Organizatii Europene
-
Upload
danculoiu-alexandru -
Category
Documents
-
view
130 -
download
2
description
Transcript of Organizatii Europene
1
CUPRINS
Tema nr. 1
ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE POLITICĂ
Consiliul Europei
Tema nr. 2
ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE DE ASIGURARE A SECURITĂŢII
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)
Pactul de la Varşovia (Tratatul de Prietenie, Cooperare şi Asistenţă Mutuală)
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)
Uniunea Europei Occidentale (UEO)
Tema nr. 3
ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE ECONOMICĂ
Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)
Spaţiul Economic European
Tema nr. 4
ORGANIZAŢII REGIONALE
Cooperarea Economică la Marea Neagră (CEMN)
Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER)
Comitetul Economic şi Social (CES)
Comitetul regiunilor (CR)
Tema nr. 5
ALTE ORGANZAŢII EUROPENE
Banca Centrală Europeană (BCE)
Banca Europeană de Investiţii (BEI)
Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD)
2
Tema nr.1 ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE POLITICĂ
Obiective:
1. Studierea, înţelegerea şi dobândirea de către studenţi a cunoştinţelor
referitoare la organizaţiile europene, în generalitatea şi esenţialitatea acestora, a
conceptelor, principiilor şi legalităţii fundamentale ale fenomenului juridic
european.
Conţinutul temei: CONSILIUL EUROPEI
Consiliul Europei este o organizaţie internaţională cu caracter regional care a luat
fiinţă la data de 5 mai 1949, fiind creată iniţial de un număr de 10 state membre fondatoare,
acestea fiind: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie,
Norvegia, Olanda, Suedia. Astăzi Consiliul Europei are un număr de 46 state membre a căror
evoluţie cronologică de aderare la Organizaţie este următoarea: Grecia (august 1949, in urma
încheierii războiului civil între forţele comuniste şi cele naţionaliste), Turcia (august 1949),
Islanda şi Germania în 1950, Austria 1956, Cipru 1961, Elveţia 1963, Malta 1965, Portugalia
1976, Spania 1977, Liechtenstein 1978, San Marino 1988, Finlanda 1989, Ungaria 1990,
Polonia 1991, Bulgaria 1992, Cehia, Estonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia 1993,
Andora 1994, Albania, Letonia, Macedonia, Moldova, Ucraina 1995, Croaţia şi Rusia 1996,
Georgia 1999, Armenia şi Azerbaidjan în 2001, Bosnia şi Herzegovina 2002, Serbia şi
Muntenegru 2003, Monaco 2004.
Statutul de observator pe lângă organismele interguvernamentale ale Consiliului
Europei revine statelor: Canada, Vatican, Japonia, Statele Unite, Mexic.
Obiectivul principal al Consiliului Europei este realizarea unei unităţi mai stânse între
cele 46 state membre pentru protejarea libertăţilor individuale, libertăţilor politice şi a statului
de drept, principiile care constituie fundamentul tuturor democraţiilor autentice şi care
influenţează viaţa tuturor europenilor.Toate statele membre ale Organizaţiei au obligaţia de a
face ca libertăţile, demnitatea omului şi bunăstarea indivizilor să devină principii ferme ale
acţiunilor guvernamentale.
Printre celelalte obiective ale Consiliului Europei sunt: promovarea democraţiei
pluraliste, problema securităţii cetăţeanului, combaterea rasismului,xenofobiei,intoleranţei,
protecţia minorităţilor naţionale, coeziunea socială şi calitatea vieţii, cooperarea şi coeziunea
judiciară.
Instrumentele juridice adoptate în cadrul Consiliului Europei.
Pentru promovarea şi realizarea obiectivelor propuse, în cadrul organismelor Consiliului
Europei au fost adoptate o serie de convenţii, carte,documente, printre care menţionăm:
- Convenţia Europeană a Drepturilor Omului : reprezintă cel mai coerent şi dezvoltat sistem
din lume privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ce a fost adoptat
în 1950.
- Carta Social Europeană a Drepturilor Omului adoptată în 1965
Convenţia Cadru privind protecţia minorităţilor naţionale adoptată în 1994
- Convenţia privind prevenirea torturii, a pedepselor şi a tratamentelor inhumane sau
degradante adoptată în 1997
3
- Carta Europeană a autonomiilor locale
- Convenţia Europeană privind partind participarea străinilor la viaţa publică la nivel local
- Carta Europeană a limbilor regionale şi minoritare.
Sediul Consiliului Europei este Platul Europei din Strasburg.
Cu privire la funcţionarea Consiliului Europei, acesta este finanţat de guvernele
statelor membre ale căror contribuţii la bugetul Organizaţiei sunt calculate proporţional cu
populaţia şi bogăţia lor. De exemplu, bugetul ordinar al Consiliului Europei pentru anul 2003
a fost de 175 milioane euro.
Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt franceza şi engleza, dar se lucrează
deasemenea în germană, italiană şi rusă.
Structură funcţională a Consiliul Europei este formată din:
- Comitetul Miniştrilor
- Adunarea Parlamentară
- Congresul Puterilor Locale şi Regionale
- Secretariatul
1.Comitetul Miniştrilor
Din punct de vedere al deciziei şi acţiunii, Consiliul Miniştrilor decide activitatea
Consiliului Europei. El decide deasemenea cum trebuie acţionat în sensul recomandărilor
Adunării Parlamentare şi ale Congresului Puterilor Locale şi Regionale din Europa şi în
sensul propunerilor diverselor comitete interguvernamentale şi conferinţe ale miniştrilor
specializaţi.
Comitetul Miniştrilor adoptă programul de activitate şi bugetul Consiliului Europei.
Discuţiile în cadrul Comitetului Miniştrilor se referă la toate subiectele politice de
interes comun cu excepţia problemelor de apărare, discuţii privind aspectele politice ale
integrării europene, dezvoltarea cooperării, apărarea instituţiilor democratice şi protecţia
drepturilor omului.
Comitetul Miniştrilor este alcătuit din miniştrii afacerilor externe ai statelor membre
care se reunesc de cel puţin două ori pe an pentru a trece în revistă cooperarea europeană,
activitatea politică şi pentru a da impulsul politic necesar activităţii Organizaţiei.
Comitetul Miniştrilor organizează întâlnirile săptămânale la nivel de ambasadori,
aceste întâlniri fiind completate de întâlniri ale grupurilor de raportori sau de grupurile de
lucru însărcinate cu aprofundarea anumitor chestiuni înaintea luării deciziilor.
Comitetul Miniştrilor are o structură flexibilă, astfel că, atunci când proiectele nu sunt
susţinute de toate statele membre, acesta are posibilitatea de a le lansa în cadrul acordurilor
parţiale, permiţând anumitor state membre să întreprindă acţiuni comune în anumite domenii.
Deciziile Comitetului Miniştrilor sunt transmise guvernelor sub formă de recomandări
sau fac obiectul convenţiilor şi acordurilor europene, obligatorii din punct de vedere juridic
pentru statele care l-au ratificat. Comitetul Miniştrilor adoptă declaraţiile şi rezoluţiile privind
chestiunile politice de actualitate.Până azi au fost adoptate peste 180 de convenţii care se
referă la drepturile omului dar şi la alte domenii de activitate ale Organizaţiei, afirmând şi
întărind coeziunea democratică, socială şi culturală a Consiliului Europei.
Deciziile Comitetului Miniştrilor necesită o majoritate de 2\3 din sufragiile exprimate
iar majoritatea simplă este suficientă pentru chestiunile de procedură.Convenţiile şi
recomandările sunt elaborate de comitetele de experţi guvernamentali, mandataţi de Comitetul
Miniştrilor, generându-se astfelun dialog între consideraţiile tehnice şi viziunea politică
globală.Numeroase iniţiative politice sunt luate cu ocazia conferinţelor miniştrilor
specializaţi, care au loc periodic.
Consiliul Europei a elaborat programe de cooperare şi asistenţă în favoarea noilor ţări
membre, pentru ca acestea să beneficieze de experienţa lui. Programele au la bază rezultatele
4
cooperării interguvernamentale ale Consiliului Europei: instrumente de referinţă, reţele de
experţi cât şi structuri şi mecanisme de cooperare.Ele au ca obiect consolidarea, întărirea şi
accelerarea reformelor democratice din ţările în cauză, astfel încât să se poată integra
progresiv şi armonios în procesul şi structurile cooperării europene şi, în primul rând, în
Consiliul Europei. Programul privind măsurile de încredere a fost creat pentru a susţine
societăţile civile, iniţiative care au ca obiectiv ameliorarea reciprocă a cunoştinţelor şi
cooperarea între comunităţile majoritare şi minoritare.
Statele europene care au aderat la statutul Consiliului Europei se angajează să
recunoască principiul supremaţiei dreptului şi al aceluia în virtutea căruia persoanele aflate
sub jurisdicţia lor trebuie să se bucure de drepturile omului şi de libertăţile fundamentale.
Aceste state se angajează printre altele să colaboreze în mod sigur şi activ la realizarea unei
uniuni mai stânse între ele şi să favorizeze progresul lor economic şi social. Fiecare stat
membru este responsabil pentru onorarea acestor angajamente iar Comitetul Miniştrilor
asigură caracterul efectiv al acestora. În caz de încălcare gravă a obligaţiilor statutare de un
stat membru, Comitetul Miniştrilor poate suspenda dreptul de reprezentare al acelui stat, îl
poate invita să se retragă sau poate chiar decide încetarea apartenenţei la Organizaţie.
Comitetul Miniştrilor veghează asupra aplicării efective a convenţiilor şi acordurilor
încheiate între statele membre. Responsabilitatea Comitetului Miniştrilor privind Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului reflectă importanţa acestei convenţii, care constituie piatra
de temelie a sistemului de protecţie a drepturilor omului în Europa. Supraveghind buna
executare a deciziilor Curţii Europene a Drepturilor Omului de către statele membre,
Comitetul Miniştrilor joacă un rol esenţial păstrând credibilitatea acestui sistem, fără
echivalent în restul lumii.
Extinderea Consiliului Europei a antrenat o mutaţie importantă a Organizaţiei, cât şi a
rolului Comitetului Miniştrilor care a cunoscut o considerabilă dezvoltare a dimensiunilor
politice a lucrărilor sale.
Consiliul Europei a consolidat dialogul instituţional cu reprezentanţii aleşi de cetăţenii
europeni la nivel naţional şi local şi a extins dialogul politic şi asupra statelor nemembre şi a
statelor care beneficiază de statutul de observator. El a intensificat cooperarea şi cu alte
organisme europene, în particular cu Uniunea Europeană, Organizaţia de Cooperare şi
Securitate în Europa şi Naţiunile Unite.
2.Adunarea Parlamentară
Adunarea Parlamentară este un organism statutar al Consiliului Europei. Ea reprezintă
forţele politice ale parlamentelor statelor membre şi se doreşte să fie motorul extinderii
cooperării europene către toate statele democratice din Europa.
Adunarea Parlamentară îşi stabileşte ordinea de zi, abordarea subiectelor de actualitate
şi teme cu caracter prospectiv care tratează, în special, probleme ale societăţii şi chestiuni de
politică internaţională. Deliberările sale joacă un rol important în orientarea activităţii
Comitetului Miniştrilor şi a sectoarelor interguvernamentale ale Consiliului Europei. Ele se
repercutează asupra guvernelor atunci când membri lor le transmit Parlamentelor naţionale.
Evenimentele survenite în ţările Europei centale şi de est la începutul anilor 90 au
conferit Adunării Parlamentare o misiune unică: să contribuie la integrarea acestor ţări în
familia democraţiei europene şi să promoveze o veritabilă cooperare parlamentară între toate
naţiile Europei.
Adunarea Parlamentară contribuie la construirea unei Europe extinse, fără
frontiere.Statutul de invitat special creat de Adunarea Parlamentară în 1989, a permis
delegaţiilor parlamentare ale ţărilor Europei centrale şi de est, angajate pe drumul democraţiei
pluraliste, dar nefiind încă membre ale Organizaţiei, să asiste la sesiunile plenare ale Adunării
Parlamentare şi la reuniunile comisiilor lor. Contactele şi schimburile astfel stabilite au
5
încurajat procesul de democratizare al acestor ţări şi le-au facilitat aderarea la Consiliul
Europei.
Cu ocazia fiecărei sesiuni sunt consacrate dezbateri ale evenimentelor din Europa şi
din lume, care se concentreză, în special, asupra acelora care impun o acţiune la nivel
european. Personalităţi marcante din întreaga lume şi-au adus contribuţia la aceste dezbateri,
printre care amintim: regele Juan Carlos, Francois Mitterrand, Ioan Paul II, Helmut Kohl,
Mikhail Gorbachev, Vaclav Havel, Hosmi Mubarak, Yasser Arafat şi mulţi alţii.
Adunarea Parlamentară este, deasemenea, un forum parlamentar pentru alte organizaţii
internaţionale, cum ar fi : O.C.D.E., B.E.R.D., Agenţia Spaţială Europeană şi mai multe
instituţii specializate ale Naţiunilor Unite.Organizaţiile neguvernamentale participă în calitate
de observatori la lucrările unui anumit număr de comisii, aducându-şi contribuţia la
manifestările importante organizate de Adunarea Parlamentară.
Din 1989 Adunarea Parlamentară contribuie activ la gestionarea crizelor din
Europa.Dezbaterile ei privind chestiunile politice s-au fondat adesea pe concluziile misiunilor
organizate pe teren şi pe dialogul permanent instaurat cu statele în cauză.Ea consolidează
rolul politic al Consiliului Europei.
Reprezentanţii Adunării Parlamentare realizează vizite periodice în Europa pentru a
stânge informaţii de primă mână necesare elaborării rapoartelor Adunării, asigură observarea
alegerilor şi se angajează în diplomaţia parlamentară.
Textele adoptate de Adunarea Parlamentară reprezintă orientări importante pentru
Comitetul Miniştrilor, guverne, parlamente şi partide politice naţionale precum şi de alţi actori
importanţi ai societăţii. Adunarea Parlamentară a fost de multe ori la originea a numeroase
tratate internaţionale, convenţii europene şi alte instrumente juridice care formează baza unei
veritabile legislaţii europene.
Adunarea Parlamentară organizează periodic conferinţe, simpozioane şi audieri
parlamentare publice privind problemele majore ale timpului nostru : violenţa, intoleranţa,
mediul, imigrarea, traficul de droguri, traficul de persoane, bioetica, media.Aceste audiţii iau
forma unui dialog între parlamentari şi specialişti. Ca şi reprezentare, Adunarea Parlamentară
este formată dintr-un număr variabil de membrii aparţinând statelor Consiliului Europei, astfel
: Albania 4, Andora 2, Armenia 4, Austria 6, Azerbaidjan 6, Belgia 7, Bosnia şi Herzegovina
5, Bulgaria 6, Cehia 7, Croaţia 5, Cipru 3, Danemarca 5, Estonia 3, Elveţia 6, Finlanda 5,
Franţa 18, Federaţia Rusă 18, Macedonia 3, Georgia 5, Germania 18, Grecia 7, Irlanda 4,
Italia 18, Islanda 3, Liechtenstein 2, Letonia 3, Lituania 4, Luxemburg 3, Malta 3, Marea
Britanie 18, Moldova 5, Norvegia 5, Olanda 7, Polonia 12, Portugalia 7, Romania 10,
Slovacia 5, San Marino 2, Serbia 7, Slovenia 3, Spania 12, Suedia 6, Turcia 12, Ucraina 12,
Ungaria 7.Statutul de invitat special al Parlamentului din Belarus a fost suspendat la 13
ianuarie 1997.
Preşedintele Adunării Parlamentare se alege pentru un mandate de 3 sesiuni, Adunarea
Parlamentară întrunindu-se în 4 sesiuni plenare publice pe an , timp de o săptămână la
Strasburg.
În perioada dintre sesiuni, pentru a asigura continuitatea activităţii, se crează o
Comisie Permanentă.Adunarea Parlamentară alege un secretar general, un secratar general
adjunct al Consiliului Europei, un secretar general al Adunării Parlamentare, judecători de la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului
Europei.
Adunarea Parlamentară este formată din 626 membrii parlamentari (313 membri
Adunării şi 313 membri supleanţi), 7 invitaţi speciali şi 18 observatori.
Biroul Adunării Parlamentare este format dintr-un preşedinte, vicepreşedinţi-18 şi preşedinţii
celor 5 grupuri politice din cadrul Adunării Parlamentare.
Cele 5 grupuri politice ce activează în cadrul Adunării Parlamentare sunt :
6
1.Grupul socialist (SOC)
2.Grupul partidelor popular europene (PPE\DC)
3.Grupul democrat european (GDE)
4.Grupul liberal democrat şi reformator (LDR)
5.Grupul reunificat al stângii europene (GUE)
În cadrul Adunării Parlamentare întâlnim Comisiile Specializate:
-Comisia specializată pe probleme politice
- Comisia specializată pe probleme juridice şi de drepturile omului
- Comisia specializată pe probleme de sănătate, sociale şi de familie
- Comisia specializată pe probleme de cultură şi educaţie
- Comisia specializată pe probleme de mediu, amenajarea teritoriului şi puterile locale
- Comisia specializată pentru ştiinţă şi tehnologie
- Comisia specializată pe probleme de agricultură şi dezvoltare rurală
- Comisia specializată pe probleme economice
- Comisia specializată pe probleme de relaţii parlamentare şi publice
- Comisia specializată pentru egalitatea şanselor femeilor cu bărbaţii
- Comisia specializată cu privire la respectarea obligaţiilor şi angajamentelor statelor membre
Actele adoptate de A dunarea Parlamentară sunt: recomandările, rezoluţiile, avizele şi
directivele.
3.Congresul Puterilor Locale şi Regionale
Congresul Puterilor Locale şi Regionale este un organism al Consiliului Europei
format din 616 membri: 313 membri titulari, 313 membri supleanţi.Congresul este structurat
în două Camere: Camera Puterilor Locale şi Camera Regiunilor. Camerele alternează în
alegerea preşedintelui Congresului pentru un mandat de 2 ani. Congresul Puterilor Locale şi
Regionale (C.P.L.R.E.) a fost înfinţat în 1994 în calitate de organ consultativ al Consiliului
Europei, înlocuind Conferinţa puterilor locale şi regionale din Europa. Congresul ajută noile
state membre ale Organizaţiei să-şi îndeplinească sarcinile practice necesare realizării unei
autonomi locale şi regionale.
Congresul este vocea regiunilor şi municipiilor din Europa, el oferind un loc
privilegiat de dialog , unde reprezentanţii puterilor locale şi regionale dezbat problemele
comune, îşi confruntă experienţele şi îşi prezintă guvernelor punctele de vedere.Congresul
sfătuieşte Comitetul Miniştrilor şi Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei privind toate
aspectele politicii locale şi regionale. Congresul organizează audieri şi conferinţe la nivel
local şi regional pentru a ajunge la marele public a cărui participare rămâne esenţială pentru
instaurarea unei veritabile democraţi. Congresul elaborează periodic rapoarte de ţară privind
situaţia democraţiei locale şi regionale în statele membre cât şi în statele candidate şi
veghează asupra aplicării principiilor Cartei Europene a autonomiei locale.
Intrarea în scenă a noilor state cu diverse orizonturi politice şi economice a necesitat o
reevaluare a obiectivelor Congresului :
-promovarea unor structuri eficiente ale puterilor locale şi regionale în toate statele membre
ale Consiliului Europei şi, în special, în noile democraţii
-examinarea situaţiei democraţiilor locale şi regionale în statele membre şi în ţările candidate
la aderare
-dezvoltarea iniţiativelor care permit cetăţenilor să participe în mod real la procesul
democratic de la nivel local şi regional
-reprezentarea intereselor consiliilor locale şi regionale în elaborarea politicii europene
-încurajarea cooperării regionale şi transfrontaliere în favoarea păcii, toleranţei şi a dezvoltării
durabile
-observarea alegerilor locale şi regionale.
7
Congresul Puterilor Locale şi Regionale din Europa se întruneşte o dată pe an la
Strasburg unde găzduieşte delegaţiile organizaţiilor europene agreate cât şi pe cele ale câtorva
state nemembre, primite în calitate de invitaţi speciali sau observatori.
