OPTIMIZAREA SISTEMELOR DE INTERVENŢIE CARE CONŢIN ... virtuala/editura mai/Optimizarea...

Colonel ing. HORNOIU VALERIE

OPTIMIZAREA SISTEMELOR DE INTERVENŢIE CARE CONŢIN

MATERIALE EXPLOZIVE

Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor – 2006 –

2

HORNOIU, V. Optimizarea sistemelor de intervenţie care conţin materiale explozive / Valerie Hornoiu. – Bucureşti: Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, 2006

Bibliogr. ISBN (10) 973-745-034-5; ISBN (13) 978-973-745-034-0 502.58

Redactare: comisar-şef Georgeta VIŞAN Tehnoredactare: Dumitru VĂNUŢĂ Coperta: Niculina TÂRŢĂU

Tipărit la Tipografia Ministerului Administraţiei şi Internelor

3

CUPRINS

INTRODUCERE ............................................................................................................. 5

I. Consideraţii privind intervenţiile în situaţii de urgenţă......................................... 7 1.1 Factori care favorizează apariţia dezastrelor................................................. 7 1.2 Riscuri datorate activităţii umane (antropică) ................................................ 9 1.3 Problematica abordată................................................................................. 14 1.4 Stadiul actual al folosirii sistemelor explozive.............................................. 18 1.5 Necesitatea studiului şi obiectivele lucrării .................................................. 21

II. Descompunerea materiilor explozive şi impactul fenomenului asupra mediului .... 25 2.1 Introducere................................................................................................... 25 2.2 Clasificarea substanţelor explozive ............................................................. 28 2.3 Caracterizarea generală a sistemelor explozive.......................................... 33 2.4 Compoziţii (amestecuri) explozive civile ...................................................... 37

III. Tehnici şi Tehnologii de utilizare a sistemelor explozive ................................. 43 3.1 Generalităţi................................................................................................... 43 3.2 Utilizarea explozivilor la suprafaţă ............................................................... 45 3.3 Utilizarea explozivilor la lucrări de împuşcare subacvatice ......................... 65 3.4 Demolări controlate...................................................................................... 73 3.5 Lucrări de distrugere.................................................................................... 94

IV. Securitatea muncii în lucru cu substanţele explozive .................................... 106 4.1 Introducere ................................................................................................. 106 4.2 Definirea sistemului şi a securităţii.............................................................. 107 4.3 Probabilitatea de apariţie a unui eveniment singular.................................. 109 4.4 Reguli generale de securitate ..................................................................... 110 4.5 Cauze posibile de explozie şi protecţia împotriva declanşării accidentale a

exploziilor .................................................................................................... 115 4.6 Efectele şi măsurile de siguranţă contra exploziilor accidentale ................ 122

V. Managementul activităţilor de intervenţie asupra sistemelor explozive ....... 132 5.1 Tipuri de muniţii descoperite pe teritoriul ţării noastre ............................... 132 5.2 Cercetarea terenurilor şi detecţia muniţiilor descoperite neexplodate....... 133 5.3 Identificarea şi dezgroparea (dezvelirea) muniţiilor descoperite neexplodate.... 135 5.4 Neutralizarea muniţiilor descoperite neexplodate...................................... 138

VI. Managementul activităţilor de intervenţie pentru înlăturarea urmărilor atacurilor teroriste ................................................................................................... 140

6.1 Tentative de definire a fenomenului terorist de-a lungul timpului .............. 140 6.2 Terorismul contemporan............................................................................ 143 6.3 Forme de manifestare................................................................................ 145 6.4 Soluţii ......................................................................................................... 147 6.5 Studiu de caz: Masacrul de la Madrid........................................................ 149

Bibliografie................................................................................................................ 162

Anexe......................................................................................................................... 167

5

INTRODUCERE Orice rezultat ştiinţific este util chiar şi atunci când invalidează un alt

rezultat sau abandonează o metodă. Studiul substanţelor explozive şi al fenomenelor de transformare explozivă a reprezentat dintotdeauna o tentaţie asemenea zborului; el s-a configurat ca domeniu distinct mult mai târziu, datorită mijloacelor costisitoare de experimentare şi a multiplelor dificultăţi în modelare, deşi a reprezentat permanent o provocare prin multitudinea aplicaţiilor practice.

Modelarea efectelor exploziei asupra mediului adiacent sau înconjurător ocupă un loc important în cadrul programelor de cercetare pe plan mondial pentru modernizarea tehnicilor de utilizare a materialelor explozive. Tendinţele înregistrate se înscriu pe calea aproximării cât mai precise a modului de manifestare a efectelor exploziei în scopul anticipării, încă din momentul proiectării, a rezultatelor finale.

Acest demers nu poate fi dezvoltat fără abordarea interacţiunii încărcăturii de exploziv – mediu adiacent. Studiile trebuie efectuate pe modele teoretice care să permită apropierea de condiţiile reale, întâlnite în practică, şi trebuie confirmate prin metode experimentale. Ulterior, cu ajutorul rezultatelor obţinute se pot verifica un număr mare de soluţii de proiectare a lucrărilor care implică utilizarea sistemelor explozive.

Lucrarea îşi propune să ofere specialiştilor din formaţiunile de intervenţie în situaţii de urgenţă, cât şi acelora care asigură managementul situaţiilor de urgenţă, un instrument de analiză, testare, evaluare şi decizie asupra utilizării sistemelor explozive.

7

Capitolul I 1. CONSIDERAŢII PRIVIND INTERVENŢIILE

ÎN SITUAŢII DE URGENŢĂ 1.1 Factori care favorizează apariţia dezastrelor România, ca şi alte state moderne, a cunoscut în ultimii 40-50 de ani

un proces evolutiv de tehnologizare a economiei. Concomitent cu procesul de tehnologizare a activităţii umane şi al imposibilităţii controlului total asupra evoluţiei acestuia, au apărut riscurile asumate sau întâmplătoare.

Un mare om de cultură al secolului XX spunea că „Tot ce se perfecţionează prin progres piere prin progres” (Pascal, Pensees, Editura Univers, 1988, p.169).

Referitor la erorile umane care conduc la dezastre, trebuie să luăm în

considerare acţiunile umane involuntare, care produc modificări substanţiale ale construcţiilor, instalaţiilor şi proceselor de producţie. Ele îşi pot avea provenienţa în calcule eronate, măsurători greşite, omisiuni, neatenţii, etc.

În categoria acţiunilor voluntare de distrugere ce pot conduce la

dezastre distingem două cazuri: – acţiunile premeditate, de cele mai multe ori cele din categoria

actelor de terorism, de sabotaj sau a celor anarhice şi de diversiune. În această categorie se includ, de asemenea, în mod distinct, conflictele armate, ca formă superioară de manifestare a dezastrelor;

– acţiunile voluntare săvârşite de persoane iresponsabile, în libertate sau scăpate de sub supraveghere. În legătură cu aceste acţiuni iresponsabile se pot lua în considerare unele aspecte noi, care preocupă întreaga comunitate internaţională, respectiv consumul de droguri şi alcool, ca fenomene şi cauze ce conduc la stări de iresponsabilitate şi, implicit, la producerea de dezastre.

Factorii care determină amplificarea riscurilor de producere a dezastrelor în perioadele de crize politico-militare şi de conflicte militare pot fi categorisiţi după cum urmează:

– factori interni – cei determinaţi de declanşarea unor crize politico-economice şi sociale, însoţite de acţiuni anarhiste sau acte de sabotaj, care

8

pot ajunge până la distrugerea unor obiective şi instalaţii – surse de producere a dezastrelor;

– factori externi – cei desemnaţi de apariţia şi evoluţia unor crize politico-militare, dar şi de dezastre, în statele vecine României sau în zona geopolitică din proximitatea graniţelor ţării noastre.

În cazul primei categorii de factori se pot delimita următorii factori: – factori de natura politică; – factori de natură economică; – factori de natură socială; – factori de natură religioasă; – factori de natură etnică; – factori naturali (geografici); – factori demografici; – factori psihologici. În ceea ce priveşte factorii externi, România, ca stat dispus într-o

zonă geografică expusă multor forme de manifestare a dezastrelor naturale şi tehnologice, având multe cursuri de apă şi baraje hidrotehnice, societăţi comerciale care produc, stochează şi prelucrează materiale chimice şi radioactive, fiind totodată, o ţară cu munţi străbătuţi de un număr considerabil de şosele, cu porturi la Marea Neagră, cu suficient de multe aeroporturi şi un trafic aerian intens, este pregătită, în funcţie de posibilităţile actuale, să facă faţă parţial, prin sistemul său de protecţie civilă, la astfel de riscuri. Istoria a demonstrat că multe din încercările la care dezastrele au supus ţara au depăşit, prin amploare şi forme de manifestare, capacitatea naţională de răspuns, ceea ce a determinat intervenţia umanitară a comunităţii internaţionale.

Referitor la consecinţele ce decurg din desfăşurarea în proximitatea graniţelor României a unor conflicte militare , chiar şi în condiţiile neimplicării efective sau implicării parţiale a statului român, cetăţeanul, bunurile sale materiale şi factorii de mediu au de suferit. Luând exemplul conflictului din Iugoslavia, constatăm că România a fost afectată în toate fazele de desfăşurare a conflictului. În faza premergătoare conflictului, România a constituit una din ţările care au fost alese de cetăţenii iugoslavi (indiferent că au fost de naţionalitate sârbă, albaneză sau română) ca spaţiu de refugiu, pentru care, în virtutea relaţiilor de bună vecinătate şi a legislaţiei internaţionale, s-au asigurat condiţiile necesare cazării, hrănirii şi , în general, a asistenţei umanitare necesare.

În faza desfăşurării conflictului militar, România a fost obligată să suporte degradarea factorilor de mediu (fluviul Dunărea, aerul şi terenurile agricole din zonă) datorită loviturilor aeriene executate de aviaţia Alianţei Nord-Atlantice asupra instalaţiilor petroliere din zona Pancevo. De asemenea, unele aeronave americane şi ale aliaţilor care au survolat spaţiul aerian

9

românesc au lestat, planificat sau întâmplător, rezervoare de combustibil şi, în unele cazuri (numai pe teritoriul Bulgariei), muniţia nelansată asupra obiectivelor planificate. Tot sub aspectul unor stări de nesiguranţă, putem exemplifica Războiul din Golf şi cel din Afganistan care, în perioada premergătoare şi chiar după declanşarea lor, au stat sub semnul şi pericolul folosirii de către trupele de comando şi cele teroriste a armelor chimice pe teritoriul diferitelor state.

Menţinerea sau amplificarea acestor stări de nesiguranţă s-a suprapus în România cu numeroasele inundaţii, alunecări de teren, explozii, accidente grave de circulaţie, catastrofe aeriene şi alte tipuri de dezastre, unele cu caracter transfrontalier, care într-un asemenea context au fost mult mai greu de rezolvat. Multe dintre aceste situaţii au intrat în categoria a ceea ce NATO denumeşte drept „urgenţe civile (situaţii de urgenţă), care pot afecta populaţia, ele fiind rezultatul unei agresiuni din exterior sau interior, al unor tulburări civile, cutremure, incendii, inundaţii etc. care primejduiesc viaţa sau proprietatea, ori care perturbează activităţile sociale şi economice”.

1.2. Riscuri datorate activităţii umane (antropică) Riscurile datorate activităţii umane au cea mai diversă formă de

manifestare pe teritoriul României. Din punct de vedere al locului de declanşare şi al ariei probabile de manifestare, a efectelor distructive, ele se regăsesc în zonele industrializate şi dens populate precum şi pe principalele căi de comunicaţii. Din această categorie fac parte:

– riscul incendiilor datorate activităţii umane; – exploziile; – dărâmăturile; – riscul la catastrofe pe căile de comunicaţii; – riscurile generate de avariile produse la instalaţiile şi mecanismele

industriale; – riscul inundaţii datorate avarierii sau distrugerii barajelor

hidrotehnice; – accidentele chimice; – riscuri de accidente radiologice şi nucleare; – riscul căderilor de obiecte cosmice; – riscul epidemiilor şi epizootiilor; – riscuri ce derivă din acţiunile de diversiune şi teroriste; – războiul (conflictul armat). Sistemele explozive pot fi implicate în majoritatea riscurilor prezentate

cu consecinţe din cele mai diverse.

10

Exploziile sunt forme violente de manifestare a dezastrelor tehnologice care au ca urmare un număr mare de victime şi distrugeri de construcţii şi instalaţii.

Exploziile sunt rezultatul activităţilor umane imprevizibile, atunci când este vorba de reacţii fizice şi chimice necontrolabile, precum şi al acţiunilor umane premeditate, prin influenţarea unor procese fizice sau chimice ori prin folosirea mijloacelor şi materialelor explozive.

Astfel de riscuri ce generează dezastre se întâlnesc, de regulă, la societăţile comerciale care produc, depozitează, folosesc în procesul de producţie şi comercializează substanţe sensibile la explozie, precum şi în cazul transportului substanţelor periculoase, pe căi de comunicaţii (rutiere, feroviare, navale ori oleoducte), sau în cazul imobilelor ce folosesc, pentru încălzire, combustibili lichizi, solizi sau gazoşi.

Cele mai expuse acestui pericol sunt combinatele chimice şi petrochimice, cele din domeniul siderurgic, precum şi societăţile comerciale din domeniul producţiei de apărare. Se consideră că, din punct de vedere al protecţiei civile, cele mai vizate dintre acestea sunt combinatele petrochimice Piteşti, Brazi, Teleajen, Oneşti, Midia, Timişoara, combinatele chimice Govora, Borzeşti, Săvineşti, Azomureş, Slobozia, Turnu Măgurele, Ocna Mureş, fabricile de medicamente Bucureşti, Iaşi, Cluj, combinatele siderurgice Galaţi, Hunedoara, Reşiţa, Călăraşi, precum şi societăţile comerciale cu producţie de apărare Făgăraş, Zărneşti, Cugir, Sadu, Plopeni, Moreni şi altele.

Astfel de surse de risc au produs în România, în ultimii zece ani, multe pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri materiale importante. Dintre acestea, se pot aminti „explozia din anul 1989 de la Combinatul Petrochimic Teleajen, explozia de la Fabrica de Piroliză a Combinatului Chimic Făgăraş din 1990, explozia de la Fabrica de Apă Grea din Drobeta Turnu-Severin din 1996, explozia de la Fabrica de bauxită din Zlatna din anul 1998 şi altele”. (Evidenţa statistică a Comandamentului Protecţiei Civile.)

O sursă permanentă de risc la explozii pe teritoriul României o reprezintă muniţia rămasă neexplodată în urma tragerilor de luptă şi aplicaţiilor executate de unităţile şi marile unităţi ale armatei în timp de pace, dar mai ales cele rămase în urma conflictelor militare care ar putea avea loc pe teatrele de acţiuni militare. Este cunoscut faptul că în al doilea război mondial, când în partea de nord a Moldovei şi în nord-vestul Transilvaniei s-au desfăşurat intense acţiuni militare, au rămas ascunse (îngropate) depozite întregi de muniţie şi elemente de muniţii, de toate tipurile şi calibrele.

Dispersat, pe întreg teritoriul României se găsesc îngropate depozite şi elemente de muniţie neexplodate atât sovietice, englezeşti, americane, germane si româneşti.

Dărâmăturile pot fi produse de cutremure, alunecări de teren, avalanşe, furtuni, de explozii şi incendii, precum şi de puterea distructivă a

11

muniţiilor, de tipul rachetelor, bombelor de aviaţie şi proiectilelor de artilerie. Pe căile de comunicaţii se pot transporta zilnic persoane, combustibili

solizi, gazoşi şi lichizi, substanţe chimice, radioactive şi explozive, care reprezintă un pericol permanent la accidente, ce pot produce pierderi de vieţi omeneşti, răniţi, incendii, explozii, morţi, precum şi importante distrugeri materiale, contaminări ale solului, apei şi aerului (cazul nefericit de la Mihăileşti fiind cel mai recent).

Prin formele de manifestare şi urmările lor, acţiunile de diversiune, anarhice şi teroriste, fie că sunt executate pe timp de pace, fie să sunt executate pe timp de criză sau conflict armat, se încadrează în categoria dezastrelor produse de acţiunea intenţionată a omului. Datorită organizării, înzestrării şi pregătirii lor, dar mai cu seamă a modului în care acţionează şi a efectelor pe care le produc, forţele destinate să întreprindă astfel de acţiuni sunt echivalate celor ale unor bombe nucleare. Doar două exemple, din multele ce se pot da, sunt concludente pentru ce se afirmă mai sus. Să reamintim, spre exemplu acţiunea comandoului englez, din perioada celui de-al doilea război mondial, sub denumirea codificată „CROSSBOW”, pentru distrugerea unei uzine de apă grea din Norvegia, uzină care nu reuşise să fie scoasă din funcţiune sau cel puţin avariată, în urma unor atacuri aeriene soldate cu importante pierderi din partea coaliţiei antihitleriste. De asemenea, atacul criminal din 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center şi Pentagonului pune în evidenţă cât de periculoase pot fi acţiunile teroriste. Din nefericire, fenomenul a luat o asemenea amploare încât face necesară intervenţia comunităţii internaţionale, chiar şi prin acţiuni de forţă. Astfel de grupări teroriste ori diversioniste sunt proiectate să ducă acţiuni atât în timp de pace, cât şi în timp de război, cu precădere în zona marilor aglomerări urbane dar şi în zone industriale sau în raioanele de dispunere a trupelor. Multe din ţintele predilecte sunt autorităţile administraţiei publice centrale şi locale şi sediile acestora pentru a slăbi încrederea populaţiei în capacitatea de conducere a factorilor de răspundere, de a menţine ori restabili ordinea şi realiza capacitatea de răspuns adecvată.

Printre riscurile unor posibile dezastre produse de aceste acţiuni sunt cele care pot avea ca rezultat asasinatele, exploziile, incendiile, răspândirea de agenţi patogeni, contaminarea chimică şi radioactivă a surselor de apă şi a produselor agroalimentare, avarierea unităţilor publice, întreruperea alimentării cu apă şi energie electrică, precum şi altele.

Riscurile determinate de constituirea, înzestrarea şi acţiunea unor asemenea forţe pot veni atât din interiorul ţării, atunci când în analiză se iau forţe anarhice sau paramilitare constituite ilegal, cât şi din exterior, atunci când ne referim la unităţi şi subunităţi militare destinate să ducă acţiuni de diversiune, special antrenate şi dotate pentru astfel de misiuni sau la grupări teroriste, mai ales în cazul celor susţinute de o politică şi strategie a terorismului de stat.

12

Războiul reprezintă, în concepţia multor specialişti, forma superioară de dezastre, atât prin manifestare, cât şi prin consecinţe.

Având în vedere forţa de distrugere de care dispun armatele moderne în prezent, este de aşteptat ca într-un viitor conflict armat la scară mondială, să se întrebuinţeze toate categoriile de armament din dotare (clasice, incendiare, nucleare, chimice, biologice) care să afecteze populaţia (combatanţi şi civili), toate mediile (inclusiv cosmosul) până la distrugerea planetei. Soţii Toffler, amintesc într-una din lucrările lor de bază, cu privire la impactul asupra civilizaţiei şi consecinţele unui viitor conflict militar că: „....referitor la puterea de ucidere, simpla capacitate letală a armelor convenţionale a crescut, de la începuturile revoluţiei industriale şi până în prezent, cu cinci ordine de mărime. Aceasta înseamnă că armamentul non-nuclear de azi, în medie, este de 100.000 de ori mai ucigător decât pe vremea când maşinile cu abur şi fabricile începuseră să schimbe faţa lumii. Cât despre bombele atomice, este necesar doar să medităm la consecinţele a 100 sau 1000 de Cernobâluri, pentru a aprecia cutremurătoarea ameninţare pe care o reprezintă.” (Alvin şi Heidi Toffler - Război şi Antirăzboi, Editura Antet, Bucureşti 1995, p. 44).

În condiţiile unui război mondial, este posibilă producerea tuturor tipurilor de dezastre prezentate în subcapitolele anterioare, inclusiv a celor ce au cauză predominant naturală cum ar fi: cutremurele şi alunecările de teren (arme geofizice) sau ploi torenţiale, furtuni, taifunuri şi uragane (arme meteorologice).

În concepţia actuală, declanşarea conflictului militar poate fi precedată de o stare de tensiune, perioadă în care fiecare dintre adversar îşi intensifică acţiunile de culegere a informaţiilor şi desfăşoară acţiuni ostile de intimidare, dezinformare şi influenţare psihologică, precum şi acţiuni de diversiune şi teroriste, în care sunt cuprinse obiective sociale, precum şi personalităţi marcante din viaţa politică, economică şi culturală a statului respectiv sau chiar colectivităţi umane.

Printre ţintele acţiunilor de diversiune şi teroriste, un loc important îl ocupă lucrările hidrotehnice, agenţii economici-surse de risc chimic şi radioactiv, cei cu risc la incendii şi explozii, clădirile şi construcţiile în care îşi desfăşoară activitatea autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, companii comerciale, marile depozite de combustibili, armament, muniţie şi explozibil etc.

Din studiul doctrinelor militare ale diferitelor state se poate desprinde concluzia că, declarativ, nici o armată nu-şi propune să folosească forţe specializate pentru producerea expresă a unor avarii sau distrugeri la obiective economice şi administrative considerate drept surse de risc natural sau tehnologic. Totuşi, printre structurile militare permanente cărora li se pot stabili asemenea misiuni regăsim trupele de comando, cercetare-diversiune şi

13

de desant aerian. Ele pot acţiona, atât în perioada iniţială a conflictului, cât şi pe timpul desfăşurării acţiunilor militare în adâncimea strategică.

Asemenea misiuni, ca formă principală de acţiune le întâlnim la forţele paramilitare, la formaţiunile de partizani sau la cele de guerilă. Cu toate că în general, se evită afectarea populaţiei civile, a bunurilor materiale de consum, a valorilor de patrimoniu sau a factorilor de mediu, în dorinţa de a hărţui, cu forţe şi mijloace puţine, forţele armate regulate adversare, aceste formaţiuni nu se reţin de la a incendia, arunca în aer, bloca drumuri, deraia garnituri de tren, avaria instalaţii cu grad ridicat de pericol.

Mijloacele folosite pentru declanşarea unor dezastre (în mod deosebit a celor tehnologice) sunt diferite, în funcţie de forţele care le întrebuinţează. Fiecare dintre conflictele ce au urmat celui de-al doilea război mondial au adus pe teatrul acţiunilor militare noi şi surprinzătoare mijloace de atac. Astfel, la armatele regulate vom întâlni mijloace clasice şi moderne atât de transport la ţintă, cât şi de atac, care produc, pe lângă efecte distructive puternice, surprinderea adversarului dublată de folosirea unor noi tipuri de arme şi muniţii, cât şi de lipsa mijloacelor de prevenire a efectelor şi înlăturare eficientă şi oportună a urmărilor.

Tot mai mult, tehnica militară, armamentul şi muniţia au în componenţă sau sunt racordate la sisteme computerizate ce tind să înlocuiască, într-o mare măsură, omul la dispozitivele de comandă şi control pe care altă dată nu s-ar fi încumetat nimeni să le atribuie tehnicii de calcul. Dar tocmai acest înalt grad de tehnologizare şi computerizare creează riscul ca butonul de comandă al diferitelor sisteme de apărare ori atac să fie achiziţionate şi acţionate de minţi bolnave, care fără prea multă judecată să declanşeze războaie nimicitoare pentru întreaga planetă.

Analizând cealaltă categorie de forţe care ar putea să producă prin acţiunile lor teroriste, anarhiste sau de diversiune, dezastre naturale şi tehnologice, va trebui să avem în vedere caracterul subteran şi ocult ce guvernează acţiunile şi care, încălcând normele juridice, produc panică, morţi, răniţi şi distrugeri neprognozate.

Aceste forţe greu de controlat folosesc mijloace de atac şi distrugere, de regulă improvizate sau artizanale. Pentru obţinerea diverselor materiale ce se utilizează pentru realizarea acestor mijloace artizanale, sunt vizate unităţile militare ale Ministerului Apărării Naţionale şi Ministerului Administraţiei şi Internelor, depozitele de armament, muniţie şi explozivi ale acestora, magaziile şi depozitele exploatărilor miniere sau cariere de piatră care folosesc în procesul de producţie, mijloace şi materiale explozive.

Nu trebuie neglijată ideea că logistica unor astfel de forţe, îndeosebi a celor paramilitare, poate fi realizată de forţe externe, prin finanţarea achiziţionării de pe piaţa neagră a unor cantităţi de armament, muniţii şi explozivi. Informaţiile din acest domeniu au scos în evidenţă că nu este greu şi

14

nici imposibil ca astfel de forţe să fie dotate cu materiale şi tehnologii care să le permită să treacă la fabricarea armamentului şi muniţiilor nucleare.

Interesele marilor producători şi exportatori de arme şi muniţii conduc adesea la ascunderea şi acoperirea marilor reţele de traficanţi, care spală importante sume de bani, multe dintre acestea având ca destinaţie finanţarea formaţiunilor şi organizaţiilor teroriste ori anarhiste.

Fără a considera că, pe termen scurt sau mediu, ţara noastră ar constitui ţinta unei agresiuni armate, gândirea militară românească şi regulamentele militare actuale nu exclud, în eventualitatea unui război în care ar putea fi atrasă şi România, întrebuinţarea de către forţele agresoare a muniţiilor cu încărcătură nucleară, chimică sau biologică. De aceea în pregătirea protecţiei civile se au în vedere atât situaţiile de dezastre, cât şi cele în timp de război.

*

Sesizată de pericolul pe care-l reprezintă expansiunea la scară

mondială a terorismului internaţional, comunitatea internaţională a reacţionat cu măsuri concertate de eradicare a flagelului. Ceea ce a urmat atacului terorist executat asupra Statelor Unite ale Americii după 11.09.2001 poate constitui un început al ofensivei generalizate asupra terorismului. Războiul, căci despre război este vorba în acest caz, poate să dureze. Este posibil ca acest tip de război să nu se sfârşească prea curând sau niciodată (a se vedea atentatele din Spania, Anglia şi ameninţările la adresa ţărilor europene care au trimis trupe în Irak). Răspunsul trebuie dat de aşa manieră încât, chiar dacă nu se va reuşi eradicarea completă a flagelului, sistemul să fie afectat astfel încât reluarea activităţii să fie foarte dificilă sau imposibilă pentru o lungă perioadă de timp.

1.3 Problematica abordată Se cunoaşte că datorită efectului lor distructiv, explozivii sunt folosiţi

cu precădere în domeniul militar ca elemente principale în diferite tipuri de muniţie, rachete, în mine terestre sau marine, ca elemente de propulsie sau pentru efectuarea lucrărilor de distrugere.

În domeniul militar, sistemele explozive se folosesc la executarea

lucrărilor de distrugere pentru: – realizarea barajelor genistice; – distrugerea rapidă a obiectivelor de importanţă militară;

15

– executarea culoarelor prin barajele genistice ale inamicului, precum şi prin raioanele blocate de dărâmături şi de abatize, ca urmare a loviturilor racheto-nucleare, sau a bombardamentelor de artilerie (aviaţie);

– dislocarea pământului, îndeosebi a pământului îngheţat şi a rocilor tari;

– distrugerea muniţiilor neexplodate; – executarea canalelor în gheaţă, în vederea amenajării punctelor de

trecere peste cursurile de apă; – distrugerea gheţii şi a zăpoarelor în scopul de a proteja podurile şi

construcţiile hidrotehnice pe timpul curgerii sloiurilor, precum şi pentru executarea altor misiuni de asigurare genistică.

Distrugerea unor obiective poate fi realizată şi pe cale mecanică, prin incendiere sau prin inundare.

Dintre obiectivele vizate pentru distrugere se pot enumera: – podurile de lemn, metal, beton armat, de piatră sau beton; – podurile sub apă şi podurile plutitoare; – tuneluri; – clădiri; – aruncarea dirijată a pământului; – căile de comunicaţii (platforme de drumuri, podeţe tubulare, ziduri

de sprijin, noduri de comunicaţii etc.); – executarea avalanşelor şi a fugaselor de piatră pe drumuri de

munte; – aerodromuri (terenuri de zbor, construcţii şi instalaţii); – căi ferate (infrastructuri, suprastructuri, material rulant, instalaţii de

alimentare, depouri, ateliere, uzine electrice, depozite CL, staţii c.f., reţele de telecomenzi şi de semnalizare – centralizare – blocare);

– lucrări hidrotehnice (baraje, hidrocentrale, ecluze, cheiuri şi instalaţii portuare);

– lucrări de fortificaţii şi baraje neexplozive; – tehnică de luptă. În domeniul civil, sistemele explozive s-au folosit multă vreme

numai la operaţii de derocare în activitatea minieră, la lucrări în subteran sau de suprafaţă pentru extracţii de minereuri, la defrişări de terenuri împădurite, la lucrări de construcţie lucrări de artă (tuneluri), la lucrări în pământ şi stâncă (aruncare a pământului, dislocare, afânare) în construcţia de drumuri, căi ferate, cariere, spargerea blocurilor supragabarit, la lucrări de rambleiere, debleiere şi netezire prin explozie.

