei.
marţi, 7 octombrie 2014
treceam
Treceam peste vise. Treceam.Nu auzeam şi nu vedeam. Treceam.
Plângând treceam ca o nălucăCu ochii închişi . Treceam
Ca o părere şi ca un cântecCum trec turmele de meteoriţi
Căzând în marele haos.Lăsam urme fără culoare în urmă,
Numai Bach îmi mângâia auzulŞi-mi lumina noaptea
Cu sunetele lui armonioase.Treceam. Mereu treceam
Pe lângă primejdii, pe lângă minciuni,Treceam. Pe lângă tine.Ca o rană treceam. Şi tu
Tot ca o rană, privindu-mi sângele.Treceam. Şi mă durea.
Trăiam adesea cu nostalgia Primului început. Treceam.
Cu anotimpuri lipsă. Şi cu speranţe.Treceam. În alte zodii.
O ploaie era ca un blestem.Culorile inocenţei veneau
Ca un curcubeu peste mine.Treceam. Cu pleoapele spânzurate
Într-un vis. Treceam.Şi-mi vibra privirea-n cer
Adormind pe cruci de lemn.
marţi, 7 octombrie 2014
umbră de toamnă
a coborât toamna din munţi
dând şesurilor altă-nfăţişare,
luceferi cad din ceruri pe corzi de clavecine,e-un foşnet de frunzeprin care octombrieîşi scutură vocalele
de argint;trece o umbră
în visuri berlinece mi se scurge-n
sângele beat;diafană, foşnind,
piere-n pustiuca ţărmul sub ape,
cuvinte moarteagonizând
se pierd şi eleprin brumele
toamneitârzii.
vineri, 10 octombrie 2014
umbrele vremiiMă pândeşte un ochi pustiu într-un ungher,
Din alte tărâmuri se-aud clopote cu sunetul blând,Cine-mi hrăneşte îndoiala, cine-mi muşcă tăgada?
Cine seamănă stele şi cine le stinge lumina,Cine ţine Universul în mână cu frumuseţea amurgului
Şi cu dimineţile pline de lumină şi culoare?O, nefericite Baudelaire, şi tu te-ai întrebat
Ce e iubirea, cuvântul, legea, boala şi moarteaŞi ai naufragiat în în Florile răului;
Trăim o clipă şi clipa e mică, urâtul e mareCa noaptea cu ceaţă, ca ziua-nnorată şi plină de stres,
Când soarele trist lovit de rugină s-ascundeDupă o spaimă otrăvită de furia norilor;
O, singurătate, cum curge timpul în clepsidre sparteŞi noi ne-am ascuns în tranşeele lui Nietzsche,
De frică să nu devenim prizonierii veacului,Soldaţi fricoşi, care aşteaptă scrisori de la iubite
Şi care nu mai vin niciodată, dar niciodată...Timp barbar, fluviul meu de clipe trăite-n zadar,
De ce-nfigi lancea-n sufletul meu pe la spate,Au trecut anii şi vârstele prin cercuri barbare
Şi astăzi aud voci dedemult, tandrele voci,Care mă strigau, hei,copile, şi-n braţe crângul
Îmi mângâia firea mea cu arome de flori,Astăzi se-ntunecă reflexe pe dealul plin de toamnă
Şi plânge pădurea de vânt desfrunzită,Sufletul meu beat de şesuri surpă în mine altare,
Şi cristale din râul în care se scăldase iubitaPicurându-i din păr stropi ca bobiţele de rouă,
Pe când îi urmăream trupul prin înaltele ierburi,Legănându-se ca o liană bătută de vânt.
De ce nu laşi toamnă firul ierbii să prindă iar glas?De ce roteşti, Doamne ale anului anotimpuriŞi ne laşi să vedem numai o parte a ceruluiDar niciodată partea răsturnată din noi...
vineri, 10 octombrie 2014
peisaj de toamnă
eu nu mai ştiu dacă sunt viu,poate c-am murit demult;
doar umbra mea se lasă greaprin toamna despletită,
copacii trec pe lângă minescuturându-şi din ei ramul,
trec şi stele,peste lanţuri de tăcereşi livezi goale de verde
printre frunze parcă dorm,trec cirezile de nori
peste cumpănă-n apus,a rămas acolo sus
ciutura cu visuri moarte,jos, fântâna părăsită,
prin izvoare să ne poartedrumul nostru pân’ la moarteşi-un inel de piatră scumpă,
în iluzia pustie,să ni-l puie peste tâmplă
c-o floare de iasomieşi-n mormânt frumos de domn,
să ne-astâmpere de somn.