O comisie permanentă alcătuită din reprezentanţii tuturor delegaţiilor naţionale se
reuneşte între sesiunile plenare ale Congresului. Lucrările C.P.L.R.E. sunt organizate în jurul
a 4 Comisii statutare, astfel:
-Comisia Instituţională a Congresului, înputernicită în special să pregătească rapoarte privind
evoluţia democraţiei locale şi regionale în Europa
-Comisia pentru Cultură şi Educaţie, competentă în materie de media, tineret, sport,
comunicare
-Comisia pentru Dezvoltare Durabilă, competentă asupra problemelor de mediu, de amenajare
a teritoriului şi urbanism
-Comisia pentru coeziune socială, care urmăreşte chestiuni referitoare la locurile de muncă,
cetăţenie, relaţii intercomunitare, sănătate publică şi egalitate între femei şi bărbaţi.
Pentru a îşi îndeplini sarcinile privind gestionarea zilnică, directorul executiv al
Congresului este susţinut de un secretariat format din agenţii Consiliului Europei.
Cu referire la politicile legislative ale C.P.L.R.E., putem enumera :
1.Carta Europeană a autonomiei locale, semnată în 1985, subliniază faptul că o veritabilă
autonomie locală rămâne esenţială pentru democraţie. Ea serveşte ca model pentru reformele
legislative ale noilor democraţii. Anumite state i-au încorporat deja principiile în constituţiile
lor.
2.Convenţia cadru europeană privind cooperarea transfrontalieră a colectivităţilor şi
autorotăţilor teritoriale, semnată în 1980, şi cele două protocoale adiţionale ale lor, recunosc
puterilor locale şi regionale dreptul de cooperare dincolo de frontiere, în domeniile serviciilor
publice şi protecţiei mediului.
3.Convenţia europeană privind participarea străinilor la viaţa publică la nivel local, semnată în
1992, care stabileşte pentru rezidenţii străini principiul creşterii progresive a drepturilor civile
şi politice, dintre care şi dreptul la vot.
4.Carta europeană a limbilor regionale şi minoritare, semnată în 1992, tinde să păstreze
limbile regionale şi minoritare, care constituie un element unic al patrimoniului cultural al
Europei. Ea favorizează folosirea lor în domeniul juridic, în şcoli, în viaţa publică, culturală,
economică şi socială, cât şi în media.
5.Carta urbană europeană, semnată în 1992, defineşte drepturile cetăţenilor în oraşele
europene. Ea constituie un ghid practic de gestiune urbană cuprinzând locuinţele, arhitectura
urbană, transporturile, energia, sportul şi activităţile din timpul liber, poluarea şi securitatea pe
străzi.
6.Carta privind participarea tinerilor la viaţa municipală şi regională, semnată în 1992, şi care
fixează principiile care încurajează tinerii să ia parte la deciziile ce îi privesc şi să participle
active la schimbările sociale ce au loc pe stradă, în cartierul, municipiul sau regiunea lor.
7.Convenţia europeană a peisajului a fost adoptată la Florenţa în octombrie 2000 şi ea enunţă
obligaţia autorităţilor publice de a adopta la nivel local, regional, naţional şi internaţional,
politici şi măsuri de protecţie, gestionare şi amenajare a peisajelor europene.
8.Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei examinează în prezent un proiect de Cartă
europeană referitoare la autonomia regională, instrument pendinte Cartei europene a
autonomiei locale.
4.Secretarul General
Secretarul General al Consiliului Europei, englezul Terry Davis, ales de Adunarea
Parlamentară în anul 2004 pentru 5 ani, are responsabilitatea orientării strategice globale a
8
programului de activităţi şi bugetul Consiliului Europei şi a supravegherii managementului de
zi cu zi al Organizaţiei şi Secretariatului.
Programul de lucru interguvernamental, stabilit de Secretarul General pe baza
propunerilor de priorităţi, este aprobat în fiecare an de Comitetul Miniştrilor. Secretarul
General răspunde cu ajutorul Secretariatului de îndeplinirea programului. Activităţile
operaţionale de cooperare interguvernamentală sunt coordinate în primul rand de cître
direcţiile generale, care corespund principalelor domenii de activitate ale Organizaţiei.
Sigla Consiliului Europei este un cerc format din 12 stele de aur pe fond albastru.
Această emblemă a fost adoptată în 1955 de Consiliul Miniştrilor al Consiliului Europei la
propunerea Adunării Parlamentare. Prin dispunerea lor, statele simbolizează uniunea
populaţiei Europei. În ceea ce priveşte numărul lor, 12 este simbolul perfecţiunii şi al
plenitudinii. Din mai 1986, drapelul european este şi emblema oficială a Uniunii Europene.
Imnul european a fost adoptat în 1972 de Consiliul Miniştrilor al Consiliului Europei,
acesta fiind un aranjament musical fără text, realizat de Herbert von Karajan, al preludiului la
,,Oda bucuriei” din Simfonia a 9-a de Beetoven. Imnul European este interpretat cu prilejul
ceremoniilor europene.
Premiul European al drepturilor omului este atribuit ca o recunoaştere a unei
contribuţii esenţiale la cauza drepturilor omului, aşa cum este recunoscut în Convenţia
europeană a drpturilor omului. Decernat o dată la fiecare trei ani, la Strasbourg, premiul poate
consacra o persoană, un grup, o instituţie sau o organizaţie neguvernamentală. El este atribuit
de Comitetul Miniştrilor, iar laureatul său este ales dintr-o listă de candidaţi, prezentată de
Adunarea Parlamentară. Premiul constă într-o medalie de aur şi un certificate amintind
contribuţia laureatului la apărarea drepturilor omului.
Distincţii europene pentru oraşe :
Comisia pentru mediu, amenajarea teritoriului şi a puterilor locale a Adunării
Parlamentare acordă diferite recompense oraşelor şi autorităţilor locale ca recunoştinţă a
activităţii lor europene. Ele pot avea dreptul la una din următoarele distincţii : Diploma
Europeană, Drapelul de Onoare, Placheta de Onoare, Premiul Europei.
Premiul Europa este decernat în fiecare an începând cu 1955, fiind cea mai înaltă
distincţie pe care o poate primi o municipalitate pentru contribuţia la cooperarea europeană.
Comisia pentru mediu, amenajare teritorială şi a puterilor locale a Adunării Parlamentare
desemnează municipalitatea laureată dintre cele care şi-au prezentat candidature. Premiul
constă într-un trofeu, păstrat de municipalitate timp de un an, o medalie de bronz şi o
diplomă. Municipalitatea laureată primeşte şi un premiu în bani de circa 7600 euro, destinat
finanţării călătoriilor de studii în Europa a unora dintre tinerii săi cetăţeni.
Diploma europeană a zonalor protejate
Comitetul Miniştrilor desemnează din 1965 această diplomă, la recomandarea
Comitetului pentru activităţileConsiliului Europei, în materie de diversitate biologică şi
peisagistică. Diploma este atribuită parcurilor, rezervaţiilor şi siturilor naturale ce prezintă un
interes internaţional, în care se respectă anumite criterii de ocrotire a partimoniului natural şi
se ţine seamă de valoarea lor ştinţifică, culturală şi recreativă. Regiunea recompensată este
plasată sub patronajul Consiliului Europei pe o perioadă de 5 ani, cu posibilitatea de reînoire,
după o evaluare riguroasă efectuată de specialişti la faţa locului.
Premiul Consiliului Europei pentru muzee ia fiinţă în 1997 şi este atribuit anual. El
recompensează muzeul care a contribuit la apărarea patrimoniului cultural European într-un
mod original. Premiul constă într-o statuie de bronz, realizată de artistul spaniol Joan Miro şi
o sumă de aproximativ 5000 euro. Muzeul laureate este ales de Comisia pentru cultură şi
9
educaţie a Adunării Parlamentare, dintre muzeele selecţionate de Comitetul Independent al
premiului european al muzeului.
Premiul European pentru programele de televiziune
Pentru obţinerea premiului, Consiliul Europei organizează un concurs împreună cu alte
instituţii europene. El vizează punerea în valoare a creativităţii şi a diversităţii culturale
naţionale, regionale şi locale, precum şi încurajarea celor mai bune programe.
Organizatiile neguvernamentale independente (ONG) reprezinta un element vital al
societatii europene; ele reflecta libertatea de expresie si asociere care este un principiu
fundamental al democratiei. Fara scop lucrativ, ele intervin pe plan local, regional si national
în domenii cruciale: drepturile omului, educatie, cultura, actiune sociala, medii, munca,
actiune politica, stiinte, ajutor umanitar.
Consiliul Europei a recunoscut influenta ONG-urilor din 1952, prevazând posibilitatea
de a le acorda statut consultativ. Regulile de cooperare au fost îmbunatatite si actualizate în
decursul anilor, în prezent ele fiind stabilite prin Rezolutia (93) 38 a Comitetului Ministrilor.
Fiecare organizatie candidata trebuie sa prezinte, în sustinerea cererii sale, un dosar întocmit
în limba franceza sau engleza si, de preferinta, în aceste doua limbi oficiale ale Consiliului.
Organizatiile candidate sunt, de asemenea, obligate sa completeze un chestionar privind
modalitatile cooperarii lor cu Consiliul Europei.
Amorsând dialogul cu ONG-urile, Consiliul a vrut sa raspunda unei triple necesitati:
sa-i asculte pe cetatenii europeni, sa le asigure o reprezentare directa si sa-si faca cunoscuta
actiunea prin aceste asociatii, din care peste 370 beneficiaza în prezent de statutul consultativ.
Pentru a obtine acest statut, ONG-urile trebuie sa îndeplineasca urmatoarele conditii:
sa împartaseasca obiectivele Consiliului Europei si sa participe la actiunea sa;
sa fie internationale si reprezentative pe plan geografic si în domeniul specific de
activitate, sa dispuna de sediu permanent si de o organizare structurata si sa aiba un
secretar general.
Consiliul Europei coopereaza cu ONG-urile la fiecare din nivelurile sale structurale:
Comitetul Ministrilor, Adunarea Parlamentara si Congresul Autoritatilor Locale si Regionale
din Europa, reprezentând organele locale si regionale alese.
De la simpla consultare la o veritabila colaborare în cazul unor proiecte specifice,
cooperarea poate lua forme foarte diverse. Reprezentantii ONG-urilor pot participa în calitate
de consultanti la anumite studii sau la activitatea comisiilor interguvernamentale, sa redacteze
note catre Secretarul General, sa prezinte expuneri orale sau scrise în fata comisiilor Adunarii
Parlamentare si la Congresul Autoritatilor Locale si Regionale sau cu ocazia colocviilor,
seminariilor si a altor reuniuni organizate de Consiliul Europei. ONG-urile aduc la cunostinta
opiniei publice progresul proiectelor Consiliului Europei din domeniul lor de activitate,
punându-si experienta la dispozitia Organizatiei.
BANCA DE DEZVOLTARE A CONSILIULUI EUROPEI
Obiective:
Creată in 1956, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei (CEB) este cea mai veche
10
institutie financiara internationala din Europa si singura cu « vocatie exclusiv sociala ».
CEB reprezinta instrumentul financiar al politicii de solidaritate a Consiliului Europei.
CEB este o banca de dezvoltare multilaterala aflata sub autoritatea suprema a Consiliului
Europei. Totusi ea beneficiaza de personalitate juridica proprie si autonomie financiara. Prin
acordarea de împrumuturi banca participa la finantarea proiectelor sociale, raspunde situatiilor
de urgenta contribuind în acest fel la îmbunatatirea conditiilor de viata si a coeziunii sociale în
regiunile mai putin favorizate ale Europei. CEB acorda credite statelor membre ale
Consiliului Europei.
Domeniile de actiune:
Principalele domenii de actiune ale bancii, asa cum sunt ele definite prin articolele
Acordului si Rezolutia 1480 (2004) ale Consiliului de administratie, sunt structurate dupa
cum urmeaza:
• Consolidarea integrarii sociale:
Ajutorarea refugiatilor, migrantilor si a populatiei deportate (stramutate)
Crearea de locuinte sociale
Crearea si mentinerea de locuri de munca in întreprinderile mici si mijlocii precum si
formarea profesionala
Ameliorarea calitatii vietii în mediile urbane defavorizate si modernizarea rurala
• Gestionarea mediului:
1. Ajutorarea regiunilor lovite de dezastre naturale sau ecologice precum si
actiuni de prevenire a acestora
2. Protectia mediului
Protejarea patrimoniului istoric si cultural
• Dezvoltarea capitalului uman:
Educatie
Sanatate
De la crearea sa, Banca de Dezvoltare a Consiliului Europei are ca principal obiectiv sa
raspunda situatiilor de urgenta si sa ofere sprijin financiar victimelor acestor situatii.
Tipurile de actiuni initiate in ultimii ani indica trei linii sectoriale de actiune care
structureaza toate activitatile institutiei în concordanta cu vocaţia sa socială.
Sa contribuie la consolidarea integrarii sociale, în mod special prin: ajutorarea
refugiatilor si a migrantilor, cresterea numarului de locuinte sociale disponibile, îmbunatatirea
conditiilor de viata în mediul rural si urban precum si crearea sau mentinerea locurilor de
munca.
Sa participe la gestionarea responsabila a mediului, prin actiuni de prevenire si
ajutorare a regiunilor lovite de dezastre naturale sau ecologice; construirea sau reabilitarea
11
infrastructurilor de aductiune a apei si tratamentul deseurilor lichide si solide; producerea de
energii curate care se pot reînnoi; protejarea si reabilitarea patrimoniului istoric.
Întrebări:
1. Consiliului Europei. Principalele domenii de activitate;
2. Consiliului Europei, organizaţie paneuropeană. Membrii Consiliului;
3. Consiliului Europei, organizaţie paneuropeană. Structura instituţională;
12
Tema nr. 2 ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE DE ASIGURARE A SECURITĂŢII
Obiective:
1. Prezentarea aspectelor specifice disciplinei care se interferează cu
politologia, a instituţiilor politice din România, dar şi din alte state ale lumii.
Conţinutul temei
A. Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)1
Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949, creând o alianţă de 12
state (Belgia, Franţa, Luxemburg, Olanda, Marea Britanie, Danemarca, Islanda, Italia,
Norvegia, Portugalia, SUA şi Canada) decise să-şi asigure apărarea reciprocă şi colectivă.
Prin Tratatul Atlanticului de Nord a luat fiinţă o alianţă de ţări independente având
drept obiectiv comun menţinerea păcii şi protejarea propriei libertăţi prin intermediul
solidarităţii politice şi a unui sistem de apărare adecvat, conceput pentru a descuraja şi a
respinge orice formă de agresiune împotriva lor. NATO este o organizaţie
interguvernamentală ale cărei ţări membre îşi păstrează integral suveranitatea şi independenţa,
un forum în cadrul căruia statele se consultă reciproc în toate privinţele, se iau hotărâri asupra
problemelor politice şi militare ce le afectează securitatea.2
Obiectivele NATO
Obiectivul principal al Alianţei Nord-Atlantice este asigurarea libertăţii şi securităţii
statelor membre. Atingerea acestui obiectiv se realizează prin mijloace atât politice, cât şi
militare, asigurându-se atât respectul Actului constitutiv al Organizaţiei, cât şi al Cartei
Naţiunilor Unite. De altfel, Tratatul Nord-Atlantic însuşi îşi găseşte sursa constituirii sale
legale în articolul 51 al Cartei ONU, care face referire la dreptul inalienabil al statelor
independente la apărare individuală sau colectivă.
În esenţă, potrivit art. 5 din Tratatul NATO, un atac împotriva unuia dintre statele
membre este considerat un atac împotriva tuturor. Această concepţie este reafirmată şi prin
alte prevederi extrem de importante: voinţa statelor semnatare de „a trăi în pace cu toate
popoarele”, de a le „salvgarda libertatea, moştenirea comună şi civilizaţia, pe baza principiilor
1 Ase vedea Andrei Popescu, Ion Jinga, Alina Dinu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Economică,
Bucureşti, 2005, pp. 169-186 2 A se vedea şi Andrei Popescu, Ion Jinga, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, pp. 52-62.
13
democraţiei, a libertăţilor individuale şi a supremaţiei dreptului”, de a „contribui la
dezvoltarea relaţiilor internaţionale paşnice şi prieteneşti, întărind propriile lor instituţii libere,
asigurând o mai bună înţelegere a principiilor pe care sunt clădite aceste instituţii şi
dezvoltând condiţiile propice asigurării stabilităţii şi bunăstării, făcând eforturi pentru a
elimina orice opoziţie în relaţiile lor economice internaţionale şi încurajând colaborarea
economică între fiecare parte şi între toate deopotrivă.”
Ideea de apărare comună şi de promovare şi slujire a unor interese securitare comune
transpare şi din art. 4 al Tratatului de la Washington: „Părţile se vor consulta de fiecare dată
atunci când, după părerea uneia dintre ele, integritatea teritorială, interdependenţa politică sau
securitatea uneia dintre părţi este ameninţată”.
Vocaţia NATO o constituie, aşadar, protejarea democraţiei şi a drepturilor omului şi
asigurarea supremaţiei dreptului.
De asemenea, Alianţa joacă un rol-cheie în domeniul gestionării crizelor, contribuind
la prevenirea conflictelor prin luarea măsurilor adecvate atunci când există consensul statelor
membre în acest sens.
Evoluţia istorică
În perioada „războiului rece”, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord a avut o
contribuţie majoră şi incontestabilă la menţinerea stării de nonrăzboi şi la edificarea păcii.
Prin strategii şi amplasări de forţe, prin tendinţa către echilibru în domeniul armelor
convenţionale sau printr-o extraordinară flexibilitate intelectuală, Alianţa a contribuit la
depăşirea fără confruntări armate a unor situaţii tensionate între două blocuri reprezentând
valori şi principii diferite şi dispunând de capacităţi semnificative.
Răspunzând unei situaţii dramatice generate de tendinţele expansioniste ale colosului
sovietic, crearea Alianţei Nord-Atlantice a constituit punerea în funcţiune a unei alianţe
militare unice în istorie prin
•durată,
•structurile sale militare şi politice originale,
•diferenţele (de mărime şi de resurse) dintre aliaţi,
•sistemul instituţional instituit,
•respectarea suveranităţii şi independenţei membrilor săi (fiind o organizaţie de
cooperare interguvernamentală, apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică nu antrenează
modificări în planul suveranităţilor statale, membrii săi păstrându-şi drepturile de a-şi asuma
responsabilităţi suverane în domeniul apărării).
14
După încheierea „războiului rece”, întrebarea care s-a conturat în legătură cu NATO a
fost dacă Organizaţia continuă să mai aibă o raţiune de a fi şi misiuni de îndeplinit într-un
mediu securitar complet nou.
Răspunzând acestei provocări cu aceeaşi lipsă de rigiditate intelectuală care i-a
asigurat succesul timp de patru decenii, Alianţa şi-a impus:
•o restructurare care să-i permită o contribuţie cât mai eficientă la elaborarea
structurilor de securitate de cooperare pentru întreaga Europă;
•puterea de a se adapta la evoluţiile politice, strategice şi tehnice i-a permis
modificarea conceptelor sale strategice şi politice şi corelarea acestora cu noile realităţi
internaţionale.
La începutul anilor ‟90 s-a luat decizia creării unei „noi” Alianţe. Principalele
elemente ale acestei decizii erau:
•deschiderea Alianţei către noi membri,
•lansarea de noi parteneriate cu state nemembre,
•restructurarea aranjamentelor interne ale NATO,
•construirea unei identităţi europene de securitate şi apărare mai puternice,
•acceptarea de noi misiuni, precum menţinerea păcii în regiuni aflate în conflict,
•punerea la punct a unor iniţiative de nonproliferare a armelor de distrugere în masă.
Încrederea de care s-a bucurat şi continuă să se bucure Organizaţia este dovedită şi de
aderările care au avut loc după 1949. Alte patru state europene se alătură Alianţei între 1952 şi
1982 (Grecia, Turcia, Republica Federală Germania, Spania).