Ceva mai târziu, acestea au început să fie folosite la demolarea construcţiilor civile, industriale (coşuri, turnuri etc) şi lucrărilor de artă (viaducte, poduri), în domeniul petrolier la perforarea ţevilor de extracţie a

16

petrolului şi la stingerea sondelor incendiate. După încheierea celui de-al doilea război mondial au început să se dezvolte numeroase metode de prelucrare a metalelor în industrie pentru placarea sau ambutisarea metalelor, în metalurgie, în medii calde şi reci, pentru distrugerea diferitelor profile metalice.

În mediul subacvatic, sistemele explozive sunt folosite în lucrări de deblocare sub apă, adâncirea albiilor şi distrugerea vadurilor, protejarea podurilor şi navelor fluviale împotriva sloiurilor şi gheţii, pentru distrugerea zăpoarelor în aval de lucrări de artă.

Conform legii, protecţia civilă este o componentă a sistemului securităţii naţionale şi reprezintă un ansamblu integrat de activităţi specifice, măsuri şi sarcini organizatorice, tehnice, operative, cu caracter umanitar şi de informare publică, planificate, organizate şi realizate în scopul prevenirii şi reducerii riscurilor de producere a dezastrelor, protejării populaţiei, bunurilor şi mediului împotriva efectelor negative ale situaţiilor de urgenţă, conflictelor armate şi înlăturării operative a urmărilor acestora şi asigurării condiţiilor necesare supravieţuirii persoanelor afectate.

Printre atribuţiile protecţiei civile, cu trimitere la subiectele tratate în conţinutul tezei, enumerăm:

– identificarea şi gestionarea tipurilor de riscuri generatoare de dezastre naturale şi tehnologice de pe teritoriul României;

– protecţia populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi arhivistice, precum şi a mediului împotriva efectelor dezastrelor şi ale conflictelor armate;

– organizarea şi executarea intervenţiei operative pentru reducerea pierderilor de vieţi omeneşti, limitarea şi înlăturarea efectelor situaţiilor de urgenţă şi pentru reabilitarea utilităţilor publice afectate;

– asanarea şi neutralizarea teritoriului de muniţia rămasă neexplodată din timpul conflictelor militare;

– participarea la misiuni internaţionale specifice. Pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice de protecţie civilă sunt

constituite servicii de urgenţă profesioniste şi voluntare, în compunerea cărora se află şi echipe de intervenţie care utilizează sisteme explozive.

Dezastrele naturale, din punct de vedere al mediului care le generează, pot fi de următoarele tipuri:

– provocate de către apă (provenită din ploi şi zăpadă): torente, inundaţii, ninsori, înzăpeziri şi avalanşe, eroziuni ale solului, alunecări de teren;

– provocate de deplasarea maselor mari de aer: vânturi puternice, furtuni, tornade, uragane, taifunuri;

– provocate de pământ: cutremure de pământ, alunecări de teren, avalanşe, prăbuşiri de galerii naturale (peşteri), erupţii vulcanice;

17

– provocate de variaţiile de temperatură: ninsori, îngheţ, zăpoare, secetă prelungită, incendii de păduri şi culturi mari.

În situaţia inundaţiilor datorită ploilor abundente şi topirii bruşte a zăpezii se pot folosi sisteme explozive pentru:

– deblocarea cursurilor pentru torentele şi pârâurile blocate de diferite materiale (lemnoase, gunoaie etc.) atunci când sunt depistate în timp util;

– săparea unor canale de scurgere a apelor pe timpul inundaţiilor; – producerea voită a unor avalanşe, când se constată pericol de

producere a acestora pentru preîntâmpinarea unor accidente (cazul Braşov 2003);

– provocarea voită a unor alunecări de teren. Deplasarea maselor mari de aer pot provoca distrugeri în urma

cărora, cu sisteme explozive, se pot efectua lucrări de deblocare pentru înlăturarea urmărilor acestora.

În cazul dezastrelor naturale provocate de mişcări ale pământului se pot înregistra:

– cutremure de pământ care produc dărâmături, modificări esenţiale ale scoarţei terestre, prăbuşirea unor versanţi şi blocarea albiei unor râuri ori distrugeri ale amenajărilor hidrotehnice de acumulare a apei, care, la rândul lor, produc inundaţii, avalanşe, modificarea echilibrului ecologic;

– alunecări de teren, avalanşe, prăbuşiri de galerii naturale (peşteri); – erupţiile vulcanice care pot produce modificări ecologice, blocări de

albii ale râurilor având drept consecinţă inundaţii. Sistemele explozive pot fi folosite la lucrări de deblocare, după

scoaterea victimelor de sub dărâmături, la lucrări de demolare a diferitelor construcţii avariate sau rămase fără utilitate, la lucrări ale pământului pentru realizarea unor canale de scurgere pentru apa provenită din inundaţii sau în urma erupţiilor vulcanice şi dirijarea lor pe anumite direcţii.

Pe timpul temperaturilor deosebit de scăzute, sistemele explozive pot fi folosite pentru spargerea gheţii pentru înlăturarea podurilor de gheaţă, pentru menţinerea şenalului navigabil al cursurilor de apă şi pentru înlăturarea zăpoarelor de gheaţă în scopul protecţiei lucrărilor de artă.

În situaţia incendiilor de păduri, sistemele explozive pot fi folosite la delimitarea suprafeţelor de protejat prin lucrări de doborâre a copacilor şi executarea unor coridoare prin săparea de şanţuri de protecţie.

Riscurile datorate activităţii umane au cea mai diversă formă de manifestare. În categoria acţiunilor voluntare de distrugere, ce pot conduce la dezastre distingem două cazuri:

– acţiunile premeditate, de cele mai multe ori cele din categoria actelor de terorism, de sabotaj sau a celor anarhice şi de diversiune. În această categorie se includ, de asemenea, în mod distinct, conflictele armate, ca formă superioară de manifestare a dezastrelor;

18

– acţiunile voluntare săvârşite de persoane iresponsabile, în libertate sau scăpate de sub supraveghere.

În legătură cu aceste acţiuni iresponsabile se pot lua în consideraţie unele aspecte noi, care preocupă întreaga comunitate internaţională, respectiv consumul de droguri şi alcool, ca fenomene şi cauze ce conduc la stări de iresponsabilitate şi, implicit, la producerea de dezastre.

1.4 Stadiul actual al folosirii sistemelor explozive Numeroase lucrări, simpozioane şi sesiuni de comunicări ştiinţifice

analizează fenomenologia surselor de risc şi a dezastrelor, cauzele, manifestările şi consecinţele acestora. Comunitatea internaţională, prin instituţiile sale reprezentative, depune eforturi deosebite pentru realizarea unităţii de concepţie şi acţiune privind sprijinul umanitar pentru naţiunile aflate în suferinţă din cauza dezastrelor.

A XI-a Conferinţă mondială a protecţiei civile din 26 – 28 octombrie

1998 de la BEIJING a consfinţit faptul că „protecţia şi asistenţa în faţa dezastrelor naturale şi tehnologice sunt un drept fundamental al fiinţei umane, în aceeaşi măsură ca dreptul la viaţă sau dreptul la sănătate” (-Declaraţia de la BEIJING 26-28 octombrie 1998, Revista Protecţia Civilă nr. 3/1998, traducere).

Experienţa şi realitatea au demonstrat că oricât de dezvoltat economic ar fi un stat, formele de manifestare şi urmările dezastrelor naturale şi tehnologice (calamităţi şi catastrofe) fac, uneori, imposibilă orice acţiune de răspuns, indiferent cât de bine ar fi ea concepută şi organizată. În acest sens, comunitatea internaţională a proiectat, sub egida ONU, un sistem coerent şi bine organizat de acordare a asistenţei umanitare colective la dezastre, care să includă, pe lângă forţele şi mijloacele de protecţie şi intervenţie la dezastre ale unui stat, forţe de protecţie sau forţe armate care aparţin sau nu unei alianţe politico-militare.

Astfel, pe plan internaţional, Organizaţia Naţiunilor Unite a creat ca instituţie în acest domeniu, Biroul de Coordonare a Afacerilor Umanitare (UN-OCHA), iar în cadrul Organizaţiei Atlanticului de Nord (NATO) a fost creat Comitetul Superior de Planificare a Urgenţelor Civile (SCEPC).

Sub egida acestor două foruri şi a Consiliului Euro-Atlantic pentru Parteneriat (EAAPC) – structură NATO – se încearcă realizarea unui Centru Euro-Atlantic de Coordonare a Răspunsului în Caz Dezastre (EADRCC), care să constituie o forţă de intervenţie multinaţională, Unitatea Euro- Atlantică de Răspuns în caz de Dezastre (EADRU). Aceasta nu este o forţă constituită

19

permanent, ci se constituie ca o grupare de elemente naţionale voluntare de intervenţie, numai în caz de dezastre.

România, ca stat dispus într-o zonă geografică expusă multor forme de manifestare a dezastrelor naturale şi tehnologice, având multe cursuri de apă şi baraje hidrotehnice, societăţi comerciale care produc, stochează şi prelucrează materiale chimice şi radioactive, fiind, totodată, o ţară cu munţi străbătuţi de un număr considerabil de şosele, cu porturi la Marea Neagră, cu suficient de multe aeroporturi şi un trafic aerian intens, este pregătită, în funcţie de posibilităţile actuale, să facă faţă parţial, prin sistemul său de protecţie civilă, la astfel de riscuri. Istoria a demonstrat că multe din încercările la care dezastrele au supus ţara au depăşit, prin amploare şi forme de manifestare, capacitatea naţională de răspuns, ceea ce a determinat intervenţia umanitară a comunităţii internaţionale.

Referitor la consecinţele ce decurg din desfăşurarea în proximitatea graniţelor României a unor conflicte militare , chiar şi în condiţiile neimplicării efective sau implicării parţiale a statului român, cetăţeanul, bunurile sale materiale şi factorii de mediu au de suferit. Luând exemplul conflictului din Iugoslavia, constatăm că România a fost afectată în toate fazele de desfăşurare a conflictului. În faza premergătoare conflictului, România a constituit una din ţările care au fost alese de cetăţenii iugoslavi (indiferent că au fost de naţionalitate sârbă, albaneză sau română) ca spaţiu de refugiu, pentru care, în virtutea relaţiilor de bună vecinătate şi a legislaţiei internaţionale, s-au asigurat condiţiile necesare cazării, hrănirii şi, în general, a asistenţei umanitare necesare.

În faza desfăşurării conflictului militar, România a fost obligată să suporte degradarea factorilor de mediu (fluviul Dunărea, aerul şi terenurile agricole din zonă) datorită loviturilor aeriene executate de aviaţia Alianţei Nord-Atlantice asupra instalaţiilor petroliere din zona Pancevo. De asemenea, unele aeronave americane şi ale aliaţilor care au survolat spaţiul aerian românesc au lestat, planificat sau întâmplător, rezervoare de combustibil şi, în unele cazuri (numai pe teritoriul Bulgariei), muniţia nelansată asupra obiectivelor planificate. Tot sub aspectul unor stări de nesiguranţă, putem exemplifica Războiul din Golf şi cel din Afganistan care, în perioada premergătoare şi chiar după declanşarea lor, au stat sub semnul şi pericolul folosirii de către trupele de comando şi cele teroriste a armelor chimice pe teritoriul diferitelor state.

Menţinerea sau amplificarea acestor stări de nesiguranţă s-a suprapus în România cu numeroasele inundaţii, alunecări de teren, explozii, accidente grave de circulaţie, catastrofe aeriene şi alte tipuri de dezastre, unele cu caracter transfrontalier, care într-un asemenea context au fost mult mai greu de rezolvat. Multe dintre aceste situaţii au intrat în categoria a ceea ce NATO denumeşte drept „urgenţe civile (situaţii de urgenţă), care pot afecta

20

populaţia, ele fiind rezultatul unei agresiuni din exterior sau interior, al unor tulburări civile, cutremure, incendii, inundaţii etc. care primejduiesc viaţa sau proprietatea, ori care perturbează activităţile sociale şi economice”.

În sensul celor de mai sus, România militează pentru încheierea de acorduri bilaterale de cooperare în domeniul protecţiei civile, în primul rând cu ţările vecine, şi face tot posibilul de a răspunde solicitărilor de ajutor umanitar cu resurse umane şi materiale în situaţii de urgenţă civilă ce pot afecta diferite state.

Odată ostilităţile încheiate, muniţiile neexplodate continuă să omoare

şi să mutileze fără discriminare, chiar şi atunci când raţiunile militare pentru care au fost confecţionate au încetat să mai existe.

De exemplu, Departamentul de Stat al S.U.A. estimează că numai minele terestre antipersonal şi antitanc sunt în număr de aproape 65-110 milioane aruncate (plantate) în circa 62 de ţări. O.N.U. crede că această cifră se situează undeva între 100 şi 200 de milioane de mine.

Aceste muniţii generează între 600-800 de accidente pe lună. Lisabeth Dole, preşedinta Crucii Roşii Americane, a estimat că „în fiecare lună 1600 de persoane sunt ucise şi 450 sunt rănite de muniţiile neexplodate”.

Africa are cele mai minate ţări din lume, cu circa 18-30 milioane de muniţii neexplodate, ce zac în 18 ţări. Sunt, de exemplu, 9 milioane de muniţii nelocalizate în Angola, 2 milioane în Mozambic, Zimbawe şi Etiopia.

Orientul Mijlociu posedă cca. 17-24 milioane de muniţii nelocalizate, cele mai multe în Kuweit, Iran şi Irak şi pe ambele părţi ale graniţei Israelului cu Siria, Liban şi Iordania.

În zona Asiei şi Pacificului sunt circa 15-23 milioane de muniţii nelocalizate şi nemarcate, plasate mai mult în S.E. Asiei, în special în Cambogia (unde se estimează cca. 4-11 milioane de muniţii nedetectate), dar şi la graniţa cu Tailanda şi în Laos, care mai poartă plaga războiului trecut cu Vietnmam. Sudul Asiei deţine, şi el, 13-25 milioane de muniţii neexplodate, cele mai multe localizate în Afganistan.

Multe din aceste muniţii (în special mine), de exemplu minele aruncate de tip „fluture” – ruseşti, sunt viu colorate şi atrag copiii, cu consecinţe tragice pentru aceştia. Sunt, de asemenea, concentrări de muniţii neexplodate, active, la graniţele Pakistanului cu India şi cu Afganistanul, precum şi a Indiei cu China, ca şi în Kaşmir.

În Europa, muniţiile nelocalizate sunt concentrate în republicile fostei Iugoslavii, că şi fosta U.R.S.S. Se estimează că Europa are cca. 3-7 milioane de muniţii nedetectate în 13 ţări, multe din ele rămase din al doilea război mondial.

Se estimează că sunt 2.000 de victime pe lună şi că la fiecare 20 de minute, undeva, în lume, o persoană cade victima unei muniţii neexplodate.

21

Victimele sunt, în general, femei, bărbaţi (în proporţie foarte mare datorită faptului că ei sunt potenţialii combatanţi şi se deplasează pentru a procura hrana necesară familiilor lor) şi copii (din cauza fragilităţii lor).

Proporţia civililor, printre victimele muniţiilor neexplodate, variază în funcţie de:

densitatea populaţiei care se găseşte în zona minată; necesarul de muniţii (mine ) amplasate; necesitatea de a se deplasa în zonele minate (pentru cultivarea

pământului, diferite deplasări etc.). Natura rănilor provocate de muniţiile neexplodate depinde de tipul

muniţiei şi de tipul de explozie. Poluarea provocată de muniţiile neexplodate măreşte riscurile:

bolilor declanşate de lipsa apei (când accesul la sursele de apă este imposibil din cauza amplasării muniţiilor neexplodate);

malnutriţiei (când muniţiile neexplodate blochează accesul pe pământurile cultivate);

bolilor infecţioase (echipele care fac vaccinări evită să se deplaseze în zonele minate).

Impactul psihologic al folosirii muniţiilor (minelor) poate fi: Impact colectiv – climat de teroare care poate declanşa

sentimente de alienare şi ură în sânul unei comunităţi; Impact individual – sentiment de vinovăţie faţă de propria

persoană: degradarea imaginii propriului corp al victimei şi pierderea încrederii în sine;

pierderea speranţei în viitor din cauza infirmităţii; izolarea şi respingerea societăţii (din acest punct de vedere, femeile sunt cele mai vulnerabile; anumite popoare le resping; femeile nemăritate înainte de a fi rănite au şanse foarte scăzute să se căsătorească şi să aibă copii).

Suprasolicitarea sistemului sanitar. Consecinţele impactului muniţiilor neexplodate asupra societăţii,

economiei şi mediului sunt: Suprasolicitarea sistemului sanitar şi colectivităţii (persoane

handicapate, orfani etc.); Reducerea natalităţii; Imposibilitatea repatrierii refugiaţilor; Destrămarea familiilor, analfabetism, delicvenţă, prostituţie; Izolarea comunităţilor; Reducerea schimburilor comerciale; Sărăcirea ţărilor (încetarea/reducerea activităţilor industriale,

energetice, turistice);

22

Dependenţa financiară şi tehnică de străinătate pentru îndepărtarea muniţiilor neexplodate;

Pierderea potenţialilor investitori; Încetinirea programelor de reconstrucţie şi dezvoltare; Distrugerea faunei şi florei.

Ca urmare a numeroaselor confruntări armate şi a acţiunilor militare aeriene şi terestre de pe teritoriul ţării noastre în timpul celor doua războaie mondiale, în majoritatea zonelor României au rămas neexplodate însemnate cantităţi de muniţii de diferite tipuri şi calibre.

Situaţia centralizatoare a descoperirii şi neutralizării muniţiilor neexplodate pe teritoriul ţării noastre în perioada 2001 – 2005 este prezentată în anexa nr. 2.

În cursul anilor 2001-2005, unele intervenţii pirotehnice executate de specialiştii protecţiei civile au reprezentat un grad ridicat de risc, de exemplu:

Descoperirea în jud. Caraş – Severin, în zona baraj Secu, Reşiţa, a unei gropi pline cu muniţie (aproximativ 13.000 de proiectile şi elemente de muniţie neexplodată);

Descoperirea în jud. Alba, în localitatea Vinerea Cugir, în urma unor lucrări agricole, a 556 de proiectile de artilerie de diferite calibre, a unei bombe de aviaţie germane de 56 kg şi a 20 de elemente de muniţie;

Descoperirea în jud.Ilfov, în pădurea Cernica, a 1968 de proiectile de artilerie de diferite calibre, a unei bombe de aruncător de 82 mm, a unei bombe de aviaţie germane de 56 kg şi a 1897 de elemente de muniţie;

Descoperirea în judeţele Braşov, Iaşi, Prahova şi în municipiul Bucureşti, a unor bombe de aviaţie, de fabricaţie germane, ruseşti, americane sau britanice, cu ocazia unor săpături, care au reprezentat un pericol deosebit şi au necesitat o intervenţie migăloasă;

Descoperirea în jud. Argeş, în comuna Sălătrucu, a 77 de proiectile de artilerie neexplodate, de calibre diferite, în pădure, cu ocazia tăierii unor copaci;

Descoperirea în jud. Cluj, la staţiunea de cercetări din comuna Jugu, cu ocazia unor săpături, a 42 de proiectile de artilerie de cal.150 mm;

Descoperirea în jud. Ialomiţa, pe malul drept al braţului Borcea, în dreptul localităţii Vlădeni, a 11 proiectile de artilerie germane de cal.150 mm provenite probabil de la o navă scufundată în cel de-al doilea război mondial;

Descoperirea, în zona aeroportului din Arad, cu ocazia unor lucrări de modernizare, a 44 bombe de ruptură beton germane de 250 kg;

Descoperirea în localitatea Suceava, la rădăcina unui copac, a 235 de proiectile de cal. 105 mm Rheinmetall;

Descoperirea la Şcoala generală nr. 15 din Ploieşti Sud, cu ocazia unor săpături, a patru componente de lovituri de aruncător A.G.-7.

23

Existenţa acestor muniţii a căror descoperire se realizează, de regulă, ca urmare a unor lucrări agricole, industriale, silvice sau chiar prin spălarea naturala a unor terenuri, a provocat, acolo unde neştiinţa sau inconştienţa unor oameni a permis-o, numeroase victime omeneşti şi pagube materiale (anexa nr. 1).

Concluziile, destul de îngrijorătoare, sunt:

Majoritatea victimelor sunt copii sau persoane de vârsta a treia; Multe dintre accidentele prezentate s-au petrecut ca urmare a

acţiunii cu diferite scule (aparat de sudură, aparat de tăiat metale), sau direct ca urmare a lovirii sau încălzirii acestora;

Deşi muniţia descoperită este foarte veche şi prezintă un grad avansat de degradare, componentele acestora sunt toate active, manipularea necorespunzătoare ducând la explozia instantanee a acesteia;

Deşi acţiunile preventive sunt numeroase, acestea executându-se atât în şcoli cât şi în cadrul diferitelor convocări, nu se acordă atenţie deosebită acestor muniţii neexplodate;

Accidentele în rândul populaţiei civile, ca urmare a mânuirii imprudente a muniţiilor descoperite neexplodate, au fost pe tot teritoriul ţării.

1.5 Necesitatea studiului şi obiectivele lucrării Necesitatea utilizării sistemelor explozive, în mod cât mai economic şi

sigur cu putinţă, a condus la apariţia de metode şi tehnici performante de împuşcare.

Trebuie menţionat faptul că, deşi există un număr mare de ţări în care sunt preocupări în domeniu, doar marile puteri industriale ale lumii au reuşit să obţină rezultate care să permită aplicarea cu succes a tehnicilor performante de împuşcare în orice situaţie şi pentru toate tipurile de lucrări. Motivaţia acestei realităţi este uşor de intuit: complexitatea fenomenelor, costurile însemnate ale cercetării aplicate, lipsa personalului specializat, riscurile mari ale operaţiilor cu explozivi şi nu în ultimul rând lipsa unor lucrări de specialitate care să trateze, în ansamblu, această problematică.

Cu toate dezvoltările atinse de marile firme care folosesc sisteme explozive, documentaţia de specialitate este restrânsă şi datorită a două motive foarte întemeiate:

– metodele de calcul şi experienţa acumulată constituie secret de firmă şi se transmit din generaţie în generaţie;

– posibilitatea folosirii lor în scopuri teroriste (în special reţetele de fabricaţie a sistemelor explozive).

24

În ţara noastră, tehnici şi tehnologii de împuşcare se aplică cu succes, destul de mult, totuşi această activitate se bazează încă foarte mult pe metode empirice şi pe experienţa utilizatorilor. În ultimii ani au existat cercetări teoretice şi experimentele referitoare la folosirea energiei exploziei, în special pentru demolarea controlată a construcţiilor, dar încă nu sunt oferite soluţii acceptabile legate de cele trei aspecte principale care intervin în cadrul unei lucrări de demolare controlată folosind explozii dirijate şi anume: calculul încărcăturii de exploziv; stabilirea timpilor de întârziere şi a ordinii în care se distrug elementele de rezistenţă. De asemenea, un al patrulea aspect insuficient studiat îl reprezintă protejarea mediului înconjurător.

În situaţia distrugerii muniţiei asanate, calculul încărcăturii de exploziv este influenţat de starea explozivilor din interiorul muniţiei ce urmează a fi distruse.

Lucrarea de faţă analizează aspecte legate de două direcţii ale activităţii specifice protecţiei civile:

– prima direcţie analizează aspectele legate de diminuarea riscului de explozie pe timpul depozitării, manipulării, transportului şi utilizării materialelor explozive. Pin materiale explozive trebuie să se înţeleagă atât materialele folosite de echipele de intervenţie la îndeplinirea misiunilor în domeniile prezentate anterior, cât şi materialele clasificate ca periculoase, fie produse finite, fie materii prime, care în anumite condiţii pot deveni materiale explozive şi pot produce explozii cauzatoare de mari pagube materiale şi pierderi de vieţi omeneşti. În analiza acestor aspecte sunt prezentate tehnici şi tehnologii de utilizare în siguranţă a sistemelor explozive, în activitatea echipelor de intervenţie.

– a doua direcţie analizează aspectele legate de managementul situaţiilor de urgenţă, urmare a folosirii sistemelor explozive, atât de către echipele de intervenţie în activitatea umanitară pe care o desfăşoară, cât şi de către forţe teroriste, care în perioada de după anul 2001, se manifestă la nivel internaţional.

25

Capitolul II

2. DESCOMPUNEREA MATERIILOR EXPLOZIVE ŞI

IMPACTUL FENOMENULUI ASUPRA MEDIULUI 2.1. Introducere Explozia, ca proces de degajare a unei mari cantităţi de energie, într-

un timp extrem de scurt, este un fenomen fizic şi, de aceea, studiul fenomenelor explozive, atât prin obiectul de studiu, cât şi prin tehnicile experimentale la care face apel, formează un capitol de sine stătător al fizicii aplicate, respectiv fizica explozivilor.

Prima întrebuinţare a explozivilor a avut loc în domeniul militar, iar primul exploziv utilizat a fost pulberea cu fum (pulberea neagră) fabricată din salpetru, sulf şi cărbune. Nu se cunoaşte cu exactitate când şi cine a inventat pulberea neagră, dar este cert că din primul secol al erei noastre, chinezii cunoşteau amestecurile din salpetru, sulf şi cărbune. Iniţial, pulberea neagră era folosită ca mijloc de aprindere, mai târziu, arabii au descoperit şi proprietăţile de azvârlire ale gazelor rezultate din arderea pulberilor. În jurul anului 1290, arabii fabricau pulberea neagră dintr-un amestec de 74% salpetru, 10% sulf şi 15% cărbune, respectiv un dozaj aproape identic cu cel de astăzi. Următorul pas, după descoperirea puterii de propulsie a gazelor rezultate din arderea pulberii, a fost inventarea tunurilor. În Europa, tunurile au fost utilizate prima dată în bătălia de la Crecy (3 tunuri). În secolul al XVI-lea, apare ideea de a construi proiectile găurite în care să se introducă pulbere neagră, pentru a mări efectul de distrugere. Această idee a ridicat două probleme ce trebuiau rezolvate, respectiv materialul din care să fie fabricate proiectile pentru a nu se sparge când se găuresc şi modul de iniţiere a încărcăturii explozive. Astfel se explică faptul că bombele şi obuzele apar pe câmpul de luptă doar în secolul al XVII-lea. Odată cu naşterea şi dezvoltarea chimiei moderne sunt create premizele pentru obţinerea de noi substanţe explozive cu proprietăţi distructive superioare.

În anul 1863 Wilbrand descoperă trotilul, dar acesta este folosit la încărcarea proiectilelor doar începând cu anul 1902 în Prusia, după punerea la punct a unor metode de nitrare mai economice. Într-un timp relativ scurt, trotilul a devenit explozivul de bază la încărcarea proiectilelor de artilerie, lucru explicat printr-o sensibilitate mică la acţiunile mecanice, ceea ce elimina pericolul explodării în timpul tragerii.

26

În anul 1879 Mihler descoperă tetrilul, exploziv puternic şi brizant, foarte sensibil la amorsare, proprietăţi care determină ca în prezent să fie unul din principalii explozivi folosiţi la prepararea detonatorilor pentru focoase şi capse detonante.

Încă de la descoperirea nitroglicerinei, în anul 1846, de către italianul A. Sobrero, acesteia i-au fost recunoscute proprietăţile explozive, ca şi posibilităţile de folosire în exploatările miniere, dar pericolele de fabricaţie şi de utilizare, fiind atât de mari, au făcut ca aceasta să fie puţin utilizată pană în anul 1864, când A. Nobel brevetează prepararea sa. Pentru a reduce sensibilitatea nitroglicerinei, Nobel o absoarbe într-o rocă organică - kieselguhr - obţinând astfel dinamita guhr (1867). Pentru a iniţia dinamita guhr, Nobel pune la punct primul detonator, construit dintr-o anvelopă metalică care conţine fulminatul de mercur. Această descoperire poate fi considerată ca fiind unul din evenimentele cele mai importante din dezvoltarea explozivilor.