duminică, 12 octombrie 2014
Mona Lisa
de ce surâzi Mona?aştepţi cumva
pe Cupidonsau visezi
cum patima suspină
de dragul unui pui de dor?...zâmbetul tău
miroase a trădare,misterul tău
care cuprindetot cerul şi pământul
la un loce-un joc al dragostei
perfidecare-a trecut
prin iad şi foc.
sâmbătă, 18 octombrie 2014.
gravură în cuvinte
astăzi parcă toţi oamenii au căzut din vechi gravuri
într-o lumină care şi-a pus mănuşi pentru a nu se gripa,
prin neliniştea toamnei frunzele şoptesc ultima romanţă
înainte de a se preface în flururi albaştri luaţi de vânt,
pleoapa mea se umple iar de tineculegându-te din vechi tapiţerii,
ca pe o catedrală ruinată care mi-apare prin fumul istoriei,
eu nu ştiu până unde se dilată cerul şi linia de plopi
printre care apari şi până unde merge amintirea
sub o lună haotică prinzând ţipătul alb al tăcerii,
printre mările de ambru cu miros de mosc topit
ca o lebădă plutindăîn vâltoarea unui vienez bal...
...şi formele-ţi inerte iau chipuri de naiade
din antice poveşti,e goală amintirea ca ochiul de mort
ce-ncerci să-i închizi pleoapa care refuză viaţa,e goală amintirea
ca ceasul fără limbi ce macină timpfără a-i şti ora
sau care anotimp...
duminică, 19 octombrie 2014
ţara lui Pannhei, a sosit Pann pe câmpii cu toamna,
unde eşti tată, unde eşti mamă, unde sunteţi voi bunici,să veniţi încăodată să vedeţi ce e pe-aici;
ieşi tată din groapă, ieşi mamă din groapă,veniţi la agapă
că s-au copt strugurii-n vii,sufletelor voastre dragice-au dormit în colivii
le-am păstrat două pahare ca să beţi şi voi din ele,
din stropul vostru de muncă, ce-o făcurăţi pe pământ
până n-a intra-n mormânt;veniţi să vă dau de pomană mere
din bătaia vântuluisă vă sărute pentru ultima dată
Pann, fiul pământului...de când aţi plecat voi, s-au rărit pădurile,au încărunţit văile, s-au înmulţit potăile,ţara lui Pann e tot mai săracă an de an,
au dispărut din sat cirezi,se plimbă moartea prin livezi,
pe şesuri vaste, prin noroi,s-a umplut lumea de moroi,
ce vin acum, la ceas de slavă,ca să mai taie câte-o glavă,
clopotul nostru încet-încet nu va mai bate,se-aud sunând doar scândurile mari prin brazii-nalţi pe care ăştia-i rad,codru cu codru şi brăduţ cu brad;
aşa e viaţa făcută, dragă frate,în lumea turtită, întinsă pe coate,
prea multe necazuri, prea mute păcate,mai cere românul vr-un pic de dreptate?...
duminică, 19 octombrie 2014
colaj de cuvinte
munte brad şi neam bătrânsate răsturnări de clipedoi luceferi nasul cârnscapă-n gol două aripe
strică cifre dau ocolore dulci dar şi amare
fuge dracu-n fundul golprintre limbi cu minutare
un nebun era tâlhardar avea o stea în frunte
cine are-atâta harsă dărâme chiar un munte
noapte dulce crizantemeumbră de lună beteagăcopil şcoală şi iar teme
cine plânge ziua-ntreagă
toamnă aur baclavaleprintre ferigi bidinelea murit Ion din Valedegete femei inele
marţea neagră, numai muşteparaistas înmormântare
cine-a vrut ca să ne -mpuştefără armă cu cătare
gâde ochi şi dorm şi dormmunţi pădurile şi stâncitimpul nu mai are somn
că ne-a pus pe toţi pe brâncimarţi, 21 octombrie 2014
dorm pe coamă de baladăîngânat de flaute,
mama mi-a lăsat în ladădorul să mă caute.
de mă va găsi prin mitdorul ei s-aprinde parăşi rămân mereu uimit
cum de timpul ne separă.