Prăbuşirea comunismului, însoţită de o nouă realitate geopolitică şi strategică, a
determinat Alianţa să-şi deschidă de două ori porţile către fostele state comuniste:
•la 12 martie 1999, Republica Cehă, Ungaria şi Polonia au fost primite în sânul
Alianţei,
•din 2004 Alianţa număra 26 de membri (noi-veniţii sunt: Bulgaria, Estonia, Letonia,
Lituania, România, Slovenia şi Slovacia).
NATO şi mediul securitar post „război rece”
Căderea „Cortinei de Fier” a antrenat schimbări profunde în relaţiile Est-Vest şi,
implicit, transformarea radicală a mediului de securitate.
Declaraţia de la Londra, din 1990, constituie momentul consacrării noilor realităţi în
relaţiile partenerilor euroatlantici cu Uniunea Sovietică şi fostele state comuniste şi pune
bazele viitoarei lor cooperări, care va fi dezvoltată nu doar în cadrul NATO, ci şi al OSCE.
15
Priorităţile NATO în anii ‟90 s-au orientat spre deschiderea Alianţei către noi
parteneri, extinderea sa ca parte a procesului mai larg de sporire a integrării componentei
europene şi, nu în ultimul rând, restructurarea aranjamentelor interne. De asemenea, Alianţa
şi-a lărgit sfera de interes prin ceea ce a fost denumit „a treia dimensiune” a NATO.
Abordarea cooperativă a securităţii a orientat Alianţa către relaţii cu state nemembre
prin intermediul diverselor parteneriate:
•Consiliul de Parteneriat Euroatlantic,
•Parteneriatul pentru Pace,
•Consiliul permanent NATO – Rusia,
•Comisia NATO – Ucraina,
•Dialogul Mediteraneean.
Consiliul de Parteneriat Euroatlantic
Cadrul multilateral de cooperare, Consiliul constituie instanţa în cadrul căreia aliaţii şi
partenerii se consultă asupra unei problematici vaste, mergând de la gestionarea crizelor,
menţinerea păcii şi a securităţii, controlul armamentelor, la cooperarea ştiinţifică şi
nonproliferarea armelor de distrugere în masă.
Consiliul, creat în 1997, succede Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic. El constă în
întâlniri periodice la nivel de ambasadori şi miniştri de externe şi ai apărării.
Parteneriatul pentru Pace
Creat în 1994, Parteneriatul pentru Pace are drept obiectiv consolidarea stabilităţii şi a
securităţii în întreaga Europă. Acesta urmăreşte sporirea capacităţilor Alianţei şi ale statelor
partenere de a coopera în cadrul operaţiunilor comune. Parteneriatul se bazează pe o
cooperare practică, adaptată nevoilor proprii fiecărui stat.
În cadrul Parteneriatului pentru Pace, NATO îşi asumă rolul consultărilor cu fiecare
dintre statele partenere în cazul unei potenţiale ameninţări la adresa integrităţii lor teritoriale,
independenţei politice sau securităţii lor.
Consiliul permanent NATO-Rusia
Considerând Rusia un actor de maximă importanţă în peisajul securităţii
internaţionale, NATO i-a propus, în 1996, dezvoltarea unui nou tip de relaţii de cooperare.
Această cooperare s-a concretizat în 1997 prin semnarea „Actului fondator asupra relaţiilor
16
mutuale, cooperării şi securităţii între NATO şi Federaţia Rusă” şi prin crearea Consiliului
permanent NATO –Rusia. Constând în întâlniri periodice la diferite niveluri, Consiliul
permite abordarea unor probleme de interes comun precum:
•menţinerea păcii,
•securitatea nucleară,
•conversia industriei de apărare,
•controlul armamentelor,
•cooperarea militară,
•protecţia mediului.
În 1999, ca urmare a campaniei aeriene lansate de NATO în contextul conflictului din
Kosovo, Rusia şi-a suspendat relaţiile cu NATO. Vizita fostului secretar general al NATO,
Lord Robertson, la Moscova (februarie 2000) a reprezentat relansarea acestei cooperări.
În urma evenimentelor din 11 septembrie 2001, Consiliul a decis o cooperare
constructivă în interiorul unui cadru securitar larg, în care lupta împotriva terorismului şi
prevenirea proliferării armelor de distrugere în masă constituie elemente extrem de
importante.
Comisia NATO – Ucraina
Devenită independentă în 1991, Ucraina a început să dezvolte foarte repede relaţii cu
Organizaţia Nord-Atlantică, devenind membru al Parteneriatului pentru Pace în 1994 şi fiind
unul dintre fondatorii Consiliului de Parteneriat Euroatlantic. Recunoscându-se rolul major pe
care Ucraina îl joacă în geopolitica europenaă, s-a adoptat, în 1997, „Carta pentru Parteneriat
distinctiv între NATO şi Ucraina”, atât implementarea acesteia, cât şi găsirea de noi
modalităţi de cooperare fiind încredinţate Comisiei NATO – Ucraina.
Comisia NATO-Ucraina s-a reunit pentru prima dată în anul 2000, la Kiev.
Dialogul Mediteraneean
În 1995, NATO a invitat şase state mediteraneene (Egipt, Israel, Iordania, Maroc,
Mauritania, Tunisia) să participe la un Dialog, menit să contribuie la instaurarea de bune
relaţii şi favorizarea unei mai bune cooperări reciproce în întreaga regiune mediteraneeană,
precum şi la întărirea securităţii şi stabilităţii. Celor şase state li s-a adăugat, în februarie 2000,
Algeria.
17
Din punct de vedere conceptual, Dialogul poate fi definit ca un instrument esenţial de
susţinere a strategiei globale de parteneriat, dialog şi cooperare promovate de Alianţă.
La summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, s-a adoptat un set de măsuri vizând
consolidarea dimensiunii politice şi practice a Dialogului Mediteranean.
Restructurarea aranjamentelor interne ale NATO
Modelarea şi adaptarea Alianţei în noul context post „război rece” a antrenat
restructurarea forţelor militare şi a dispoziţiilor de conducere, precum şi introducerea unor noi
concepte.
Efectivele militare în statele membre au fost reduse şi s-au constituit corpuri de armată
uşoare şi capabile de o intervenţie rapidă şi eficientă. De asemenea, numărul cartierelor
generale ale NATO a fos redus cu două treimi (din cele şaizeci şi cinci au mai rămas
aproximativ 20).
Tot în acest context s-a dezvoltat şi conceptul de „Grupuri de forţe interumane
multinaţionale” (GFIM), Alianţa prevăzând structuri de forţe susceptibile de a fi adaptate
pentru a face faţă diferitelor tipuri de misiuni.
Iniţiativa NATO pentru Europa de Sud-Est
Stabilitatea şi securitatea Europei de Sud-Est şi consolidarea cooperării între statele
din regiune sunt promovate prin intermediul iniţiativei pentru Europa de Sud-Est, adoptată la
summit-ul de la Washington, din 1999.
La baza acestei Iniţiative se regăsesc patru elemente fundamentale:
•Forumul consultativ pe probleme de securitate în Europa de Sud-Est,
•Grupul de lucru ad-hoc în domeniul cooperării regionale,
•instrumentele de lucru ale Parteneriatului pentru Pace,
•programele-ţintă pe probleme de securitate pentru ţările din regiune.
Consolidarea dimensiunii europene
Diferenţele de capacităţi între SUA şi partenerii săi europeni au determinat Alianţa să
susţină, începând din 1994, dezvoltarea unei Identităţi europene de securitate şi de apărare, în
strânsă colaborare cu Uniunea Europei Occidentale. Ideea care a stat la baza creării acestei
Identităţi europene este, pe de o parte, de a da statelor de pe bătrânul continent posibilitatea de
18
a-şi asuma responsabilitatea propriei securităţi şi, pe de altă parte, consolidarea unei relaţii
transatlantice mai echilibrate şi mai puternice.
Decizia UE, la Consiliul European de la Helsinki, din 1999, de a crea o Forţă de
Reacţie Rapidă, care a devenit operaţională în 2003, pe de o parte, şi crearea unei Forţe de
Reacţie a NATO, în urma summit-ului de la Praga, din 2002, pe de altă parte, au creat senzaţia
unei suprapuneri sau, mai mult, a unei concurenţe între cele două structuri. Obiectivele şi aria
de intervenţie a celor două Forţe fiind însă diferite, se poate vorbi mai degrabă de o
complementaritate a acestora. În plus, Uniunea Europeană nu şi-a dezvoltat suficient
capacităţile militare, nefiind pregătită, în momentul de faţă, să dea un răspuns rapid şi eficient
unor provocări securitare majore.
Toate aceste demersuri, împreună cu încercarea de a constitui, la nivel european, o
Politică de Securitate şi Apărare Comună funcţională, pot fi înţelese drept tentative de
reechilibrare a rolurilor şi responsabilităţilor între Europa şi SUA în acest domeniu.
În decembrie 2002 a fost consacrată baza oficială a cooperării între NATO şi UE
privind gestiunea crizelor şi prevenirea conflictelor. Această cooperare permite operaţiuni
dirijate de UE cu ajutorul resurselor şi capacităţilor NATO.
A „treia dimensiune” a NATO
În ultimii ani, dincolo de orientările sale principale vizând cooperarea în domeniul
securităţii şi al politicii de apărare, NATO şi-a extins centrul de interes şi către cooperarea
privind planurile civile de urgenţă, sectorul ştiinţific şi chestiunile legate de mediu. Dacă
problemele de securitate şi politică de apărare constituiau prima şi a doua „dimensiune a
Alianţei, noile sectoare au fost desemnate drept „a treia dimensiune” a acesteia.
Conceptul strategic al Alianţei
Abordările politice şi militare ale NATO sunt redate de Conceptul strategic al Alianţei,
definit pentru prima dată în 1991, la summit-ul de la Roma.
În 1997, la summit-ul de la Madrid, membrii NATO au propus reexaminarea
Conceptului strategic al Alianţe, iar la Washington, în 1999, au aprobat un nou Concept
strategic, care să-i confere Alianţei un instrument cu ajutorul căruia să poată face faţă noilor
provocări şi perspectivelor securitare în secolul XXI şi care să o ghideze în evoluţia sa politică
şi militară viitoare. Acesta porneşte de la premisa că NATO trebuie:
19
•să salvgardeze interesele comune de securitate într-un mediu aflat în continuă
schimbare,
•să menţină apărarea colectivă, să consolideze relaţia transatlantică şi
•să asigure un echilibru care să permită Aliaţilor europeni să-şi asume o mai mare
responsabilitate.
•să conserve voinţa politică şi mijloacele militare pe care le presupun diferitele acţiuni.
Noul Concept strategic descrie natura şi obiectivele NATO, ca şi misiunile de
securitate fundamentale ale acesteia, identifică elementele centrale ale noului mediu securitar
şi componentele perspectivei sale globale de securitate şi furnizează orientările în vederea
continuării adaptării forţelor sale militare.
Realităţile internaţionale conturate dupa 11 septembrie 2001 au determinat o regândire
a rolului NATO în arhitectura securitară. Dacă în perioada „războiului rece”, orientarea
predominantă a NATO era către Europa, provocările actuale sunt mult mai diverse şi mai
îndepărtate geografic. Deşi părerile privind „mondializarea” NATO sunt încă diverse, este
evident că ameninţările majore la adresa securităţii nu se mai circumscriu exclusiv spaţiului
european. În această logică, la summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002, Aliaţii au
evidenţiat necesitatea ca NATO să dispună de capacitatea de a desfăşura forţe capabile de a
interveni în orice zonă şi de a susţine operaţii la mare distanţă, inclusiv în medii în care poate
fi pusă în situaţia de a se confrunta cu arme biologice, chimice şi nucleare, precum şi de a-şi
consolida prezenţa pe scena internaţională prin creşterea numărului de membri.
Angajamentul de capacităţi adoptat la Praga şi crearea Forţei de Reacţie a NATO
(NRF)3 – lansată oficial pe 15 octombrie 2003 – vor permite Alianţei să facă faţă noilor
ameninţări şi riscuri şi, în acelaşi timp, să contribuie la promovarea interoperabilităţii între
forţele sale europene şi cele americane. De asemenea, prin crearea NRF se urmăreşte sporirea
capacităţii NATO de a răspunde diferitelor provocări prin implicarea sa în acţiuni propriu-zise
şi nu doar în faza postconflict.
În contextul acestui nou peisaj securitar, la summit-ul de la Praga, din noiembrie 2002,
a fost enunţat un nou concept militar de apărare împotriva terorismului. Potrivit acestuia,
NATO trebuie să fie în măsură să reprime şi să învingă terorismul şi să asigure potecţia
împotriva acestuia, peste tot unde interesele Aliaţilor o cer. Problema armelor de distrugere în
masă a constituit un alt subiect de discuţie, convenindu-se, în acest sens, numeroase măsuri
menite să contribuie la reducerea riscurilor (ameliorarea capacităţilor de detecţie, echiparea
3 Este vorba de o forţă de reacţie cu un efectiv de 21.000 de persoane, care să fie operaţională în cinci zile şi să
poată desfăşura acţiuni pe teren timp de 30 de zile.
20
forţelor NATO cu sisteme de protecţie mai performante, susţinerea autorităţilor civile în caz
de urgenţă).
Tot la Praga s-a decis reforma structurilor de conducere a NATO în vederea
îmbunătăţirii rapidităţii şi desfăşurării forţelor.
Complexitatea mediului securitar internaţional şi determinarea lui multiplă (securitatea
este influenţată de factori economici, politici, sociali, de mediu, precum şi de aspecte ce ţin de
apărare) au făcut Alianţa Nord-Atlantică să propună un cadru fundamental pe trei elemente
principale:
•d ialogul,
•cooperarea,
•menţinerea unui potenţial comun de apărare.
Preocupările constante ale Alianţei de a face faţă diferitelor provocări şi de a se adapta
schimbărilor din mediul securitar au fost reafirmate în cadrul Summit-ului de la Istanbul, din
28-29 iunie 2004. Cele trei priorităţi ale Summmit-ului au fost:
•asistenţă pentru ţările din Orientul Mijlociu, Caucaz şi Asia,
•angajarea în operaţiuni în afara ariei de intervenţie,
•continuarea dezvoltării capacităţilor Alianţei (transformare/modernizare).
Pe baza acestor priorităţi Alianţa şi-a definit temele strategice, acestea vizând
operaţiunile, propria modernizare (transformarea) şi parteneriatele.
În urma discuţiilor dintre şefii de stat şi de guvern reuniţi la Istanbul, Alianţa, în
conformitate cu obiectivele propuse, a decis:
•crearea Iniţiativei de Cooperare Istanbul (ICI) vizând cooperarea între ţările din
cadrul Consiliului de Cooperare din Golf prin implicarea lor atât la nivel bilateral, cât şi
individual (ca şi Dialogul Mediteranean, ICI reprezintă un ansamblu de procese
complementare, evolutive şi individualizate),
•un dialog mai strâns cu ţările din Caucaz şi Asia prin intermediul Parteneriatului
Euroatlantic,
•extinderea prezenţei NATO în Afganistan,
•asistenţă acordată Irakului pentru pregătirea forţelor sale de securitate (decizia NATO
este un răspuns la cererea formulată de Guvernul interimar irakian),
•predarea comenzii pentru operaţiunile militare din Bosnia-Herţegovina, Uniunii
Europene (acest lucru s-a realizat în luna decembrie 2004).
La Reuniunea Miniştrilor Afacerilor Externe din decembrie 2004, de la Bruxelles, s-a
decis sporirea participării NATO în Afganistan (este vorba de extinderea misiunii Forţei
21
internaţionale de asistenţă pentru securitate – FIAS – prin trimiterea de echipe provinciale de
reconstrucţie – PRT – în zona de vest a ţării) şi de extindere a ajutorului acordat Irakului
(implicarea tot mai sporită în domeniul pregătirii forţelor de securitate irakiene), precum şi
păstrarea unei prezenţe semnificative a NATO în Kosovo, deoarece „mediul securitar rămâne
fragil”.
Structurile NATO
Pentru a-şi putea îndeplini rolul său fundamental de prezervare a libertăţii şi securităţii
statelor membre, NATO este dotat cu o dublă structură – militară şi civilă -, între cele două
„componente” existând o strânsă cooperare.
1. Structura civilă
Consiliul Atlanticului de Nord (NAC) este organul decizional al Organizaţiei şi
singurul său organ a cărui existenţă este expres afirmată de Tratatul de la Washington.
Fiecare ţară membră este reprezentată în Consiliul Atlanticului de Nord de un
ambasador sau un reprezentant permanent, asistat de o delegaţie naţională alcătuită din
consilieri şi funcţionari care participă la reuniunile diferitelor comitete ale NATO.
Deciziile Consiliului se adoptă prin consens şi ele reprezintă voinţa colectivă a statelor
membre.
În mod normal, membrii Consiliului se reunesc o dată pe săptămână, iar lucrările sale
sunt prezidate de secretarul general al NATO (sau de adjunctul acestuia).
Sediul NAC se află la Bruxelles (ca şi cartierul general al Organizaţiei).
Activitatea Consiliului Atlanticului de Nord şi a comitetelor sale (Tratatul conferă
Consiliului dreptul de a crea organe subsidiare) este susţinută de un Secretariat Internaţional.
Acesta este format din cetăţeni ai statelor membre, care sunt fie recrutaţi în mod direct de
organizaţie, fie detaşaţi de guvernele naţionale pentru trei-patru ani. Membrii Secretariatului
Internaţional se subordonează secretarului general al Alianţei şi servesc interesele acestuia pe
toată durata mandatului lor.
Secretariatul Internaţional are în compunere:
•Biroul Secretarului General,
•Departamentul operativ4,
4 Sunt cinci astfel de departamente operative: Departamentul pentru Probleme Politice, Departamentul pentru
Planificarea Politicii de Apărare, Departamentul pentru Sprijinirea Apărării, Departamentul pentru Infrastructură,
22
•Biroul Administrativ,
•Biroul Inspectoratului Financiar.
În fruntea fiecărui departament se găseşte un secretar general-adjunct.
Secretarul general este însărcinat să promoveze şi să conducă procesul de consultări şi
luare a deciziilor în cadrul Alianţei. El îşi asumă şi funcţia de preşedinte al Consiliului
Atlanticului de Nord, al Comitetului pentru Planificarea Apărării şi Comitetului pentru
Planificarea Nucleară. Misiunea secretarului general include şi posibilitatea ca acesta să ceară
dezbaterea anumitor teme, în vederea adoptării unei decizii. De asemenea, el este abilitat să-şi
folosească bunele oficii în caz de diferende între ţările membre. Acesta este însărcinat şi cu
conducerea Secretariatului Internaţional şi este principalul purtător de cuvânt al Alianţei în
relaţiile cu guvernele şi cu mass-media.
2. Structura militară
Comitetul Militar este alcătuit din ofiţeri superiori din ţările membre detaşaţi la sediul
din Bruxelles al Alianţei. Rolul său vizează, în principal, consiliere şi recomandări (adresate
autorităţilor politice ale NATO) în domeniul militar. De asemenea, el contribuie la elaborarea
conceptelor strategice generale ale Alianţei.
Comitetul Militar se întruneşte săptămânal (Consiliul Atlanticului de Nord se reuneşte
în fiecare miercuri, iar reprezentanţii Comitetului Militar se întrunesc joia, pentru a putea
aplica în cel mai scurt timp deciziile acestuia).
Preşedintele Comitetului Militar este ales de şefii de stat major şi are un mandat de trei
ani.
Statul Major Militar Internaţional sprijină activitatea Comitetului Militar. Această
structură este alcătuită din personalul militar detaşat de fiecare stat membru şi din personal
administrativ civil. În fruntea sa se află un director cu rang de general cu trei stele, numit de
către ţările membre la propunerea Comitetului Militar. În subordinea acestuia se află cei doi
comandanţi strategici – comandantul suprem al Forţelor Aliate din Europa (SACEUR), cu
sediul la Shape, în Belgia, şi comandantul suprem al Forţelor Aliate din zona Atlanticului
(SACLANT), cu sediul la Norfolk, în SUA -, precum şi Grupul de Planificare Regională
Canada SUA (CUSPRG), cu sediul la Arlington, în SUA.
Adunarea Atanticului de Nord (NAA)
Logistică şi Planificare pentru Situaţii de Urgenţă Civilă şi Departamentul pentru Probleme Ştiinţifice şi de
Mediu.