Datorită neajunsurilor prezentate de pulberile negre, respectiv compoziţia pulberii negre care nu furnizează o energie utilizabilă suficientă şi necesitatea adaptării granulaţiei pulberii, funcţie de viteza pe care dorim să o obţinem la o armă, paralel cu obţinerea unor noi explozivi au fost amplificate eforturile pentru descoperirea de noi pulberi. Astfel, după descoperirea nitrocelulozei şi nitroglicerinei, două substanţe explozive care nu puteau fi folosite la lansarea proiectilelor din armele de foc, prin prelucrarea corespunzătoare a acestora s-a obţinut o noua clasa de pulberi - pulberi coloidale sau pulberi fără fum. In acest sens Vieille, în anul 1884, a tratat nitroceluloza cu o soluţie de alcool-eter, obţinând o substanţă coloidala care arde fără ca gazele calde degajate să o pătrundă şi astfel să o dezagrege. Deşi Nobel realizase dinamita din 1867, ea nu putea fi folosită ca forţă de propulsie într-o armă de foc. În anul 1875, el obţine dinamita goma, adăugând la nitroglicerină o mică proporţie de nitroceluloză (8%). Crescând această proporţie până la 50%, Nobel obţine în 1888, o substanţă cornoasă numita balistica, cu proprietăţi de combustie total analoage cu cele prezentate de pulberea lui Vieille. Aceste pulberi, denumite coloidale, prezintă avantajul că, datorită gelatinizării, gazele de combustie nu pot pătrunde în suprafaţa pulberii şi astfel combustia va avea loc în straturi paralele, iar debitul gazelor de combustie poate astfel să fie reglat prin forma şi dimensiunile grăunţilor, lucru imposibil în cazul pulberii negre. Alte avantaje ale acestor pulberi constau în energia eliberată de unitatea de masă, care este mult mai mare şi proprietatea că întreaga masă a pulberii se gazeifică, respectiv producerea de fum este neglijabilă.

Apărute în Germania, pulberile cu nitroglicerină s-au impus în majoritatea ţărilor în intervalul dintre cele doua războaie mondiale, dar dependenţa acestor pulberi de o bază deficitară de materii prime şi puternica acţiune erozivă asupra materialului gurilor de foc au făcut să se caute un înlocuitor al nitroglicerinei. Astfel au apărut pulberile diglicolice, adică pulberi

27

cu dinitroglicol. Dinitroglicolul prezintă o capacitate de gelatinizare mai bună decât a nitroglicerinei şi nitrocelulozei, obţinându-se o suprafaţă a elementelor de pulbere mult mai uniformă, ceea ce conduce la o dispersie a vitezelor mult mai mică. Alt avantaj al acestor pulberi constă în posibilitatea introducerii în masa lor a unor amestecuri mecanice, cum ar fi sulfatul de potasiu sau alte săruri, ce nu prezintă proprietăţi de gelatinizare, dar produc anihilarea flăcării la gura ţevii. Aceste pulberi au putere calorifică mai scăzută, fapt pentru care se reduce uzura ţevii, dar în acelaşi timp scade şi viteza lor de deflagraţie. Capacitatea de gelatinizare bună a dinitroglicolului a deschis calea realizării aşa numitelor pulberi brizante, prin introducerea de explozivi în masa lor.

În ceea ce priveşte explozivii de iniţiere, cu toate neajunsurile sale, fulminatul de mercur a fost un timp îndelungat singurul exploziv de iniţiere folosit. Abia în 1890, Curtius prepara azotura de plumb, exploziv de iniţiere cu o mai mare siguranţă în manipulare şi întrebuinţare decât fulminatul de mercur. În perioada celui de al doilea război mondial au început să fie utilizaţi încă doi explozivi de iniţiere, respectiv stifnatul de plumb şi tetrazenul.

După ce aerul şi oxigenul au putut fi lichefiaţi, s-a propus constituirea de explozivi pe bază de oxigen lichid, asociindu-se drept combustibil: cărbune pulverizat, petrol absorbit în kieselguhr şi negru de fum.

Perioada de după primul război mondial se caracterizează prin apariţia unor explozivi de mare brizanţă cum ar fi pentrita şi hexogenul.

Pentrita, cunoscută din 1894 când a fost introdusă de germani pentru a uşura combustia pulberilor fără fum, este un exploziv puternic cu o mare sensibilitate de amorsare, drept urmare poate fi introdus în numeroase amestecuri ca agent sensibilizant.

Hexogenul a fost preparat 1899 de Henning, dar abia in 1922 Hertz evidenţiază proprietăţile sale explozive. Hexogenul, cunoscut de americani sub denumirea de ciclonit, numit de englezi RDX iar de italieni T4, este un exploziv brizant, relativ sensibil la şoc şi la amorsare şi foarte inflamabil. Fiind mai puţin sensibil la frecare decât pentrita, este de multe ori preferat acesteia.

O mare întrebuinţare au căpătat-o, în anii ultimului război, amestecurile din diferite proporţii ale tetrilului, hexogenului şi pentritei cu trotilul. Explozivii destinaţi încărcăturilor cu efect cumulativ, trebuie să se caracterizeze printr-o sensibilitate destul de mare pentru a uşura iniţierea şi printr-o viteză mare de detonaţie pentru a forma jetul cel mai eficace de detonaţie. Aceste cerinţe sunt îndeplinite de pentolită, care reprezintă un amestec de pentrită şi trotil, de ciclotol obţinut prin combinarea hexogenului cu trotilul sau de un alt amestec exploziv, cunoscut sub numele de PTX, care rezulta din combinarea hexogenului cu trotilul şi tetrilul.

Explozivul, care a devenit foarte utilizat datorita procesului de fabricaţie simplu, sau unor proprietăţi explozive excelente – posedă cea mai mare brizantă dintre toţi explozivii de sensibilitate comparabilă- este haleita sau EDNA (etilen dinitramina) care a fost descoperită în 1877 de Franchimont

28

şi Klobbie, dar ale cărui proprietăţi explozive au fost recunoscute în 1935. În amestec cu trotilul formează ednatolul.

În anii de după cel de-al doilea război, o mare răspândire au căpătat-o explozivii plastici. Problema realizării de explozivi plastici se reduce la găsirea unei tehnologii datorită căreia să se confere consistenţă plastică unui exploziv de potenţial înalt, fără a rezulta prin aceasta, o atenuare a caracteristicilor lui energetice şi care să poată suporta mai bine efectele unei solicitări puternice la care este supus explozivul. Încă de la începutul acestui secol, s-au brevetat diferite tehnologii de plastifiere a trotilului sau a altor explozivi, dar nici una nu a dat satisfacţia dorită, întrucât prin aceste tehnologii de plastifiere s-a sacrificat într-o măsură prea mare puterea substanţelor explozive. Soluţia care s-a impus şi care a dus la realizarea de explozivi plastici este cea oferita de obţinerea unui exploziv coloidal compus dintr-un nitroester şi nitroceluloză. În prezent au fost obţinuţi explozivi plastici a căror putere este aproape egală cu aceea a explozivilor moleculari. În plus, explozivii plastici prezintă o remarcabilă insensibilitate la acţiunile mecanice, ceea ce face ca atunci când sunt încărcaţi în proiectile, să poată rezista la acceleraţiile mari şi la şocurile dinamice ce apar la viteze mari şi în special la impactul cu blindajul.

Un pas important, dar nu benefic pentru omenire, în mărirea forţei distructive a explozivilor, l-a făcut fizica prin descoperirile sale în domeniul energiei atomice. Astfel, începând cu deceniul cinci, al acestui secol, a apărut un domeniu nou, alături de acela clasic al explozivilor chimici, domeniul explozivilor nucleari.

2.2. Clasificarea substanţelor explozive Substanţele explozive se clasifică folosind mai multe criterii şi anume: A. Criteriul grupei funcţionale; B. Criteriul modului de descompunere; C. Criteriul utilizărilor; D. Criteriul nivelului de risc. A. Criteriul grupei funcţionale Conform acestei clasificări există grupări caracteristice, care

introduse în moleculă, conferă acesteia un caracter exploziv. Fiecărei grupări îi corespunde o clasă de substanţe. În continuare, se prezintă succint doar cele mai semnificative clase:

– nitroderivaţii – se obţin prin substituirea unuia sau mai multor atomi de hidrogen dintr-o moleculă aromatică sau alifatică, cu una sau mai multe grupări nitro NO2;

29

– esterii nitrici – se obţin prin înlocuirea uneia sau mai multor grupări OH, din moleculele alcoolilor, cu una sau mai multe grupări O-NO2;

– nitraminele – se obţin prin substituirea atomului de hidrogen legat de cel de azot cu o grupare NO2, având ca rezultat radicalul nitramina N-NO2;

– cloraţii şi percloraţii – sunt săruri ale acidului cloric HClO3 şi acidului percloric HClO4;

– compuşii cu legătura -N=N- şi -N≡N- acestei clase îi aparţin derivaţii diazoici, compuşii care conţin radicalul azidă N3 şi substanţele care conţin un lanţ de 3- 4 atomi de azot;

– cloramidele – se obţin prin substituirea unuia sau mai multor atomi de hidrogen legaţi direct de atomul de azot cu atomi de clor, rezultând grupări N-Cl;

– compuşi cu legături C=N şi C≡N- din acestă clasă fac parte fulminaţii, săruri ale acidului fulmic C≡N-OH, dintre care cel mai răspândit este fulminatul de mercur (C≡N-O)2Hg;

– compuşi ce conţin mai multe grupări explozofore. B. Criteriul modului de descompunere După acest criteriu avem: Explozivi sau High Explosives – sunt acele substanţe explozive care

îşi eliberează cantitatea de energie, în timpul descompunerii, prin detonaţie; Pulberi şi propergoli sau explozivi slabi, Low Explosives – sunt acele

substanţe explozive care îşi eliberează cantitatea de energie, în timpul descompunerii, prin deflagraţie;

Compoziţii pirotehnice – sunt acele substanţe explozive a căror transformare specifică este combustia.

Între deflagraţie şi combustie nu există diferenţe fundamentale, ambele procese se propagă cu viteze subsonice, singura deosebire constă în faptul că presiunea la care se produce combustia este presiunea atmosferică. Acest criteriu de clasificare este relativ, întrucât modul de transformare a unei substanţe explozive depinde în mare măsură de impulsul iniţial ce declanşează procesul de descompunere şi de cantitatea de substanţă considerată. Clasificarea unui compus în exploziv sau pulbere se bazează pe utilizarea cea mai frecventă, deşi schimbări accidentale ale tipului de excitaţie pot conduce la modificarea tipului de transformare explozivă, astfel un proces de deflagraţie a unei pulberi poate trece în detonaţie. Un alt exemplu ilustrativ, în sprijinul acestei idei, îl constituie faptul că dacă masa depăşeşte o anumită valoare critică este posibil ca deflagraţia să devină atât de rapidă încât să se transforme în detonaţie. Masa critică variază cu explozivul, astfel pentru azotura de plumb este prea mică pentru a fi măsurată, în timp ce pentru trotil, ea este de ordinul unei tone. Totuşi trebuie remarcat faptul că, în cazul unui exploziv brizant, fenomenul de trecere de la detonaţie la deflagraţie este imposibil.

30

C. Criteriul utilizărilor Conform acestui criteriu explozivii se clasifică astfel: Explozivi de iniţiere – care se folosesc pentru amorsarea transformării

explozive a altor grupe de explozivi, deoarece iniţierea lor necesită cantităţi mici de energie. De aceea, explozivii de iniţiere se mai numesc şi explozivi primari. Transformarea explozivă a explozivilor de iniţiere este determinată de o acţiune mecanică, termică sau electrică. Principala lor formă de transformare explozivă este detonaţia dar, în condiţii normale, în cantităţi extrem de mici pot produce şi deflagraţia. Cei mai importanţi explozivi din această grupă sunt:

– fulminaţii metalelor grele: fulminatul de mercur şi de argint; – derivaţii acidului azothidric: azotura de plumb şi azotura de argint; – stifnaţi şi picraţii metalelor grele: stifnatul de plumb şi tetrazenul.

Primari(de initiere)

Intermediari

Secundari(brizanti)

Exploziv

Pulberi negre

Monobazice

Bibazice

Multibazice

Pulberi coloidale

Pulberi compozite

Pulberi si propergoli

Iluminare

Trasoare

Fumigene

Sonore

Incendiare

Efecte speciale

Compozitii pirotehnice

Substante explozive

31

Explozivii brizanţi – care se utilizează pentru realizarea încărcăturilor de explozie în diferite muniţii şi mijloace explozive sau pentru fărâmiţarea, spargerea, distrugerea sau perforarea obiectelor înconjurătoare. Forma lor predominantă de transformare explozivă este detonaţia, determinată de o puternică acţiune exterioară care, de obicei, se realizează cu ajutorul explozivilor de iniţiere. Din această cauză explozivii brizanţi se mai numesc şi explozivi secundari. Dintre explozivii brizanţi cei mai semnificativi sunt:

– nitroderivaţii din seria aromatica: trotilul, acidul picric, tetrilul, dinitrobenzenul şi o serie de nitroderivaţi ai aminelor cum ar fi hexogenul;

– nitraţii sau esterii acidului azotic: nitroglicerina, nitraţii de celuloză şi pentrita;

– amestecurile explozive: amonali, amatoli şi dinamite. Între cele două categorii, explozivi primari şi secundari, nu se poate

face totdeauna o delimitare clară, deoarece există unele substanţe explozive, cum ar fi pentrita sau tetrilul, care funcţie de condiţiile date se pot comporta fie ca explozivi de iniţiere fi ca explozivi secundari.

Pulberi – se utilizează în special ca încărcături de azvârlire pentru diferite guri de foc sau ca încărcături de propulsie pentru rachete. Aşa cum am precizat anterior, forma lor predominantă de transformare este deflagraţia, dar în condiţiile utilizării unui detonator puternic, se poate ajunge la detonaţie. Pulberile se împart în pulberi negre, pulberi coloidale şi pulberi compozite.

Compoziţii pirotehnice – sunt amestecuri mecanice de cel puţin trei componenţi carburant, oxidant şi liant, ce au ca principală formă de transformare explozivă combustia, a cărei viteză variază funcţie de efectul pirotehnic pentru care au fost proiectate. Ele se întrebuinţează la iluminarea, incendierea, fumizarea, mascarea, imitarea obiectivelor, la marcarea unor porţiuni din traiectoria proiectilelor, la imitarea unor zgomote, la realizarea cordoanelor interzicătoare, la jocuri de artificii şi la alte diverse efecte speciale.

D. Criteriul nivelului de risc În fiecare ţară există reglementări cu privire la împărţirea materialelor

periculoase pe clase de risc ce corespund diferitelor grade de pericol. Odată cu creşterea schimburilor comerciale, a fost necesar să se elaboreze reglementări internaţionale care să fie aplicate şi respectate de toate statele. Conform unor reglementari O.N.U. există nouă clase, prima dintre acestea referindu-se la substanţe explozive şi muniţii. Această clasă, conform prevederilor N.A.T.O., formează şase grupe (de la 1.1. la 1.6.) funcţie de tipul efectului aşteptat să apară în cazul unui accident.

Grupa 1.1. – Substanţe şi articole care prezintă risc de explozie în masă. Pericolul major al acestei grupe este reprezentat de unda de şoc, de fragmentele proiectate cu mare viteză, de alte „schije” aruncate cu viteză mai mică. Explozia are ca rezultat distrugeri structurale puternice, gravitatea acestora şi zona afectată fiind influenţate de cantitatea de exploziv iniţiat.

32

Grupa 1.2. – Substanţe şi articole care prezintă pericol prin efectul de proiectare a schijelor şi dărâmăturilor, dar la care nu există riscul unei explozii în masă. În urma exploziei rezultă fragmente arzând, care la rândul lor explodează succesiv. Fragmentele arzând încinse sau neexplodate sunt aruncate în număr considerabil, iar la impact unele pot funcţiona provocând explozii sau incendii.

Grupa 1.3. – Substanţe şi articole ce prezintă pericol de incendiu şi un risc redus în ceea ce priveşte efectele undei de şoc, de aruncare a elementelor, şi nu prezintă pericol de explozie în masă. Grupa include anumite produse care ard cu violenţă şi cu degajare intensă de căldură şi altele care ard sporadic. Articolele pot exploda, în general ele nu formează fragmente periculoase, dar totuşi unele elemente încinse sau arzând pot fi proiectate, iar efectele undei de şoc sunt minore.

Grupa 1.4. – Substanţe şi articole care nu prezintă risc semnificativ. Această grupă include produse care prezintă, în special, un risc moderat de incendiu, care nu au o contribuţie importantă la dezvoltarea unui incendiu. Efectele sunt în mare măsură limitate la nivelul recipientului de ambalare, nu se aşteaptă producerea de fragmente apreciabile ca mărime şi rază de împrăştiere, iar un incendiu extern nu provoacă iniţierea simultană a tuturor sistemelor din ambalaj.

Grupa 1.5. – Substanţe şi articole foarte puţin sensibile care prezintă pericol de explozie în masă. Grupa conţine substanţe care prezintă pericol de explozie în masă, dar sunt atât de puţin sensibile, încât există o probabilitate redusă de iniţiere sau de tranzitare de la deflagraţie la detonaţie.

Grupa 1.6. – Substanţe şi articole deosebit de insensibile care nu prezintă pericol de explozie în masă. Grupa cuprinde articole care conţin substanţe detonante extrem de insensibile şi la care s-a demonstrat că probabilitatea de iniţiere accidentală este neglijabilă.

Substanţele explozive şi muniţiile sunt considerate compatibile dacă pot fi transportate împreună, fără să producă creşterea semnificativă a probabilităţii producerii unui accident cât şi a efectului unui astfel de eveniment pentru o cantitate dată de exploziv. Pe baza acestor considerente, substanţele explozive au fost împărţite în 13 grupe de compatibilitate notate de la A la H, J, K, L, M, N, si S.

În afară de aceste clasificări internaţionale, există şi reglementări interne specifice anumitor ţări care propun alte clasificări. De exemplu, în reglementarea franceza explozivii destinaţi lucrărilor miniere sunt împărţiţi în cinci clase, fiecărei clase fiindu-i atribuit un anumit coeficient de echivalenţă E şi care reprezintă cantitatea de substanţă considerată care în caz de accident ar produce distrugeri echivalente cu acelea provocate de o cantitate de dinamita-goma considerata ca unitate:

– clasa I (E=1)-dinamita goma şi alţi explozivi pe bază de nitroglicerina;

33

– clasa I-a (E=1)-explozivii percloraţi plastifiaţi; – clasa II (E=2)-pulberile negre pe bază de azotat de potasiu sau

sodiu, altele decât cele ce aparţin clasei IV; – clasa III (E=1)-explozivii cloraţi şi percloraţi; – clasa IV (E=10)-pulberile negre comprimate la densităţi >1,5, în

greutate >250 g; – clasa V (E=2)-explozivii nitraţi. 2.3. Caracterizarea generală a sistemelor explozive Utilizarea în conflictele militare a diferitelor categorii de muniţii se face

cu scopul aruncării în aer a diferitelor obiective, a neutralizării sau distrugerii forţei vii prin acţiunea schijelor sau prin efectul fugas. Pentru realizarea acestor scopuri se folosesc explozivii. Prin exploziv înţelegem o substanţă sau un amestec de substanţe, capabile de a suferi instantaneu sub acţiunea unui impuls de iniţiere – căldură, impact sau fricţiune – o transformare chimică foarte rapidă.

După Sarrau, numim exploziv orice corp capabil de a se transforma rapid în gaze la temperaturi înalte; corpul putând fi un compus definit sau un amestec mai mult sau mai puţin complex. Într-un alt mod, explozivul se defineşte ca fiind o substanţă care se transformă brusc, din starea sa iniţială, în stare gazoasă, prin aplicarea unui impuls cloric, prin frecare sau prin lovire; această trecere fiind însoţită şi de degajare de căldură. Explozia este o transformare foarte rapidă a unui sistem material cu formarea de gaze sub presiune. Explozia, în sensul larg al cuvântului, reprezintă o modificare fizică sau chimică extrem de rapidă a substanţei, însoţită de o transformare tot atât de rapidă a energiei potenţiale a acesteia în lucru mecanic de mişcare sau de distrugere a mediului înconjurător. Cauza directă a acţiunii mecanice a exploziei o constituie destinderea gazelor, de aceea putem considera gazele ca agentul fizic al exploziei.

În afară de efectele mecanice, explozia este însoţită şi de efecte acustice. Un efect sonor, mai mult sau mai puţin pronunţat, constituie un indiciu al exploziei şi este datorat vibraţiilor mediului înconjurător şi a particulelor rezultate din transformarea explozivă.

Berthelot definea, în 1883, explozia ca expansiunea subită a gazelor sub un volum mult mai mare decât volumul iniţial, însoţită de zgomot şi de alte efecte mecanice violente. Zgomotul reprezintă simpla înregistrare fiziologică a undei de şoc care însoţeşte explozia.

Alte efecte ce pot însoţi explozia sunt cele luminoase, electrice şi de ionizare. Definiţia generală dată exploziei îmbrăţişează atât fenomene cu caracter fizic, cât şi chimic, pentru a putea include şi alte feluri de explozii,

34

cum ar fi de exemplu: explozia cazanelor cu aburi, explozia buteliilor cu gaze comprimate sau lichefiate.

Alături de fenomenul de explozie se utilizează şi termenul de implozie. Iniţial, acest termen a fost folosit pentru a desemna procesele de detentă brutală, care au loc în momentul ruperii unui recipient în care se află conţinute gaze lichefiate sau comprimate. Brieger dă acestui cuvânt un sens diferit şi înţelege prin el fenomenul invers al unei explozii, numind implozie un proces foarte rapid însoţit de o scădere bruscă a volumului de gaz. Un astfel de fenomen are loc de exemplu, când se pune în contact amoniacul cu apa, diluţia amoniacului este atât de rapidă încât poate provoca ruperea pereţilor recipientului care conţine gazul. În momentul de faţă, prin implozie înţelegem acţiunea unor încărcături explozive dispuse în aşa fel încât, efectul lor să concentreze către acelaşi punct. În măsura în care putem distinge fenomenele fizice şi fenomenele chimice, putem spune că există explozii de origine fizică şi explozii de origine chimică.

Dintre exploziile fizice cele mai importante sunt cele pneumatice, produse de către un gaz comprimat al cărui recipient cedează instantaneu. În acest tip de explozie poate fi inclusă şi explozia pe care o suferă un gaz încălzit într-un timp extrem de scurt, prin trecerea scânteii electrice. Se poate produce de asemenea o explozie electrică prin descărcarea unui condensator, printr-un fir metalic subţire, unde se produce o degajare foarte mare şi rapidă de căldură ce volatilizează metalul într-un timp foarte scurt.

Exploziile de origine chimică sunt rezultatul unei reacţii chimice exoterme, foarte rapide, într-un sistem pe care l-am numit exploziv sau substanţă explozivă. Indiferent de originea exploziilor, efectele acestora sunt asemănătoare. Cel mai des, pentru o greutate egală de substanţă supusă transformării, exploziile chimice au în general efecte mult mai intense decât cele fizice. Aceasta se explică uşor dacă se compară energiile puse în libertate: energia pneumatică a unei butelii de gaz comprimat sub 200 atm., este de ordinul câtorva procente din energia chimică a unui proiectil de aceeaşi capacitate încărcat cu trinitrotoluen.

A treia categorie de explozii, care conferă puteri mult mai mari decât exploziile convenţionale, o reprezintă exploziile nucleare.

Condiţiile ce trebuie îndeplinite de reacţia transformării

substanţei explozive, pentru a putea folosi această substanţă explozivă în scop militar sau civil

Reacţia de transformare explozivă trebuie să se producă numai

voit, deci ca urmare a unei forme oarecare de impuls de iniţiere: frecare, percuţie, căldură, şoc etc. Existenţa unor transformări instantanee, ar exclude posibilitatea de depozitare a explozivului şi ar face ca acesta să nu fie acceptat ca exploziv militar sau civil.

35

Reacţia trebuie să fie extrem de rapidă, această proprietate fiind una din cele mai importante caracteristici ale procesului şi este exprimată prin viteza procesului care poate varia între limite foarte largi, de exemplu viteza de deflagraţie a pulberii în ţeava tunului este de circa 30 cm/s iar viteza de detonaţie a pentritei ajunge la 8400 m/s. Viteza transformării, determină puterea extrem de mare a explozivilor, deoarece nu cantitatea mare de energie care se degajă în timpul transformării este importantă, ci timpul extrem de scurt în care se degajă această energie. Durata transformării explozive se măsoară în fracţiuni de secunde, miimi sau chiar microsecunde. La explozia unui kilogram de trotil se degajă 950 kcal. Admiţând că destinderea produşilor gazoşi se face adiabatic iar randamentul este 0,1, lucrul mecanic produs va fi egal cu 0,1x950x427 = 410.000 J. Considerând durata exploziei egală cu 10 μs determinăm puterea exploziei egală cu 410x108 W, evident o putere pe care nu o poate realiza nici o maşină termică.

Reacţia trebuie să conducă la o transformare cât mai completă în produşi gazoşi. Formarea produşilor gazoşi constituie o condiţie necesară pentru a imprima procesului un caracter exploziv. Produşii gazoşi puternic încălziţi, care se dilată repede, constituie agenţii fizici care transformă energia termică în lucru mecanic.

Reacţia trebuie să fie exotermă. Dacă pentru transformarea unei substanţe este necesară o cantitate de căldură din exterior, atunci o astfel de substanţă nu va prezenta proprietăţi explozive chiar şi atunci când sunt asigurate celelalte condiţii.

Reacţia trebuie să aibă proprietatea de a se autopropaga. Transformarea explozivă, apare de regulă într-o porţiune limitată a substanţei explozive, sub acţiunea unei anumite forme de iniţiere. Pentru a avea caracter exploziv, trebuie ca reacţia chimică odată iniţiată să se propage liber în toată masa substanţei. Această condiţie apare ca o consecinţă firească a vitezei transformării explozive şi exotermicităţii procesului.

Moduri de explozie Considerăm o substanţă explozivă şi analizăm modul de propagare a

exploziei. Numim zonă de reacţie, zona care separă în fiecare moment regiunea I constituită din explozivul în starea iniţială şi regiunea II constituită din produşii finali ai descompunerii. Atunci când zona de reacţie se deplasează în mediul iniţial prin conductibilitate termică, din aproape în aproape, fără a se înregistra o discontinuitate a mărimilor caracteristice, avem fenomenul de deflagraţie. În acest caz volumul, presiunea, temperatura şi viteza mediului variază în mod continuu, atât la trecerea în regiunea II, cât şi în interiorul zonei de reacţie.

Dacă zona de reacţie se deplasează în mediul iniţial – zona I- prin intermediul unei unde de şoc ne aflăm în prezenţa fenomenului de detonaţie.

36

La traversarea acestei unde de detonaţie volumul, presiunea, temperatura şi viteza mediului suferă o discontinuitate.

Parametrul fundamental care permite împărţirea fenomenelor explozive în deflagraţii şi detonaţii este viteza liniară cu care se propagă transformarea explozivă, respectiv grosimea stratului de substanţă care a fost descompus prin explozie în unitatea de timp. Se vorbeşte adesea despre viteza de combustie deoarece în cea mai mare parte a cazurilor deflagraţia reprezintă o descompunere a moleculei de exploziv, urmată de o combustie a atomilor de carbon şi hidrogen conţinuţi în molecula de exploziv.

Deflagraţia reprezintă fenomenul de transformare chimică a substanţei explozive, cu viteze cuprinse de câţiva milimetri pe secundă până la câţiva zeci de metri pe secundă. Această valoare a vitezei depinde în mare măsură de condiţiile exterioare şi în special de presiune. În aer liber –la presiune atmosferică- acest proces decurge lent şi nu este însoţit de un efect sonor prea mare. Într-un spaţiu închis, de exemplu în camera de încărcare a gurii de foc, procesul se desfăşoară mult mai rapid. Prin deflagraţie se va înţelege procesul arderii pulberilor în spaţiu închis, iar termenul de combustie fiind întrebuinţat pentru a desemna procesul de ardere al pulberii în aer liber. În cazul deflagraţiei, avem de-a face cu o creştere rapidă însă continuă a presiunii gazelor, care produce un lucru mecanic de deplasare sau de azvârlire. Viteza de deflagraţie este mult mai mică decât viteza sunetului în masa explozivului.