în neveşnicia meaam rămas pe totdeaunacăzător precum o stea,nu ca soarele şi luna.
vine-odată şi se curmăturma orelor albastre,dragilor, până la urmă
toţi cădem ca nişte astre.
suntem fluturi efemeri nori de aur de pe cer,
nu mai e azi ce a fost ieri,toate se duc, toate pier.
colaj de cuvinte
astăzi am scris pe cer cu gheara unui cocorun poem de dragoste
din tinereţe;nu mi l-a citit nimeni, s-au jucat norii prin el,
după care literele s-au făcut ploaie
şi-au căzut una câte una în acestă toamnă bezmetică;
acum lunatic cum sunt
adun litereleşi fac un colaj de cuvinte...
vineri, 24 octombrie 2014
timp baudelairean
toamna îşi scutură petalele pe umerii munţilor,
turme de nori îşi varsă prinosul peste noi,
lumile par că-s pictate de Brughel pe pânze întunecate,
timp baudelairian unde tristeţea răsare-n gol,
ca un poem neterminat tatuat cu sânge pe inimă,
gânduri fără trup trec pe cer şi vise fără oase
făcute parcă din plastic alunecă pe lângă mine,păsări de noapte zboară
prin cenuşa timpului,fagurii toamnei
umbriţi de galbenul purse topesc
de primii fulgi dezăpadă căzuţi în neştire,
pulberi fluide de dulce răcoare
cad pe vremea haină la margini de timp
în ultima noastră tenebră,ascunde-te-n mine viaţă,să nu mi te fure moartea
ce-adulmecăprintre crăpăturile iadului.
sâmbătă, 25 octombrie 2014
elegie în mi bemol
pământul tace însingurat sub ploile toamnei,
pădurea suspină golaşădin trunchiuri golită de vise;
vântul încreţeşte valurile mării sub ţipetele pescăruşilor,
schelete de linişti şi de umbre se-aştern peste inimi;
aripi de vis, zburând, încep şi sfârşesc în cântec de flaut,
ne mângâie deja hotarul morţii cu duhul ce umblă prin văzduh,perpetua rotire între noapte şi zi
fiind o veşnică eroare;dincolo de taină şi de cuvânt
se mistuie misterul unei lumi,zvâcneşte seva pe cărările vieţii prin gânduri, speranţe, nelinişti,
elegie în mi bemol majorunde am rămas plângând lângă un zid,
pe un vechi peronpe unde pustiul aşteaptă
susurul frunzei ce se scuturădin tăcerea plopilor;
călător singuratic într-o lume infirmăunde trecerea e o taină
spre alte taine,unde se vor aşterne zăpezile,
peste firavul trup al meu...
luni, 27 octombrie 2014
Litanie
eu nu mai am timp să aştept, e prea târziu,de aceea scriu mereu, se-apropie ora fatalăcând voi pleca în largul zării să cresc în mit
ca Odiseu care rătăceşte şi astăzi prin pustiuri,voi face un popas lângă veşnicie ascultând
liniştea ascunsă din munţi şi păduricu toiagul tocit voi rătăci prin singurătăţi
fulgerând pe-o coamă de dor prin fantastica noapte a pământului cu visul cu care-am plecat
să-nconjur pământul şi lumile astrale;mi s-au topit visele, s-au făcut ape călătoare,
drumul de la mine până acasă a-nţelenit,cu iubire cu tot, s-a făcut golgotă,
valurile s-au spart şi-au rămas fărâme de catarguri,ce plutesc în derivă pe-o mare-n furtună.
tinereţea m-a purtat prin fulgere,fiecare iubire a fost o posibilă despărţire,fiecare despărţire o posibilă reîntoarcere,
am încărunţit în somn, visând chipul iubitei, umbra ei mi se arăta ca-n poveste
tot mai zveltă, mai bălae, cu litania pe frunte,mă ruga să mai stau să-i cădelniţez iubirea,alergam să-i caut trupul şi ea devenise ştimăprintre ceţuri şi abise se depărta ca o arătare.
iubirile mele au apărut într-un amurg de toamnăcu plopii înşiraţi ca nişte schelete pe cerşi toate au dispărul în dimineaţa iluziilor
topindu-se în oglinzi de ape stătute,lasă-mă,Doamne, lângă o fântână să mai sorb
un izvor de lumină, şi mai lasă-mă lângă un copacunde iarba mă sângerează până la glezne
s-ascult sămânţa cum creşte-n lumina lunii;cad frunze, draga mea, e toamnă,
ne ducem parcă în paradis până la marginea lumii,se uită arborii triştri la noi şi stelele ni se scutură-n capcum îngenunchem pe pragul de lemn al casei noastre.
luni, 27 octombrie 2014
Iubirea noastră
Eu nu găsesc în mine niciun strigătCare străbate dincolo de tine,
Cărarea cea mai bună e tăcerea,O mare -nvolburată de suspine.