23
Importanţa pe care Alianţa o acordă dialogului politic între reprezentanţii direcţi ai
cetăţenilor din statele membre se concretizează şi prin constituirea, în 1995, a Adunării
Parlamentare (iniţial denumită Adunarea Nord-Atlantică). Membrii Adunării sunt numiţi de
către şi din rândul parlamentelor statelor membre, urmând procedurile naţionale şi în funcţie
de ponderea pe care partidul politic din care fac parte o are în parlamentul respectiv.
Misiunea principală a Adunării vizează dezbateri pe teme de interes comun şi
apropierea diferitelor opinii exprimate în cadrul acestei instituţii.
NAA se reuneşte în sesiune plenară de două ori pe an în capitala unei ţări membre, la
invitaţia parlamentului acesteia. Adunarea Atlanticului de Nord este structurată în cinci
comisii:
•Comisia politică,
•Comisia de apărare şi securitate,
•Comisia economică,
•Comisia ştiinţifică şi tehnică,
•Comisia pentru probleme civile.
Iniţiativa Rose-Roth5, lansată în 1990, asigură coordonarea relaţiilor Adunării
Atlanticului de Nord cu structurile parlamentare ale statelor din Europa Centrală şi de Est. În
acest sens există o triplă dimensiune a acestei Iniţiative:
•participarea cât mai activă a parlamentelor din spaţiul central şi est-european la
întrunirile Adunării,
•susţinerea unor seminarii Rose-Roth pe teme de interes comun pentru ambele părţi,
•sprijinul acordat formării profesionale a personalului care lucrează pe lângă
parlamente.
Rolul Adunării Atlanticului de Nord în elaborarea politicii Alianţei Nord-Atlantice,
deşi indirect (Adunarea este independentă în raport cu Alianţa), este indiscutabil,
recomandările şi rezoluţiile sale fiind transmise guvernelor şi parlamentelor naţionale, precum
şi Secretariatului General al NATO.
Extinderea NATO
Conform articolului 10 din Tratatul Atlanticului de Nord, Părţile pot, prin acord
unanim, să invite să adere la Tratat orice alt stat european susceptibil de a favoriza
5 A fost denumită astfel după numele inspiratorilor săi, politicienii americani Charlie Rose şi Bill Roth.
24
dezvoltarea principiilor prezentului Tratat şi de a contribui la securitatea regiunii Atlanticului
de Nord.
După cum am arătat deja, NATO a primit noi membri pe durata întregii sale existenţe.
Acest lucru este explicabil prin mutaţiile care au avut loc pe scena internaţională o dată cu
prăbuşirea statelor comuniste, antrenând schimbări fundamentale la nivel securitar, dar şi ca
urmare a evoluţiei realităţilor internaţionale în ansamblul lor şi a noilor provocări şi
ameninţări cărora trebuie să le facă faţă organizaţiile internaţionale în noul mileniu.
Invitată să se alăture Alianţei la Summit-ul de la Madrid, din 1997, Polonia, Cehia şi
Ungaria au devenit membre cu drepturi depline în 1999. Acesta era primul pas dintr-o
strategie de extindere mult mai largă, ce avea să se continue, în 2002, prin invitarea a şapte
noi state est-europene (la summit-ul de la Praga), de a adera la NATO.
Dimensiunea extinderii, ca şi necesitatea de a face din Alianţă o forţă eficientă şi
operaţională în condiţii şi zone din cele mai diverse au determinat o atenţie sporită faţă de
acest cel mai recent val de aderare. Astfel, Alianţa a lansat Planul de acţiune pentru aderare
menit să ajute statele candidate, permiţându-le să obţină consiliere, ajutor şi sprijin practic în
legătură cu toate aspectele aderării. Fără a constitui o garanţie de aderare sau o simplă listă de
condiţii şi criterii care trebuie îndeplinite şi respectate, Planul este un instrument extrem de
util pentru statele interesate care, prin schimbul de informaţii, pot afla reacţiile şi avizele
concrete ale NATO referitoare la pregătirea lor în vederea unei viitoare aderări.
Planul de acţiune pentru aderare respectă principiul autodiferenţierii, statele fiind
libere să aleagă acele elemente din Plan care sunt cel mai bine adaptate priorităţilor şi
specificităţii lor naţionale.
Lansat în 1999, la acest Plan au participat nouă state: Albania, Bulgaria, Estonia,
Letonia, Lituania, România, Slovacia, Slovenia şi Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei.
Fiecare membru a elaborat un program naţional anual de pregătire pentru aderare,
vizând probleme politice şi economice, militare şi de apărare, aspecte legate de resurse,
probleme de securitate şi juridice. Ele şi-au fixat propriile obiective, scopuri şi calendare de
activităţi.
Conţinutul programelor naţionale ţine însă cont de obiectivele pe care Alianţa le
aşteaptă a fi atinse de statele candidate, în diferite domenii:
a. obiective politice şi economice: reglementarea pe cale paşnică a oricărui
conflict teritorial extrem, a oricărei neînţelegeri de natură etnică, supremaţia
legii şi respectarea drepturilor omului, instaurarea unui control democratic
25
asupra forţelor armate şi promovarea stabilităţii şi a bunăstării prin libertatea
economică, justiţie socială şi o atitudine responsabilă în materie de mediu,
b. obiective de securitate şi apărare: capacitatea statelor candidate de a
contribui la apărarea colectivă şi la noile misiuni ale Alianţei. Participarea în
cadrul Parteneriatului pentru Pace deţine, de asemenea, un rol foarte important.
c. resursele vizează necesitatea ca orice stat candidat să aloce suficiente resurse
apărării, astfel încât să facă faţă obligaţiilor ce vor decurge din angajamentele
colective ale Alianţei, în momentul în care va deveni membru,
d. aspectele de securitate se referă la necesitatea ca ţările candidate să vegheze
la instituirea procedurilor care garantează securitatea informaţiilor sensibile,
e. aspectele juridice vizează necesitatea compatibilităţii între legislaţiile statelor
candidate şi dispoziţiile şi acordurile care reglementează cooperarea în
interiorul NATO.
În momentul în care se consideră că un stat îndeplineşte aceste criterii şi că includerea
sa în Alianţă poate servi intereselor politice şi strategice globale ale acesteia şi contribuie la
stabilitatea continentului european, există toate premisele ca respectivul stat să devină
membru deplin al NATO.
Cea mai recentă extindere a fost finalizată, după cum am arătat mai înainte, în
primăvara anului 2004, summit-ul NATO de la Istanbul (din iunie 2004) fiind prima reuniune
importantă a Alianţei lărgite.
România şi NATO
Unul dintre obiectivele prioritare ale politicii externe şi interne a României după
prăbuşirea comunismului l-a constituit aderarea la NATO.
Primele relaţii ale României cu NATO datează din anul 1990, când, printr-o scrisoare
oficială, secretarul general al NATO (pe atunci Manfred Worner) era invitat să viziteze
România şi în care se sugera, de asemenea, ideea acreditării unui ambasador român la NATO.
România a adresat formal cererea de aderare la Alianţa Nord-Atlantică în 1993. De
atunci şi până în prezent România a participat la diferite programe, iniţiative şi acţiuni ale
Organizaţiei. Primul pas concret în acest sens a fost participarea României la Parteneriatul
pentru Pace, încă din 1994.
În plan intern, România a demarat procesul de reformă a sistemului de apărare, a
lansat Planul anual de pregătire pentru aderare (în cadrul mai larg definit de Planul de acţiune
26
în vederea admiterii de noi membri, eleborat de NATO în 1990) şi, în urma Summit-ului de la
Praga (21-22 noiembrie 2002), a elaborat un calendar pentru finalizarea reformelor.
După cum am arătat, România a fost invitată să adere la NATO în noiembrie 2002.
După încheierea procedurii de ratificare, în ţările membre ale NATO, a Protocolului de
aderare a României la NATO şi în urma ratificării acestuia de către Parlamentul României,
începând din anul 2004, ţara noastră este membru cu drepturi depline al Alianţei Nord-
Atlantice.
Relaţia NATO-UE6
Actuala arhitectură de securitate Europeană reflectă trăsăturile esenţiale ale mediului
geopolitic în care se derulează:
•tranziţia către sistemul internaţional multipolar,
•competiţia între puteri în spaţiul euroatlantic pentru redistribuirea rolurilor;
•adâncimea integrării în U.E.;
•tentativele Federaţiei Ruse de a menţine statutul de mare putere pe arena mondială şi
de a ocupa poziţii cheie în structurile europene de securitate.
Dezechilibrul apărut la nivel politic, strategic şi instituţional între partenerii
transatlantici, provine din faptul că natura ameninţărilor s-a schimbat, dar nu au fost create
încă mecanisme adecvate pentru a răspunde la aceste ameninţări şi a le controla.
Securitatea se bazează atât pe stabilitatea politică, dar şi pe cea militară, acestea fiind
condiţionări complementare. Un sistem mobil de securitate europeană va putea fi edificat
numai dacă vor fi consolidate cele două componente. Politica de securitate bazată pe
cooperare (specifică O.S.C.E.) şi renunţarea la orice idee de a impune stabilitatea prin
mijloace de confruntare. Scopul este promovarea cooperării în vederea prevenirii conflictelor
în sfera politică şi a reducerii pericolului confruntării armate. De asemenea, mai are scopul de
a evita escaladarea potenţialelor conflicte, punând un accent deosebit pe promovarea
deschiderii şi a transparenţei.
Apărarea şi securitatea colectivă, pe de o parte, şi securitatea bazată pe cooperare, pe
de altă parte, sunt instrumente fundamental diferite, dar complementare, ale politicii
internaţionale de securitate. Aplicarea principiului subsidiarităţii, în organizarea securităţii
europene, presupune luarea în calcul a unui sistem de securitate multietajat: U.E., O.S.C.E.,
6 A se vedea Gherghe Toma, Constantin Degeratu, Traian Liteanu, Excurs în funcţionarea structurilor de
securitate. Noi vremuri, noi actori, Editura ANI, Bucureşti, 2007
27
N.A.T.O. şi O.N.U. Angajarea pe unul sau mai multe din aceste nivele va depinde de
specificul sarcinilor de securitate avute în vedere. Necesitatea unei corelări, a optimizării
cooperării între diferitele instituţii de securitate devine mai evidentă ca oricând. Evoluţiile în
U.E., competiţia dintre U.E. şi N.A.T.O., posibilitatea ca interesele naţionale ale unor state
occidentale să prevaleze asupra celor comune, evaluarea securităţii de pe poziţii ideologice şi
nu financiare, lipsa unei diviziuni corecte a muncii între statele participante, sunt principalii
factori care influenţează edificarea unui sistem eficient în domeniul securităţii europene.
Progresele instituţionale, evidenţiate anterior, dau o formă concretă contribuţiei europenilor la
securitatea euro-atlantică. Nivelul de interoperabilitate pe care se întemeiază relaţiile între
U.E. şi N.A.T.O. dă conţinut capacităţii europene colective de gestionare a crizelor.
Realizarea I.E.S.A. este un proces ireversibil al cărui cadru instituţional va fi construit
prin dezvoltarea relaţiei existente între N.A.T.O. şi U.E., pe măsură ce procesul de constituire
a unei politici comune de securitate şi apărare se va dezvolta. Chiar dacă toate statele membre
N.A.T.O. au recunoscut că este necesar ca europenii să dispună de capabilităţi militare,
independente de contribuţia S.U.A., pentru promovarea politicii externe şi de securitate
comună a U.E., a existat temerea că aceasta ar putea duce la crearea unei alianţe pur europene
şi la discriminarea statelor europene, care sunt membre ale N.A.T.O., dar nu şi ale U.E.,
precum şi la o dublare a asumării sarcinilor şi alocării resurselor de către N.A.T.O. şi U.E.
Dezvoltarea I.E.S.A. în cadrul N.A.T.O. şi aplicarea principiului creării unei forţe europene,
„separabile, dar nu separate”, afirmat în iunie 1996, la Consiliul Nord-Atlantic de la Berlin,
sunt destinate evitării acestor probleme.
Formula aprobată la Washington, în 1999, oferă europenilor mai multă greutate în
luarea deciziilor în cadrul Alianţei, iar U.E. (până în 2000 U.E.O.) instrumentele de care are
nevoie pentru a-şi îndeplini misiunile asumate. Aceasta se întemeiază pe următoarele
elemente:
reafirmarea angajamentului de a întări legătura transatlantică, inclusiv starea de
pregătire de luptă, pentru a îndeplini obiectivele de securitate comune, prin
intermediul Alianţei, ori de câte ori va fi nevoie;
continuarea procesului de întărire a pilonului european al Alianţei, în baza
Declaraţiei de la Bruxelles, din 1994, şi a principiilor convenite la Berlin in
1996; Sunt incluse aici şi opţiunile referitoare la selectarea unui comandant
general european şi a unui cartier general N.A.T.O., pentru acţiuni controlate
de U.E., precum şi termeni specifici de referinţă pentru D.S.A.C.E.U.R. şi
pentru conceptul de C.J.T.F. (Forţa Combinată de Intervenţie Inter-Arme);
28
dezvoltarea sistemului de legătură între cele două organizaţii, inclusiv
planificarea exerciţiile şi consultarea;
recunoaşterea faptului că un rol european intensificat va contribui la întărirea
Alianţei, constituind temelia apărării colective a membrilor.
În comunicatul summit-ului de la Washington, din 24 aprilie 1999, respectându-se
prevederile Tratatului de la Amsterdam şi a Declaraţiei de la St. Malo, sunt formulate
următoarele principii:
capacitatea de acţiune autonomă a U.E., dreptul de a lua decizii şi de a aproba
acţiunea militară, acolo unde nu este angajată întreaga Alianţă;
dezvoltarea unei consultări reciproce efective, cooperare şi transparenţă, între
N.A.T.O. şi U.E.;
acordarea unui sprijin deplin membrilor U.E. şi altor aliaţi europeni pentru
întărirea capacităţilor lor de apărare, în special pentru noi misiuni, evitând
dublarea inutilă;
asigurarea posibilităţilor implicării aliaţilor europeni care nu sunt membrii U.E.
în operaţiuni de răspuns la criză (operaţiuni sub comanda U.E.), în baza unor
acorduri de cooperare;
folosirea unor capacităţi şi realizări N.A.T.O. „separabile, dar nu separate”, în
operaţiuni controlate de U.E.
Pentru aplicarea ultimului principiu, în situaţia în care Alianţa nu este angajată militar,
se are în vedere încheierea unor acorduri care să reglementeze:
•accesul la capacităţile de planificare ale N.A.T.O.;
•disponibilitatea capacităţilor prestabilite şi a realizărilor comune ale N.A.T.O. în
folosul operaţiunilor conduse de U.E.;
•identificarea opţiunilor de comandă europeană, dezvoltarea rolului D.S.A.C.E.U.R. şi
asumarea eficientă şi deplină a responsabilităţilor;
•adaptarea sistemului N.A.T.O. de planificare a apărării, în scopul disponibilizării
forţelor pentru operaţiuni conduse de U.E.
În noul concept strategic al Alianţei Nord-Atlantice se consideră că dezvoltarea unei
politici externe şi de securitate comună, care include elaborarea progresivă a unei politici
comune de apărare, aşa cum s-a cerut în Tratatul de la Amsterdam, este compatibilă cu
politica comună de securitate şi apărare, stabilită în cuprinsul Tratatului de la Washington.
29
Creşterea mediului de securitate este direct proporţională cu sporirea responsabilităţilor şi
capacităţilor aliaţilor europeni, cu accent pe securitate şi apărare .
Dezvoltarea I.E.S.A. în cadrul N.A.T.O. presupune din partea aliaţilor europeni o
contribuţie mai coerentă şi mai eficientă la misiunile Alianţei, o întărire a parteneriatului
transatlantic, o acţiune autonomă, de la caz la caz, şi, prin consens, sub controlul politic şi
conducerea strategică a U.E., sau altfel convenite. În această idee, cooperarea în dezvoltarea
unor concepte operative noi, rămâne esenţială pentru a formula răspunsurile adecvate la
provocările la adresa securităţii. Aranjamentele practice detaliate şi evitarea duplicării
capacităţilor şi elementelor de apărare sunt elemente cheie ale unei colaborări aliate strânse .
Împărţirea poverii între S.U.A. şi Europa, este dorită de americani din motive
bugetare şi de europeni din considerente politice. Două sunt direcţiile principale, identificate
în primă instanţă şi avute în vedere de europeni:
•eliminarea dependenţei faţă de N.A.T.O. în domeniul militar şi creşterea operabilităţii
U.E. prin ameliorarea interoperabilităţii forţelor naţionale;
•derularea unui program de exerciţii şi de antrenamente împreună cu N.A.T.O. şi
eliminarea insuficienţelor în materie de comunicaţii şi de observare prin satelit.
Oficialii N.A.T.O. „cred că în ultimii 10 ani Alianţa a descoperit faptul că prăpastia
tehnologică dintre forţele armate americane şi cele ale naţiunilor europene devine din ce în ce
mai mare. Acest lucru este legat de know-how-ul tehnologic, dar şi de faptul că, după războiul
rece naţiunile europene şi-au redus forţele militare, ştiind că nu mai există un pericol imediat
venit din partea Uniunii Sovietice. Dar, campania aeriană din Kosovo a conturat limpede în
mintea europenilor, că, abordarea într-o manieră modernă a managementului de criză şi
asigurarea unei maniere moderne „de desfăşurare a unei campanii în astfel de zone dificile, au
un mare deficit faţă de americani” (Klaus P. Klaiber, şeful diviziei probleme politice din
N.A.T.O.). Dificultăţile cu care s-au confruntat aliaţii în Kosovo au convins europenii că
trebuie să lucreze foarte repede pentru rezolvarea problemelor legate de capacităţile moderne
de management de criză: comunicaţii, transport aerian rapid, operaţiuni aeriene de
recunoaştere. La rândul lor, succesele din Irak, din primăvara anului 2003 au demonstrat încă
o dată nivelul de dotare de excepţie a armatei S.U.A.
Un subiect important pentru ambele organizaţii, dar şi pentru ţările Europei Centrale,
este procesul de extindere a celor două organizaţii. Se doreşte ca procesele de extindere să fie
compatibile şi să se consolideze reciproc, datorită manifestării efectului cumulativ al
garanţiilor de securitate ale art. 5, al Tratatului de la Bruxelles modificat şi cele ale art. 5 al
Tratatului de la Washington. Pentru punerea în aplicare a articolului 5 al Tratatului de la
30
Bruxelles modificat, toate ţările vizate trebuie să fie membre N.A.T.O. Când încă mai
funcţiona U.E.O., S.U.A. se opunea admiterii unor noi ţări în U.E.O., cu statutul de membri
cu drepturi depline, dacă acestea nu erau membre N.A.T.O. De aceea este posibil ca
extinderea U.E. să depindă pe viitor de cea a Alianţei, pentru a se evita, aşa cum se apreciază,
obţinerea unor garanţii de securitate din partea N.A.T.O. prin mijloace „oculte”.
Decizia europenilor de constituire a unei forţe comune de reacţie rapidă, cu organisme
distincte, separate, de planificare militară, a nemulţumit profund Washingtonul, care
consideră că, astfel, poziţia sa preponderentă în cadrul Alianţei Atlantice, determinată inclusiv
de contribuţia financiară masivă, va fi mult slăbită. Nemulţumirea şi-a găsit clar expresia în
aprecierile dure ale ministrului american al apărării, William Cohen: „nu poate exista un grup
separat de interese al U.E. în N.A.T.O.”, nu trebuie să existe „structuri paralele sau
redundante, deoarece aceasta va slăbi alianţa”.
Tot mai multe voci autorizate sunt de părere că realităţile geopolitice şi geostrategice
ale începutului de secol XXI, impun abandonarea evaluărilor de tipul „ce a făcut S.U.A.
pentru Europa” şi acceptarea modelului „ce va face S.U.A. împreună cu Europa”.
NATO şi Uniunea Europeană sunt implicate într-o relaţie din ce în ce mai
complicată pentru că în decursul ultimilor ani ,UE s-a angajat din ce în ce mai mult în
probleme care erau tradiţional în domeniul de expertiză al NATO şi al statelor membre.