Explozia este fenomenul de transformare chimică a substanţei cu viteze ce variază între sute şi mii de metrii pe secundă. Viteza procesului de transformare explozivă este mai mare decât viteza sunetului în masa explozivului. Când viteza procesului de explozie devine constantă şi are valoarea maximă în condiţiile date, explozia se numeşte detonaţie. Detonaţia este forma cea mai convenabilă de transformare explozivă folosită în scopuri de distrugere. Dacă considerăm un exploziv iniţiat la un capăt, acesta este descompus datorită transformărilor fizico-chimice rapide, în timp ce unda de detonaţie se depărtează de punctul de iniţiere. Produsele detonaţiei se deplasează şi ele în acelaşi sens, astfel încât există o tendinţă de a se crea o zonă de depresiune în spatele undei, concomitent cu suprapresiunea creată de unda însăşi. Acestui fenomen i se datorează faptul că la detonaţia unor cantităţi mari de exploziv, depresiunea creată poate cauza tot atâtea distrugeri cât şi efectul direct al suflului. În cazul pulberilor, sensul transformării este tot dinspre punctul de iniţiere, însă compuşii de descompunere se pot deplasa în orice direcţie faţă de suprafaţa de iniţiere şi nu se mai creează o depresiune ca în cazul detonaţiei.

Trecerea de la un regim de deflagraţie stabil la un regim stabil de detonaţie şi invers sunt cu totul posibile în anumite cazuri. Pentru a explica tranziţia de la deflagraţie la detonaţie a fost elaborată de către Kistiakovsky o schema calitativă bazată pe noţiunea de combustie prin grăunţi, introdusă de

37

Eyring, care asimilează explozivul cu un agregat de grăunţi care ard în straturi paralele. Dacă aceşti grăunţi sunt cu mult mai depărtaţi unii de alţii şi au porozitate mare, sau dacă există fisuri la suprafaţa încărcăturii, deflagraţia produsă local se va accelera rapid, ca urmare a unei creşteri a suprafeţei de reacţie. În aceste condiţii presiunea şi debitul produşilor gazoşi ai descompunerii nu mai sunt parametrii staţionari. Emisia reînnoită şi accelerată a gazelor dă naştere unui tren de unde de compresiune. Acest fenomen poate fi asemănat cu acela ce se petrece cu un gaz conţinut într-un tub şi care este supus compresiunii prin deplasarea unui piston şi în care deplasarea pistonului dă naştere unui tren de unde de compresiune care, în anumite condiţii pot da naştere unei unde de şoc.

În felul acesta, în masa substanţei poate lua naştere o undă de şoc, iar dacă şocul este destul de intens şi dacă substanţa se găseşte într-o astfel de stare fizică încât detonaţia să se poată propaga, deflagraţia iniţială se poate transforma într-o detonaţie stabilă. Acest mecanism permite să se înţeleagă că, pentru o substanţă explozivă dată, există o „masă critică „ sub a cărei valoare este imposibil ca deflagraţia să se transforme în detonaţie. În cazul unei substanţe aflate în aer liber, această masă este de câteva mg. pentru un exploziv primar, de câteva tone pentru un exploziv secundar şi de sute de tone pentru asemenea explozivi cum ar fi azotatul de amoniu in stare pură.

Modelul propus de Kistiakovsky arată că, în esenţă, trecerea de la deflagraţie la un regim stabil de detonaţie este datorat unei creşteri de presiune, ceea ce reflectă importanţa pierderilor laterale. Rezultă de aici că, valoarea masei critice depinde în mod esenţial de forma geometrică şi de gradul de confinare al explozivului. O încărcătură de formă cubică, de masă dată se poate descompune mai uşor prin detonaţie decât aceeaşi masă dispusă într-un strat de grosime mică, deoarece pierderile laterale sunt mult mai mari în ultimul caz.

2.4. Compoziţii (amestecuri) explozive civile Explozivii civili sau industriali sunt utilizaţi în general la excavaţia

mineralelor, a cărbunelui în mine, cariere, lucrări de construcţie a drumurilor şi căilor ferate, amenajărilor hidrotehnice, diverselor fundaţii, explorări şi exploatări petroliere, ambutisarea sau placarea metalelor etc. În toate aceste utilizări multiple şi diverse este vorba de obţinerea unui efect mecanic determinat pentru o distrugere dorită şi limitată şi aceasta cu cele mai mici cheltuieli.

Din punct de vedere istoric, pulberea neagră a fost primul exploziv industrial şi în acelaşi timp şi încărcătură de azvârlire; în prezent ea nu mai este utilizată decât în cazul extracţiei materialelor fragile, cum ar fi marmura sau ardezia. În astfel de cazuri, deflagraţia pulberii este mai puţin brutală decât o detonaţie şi acest lucru favorizează extragerea de blocuri voluminoase.

38

„Domesticirea” nitroglicerinei de către Nobel, prin absorbţie în kieselguhr (1865) apoi gelatinizarea ei cu nitroceluloză a fost o primă revoluţie în utilizarea industrială a explozivilor.

După puţin timp de la apariţia dinamitelor în 1886, în Franţa, Favier cerceta un produs mai puţin periculos, descoperind explozivii nitraţi, amestecuri de azotat de amoniu (AN) (sau radiu) cu diverşi combustibili, cum ar fi făina de lemn (rumeguşul) sau mononitronaftalina (MNN). Aceşti compuşi sunt mai puţin puternici decât precedenţii însă mai siguri şi s-au utilizat chiar la încărcarea proiectilelor în perioada 1914–1918, purtând denumirea de scheineiderită (AN+MNN).

În Germania, plecând de la fabricarea industrială a oxigenului lichid s-a brevetat, în 1898, folosirea sa drept carburant în amestecurile explozive. O simplă absorbţie, în ultimul moment, dar nu fără dificultăţi, pe un combustibil uşor oxidabil, făina de lemn de exemplu, permite pregătirea explozivului pe loc.

Ulterior, amestecul dintre azotatul de amoniu şi un combustibil lichid a permis realizarea unui compus mult întrebuinţat, foarte sigur, mai sensibil decât explozivii nitraţi, dar cu o eficacitate mai mică şi cu unele servituţi în utilizare.

Pentru ameliorarea continuă a securităţii atât în exploatare, cât şi în fabricare, depozitare şi transport au fost puse la punct noi tipuri de explozivi industriali, cum ar fi cei „fierţi” şi gelurile explozive.

2.4.1 Dinamitele Dinamita guhr compusă din 75% nitroglicerină absorbită în 25%

Psieselguhr (diatonit) este cea mai veche formă solidă şi pulverulentă a dinamitei. Ea nu mai prezintă decât interes istoric. Deoarece absorbantul era inert şi nu participa la reacţie, el a fost înlocuit rapid cu un amestec de azotat de sodiu şi făină de lemn, obţinându-se astfel o dinamită „pură", pulverulentă cu brizanţă bună, dar marea sa sensibilitate la şoc şi frecare îi limitează întrebuinţarea.

Invenţia ulterioară descoperirilor lui Nobel, dinamita gome, este obţinută prin gelatinizarea nitrocelulozei cu 12% azot, cu nitroglicerină sau amestec de nitroglicerină cu nitroglicol (DNG). Reţeta mai nouă recomandă numai amestec de nitroglicerină şi DNG, acesta din urmă putând fi între 50 şi 100% din explozivi, funcţie de temperatura medie a zonei unde va fi folosit.

Gelatinizarea, dacă este bine executată, scade sensibilitatea la şoc şi frecare la valori acceptabile.

Dinamita goma se prezintă sub forma unei mase plastice, iar proporţia mare de explozivi lichizi 93% îi dă o putere şi brizanţă ridicată la ρo = 1,55 g/cm3, obţinute pe baza unei călduri de explozie mari Qe = 6470 kJ/kg şi a unei viteze de detonaţie deloc neglijabilă D = 7500 m/s; diametrul critic este de circa 1 mm.

39

Deoarece ea este foarte puţin suboxigenată, deci produşii de reacţie sunt puţin nocivi, ea este bună pentru lucrările în subteran, dar maleabilitatea relativ mică, preţul de cost, sensibilităţile la şoc şi frecare relativ mari fac ca dinamita gomă A să fie utilizată astăzi doar pentru lucrul în roci dure.

În scopul eliminării inconvenienţelor prezentate mai sus, fabricanţii au înlocuit parţial NG şi DNG cu azotatul de amoniu sau sodiu şi au obţinut un produs ce conţine 60% NG + DNG, 31% azotat de amoniu, 6% făină de lemn, 3% alte adaosuri cu Qe = 5.024 m/s, D = 6.500 m/s, �o= 1,53 g/cm3 care este mai puţin rezistent la apă, dar are totuşi o bună sensibilitate la amorsă.

Dinamitele pulverulente sunt mult mai sigure ca cele descrise anterior, dar cu performanţe întrucâtva diminuate, deşi unele conţin dinitrotoluen sau pulbere de aluminiu pentru mărirea efectului prin suflu. Astfel: dinamita cu 23 % nitroglicerină, 11% trotil, 55% azotat de amoniu, 10% azotat de sodiu, 1% făină de lemn are �o= 1,55 g/cm3, Qe= 4310 kJ/kg, D = 5.500 m/s, iar dinamita ce conţine 10% nitroglicerină, 0,25% nitroceluloză (12% azot), 79% azotat de amoniu, 9,75% făină de lemn, 1% stearat de calciu are �o= 1,13 g/cm3, Qe = 3.540 kJ/kg şi D = 3.000 m/s.

Din categoria dinamitelor pulverulente fac parte şi cele antigrizutoare, la care temperatura de explozie este sensibil micşorată prin introducerea clorurii de sodiu (diminuează mult performanţele). Spre exemplu: dinamita cu 30% nitroglicerină, 26,5% azotat de amoniu, 40% clorură de sodiu, 3,5% alte ingrediente are �o= 1,1 g/cm3, Qe= 2160 kJ/kg şi D = 3.000 m/s, iar amestecul ce conţine 12% nitroglicerină, 1% nitroceluloză cu 12% azot, 33% azotat de amoniu, 49% clorură de sodiu, 5% alte substanţe, la �o= 1,3 g/cm3 se obţin Qe = 1.580 kJ/kg şi D = 2.200 m/s.

Pe măsură ce proporţia de nitroglicerină scade şi cea de azotat de amoniu creşte, se ajunge la amestecurile pe bază de azotat de amoniu. Separarea dintre cele două grupe este făcută convenţional la o proporţie de 10% nitroglicerină.

În fabricarea, transportul, depozitarea şi întrebuinţarea dinamitelor trebuie să se ţină seama de acţiunea nocivă a nitroglicerinei şi nitroglicolului asupra organismului uman. În reglementările americane şi franceze concentraţia maximă admisibilă în aer este de 2 mg/m3.

2.4.2 Explozivii azotaţi (nitraţi, tip N)

Primele reţete ale compoziţiilor din această grupă conţineau iniţial 87 - 95% azotat de amoniu şi di sau trinitronaftalină. Ulterior au fost puse la punct amestecuri cu trotil sau pentrită în scopul unei mai bune sensibilizări a azotatului de amoniu, iar apoi s-a introdus şi o mică proporţie de nitroglicerină, sub 5%. Se utilizează, de asemenea, adaosuri, ca: aluminiul (măreşte mult temperatura de explozie, deci puterea), celuloza, respectiv făina de lemn (micşorează masa compoziţiei şi permite totodată să rămână sub o densitate

40

critică peste care sensibilitatea sa la amorsă devine insuficientă), clorura de sodiu (scade temperatura de explozie, ceea ce permite utilizarea amestecului în medii grizutoase), stearatul de calciu (îmbunătăţeşte rezistenţa la apă).

Azotatul de amoniu este un produs cu largă întrebuinţare în industria îngrăşămintelor chimice. În stare perfect pură el nu detună într-un incendiu, dar adăugarea de peste 0,2% substanţe combustibile conduce la apariţia caracterului exploziv. Supus unei amorsări puternice, cu o confinare corespunzătoare (dcr = 100 mm) detună uşor.

Produsul, foarte higroscopic, se prezintă sub mai multe forme cristaline, ceea ce explică creşterea volumului la 32,2 0C - primul punct de tranziţie; solubilitatea în apă este mare şi creşte o dată cu temperatura (214% la 20 0C şi 871% la 100 0C), iar la variaţii de temperatură apare tendinţa de aglomerare ce se poate preîntâmpina prin evitarea şocurilor termice sau prin tratarea cu o serie de aditivi (stearaţi, silicaţi) ori tensioactivi.

Explozivii nitraţi au densităţi mici ρo= 1,0 - 1,2 g/cm3, viteze de detonaţie în jur de 4000 m/s, diametrul critic în jur de 4-6 mm; spre exemplu: compusul 79% azotat, 11,5% pentrită, 8,5% aluminiu, 1% stearat de calciu are ρo= 1,15 g/cm3 şi D = 4.400 m/s, iar amestecul format din 82% azotat, 12% trotil, 6% făină de lemn ρo= 1,05 g/cm3 şi D = 4.300 m/s.

Compoziţiile pe bază de această sare de amoniu prezintă o serie de avantaje, cum ar fi gazeificarea totală a produşilor de reacţie care sunt, aproape în totalitate, produşi de combustie completă, putere relativ ridicată, securitate mare în exploatare datorită insensibilităţii la şocuri şi frecări, inflamabilitate relativ redusă (de aceea se numesc explozivi de siguranţă).

Cu toate acestea au o rezistenţă mică la umiditate, sunt mai puţin sensibili la amorsă şi mai puţin performanţi decât dinamitele.

Procesul tehnologic de fabricaţie este simplu şi constă doar în mărunţire, amestecare, încartuşare şi ambalare.

În tabelul nr. 1 se prezintă câteva reţete şi unele caracteristici. Tabelul nr. 1 – Unele reţete pentru compoziţii pe bază de AN

Componenţi Reţete [%] DBA

35 DBA 40

DBA44

DBA48

TOVEX 20

TOVEX40

TOVEXA

TOVAN 30

N-3

Azotat de amoniu

38 38 35 52 49 27 37 48 49

Azotat de sodiu

29 28 28 12 12 15 10 15 12

Apă 17 15 16 14 15 15 15 17 15 Aluminiu 5 10 14 18 - - 15 15 - Trotil - - - - 20 40 20 - 24 Alţi componenţi

11 9 7 4 4 3 3 5 20

41

2.4.3 Amestecurile tip ANFO Caracteristic pentru ele este faptul că reprezintă un amestec între

azotatul de amoniu şi un combustibil lichid (hidrocarburi) sub 10%, că datorită diametrului critic foarte mare viteza de detonaţie se modifică mult cu diametrul de mină şi de tipul de confinare, că au densităţi subunitare, că sunt produse foarte performante, sigure (sensibilitatea la şoc este de peste 50 J), dar manifestă o higroscopicitate mare şi necesită pentru iniţiere sigură un cartuş de dinamită sau de exploziv secundar (sensibilitate la amorsă deosebit de redusă).

Diametrul critic la aceste amestecuri este cuprins între 36 şi 45 mm, funcţie de cantitatea de combustibil conţinută.

În realitate, densitatea mică a produsului este compensată de un coeficient de umplere maxim al găurii, în special când se utilizează o încărcare pneumatică sub presiune.

Cele mai multe compoziţii conţin 6% hidrocarburi, însă optimul conform echilibrului stoichiometric al reacţiei chimice se situează la 5,6%:

3NH4NO3 + (CH2)n → 3N2 + 7H2O + CO2 + 428,8 kJ/kg În scopul obţinerii unui compus performant, materiile prime necesită o

bună pregătire. Azotatul trebuie să fie suficient de poros, să aibă o suprafaţă specifică în jur de 6%, pentru a putea absorbi uşor combustibilul. Este de dorit ca porozitatea să fie de 10% sau chiar mai mare, în scopul îmbunătăţirii sensibilităţii la amorsă, însă acest lucru duce la creşterea preţului de cost.

Carburantul nu trebuie să se evaporare în condiţii normale de depozitare; dacă temperatura sa este prea scăzută, securitatea pe timpul exploatării şi manipulării devine redusă, iar dacă este prea ridicat, se diminuează mult sensibilitatea la amorsă. Cel mai utilizat carburant este motorina.

Procedeul de fabricaţie este total diferit de cel al explozivilor nitraţi. Azotatul este dispus pe o bandă transportoare şi printr-un set de duze se injectează combustibilul într-o manieră omogenă, urmărindu-se un debit constant şi perfect controlabil funcţie de grosimea stratului de pe bandă şi de viteza de deplasare. Apoi produsul este ambalat şi depozitat.

2.4.4 Explozivii „fierţi” şi gelurile Explozivii fierţi au apărut relativ recent (1958), ca urmare a necesităţii

de a produce explozivi care să poată fi încărcaţi în vrac, mai siguri la transport şi în utilizare, mai puternici dacă este posibil; ulterior ei au fost completaţi de gelurile explozive, încartuşate.

42

Aceste amestecuri sunt pe bază de azotat de amoniu care conţine 10 – 15% apă, procent care nu afectează performanţele explozive. În plus, în ele se mai pot găsi:

− un sensibilizator activ (trotil, pentolită, bescolită, dinitrotoluen, azotat de hidrazină), sau inert (hexametilentetranitramină);

− un combustibil (zahărul, melana, sulful, cărbunele de lemn, ureea sau chiar aluminiul);

− azotat de sodiu sau calciu (facilitează fixarea produsului în gaura de mină);

− un agent reticular (bicromatul de potasiu spre exemplu, pentru a controla mai bine vâscozitatea);

− glicerină, glicol sau chiar metanol (permit utilizarea la temperaturi joase);

− coloizi hidrofili (evită difuzia apei în exteriorul emulsiei şi îmbunătăţeşte stabilitatea);

− microbile de sticlă ori plastic sau microbule de aer (îmbunătăţesc stabilitatea);

− un gelatinizator sau agent de îngroşare (nu permite apariţia fenomenului de segregare şi dă amestecului consistenţa unui gel).

Explozivii fierţi şi gelurile pot să conţină pentru cel mai tipic caz: − 10 – 20 % apă; − 30 – 70% azotat de amoniu; − 10 – 15% azotat de sodiu; − 15 – 20% azotat de calciu; − 15 – 25% aluminiu; − 5 – 15% trotil sau alt exploziv secundar; − 1 – 2 % gelifiant; − 0,1 – 2 % stabilizator; − 3 – 15% glicol, glicerină etc.

43

Capitolul III

3. TEHNICI ŞI TEHNOLOGII DE UTILIZARE A SISTEMELOR EXPLOZIVE

3.1. Generalităţi Executarea lucrărilor de împuşcare se face pe baza unui proiect

tehnic de împuşcare, avizat conform normelor legale în vigoare, în care sunt precizate: descrierea obiectivului de împuşcat şi amplasamentul acestuia, condiţiile locale care intervin în executarea lucrărilor, fazele tehnologice de realizare a acestora, rezultatele estimate, mijloacele tehnice şi măsurile organizatorice pentru protecţia personalului care efectuează lucrările, a mediului înconjurător şi populaţiei învecinate, modul de asigurare tehnico – materială şi normele de tehnica securităţii şi protecţia muncii.

Lucrările de împuşcare au la bază o serie de etape obligatorii, cu rol de pregătire, proiectare şi realizare:

A. Pregătirea întocmirii proiectului tehnic de împuşcare: − analiza caracteristicilor obiectivului şi a amplasamentului acestuia; − analiza condiţiilor locale; − stabilirea elementelor de interes pentru realizarea proiectului

tehnic de împuşcare. B. Întocmirea proiectului tehnic de împuşcare: − stabilirea modului de executare a lucrării; − proiectarea parametrilor energiei exploziei şi a încărcăturilor de

exploziv; − estimarea efectelor exploziilor asupra obiectivului de împuşcat şi a

obiectivelor învecinate; − stabilirea celor mai eficiente măsuri de siguranţă şi mijloace

tehnice pentru protecţia obiectivelor învecinate şi mediului înconjurător la efectele exploziilor;

− stabilirea modului de asigurare tehnico – materială; − stabilirea normelor de tehnica securităţii şi protecţia muncii

specifice, ce vor fi aplicate; − avizarea conform normelor legale în vigoare.

44

C. Executarea propriu – zisă a lucrărilor de împuşcare: − pregătirea obiectivului pentru împuşcare; − îndepărtarea tuturor elementelor care pot conduce la împiedicarea

desfăşurării lucrărilor de împuşcare conform proiectului; − perforarea găurilor de mine; − realizarea şi introducerea încărcăturilor explozive; − realizarea sistemului de iniţiere; − verificarea reţelei de împuşcare; − instalarea mijloacelor de protecţie a mediului înconjurător şi a

obiectivelor din vecinătate; − executarea împuşcării; − înregistrarea efectelor manifestate pe timpul lucrărilor de

împuşcare; − verificarea şi evaluarea rezultatelor. În tabelul următor sunt prezentate metodele de iniţiere utilizate în

prezent pe plan mondial. Metodele cele mai performante sunt cele neelectrică şi electronică.

Tabelul nr. 2 Mijloace folosite la punerea în practică a metodelor de iniţiere

Metoda de iniţiere

Mijlocul de declanşare a impulsului de

iniţiere

Mijlocul de transport a impulsului de iniţiere, de la locul iniţierii la

încărcătură

Mijlocul de transmitere a

impulsului de iniţiere la încărcătura

explozivă

Pirotehnică Chibrit, aprinzător pirotehnic Fitil ordinar

Capsă detonantă pirotehnică sau capsă detonantă pirotehnică – fitil detonant – capsă detonantă / buster

Electrică Explozor Conductori principali şi secundari

Capse detonante electrice

Neelectrică Pistol starter tip NONEL sau DYNASHOC

Fitil tip NONEL sau DYNASHOC

Capse detonante tip NONEL sau DYNASHOC

Inductivă Transformator Conductori electrici Magnadet

Capse detonante electrice

Electronică Explozor computerizat

Cutie de conectare şi conductori electrici

Capse detonante electronice

45

3.2. Utilizarea explozivilor la suprafaţă Derocarea prin lucrări de împuşcare constituie cel mai uzitat mod de

lucru pentru extragerea rocilor tari în cariere, acest procedeu fiind pe cale de a se generaliza şi în construcţii pentru executarea de săpături, taluzări şi chiar demolări. Pentru executarea lucrărilor de împuşcare la suprafaţă s-au studiat şi elaborat mai multe procedee de împuşcare, dintre care amintim împuşcarea cu găuri de mină, găuri de sondă, galerii cu încărcături concentrate sau încărcături alungite, sau variante ale acestora.

Alegerea procedeului de împuşcare adecvat condiţiilor concrete de lucru se face în baza unor cerinţe, impuse de necesitatea realizării unor indicatori tehnico-economici corespunzători, în condiţiile asigurării unui grad de securitate sporit la efectuarea lucrărilor de împuşcare.

Principalele cerinţe care determină alegerea tehnologiei de împuşcare sunt:

– utilizarea procedeului de împuşcare care să asigure derocarea în condiţiile realizării unei mase miniere fără blocuri supragabarit, la o granulaţie care să satisfacă necesităţile procesului tehnologic;

– folosirea unor materiale explozive în concordanţă cu proprietăţile fizico-mecanice ale rocilor;

– utilizarea unor materiale explozive şi mijloace de iniţiere care să permită efectuarea lucrărilor de împuşcare în condiţii de siguranţă;

– asigurarea protecţiei utilajelor şi personalului faţă de unda aeriană de şoc, a bucăţilor de rocă aruncate în timpul exploziei, precum şi a obiectivelor construite în zonă, faţă de acţiunea seismică a exploziei.

La proiectarea tehnologiei de împuşcare trebuie să se aibă în vedere atât condiţiile geologico-miniere în care se vor desfăşura lucrările de derocare, cât şi aspectele de eficienţă economică şi de securitate a muncii la operaţiile cu materiale explozive. Realizarea acestor deziderate presupune cunoaşterea domeniului de aplicare a procedeelor de împuşcare, alegerea judicioasă a materialelor explozive şi stabilirea exactă a parametrilor de amplasare a încărcăturilor. Evident, desfăşurarea lucrărilor în condiţii de securitate necesită cunoaşterea atât a influenţei exploziilor asupra mediului înconjurător (undă seismică, undă de şoc aeriană, gaze nocive rezultate în urma descompunerii substanţelor explozive, aruncarea bucăţilor de rocă ), precum şi a influenţei unor factori externi asupra materialelor explozive şi mijloacelor de iniţiere folosite.

3.2.1. Alegerea materialelor explozive şi a mijloacelor de iniţiere Alegerea materialelor explozive adecvate anumitor condiţii de

utilizare trebuie făcută astfel încât să se asigure corelarea caracteristicilor

46

intrinseci ale acestora cu o serie de factori cum ar fi: condiţiile geologico-miniere şi climatice, caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor care se împuşcă, procedeul de derocare utilizat, eficienţa economică şi nu în ultimul rând gradul de securitate.

Primul factor care trebuie luat în considerare este procedeul de împuşcare care se preconizează a fi utilizat, procedeu care se stabileşte în funcţie de condiţiile geologico-miniere şi dotarea tehnică a unităţii. În cazul procedeului de împuşcare cu găuri de mină se vor utiliza explozivi încartuşaţi la un diametru cât mai apropiat de cel al găurii, sau explozivi în vrac având diametrul critic mai mic decât cel al găurii de mină. La împuşcarea cu găuri de sondă se vor folosi explozivi în vrac (AM-1, geluri explozive), situaţie în care se poate realiza un indice de încărcare egal cu unitatea. Un indice de încărcare subunitar (cazul utilizării explozivilor încartuşaţi) presupune existenţa unor goluri de aer în masa încărcăturii explozive, sau între încărcătură şi rocă. Ca urmare, în timpul exploziei se diminuează valoarea presiunii undei de şoc şi se reduce cantitatea de energie transmisă rocii, ceea ce înseamnă că o parte din energia explozivă se pierde, fără a fi utilizată în scop util.

Analizând posibilitatea utilizării unor anumite sorturi de explozivi sau mijloace de iniţiere prin prisma condiţiilor geologico-miniere şi climatice, trebuie avut în vedere, în primul rând, limitele de temperatură indicate pentru fiecare sort în parte, precum şi rezistenţa la apă a acestora. Într-un zăcământ cu condiţii hidrologice dificile nu se vor utiliza decât explozivi rezistenţi la apă (dinamită RA, geluri explozive), explozivii pulverulenţi putând fi folosiţi dacă se iau măsuri suplimentare de protejare a încărcăturilor faţă de apă.

Domeniul de utilizare a explozivilor este limitat şi în funcţie de caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor împuşcate. Energia necesară pentru sfărâmarea rocii este în relaţie directă cu unele mărimi mecanice cum ar fi: rezistenţa la compresiune şi tracţiune a rocii, modulul de elasticitate, coeficientul lui Poisson şi viteza de propagare a sunetului în rocă. În condiţiile unor roci de tărie mare este necesară utilizarea unor explozivi capabili a dezvolta o energie mare în timpul reacţiei de descompunere explozivă. În rocile intens fisurate este necesară utilizarea unui exploziv care dezvoltă o cantitate mare de gaze, chiar dacă energia acestuia este mai mică decât cea necesară tipului respectiv de rocă. Pentru explozivul AM-1, s-a stabilit că acesta poate fi utilizat cu succes în roci având coeficientul de tărie după Protodiakonov f =10, precum şi în toate categoriile de roci intens fisurate.

Domeniul de utilizare a acestui tip de exploziv poate fi extins până la f=12, dacă se realizează încărcarea mecanizată a acestuia, situaţie în care densitatea de încărcare creşte de la 0,9 la 1,2 kg/dm3, realizându-se o concentrare de energie mai mare în camera de explozie.

În roci cu f > 12 este necesar să se utilizeze un exploziv cu energie mare (cazul gelurilor explozive sau a dinamitei încărcată mecanizat în găurile de sondă).

47

Este menţionat faptul că cercetările întreprinse până în prezent nu au reuşit să conducă la elaborarea unor relaţii cantitative, riguros exacte, pentru calculul cantităţii de energie explozivă necesară sfărâmării rocii, care să ia în considerare parametrii termodinamici ai explozivului şi caracteristicile fizico-mecanice ale rocii împuşcate.

Cantitatea de energie transmisă rocii se poate aprecia în funcţie de impedanţa acustică a rocii. Este cunoscut că în zona deformaţiilor elastice unda de şoc se propagă cu o viteză apropiată de viteza sunetului. Dacă viteza de propagare a sunetului în roca respectivă are valoare mai mică decât viteza de detonaţie a explozivului, înseamnă că unda de şoc se va amortiza şi rocii i se va transmite o cantitate mai mică de energie explozivă.