Când deznădejdea-şi rupe melodia,Prin toamna tristă cea cu pomii goi,
Se-aşterne dintr-o dată veşniciaStatornicită între amândoi.
Opreşte timpu-n mâna ta suavăŞi visul în privirea ta de fum,
Iubirea noastră-floare de otravăS-a-necat în flacără şi fum.
miercuri, 29 octombrie 2014
bătaia vântuluipădurea-n odăjdii de toamnă,
suvenir, silabe, descânt,potecile-nveşmântate în zale
se-ntorc în mormânt.
pe sub boltele-nalte ale tăceriise-ascunde ecoul târziu,
aripa răscrucilorrupe şi sperie tot ce e viu.
cerne cerul aur şi scrum,nimeni nu se-aude în noapte,nimeni, nimeni nu e pe drum,
doar umbre şi şoapte...
lângă trofeele frunzelor, fie-mi pletele tale
salcia care mă tremurălângă ape, agale.
sărutul tău fermecat, lacrimă,pe pleoapele-mi reci,
vis ne-mplinit şi uitatpeste durerile seci.
degeaba strigă glasu-n deşert:unde mi-s visele,
unde izvoarele, unde eşti mamă?nimeni nu mă mai strigă,
nimeni nu mă mai cheamă.
cânte pasărea nopţii,şuiere şerpii,până-n viul pământului,peste firul verde al ierbii
se-aşterne bătaia vântului...joi, 30 octombrie 2014
apus
noiembrie -n gravuri de catifea,încă mai sunt ţipete prin grădină
şi frunzişul care lunecă galbenîncă mai sună a ocarină spartă,prin ziua scurtă se revarsă uşorpicuri de amintiri, fluvii moarte,turme de dealuri din copilărie,
podgorii şi pescăruşi desenaţi pe cer,chipuri şi voci care-au murit
în sufletul meu, şi mereu clopotele depărtându-se ca nişte cireziîntr-o pădure de vis prădată
de flutiri albi şi de păsări albastre,s-a desfrunzit şi gura ta de acel roşu care mă ameţea,cuvintele se risipesc,
norii vin în haite să ne-nvăluiecu ruine de amintiri care-ţi umbresc
obrajii tăi atât de îmbujoraţi altădată,gura ta, fântână seacată de izvoare,
s-a topit în cântec de liră,ochiul meu nu mai întârzie
pe gleznele de viori care cântau,acum e tăcere, cerul se dilată,
pustiiri de toamnă fluidă care alunecăprin geamuri, procesiune de nimfe,
plutim peste lucruri cu aripi de ceară,ca doi zei morţi printre ruinele
unui apus târât prin Insulele Fericiţilor...
sâmbătă, 1 noiembrie 2014
elegia toamnei
a căzut în toamnă amurgul plin de somn,în mine întârzie o linişte suspectă,
cuvintele îmi vin ca foile-ntr-o carteşi din oglinda goală răsar culori de orgă;
se scaldă-n bruma dealurilor zareaşi eu măsor cu ochiul depăratarea,
tăcere e ca la-nceputul lumii,fior rotund ce moare ca un dor,
eu îmi aştern în mine pat de taină ca să visez în el ce mi-a fost drag:
ochiul tău de cicoare şi buza trandafir,salcie plângătoare, lângă ruinele tale
aş sta o viaţă-ntreagă să-ţi şterg lacrima udă din irişii-izvoare, fântâni
de dor,pierdute, secate de dureri;vise fantomă cu vele mari de stele
vin din adâncuri în semicercuri graveşi mi te poartă ca pe o regină
prin câmpul îngheţat cu amintiripe unde toamna jefuia copacii
şi verbele nebune alergau după tinesă-ţi îmbrăţişeze ramurile braţelor
crucificate pe irişii mei beţi.voiam să fugim departe în Ţara Nenăscuţilor
urlând, alergând, prin lumină,lângă genuchiul tău fantastic, virginal,scris parcă în cuneiforme în aur-argint,
revelaţie, alergând, orbecăindspre o fericire numai a noastră,
numai şi numai a noastră;deschid poarta unui vis ca pe o carte,
acolo locuiesc sunete, vocale, consoane,vocea ta, poezia ta, chipul tău, viaţa noastră,acolo unde turlele catedralei s-au prăbuşit,
acolo unde ni s-au năruit visele,
acolo unde drumurile noastre s-au făcut cruce,acolo unde ni s-a-ntunecat zarea,
acolo unde din lacrimi am făcut un fluviuîn care ni s-au înecat speranţele,
acolo am scris un poem din care au rămas doar visele...