Deoarece majoritatea membrilor UE sunt şi membrii NATO este important ca relaţia dintre
cele două instituţii sa fie compatibilă şi complementară. În acest sens, va fi necesară o
clarificare a aspectelor de soft or hard security implicând o divizare clară a competenţelor
între state : rezolvarea ameninţărilor non militare rămânând în sarcina UE, rezolvarea
ameninţărilor cu agresiune armată fiind de competenţa SUA.
‘’O adevărată politică de apărare nu poate fi finalizată de trei sau patru ţări care
acţionează singure ‘’ a declarat ministrul de externe spaniol, Ana Palacio. De asemenea
,Javier Solana, a cerut liderilor europeni să se concentreze asupra consolidării capacităţilor
militare şi nu să se ocupe de crearea de noi structuri.
Noul concept strategic
Concomitent cu încercările europenilor de a materializa o componentă proprie în
materie de securitate şi apărare au fost formulate diverse variante de reformă a organizaţiei,
asociate cu importante acţiuni de restructurare. Printre acestea se numără:
31
apărarea frontalieră avansată. Misiunea principală a NATO, cea de apărare
colectivă, va fi completată cu sarcini de menţinere a păcii, SUA păstrându-şi
rolul de protector european;
stabilitate în Europa. NATO va gestiona problemele de securitate generală pe
continent după ce se va extinde spre Europa Centrală şi Orientală;
securitate în Europa. Presupune o extindere a misiunilor NATO, dincolo de
apărarea frontalieră, până în zonele care ar putea periclita securitatea
europeană (Golful Persic, Orientul Mijlociu, Africa de Nord);
apărarea intereselor comune. Asumarea libertăţii de acţiune acolo unde
interesele trebuie apărate, adică un “NATO nelimitat”.
Noul Concept Strategic al Alianţei formulează ca obiective generale:
•controlul schimbărilor pozitive şi a provocărilor actuale şi viitoare;
•apărarea intereselor comune de securitate în zone mai îndepărtate;
•menţinerea apărării colective;
•consolidarea legăturilor transatlantice menite să asigure asumarea de noi
responsabilităţi; •întărirea relaţiilor cu partenerii, în vederea admiterii de noi membri;
•menţinerea voinţei politice şi a mijloacelor militare necesare îndeplinirii misiunilor
stabilite.
Chiar dacă se consideră puţin probabil ca Alianţa să fie expusă unei agresiuni de
amploare cu armamente convenţionale, în gama largă a provocărilor şi riscurilor, militare şi
non-militare, la adresa securităţii, au fost incluse:
•incertitudinea şi instabilitatea din unele zone şi posibilitatea declanşării unor crize
regionale, capabile să evolueze rapid;
•dificultăţile economice, sociale şi politice din ţările cu democraţii fragile, sau care
parcurg drumul spre economia de piaţă;
•încălcarea drepturilor omului, rivalităţile etnice şi religioase, disputele teritoriale şi
dezintegrarea statelor;
•proliferarea armamentelor NBC şi existenţa unor capacităţi nucleare puternice în
posesia statelor din afară Alianţei;
•deţinerea unor capacităţi militare sofisticate, ca urmare a dispersării tehnologiei
întrebuinţate la producerea armamentelor;
•terorismul, sabotajul, crima organizată şi mişcări de populaţie necontrolate.
32
Relaţia dintre NATO şi Organizaţia Naţiunilor Unite7
În contextul actual, marile puteri militare caută să definească tot mai precis rolul şi
locul în noua ordine mondială şi totodată caută să contureze consecinţele politice importante
în planul noţiunii de independenţă a statului, odată cu implicarea lor în noua ordine mondială.
Atât ONU cât şi NATO, se sprijină, în funcţionarea lor pe Cartă şi pe Tratatul
Atlanticului de Nord în alcătuirea unui cadru instituţional mai larg de securitate .Astfel între
Carta Naţiunilor Unite şi Tratatul Nord Atlantic şi intre instituţiile Naţiunilor Unite şi cele ale
Alianţei, există puternice legături, atât juridice cât şi practice. Ambele elemente contribuie la
lărgirea cadrului instituţional în care acţionează Alianţa.
Articolul 51 al Cartei ONU stabileşte dreptul natural la apărare individuală sau
colectivă a tuturor statelor membre ONU. Aceasta autorizează acţiunile care ar putea fi
întreprinse în exercitarea acestui drept înainte de momentul în care Consiliul de Securitate al
ONU ia masurile care se impun în vederea menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. Astfel
,Carta ONU are o dubla importanţă pentru Alianţă. În primul rând, constituie baza juridică
pentru crearea Alianţei, iar în al doilea rând, stabileşte întreaga responsabilitate a Consiliului
de Securitate al ONU pentru pacea şi securitatea internaţională. Aceste două principii
fundamentale sunt prevăzute în Tratatul Atlanticului de Nord, semnat la Washington în aprilie
1949. Preambulul Tratatului întăreşte ideea conform căreia Carta ONU reprezintă cadrul în
care operează Alianţa.
Din 1949 şi până acum legătura formală dintre ONU şi Alianţă a rămas constantă şi s-
a manifestat în primul rând în relaţiile juridice dintre documentele fondatoare. Contactele
dintre instituţiile Naţiunilor Unite şi cele ale Alianţei au fost de cele mai multe ori extrem de
limitate atât ca formă, cât şi în conţinut.
Disponibilitatea Alianţei de a sprijini operaţiunile de menţinere a păcii sub autoritatea
Consiliului de Securitate al ONU a fost declarată formal de către miniştrii de externe ai
statelor membre ale NATO în decembrie 1992.
În decembrie 1995, ca urmare a semnării Acordului de Pace din Bosnia, NATO a
primit mandat din partea ONU, în baza rezoluţiei 1031 a Consiliului de Securitate de a aplica
7 A se vedea Gherghe Toma, Constantin Degeratu, Traian Liteanu, Excurs în funcţionarea structurilor de
securitate. Noi vremuri, noi actori, Editura ANI, Bucureşti, 2007
33
aspectele militare ale Acordului de Pace. În februarie 1998, după discuţiile cu participanţii
SFOR, nemembri ai NATO, Consiliul Nord-Atlantic a anunţat că, în conformitate cu
mandatul primit din partea Consiliului de Securitate al ONU, NATO este pregătită să
organizeze şi să coordoneze o forţă multinaţională care să continuie activitatea în Bosnia-
Herţegovina .
La 4 martie 1998 Consiliul Nord –Atlantic, a adus în discuţie situaţia din Irak salutând
adoptarea în unanimitate a rezoluţiei 1154 a Consiliului de Securitate ONU, privind
implementarea acordului semnat de către Secretarul General al Naţiunilor Unite şi
Irak.Consiliul şi-a declarat sprijinul pentru deciziile relevante ale ONU şi a subliniat
importanţa stabilităţii în regiunea Golfului pentru securitatea spaţiului euroatlantic .
Interacţiunea NATO cu OSCE8
Fiind singurul forum care regrupează toate statele Europei, alături de Canada şi Statele
Unite, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) reprezintă un element-
cheie al arhitecturii europene de securitate. OSCE s-a dovedit a fi un cadru lărgit pentru
cooperare în domenii precum drepturile omului, libertăţile fundamentale, democraţia,
preeminenţa dreptului, securitatea şi cooperarea economică.
Alianţa a sprijinit activ procesul CSCE/OSCE, încă de la crearea sa, şi a fost unul din
susţinătorii instituţionalizării procesului CSCE, aprobat la Reuniunea CSCE la nivel înalt
desfăşurată la Paris, în 1990. La Summit-ul din noiembrie 1991 de la Roma, Alianţa şi-a
reafirmat sprijinul pentru procesul CSCE şi a definit rolurile care reveneau celor două
structuri, CSCE şi Alianţă, în dezvoltarea dialogului şi cooperării în Europa, ca fiind
complementare.
Recunoscând că securitatea Aliaţilor nu putea fi separată de cea a celorlalte state din
Europa, Alianţa consideră dialogul şi cooperarea între diferite instituţii din domeniul
securităţii ca fiind un factor important în eliminarea crizelor şi prevenirea conflictelor.
Importanţa acordată de NATO CSCE a fost subliniată şi la Oslo, în iunie 1992.
Miniştrii afacerilor externe ai Alianţei şi-au declarat disponibilitatea de a sprijini activităţile
de menţinere a păcii întreprinse sub responsabilitatea OSCE, inclusiv prin punerea la
dispoziţie a resurselor şi expertizei Alianţei. Această decizie importantă a deschis calea pentru
o mai amplă interacţiune între NATO şi OSCE, mai ales în contextul noilor responsabilităţi
ale Alianţei, precum cea a operaţiunilor de menţinere a păcii.
8 A se vedea Gherghe Toma, Constantin Degeratu, Traian Liteanu, Excurs în funcţionarea structurilor de
securitate. Noi vremuri, noi actori, Editura ANI, Bucureşti, 2007
34
Din decembrie 1991, dialogul şi cooperarea NATO cu ţările partenere din Centrul şi
Estul Europei, precum şi din fosta Uniune Sovietică, s-au desfăşurat în cadrul Consiliului de
Cooperare Nord-Atlantică (NACC). NACC a obţinut rezultate vizibile într-un număr
important de domenii, precum promovarea relaţiilor de bună vecinătate, dezarmare şi control
al armamentelor şi de cooperare pentru menţinerea păcii. Procesul a adus o contribuţie
substanţială la întărirea cooperării dintre Aliaţii NATO şi ţările partenere, sprijinind astfel
rolul CSCE/OSCE în aceste domenii. Un parteneriat mai puternic şi mai operaţional a
început între NATO şi partenerii săi NACC în 1997, când locul NACC a fost luat de Consiliul
pentru Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC). EAPC a devenit cadrul general pentru cooperarea
între NATO şi ţările partenere, incluzând Parteneriatul pentru Pace (PfP), pe care a ridicat-o la
un nou nivel calitativ. O structură denumită Comitetul de cooperare politico-militară/ Grupul
ad-hoc pentru cooperare în menţinerea păcii, funcţional în cadrul EAPC, s-a dovedit a fi o
legătură instituţională importantă cu OSCE. Un reprezentant al preşedintelui în exerciţiu al
OSCE participă regulat la reuniunile acestui Comitet, prezentând în linii mari preocupărilor
curente ale OSCE, care prezintă relevanţă pentru grup.
Aceste întâlniri formale prezintă o importanţă deosebită în domeniul menţinerii păcii.
Acestea sunt dovada evidentă a complementarităţii şi transparenţei ce caracterizează
dezvoltarea cooperării în domeniul menţinerii păcii, care se regăseşte în cadrul preocupărilor
EAPC şi PfP.
De la Summit-ul de la Budapesta din decembrie 1994, OSCE a fost implicată într-o
dezbatere amplă asupra tuturor aspectelor securităţii, în scopul elaborării un concept de
securitate pentru secolul XXI. În decembrie 1996, în Declaraţia de la Summit-ul de la
Lisabona asupra unui model comun şi global de securitate pentru Europa secolului XXI, şefii
de stat şi de guvern ai OSCE au reafirmat că securitatea europeană necesită o cooperare şi o
coordonare mai extinsă între statele participante şi între organizaţiile europene şi
transatlantice. Totodată, ei şi-au exprimat intenţia de a întări cooperarea cu alte organizaţii de
securitate. În acest sens, Alianţa a contribuit la dezbaterile din cadrul OSCE asupra modelului
de securitate. În Declaraţia de la Madrid, din 1997, asupra securităţii şi cooperării euro-
atlantice, şefii de stat şi de guvern ai NATO au calificat OSCE drept cea mai completă
organizaţie europeană de securitate. Ei au subliniat rolul esenţial pe care OSCE îl are în
crearea unui mediu de securitate, de pace şi stabilitate în Europa şi au evidenţiat importanţa
principiilor şi angajamentelor adoptate de către OSCE, ca fundament al dezvoltării structurilor
de securitate globală şi colectivă în Europa.
35
La Madrid, NATO şi-a exprimat şi sprijinul susţinut faţă de activitatea OSCE în
elaborarea unui model comun şi cuprinzător de securitate pentru Europa secolului XXI,
precum şi pentru ideea dezvoltării unei Carte Europene de Securitate, în conformitate cu
deciziile luate cu ocazia Summit-ului OSCE de la Lisabona, din 1996.
Conceptul comun pentru dezvoltarea cooperării între instituţiile de sprijin reciproc, aşa
cum a fost acceptat la Reuniunea ministerială de la Copenhaga din decembrie 1997, a trasat o
listă de principii şi angajamente pentru dezvoltarea cooperării între organizaţiile şi instituţiile
de susţinere reciprocă, în cadrul Platformei pentru securitate cooperativă. În cadrul
organizaţiilor şi instituţiilor din care fac parte, statele participante s-au angajat să acţioneze
pentru asigurarea adeziunii organizaţiilor şi instituţiilor respective la Platformă.
Ca o primă categorie de măsuri practice luate în vederea dezvoltării cooperării dintre
OSCE şi organizaţiile şi instituţiile respective, Conceptul comun sugerează păstrarea unor
contacte periodice, inclusiv întâlniri, în vederea creării unui cadru de dialog permanent, a unei
mai mari transparenţe şi a unei cooperări practice. Aceasta implică apariţia unor funcţionari
de legătură sau a unor puncte de contact, reprezentare mixtă la reuniunile adecvate şi alte
contacte destinate unei mai bune familiarizări cu instrumentele de prevenire a conflictelor
specifice fiecărei organizaţii, astfel NATO şi OSCE şi-au dezvoltat relaţiile de cooperare pe
baza Conceptului comun.
Angajamentul Alianţei pentru promovarea securităţii, prosperităţii şi democraţiei în
toată regiunea euro-atlantică a fost subliniat in Conceptul Strategic revizuit şi în alte
documente emise de şefii NATO, şefii de stat şi de guvern la Summit-ul de la Washington, în
aprilie 1999. Ţările membre NATO sprijină, astfel, pe deplin, atât principiile fundamentale ale
OSCE, când şi abordarea globală şi comună a problemei securităţii. Acest sprijin a fost
clarificat în declaraţiile Alianţei privind disponibilitatea acesteia de a contribui la eforturile
OSCE de consolidare a securităţii şi stabilităţii europene şi, mai ales, la operaţiunile de
menţinere a păcii aflate în responsabilitatea OSCE.
Progresele obţinute în definirea contribuţiei OSCE la operaţiunile de menţinere a păcii
sunt reflectate în Carta OSCE asupra Securităţii Europene.
Cooperarea întreprinsă între NATO şi OSCE în ultimii ani, în domeniile de prevenire a
conflictelor, de menţinere a păcii, de gestionare a crizelor şi de reabilitare în urma
conflictelor, este dedicată în totalitate păstrării spiritului Platformei de cooperare pentru
securitate care va fi dezvoltată în cadrul Cartei.
Cooperarea strânsă în plan practic între cele două organizaţii este amplificată în
contextul eforturilor internaţionale de instaurare a păcii în fosta Iugoslavie, cu precădere în
36
relaţiile dintre OSCE şi Forţa de stabilizare a NATO (SFOR) din Bosnia-Herţegovina, precum
şi dintre OSCE şi Forţa din Kosovo (KFOR). Printre iniţiativele adoptate la Summit-ul de la
Istanbul se află şi crearea echipelor pentru cooperare şi asistenţă de specialitate rapidă
(REACT). Această capacitate de desfăşurare rapidă va acoperi o gamă largă a expertizei civile
care va contribui la prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor şi reabilitare în urma
conflictelor, întărirea capacităţii OSCE, de a desfăşura rapid componentele civile ale unei
operaţiuni de menţinere a păcii, de a facilita cooperarea cu forţele NATO de menţinere a păcii
care acţionează alături de aceste echipe civile. În cadrul Forumului OSCE pentru Securitate şi
Cooperare (FSC), ţările membre NATO, împreună cu alte state participante, au prezentat mai
multe propuneri de fond privind probleme cum ar fi:
•schimbul de informaţii asupra planificării apărării,
•neproliferarea şi transferul de arme,
•cooperarea şi contactele militare,
•schimbul global de informaţii militare
•măsurile de stabilizare care trebuie luate în situaţii de criză locală, între 1993 şi 1995.
Concepţia americană este determinată de dimensiunea sa universală, fiind
preponderent geopolitică („securizare prin intervenţie” - eventual în parteneriat). Definirea
europeană a securităţii este puternic influenţată de statutul de putere regională al Uniunii
Europene şi de puternicul său caracter social. Ca atare, conceptele europene de securitate sunt
mai largi, incluzând inclusiv problemele sociale („securizare prin integrare”). A doua mare
diferenţă între viziunea de securitate americană şi cea europeană se referă la ritmul de
securizare a unei zone: în timp ce strategia anglo-americană este dinamică, ofensivă, adesea
cu un conţinut revoluţionar, bazată pe formula succesiunii „intervenţie + securizare militară +
democratizare + parteneriat”, concepţia europeană este gradualistă, prudentă, sintetizată în
formula succesiunii „parteneriat + democratizare + integrare + securizare civilă”.
B. Pactul de la Varşovia (Tratatul de Prietenie, Cooperare şi Asistenţă
Mutuală)9
Tratatul de Prietenie, Cooperare şi Asistenţă Mutuală a fost semnat la 14 mai 1955 şi a
reprezentat o alianţă militară a statelor blocului comunist, alianţa fiind opusă NATO. Statele
fondatoare au fost URSS, Albania, Bulgaria, Cehoslovacia, România, RDG, Polonis şi
Ungaria. China a fost reprezentată la semnarea Pactului.
9 A se vedea Anamaria Groza, Comunităţile europene şi Cooperarea politică europeană, Editura C.H.Beck,
Bucureşti, 2008
37
Ţările membre îşi promiteau ajutor reciproc în caz de agresiune, în spiritul Cartei
ONU. Scopul declarat viza instituirea unui sistem de apărare colectivă în Europa şi pacea
continentului. Clauzele Pactului făceau referire la soluţionarea deferendelor pe cale paşnică şi
reducerea procesului general de înarmare.
Din punct de vedere instituţional, Tratatul de la Varşovia a creat un Comandament
unic şi un Comitet consultativ politic. Comitetul se întrunea de două ori pe an.
Pactul a fost dominat de URSS, iar tentativele statelor membre de a se retrage au fost
drastic sancţionate de Moscova (reprimarea sângeroasă a Revoluţiei maghiare din 1956,
invadarea Cehoslovaciei în 1968).
La 1 iulie 1991, Pactul de la Varşovia a fost dizolvat oficial.
C. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE)
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.), forumul în care se
regăsesc toate ţările Europei, alături de Canada şi Statele Unite, reprezintă un element cheie al
arhitecturii europene de securitate.
Pregătirea terenului pentru organizarea unei reuniuni paneuropene a fost marcată de
începutul unei anumite destinderi între vestul şi răsăritul continentului european prin
semnarea Tratatului din 12 august 1970 de către Republica Federală a Germaniei şi Uniunea
Sovietică, a Tratatului din 7 decembrie 1970 de către Republica Federală a Germaniei şi
Polonia, prin recunoaşterea reciprocă dintre cele două Germanii prin Tratatul din 21
decembrie 1971, prin semnarea Tratatului dintre Republica Federală a Germaniei şi
Cehoslovacia din 9 iunie 1973 prin care erau anulate acordurile de la Munchen din 1938.
Discuţiile purtate cu aceste prilejuri au permis statelor participante să-şi definească
poziţiile şi să-şi afirme politicile pe care înţelegeau să le urmeze. Ţările occidentale şi-au
exprimat condiţiile prin: nu intangibilitatea frontierelor - ceea ce ar fi însemnat recunoaşterea
cuceririlor sovietice - ci inviolabilitatea lor, excluzându-se recurgerea la forţă cu lăsarea
drumului liber pentru evoluţii paşnice, prin tratative diplomatice. Lucrările Conferinţei au
avut ca obiective şi drepturile omului şi libertăţile fundamentale pe care ţările democratice
doreau să le difuzeze în ţările blocului sovietic.
După o perioadă de negocieri purtate la Geneva, Actul Final al Conferinţei pentru
Securitate şi Cooperare în Europa a fost semnat la Helsinki la 1 august 1975 de către şefii de
state şi guverne din 35 de state europene precum şi de Statele Unite ale Americii şi Canada.