Sub acest aspect calitativ, alegerea judicioasă a explozivului poate fi apreciată în funcţie de valoarea raportului impedanţelor acustice ale rocii şi ale explozivului

γρ⋅⋅

=D

CI e

în care: Ce – viteza de propagare a undei longitudinale în rocă, numeric egală

cu viteza de propagare a sunetului în tipul respectiv de rocă, m/s; ρ - densitatea rocii, kg/m3; D – viteza de detonaţie a explozivului, m/s; γ - densitatea explozivului, kg/m3. Cea mai mare parte din energia potenţială a explozivului este

transmisă mediului înconjurător în situaţia în care valoarea raportului este unitară. Se poate aprecia că în limitele 0,8………1,5 se transmite aproximativ 90% din energia eliberată în timpul exploziei, în condiţiile în care se realizează un indice de încărcare egal cu unitatea.

Sub aspectul eficienţei economice este indicat ca alegerea explozivilor să se facă ţinând cont şi de cheltuielile pe unitatea de energie explozivă.

Analiza economică ar putea fi extinsă luându-se în calcul şi alte economii la cost, cum ar fi cele datorate reducerii manoperei la realizarea încărcăturilor explozive şi la burare, prin mecanizarea acestor operaţii, sau cele prilejuite de micşorarea volumului de lucrări pentru introducerea explozivilor (galerii – găuri de sondă etc.), ca urmare a folosirii unui exploziv mai puternic. La alegerea materialelor explozive trebuie însă să primeze criteriul de securitate, criteriu care de altfel determină şi tipurile de mijloace de inerţie necesare a fi utilizate.

Generalizarea utilizării fitilului detonant pentru iniţierea încărcăturilor explozive, în locul capselor detonante electrice standard, a constituit un pas important în creşterea gradului de securitate la efectuarea lucrărilor de împuşcare la suprafaţă. Următorul pas a fost întreprins prin utilizarea

48

încărcăturilor TH – 400 pentru iniţierea explozivului AM – 1 şi a gelurilor explozive în găurile de sondă. Folosirea încărcăturilor de iniţiere permite obţinerea unor economii importante, comparativ cu utilizarea pentru iniţierea dinamitei sau astralitei. În ultima perioadă au fost iniţiate cercetări pentru stabilirea posibilităţii utilizării încărcăturilor TH – 400 pentru iniţierea încărcăturilor de AM – 1 din galerii. Deocamdată, pentru iniţierea acestor încărcături, este recomandată utilizarea numai a astralitei şi a dinamitei.

Pentru iniţierea reţelelor de împuşcare constituite din fitil detonant şi realizarea intervalului de întârziere între grupele de încărcături care detonează deodată, pot fi utilizate atât mijloace electrice cât şi pirotehnice. Prin utilizarea sistemului de iniţiere constituit din fitil detonant şi capse electrice cu mică intensitate de funcţionare se reduce la minimum pericolul datorat sarcinilor electrice străine. Acest pericol este eliminat total prin folosirea capselor electrice cu intensitate mare de funcţionare sau a capselor pirotehnice pentru iniţierea reţelei de fitil detonant şi a releelor detonante pentru realizarea întârzierii corespunzătoare între încărcăturile care detonează deodată. Capsele detonante electrice cu mică intensitate de funcţionare pot fi utilizate fără rezerve, pentru iniţierea la suprafaţă a fitilului detonant, în perioadele din cursul anului fără descărcări electrice, luându-se măsurile indicate de normele privitoare la întreruperea energiei electrice şi distanţele de siguranţă faţă de liniile electrice de înaltă tensiune şi staţiile radio sau radar.

3.2.2. Parametrii lucrărilor de împuşcare În funcţie de scopul împuşcării şi condiţiile în care aceasta se

execută, încărcăturile explozive utilizate pot fi concentrate sau alungite. Se numesc încărcături concentrate, încărcăturile de formă sferică şi cilindrică sau paralelipipedică, dacă raportul dintre înălţimea de diametru, respectiv latura bazei paralelipipedului, nu este mai mare de 4. După construcţia lor, încărcăturile pot fi continui sau discontinui (încărcături separate între ele prin intervale de buraj sau aer).

Dacă încărcăturile se amplasează direct pe rocă, acestea se numesc încărcături aplicate.

Acţiunea încărcăturii asupra rocii este determinată de mărimea acesteia şi distanţa până la suprafaţa liberă. Pentru aceeaşi cantitate de exploziv, Q, dacă variază distanţa până la suprafaţa liberă, pot apărea mai multe situaţii privitoare la acţiunea explozivului asupra rocii.

Aceasta este caracterizată de indicele de acţiune a exploziei, care reprezintă raportul dintre raza conului de rupere şi anticipantă.

Dacă n > 1, roca va fi sfărâmată intens şi aruncată în afara zonei de acţiune a exploziei, împuşcarea fiind denumită împuşcare de aruncare. În cazul în care n ≤ 1, roca mărunţită nu va fi aruncată

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ =

Wrn

49

în afara zonei de acţiune a exploziei, împuşcarea fiind denumită împuşcare de afânare. Pentru n 1≤ , valoarea anticipantei fiind mare, se produce numai fisurarea masivului până la suprafaţa liberă, împuşcarea denumindu-se împuşcare de fisurare. Există şi situaţia când acţiunea exploziei nu se manifestă la suprafaţa liberă, producându-se numai o cavitate în jurul încărcăturii de exploziv, împuşcarea efectuată purtând denumirea de împuşcare de camuflet.

Fig. 1. Acţiunea încărcăturilor explozive asupra masivului de rocă. Pentru împuşcările de afânare (n 1≈ ), volumul de rocă împuşcat este

aproximativ egal cu cubul distanţei de la încărcătură la suprafaţa liberă ( )3WV ≈ . Cunoscându-se cantitatea de exploziv necesară pentru derocarea necesităţii de volum q (kg/m3), se poate stabili cantitatea totală de exploziv Q = q . W3.

Deci, principalul parametru care trebuie avut în vedere pentru a realiza efectele dorite ale unei împuşcări este distanţa de la încărcătură la suprafaţa liberă (anticipanta).

Mărimea anticipantei este direct proporţională cu cantitatea de exploziv şi energia potenţială a explozivului utilizat. Cantitatea de exploziv fiind determinată de dimensiunile camerei în care se încarcă explozivul, se poate spune că anticipanta este în relaţie directă cu diametrul găurilor de sondă sau de mină, sau cu volumul lucrărilor miniere în cazul procedeului de împuşcare cu galerii.

Determinarea valorii optime a anticipantei are o importanţă deosebită în obţinerea rezultatelor scontate ale împuşcării. Prin creşterea anticipantei se măreşte rezistenţa, fapt care determină rămânerea unor praguri pe vatra treptei, micşorarea conducând la un consum neraţional de energie explozivă, cea mai mare parte a acestuia fiind consumată pentru aruncarea rocii împuşcate.

La utilizarea procedeului de împuşcare cu găuri de sondă, un alt parametru care influenţează decisiv rezultatele împuşcării este subadâncirea. Este cunoscut că porţiunea care urmează a fi detaşată opune cea mai mare rezistenţă în zona în care este încastrată în masiv (talpa găurii). Pentru a

50

realiza ruperea de masiv este necesar ca în această zonă să se utilizeze o cantitate mai mare de energie, respectiv să se înmagazineze în gaura de sondă o cantitate mai mare de exploziv. Pentru aceasta, gaura se prelungeşte sub nivelul vetrei, pe o lungime care este determinată de anticipantă, înclinarea stratificaţiei, gradul de fisurare şi alterare a masivului, locul de iniţiere şi înclinarea talazului.

În literatură se indică ca limită pentru subadâncire valoarea 0,3 W, la valori mai mari energia explozivă ne mai fiind utilizată în întregime. Ea poate avea valori mai mici sau poate lipsi în cazul unor roci alterate, fisurate sau în cazul în care stratificaţia este orizontală. Direcţia de avansare a frontului faţă de sensul de înclinare a stratificaţiei poate influenţa de asemenea mărimea subadâncirii. Dacă direcţia de avansare a frontului este în sensul înclinării, subadâncirea va fi mai mare, valoarea sa fiind cu atât mai mare cu cât creşte înclinarea stratificaţiei. La o avansare în sens opus înclinării stratificaţiei, valoarea subadâncirii creşte odată cu micşorarea unghiului de înclinare a stratificaţiei.

3.2.3. Procedee de împuşcare În funcţie de natura rocilor dislocate, de morfologia terenului, tehnica

de lucru avută la dispoziţie, precum şi de elementele geometrice ale fronturilor de lucru, derocarea cu ajutorul explozivilor se face în mod obişnuit prin amplasarea acestora în găuri de mină, guri de sondă şi galerii. Ocazional, se mai practică şi derocarea cu explozivi amplasaţi în crăpăturile existente în masiv sau în spatele unor blocuri de rocă existente pe taluzuri ori berme.

Împuşcarea cu găuri de mină. Procedeul de împuşcare cu găuri de mină se utilizează pentru derocarea în cazul treptelor mici, corectarea fronturilor de lucru, spargerea blocurilor supragabarit, extragerea blocurilor cu forme geometrice regulate, executarea şanţurilor prin lucrări de perforare-împuşcare, construcţii de drumuri etc.

Fig. 2. Amplasarea găurilor de mină la extragerea treptelor de lucru

cu înălţimea mică: a – găuri orizontale; b – găuri verticale.

51

Diametrul găurilor de mină este condiţionat de diametrul încărcăturilor de exploziv, acceptându-se totuşi că diametrul unei găuri de mină poate fi de maximum 75 mm.

În general, încărcăturile explozive sunt constituite din explozivi încartuşaţi, în ultima perioadă utilizându-se şi amestecuri simple explozive sau fitil detonant.

Modul de amplasare a găurilor de mină, precum şi înclinarea acestora, se stabileşte în funcţie de configuraţia terenului şi destinaţia lucrărilor de împuşcare. În cazul lucrărilor de derocare în cariere cu trepte având înălţimea mică, găurile de mină pot fi perforate atât orizontal cât şi vertical, amplasarea lor pe verticală fiind cea mai uzitată (fig. 2). Pentru corectarea taluzurilor şi a bermelor de lucru, găurile de mină se amplasează în funcţie de condiţiile concrete din teren. Câteva exemple sunt prezentate în fig. 3. În cazul extragerii unor blocuri cu forme regulate, găurile se perforează paralel între ele şi cu feţele care se detaşează (fig. 4).

Fig. 4 Amplasarea găurilor de mină Fig. 5 Gaură de mină cu cuptor

pentru extragerea blocurilor cu feţe regulate

Fig 3. Amplasarea găurilor de mină pentru corectarea taluzurilor sau bermelor de lucru (exemple): a – lichidarea surplombelor; b – corectarea taluzului; c – lichidarea pragurilor pe bermă.

52

Găurile cu cuptor (fig. 5) se utilizează în cazul în care este necesară învingerea unor anticipante mai mari.

Executarea tranşeelor şi şanţurilor se realizează în condiţiile existenţei unei singure suprafeţe libere, pe când derocarea în cazul exploatării treptelor cu înălţime mică, a două suprafeţe libere.

Anticipanta, distanţa dintre găurile executate pe un rând sau dintre rânduri, greutatea încărcăturii de exploziv, cu alte cuvinte parametrii lucrărilor de împuşcare, se stabilesc în funcţie de numărul suprafeţelor libere.

Împuşcarea cu găuri de sondă. Extragerea rocilor în cariere, săparea tranşeelor şi a drumurilor de acces în cariere, executarea platformelor, precum şi a unor împuşcări speciale cum sunt împuşcările dirijate, împuşcările subacvatice etc, se execută prin procedeul de împuşcare cu găuri de sondă.

Acest procedeu de împuşcare se poate aplica în următoarele condiţii: − rocile în care se forează să aibă stabilitatea suficientă, pentru a se

menţine gaura forată; − înălţimea treptelor să fie cuprinsă între 10 şi 30 m, situaţie în care

se pot realiza indicatori tehnico-economici superiori altor procedee de împuşcare;

− morfologia terenului să permită deplasarea utilajelor de forare şi amplasarea lor fără a fi luate măsuri suplimentare de ancorare.

În cazul în care se impun condiţii de granulometrie pentru materialul derocat sau este necesară protejarea unor obiective din zona carierei, împuşcarea cu găuri rămâne, practic, singurul procedeu de lucru posibil a fi utilizat.

Fig. 6. Amplasarea găurilor de sondă la împuşcarea treptelor de lucru: a – găuri de sondă verticale; b – găuri de sondă înclinate; c – găuri ajutătoare la vatră; d – găuri de sondă paralele, amplasate în cuiburi; e – găuri de sondă amplasate pe taluz.

53

Diametrul găurilor de sondă este cuprins între 75 şi 250 mm. În ultima perioadă se utilizează şi diametre mai mari, ajungând chiar până la 400 mm. Alegerea diametrului se face, în general, în funcţie de gradul de fisurare a masivului împuşcat.

Încărcăturile explozive sunt constituite din explozivi granulari sau şlamuri explozive, sporadic utilizându-se explozivi încartuşaţi. Pentru iniţierea explozivilor de bază, se fac eforturi pentru a se generaliza încărcăturile explozive TP – 400. Transmiterea detonaţiei la încărcăturile de iniţiere şi/sau între găuri se realizează cu ajutorul fitilului detonant.

Modul de amplasare a găurilor de sondă se stabileşte în funcţie de înclinarea treptelor de lucru şi de tehnica de forare din dotare. Cu toate că prin utilizarea găurilor de sondă înclinate se obţin unele avantaje în ceea ce priveşte consumul specific de exploziv, productivitatea găurii şi granulometria materialului împuşcat, amplasarea găurilor de sondă pe verticală este cel mai des utilizată, ca urmare a productivităţii sporite a utilajelor de forare la acest mod de amplasare a găurilor de sondă (fig. 6, a şi b).

În unele situaţii, pentru a elimina eventualele praguri care rămân pe treaptă după împuşcare, se forează găuri de sondă orizontale (fig. 6, c) amplasate sub talpa găurilor forate vertical.

Este cunoscut faptul că există o dependenţă între anticipată şi cantitatea de exploziv împuşcată. Cu cât anticipata este mai mare, cu atât cantitatea de exploziv necesară este mai mare. Cantitatea de exploziv dintr-o gaură de sondă fiind în funcţie de diametrul acesteia, pentru mărirea cantităţii de exploziv este necesară utilizarea unor găuri de sondă de diametru mai mare. Cum acest lucru nu este întotdeauna posibil, se forează găuri de sondă paralele între ele, având diametrul care se foloseşte în mod curent în carieră (fig. 6, d).

În cazul în care tehnica din dotare, sau configuraţia terenului nu permite forarea găurilor de sondă verticale, acestea se amplasează pe taluz (fig. 6, e).

Împuşcarea cu galerii. Ca urmarea a gradului scăzut de securitate,

la efectuarea lucrărilor cu materiale explozive, procedeul de împuşcare cu galerii are o arie de aplicabilitate din ce în ce mai redusă, în cariere folosindu-se în special pentru formarea treptelor de lucru, săparea tranşeelor, retezarea vârfurilor şi împuşcarea treptelor cu înălţime mare.

54

Dintre dezavantajele metodei, enumerăm: − volum mare de manoperă pentru executarea lucrărilor miniere; − nivel de securitate scăzut la operaţiile de manipulare a materialelor

explozive; − volum mare de lucru la operaţiile de încărcare cu exploziv şi

burare; − grad ridicat de pericol la lichidarea unor eventuale rateuri; − proiectarea la distanţă mare a bucăţilor de rocă detaşate din

masiv; − ponderea mare a blocurilor supragabarit în materialul derocat; − efect seismic de mare intensitate. Acestea fac ca procedeul de împuşcare cu galerii să fie folosit din ce

în ce mai rar pentru extragerea substanţei minerale utile şi a rocilor în cariere. În funcţie de modul de amplasare a încărcăturilor explozive, se disting

trei variante ale acestui procedeu de împuşcare: − galerii cu încărcături concentrate; − galerii cu încărcături alungite; − galerii cu încărcături concentrate şi intervale de aer. În figura 7 se prezintă schema lucrărilor miniere şi modul de

amplasare a încărcăturilor explozive.

Fig. 7. Schema lucrărilor miniere la procedeul de împuşcare cu galerii: a – galerii cu încărcături concentrate; b – galerii cu încărcături alungite; 1 – galeria transversală (de acces); 2 – galerii direcţionale; 3 – camere de minare; 4 – încărcături explozive; 5 – puţ.

55

3.2.4. Spargerea blocurilor supragabarit Blocurile supragabarit pot fi sparte cu ajutorul explozivilor, prin

încărcături aplicate sau introduse în găuri de mină. Cantitatea de exploziv necesară se calculează cu relaţia:

VqQ ⋅= [ ]kg în care: V este volumul blocului supragabarit, m3;

q – consumul specific de exploziv, kg/m3. Consumul specific de exploziv, stabilit pentru cele două metode de

împuşcare, variază în limite largi în funcţie de tăria rocii, după cum urmează: – încărcături aplicate q = (0,25…1) kg/m3; – încărcături în găuri de mină q = (0,09…0,4) kg/m3. La utilizarea încărcăturilor aplicate, dacă volumul blocului este mai

mare de 2 m3, se folosesc două sau trei încărcături. Pentru reducerea consumului specific de exploziv şi a distanţei de

împrăştiere a materialului există tendinţa de a se generaliza utilizarea încărcăturilor cumulative.

La împuşcarea cu găuri de mină, lungimea acestora trebuie să reprezinte (0,3…0,7) h; dar să nu fie mai mică de 0,3 m. Găurile se forează în mijlocul blocului. Distanţa de la gaură la marginea blocului nu va fi mai mare decât lungimea pe care gaura este încărcată, iar distanţa dintre găuri va fi de 0,5 … 0,7 din această distanţă.

În unele ţări s-a generalizat metoda de împuşcare cu gări de mină şi

exploziv rezistent la apă sau fitil detonant, încărcătura burându-se cu apă. În perioadele cu temperaturi sub 00 C, în apă se adaugă 5…10% NaCl sau KCl. Prin aplicarea acestui procedeu de împuşcare s-a realizat reducerea consumului specific de exploziv şi a distanţei de împrăştiere a bucăţilor de rocă.

Fig. 8. Împuşcarea blocurilor supragabarit cu încărcături în găuri de mină: 1 – buraj; 2 – exploziv; 3 – fitil detonant.

56

3.2.5. Lucrări de rambleiere, debleiere şi de netezire prin explozie În ultima perioadă de timp, lucrările de împuşcare au încetat a mai fi

un apanaj al mineritului. În special constructorii sunt cei care au făcut apel la avantajele pe care le oferă utilizarea explozivilor pentru executarea unor lucrări specifice activităţii lor, cum ar fi: săparea fundaţiilor în roci de tărie mare, săparea canalelor şi a tranşeelor, executarea unor platforme de lucru, realizarea unor taluze netede, iar în ultimii ani construirea unor baraje prin depunerea directă în locul acestora a unui volum mare de masă derocată din versanţii alăturaţi.

Majoritatea lucrărilor de acest gen se execută în special prin împuşcări la care roca nu este numai sfărâmată ci şi aruncată în direcţia dorită.

Astfel de împuşcături sunt pretenţioase, fapt pentru care este indicat ca să se execute în baza unui proiect elaborat de o unitate specializată în această direcţie, proiect avizat de forurile competente.

Împuşcarea de aruncare. Mărind cantitatea de exploziv, astfel încât

energia să fie utilizată nu numai pentru sfărâmarea rocii, ci şi pentru dirijarea ei într-o anumită direcţie, se realizează o împuşcare de aruncare.

Cantitatea de exploziv se determină cu relaţia:

( )33 6,04,0 nKWqQ ca +⋅⋅= [ ]kg în care: qa este consumul specific de exploziv la împuşcarea de

aruncare, kg/m3; W – anticipanta, m;

N – indicele acţiunii exploziei; Kc – coeficient de corecţie în funcţie de adâncimea încărcăturii,

Kc = Wx unde:

c

c

abW

x−

=

ac – coeficient empiric, având valorile ac = 313 pentru W ≤ 100 m ac = 466 pentru W > 100 m

bc – adâncimea de plasare a încărcăturii mai mare de 25 m, pentru care nu se constată efecte mari ale exploziei.

Pentru W ≤ 25 m x = 0 Distanţa dintre încărcăturile de pe un rând şi dintre rânduri se

stabileşte în funcţie de indicele de acţiune a exploziei, cu relaţia: a = b =0,5 W(n+1) [m]

57

O parte din materialul derocat se depune la suprafaţă pe cele două borne, iar o altă parte rămâne în excavaţia creată prin împuşcare. Adâncimea liberă a excavaţiei este în funcţie de anticipantă şi de indicele acţiunii exploziei, luat în calculul cantităţii de exploziv.

În roci stâncoase şi nestâncoase, în afara celor cu structură argiloasă

şi argilo-pamântoasă, pentru n<2, adâncimea liberă a excavaţiei se determină după cum urmează:

– sol:

312 −

=nWhe

[ ]m dacă se utilizează un exploziv de brizanţă mare:

nWhe ⋅⋅= 5,0 [ ]m – roci stâncoase:

)6,02,0( += nWhe [ ]m pentru n ≥ 2; – în roci stâncoase:

Whe= [ ]m – în soluri argiloase şi argile-nisipoase:

)12(45,0 −= nWhe [ ]m Dacă încărcăturile sunt plasate pe un singur rând, toate vor fi iniţiate

cu acelaşi timp de întârziere. În cazul în care încărcăturile sunt plasate pe mai multe rânduri, ordinea de iniţiere a încărcăturilor este determinată de amplasarea acestora faţă de direcţia de aruncare. Primul va fi iniţiat rândul care se află mai aproape de direcţia de aruncare, următoarele rânduri, pe măsura îndepărtării de direcţia de aruncare, la intervale din ce în ce mai mari. Timpul de întârziere între încărcăturile care detonează deodată se stabileşte cu relaţia sau în condiţii geologico-miniere dificile, timpul de întârziere între încărcături, stabilit cu relaţia amintită, se măreşte de 1,2 … 1,5 ori.

Fig. 9. Pâlnia creată la o împuşcare de aruncare.

58

Executarea canalelor sau tranşeelor prin procedeul de împuşcare cu găuri de sondă. La executarea canalelor cu adâncime de maximum 4 m, gurile de sondă se forează vertical (fig. 10 ). În această situaţie, materialul derocat va fi aruncat, în cantităţi aproximativ egale, pe ambele părţi ale canalului. Dacă materialul derocat trebuie depus pe o anumită parte a canalului, găurile de sondă vor fi forate înclinat (fig. 11). În roci stâncoase, găurile de sondă, de diametru mai mic, se vor fora pe ambele margini ale canalului (fig. 12).

Lungimea găurilor verticale se calculează cu relaţia:

sg Khl ⋅= [ ]m în care: h este adâncimea proiectată a canalului, m. Ks – coeficient de subadâncire, care depinde de tăria rocii

(tabelul 3): Tabelul 3 – Valorile coeficientului Ks

Tipul rocii Valoarea coeficientului de subadâncire Ks

- nisip umed 1,20 …. 1,30 - sol nisipos şi loess 1,15 … 1,20 - argilă nisipoasă 1,10 … 1,15 - argilă 1,05 … 1,10

Fig. 10. Săparea canalelor cu găuri de sondă verticale: 1 – exploziv; 2

– buraj; 3 – conturul proiectat al excavaţiei. În cazul găurilor înclinate, lungimea acestora va fi:

sg Khlαsin

= [ ]m

unde α este unghiul de înclinare a găurii.

59

În roci stâncoase, subadâncirea va fi 10 … 15% din lungimea găurii (la lungimi de până la 5m).

Fig. 11. Săparea canalelor cu găuri de sondă înclinate; 1 – exploziv; 2 – buraj; 3 – profilul proiectat al canalului.

Fig. 12. Săparea canalelor în roci de tărie mare: 1 – exploziv; 2 –

buraj; 3 – profilul proiectat al canalului; I, II – ordinea de întârziere. Distanţa dintre găuri se stabileşte cu relaţia: – pentru n ≤ 3,5

a = 0,5 W(n+1) [ ]m – pentru n > 3,5

6,04,01++

⋅=nnWa

[ ]m

60

Lungimea încărcăturii nu va fi mai mare de ¾ din lungimea găurii. Porţiunea de gaură neîncărcată se burează cu nisip sau piatră mărunt concasată.

Fig. 13. Săparea tranşeelor cu găuri de sondă: 1 – exploziv; 2 – buraj;

3 – profilul proiectat al tranşeei. Metoda poate fi aplicată şi pentru executarea tranşeelor cu

încărcături amplasate pe mai multe rânduri. Schematic, modul de lucru al încărcăturilor este prezentat în figura 21.

Executarea platformelor prin împuşcare. Platformele în debleu sau pe rambleu pot fi executate cu lucrări de împuşcare prin metodele cu găuri de sondă sau încărcături concentrate, fie utilizându-se combinaţii de astfel de încărcături.

Cunoaşterea amănunţită a topografiei terenului, precum şi a caracteristicilor fizico-mecanice ale rocilor împuşcate, permite alegerea metodei de împuşcare adecvate şi trasarea cât mai exactă a profilului proiectat al lucrării.

Spre exemplu, retezarea unor vârfuri, executarea unor platforme în versanţi sunt câteva categorii de lucrări la care nu este posibilă întotdeauna folosirea metodei de împuşcare cu găuri de sondă. De asemenea, împuşcarea cu încărcături concentrate este justificată în zonele în care accesul este greoi, în cazul în care este necesară utilizarea unor cantităţi mari de explozivi, sau când înălţimea treptelor de împuşcat este mare.

La efectuarea lucrărilor de împuşcare pe versanţi, atât prin metoda cu găuri de sondă, cât şi cu încărcături concentrate trebuie avut în vedere că sub nivelul încărcăturii masivul se va detaşa sub un unghi de aproximativ 450. Acest fapt trebuie avut în vedere la amplasarea încărcăturilor şi aprecierea volumului de lucrări necesare executării în continuare a platformei.

În cazul formării platformelor prin lucrări de împuşcare nu este necesară o aruncare la distanţă mare a materialului derocat.

Ca urmare, indicele acţiunii exploziei nu va avea valori mari. Încărcăturile din primul rând trebuie să aibă efect redus de aruncare (n = 1 … 1,15), iar încărcăturile din celelalte rânduri, efect de aruncare sporit (n = 1,15 … 1,25). Intervalul de întârziere între rânduri se stabileşte în funcţie de valoarea anticipantei şi trebuie să fie în limitele:

t = (0,02 … 0,1)W [s]

61

În figura nr. 14, este prezentat un exemplu de realizare a unei platforme prin împuşcarea cu găuri de sondă înclinate. Se observă că, prin împingerea materialului derocat se poate rambleia golul existent la baza platformei.

Fig. 14. Executarea unei platforme prin lucrări de împuşcare cu găuri de

sondă înclinate: 1 – găuri de sondă; 2 – profilul necesar a fi realizat prin împuşcare; 3 – profilul realizat; 4 – material derocat. 3.2.6. Măsuri pentru limitarea efectului seismic al exploziilor În zona deformaţiilor elastice, unda de şoc se transformă în unda

seismică care poate fi caracterizată prin următorii parametri: - amplitudinea deplasării, A; - viteza oscilaţiilor particulelor solului, AfV ⋅= π2 ; - acceleraţia oscilaţiilor, Afa ⋅= 24π ;

- frecvenţa oscilaţiilor, T

f 1= ;

- durata oscilaţiei, T; Sub influenţa vibraţiilor seismice, pot apare deformaţii în construcţiile

învecinate sau în lucrările miniere subterane şi de la zi, care în timp conduc la deteriorarea acestora.

În ultimii ani, ca urmare a creşterii cantităţilor de exploziv utilizate la împuşcare, precum şi a folosirii din ce în ce mai mare a tehnicii de derocare prin împuşcare în zone industriale sau urbane, problema protecţiei seismice a obiectivelor este din ce în ce mai acută. Cercetările întreprinse în această direcţie au stabilit că factorii principali care pot fi luaţi în considerare la estimarea valorii parametrilor oscilaţiilor seismice sunt mărimea încărcăturii de exploziv, distanţa dintre locul împuşcării şi obiectivul de protejat şi durata sursei oscilaţiilor.

62

În cazul în care încărcătura este dispusă pe o lungime mare, iar distanţa dintre obiectiv şi încărcătură este redusă, mărimea activităţii seismice poate fi influenţată în egală măsură şi de raportul dintre cantitatea de exploziv şi lungimea blocului împuşcat. La estimarea activităţii seismice trebuie avute în vedere şi condiţiile geologice şi tectonice, caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor care se află între locul împuşcării şi obiectivul de protejat, cantitatea de energie din încărcătura de exploziv şi tehnologia de împuşcare utilizată.