marţi, 4 noiembrie 2014
amânare
Eu fac un pas şi mut o ziÎntre a fi şi a nu fi
Şi ca să nu trăiesc în van,Mai mut o toamnă şi un an.
Mai mut o toamnă înspre veciPrin timpurile noastre seci
Şi mai amân o iarnă iarDin calendarul iulian.
Amân şi iarna care vineCu sărbătorile creştine,Las libere divine punţi
Să treacă moartea peste munţi.
Mă plimb uşor ca printre astre,Prin depărtările albastre,
Şi orb, bătrân, ca şi HomerMă sui cu Domnul pân’ la cer.
În ora liniştii rotunde,Când orice lucru îmi răspunde,
Eu stau şi umbrele îmi ţes,Le dau contur şi înţeles.
Mai sriu şi câte-o suvenireCu mâna aprigă, subţire,
Mai răscolesc şi prin albumeSă mai descopăr câte-un nume.
Se duse vremurilor vogaCând beam târziu cafeaua moca
Cu zeii din bătrâna vatrăCu nemurirea lor de piatră.
Se-aude prin Levant un vaer,Ce trece-aşa uşor prin aer,Se face timpul iarnă, vânt,Se culcă liniştea-n cuvânt...
joi, 6 noiembrie 2014
pe-o gură de han
în plopii impari migrează silabe de rugă
şi nuduri dispar prin golfuri de ceaţă,
pagode de crini pe frunzele moarte se zbat peste brume
cu dorul de viaţă.
o harfă-i văzduhul şi frunzele zburdă,
gura de rai în vâltori de potop,
trec păsări pe –un cer de leurdă
precum caii de vis pe-un câmp în galop.
retrage-te, poete, pe-o gură de han
bea vin din podgoria viselor noastre,
intră-n jocul de mimal bătrânului Pannca Nichita în orele
de deliruri albastre.
joi, 13 noiembrie 2014
demonul meu
izvoare sacre de cuvinte,spălând misterul din aspre tăceri,
cad în cascade de rugidin regretele de până mai ieri.
peste filele mele ruptes-au lăsat nori grei de zăpadă,
păsările s-au spânzurat de vânt,cuvintele ţin locul de spadă.
ard silabele pe ruguri,mor şi se nasc doar urlând,
bate vântul, miroase-a iarnă,amintirile tot sângerând.
cădelniţează timpul prin noi,ca prin tăcute biserici,
sunt paşii toamnei din alte dăţi,pe care tu, viaţă,-i desferici.
pe fundul lumii adânc,inima mea ia formă de arcă,
tot stau, şovăi adesea, şi plângdemonul meu mă încearcă.
vineri, 14 noiembrie 2014
s-au dus amiezile…s-au dus amiezile din fânul cosit
cînd stam culcat şi priveam cerul de in topit
şi când, prin polenul soarelui, cădeau păsările în gol,
ca nişte zmeie doborâte de vârteje;s-au dus amiezile acelea dulci
când vântul legăna soarele ca pe o floare de cicoare
şi când eu ascultam sunetele rupte din rai ale ciocârliei
sub corul de îngeri ce cântau din alăute versete din Firdusi;
s-au dus amiezile fermecatecu codrii foşnind,
unde se auzeau centauriiurlând după hrană
şi unde timpul îşi purta cerul pe umeri ca într-o cupolă
pictată de Bramante,s-au dus amiezile pline de vis
când la margine de timpcopilăria îmi făcea cu ochiul
şi cu pupilele mari visamvacanţe pline de prigorii
şi plângeam în minede-atâtea minuni ale vieţii;
frumoşi nebuni mai eram odată,neştiind că ceasul
nu se mai întoarce spre noişi acele amiezi vor rămânesă ne sângereze amintirile,
ca un tropot de stafiecare ne calcă pe suflet
şi doarme mereu în noi.vineri, 12 decembrie 2014
mâna ta…
pribeag sunt pe pământ, pe ape,şi lumii dau mereu ocol,hotarul ei e mai aproape
şi sufletul mi-e tot mai gol.