Nu a participat Albania.
38
Actul Final se prezintă ca un „cod de bună conduită”, ca o adevărată „cartă a relaţiilor
intereuropene”. O Declaraţie proclamată cu acest prilej afirma „principiile care guvernează
relaţiile reciproce dintre statele participante” conforme cu Carta Naţiunilor Unite, aşa numitul
Decalog, din care cităm: egalitatea suverană, nerecurgerea la forţă, inviolabilitatea
frontierelor, reglementarea pe cale paşnică a diferendelor, neintervenţia în afacerile interne,
respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, dreptul popoarelor de a dispune de
ele însele.
Mijloacele de traducere în fapt a acestor principii - interpretate diferit de ţările
democratice şi de cele comuniste - au făcut obiectul a trei „paliere”:
Primul palier a reunit problemele referitoare la securitatea în Europa
(elaborarea de metode destinate reglementării paşnice a diferendelor, măsuri
pentru asigurarea transparenţei activităţilor militare);
Cel de-al doilea palier viza cooperarea în domeniul economic, ştiinţific, tehnic
şi de mediu dintre ţările capitaliste şi cele cu o economie socialistă;
Cel de-al treilea palier privea cooperarea în domeniile umanitare şi altele cum
ar fi: circulaţia persoanelor, reunirea familiilor, căsătorii între cetăţeni
aparţinând unor state diferite, dezvoltarea turismului, schimburi culturale etc.
După cum analiştii problemei au constatat, sistemul procedural şi structural al CSCE
s-a dovedit a fi „un cadru flexibil de consultaţie şi dialog”. A fost stabilit şi un calendar al
reuniunilor care vor avea loc în diverse capitale ale ţărilor membre. Conferinţa nu avea
personalitate juridică, nici structură administrativă permanentă, nici resurse proprii,
funcţionarea ei căzând în sarcina statelor membre, care să permită progresul în măsurile de
aplicare (Belgrad, Madrid, Viena, Paris, Helsinki ş.a.). Reuniunile au avut loc la diferite
niveluri: miniştri, diplomaţi, experţi; deciziile se luau prin consens, ceea ce a presupus
negocieri îndelungate asupra textelor ce urmau a fi adoptate, texte fără o angajare juridică dar
cu importanţă politică (de exemplu, Conferinţa de la Madrid a durat între 11 noiembrie 1980
şi 9 septembrie 1983; cea de la Viena, între 4 noiembrie 1986 şi 15 ianuarie 1989).
S-a edificat un sistem trainic de securitate şi cooperare precum şi un „cod moral de
bună conduită” în Europa, bazat pe relaţii amicale, pe egalitatea şi respectarea drepturile
inerente suveranităţii, nerecurgerea la forţă sau la ameninţarea cu forţa, inviolabilitatea
frontierelor, integritatea teritorială, reglementarea pe cale paşnică a diferendelor dintre ţări,
respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, neintervenţia în treburile interne
ale statelor. S-a subliniat astfel autoritatea Naţiunilor Unite, întâietatea dreptului internaţional
şi altele. Totodată s-a precizat şi că principiul integrităţii teritoriale nu înseamnă şi
39
recunoaşterea statu quo-ului juridic al frontierelor modificate după război şi problemele ce
sunt şi vor apărea în acest sens vor trebui rezolvate pe cale amiabilă, Conferinţa necauţionând
astfel realităţile teritoriale sovietice (cum ar fi anexarea ţărilor baltice, a Basarabiei şi nordului
Bucovinei, împărţirea Germaniei în două state).
Pe parcursul timpului, conceptele au fost dezvoltate la conferinţele periodice ce au
urmat, unde, printre altele, s-a precizat şi conţinutul noţiunii de dimensiune umană.
Schimbările intervenite în Europa ca urmare a evenimentelor politice din 1989 au
ridicat şi problemele de reorientare politică a CSCE. Prăbuşirea regimurilor comuniste a
determinat sfârşitul antagonismului celor două Europe ce fuseseră construite paralel dar prin
metode şi mijloace diferite. Singura organizaţie paneuropeană de o asemenea amploare -
făcând abstracţie de Comisia Economică a Naţiunilor Unite pentru Europa dar cu funcţii
limitate - a rămas CSCE. În acest context valorile occidentale precum pluralismul politic,
economia de piaţă, supremaţia dreptului au triumfat.
În noiembrie 1990, şefii de state şi de guverne ai ţărilor semnatare ale Actului Final au
parafat „Carta de la Paris pentru o nouă Europă”, care a marcat şi trecerea de la rolul său de
forum pentru negocieri şi dialoguri la o structură operaţională activă.
Ţările membre şi-au confirmat angajamentul lor de a coopera pentru menţinerea păcii
şi securităţii, pentru apărarea instituţiilor democratice, pentru respectarea drepturilor omului şi
libertăţilor fundamentale, nu numai între ele, ci şi cu alte organizaţii internaţionale.
Carta nu are caracterul unui act cu valoare constituţională, ci reprezintă un program de
perspectivă în construirea Europei pe doi piloni principali: revenirea la valorile democraţiei
occidentale şi dezvoltarea instituţională. Transformarea CSCE în OSCE, care a avut loc în
1994, a determinat şi importante mutaţii calitative.
S-au creat instituţii stabile şi coerente cum ar fi:
Centrul pentru prevenirea conflictelor de la Viena;
Oficiul pentru alegeri libere de la Varşovia;
Secretariatul de la Praga.
S-au mai înfiinţat trei organisme politice consultative:
Consiliul de Miniştri ai afacerilor externe din statele membre, care se
întruneşte cel puţin o dată pe an;
Comitetul înalţilor Funcţionari, însărcinat cu problemele cooperării politice,
asistă Consiliul, conduce activitatea curentă, pregăteşte reuniunile la vârf ce au
loc din doi în doi ani;
40
Consiliul Permanent, care are responsabilitatea operaţiunilor curente;
Conferinţele periodice (din doi în doi ani) ale şefilor de state şi de guverne;
Adunarea Parlamentară, compusă din membrii Parlamentelor naţionale,
instituţie înzestrată cu vot consultativ.
Curtea de Conciliere şi Arbitraj.
S-a mai creat o funcţie: Înaltul Comisar pentru Minorităţile Naţionale precum şi postul
de Secretar General.
Toate acestea au determinat şi schimbarea titulaturii organizaţiei din CSCE în OSCE.
Declaraţia de la Helsinki din 1992 a permis O.S.C.E. să întreprindă misiuni de
anchetă, de monitorizare şi de„bune oficii”, pentru a-şi consolida capacitatea de management
al crizelor şi de prevenire a conflictelor - astfel de misiuni ale OSCE s-au desfăşurat în
Kosovo, Voivodina, Skopje, Georgia, Tadjikistan, Moldova etc.
Datorită lărgirii sale, OSCE s-a transformat într-un ansamblu de state repartizate în trei
continente: american, european şi asiatic. Ca urmare a aplicării în continuare a principiului
consensului, a lipsei de mijloace, OSCE nu a putut face faţă cu eficacitate unor misiuni de
menţinere a păcii în Europa (în criza iugoslavă, mai recent evenimentele din Kosovo, în care
organizaţia nu a putut decât să trimită misiuni de observatori).
O observaţie cu caracter general trebuie făcută în acest sens şi anume că toate aceste
mari organizaţii, dacă au cunoscut perioade de criză, perioade de concurenţă, uneori chiar
antagonice, linia lor dominantă a fost însă de complementaritate, pentru că toate au fost
orientate spre realizarea unor obiective comunecum ar fi:
•asigurarea păcii, securităţii şi democraţiei,
•respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
În concluzie putem afirma că toate acestea au marcat progrese în construirea unităţii
europene, indiferent dacă au avut un caracter militar, politic, sau social-economic, elemente
comune regăsindu-se în fiecare punct.
Opoziţia dintre CAER şi Comunitatea Economică Europeană era netă. Nu putea fi
vorba de nici un dialog real şi constructiv între aceste două organizaţii. Pe de o parte, ţările
membre CAER nu recunoşteau activitatea CEE, acuzând-o că este o organizaţie creată de
marile monopoluri pentru exploatarea maselor muncitoare din Europa Occidentală iar pe de
altă parte, Comunitatea Europeană nu recunoştea CAER în care vedea o formă sovietică de
dominaţie şi exploatare a statelor în zona sa de dominaţie.
Căderea regimurilor comuniste, dislocarea Uniunii Sovietice au fost evenimente de o
41
importanţă covârşitoare. La întâlnirea din 9-10 ianuarie 1990, zece şefi de guverne din cadrul
CAER au constatat eşecul acestui organism - care îşi fixase ca obiectiv, între altele,
instaurarea diviziunii muncii între statele socialiste printr-o planificare centralizată dar care nu
a putut împiedica fiecare ţară să aibă propria sa politică economică, drept urmare fostele ţări
membre CAER au putut să-şi reia libertatea de acţiune. Pactul de la Varşovia nu a mai durat
nici el mult timp şi structurile sale militare au fost dizolvate în 1991 iar Comitetul Consultativ
care ţinea locul unei structuri politice a dispărut la 1 iulie 1991.
La 8 decembrie 1991, la Minsk, preşedinţii Belarus, Federaţiei Ruse şi Ucrainei au
decis crearea Comunităţii Statelor Independente la care au mai aderat încă 8 republici foste
sovietice, Comunitatea neavând structuri organizate.
Împărţirea Europei în două sisteme opuse - cel occidental, democratic şi cel sovietic,
totalitar şi tiranic - a sfârşit prin victoria forţelor democratice. Cu toate acestea, existenţa celor
două blocuri a avut şi un rezultat benefic şi anume a grăbit eforturile de cooperare europeană,
consolidând convingerile comunitare.
D. Uniunea Europei Occidentale (UEO)
La 4 martie 1947, Franţa şi Marea Britanie au semnat la Dunkerque un Tratat de
asistenţă mutuală al cărui obiectiv major era cooperarea pe planul apărării comune. Tratatul
prevedea o asistenţă militară în cazul unei agresiuni sau al ameninţării cu agresiunea din
partea Germaniei, dar nu stipula decât obligaţia unor consultări în caz de pericol. Iniţiativei
lansate pentru o organizaţie defensivă i-a răspuns Belgia, Olanda şi Luxemburg, dar care au
considerat prevederile Tratatului ca fiind insuficiente şi au sugerat încheierea unui tratat
multilateral care să înscrie:
•un acord militar de asistenţă reciprocă ce va trebui acordat automat şi imediat în
situaţia unei agresiuni;
•un acord politic pentru organizarea unui sistem de consultări regulate asupra tuturor
problemelor de interes comun;
•un acord economic ce ar fi urmat să aibă ca obiectiv final o uniune economică.
La 17 martie 1948 a fost semnat la Bruxelles un „Tratat de colaborare în materie
economică, socială şi culturală şi de legitimă apărare colectivă”, pentru o perioadă de 50 de
ani. Cele 5 ţări s-au angajat printr-o clauză de asistenţă militară ca, în situaţia unei agresiuni
armate, să se ajute reciproc. Tratatul reitera valorile esenţiale ale civilizaţiei occidentale care
trebuiau apărate: drepturile omului, libertăţile fundamentale, principiile democratice şi
reafirma voinţa de cooperare pentru reconstruirea economiei europene şi asigurarea
42
securităţii.
Foarte rapid, pe măsură ce războiul rece se înăsprea, ameninţarea unei agresiuni
sovietice era tot mai prezentă şi, din această cauză, pericolul sovietic a constituit preocuparea
majoră, astfel Uniunea Europei Occidentale se născuse.
Acordurile de la Paris din 23 octombrie 1954 au modificat organizaţia în favoarea
Germaniei şi au schimbat totodată şi denumirea din Uniunea Occidentală în Uniunea Europei
Occidentale.
Potrivit art. 9 a fost creată Adunarea Parlamentară iar Uniunea şi-a lărgit obiectivele,
cu deosebire în domeniul armamentului. Totodată, au fost eliminate menţiuni1e care lezau
demnitatea Germaniei (până la finele anului 1949 Germania nu a dispus de un guvern
naţional) datorită faptului că Germania păşise ferm pe calea democraţiei şi îşi afirmase
ataşamentul la idealul european. Recunoscându-i-se meritele şi eforturile de reconstruire
desfăşurate pe toate planurile în noua societate germană, aceasta a devenit parte la
organizaţiile regionale la care şi-a adus o importantă contribuţie.
Celor 5 ţări fondatoare li s-au adăugat Germania Federală, Italia, Spania, Portugalia,
Grecia, mai apoi Islanda, Norvegia şi Turcia. Cu unele restricţii, Germania a fost autorizată cu
acest prilej să-şi reconstituie armata (devenise cel de-al 15-lea membru NATO, la 9 mai
1955).
Toţi membrii cu drepturi depline sunt şi membri ai NATO.
În acelaşi timp, Uniunea a fost concepută ca parte integrantă în procesul de dezvoltare
al Uniunii Europene, aducând în acest fel şi o dimensiune suplimentară la securitatea
colectivă a Europei. Tratatul asupra Uniunii Europene, în art. J4 al. 2, înscrie că „Uniunea
cere Uniunii Europei Occidentale (UEO), care face parte integrantă din dezvoltarea Uniunii
Europene, să implementeze deciziile şi acţiunile Uniunii care au implicaţii în domeniul
apărării. Consiliul, de acord cu instituţiile UEO, adoptă modalităţile practice necesare".
Legătura dintre UEO şi NATO s-a materializat şi prin sprijinul acesteia din urmă,
materializat prin acordarea de bunuri ale Alianţei pentru operaţiunile Uniunii întreprinse în
realizarea politicii ei externe şi de securitate comună.
Principalele organe ale Uniunii Europei Occidentale, aşa cum au fost stabilite, erau
următoarele:
Consiliul- organul suprem al Uniunii, format din reprezentanţii statelor
membre, înalţi funcţionari (chiar şi la rangul de miniştri), fără întâlniri regulate,
ci doar în momentele considerate oportune. Deciziile trebuiau luate de comun
acord, deci sub condiţia unanimităţii.
43
Comitetul Permanent, format din ambasadorii ţărilor membre, cu reuniuni
lunare; Comitetul era asistat de un Secretariat.
Adunarea, care cuprindea grupurile naţionale din Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei; aceasta era concepută să aibă un rol consultativ şi
competenţe privitoare la rezoluţii şi recomandări adresate statelor membre;
Adunarea avea posibilitatea de a vota o moţiune de dezaprobare, dar fără ca
aceasta să aibă forţă juridică.
Secretariatul General, cu competenţe în domeniul administrativ.
Statul Major comun.
Comitetul Militar Permanent, însărcinat să elaboreze planurile de apărare şi să
pregătească coordonarea forţelor aeriene; în cadrul lui funcţiona un Comitet
economic şi financiar însărcinat cu problemele producţiei integrate de
echipament militar.
Consiliul Permanent, compus din ambasadorii ţărilor membre acreditaţi la
Londra.
Comitete Speciale, pentru domenii de interes comun.
Uniunea cuprindea, de asemenea, trei agenţii:
Agenţia pentru problemele de control al armamentului şi pentru dezarmare;
Agenţia pentru problemele de securitate şi de apărare;
Agenţia pentru dezvoltarea cooperării în materie de armament.
Progresul înregistrat de Alianţa Nord-Atlantică a scăzut din importanţa Uniunii: unele
competenţe militare şi diplomatice au fost transferate în atribuţiile NATO şi unele economice,
sociale şi culturale - parte în OCDE, parte în Consiliul Europei.
La 17 noiembrie 1998, miniştrii afacerilor externe şi ai apărării din cadrul UEO au
semnat şi proclamat Declaraţia de la Roma. Ea era rezultatul concluziilor la care au ajuns
organismele Uniunii din momentul în care Uniunea s-a lărgit şi cu Islanda, Norvegia şi
Turcia. Astfel, componenţa Uniunii se prezintă ca un sistem deosebit de complicat - după
unele aprecieri confuz - care cuprindea patru categorii de apartenenţă:
statut de membru efectiv - toţi membrii UEO sunt şi membri NATO şi membri
ai Uniunii Europene;
statut de membru asociat - statele membre ale NATO, dar nu şi ale Uniunii
Europene;
statut de partener asociat - state care nu sunt nici membre NATO nici membre
44
UE;
statut de observator.
În scopul stabilirii unor legături mai strânse cu ţările foste comuniste, Consiliul UEO a
hotărât la 9 mai 1994 să stabilească un statut de „parteneri asociaţi”:, ceea ce le permitea
acestora să participe la dezbaterile Consiliului. În speţă, este vorba de Bulgaria, Cehia,
Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Slovacia, Ungaria.
La începutul anilor '90 agenţiile UEO însărcinate cu probleme de securitate au fost
restructurate; în 1989 a fost creat Institutul European de Studii de Securitate. O propunere
franco-germană din februarie 1991 cerea ca UEO să devină „braţul înarmat” al Uniunii
Europene. Declaraţia de la Bonn din 19 iulie 1992 a Consiliului de Miniştri ai afacerilor
externe şi ai apărării din ţările membre UEO a definit misiunile organizaţiei ca fiind: apărarea
comună, umanitară, de menţinere a păcii, de forţă de luptă capabilă să gestioneze crizele,
precum şi operaţiuni de restabilire a păcii. Consiliul European de la Bruxelles (29 octombrie
1993) a solicitat UEO să traducă în viaţă dispoziţiile prevăzute în Tratatul de la Maastricht.
Declaraţia anexă la Tratatul referitor la UEO îi fixa ca obiectiv elaborarea treptată „a unei
identităţi europene de securitate şi apărare” compatibilă cu NATO. Se preconiza astfel
stabilirea de relaţii strânse între organele UEO, NATO şi Uniunii Europene. Din 1995
Uniunea Europei Occidentale a dispus de un Eurocorp, adică un corp de armată europeană
formată din 40.000 de militari.
Tratatul de la Nisa, care a amendat Tratatul asupra Uniunii Europene, prevede o serie
de modificări care fac referire la structurarea treptată a unei Politici de Apărare Comună prilej
cu care rolul Uniunii Europei Occidentale dispare, în timp ce rolul NATO este consolidat. De
asemenea, s-a subliniat că o politică de apărare a Uniunii nu poate prejudicia politica de
apărare a statelor membre şi trebuie să respecte obligaţiile statelor membre a căror apărare
comună este realizată în cadrul NATO.
De altfel, acest aspect a fost reluat şi în Constituţia europeană care prevede în mod
expres că politica Uniunii Europene nu aduce atingere caracterului specific al politicii de
securitate şi apărare a statelor membre, respectând obligaţiile care decurg din Tratatul
Atlanticului de Nord pentru anumite state membre care consideră că apărarea lor comună este
realizată în cadrul Organizaţiei Tratatului Atlanticului de Nord fiind compatibilă cu politica
de securitate şi apărare comună stabilită în acest cadru.
La ora actuală securitatea europeană se realizează în cadrul Alianţei, care constituie
legătura transatlantică prin care securitatea Americii de Nord este permanent legată de
securitate Europei.
45
Întrebări:
1. Uniunea Europei Occidentale. Constituire şi activitate;
2. OSCE. Structura şi activitate;
3. NATO. Obiective şi evoluţie;
46
Tema nr. 3 ORGANIZAŢII CU VOCAŢIE ECONOMICĂ
Obiective:
1. Cunoaşterea originii şi evoluţiei principalelor organizaţii europene ca
surse de inspiraţie a dreptului modern şi formarea culturii specifice necesare
absolvenţilor cu studii juridice.
Conţinutul temei:
A. Organizaţia de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE)
Este o organizaţie cu vocaţie esenţial economică, născută din Tratatul de la Paris,
semnat la 16 aprilie 1948, sub numele de Organizaţia Europeană de Cooperare Economică
(OECE) şi transformată în OCDE prin Tratatul de la Paris din 14 decembrie 1960.
După cel de-al doilea război mondial, statele democratice accidentale, hotărâte să nu
repete erorile trecutului, cu consecinţe grave asupra continentului european, au dorit să pună
bazele unei cooperări în plan economic şi, ulterior, în plan politic.