Este cert că toţi aceşti factori nu pot fi cuprinşi într-o relaţie cu ajutorul căreia să se poată estima mărimea activităţii seismice la orice împuşcare. Cunoscându-se însă nivelul admis al oscilaţiilor particulelor solului, pentru aceleaşi condiţii geologice şi tehnologice, prin măsurarea sistematică a vitezei oscilaţiilor se poate determina mărimea nepericuloasă a încărcăturii de exploziv. Cu alte cuvinte se poate stabili dependenţa dintre viteza oscilaţiilor, cantitatea de exploziv şi distanţă. Relaţia de dependenţă fiind proprie unor anumite condiţii geologice şi tehnologice nu poate fi utilizată ca atare la toate lucrările de împuşcare.

Nivelul nepericulos al vibraţiilor este stabilit în funcţie de gradul de distrugere a construcţiilor de către seismele artificiale provocate de explozii. Acest prag diferă de la o ţară la alta şi se adoptă, în general, în funcţie de calitatea construcţiei şi chiar de modul în care este privită problema reparaţiilor uşoare care necesită a fi efectuate la o construcţie aflată în zona în care s-au executat împuşcările.

Încă din 1957, U. Langefors şi colaboratorii au stabilit că la viteze de 7 cm/s nu se înregistrează daune. Apariţia unor fisuri mici în zidărie a fost sesizată la o viteză a oscilaţiilor particulelor solului de 11 cm/s.

A. Edwards şi T. Northwood au stabilit că la viteze mai mici de 5 cm/s practic construcţiile nu pot fi afectate de explozii, valoarea fiind confirmată şi de cercetările lui H. Nicholls.

Ca urmare, în unele ţări ( SUA, Marea Britanie, Suedia), valoarea de 5 cm/s a vitezei oscilaţiilor particulelor solului a fost acceptată ca prag de siguranţă pentru construcţiile din zona limitrofă aceleia în care se execută lucrări de împuşcare.

În Rusia, în funcţie de destinaţia lor, clădirile sunt împărţite în patru categorii, după cum urmează:

− categoria I – construcţii din categoria monumentelor de artă, precum şi cele de importanţă deosebită;

− categoria II – construcţii industriale de importanţă deosebită, coşuri de fum, turnuri de apă, cartiere de locuinţe, construcţii social-culturale şi administrative cu mare afluenţă de oameni;

− categoria III – construcţii industriale de dimensiuni reduse cu mai puţin de trei etaje, locuinţe izolate, construcţii social-administrative şi culturale cu afluenţă mică de oameni;

63

− categoria IV – construcţii industriale prin a căror distrugere nu se periclitează viaţa şi sănătatea oamenilor.

Viteza admisă oscilaţiilor este diferenţiată în funcţie de categoria construcţiei.

În unele ţări, de exemplu Franţa, valorile vitezei oscilaţiilor solului sunt diferenţiate, în funcţie de caracteristicile fizico-mecanice ale rocilor pe care este aşezată construcţia de protejat.

Neexistând un normativ prin care să se reglementeze valoarea admisă a vitezei oscilaţiilor solului, în ţara noastră s-a făcut uz de recomandări din literatura de specialitate, în special de cea din Rusia. Din acest considerent este bine să se solicite şi părerea specialiştilor privitor la calitatea construcţiilor, atunci când se execută împuşcări în apropierea acestora.

Cunoscându-se nivelul admis al vitezei oscilaţiilor, va trebui să se determine cantitatea de exploziv împuşcată instantaneu, nepericuloasă din punct de vedere seismic. Aceasta se poate stabili numai în urma efectuării unui număr mare de împuşcări, pentru zona luată în studiu.

În baza acestei valori se poate determina cantitatea de exploziv pe treapta de întârziere, intervalul de întârziere între încărcăturile care vor detona deodată şi cantitatea de exploziv posibil a fi utilizată la o împuşcare.

După U. Langefors, cantitatea dotată de exploziv poate fi practic nelimitată dacă încărcătura de exploziv pe treapta de întârziere nu generează un efect seismic periculos, iar intervalul de întârziere între trepte este egal cu jumătatea perioadei oscilaţiilor.

Constructiv, capsele detonante electrice au o abatere de la timpul

nominal de cel mult tΔ± 4,0 , fapt care face ca să fie creată posibilitatea detonării unei cantităţi de exploziv de două ori mai mare decât cea stabilită ca

nepericuloasă, la intervale de timp de tΔ2,0 . Din acest considerent, la utilizarea capselor electrice, s-a stabilit ca

încărcătura pe treapta de întârziere să nu fie mai mare de 75% din încărcătura de exploziv detonată instantaneu, determinată ca nepericuloasă din punct de vedere seismic.

insttr QQ

32

=

Faţă de consideraţiile de mai sus, apare ca necesară generalizarea

utilizării releelor detonante milisecundă, pentru realizarea întârzierii între grupurile de găuri care detonează deodată. S-a dovedit însă pe cale experimentală că, pentru acelaşi interval de întârziere şi aceeaşi cantitate de exploziv pe treaptă, activitatea seismică este mai mare în cazul în cazul în care întârzierea a fost realizată cu relee detonante, comparativ cu situaţia în

64

care întârzierea a fost realizată cu capse electrice. Acest fapt se poate aplica numai prin reducerea cantităţii de exploziv detonată deodată, ca urmare a abaterilor de la timpul nominal a capselor electrice.

Privitor la mărimea intervalului de întârziere dintre trepte, s-a menţionat că aceasta trebuie să fie egală cu jumătatea perioadei oscilaţiilor. Dacă această valoare nu poate fi respectată, se va adopta un timp de întârziere astfel încât să se evite pericolul interferării undelor provocate de detonarea încărcăturilor cu diferite trepte de întârziere. În acest caz, este necesar ca intervalul de întârziere să fie mai mare decât existenţa fazei pozitive a oscilaţiilor. Există însă situaţii în care, pentru realizarea unei anumite granulaţii, este impusă utilizarea unui interval de întârziere mai mic decât cel optim, din punct de vedere seismic.

În această situaţie se limitează la 5…6 numărul total de trepte de întârziere, în acest mod limitându-se timpul total de existenţă al sursei generatoare de oscilaţii.

Reducerea activităţii seismice a exploziilor este posibilă şi prin adoptarea unor măsuri cu caracter tehnologic, dintre care se pot aminti:

− orientarea fronturilor de lucru astfel încât obiectivele de protejat să se afle pe direcţia acestora;

− crearea unor ecrane cu impedanţă acustică mai mică decât aceea a mediului în care se propagă unde seismice, ecrane care se interpun între locul împuşcării şi obiectivul de protejat;

− creşterea numărului de suprafeţe libere; − utilizarea unor scheme de împuşcare cu degajare diagonală; − reducerea subadâncimii la o valoare cât mai mică, în care scop

este necesar să se folosească pentru încărcarea subadâncimii un exploziv cu energie potenţială mare;

− renunţarea la utilizarea capselor cu treaptă de întârziere „o”; − reducerea la minimum a încărcăturilor de exploziv detonate cu

aceeaşi treaptă de întârziere. Soluţiile tehnologice care se impun a fi luate, corelate cu datele

privind situaţia geologico-minieră a zonei în care se execută împuşcarea, se pot stabili numai pe cale experimentală şi sunt valabile numai pentru condiţiile pentru care s-au determinat.

Dacă se modifică parametrii lucrărilor de împuşcare (diametrul încărcăturilor, anticipanta) este posibilă creşterea activităţii seismice, mult peste valorile indicate ca periculoase. În această situaţie, trebuie efectuate noi experimentări pentru determinarea influenţei acestor parametri asupra activităţii seismice şi reglarea cantităţii de exploziv nepericuloase din punct de vedere seismic, în concordanţă cu noii parametri tehnologici.

65

3.3. Utilizarea explozivilor la lucrări de împuşcare subacvatice

3.3.1. Împuşcări subacvatice cu găuri de sondă De multe ori este nevoie să se adâncească şi/sau să se lărgească

şenalele de navigaţie, danele porturilor sau altele, la o cotă care să asigure navigaţia în condiţii de deplină siguranţă. În cazul existenţei rocilor tari, nu este posibilă efectuarea operaţiei prin lucrări de dragare, fiind necesară în prealabil o afânare a rocilor prin lucrări de împuşcare subacvatice.

Metoda pionerească de adâncire cu ajutorul încărcăturilor de exploziv, aplicate pe fundul apei, duce la formarea de cratere şi fragmentarea neomogenă a materialului cu un conţinut mare de blocuri supragabaritice, ceea ce face ca dragarea să se execute greoi, metoda fiind fără randament şi neeconomică.

Metoda de derocare ce asigură o repartizare uniformă a energiei explozive în masiv, respectiv o sfărâmare cu o granulometrie omogenă, este cea cu găuri de sondă.

De regulă, găurile se realizează prin forare percutantă sau rotopercutantă de la suprafaţa apei, de pe plute, ambarcaţiuni speciale de foraj, sau platforme plutitoare autoridicătoare de foraj, în funcţie de natura apelor şi instalaţia de foraj, iar echipamentul auxiliar se află pe mal. Ambarcaţiunile speciale şi platformele de foraj preiau instalaţia de foraj, agregatele de producere a energiei electrice şi pneumatice precum şi echipamentul auxiliar. În perioada de iarnă lucrările de perforare şi împuşcare se pot executa şi de pe gheaţă.

Pe vreme de curenţi şi vânt este dificilă realizarea găurilor de pe plute sau ambarcaţiuni. Din aceste au fost concepute platforme plutitoare autoridicătoare, care permit deplasarea lor pe apă prin tragere cu remorchere, iar după ce au fost amplasate pe poziţia de lucru se ridică platforma pe picioarele de sprijin.

3.3.2. Parametrii lucrărilor de perforare – împuşcare la efectuarea

împuşcărilor subacvatice cu găuri de sondă Consumul specific teoretic de exploziv. Faţă de împuşcările în

cariere, pentru acelaşi tip de rocă, în vederea obţinerii unei fragmentări optime dragării, consumul specific de exploziv la împuşcările subacvatice este dublu. Presiunea coloanei de apă acoperitoare se învinge prin creşterea încărcăturii specifice. De asemenea, şi pentru depunerile de mâl trebuie mărită

66

încărcătura de exploziv. Relaţia de calcul a consumului specific teoretic de exploziv pentru găuri verticale este:

q = 1,00 + 0,01 Hapă + 0,02Hmâl + 0,03 Htreaptă [kg/m3] unde: Hapă este înălţimea coloanei de apă, m; Hmâl – grosimea stratului acoperitor de mâl, m; Htreaptă – înălţimea treptei de derocare. Concentraţia de exploziv pe metru de gaură. La încărcarea manuală

a găurilor cu exploziv încartuşat, introdus în containere, concentraţia explozivă pe metru de gaură (container) este:

lgnCex⋅

= [kg/m]

unde: n este numărul de cartuşe într-un mănunchi; g – masa unui cartuş de exploziv, kg; l – lungimea unui cartuş de exploziv, m. La încărcarea mecanizată a găurilor, concentraţia explozivă pe metru

de gaură este:

1000

2dCex = [kg/m]

unde: d este diametrul găurii, mm. Anticipanta şi distanţa între găuri. Din raportul între concentraţia

explozivă pe metru de gaură şi consumul specific necesar de exploziv se poate calcula suprafaţa aferentă unei găuri:

q

CS ex= [m2/gaură]

Pe de altă parte: aWS ⋅= [m2]

unde: W este anticipanta, m; a – distanţa între găuri, m. La împuşcările subacvatice se recomandă reţele pătratice de

amplasare a găurilor, la care anticipanta şi distanţa între găuri sunt egale. În această situaţie:

SW = [m]

iar Wa = [m]

67

Lungimea de subadâncire a găurilor. Pentru a obţine o sfărâmare corespunzătoare a rocii pe toată înălţimea de treaptă proiectată este necesară o subadâncire a găurilor de sondă. Lungimea de subadâncire se stabileşte în funcţie de anticipantă cu relaţia:

Wls 32

= [m]

în care: W este anticipanta, m Lungimea totală a găurii. Pentru găuri verticale: streaptăg lHL += [m] Ca buraj, servesc sedimentele acoperitoare de pe rocă şi

coloana de apă. În această situaţie lungimea minimă de buraj:

0=bl Când se impune protejarea seismică a obiectivelor din zonă,

lungimea minimă de buraj este: Wlb ⋅= 3/1 [m] iar lungimea coloanei de exploziv va fi:

bgex lLl −= Încărcătura de explozie pe gaură este: exexgaură lCQ ⋅= [kg] - încărcătura de exploziv pe gaură în echivalent TNT:

cQQ gaurăgauraTNT ⋅= [kg echiv. TNT] unde: c este coeficient de echivalenţă. 3.3.3. Explozivi folosiţi. Modul de realizare a încărcăturilor şi a

iniţierii La împuşcările subacvatice se folosesc numai explozivi brizanţi şi

rezistenţi la apă. Din cadrul explozivilor destinaţi sectorului economic, cerinţa impusă este satisfăcută de dinamita RA. În cazul utilizării explozivilor care nu sunt rezistenţi la apă, încărcăturile trebuie izolate faţă de apă, prin introducerea lor în containere etanşe.

La detonarea simultană a unui număr redus de încărcături, iniţierea se poate face instantaneu cu ajutorul capselor detonante electrice sau cu ajutorul unei reţele de fitil detonant.

68

La împuşcarea unui număr mare de încărcături şi când se impune protejarea seismică a obiectivelor învecinate, iniţierea încărcăturilor se face pe trepte de întârziere cu ajutorul capselor detonante electrice cu întârziere de milisecunde sau cu reţele combinate.

În cadrul reţelelor combinate, cele două reţele secundare care unesc câte un fir de fitil detonant din fiecare încărcătură de pe un rând se iniţiază cu câte o capsă detonantă electrică la unul din capete. Funcţie de încărcătura maximă admisă pe treapta de întârziere se pot lega la aceeaşi capsă detonantă electrică mai multe reţele secundare. Circuitul de împuşcare se realizează, de regulă, prin legarea în serie a capselor detonante electrice. La un număr mare de găuri şi când se folosesc capse cu reofori de lungime mare, poate să devină necesară realizarea circuitului prin legarea mixtă (serie-paralel) a capselor.

După realizarea circuitului electric, la împuşcările subacvatice este necesar ca pe lângă verificarea continuităţii circuitului şi a rezistenţei sale să se facă şi verificarea rezistenţei de izolaţie.

În cazul existenţei în zonă a unor instalaţii radar şi staţii de emisie se folosesc capse detonante electrice de înaltă intensitate sau sisteme neelectrice de iniţiere cum ar fi reţele simple de fitil detonant sau sistemul de iniţiere NONEL.

La iniţierea încărcăturilor cu capse detonante electrice se folosesc câte două capse, una la talpă şi alta la gaura găurii. Cele două capse ale unei încărcături se leagă în serie. În cazul încărcării mecanizate a găurilor, se aplică numai iniţierea anterioară (la gura cheii). Capsele trebuie să aibă reoforii aşa de lungi încât să poată fi legaţi deasupra nivelului apei. Pentru ca îmbinările să nu stea în apă, reoforii se suspendă pe o plută sau flotoare, unde se leagă şi cablul de împuşcare (fig. 15). Dacă împuşcarea se execută în apropierea malurilor, reoforilor se pot suspenda de un cablu (fig. 16).

Fig. 15. Împuşcare subacvatică cu iniţiere electrică având reoforii

suspendaţi de o plută: 1 – încărcătură explozivă; 2 – reofori; 3 – plută; 4 – cablu de împuşcare; 5 – ambarcaţiune de pe care se declanşează explozia.

69

Fig. 16. Împuşcare subacvatică cu iniţiere electrică având reoforii

suspendaţi de un cablu: 1 – încărcătură explozivă; 2 tubaj; 3 – reofori; 3 – plută; 4 – cablu de împuşcare; 5 – cablu pentru suspendarea reoforilor şi a cablului de împuşcare.

3.3.4. Procedee folosite la împuşcarea sub apă cu găuri de

sondă Suprafaţa ce trebuie împuşcată se perforează cu o reţea de găuri la

parametrii stabiliţi prin proiect. Deoarece roca stâncoasă care trebuie împuşcată este acoperită de

mâl şi nisip, există pericolul ca găurile să fie colmatate imediat după forare. Pentru prevenirea acestui fenomen, se aplică frecvent procedeul de forare în două trepte. Cu treapta I cu un avantub de diametru mare (∅ cca 100 mm) se forează prin mâl, nisip, rocă degradată şi rocă compactă, pe cca. 15-20 cm.

În continuare, cu treapta II se forează în interiorul avantubului cu un diametru de cca. 50-70 mm, necesar pentru a introduce tubajul sau coloana explozivă. Rolul avantubului este de a proteja gaura de sondă după scoaterea coloanei de prăjini pentru a nu se colmata cu nisip înainte de a introduce tubajul sau containerul cu încărcătura de exploziv.

Împuşcarea subacvatică cu încărcarea găurilor de la suprafaţă prin tubaje

La această metodă, pe măsură ce se termină de forat o gaură aceasta se tubează prin interiorul avantubului cu un tub din material plastic ce iese deasupra suprafeţei apei cu cca 1m.

Încărcarea cu exploziv a găurilor se face de la suprafaţa apei prin tuburi, mecanizat sau manual, după ce întreaga suprafaţă a fost terminată de forat. La încărcarea manuală, explozivii încartuşaţi se introduc în prealabil în furtunuri din folie de polietilenă având lungimea corespunzătoare încărcăturii.

70

Împuşcarea subacvatică cu încărcarea găurilor direct prin avantub

Este metoda aplicată când forarea găurilor se face de pe platforme plutitoare autoridicătoare de foraj.

La acest procedeu, după ce s-a terminat de forat un rând de găuri şi au fost retrase sapele, se încarcă manual prin avantub containerele, conţinând încărcătura explozivă. Pentru a se uşura scufundarea încărcăturii, spaţiile din container se umplu cu balast (nisip, bile metalice).

După retragerea avantubului, se recuperează capetele fitilului detonant şi se realizează două reţele secundare după care se mută polul cu foreze pe amplasamentul unui nou rând şi se repetă operaţiile. Când s-au realizat reţelele secundare de la ultimul rând de găuri, se trece la execuţia celor două reţele laterale şi împreunarea lor într-o magistrală unică. În cazul împuşcării cu întârziere, fiecare reţea secundară sau grupe de reţele secundare se iniţiază cu câte o capsă detonantă electrică.

3.3.5. Împuşcări de deblocare sub apă Acest tip de împuşcări servesc la îndepărtarea construcţiilor vechi

sau a elementelor constructive rămase sub apă. În prealabil, trebuie să se efectueze o cercetare a terenului cu scafandrii şi să ridice un plan de situaţie, în baza căruia se întocmeşte documentaţia de împuşcare.

La deblocări efectuate pe reprize în cursuri de apă, lucrările de împuşcare se execută din aval înspre amonte.

Mărimea încărcăturii explozive folosite la lucrări de deblocare sub apă nu este legată numai de obiectul ce trebuie împuşcat, ci şi de obiectivele învecinate situate în albia râului sau pe mal, precum şi de înălţimea apei. La stabilirea mărimii încărcăturii trebuie luate în considerare şi efectele de aruncare precum şi vibraţiile seismice.

Împuşcarea elementelor lemnoase. Se foloseşte la îndepărtarea digurilor vechi sau a pilonilor de la poduri vechi situaţi sub apă. La piloni singulari încărcătura se fixează pe o stinghie de lemn şi se amplasează la baza pilonului. Stinghia se fixează de pilon dinspre amonte, astfel curentul de apă împinge încărcătura spre pilon. Partea superioară a stinghiei se leagă de pilon (fig. 17). În cazul când este de îndepărtat un grup de piloni, încărcătura se fixează pe un T-eu şi se plasează în mijlocul unui grup de piloni (fig. 18).

Încărcătura explozivă necesară pentru distrugerea unui pilon singular sau a unui buştean se determină cu relaţia:

1000

2DQ = [ ]kg

în care D este diametrul pilonului, în cm.

71

Pentru distrugerea unui grup de piloni, încărcătura explozivă se

determină cu relaţia:

1000

2 pDQ ⋅= [ ]kg

în care: D este diametrul pilonului cel mai mare, cm; P – factor, funcţie de raza de influenţă a încărcăturii şi de diametrul

pilonului cel mai mare. Pilonii care se distrug cu o încărcătură explozivă trebuie să fie

cuprinşi în raza de influenţă a încărcăturii. La raze de influenţă mai mari de 2 m este mai economic să se împuşte pilonii individual.

Împuşcarea elementelor constructive din zidărie, beton şi beton armat. Şi la acest gen de lucrări se folosesc încărcături aplicate pe sau sub elementul de distrus. Consumul specific de exploziv este cuprins între 0,4 şi 0,8 kg/m3.

Împuşcarea de roci stâncoase sub apă cu încărcături aplicate Tehnologia se aplică acolo unde sunt necesare lucrări de împuşcare de mică amploare şi de unde instalarea unei platforme de foraj este prea costisitoare. În general, cu încărcături aplicate se obţine un efect de rupere pe 0,5 – 0,75 m adâncime.

Dacă sunt de îndepărtat obstacole stâncoase mai mari, se efectuează împuşcări repetate.

La aplicarea acestui procedeu de împuşcare trebuie ţinut seama de faptul că au loc efecte seismice mari.

Fig. 17. Amplasarea încărcăturii la împuşcarea unui pilon singular: 1 – pilon; 2 – încărcătură explozivă; 3 – stinghie de lemn.

Fig. 18. Amplasarea încărcăturii la împuşcarea unui grup de piloni şi modul de fixare a încărcăturii: 1 – grup de piloni; 2 – încărcătura explozivă; 3 – raza de influenţă a încărcăturii; 4 – stinghie pentru fixarea încărcăturii.

72

3.3.6. Împuşcarea subacvatică de protejare La împuşcările subacvatice, o problemă deosebită o constituie

protejarea lucrărilor de artă şi a instalaţiilor portuare faţă de unda de şoc. Datorită compresibilităţii reduse a apei, de la o detonaţie unda se propagă neamortizată. Întrucât apa este omogenă şi nu are suprafeţe de discontinuitate, roca (sub formă de plane de separare, fisuri, crăpături sau altele asemănătoare), nu are loc nici diminuarea undei de şoc datorită refracţiei sau dispersiei. Datorită acestui fapt o undă declanşată de detonaţia subacvatică a unei încărcături explozive poate să influenţeze cu o intensitate puţin diminuată, pe distanţe mari, cu efecte periculoase, instalaţiile sensibile la şocuri. De aceea, la împuşcări subacvatice este necesar să se reducă transmiterea directă a impulsului detonaţiei asupra apei, fapt ce poate fi realizat prin burarea încărcăturilor. Împuşcarea încărcăturilor în găuri burate, conduce la reducerea mărimii presiunii în frontul undei de şoc în apă de 7-10 ori faţă de încărcături neburate de aceeaşi masă.

Deoarece şi la încărcături corespunzător burate apar unde de şoc periculoase, este necesar ca intensitatea lor să fie diminuată, respectiv redusă prin măsuri eficiente.

Deosebit de eficace în acest sens, s-au evidenţiat perdelele din bule de aer. Procedeul constă în plasarea pe fundul apei, între locul împuşcării şi obiectivul de protejat, a unei conducte cu orificii mici în perete, legată la o reţea de aer comprimat.

La un raport corespunzător între distanţa şi diametrul orificiilor şi la o reglare corespunzătoare a presiunii şi debitului de aer, deasupra conductei situată în apă, se produce o perdea de multiple bule mici de aer fin dispersate. Când o undă de şoc de o anumită intensitate se loveşte de o asemenea perdea, o parte din energia ei este absorbită de bule. Unda de şoc care traversează perdeaua este diminuată, iar presiunea în frontul undei este redusă în funcţie de presiunea şi debitul aerului.

Pentru realizarea bulelor de aer se pot utiliza tuburi cu diametrul de 50-75 mm, cu orificii de ∅ 1,2 – 1,5 mm pe 2 –3 rânduri la distanţă de 20 – 40 mm unul de celălalt. Presiunea aerului comprimat introdus în ţevi este de regulă de 7⋅105 N/m2. Practica a arătat că este indicat ca perdeaua să fie pusă în funcţiune cu 5 minute înainte de împuşcare şi distanţa dintre locul împuşcării şi perdea să fie cuprinsă între 15 şi 18 m.

Această tehnologie este folosită şi pentru protejarea platformelor plutitoare de foraj. Printr-un sistem de ţevi fixat pe partea cea mai de jos a platformei, se realizează învăluirea ei într-o perdea de bule de aer pe timpul împuşcării.

În situaţia în care unda de detonaţie se transmite cu preponderenţă prin sol, pentru protejarea obiectivelor a fost elaborată pe plan mondial,

73

tehnologia cu perne de aer. Tehnologia constă în perforarea în faţa obiectivului protejat de un rând de găuri cu ∅ 100 –150 mm, la distanţa de 0,5 m între găuri, având lungimea corespunzătoare găurilor folosite la împuşcarea de derocare şi încărcarea acestora pe întreaga lungime cu containere etanşe din tablă. Unda de şoc declanşată la împuşcare şi transmisă prin sol distruge containerele şi roca se desprinde de-a lungul rândului de găuri, protejând obiectivul în cauză.

3.4. Demolări controlate Tehnica împuşcării cunoaşte astăzi noi domenii de aplicabilitate,

printre care şi cel al lucrărilor de demolare, care în etapa actuală de modernizare şi extindere a vechilor capacităţi productive precum şi de urbanizare a localităţilor, ocupă o pondere din ce în ce mai mare.

În principiu, în funcţie de necesităţi, trebuie demolate parţial sau în întregime construcţii civile sau industriale, iar în unele cazuri trebuie distruse numai anumite elemente constructive din zidărie, beton sau beton armat. Datorită consumului redus de timp şi forţă de muncă precum şi cheltuielilor reduse, demolarea prin lucrări de împuşcare a devenit cea mai competitivă, asigurând în acelaşi timp şi un grad ridicat de securitate.

Introducerea tehnicii împuşcării în acest domeniu a devenit în ultimul timp tot mai des aplicată şi în acelaşi timp mai complicată. Desimea construcţiilor, menţinerea în funcţiune a procesului de producţie, menţinerea deschisă a circulaţiei imediat după împuşcare, protejarea seismică a obiectivelor învecinate, sunt doar câteva exemple de probleme şi situaţii ce se pun în domeniul împuşcărilor de demolare.

Pentru efectuarea fiecărei împuşcări, se întocmeşte un proiect tehnic de împuşcare, care pe lângă soluţia propriu-zisă va cuprinde şi măsurile de siguranţă şi în special de protejare a mediului înconjurător. Fiecare construcţie creează un caz special aparte, calculul parametrilor de împuşcare adaptându-se fiecărei situaţii. Datorită faptului că în majoritatea cazurilor se lucrează în zone locuite, trebuie acordată o atenţie deosebită prevenirii accidentelor din rândurile populaţiei civile.

Încărcătura necesară pentru împuşcarea unei anumite părţi constructive este dependentă de tipul explozivului utilizat, de materialul ce se împuşcă, de felul construcţiei ce se împuşcă şi de geometria plasării găurilor. Eficacitatea împuşcării este la rândul ei dependentă de raportul dintre parametrii geometrici: anticipata (W), distanţa între găuri (a) şi lungimea găurii (lg), de raportul dintre distanţa între găuri (a) şi distanţa între rânduri (b), numărul şi mărimea încărcăturilor explozive, precum şi de felul burajului şi a iniţierii.

74

Mărimea razei de acţiune a unei încărcături explozive nu se poate stabili precis, deoarece ea depinde de mai mulţi factori de influenţă. Ca principiu de bază, în calcule după H. Heinze se ia în considerare că raza de acţiune a unei încărcături explozive este egală cel puţin cu anticipata (W), neputând depăşi o valoare Wmax pentru un anumit tip de exploziv cu un diametru de cartuş dat. Pentru dinamită cu diametrul cartuşului de 25 mm, anticipanta maximă pentru material armat (beton armat) este Wmax= 0,33 m şi pentru material nearmat (zidărie sau beton) este Wmax= 0,67 m.

Mărimea anticipantei (W) depinde de dimensiunile elementului constructiv ce se împuşcă. Ea reprezintă linia de minimă rezistenţă, care de regulă este cea mai mică de la centrul de greutate al încărcăturii la cea mai apropiată suprafaţă liberă.