ajung mereu de unde-ncepeo altă stâncă de urcat,
cobor în zarea altei stepeşi dau de munţii Ararat.
aş vrea să mă închid în haos,să fiu senin şi mulţumit,
trăind într-un etern repaosşi să mă pierd în infinit.
aş vrea să-mi caut iar izvorul,izvorul fericirii noastre,
să-mi fie veşnic păzitorulpe marea viselor albastre.
îndepărtat mereu de tine,de mâna ce mă mângâia,
mă-nchin mereu celor divineşi-aştept să vină mâna ta.
duminică, 14 decembrie 2014
gânduri de iarnă
zboară fulgii de nea ca fluturii osteniţi
peste o naturămâzgălită cu cerneală,
lebede se rostogolesc pe cer ca nişte morgane solitare
în estuarele de azur ale zilei;gavote de melancolii,tăceri, ispite şi regrete
trec prin cetatea sufletuluibântuită de singurătate;colind cu duhul crisalide,
vedenii de demultce-mi trec prin frigul oaselor,
psalmi tăcuţi,din edenul mei închipuit
ce curge ca o mieredin fagurii vieţii.
marţi, 16 decembrie 2014
cine ne-a furat iluziile şi culorile inocenţei,
cine ne-a aruncat pajura în vaer
şi-n joc de iele,cine ne-a spânzurat
pleoapele-n vis;plânge Dumnezeu
pe cerde-atâtea întrebări
neroade,numai noi rezemaţi
pe cuvânt,am uitat să mai dăm
din roade.boema iernii
coboară prin ziduri,ne vinde singurătate,
pe braţele mele doarme ispita,ideal şi apolinic,
verb lăuzce se lăfăie-n auz;degeaba decorăm
cu îngerispaţiul nostru
cadastral,facem cereri,
facem plângerişi ne pierdem
în astral.
despre copilărie
în bătătura noastră plină de visetatăl meu a răstignit speranţa
şi a legat-o de cumpăna fântâniidin care ieşea apa ca aurul
şi noi o sorbeam în lunile secetoasecând arşiţa verii ne muia oaseleşi călcam pe desculţe pe ţărânamorţilor unde se jucase căluşul
din neam în neam şi unde piciorul mamei lăsa urme de argint pe brumele toamnelor când aerul
sub nori rămânea pustiu şi mi se goleau ochii de imagini
când încolonate treceu frunzele fluierând în vânt spre o altă stare
de bejenie; atunci galopul unui cal venea cutremurând pădurea
ca o nălucă şi prin el vedeam fetele despletite de cozi ca nişte
naiade antice şi mama îmi spunea rugăciuni să mă depărteze de
acest labirint; ploile nopţii micşorau cerul şi gândul meu
se ascundea în capcanele beznei şi călcam pe morminte de întuneric unde grăitorul îmi spunea poveşti
despre viaţă şi despre moarteşi despre altecele…
marţi, 16 decembrie 2014
e vremea colindelor
Doamne, intrăm în zodia sărbătorilorcând se frământă colacii şi când nuntim
naşterea fiului tău în ieslea cu paie;curge muntele şi abisul, steaua curge către această minune care a înviorat
lumea şi-a lepădat-o de păcatul original,trag clopotele şi cineva se naşte
în preacurată leturghie fără numeşi acolo în noaptea aceea a plâns
toată vecia; de-acum alt drum duce cătreizvoarele noastre spre vatra şi neamul
din care am ieşit, un imn curat la fiecare poartă, şi-n fiecare casă, colinde
cântate prin satele pustii şi prin cimitirilepline de bozii şi bălării, vestire de prunc,născut şi dus la ceruri seara pe-un braţ
de cruce de un înger, se-aud colinzi din Răsărit în liniştea fără de nume
şi-acum coboară ceru-n lume,rupând din pâine şi din vin, prescuri,
în staulul pustiu, e laudă şi plâns şi imnşi numai zare-nseninată într-o eternăsărbătoare şi tu, măicuţă, să-mi aduci
din pod damigeana cu vin şi-opască-a învierii noastre blagoslovind
acest destin cu începutul şi amin…
miercuri, 17 decembrie 2014