OECE a fost creată în vederea coordonării şi administrării Planului Marshall prin care
se cerea statelor europene să se înţeleagă şi să se unească pentru reconstruirea Europei.
Planul Marshall (anunţat de Secretarul de stat al SUA, G. Marshall) la 5 iunie 1947 - şi
care a luat sfârşit oficial la 1 ianuarie 1952) însemna angajarea unor importante resurse
materiale americane în Europa pentru înlăturarea situaţiei economice şi sociale precare -
situaţie favorizată extinderii comunismului - şi în acelaşi timp pentru întărirea instituţiilor
democratice. Planul Marshall a fost oferit statelor europene marcate de război, atât celor din
vest cât şi celor din est.
Ajutorul american a luat forme diverse: acordarea de credite cu dobânzi şi termene de
restituire avantajoase, ajutoare gratuite, preţuri reduse. Toate acestea au fost posibile prin
încheierea mai multor tratate bilaterale care au precizat condiţiile acordării lor cu fiecare din
statele asistate. Uniunea Sovietică şi ţările aflate sub dominaţia ei au refuzat propunerea
americană.
Studierea ofertei americane a prilejuit Conferinţa din 12 iulie 1947 de la Paris, în care
s-au reunit Austria, Belgia, Danemarca, Elveţia, Franţa, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia,
Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia şi Turcia, plus SUA şi
Canada cu statut de observatori care au fost şi primii membri ai OECE. Mai târziu au aderat
Germania Federală (1949), Spania (1959), Japonia (1964), Australia (1971) şi Noua Zeelandă.
47
În total OCDE numără 23 de state.
Potrivit art. 16 din Tratat, Consiliul, în unanimitate, poate să invite un stat la aderare.
Până la sfârşitul anului 1951 OECE a repartizat ţărilor membre 12 miliarde dolari.
Obiectivele OCDE sunt:
•organizarea cooperării economice în ţările cu economie de piaţă,
•coordonarea politicilor lor economice şi armonizarea eforturilor acestora în favoarea
ţărilor în curs de dezvoltare (scăderea restricţiilor vamale, diminuarea progresivă a
contingentelor la importuri, cooperarea monetară, armonizarea politicilor statale de asistenţă,
lupta împotriva inflaţiei, contra şomajului şi altele).
Organele principale sunt:
Consiliul de Miniştri, care se reuneşte de mai multe ori pe an la nivelul
miniştrilor afacerilor externe şi ai economiilor şi cel mai adesea la nivelul
ambasadorilor, reprezentanţi permanenţi, adoptă decizii obligatorii sau
recomandări pentru statele membre, cu unanimitate de voturi. Consiliul este
format din reprezentanţi ai statelor membre care se reunesc fie în sesiuni de
miniştri, fie în sesiuni de reprezentanţi permanenţi. El a creat mai multe organe
subsidiare cum sunt comitetele tehnice: Comitetul de politică economică,
Comitetul pentru examinarea situaţiilor economice şi pentru problemele
dezvoltării, Comitetul de sprijinire a dezvoltării, Comitetul pentru cercetare
ştiinţifică, Comitetul pentru agricultură ş.a. Organizaţia OCDE cuprinde un
număr mare de comitete pe verticală şi altele pe orizontală, adică comitete care
au ca obiective probleme consacrate unui sector, unui anumit mecanism, sau au
caracter general. Comitetele pe verticală sunt cele care se ocupă de energie,
siderurgie, mecanică, chimie ş.a. Comitetele pe orizontală sunt cele care se
ocupă de probleme de politică economică, fiscalitate, comerţ exterior, de plăţi
ş.a. În afara unor astfel de comitete, au mai fost create agenţii, ca de pildă,
Agenţia europeană pentru energie nucleară. Toate acestea sunt alcătuite din
funcţionari naţionali, experţi, personalităţi independente, delegaţi de guvernele
ţărilor membre.
Comitetul executiv restrâns însărcinat să pregătească şi să aducă la îndeplinire
hotărârile adoptate de Consiliu, precum şi de coordonare administrativă,
îndeplinind rolul unei comisii permanente a acestuia;
Secretariatul, cu competenţe de natură administrativă, constituit din funcţionari
detaşaţi de administraţiile naţionale, condus de un secretar general numit pe o
48
perioadă de 5 ani.
Organizaţia elaborează decizii, recomandări, acorduri şi rezoluţii.
Unele decizii şi rezoluţii sunt de ordin intern şi se referă la activităţile curente ale
organizaţiei.
Acordurile pot fi încheiate cu statele membre, cu cele nemembre, cu organizaţii
internaţionale; în general, astfel de acorduri se referă la probleme de cooperare.
Recomandările sunt adresate statelor membre şi nu au forţă obligatorie.
B. Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS)
Crearea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului precum şi a Comunităţii
Economice Europene, în prima fază, nu a fost agreată de Marea Britanie, care le-a găsit ca
fiind dirijiste, greoaie şi restrictive şi a preferat formula zonei liberului schimb care presupune
suprimarea barierelor vamale şi nu şi o politică economică comună.
La 4 ianuarie 1960, s-a semnat la Stockholm Convenţia pentru AELS de către 7 state:
Austria, Danemarca, Elveţia, Marea Britanie, Norvegia, Portugalia şi Suedia la care s-a
asociat în 1961 Finlanda, iar în 1970 Islanda. Convenţia a intrat în vigoare la 3 mai 1960.
Obiectivele asociaţiei urmăreau organizarea între statele semnatare a liberului schimb
de produse industriale şi suprimarea progresivă a principalelor bariere vamale precum şi a
restricţiilor cantitative iar totodată să reprezinte o potenţială contrapondere politică faţă de
CEE fiind văzută şi ca un eventual refugiu pentru „Cei 6”, când neînţelegerile dintre ei,
apreciate ca inevitabile, îi vor conduce spre eşec.
Zona liberului schimb era limitată la produsele industriale cu excluderea celor agricole
şi a pescuitului. Fiecare membru AELS era însă liber în relaţiile vamale cu terţi. Asociaţia a
fost calificată ca un fel de "club" în care se acordau reciproc unele avantaje (drepturi vamale
pentru produsele industriale), neexistând o armonizare a condiţiilor de producţie sau o politică
economică comună.
În mod evident, Asociaţia nu poate încheia acorduri comerciale deoarece acestea ar fi
lipsite de sens pentru o zonă de liber schimb.
AELS nu a reuşit să exercite presiuni asupra celor 6 pentru a-i obliga să negocieze de
la bloc la bloc în perspectiva unei mari zone de liber schimb.
Potrivit Convenţiei, organele principale ale AELS sunt:
Consiliul de Miniştri, care adoptă, după regula unanimităţii, uneori şi cea a
majorităţii, decizii şi recomandări asigurând şi îndeplinirea obligaţiilor
privitoare la suprimarea barierelor vamale. Consiliul este alcătuit din
49
reprezentanţii statelor membre. În structura sistemului instituţional erau create
comitete subsidiare care asistau Consiliul pentru probleme din diferite domenii.
Secretariatul general, cu vocaţie administrativă.
Aderarea, pe parcursul timpului, a unora dintre ţările membre AELS la CEE, precum
Marea Britanie, Austria, Danemarca, Finlanda, Portugalia şi Suedia, a făcut ca AELS să nu
mai aibă obiect de activitate, aceasta reducându-se la Elveţia şi Islanda.
C. Spaţiul Economic European (SEE, EUROPEAN ECONOMIC AREA)
Spaţiul Economic European (SEE, European Economic Area) a luat fiinţă la data de
1 ianuarie 1994 în urma acordului semnat la data de 2 mai 1992 între statele participante la
Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) şi statele membre UE. Acest acord pune
bazele unei pieţe unice guvernate de aceleaşi reguli de bazǎ ce au ca scop să permită
mărfurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor să circule liber în cadrul SEE, într-un mediu
deschis şi competitiv, un concept cunoscut drept cele patru libertăţi.
De la înfiinţarea AELS în 1960, Comunitatea Europeană a fost cel mai important
partener comercial al acesteia. În 1972, ţările AELS au semnat, cu titlu individual, acorduri de
liber schimb cu CEE cu scopul de a elimina taxele vamale la importul produselor industriale.
Acest scop a fost atins, în linii generale, în 1977. La mijlocul anilor „80, Comisia Europeană
şi-a lansat ambiţiosul proiect al unei pieţe interne complet integrată. Planul a fost stabilit prin
Actul Unic European, semnat în 1986. În 1984, stateleAELS şi CE au adoptat o declaraţie
privind înfiinţarea comuna a unui Spaţiu Economic European (SEE), care enumera posibilele
căi de cooperare, în special în domeniul comerţului cu mărfuri.
În decembrie 1992 Elveţia a votat prin referendum împotriva statutului de membru al SEE şi
ulterior şi-a menţinut şi dezvoltat relaţiile cu UE pe bază de acorduri bilaterale.
Ţǎri membre
UE
Austria
Belgia
Bulgaria
Cehia
Cipru
50
Danemarca
Estonia
Finlanda
Franţa
Germania
Grecia
Irlanda
Italia
Letonia
Lituania
Luxemburg
Malta
Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord
Olanda
Polonia
Portugalia
România
Slovacia
Slovenia
Spania
Suedia
Ungaria
AELS
Islanda
Lichtenstein
Norvegia
Legislaţie
Acordul SEE se bazează pe legislaţia primară (Tratatul de la Roma) a Uniunii Europene şi
pe legislaţia secundară derivata (regulamente, directive, decizii şi anumite instrumente non-
obligatorii ale SEE, adoptate de instituţiile UE în mod continuu – cunoscute şi ca acquis-ul
comunitar). Ca urmare, o mare parte a Acordului SEE este identică cu părţile corespunzătoare
din Tratatul de la Roma din 1957 care guvernează cele patru libertăţi: libertatea de mişcare a
bunurilor, persoanelor, serviciilor şi a capitalului.
Acordul SEE nu acoperă următoarele domenii ale politicii UE:
51
1. politicile comune în domeniul agriculturii şi pisciculturii (deşi Acordul conţine
prevederi privind diverse aspecte ale comerţului cu produse agricole şi piscicole);
2. uniunea vamală;
3. politica comerciala comună;
4. politica externa si de securitate comună;
5. justiţia şi afacerile interne (deşi Islanda şi Norvegia fac parte din reţeaua Schengen);
6. uniunea monetară (UME).
Statele SEE AELS nu au transferat nici o competenţă legislativă către instituţiile SEE şi,
ca urmare, toate deciziile SEE AELS sunt luate prin unanimitate.
Instituţii
Măsurile instituţionale aflate sub incidenţa Acordului SEE sunt cuprinse într-o
structură bazata pe doi pilieri în care instituţiile SEE AELS corespund celor ale UE. Deciziile
importante referitoare la Acordul SEE şi la funcţionarea acesteia sunt „intreprinderi comune”
şi sunt adoptate de organisme comune.
Organisme comune
Comitetul Comun SEE răspunde de administrarea permanenta a Acordului SEE. Este
un forum în care se schimbă opinii şi se iau decizii prin consens pentru încorporarea
legislaţiei Comunităţii în Acordul SEE. Comitetul Comun este format din ambasadorii statelor
SEE AELS la UE, reprezentanţi ai Comisiei Europene şi ai statelor membre UE. Consiliul
SEE, compus din miniştrii de externe ai statelor UE şi SEE AELS, furnizeaza impulsul politic
pentru dezvoltarea Acordului şi orientari pentru Comitetul Comun.
Comitetul Comun Parlamentar al SEE (CCP SEE) cuprinde membri ai
parlamentelor statelor SEE AELS şi ai Parlamentului European. Comitetul contribuie, prin
dialog şi dezbatere, la o mai bună înţelegere între Comunitate şi statele AELS în domeniile
acoperite de Acord.
Comitetul Consultativ SEE cuprinde membri ai Comitetului Consultativ AELS şi ai
Comitetului Economic şi Social al UE. Comitetul lucrează pentru întărirea contactelor dintre
partenerii sociali ai ambelor părţi şi pentru cooperarea într-o manieră organizată şi cu caracter
de regularitate, în scopul întăririi cunoaşterii şi al asigurarii fluxului de date pentru aspectele
economice şi sociale ale SEE.
52
Organismele SEE AELS (pilierul SEE AELS)
Comitetul Permanent al statelor AELS acţionează ca un forum în care statele SEE
AELS se consultă între ele si ajung la o poziţie comună înainte de a se întâlni cu UE în
Comitetul Comun SEE. Este compus din reprezentanţi ai Norvegiei, Islandei şi Liechtenstein-
ului şi observatori din Elveţia şi ai Autorităţii de Supraveghere AELS. Sub-structura
Comitetului este alcătuită în mod normal din cinci Subcomitete:
Subcomitetul I (Bunuri)
1. Subcomitetul II (Mişcarea liberă a capitalului şi serviciilor)
2. Subcomitetul III (Mişcarea liberă a persoanelor)
3. Subcomitetul IV (Politici colaterale şi orizontale)
4. Subcomitetul V (Probleme legale şi instituţionale)
În septembrie 2003, Comitetul Permanent a aprobat fuzionarea de facto a Subcomitetelor
II, III şi IV şi a înfiinţat Grupul pentru Strategia Lisabona şi alte probleme de politică
orizontală.
În pilierul SEE AELS mai există două organisme importante:
Autoritatea de Supraveghere AELS, cu sediul la Bruxelles, asigură indeplinirea de
către statele SEE AELS a obligaţiilor stabilite de Acordul SEE. În plus faţă de
supravegherea generală privind conformitatea, Autoritatea de Supraveghere are puteri
referitoare la competiţie, ajutoare de stat şi achiziţii publice, reflectând competenţele
extinse pe care Comisia Europeană le are în aceste domenii în cadrul Comunităţii.
Tribunalul AELS, cu sediul la Luxemburg, corespunde Curţii de Justiţie a
Comunităţilor Europene, pentru probleme legate de statele SEE AELS. Tribunalul se
ocupă de acţiuni de încălcare de către un stat AELS a implementării, aplicării sau
interpretării unei reguli SEE, semnalate de Autoritatea de Supraveghere, precum şi de
medierea disputelor dintre două sau mai multe state AELS. De asemenea, Tribunalul
audiază apeluri referitoare la decizii luate de Autoritatea de Supraveghere AELS şi
oferă consultanţă tribunalelor din statele AELS privind interpretarea regulilor SEE.
53
Întrebări:
1. OCDE. Instituţii;
2. AELS. Constituire şi activitate;
3. SEE. Sistemul instituţional;
54
Tema nr. 4 ORGANIZAŢII REGIONALE
Obiective:
1. Formarea la studenţi, a unui sistem coerent de interpretare a conceptelor
juridice europene.
Conţinutul temei:
A. Cooperarea Economică la Marea Neagră (CEMN)10
La 25 iunie 1992 Albania, Armenia, Azerbaidjan, Bulgaria, Georgia, Moldova,
România, Federaţia Rusă, Turcia şi Ucraina au semnat Declaraţia la vîrf a Cooperării la
Marea Neagră.
CEMN îşi propune să acţioneze, în spiritul prieteniei, al bunei vecinătăţi şi al
respectului reciproc, în vederea îmbunătăţirii mediului de afaceri, a promovării iniţiativelor
individuale sau colective ale întreprinderilor şi companiilor implicate în cooperarea
economică, cooperare pe care această organizaţie o încurajează cu deplinul respect al
normelor de drept internaţional.
Domeniile de cooperare instituite vizează:
•dezvoltarea economică şi schimburile comerciale;
•finanţele şi băncile; comunicaţiile;
•energia;
•transportul;
•agricultura şi agroindustria;
•sănătatea şi domeniul farmaceutic;
•schimburile de date statistice şi informaţii economice;
•cooperarea între autorităţile vamale şi alte autorităţi de frontieră;
•combaterea crimei organizate, terorismul şi migraţia ilegală;
•traficul de arme şi materiale radioactive etc.
Principalele organe ale CEMN sunt:
•Consiliul Miniştrilor afacerilor externe, care este principalul organ decizional al CEMN;
•Preşedintele în exerciţiu, care coordonează întreaga activitate a CEMN, asigură conducerea
10
Ase vedea Andrei Popescu, Ion Jinga, Alina Dinu, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura Economică,
Bucureşti, 2005, pp. 193-194
55
corespunzătoare a acesteia şi se ocupă de implementarea rezoluţiilor şi deciziilor adoptate.
Preşedintele în exerciţiu este ministrul afacerilor externe al statului care asigură preşedinţia
periodică sau oricare alt ministru desemnat de respectivul stat. Preşedintele CEMN se
schimbă odată la şase luni, conform ordinii alfabetului englez;
•Secretariatul Internaţional Permanent, care asigură activităţile de secretariat ale
organizaţiei. Sediul său se află la Istanbul. Secretariatul Internaţional Permanent este plasat
sub autoritatea secretarului general.
Adunarea Parlamentară a Organizaţiei pentru Cooperarea Economică la Marea Neagră
(APCEMN) a fost creată în 1993, în scopul de a promova cooperarea economică, politică şi
culturală între popoarele din zonă şi de a contribui la transformarea Mării Negre într-o zonă
de stabilitate, prosperitate şi pace, ca parte a noii arhitecturi europene.
Adunarea reuneşte membri ai parlamentelor din unsprezece state membre ale
Organizaţiei pentru Cooperarea Economică la Marea Neagră – Albania, Armenia,
Azerbaidjan, Bulgaria, Grecia, Georgia, Moldova, România, Federaţia Rusă, Turcia şi
Ucraina. Adunarea Poporului din Egipt, Parlamentul Francez, Bundestagul German,
Knessetul Statului Israel şi Consiliul Naţional al Republicii Slovacia au statutul de observator
al APCEMN.
Adunarea şi-a concetrat eforturile asupra elaborării de recomandări cu privire la
subiectele de maximă importanţă pentru realizarea proiectelor de cooperare economică
multilaterală elaborate de CEMN, precum:
• întărirea statului de drept,
•armonizarea legislativă,
•comerţul, întreprinderile mici şi mijlocii,
•reglementările în domeniul vamal şi cel al vizelor.
•Zona de Comerţ Liber a CEMN,
•evitarea dublei impuneri,
•sistemul bancar şi financiar,
•infrastructura,
• energia,
•agricultura,
•turismul,
•societatea informaţională,
•combaterea crimei organizate, a corupţiei şi terorismului,
•aplicarea legii, buna guvernare,
56
•problemele sociale şi culturale, cum ar fi: patrimoniul cultural, educaţia, cooperarea
între tineri, comunităţile academice, rolul mass-media, protecţia socială a pensionarilor,
protecţia copilului, sănătatea publică şi mediul.
Preşedinţia Adunării este deţinută pe rând de statele membre, fiind preluată prin
rotaţie, la fiecare şase luni, conform ordinii alfabetice. România a exercitat preşedinţia
APCEMN în semestrul II al anului 2003.
O însemnătate deosebită acordă APCEMN armonizării legislaţiei cu standardele
Uniunii Europene, intaurării unui cadru juridic care să ducă la eliminarea obstacolelor în calea
cooperării multilaterale, implementării unor proiecte prioritare în domeniile energiei,
transporturilor, comunicaţiilor, mediului şi turismului, creării zonei de comerţ liber a Mării
Negre, ca parte a spaţiului economic european, accelerării reformelor în plan politic,
economic şi social.
APCEMN are raporturi de bună cooperare cu Parlamentul European al Uniunii
Europene, Adunarea Parlamentară a OSCE şi cea a Consiliului Europei, cu Uniunea
Interparlamentară.
B. Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi
În vederea pregătirii lucrărilor sau pentru sprijinirea găsirii unor poziţii comune ale
statelor membre, în Consiliul de Miniştri au fost create comitete, dintre care cel mai important
este Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi, cunoscut sub sigla de COREPER. COREPER
este sesizat de către grupele de lucru din cadrul Consiliului în două situaţii:
• pentru a găsi o soluţie în cazul unui blocaj, al imposibilităţii de a rezolva o anumită
problemă,
• pentru situaţia înregistrării unui acord la nivelul său.
COREPER a luat naştere din Comisia de coordonare a Consiliului de Miniştri
(COCOR) din momentul în care Consiliul a avut de rezolvat mai multe şi dificile dosare ce
trebuiau pregătite temeinic în vederea adoptării deciziilor cuvenite. Apăruse nevoia
organizării unei structuri stabile, permanente, care să aibă capacitatea să sprijine eficient
activitatea Consiliului, să-i pregătească reuniunile, să îndeplinească sarcinile pe care acesta i
le încredinţează.