La calculul parametrilor de împuşcare din cadrul prezentului capitol

se folosesc următoarele notaţii: W – anticipanta;

Gp – grosimea peretelui paralel cu gaura de mină; Gtr – grosimea peretelui transversal pe gaura de mină; a - distanţa dintre găuri; b – distanţa între rândurile de găuri; lg – lungimea de gaură; lgc - lungimea de gaură pentru găurile de colţ,k Qg – încărcătura explozivă pe gaură; Qgc – încărcătura explozivă pe gaură de colţ; Qip – mărimea încărcăturii parţiale (discontinue); nip – numărul încărcăturilor parţiale (discontinue); nr - numărul de rânduri de găuri. 3.4.1 Demolarea elementelor constructive individuale din beton

armat, beton şi zidărie Din cadrul acestei categorii fac parte grinzi, stâlpi, coloane de

susţinere, ziduri şi fundaţii de tot felul, plafoane şi planşee care trebuie demolate separat.

Grinzile şi stâlpii de susţinere sunt, de cele mai multe ori, de demolat împreună, sub formă de schelete de beton armat. Calculul parametrilor de împuşcare se face pentru fiecare tip de element în parte.

Deoarece încărcătura explozivă nu distruge şi armătura metalică ci numai sfărâmă sau afânează betonul dintre armături, în funcţie de mărime încărcăturii, după perforarea găurilor se taie armăturile de rezistenţă în locurile unde se urmăreşte detaşarea sau ruperea unui element constructiv.

75

Zidurile din beton armat, de prima dată, se răstoarnă prin plasarea de încărcături explozive pe 1-3 rânduri de găuri orizontale, în funcţie de grosimea zidului, în secţiunea de rupere şi apoi se distrug cu încărcături de afânare. Din punctul de vedere al dimensionării parametrilor deosebim ziduri cu una sau două suprafeţe libere.

Anumite ziduri şi fundaţii pot fi distruse şi în felii cu găuri verticale. La demolarea elementelor constructive individuale din beton armat

trebuie să se acorde o atenţie deosebită prevenirii efectului de aruncare a bucăţilor de material, în care scop, încărcăturile explozive se acoperă cu diferite materiale îndeosebi pe direcţia unde se impune protejarea unor obiective.

Parametrii de împuşcare pentru grinzi, stâlpi şi coloane de susţinere

din beton armat, cu găuri orizontale sau verticale (fig 19). Anticipanta:

dacă 1≥GtrGp şi mGtr 67,0≤ , atunci [ ]mGW tr

2= găurile se

amplasează pe un rând nR=1

dacă GtrGp <1 şi

Fig. 19. Împuşcarea de grinzi, stâlpi şi coloane de susţinere din beton

armat, cu găuri orizontale sau verticale

0,33 m < Gtr ≤ 1,0 m W= b= [ ]mGtr

3 găurile se amplasează

pe două rânduri, nR=2

1,0 m < Gtr ≤ 1,72 m W= b= [ ]mGtr

4 găurile se amplasează

pe trei rânduri, nR=3

76

Distanţa între găuri: dacă W ≤ 0,20 m a = 0,30 m 0,20 m < W ≤ 0,33 m a = 1,5W [m] W > 0,33 a = 0,50 m Lungimea de gaură: dacă

tr

p

GG

> 1 lg = Gp - W [m]

tr

p

GG

≤ 1 şi Gp ≤ 0,67 m lg = 0,6 Gp [m]

Gp > 0,67 m lg=43 Gp [m]

Se introduc două încărcături discontinue. Încărcătura explozivă pe gaură: – pentru sfărâmarea completă a betonului dintre armături:

Qg = [ ]kgla g

2⋅

– pentru afânarea betonului dintre armături:

Qg = [ ]kgla g

4⋅

Numărul şi mărimea încărcăturilor parţiale (discontinue) pe gaură:

alg

< 1,5 nip = 1

1,5 < alg < 2,5 nip = 2

2,5 < alg < 3,5 nip = 3

Qip = ip

g

nQ

Parametrii de împuşcare pentru ziduri din beton armat, beton sau

zidărie, cu una sau două suprafeţe libere, cu găuri orizontale (fig 20).

77

Anticipanta: W = 0,5 Gp [m] Distanţa între găuri: – pentru beton armat dacă W ≤ 0,20 m a=0,30 m 0,20 m < W ≤ 0,33 m a=1,5W [m] W > 0,33 a=0,50 m – pentru beton şi zidărie dacă W ≤ 0,20m a=0,30 m 0,20 m < W ≤ 0,67 m a=1,5W [m] W > 0,67 a=1,0 m Distanţa între rânduri: b=0,866 a [m]

Figura 20. Împuşcarea de ziduri din beton armat, beton sau zidărie cu

una sau două suprafeţe libere, cu găuri orizontale: a – ziduri cu două suprafeţe libere; b – ziduri cu suprafaţă liberă.

Lungimea de gaură: – pentru ziduri cu două suprafeţe - pentru ziduri cu o

suprafaţă liberă libere (fig.9.2, a): libere (fig.9.2, b): – pentru beton armat dacă

Gp ≤ 1,0 m lg=0,6 Gp [m] lg=32 Gp [m]

Gp > 1,0 m lg= Gp - 0,43 [m] lg= Gp - 0,33 [m]

78

– pentru beton şi zidărie dacă

Gp ≤ 2,0 m lg=0,6 Gp [m] lg=32 Gp [m]

Gp >2,0 m lg= Gp - 0,85 [m] lg= Gp - 0,67 [m]

W ≤ 1,0 m Qg = 2

gal [ ]Kg Qg =

5,2gal

[ ]Kg

W >1,0 m Qg = 2Walg [ ]Kg Qg =

5,2Walg [ ]Kg

Numărul şi mărimea încărcăturilor parţiale (discontinue) pe gaură se stabileşte în mod analog ca pentru grinzi şi stâlpi de susţinere din beton armat.

Parametrii de împuşcare pentru plafoane din beton armat şi planşee

din beton armat sau armat cu găuri verticale (fig 21). Anticipanta: – pentru plafoane (fig. 9.3,a) – pentru planşee (fig. 9.3,b)

W = 0,5 Gp [m] W = 43

Gp [m]

Distanţa între găuri: dacă W ≤ 0,20 m a = 0,30 m 0,20 m < W ≤ 0,33 m a = 1,5W [m] W > 0,33 a = 0,50 m

Fig. 21. Împuşcarea de plafoane din beton armat şi planşee din beton armat sau beton cu găuri verticale: a – plafoane; b – planşee.

79

Distanţa între rânduri: b = 0,866 • a [m] Lungimea de gaură: pentru plafoane (fig. 9.3, a) pentru planşee (fig. 9.3, b)

pg Gl ⋅=32

[m] pg Gl ⋅=43

[m]

Încărcătura explozivă pe gaură:

– pentru beton armat 2

gg

laQ

⋅= [kg]

– pentru beton 5,2

gg

laQ

⋅= [kg]

Parametrii de împuşcare pentru fundaţii şi ziduri din beton armat,

beton sau zidărie cu găuri verticale (fig 22). Anticipanta: – pentru beton armat: – pentru beton şi zidărie:

dacă 1≥tr

p

GG

şi

67,0≤trQ m 34,1≤trQ m

2

trGW = [m] - pentru ziduri sau fundaţii cu 2 suprafeţe libere

trGW ⋅=32

[m] – pentru ziduri sau fundaţii cu 1 suprafaţa liberă

Dacă: tr

p

GG

< 1

33,0 m < ≤trQ 1,0 m – pentru beton armat 0,67 m < 0,2≤trQ m – pentru beton şi zidărie

80

Fig. 22. Împuşcarea de fundaţii şi ziduri din beton armat, beton sau

zidărie, cu găuri verticale: a – ziduri sau fundaţii cu două suprafeţe laterale libere; b – ziduri sau

fundaţii cu o suprafaţă laterală liberă; c – fundaţii fără suprafeţe laterale libere.

[ ]mGbW tr

3==

Distanţa între găuri: – pentru beton armat: dacă W ≤ 0,20 m a = 0,30 m 0,20 m < W ≤ 0,33 m a = 1,5 • W m

W > 0,33 m a = 0,5 m – pentru beton şi zidărie: W ≤ 0,20 m a = 0,30 m 0,20 m < W ≤ 0,67 m a = 1,5 • W [m] W > 0,67 m a = 1,0 m Lungimea de gaură: – la distrugerea pe felii – la ultima felie

Lg = Gp = grosimea feliei [m] 2

WGL pg −= [m]

Încărcătura explozivă pe gaură: – la împuşcarea de sfărâmare – la împuşcarea de afânare

– pentru beton armat [ ]kgLa

Q g

g 2

⋅= [ ]kg

LaQ g

g 4⋅

=

– pentru beton şi zidărie [ ]kgLa

Q g

g 5,2⋅

= [ ]kgLa

Q g

g 5⋅

=

81

Numărul şi mărimea încărcăturilor parţiale (discontinue) pe gaură: se stabileşte în analog, ca pentru grinzi şi stâlpi de susţinere din beton armat.

3.4.2. Demolarea clădirilor din zidărie Clădirile din zidărie sunt construcţii din cărămidă, bolţari sau piatră

naturală sau la care parte, portantă este constituită din aceste materiale. Pentru demolarea clădirilor, se creează o secţiune de rupere plasată

la parterul clădirii sau în pivniţă, iar în unele situaţii, la ambele nivele. Plasarea secţiunii de rupere în pivniţă, sub nivelul solului, în ziduri cu o suprafaţă liberă, elimină complet efectul de aruncare a bucăţilor de material.

Secţiunea de rupere la nivelul parterului se plasează la 0,5 – 0,8 m deasupra pardoselei, pe un număr de rânduri de găuri orizontale în funcţie de grosimea zidurilor. Dacă clădirea are în zidurile exterioare multe goluri (ferestre, uşi), secţiunea de rupere se plasează la acest nivel.

Demolarea clădirilor se poate face prin dărâmarea ei pe locul construcţiei sau prin dirijarea dărâmării într-o anumită direcţie, folosind împuşcarea cu întârziere. Căderea clădirilor într-o anumită direcţie se poate obţine numai în cazul construcţiilor înalte şi zvelte.

Dacă se impune demolarea parţială a unei clădiri, se aleg ca limite rosturile de dilatare sau se creează în prealabil, şliţuri de separare.

La demolarea cădirilor ce necesită un număr mare de încărcături, pentru explodarea cărora fie că se folosesc explozoare de mare capacitate, fie că se folosesc grupe de încărcături de aceeaşi întârziere, legate între ele cu reţele de fitil detonant.

Colţurile clădirilor creează zone de rezistenţă mărită care trebuie luate în considerare la calculul încărcăturii aferente. Dacă există colţuri rezultate din îmbinarea a mai multor ziduri de diferite grosimi, în calcul se iau zidurile cu grosimea cea mai mare.

Puncte de rezistenţă suplimentare constituie şi hornurile şi canalele de aerisire. Hornurile au de regulă secţiuni interioare de 0,13 x 0,13 m sau 0,26 x 0,26 m cu grosimea peretelui de 0,12 – 0,25 m. Pentru distrugerea hornurilor se folosesc încărcături concentrate de 0,200 – 0,600 kg, introduse în horn prin fostul canal de legătură cu soba şi suspendate la nivelul secţiunii de rupere a zidurilor. La amplasarea găurilor în ziduri, prima gaură se plasează direct la marginea hornului.

La demolarea clădirilor, dimensionarea parametrilor de împuşcare se face separat pentru ziduri, colţuri, coloane şi stâlpi de susţinere.

82

Parametri de împuşcare pentru ziduri cu două sau cu o suprafaţă liberă

În calcul se iau zidurile a căror grosime este mai mare de 0,12 m.

Zidurile cu grosimi ≤ 0,12 m se distrug parţial sau total cu metode clasice, înainte de împuşcare.

Anticipanta: W = 0,5 Gp [ ]m Distanţa între găuri: Dacă W ≤0,20 m a = 0,30 m 0,20 m < W ≤0,67 m a = 1,5 W [ ]m W > 0,67 m a = 1,0 m Numărul minim de rânduri de găuri: Dacă Gp ≤ 0,50 nR = 1 0,50 < Gp ≤1,70 m nR = 2 1,70 m < Gp ≤ 2,55 m nR = 3

Fig. 23 Împuşcarea de ziduri de clădiri cu două sau o suprafaţă liberă,

cu găuri orizontale: a – ziduri de clădire cu o două suprafeţe laterale libere; b – ziduri de clădire cu o suprafaţă laterală liberă. Distanţa între rânduri: b = 0,866 [ ]ma⋅ Lungimea de gaură: – pentru ziduri cu două suprafeţe – pentru ziduri cu o suprafaţă libere (fig.23 a) liberă (fig.23 b) dacă Gp ≤ 0,50 lg=0,6·Gp [m]

][

43 mGl pg ⋅=

0,50 m < Gp ≤ 2,0 m ][32 mGl pg ⋅= ][

54 mGl pg ⋅=

Gp >0,2 m lg=Gp-0,67 [m] lg=Gp-0,67 [m]

83

Fig. 24 Împuşcarea colţurilor de ziduri ale clădirilor: a – colţuri de

clădire cu ziduri de aceeaşi grosime şi două suprafeţe laterale libere; b – colţuri de clădire cu ziduri de aceeaşi grosime şi o suprafaţă laterală liberă; c – colţuri de clădire cu ziduri de grosimi diferite şi două suprafeţe laterale libere; d – colţuri de clădire cu ziduri de grosimi diferite şi o suprafaţă laterală liberă.

Pentru colţuri de ziduri cu două sau o suprafaţă liberă (fig.24). – colţuri cu ziduri de aceeaşi grosime (fig. 24, a şi b);

Gpa=Gpb ][2 mll ggc ⋅=

– colţuri cu ziduri de grosimi diferite (fig. 24, c şi d);

Gpa≠Gpb ][22 mlll gbgagc += Încărcătura explozivă pe gaură: – pentru ziduri cu una sau – pentru colţuri cu una sau două suprafeţe libere două suprafeţe libere dacă Gp ≤ 0,50 Qg=a·lg[kg] Qgc=a·lgc[kg]

0,50 m < Gp ≤ 2,0 m ][2

kgla

Q gg

⋅= ][

2kg

laQ gc

gc

⋅=

Gp >2,0 m ][2

kgWlaQ bg

⋅⋅= ][

2kg

WlaQ gc

gc

⋅⋅=

Parametrii de împuşcare pentru stâlpi, piloni şi coloane de susţinere din zidărie.

Anticipanta: dacă

1≥tr

p

GG

si Gtr<1,3 m;

84

][2

mGW tr= găurile se amplasează pe un rând nR=1

1<tr

p

GG

şi 0,67<Gtr≤2,0 m;

][3

mGbW tr== găurile se amplasează pe două rânduri nR=2

2,0 m <Gtr ≤3,40 m;

][4

mGbW tr== găurile se amplasează pe trei rânduri nR=3

Distanţa între găuri: dacă W≤0,20 m a=0,30 m 0,20 m < W ≤ 0,67 m a=1,5·W[m]

Fig. 25 Împuşcarea de stâlpi, piloni şi coloane de susţinere din

zidărie, cu găuri orizontale Numărul de găuri pe un rând: dacă

( ) minGWa ≥+ ng = 2 găuri / rând

( ) minGWa <+ ng = 3 găuri / rând

Lungimea de gaură: dacă

1>tr

p

GG

lg=Gp-W[m]

85

1≤tr

p

GG

şi Gp ≤ 10 m lg=0,6·Gp[m]

1,0 m < Gp ≤ 1,34 m ][32 mGl pg ⋅=

Încărcătura explozivă pe gaură: ][2

kgla

Q g⋅=

3.4.3. Demolarea bolţilor Bolţile sunt construcţii din zidărie de cărămidă, bolţari, piatră naturală

şi foarte rar din beton. Acest tip de construcţii este întâlnit la acoperirea de încăperi, în construcţia tunelurilor, acoperirea de canale subterane şi construcţia de poduri.

În funcţie de forma bolţilor se alege modul de demolare: – cu şliţuri; – pe întreaga suprafaţă. Dacă bolta este sau se poate elibera de ambele suprafeţe, atunci

găurile se forează radial faţă de curbura bolţii de sus în jos şi numai în cazuri de excepţie, când nu este posibil acest lucru, se execută forarea de pe schele de sub boltă, de jos în sus.

La demolarea prin şliţuri plasate în coamă sau coamă şi baza bolţii, acestea trebuie să aibă o lăţime dublă faţă de grosimea bolţii. La bolţi în formă de semicerc, şliţul se lărgeşte cu un rând de găuri, executându-se şi şliţuri la baza bolţii. La împuşcarea pe întreaga suprafaţă, găurile se amplasează pe rânduri dispuse paralel cu deschiderea bolţii. În toate cazurile, găurile de pe două rânduri învecinate se amplasează în eşichier.

Toate încărcăturile aferente unui şliţ se iniţiază cu aceeaşi treaptă de întârziere. Dacă se împuşcă şliţuri în coamă şi la baza bolţii, încărcăturile din coamă se iniţiază cu treapta 0, iar cele de la baza bolţii cu întârziere, la un interval de timp de 23-70 ms. Dacă din punct de vedere seismic se impune împuşcarea unui număr mai mic de găuri, atunci se iniţiază 1-2 rânduri centrale de găuri ale şliţului cu treapta 0 şi rândurile extreme cu prima treaptă de întârziere.

La împuşcarea pe întreaga suprafaţă se aplică împuşcarea cu întârziere, cu un interval de timp de 23-50 ms între rânduri, de la o margine la cealaltă a bolţii sau concomitent dinspre ambele margini înspre rândul din mijloc.

Pentru prevenirea efectului de aruncare, încărcăturile explozive se acoperă cu un covor din bandă de cauciuc sau alte materiale adecvate.

Parametri de împuşcare Anticipanta: W=0,5·Gp[m]

86

Distanţa între găuri: W≤ 0,20 m a=0,30 m 0,2 m < W ≤ 0,67 m a=1,5 W [m] W > 0,67 m a=1,0 m Distanţa între rânduri: b=0,866·a [m] Numărul de rânduri de găuri la împuşcarea de şliţuri în coama bolţii: – la bolţi sub formă de segment de cerc (fig.26,a)

bG

n pR

⋅=

2

dacă rezultă. n≤1,5 se alege nR=1 1,5<nR<2,5 nR=2 2,5<nR<3,5 nR=3 – la bolţi sub formă de semicerc (fig.26, b)

12

+⋅

=p

pR G

Gn

Fig. 26 Împuşcarea bolţilor: a – împuşcarea unui şliţ în coamă, la bolţi sub formă de segment de cerc; b – împuşcarea de şliţuri la baza bolţii şi în coamă, la bolţi sub formă de semicerc; c – împuşcarea de rânduri de găuri pe întreaga suprafaţă, la bolţi cu două suprafeţe libere; d – împuşcarea de rânduri de găuri pe întreaga suprafaţă la bolţi cu o suprafaţă liberă

87

Numărul de rânduri de găuri la şliţurile de la baza bolţii (fig. 26). – la bolţi sub formă de semicerc

2R

Rnn

baza=

Numărul de rânduri de găuri la împuşcare pe întreaga suprafaţă a

bolţii:

1−=b

boltiiLatimeanR

Lungimea de gaură: – la bolţi cu ambele suprafeţe libere (fig. 26, a, b, c):

dacă: Gp ≤ 2,0 m ][32 mGl pg ⋅=

Gp > 2,0 m ][67,0 mGl pg −= – la bolţi cu o suprafaţă liberă (fig.26, d):

dacă Gp ≤ 2,67 m ][43 mGl pg ⋅=

Gp > 2,67 m ][67,0 mGl pg −= Încărcătura explozivă pe gaură: – la împuşcarea de şliţuri – la împuşcarea pe întreaga dacă suprafaţă

W ≤ 1,0 m ][2

kgla

Q gg

⋅= ][

5,2kg

laQ g

g

⋅=

W > 1,0 m ][2

kgWla

Q gg

⋅⋅= ][

5,2kg

WlaQ g

g

⋅⋅=

3.4.4. Demolarea coşurilor industriale Coşurile industriale au de regulă secţiune circulară şi în cazuri mai

restrânse pătratică, dreptunghiulară sau hexagonală. Ele sunt constituite din zidărie de cărămidă sau din beton armat.

La demolarea coşurilor industriale deosebim trei procedee: – răsturnarea coşului într-o anumită direcţie; – căderea în sine pe locul construcţiei;

88

– răsturnarea coşului cu lungime scurtă într-o anumită direcţie. Pentru răsturnarea unui coş într-o anumită direcţie, în cazul celor din

zidărie, întreaga încărcătură explozivă se amplasează în jumătatea secţiunii dinspre direcţia de cădere (fig.27.), iar în cazul celor din beton armat, în 2/3 din secţiune dinspre direcţia de cădere (fig.30).

La căderea în sine pe locul construcţiei coşului, şi aceasta numai în cazul celor din zidărie, încărcătura explozivă se repartizează uniform pe întreaga secţiune a coşului (fig. 29).

La răsturnarea cu lungime scurtată într-o anumită direcţie, încărcătura explozivă se amplasează şi în jumătatea opusă căderii (fig.28), unde iniţierea se realizează cu întârziere de cel puţin 250 ms faţă de încărcătura pe direcţia de cădere.

Cel mai sigur şi frecvent procedeu aplicat este cel prin răsturnarea coşului într-o anumită direcţie. Secţiunea de rupere se plasează în general la 1 m deasupra solului, dacă coşul are pe toată lungimea sa aceeaşi formă, iar în cazul celor aşezate pe fundaţii deasupra acesteia.

Fig. 27. Plasarea găurilor pentru demolarea prin răsturnarea coşurilor

din zidărie

Fig. 28 Plasarea găurilor pentru demolarea prin răsturnare a coşurilor

din zidărie cu lungime scurtă

89

Fig. 29 Plasarea găurilor pentru demolarea prin cădere pe loc în sine

a coşurilor din zidărie

Fig. 30 Plasarea găurilor pentru demolarea prin răsturnare a coşurilor

din beton armat În zona secţiunii de rupere se demontează toate elementele

adiţionale ca: scări metalice, paratrăsnete, inele metalice şi altele. Deschiderile din zidăria coşului în zona secţiunii de rupere, care pot influenţa negativ căderea se zidesc. Deschiderile care se găsesc pe axa de cădere se menţin, iar dacă o deschidere este situată în urma din limitele zonei de detaşare se execută şi o a doua deschidere la cealaltă limită. La coşurile din beton armat se impune în mod obligatoriu executarea la limita zonei de detaşare de deschideri (şliţuri) cu înălţimea egală cu cea a zonei de detaşare şi lăţimea egală cu dublul grosimii peretelui. Deschiderile (şliţurile) servesc şi la cercetarea modului de construcţie şi la stabilirea dimensiunii elementelor constructive ale coşului în secţiunea de rupere.

Coşurile industriale au în general, în interior, o căptuşeală cu o grosime de până la 0,38 m prinsă cu lamele de coş, menţinându-se un spaţiu gol de 0,05-0,5 m.

Căptuşelile cu grosimi de până la 0,15 m nu se iau în consideraţie la împuşcare. La coşurile cu căptuşeli groase, de 0.15-0,24 m, se folosesc încărcături explozive plasate în zidăria coşului, care conduc şi la distrugerea căptuşelii. În cazul existenţei unor căptuşeli mai groase de 0,25 m, se execută şi împuşcarea acesteia cu încărcături plasate pe un rând de găuri înspre direcţia de răsturnare.

La demolarea coşurilor industriale din zidărie, cu grosimi de până la 0,67 m, se folosesc cartuşe de exploziv cu Ø 25 mm, iar la zidării mai groase

90

se folosesc cartuşe de exploziv cu diametrul de 40-50 mm. Ca material de buraj, se foloseşte ipsosul amestecat cu nisip. Ca mod de împuşcare, se aplică de regulă cel cu iniţiere instantanee, iar la răsturnarea cu lungime scurtată, împuşcarea cu întârziere. Pentru prevenirea efectului de aruncare a schijelor, se acoperă încărcăturile explozive cu diferite materiale, de exemplu, covor de cauciuc, baloturi de paie sau altele.

Parametri de împuşcare Anticipanta: W=0,5·Gp [m] Distanţa între găuri: – pentru coşuri de zidărie – pentru coşuri din beton armat dacă W≤ 0,20 m a=0,30 m W≤ 0,20 m a=0,30 m 0,2 m < W ≤ 0,67 m a=1,5 W [m] 0,2 m < W ≤ 0,33 m a=1,5 W [m] W > 0,67 m a=1,0 m W > 0,33 m a=0,5 m Distanţa între rânduri: b = 0,866 · a [m] Numărul de rânduri de găuri: – demolare prin răsturnare intr-o anumită direcţie: • pentru coşuri din zidărie: -nR= 3 în zona centrală pe 1/4 din

circumferinţă pe direcţia de cădere (fig 27); -nR= 1 în restul de până la ½ din circumferinţă(fig 27). • pentru coşuri din beton armat:

bG

n pR

2= dar minimum 3 rânduri pe 2/3 din

circumferinţa (fig 30) – demolare prin cădere în sine pe locul construcţiei: • numai pentru coşuri din zidărie: dacă Gp ≤ 0,60 m, atunci nR = 2 pe toată

circumferinţa (fig 29)

iar dacă 0,67 m < Gp ≤ 1,34 m, atunci nR = 3 pe toată circumferinţa

91

Lungimea de gaură: dacă Gp ≤ 2,0 m – pentru coşuri din zidărie Gp ≤ 1,33 m – pentru coşuri din beton armat, atunci:

][32 mGl pg ⋅= – pentru coşuri fără căptuşeală sau când grosimea

acestuia este mai mica de 0,15 m

][43 mGl pg ⋅= – pentru coşuri cu căptuşeli groase de 0,15-0,25m

Încărcătură explozivă pe gaură: dacă W ≤ 1 m Qg=a·lg[kg]

W > 1 m Qg=a·lg·W[kg] 3.4.5. Demolarea turnurilor Turnurile se deosebesc de celelalte construcţii, prin zvelteţea lor.

Pentru demolare prin împuşcare, o construcţie se încadrează la turnuri când înălţimea lor este de cel puţin 10 m, iar dimensiunea cea mai mare a bazei, respectiv diametrul exterior, este < 1/3 din înălţime (fig. 31).

Procedeele de demolarea turnurilor sunt identice cu cele ale coşurilor industriale. Dacă un turn trebuie răsturnat într-o anumită direcţie, atunci prin împuşcare trebuie desprinsă din turn o pană de detaşare. Lungimea penei trebuie să fie de 2/3 din suprafaţa bazei, iar cele rotunde 2/3 din circumferinţă (fig. 32).

La turnuri din zidărie, înălţimea penei de detaşare trebuie să fie de cel puţin dublul grosimii peretelui (fig. 32). La turnul din beton armat trebuie să facă deosebire între construcţii cu pereţii masivi şi construcţii sub formă de schelet. Şi la construcţii din pereţi masivi lungimea penei de detaşare trebuie să fie 2/3 din suprafaţa bazei în dreptul secţiunii de rupere. Înălţimea penei este dependentă de dimensiunile bazei turnului şi de grosimea zidului şi poate fi cuprinsă între 3 şi 20 ori grosimea zidului. Această înălţime se poate stabili şi grafic. Prin rotirea în punctul O a centrului de greutate M a turnului până în M/ pe faţa exterioară a zidului de răsturnare, obţinem unghiul ∝, care va fi unghiul de vârf al penei de detaşare (fig. 33).

92

Fig. 31 Valori orientative pentru încadrarea construcţiilor în categoria turnurilor.

Fig.32 Dimensiunile penei de detaşare la demolarea turnurilor de zidărie prin răsturnare într-o anumită direcţie.

Fig. 33 – Stabilirea grafică a înălţimii penei de detaşare.

93

Turnurile construite sub formă de schelet din beton armat se demolează numai prin răsturnare, distrugându-se în acest sens picioarele de sprijin. Pe partea în care se răstoarnă turnul, se distrug picioarele pe înălţimea care să ducă la răsturnarea turnului, iar pe partea opusă se execută numai o fracturare a stâlpilor. Încărcătura explozivă destinată fracturării se detonează cu o întârziere de 75 – 100 ms faţă de cea din direcţia de cădere. În zona de fracturare şi în cea de distrugere se execută în prealabil o tăietură în armăturile metalice de rezistenţă.

În cazul turnurilor din zidărie, pentru a se realiza căderea în sine pe locul construcţiei, încărcătura se repartizează uniform pe întreaga secţiune.