COREPER dispune de un temei juridic, respectiv Articolele 151 din Tratatul CEE şi
121 din Tratatul CEEA, în care se stipulează că prin Regulamentul intern al Consiliului se
poate constitui un Comitet din care să facă parte reprezentanţi ai statelor membre. COREPER
a continuat activitatea COCOR, dar nu numai în ceea ce priveşte domeniul comunitar, ci şi în
57
politica externă şi cooperarea internă precum şi în coordonarea altor comitete, cum ar fi
Comitetul Monetar, Comitetul Politic, Comitetul Economic şi Financiar, Comitetul Agricol
Special, Comitetul de Coordonare.
Potrivit dispoziţiilor înscrise în articolele de mai sus, COREPER este:
• format din reprezentanţi ai statelor membre;
• este un organ permanent, de natură diplomatică, cu misiunea nu numai de a pregăti
şedinţele Consiliului, ci şi de a asigura interimatul între acestea.
COREPER este cel care uşurează luarea deciziilor în cadrul Consiliului, pregătind
proiectele de decizii, prezentând puncte de vedere, acordurile sau neînţelegerile dintre membri
şi, atunci când este cazul, propuneri de compromis. Acestea constituie astfel temeiul
negocierilor ce se poartă în cadrul Consiliului.
Comitetul şi-a început activitatea la 25 ianuarie 1958. Existenţa şi atribuţiile sale au
fost reconfirmate în art. 4 al Tratatului de fuziune. Tratatul de la Maastricht a lărgit
competenţele COREPER şi pentru politica externă de securitate comună precum şi pentru
afacerile interne şi judiciare. Tratatul a introdus dispoziţiile Articolului 4 din Tratatul de
fuziune în cele trei Tratate comunitare.
Membrii COREPER sunt desemnaţi de fiecare stat comunitar pentru a-l reprezenta pe
lângă Comunităţi, deci nu de Consiliu. Ei au rang de ambasadori şi sunt asistaţi de către un
reprezentant permanent adjunct care conduce o reprezentanţă permanentă, compusă din
diplomaţi din cadrul ministerelor de afaceri externe ale ţărilor membre şi din funcţionari
specializaţi trimişi de diferite ministere naţionale.
Preşedinţia COREPER este asigurată de reprezentantul permanent al statului căruia îi
aparţine şi preşedinţia Consiliului. El fixează ordinea de zi, convoacă Comitetul şi conduce
dezbaterile. În îndeplinirea atribuţiilor sale, dispune de Secretariatul general al Consiliului.
Comisia Europeană, de regulă, este reprezentată la lucrările COREPER. Începând cu anul
1962, Comitetul şi-a creat grupuri de lucru, permanente sau ad-hoc, a căror sarcină este de a
studia problemele înainte ca acestea să fie examinate în şedinţele plenare ale COREPER. Cu
acelaşi prilej, Comitetul s-a divizat în două părţi:
•COREPER 1, care grupează adjuncţii membrilor permanenţi,
•COREPER II, în care sunt reuniţi reprezentanţii permanenţi.
COREPER are o mare influenţă asupra procesului decizional comunitar pentru că în
cadrul său se discută propunerile primite din partea Comisiei înainte ca acestea să ajungă pe
agenda de lucru a Consiliului. Aici se discută punctele de vedere ale statelor membre, se poate
ajunge la un compromis, iar în situaţia unui acord, propunerea în cauză este înscrisă pe
58
ordinea de zi a Consiliului la punctul A, adică ea va fi adoptată fără a mai fi dezbătută; în
situaţia în care nu s-a ajuns la un acord, textul respectiv este înscris pe ordinea de zi a
Consiliului la punctul B, ceea ce înseamnă că soluţionarea va fi realizată de Consiliu sau
problema va fi retrimisă Comitetului, cu observaţiile de rigoare. Astfel stând lucrurile,
COREPER participă la elaborarea de propuneri, dar nu are şi mandat de executare a acestora,
aceasta revenind Comisiei.
C. Comitetul Economic şi Social (CES)
Comitetul Economic şi Social este un organ în care reprezentanţii vieţii economice şi
sociale au posibilitatea să-şi exprime în mod colectiv punctele de vedere asupra activităţilor
comunitare, aceşti reprezentanţi provenind din rândurile producătorilor, agricultorilor,
transportatorilor, comercianţilor, profesiunilor liberale şi de interes general, meseriaşilor şi
muncitorilor.
CES a fost creat prin dispoziţiile Tratatelor de la Roma. Articolele 193-198 din
Tratatul CEE şi Articolele 165-170 din Tratatul CEEA constituie fundamentul său juridic.
Dispoziţiile de mai sus îl subordonează Consiliului prin unificarea într-un singur Comitet a
celor două existente în CEE şi CEEA, dar nu şi prin fuzionarea Comitetului Consultativ al
CECO.
Grupurile sunt conduse de un preşedinte, ajutat de 2 până la 5 vicepreşedinţi; fiecare
grup are un secretar şi un număr de consultanţi. Aceştia sunt numiţi de către Consiliul de
Miniştri pentru o perioadă de 4 ani, aleşi în unanimitate de pe o listă propusă de guvernele
naţionale; mandatul lor poate fi reînnoit. În timpul mandatului, ei acţionează independent faţă
de propriul lor guvern şi faţă de organizaţiile cărora le aparţin, şi numai în interesul general al
Comunităţilor.
Activitatea CES se desfăşoară pe o structură formată din Adunarea generală, un
preşedinte şi un birou - pentru o durată de doi ani - secţii, grupuri, subcomitete şi un
secretariat general.
Secţiile sunt constituite pe nouă domenii ale Comunităţilor şi sunt conduse de un
preşedinte secondat de doi vicepreşedinţi şi cu un număr de membri ce variază.
Domenii:
agricultura şi piscicultura;
transporturi şi comunicaţii;
industrie, comerţ, mică industrie şi servicii;
59
probleme economice, financiare şi monetare;
probleme sociale, familiale, educaţionale şi de cultură;
relaţii externe, politici comerciale şi dezvoltare;
energie, probleme nucleare şi cercetare;
dezvoltare regională, planificare urbană şi rurală;
mediu, sănătate publică şi problemele consumatorului.
Comitetul îşi întocmeşte şi aprobă propriul regulament care este supus acordului
Consiliului. Regulamentul intern a intrat în vigoare la 13 iunie 1974. La propunerea biroului,
preşedintele convoacă Comitetul, dar cu acordul majorităţii membrilor CES.
Avizele emise trebuie dezbătute în plenul Comitetului. În principiu, CES se reuneşte
de 10 ori pe an, cu o ordine de zi propusă de birou. Biroul este ales pentru doi ani şi deci, într-
un mandat de patru ani, sunt două birouri succesive. CES este un organ consultativ al
Consiliului sau al Comisiei. Sunt două categorii de consultări: unele sunt obligatorii, pentru
toate cazurile prevăzute în Tratat,iar altele consultări facultative, fiind cerute de Consiliu, dar
fără ca tratatele să le pretindă.
Sunt situaţii în care Consiliul nu poate decide în mod valabil dacă nu cere avizul
Comitetului. De asemenea, Comitetul poate fi consultat şi de instituţiile comunitare ori de
câte ori aceasta se consideră ca fiind necesar.
Potrivit prevederilor din tratatul CEE, Comitetul Economic şi Social trebuie consultat
în următoarele domenii:
politica agricolă (art. 43);
libera circulaţie a forţei de muncă (art. 49)
dreptul de rezidenţă (art. 54);
extinderea liberă a serviciilor (art. 63);
transport (art. 75 şi 79);
piaţa comună (art. 100A);
politica socială (art. 118 şi 118A);
Fondul social european (art. 126 şi 127);
pregătirea profesională (art. 128);
cercetarea şi dezvoltarea tehnologică (art. 130Q);
mediul (art. BaS).
Tratatul de la Maastricht, este cel care a extins consultaţiile obligatorii ale CES şi
asupra altor domenii care iniţial nu erau prevăzute. Avizele sunt pregătite în secţiile de
60
specialitate şi votate în sedinta plenară a secţiei respective, unde trebuie aprobate cu
majoritatea voturilor exprimate. În unele situaţii, este nevoie de unanimitate.
Din octombrie 1972, Comitetul Economic şi Social a primit dreptul să emită avize din
proprie iniţiativă asupra oricăror probleme legate de activităţile comunitare. Aceasta înseamnă
că astfel de avize pot fi date nu numai în probleme economice şi sociale, ci şi în alte domenii,
de la probleme instituţionale până la politica generală comunitară. Oficializarea acestui drept
de iniţiativă a avut loc prin Tratatul de la Maastricht, unde art. 198, al. 1 înscrie că CES
„poate lua iniţiativa de a emite un aviz în cazurile în care consideră oportun”drept pentru care
Avizul întocmit de CES, elaborat pe baza avizului secţiei specializate, precum şi darea de
seamă privind desfăşurarea deliberărilor sunt trimise Consiliului şi Comisiei.
D. Comitetul regiunilor (CR)
La început, politica regională comunitară nu era înscrisă în preocupările tratatelor
comunitare, deşi unele dispoziţii ale acestora se refereau şi la regiuni. Asemenea referiri aveau
loc fie în cadrul politicilor comune privitoare la agricultură sau transporturi, fie în cadrul
politicilor comunitare sociale. Comunităţile au pus însă pe parcurs bazele viitoarei politici
regionale. Astfel, în 1988, Comisia a instituit un Comitet consultativ al colectivităţilor
regionale şi locale, după ce în 1967 se crease o Direcţie generală de politică regională şi în
1975 un Comitet de politică regională.
O dificultate care a apărut încă de la început a fost absenţa unui concept adoptat de
toate statele membre asupra noţiunii de „regiune”. A trebuit ca însăsi Comisia să dea un
continut noţiunii de regiune, plecând de la câteva caracteristici dominante. În acest fel, se
disting regiuni cu dezvoltare întârziată, regiuni industriale în declin, regiuni puternic
industrializate, regiuni agricole, regiuni urbane cu probleme, regiuni periferice, frontaliere,
maritime, insulare.
Pentru a răspunde în mod coerent unei asemenea probleme, Tratatul de la Maastricht a
creat în cadrul Uniunii Europene (art. 197 A -198C) un „Comitet al Regiunilor” compus din
reprezentanţi ai diferitelor colectivităţi regionale şi locale, acest Comitet fiind creat ca urmare
a presiunilor tot mai mari pe care colectivităţile regionale şi locale le exercitau asupra statelor
membre pentru a determina şi participarea lor la luarea deciziilor.
Numărul membrilor Comitetului şi repartizarea locurilor sunt aceleaşi cu cele din
Comitetul Economic şi Social. Există şi un număr de membri supleanţi egal cu cel al
membrilor plini. Toţi aceştia sunt propuşi de statele membre şi numiţi de Consiliu pentru o
perioadă de patru ani, cu mandat reînnoibil. Preşedintele, vicepreşedintele şi biroul sunt aleşi
61
pentru o perioadă de doi ani.
Membrii Comitetului au calitatea de reprezentanţi ai colectivităţii lor regionale şi
locale, nu sunt legaţi de nici un mandat imperativ, exercitându-şi atribuţiile în mod
independent, numai în interesul general al Comunităţii, fiind un mandat de natură politică.
Comitetul regiunilor îşi stabileşte propriul regulament de funcţionare, care trebuie să
primească aprobarea unanimă a Consiliului (a fost aprobat la 25 mai 1994). Sesiunea
constitutivă s-a ţinut la 9-10 martie 1994.
Consultarea Comitetului regiunilor se face în acelaşi mod cu a Comitetului Economic
şi Social.
Consultarea:
• este obligatorie, dacă este cerută de Tratat;
• poate fi cerută şi de Comisie sau de Consiliu, din iniţiativa acestora, dacă se
consideră oportună.
Comitetul regiunilor, la fel ca şi Comitetul Economic şi Social, are dreptul de a emite
avize atunci când apreciază a fi necesar.
Întrebări:
1. CEMN. Domenii de cooperare;
2. CES. Componenţă şi atribuţii;
3. CR. Componenţă şi atribuţii;
62
Tema nr. 5 ALTE ORGANZAŢII EUROPENE
Obiective:
1. Dobândirea abilităţilor de gândire critică.
Conţinutul temei:
Arhitectura instituţională a Comunităţilor cuprinde, pe lângă organizaţiile arătate mai
sus, un mare număr de alte organe. Spre exemplificare, ne vom referi la Banca Centrală
Europeană (BCE), la Banca Europeană de Investiţii (BEI) şi la Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD). O serie de entităţi sunt proprii Uniunii Economice şi
Monetare (UEM).
Uniunea Economică şi Monetară are ca organe specifice:
Comitetul Monetar sau Comitetul Economic şi Financiar, compus din
guvernatorii adjuncţi ai băncilor centrale şi din directorii tezaurelor acestora;
Institutul Monetar, institut provizoriu din 1 ianuarie 1994, care a fost înlocuit
cu Banca Centrală Europeană la începutul celei de-a treia faze a Uniunii
Economice şi Monetare, în anul 1999.
A. Banca Centrală Europeană (BCE) este un organism independent, atât faţă de
instituţiile comunitare cât şi faţă de ţările membre, înzestrat cu personalitate juridică. BCE
este administrată de un Consiliu al guvernatorilor, compus din directorii BCE şi guvernatorii
băncilor centrale. BCE este singura instituţie de credit abilitată să emită bilete de bancă pentru
Comunitate; aceasta aprobă emisiunea monetară, participă la sarcinile SEBC referitoare la
stabilitatea preţurilor, a fundamentării şi conducerii politicii monetare a Comunităţii,
administrează rezervele de schimb. Orice act comunitar sau proiect naţional în domeniul său
de competenţă se face cu consultarea BCE. Banca adoptă regulamente şi decizii, emite
recomandări şi avize. Regulamentele şi deciziile sunt supuse controlului Curţii de Justiţie pe
calea diferitelor forme de recurs.
B. Banca Europeană de Investiţii (BEI) a fost creată prin dispoziţiile Tratatului de la
Roma în 1958 cu un capital social vărsat de statele membre şi de Comunitatea Economică
Europeană. La ora actuală, Banca este principala instituţie de credit a Uniunii Europene.
Aceasta oferă împrumuturi şi acordă garanţii în toate sectoarele de activitate economică şi
63
poate acorda împrumuturi pe pieţele financiare.
Temeiul juridic al BEI se află în art. 3, par. J, Articolele 129 şi 130 din tratatul CEE
fiind este un organism cu personalitate juridică, fără scop lucrativ, a cărui misiune este să
„faciliteze expansiunea economică a Comunităţii, prin crearea de resurse noi.” Cu alte
cuvinte, să finanţeze investiţii destinate dezvoltării Pieţei Comune, precum şi unor regiuni sau
sectoare economice care cunosc unele dificultăţi. Banca, pe lângă fondurile proprii provenite
din cotizaţiile ţărilor membre, are şi fonduri atrase, provenite din împrumuturi pe care le
contractează pe piaţa financiară internaţională, împrumuturi contractate cu dobânzi reduse şi
în general cu rate fixe de restituire.
Este un organism independent faţă de alte instituţii comunitare, cu o largă autonomie
gestionară şi cu o structură organizatorică proprie.
Structura organizatorică:
• Consiliul guvernatorilor;
• Consiliul de administraţie (organ principal care adoptă decizii referitoare la
operaţiunile financiare; memb ii săi sunt numiţi de Consiliul guvernatorilor pentru o perioadă
de cinci ani);
• un Comitet de direcţie (care asigură gestiunea afacerilor curente; acesta pregăteşte şi
execută deciziile Consiliului de administraţie şi este compus dintr-un preşedinte şi şase
vicepreşedinţi, desemnaţi pentru şase ani de Consiliul guvernatorilor, la propunerea
Consiliului de administraţie);
• un Comitet de verificare/control, compus din trei membri, numiţi de Consiliul
guvernatorilor; atribuţiile Comitetului sunt verificările anuale ale operaţiunilor BEI şi a
actelor acesteia.
Banca acordă împrumuturile stabilite de Consiliu la propunerea Parlamentului, într-o
ordine de priorităţi: regiunile mai slab dezvoltate, proiecte de interes comun, proiecte legate
de modernizare.
C. Banca Europeană pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BERD) a fost inaugurată
la Londra la 15 aprilie 1991, ca urmare a reuniunii la vârf a celor şapte state cele mai
industrializate, care a avut loc la Paris la 15 iulie 1989. Acordul constitutiv a fost semnat la
Paris la 29 mai 1990,11
ocazie cu care s-a pus problema lărgirii câmpului de acţiune al BEI
spre ţările europene din estul şi centrul Europei. Propunerea nu a fost acceptată; în schimb, s-a
hotărât înfiinţarea BERD, cu rolul de a acorda împrumuturi pentru investiţii productive ţărilor
11
Decizia Consiliului 90/674 CEE - 19 nov. 1990, JOCE 1990, L372, p. 1.
64
din această zonă a Europei (PECO). Ţările care beneficiază de aceste împrumuturi trebuie să
se angajeze că vor respecta şi vor promova principiile democraţiei pluraliste şi ale economiei
de piaţă, iniţiativa privată şi spiritul întreprinzător. Pentru aceasta, în baza Articolului 238 din
Tratatul CEE, s-au propus acorduri de asociere. Aceste acorduri vizează stabilirea treptată a
liberului schimb pentru produse industriale în CEE şi în fiecare ţară PECO, cu clauze precise
de protecţie pentru anumite produse, pentru dezvoltarea unei cooperări industriale, tehnice şi
ştiinţifice, în domeniul pregătirii profesionale, mediului ş.a., aceste acorduri fiind finanţate
prin BERD.
Majoritatea capitalului Băncii este deţinută de statele membre ale Comunităţii, de CEE
şi de BEI, care reprezintă circa 85%, restul de 15% revenind statelor beneficiare. Aceasta
înseamnă că PECO nu dispune de majoritatea voturilor şi nici de un număr de voturi suficient
pentru a bloca deciziile adoptate, acestea, potrivit statutului, având nevoie de o majoritate
calificată. Structura BERD constă dintr-un Consiliu al guvernatorilor, un Consiliu de
administraţie şi un preşedinte asistat de cinci vicepreşedinţi. Mandatul guvernatorilor este
fixat de guverne; al administratorilor este de trei ani; iar al preşedintelui este de patru ani.
Întrebări:
1. BCE. Atribuţii şi competenţe;
2. BEI. Structura instituţională;
3. Pactul de la Varşovia. Structuri politice şi militare
65
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Andrei POPESCU, Alina DINU, Ion JINGA, Organizaţii europene şi euroatlantice, Editura
Economică, Bucureşti, 2005
Andrei POPESCU, Ion JINGA, Integrarea Europeană – Dicţionar de termeni comunitari,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
George Cristian MAIOR (coordonator), Globalization of civil-military relations :
democratization, reform and security The 4th Triannual Conference of The International
Political Science, Enciclopedica Publishing House, 2002
George Cristian MAIOR, Concepte de drept public european: naţional şi european în
jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997
Cristian POPA, Justiţia Europeană. Dimensiuni, Repere, Perspective, Editura Concordia,
Arad, 2007
Cristian POPA, Paul Dănuţ DUŢĂ, Gioni POPA GAVRILOVICI, Securitate prin cooperare.
Politici de integrare, vol. I-II, Editura Techno Media, Sibiu, 2007
Gheorghe TOMA, Constantin DEGERATU, Traian LITEANU, Excurs în funcţionarea
structurilor de securitate. Noi vremuri, noi actori, Editura ANI, 2007
Irina Moroianu ZLĂTESCU, Radu DEMETRESCU, Drept Instituţional Comunitar şi
Drepturile Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2005
Irina Moroianu ZLĂTESCU, Radu DEMETRESCU, Drept Instituţional European şi politici
comunitare, Editura Calistrat Hogaş, Bucureşti, 2001
Anamaria GROZA, Comunităţile europene şi Cooperarea politică europeană. Emergenţa
unei identităţi europene, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008