Indiferent de metoda de demolare, dacă turnul are şi pereţi interiori sau stâlpi de susţinere, se va ţine seama şi de aceştia. Secţiunea de rupere se alege astfel ca să se poată realiza uşor perforarea găurilor. În majoritatea cazurilor, se impune construirea de schele de lucru. Găurile se pot perfora din exterior sau interior. La detonarea încărcăturilor din pana de detaşare se foloseşte împuşcarea instantanee. La răsturnarea cu lungime scurtată, sau la construcţiile sub formă de schelet din beton armat, se aplică împuşcarea cu întârziere de milisecunde. În funcţie de obiectivele din jur pentru reducerea efectului de aruncare, încărcăturile se acoperă cu covoare din bandă sau cu baloturi din paie.

Parametri de împuşcare Anticipanta: W=0,5·Gp [m] Distanţa între găuri: – pentru turnuri de zidărie – pentru turnuri din beton armat dacă W≤ 0,20 m a=0,30 m W≤ 0,20 m a=0,30 m 0,2 m < W ≤ 0,67 m a=1,5 W [m] 0,2 m < W ≤ 0,33 m a=1,5 W [m] W > 0,67 m a=1,0 m W > 0,33 m a=0,5 m Distanţa între rânduri: b = 0,866 · a [m] Numărul de rânduri de găuri: – demolare prin răsturnare într-o anumită direcţie: • pentru coşuri din zidărie • pentru coşuri din beton armat

12

+=bG

n pR nR- se stabileşte în funcţie de lungimea bazei

94

şi grosimea peretelui sau pe cale grafică dacă rezultă nR < 3,5 se alege nR=3 3,5 < nR < 4,5 nR=4 4,5 < nR < 5,5 nR=5 – demolare prin cădere în sine pe locul construcţiei: • numai pentru turnuri din zidărie dacă Gp ≤ 0,67 m nR=2 pe toata circumferinţa 0,67 m<Gp ≤ 1,33 m nR=3 pe toata circumferinţa Lungimea de gaură dacă Gp ≤ 2,0 m – pentru turnuri din zidărie Gp ≤ 1,33 m – pentru turnuri din beton armat

][32 mGl pg ⋅=

Încărcătura explozivă pe gaură: dacă W ≤ 1,0 m Qg=a·lg[kg] W > 1,0 m Qg=a·lg·W[kg] 3.5. Lucrări de distrugere 3.5.1. Distrugerea muniţiei asanate Distrugerea muniţiilor rămase neexplodate se execută, de regulă, în

poligoane destinate special în acest scop, conform prevederilor legale, în condiţii de siguranţă deplină, pentru a nu se produce accidente, pierderi de vieţi omeneşti, sau pagube.

Distrugerea muniţiilor rezultate din asanări se execută prin explozie, prin ardere şi prin dezmembrare-ardere.

Prin explozie se distrug, de regulă, toate categoriile de muniţii care au încărcătura de luptă formată din substanţe explozive (inclusiv minele şi diversele materiale explozive care au intrat în descompunere şi nu mai prezintă siguranţă la manipulare).

95

Prin ardere se distrug, de regulă, toate categoriile de muniţii care au încărcătură de luptă formată din substanţe incendiare. Tot prin ardere se distrug pulberile cu sau fără fum, precum şi diverse produse pirotehnice.

Metoda de distrugere prin dezmembrare-ardere se foloseşte atunci când situaţia impune dezmembrarea prealabilă a muniţiei şi ulterior arderea explozivilor şi a elementelor rezultate. Distrugerea cartuşelor de infanterie se execută folosind în exclusivitate această metodă.

Metoda distrugerii prin dezmembrare poate fi folosită chiar şi pentru muniţiile de artilerie şi aviaţie, cu sau fără focoase, atunci când se urmăreşte recuperarea metalelor. În acest caz, dezmembrarea muniţiei se va executa tot prin explozie, folosind încărcături explozive reduse care nu vor iniţia încărcătura de luptă a muniţiilor. În urma dezmembrării carcasele muniţiilor rămân totuşi încărcate cu explozivi care sunt distruşi tot prin ardere.

Distrugerea muniţiei de artilerie. Muniţia de artilerie ce urmează a fi

distrusă este mai întâi triată şi apoi transportată la gropile de distrugere, de circa 3 m adâncime, terminate cu o degajare de formă cilindrică la fundul gropii, în care să se depună muniţia. Aducerea muniţiilor de la punctul de triere se face pe măsura introducerii lor în gropile de distrugere. Este interzis să se găsească pe marginea gropii mai mult de două proiectile.

Încărcătura de exploziv nu trebuie să depăşească 60 kg la o operaţiune de distrugere. În cazul în care cantităţile de muniţie sunt mai mari, se vor săpa alte gropi la o distanţă de circa 20 m una de alta.

Pentru distrugere muniţiile se aşează în groapă pe mai multe rânduri succesive, în formă de stea cu focoasele spre centrul gropii.

În vederea asigurării unei distrugeri totale a muniţiilor introduse în groapa de distrugere, proiectilele perforante se vor intercala cu proiectile explozive (dedesubt numai proiectile explozive, rândul următor proiectile perforante intercalate cu explozive, iar în rândul al treilea numai proiectile explozive). În rândul al treilea se pun obligatoriu proiectile explozive de calibrul cel mai mare.

Peste ultimul rând se aşează încărcătura activă de exploziv, care constă în unul sau mai multe calupuri de exploziv (de regulă trotil) în aşa fel ca suprafaţa de contact dintre încărcătura de exploziv şi muniţia ce urmează a fi distrusă să fie cât mai mare.

Pentru o mai mare siguranţă în funcţionare, amorsarea încărcăturilor active din gropile de distrugere se va face obligatoriu cu 2-3 capse detonante, care vor trebui să funcţioneze simultan. În acest sens vor fi folosite capse detonante pirotehnice cu fitil detonant sau capse detonante electrice.

Încărcătura activă necesară distrugerii unei gropi se stabileşte conform tabelului nr 4.

96

Tabelul nr. 4

T A B E L cu cantităţile de explozivi necesari încărcăturilor active folosite la

distrugerea muniţiilor rămase neexplodate

La prima

explozie

La repetarea exploziei

OBS. Nr. crt.

DENUMIREA MUNIŢIILOR CE SE DISTRUG trotil

(kg) trotil (kg)

1 Proiectil exploziv cal. 20-45 mm 0,200 0,400 2 Proiectil exploziv cal. 57-76 mm 0,400 0,700 3 Proiectil exploziv cal. 82-88 mm 0,600 0,900 4 Proiectil exploziv cal. 100-122 mm 0,800 1,200 5 Proiectil exploziv cal. 130-152 mm 1,000 1,300 6 Proiectil exploziv, calibru peste 152 mm 1,200 1,500 7 Lovitură pentru aruncător calibru până la 82 mm 0,300 0,400 8 Lovitură pentru aruncător calibru 120-160 mm 0,700 1,300 9 Lovitură pentru aruncător calibru 240 mm 1,000 1,500 10 Lovitură cu grenade antitanc 0,300 0,500 11 Bombă aviaţie brizantă cu greutate până la 2,5 kg 1,200 2,000 12 Idem până la 10 kg 2,000 2,700 13 Idem până la 50 kg 3,000 3,700 14 Idem până la 100 kg 4,000 4,700 15 Bombă de aviaţie antitanc cu greutate până la 2,5

kg 3,000 4,000

16 Idem până la 10 kg 4,000 5,000 17 Idem până la 50 kg 6,000 7,000 18 Bombă de aviaţie exploziv–brizantă de 50-100 kg 4,000 4,500 19 Idem până la 250 kg 2,000 2,500 20 Bombă de aviaţie explozivă cu greutate până la

100 kg 0,800 1,500

21 Bombă de aviaţie explozivă cu greutate până la 250 kg

1,000 1,700

22 Bombă de aviaţie explozivă cu greutate până la 1000 kg

2,000 2,500

23 Grenadă de mână ofensivă şi defensivă 0,100 0,200 24 Mina antiinfanterie nedetectabilă 0,300 0,500 25 Mină antiinfanterie metalică cu schije 0,500 0,700 26 Mină antitanc metalică 0,400 0,600 27 Mină antitanc nedetectabilă 0,300 0,500 28 Mină cu destinaţie diferită 0,500 0,700 29 Grenadă de mână antitanc 0,300 0,500

97

N O T Ă: 1. Prin încărcătură activă se înţelege cantitatea de exploziv şi

mijloace de iniţiere (capse detonante, fitil) necesare amorsării şi distrugerii muniţiilor rezultate din asanări.

2. Pentru distrugerea proiectilelor antitanc, perforante şi ruptură beton, funcţie de calibrele menţionate în prezentul tabel, cantitatea de explozivi se măreşte cu 100%.

3. Pentru distrugerea unor tipuri de muniţii care nu au fost specificate în prezentul tabel, cantitatea de exploziv se va stabili prin asimilare cu calibrele menţionate.

4. Pentru distrugerea unei gropi cu muniţie de artilerie, lovituri de aruncător, grenade de mână şi grenade antitanc etc., cantitatea de exploziv va fi 20% din încărcătura explozivă a muniţiei introduse în groapă.

În cazul distrugerii folosind fitil detonant, lungimea acestuia se

stabileşte funcţie de adâncimea gropii de distrugere în aşa fel, ca după burarea gropii, să rămână în afară – neacoperit de pământ – circa 15-20 cm.

Peste muniţia dispusă în gropi, se aşează pământ mărunt, urmărindu-se în permanenţă ca încărcăturile active precum şi capsele detonante să nu se deplaseze de la locul lor (amorsele să nu fie scoase din locaşul încărcăturilor explozive). Pe timpul introducerii pământului în groapa de distrugere, ramurile fitilului detonant se vor ţine lipite de peretele gropii.

Burarea gropilor de distrugere se va face cu întreaga cantitate de pământ rezultată din săpătură, în aşa fel ca stratul de pământ să aibă o grosime de cel puţin o grosime de 1,50 m, fără să se preseze cu picioarele sau alte mijloace.

Capetele de fitil detonant ce rămân în afara gropilor de distrugere se fixează prin matisare pe una sau două capse detonante electrice care vor avea în permanenţă reoforii scurtcircuitaţi. Pentru declanşarea exploziei gropilor de distrugere se va folosi sistemul de dare a focului pe cale electrică.

Distrugerea bombelor de aviaţie. Bombele de aviaţie se distrug ca şi muniţiile de artilerie în gropi, în care se aşază în poziţie orizontală. În cazul bombelor cu greutate până la 100 kg, într-o groapă se pot introduce 2-3 bucăţi. La fundul gropii se pun bombele brizante (cu pereţi groşi), iar deasupra bombele explozive (bombele cu cea mai mare cantitate de exploziv).

Bombele de calibre mai mari se distrug câte una în groapă. Distrugerea bombelor se face cu ajutorul unei încărcături active

stabilite conform tabelului nr 4. Pentru siguranţă în funcţionare, amorsarea încărcăturii explozive se

face cu ajutorul a 2-3 capse detonante pirotehnice prevăzute cu fitil detonant sau 2-3 capse detonante electrice.

98

În cazul bombelor dezamorsate – de la care s-au extras focoasele şi detonatorii – amorsarea bombelor se poate face şi prin locaşul focosului şi al detonatorului. În acest caz, încărcătura de distrugere (calupul de trotil cilindric de 100 g amorsat cu capsă detonantă), se introduce în locaşul focosului, unde se fixează bine cu humă moale.

Burarea se face ca şi la gropile pentru muniţia de artilerie. Pentru a proteja cablul electric principal împotriva efectului explozie şi

schijelor, legătura între acesta şi capsa detonantă se face prin intermediul unui cablu simplu conducător, lung de 20-25 m. Tot în acest scop, pe o distanţă de 50-60 m faţă de groapa de distrugere, cablurile se vor îngropa într-un şanţ de 15-20 cm.

3.5.2. Distrugerea profilelor metalice În general, la construcţiile metalice sunt utilizate profile metalice

simple sau combinaţii între diferite profile. La distrugere se folosesc încărcături explozive aplicate, constituite din exploziv brizant. Distrugerea profilelor metalice se bazează pe efectul de forfecare a încărcăturilor. Pentru realizarea acestui efect, încărcăturile explozive se aşează intim pe întreaga suprafaţă, pe ambele feţe ale profilului, la o distanţă între ele egală cu grosimea suprafeţei de rupere.

Fig. 34 Amplasarea încărcăturii explozive pentru forfecarea unui profil

metalic Mărimea încărcăturii explozive este funcţie de suprafaţa transversală

a profilului şi de felul solicitării la care este supus metalul şi poate fi calculat cu relaţia:

qSQ ⋅= [ ]kg în care: S este suprafaţa transversală a profilului metalic, cm2; q – consumul specific de exploziv; q = 0,025 kg/cm2 pentru profile supuse la întindere; q = 0,030 kg/cm2 pentru profile nesupuse la solicitări; q = 0,035 kg/cm2 pentru profile supuse la compresiune.

99

Din punctul de vedere al securităţii, la efectuarea distrugerii construcţiilor metalice, încărcăturile explozive se acoperă cu covoare din bandă de cauciuc, plase, baloturi de paie sau alte materiale, iar distanţa de siguranţă se stabileşte la 1.000 m.

3.5.3. Distrugeri în silvicultură Împuşcarea buturugilor cu rădăcini. Prin lucrări de împuşcare se

pot smulge, tăia şi scoate buturugile cu rădăcini din sol. Asemenea lucrări se pot executa la construcţii de drumuri şi obiective industriale în zone împădurite şi defrişate, precum şi pentru obţinerea de lemn de foc.

La buturugi cu rădăcini întinse la adâncime mică şi cu diametrul mai mare de 0,50 m, precum şi la buturugi cu o împletire densă de rădăcini, încărcătura explozivă se introduce printr-o gaură practicată până sub centrul buturugii (fig 35).

La buturugi cu rădăcini pivotante, încărcătura explozivă se introduce prin găuri practicate de-a lungul pivotului având lungimea de 1,5–2 ori diametrul buturugii şi terminate cu un cuptor pentru a se plasa o încărcătură concentrată (fig 36).

La buturugi putrede încărcătura explozivă se poate introduce printr-o gaură scobită în centru putred al buturugii şi apoi se burează (fig. 45).

Fig. 35. Amplasarea încărcăturii explozive la scoaterea buturugilor cu rădăcini întinse la adâncime mică.

Fig. 36. Amplasarea încărcăturii explozive la scoaterea buturugilor cu rădăcini pivotante.

100

Tabelul nr 5

Consumul specific de exploziv în funcţie de esenţa lemnului, felul rădăcinii şi felul solului

Felul solului tare, pietros şi

stâncos nisipos şi argilă

nisipoasă Esenţa lemnului Felul rădăcinii

Consum specific de exploziv [kg] Lemn de esenţă tare

- plată şi întinsă - pivotantă

0,200 0,250

0,300-0,400 0,350-0,450

Lemn de esenţă moale

- plată - pivotantă

0,100 0,150

0,200 0,250-0,350

Mărimea încărcăturii explozive pentru smulgerea buturugilor din sol

se stabileşte în funcţie de diametrul buturugii:

dqQ ⋅= [kg] unde: d este diametrul buturugii, dm; q – consumul specific de exploziv (tabelul nr 5). În cazul buturugilor cu diametrul peste 0,6m şi cu rădăcini întinse se

pot folosi 2-3 încărcături. Despicarea buturugilor cu rădăcini, după ce au fost scoase din sol. se

poate face de asemenea prin împuşcare cu încărcături explozive aplicate sau plasate în găuri. Găurile se perforează pe suprafaţa tăiată până la ¾ din diametrul buturugii (fig. 38).

Mărimea încărcăturii explozive pentru despicarea buturugilor cu găuri verticale pe suprafaţa de tăiere şi apoi burate este:

20001,0 dQ = [kg] iar cu găuri laterale 200003,0 dQ = [kg] unde d este diametrul buturugii, cm.

Fig. 37. Amplasarea încărcăturii explozive la buturugi putrede.

Fig. 38. Amplasarea găurilor pentru despicarea buturugilor.

101

3.5.4. Distrugerea gheţii şi a zăpoarelor de gheaţă Distrugerea gheţii prin lucrări de împuşcare se execută pentru: – menţinerea navigaţiei pe fluvii, râuri şi canale navigabile în timp de

îngheţ; – înlăturarea îngrămădirilor şi blocărilor cu sloiuri de gheaţă; – protejarea construcţiilor hidrotehnice, podurilor şi altele, de gheţurile

plutitoare. Pentru crearea unui culoar navigabil, în funcţie de lăţimea râului sau

canalului, se execută pe două sau trei rânduri copci cu diametrul de 0,3 – 0,40 m, la distanţa de 8 – 15 m una de alta (fig. 39). La gheţuri cu grosime mai mare de 0,3 m, copcile se execută prin împuşcarea unor cantităţi de 0,100-0,200 kg exploziv, amplasate în găuri scurte executate manual şi burate cu zăpadă. În apropierea lucrărilor de artă, operaţiile de împuşcare se pot executa numai după ce, în prealabil, în jurul lor s-a executat un spaţiu (canal) de 0,5 m liber de gheaţă, iar copcile pentru împuşcare se amplasează la cel puţin 5 m de lucrările de artă.

Greutatea încărcăturilor pentru formarea canalelor de gheaţă şi

copcilor sunt arătate în tabelele nr 6 şi 7.

Fig. 39. Amplasarea capselor pentru introducerea încărcăturilor în vederea creării unui culoar navigabil.

102

Tabelul nr. 6

Greutatea încărcăturilor pentru formarea canalului în gheaţă şi adâncimea de afundare optimă a acestor încărcături(măsurată de la

suprafaţa stratului de gheaţă)

Diametrul (lăţimea) canalului, gheaţa având grosimea egală cu (în m)

Greutatea încărcăturii

(kg)

Adâncimea de

afundare a încărcăturii

(m) 0,2.

..0,3

0,3…

0,4

0,4…

0,5

0,5…

0,6

0,6…

0,8

0,8…

1

1...1

,2

1,2…

1,5

1,5…

2

1 1,2 6 6 6 5,8 5,6 - - - - 3 1,6 12 8,9 8,6 8,4 8 7,5 - - - 5 1,8 17 19,5 10 10 9,5 9,3 - - - 10 2 - 13 12,5 12,5 12 11,5 10,5 - - 20 2,3 - - - 15,8 15,2 14,5 13,5 12,5 10..11

Explozivul trebuie să fie rezistent la apă şi se foloseşte sub formă de

încărcături alungite din cartuşe, sau ca încărcături concentrate, legate în pungi de plastic sau introduse în containere. Încărcăturile astfel pregătite se fixează de vârful unei prăjini sau de o sfoară şi se aşează prin copcă, sub gheaţă, la o adâncime de 1-2 m (fig. 40). Pentru ca sloiurile de gheaţă să fie antrenate de cursul apei, lucrările de împuşcare se execută din aval înspre amonte.

Fig. 40. Introducerea şi fixarea încărcăturilor explozive sub gheaţă.

Funcţie de grosimea gheţii, mărimea încărcăturii explozive introdusă într-o copcă este de 0,5-2,5 kg.

103

La înlăturarea îngrămădirilor şi blocurilor cu sloiuri de gheaţă, în prealabil se eliberează albia din aval pentru a se putea scurge gheţurile eliberate.

Încărcăturile explozive de 0,5-5,0 kg se introduc între bucăţile de gheaţă adunate. În asemenea situaţii iniţierea se face, de regulă, pe cale pirotehnică, folosindu-se fitil de amorsare rezistent la apă.

Gheţurile plutitoare pot da naştere la îngrămădiri şi chiar baraje de gheaţă. Pentru prevenirea unor astfel de situaţii, gheţurile mari, plutitoare, se distrug din timp. Pentru distrugere se folosesc încărcături explozive tip grenadă de 0,5-2,0 kg, care se aruncă pe gheaţă. Încărcătura explozivă concentrată, introdusă în pungi de material plastic sau în containere, se iniţiază cu câte două capse pirotehnice şi fitile de 0,6 m lungime, care se aprind înainte de a fi aruncată încărcătura.

Distrugerea zăpoarelor de gheaţă se face cu încărcături concentrate, introduse în puţuri de maximum 2 m adâncime. Greutăţile încărcăturilor sunt prezentate în tabelul nr.8 , în funcţie de valoarea indicelui n de acţiune a exploziei, care la încărcăturile concentrate, este cuprins între 1,5-3 (valoarea optimă n = 2).

Pentru preîntâmpinarea formării zăpoarelor de gheaţă lângă poduri, este necesar ca înainte de pornirea sloiurilor, suporţii şi spargheţurile să fie degajate de gheaţă, în jurul lor executându-se şanţuri în gheaţă de minimum 0,5 m lătime.

Concomitent, este necesar ca de-a lungul cursului de apă (pe firul apei) să se execute cu ajutorul explozivului un canal având lăţimea egală cu ¼…1/3 din lăţimea apei şi lungimea totală cel puţin egală cu 3 lăţimi ale apei. Această lungime a canalului (egală cu minimum 3 lăţimi ale cursului de apă) este împărţită în două părţi: o parte a canalului, egală cu minimum două lăţimi ale apei-amonte de pod, iar cealaltă, egală cu o lăţime de apă – aval de pod. Aval de acest viitor canal se execută un şanţ, transversal pe cursul de apă.

Executarea canalului începe cu partea de canal în aval de pod. Tabelul nr. 7 Greutatea încărcăturilor pentru executarea copcilor în gheaţă

Încărcături introduse în locaşuri săpate în gheaţă Grosimea

gheţii, m

Greutatea încărcăturii

exterioare, kg Adâncimea

locaşului săpat în gheaţă, m

Greutatea încărcăturii, kg

Diametrul copcii, m

0,3 0,2 - - - 0,4 0,4 - - - 0,5 0,6 0,3 0,4 0,6 0,6 - 0,3 0,6 0,7 0,8 - 0,4 0,8 0,8 1,0 - 0,5 1,0 0,9 1,2 - 0,6 2,4 1,0 1,5 - 0,75 3,0 1,2

104

Aşezarea încărcăturilor se face în rânduri de copci perpendiculare pe firul apei. Distanţele dintre rânduri, precum şi dintre încărcăturile din cadrul unui rând se iau de 5…6 ori mai mari decât adâncimea de afundare a încărcăturilor.

Aprinderea încărcăturilor se face pe rânduri succesive, începând cu primul rând de la şanţul săpat în prealabil la limita de jos a canalului. Executarea canalului amonte de pod se face cu încărcături aşezate în rânduri de copci paralele cu firul apei, fiecare rând fiind în prelungirea axului suporţilor şi spargheţurilor. Aprinderea încărcăturilor la o distanţă mai mică de 15 m de la pod este interzisă. Distrugerea zăpoarelor formate la o oarecare distanţă de pod se face cu încărcături de exploziv, începând cu partea de la vale a zăporului, urmărindu-se realizarea în zăpor a unui canal de 20..30 m lăţime.

Tabelul nr. 8

Greutatea încărcăturilor pentru distrugerea zăpoarelor

Greutatea încărcăturii, kg Adâncimea de afundare a

încărcăturii, m când n = 1

când n = 1,5

când n = 2

Încărcătura de afundare (fără

efect de aruncare) kg

0,6 0,8 1,8 4 0,2 0,8 1,6 3,8 8,4 0,4 1,0 3,0 7,2 15,6 0,8 1,5 6,8 16,2 35,0 1,7 2,0 12,0 28,8 62,5 3,0

Greutatea încărcăturilor folosite este de aproximativ 5…20 kg. Dispunerea încărcăturilor pentru executarea canalului în zăpor se

face pe 2…3 rânduri, perpendicular pe axa canalului; distanţa dintre încărcături se ia egală cu 4…6 adâncimi de afundare a încărcăturilor.

În cazul când în zăporul de gheaţă format la o oarecare distanţă de

pod se aşează mai multe încărcături, explozia lor trebuie să se producă simultan, pentru a exclude posibilitatea ca gheaţa desprinsă să ducă la pod încărcături neexplodate.

Distrugerea zăpoarelor formate lângă pod se poate face numai cu câte o singură încărcătură.

Sloiurile mari se distrug înainte de a ajunge la pod; în acest scop se folosesc încărcături de maximum 3 kg, aruncate pe aceste sloiuri.

105

Executarea canalului în gheaţă, pentru degajarea podului: I…III – rânduri longitudinale de copci amonte de pod. 1…5 – rânduri transversale de copci aval de pod; 6 – şanţ; 7 – spargheţuri; a – lăţimea cursului de apă.

106

Capitolul IV

4. SECURITATEA MUNCII ÎN LUCRUL CU SUBSTANŢELE EXPLOZIVE

4.1. Introducere În epoca actuală, în care civilizaţia industrială cunoaşte din ce în ce

mai mult importanţa problemelor umane şi valoarea intrinsecă a omului, securitatea şi igiena muncii capătă o importanţă deosebită în industrie.

Industria substanţelor explozive pune pe prim plan siguranţa muncii, frecvenţele acceptate de apariţie a unui eveniment la o instalaţie fiind: extrem de rare (unu la 10.000 de ani), foarte rare (între unu la 10.000 de ani şi unu la 1.000 de ani), rare (între unu la 1.000 de ani şi unu la 100 de ani) şi destul de frecvente (între unu la 100 de ani şi unu la 10 de ani). Dezvoltarea spectaculoasă a industriei pulberilor şi explozivilor a fost însoţită de numeroase, dar mai ales de grave accidente ce au produs victime şi pagube considerabile. Cook estima în 1958, că 10.000 – 15.000 de persoane au fost deja ucise din cauza exploziilor accidentale importante în întreaga lume (la fabricaţia, transportul şi utilizarea substanţelor explozive). Trebuie menţionat totuşi, că cifra este relativ mică în comparaţie cu cea a accidentelor de muncă; la rândul său, acest număr este mic în comparaţie cu accidentele de circulaţie.

Gravitatea accidentelor în industria explozivilor poate fi considerabilă însă, din fericire, frecvenţa acestora rămâne redusă. De altfel, în practică, securitatea şi igiena muncii în uzinele ce utilizează şi fabrică explozivi şi pulberi sunt relativ mai bine asigurate decât în alte ramuri ale industriei.

Dintre toate ramurile industriei chimice, fabricaţia substanţelor explozive este aceea în care pericolele sunt cele mai mari, deci aici problemele legate de siguranţa muncii sunt cele mai profund studiate. Este esenţial de menţionat faptul că procesul de descompunere al unei substanţe explozive nu se amorsează decât în condiţii dorite pentru a realiza un efect determinat de azvârlire sau distrugere, dacă nu, consecinţele pot fi dezastruoase şi gravitatea accidentelor considerabilă.

Accidentul va fi obiectul de studiu al acestui capitol, acest fenomen survine într-o operaţie industrială contrar voinţei noastre şi care poate avea consecinţe nefaste (vătămări corporale, letalitate sau pagube materiale).

107

Condiţiile de lucru cu substanţele explozive trebuie să fie studiate cu grijă, aşa încât să se evite la maximum accidentele, iar operaţiile cu explozivi să se desfăşoare la un nivel optim de securitate.

Securitatea muncii este reprezentată de absenţa condiţiilor susceptibile de a cauza rănirea sau moartea persoanelor, a pagubelor materiale sau pierderi de echipamente. Securitatea vizează deci salvarea persoanelor şi instalaţiilor, dar bineînţeles ţinând seama de valoarea incomparabilă a omului, grija faţă de factorul uman este cea care trebuie să fie preponderentă, oricare ar fi costul financiar. De asemenea, ea trebuie să constituie o preocupare a inginerilor, a întregului personal al uzinei în care lucrează, în scopul evitării accidentelor prin disciplina liber consimţită, în respectarea consemnelor de securitate, pe timpul operaţiilor de fabricaţie, exploatare sau cercetare. Viaţa oamenilor nu are preţ: păstrarea acesteia trebuie să fie o grijă constantă a inginerului. Întrucât securitatea nu se atinge niciodată în valori absolute, rolul inginerului este să mărească constant nivelul de securitate, satisfăcând cerinţele economice, tehnice sau de cercetare.

Pe lângă securitatea muncii nu trebuie să se uite igiena muncii care este o completare indispensabilă, deoarece condiţiile în care se efectuează lucrul pot afecta progresiv sănătatea muncitorilor. Prevenirea bolilor profesionale este de competenţa medicului întreprinderii, dar şi a inginerilor şi tehnicienilor, neignorându-se noţiunile de psihologie sau de toxicologie.

Preocupările de igienă şi securitate a muncii sunt deci fundamentale în fabricaţia şi utilizarea substanţelor explozive. Ele sunt, de altfel, de responsabilitate penală, pecuniară şi morală pentru orice şef de compartiment, dar şi de la orice nivel ierarhic, de la director la muncitor.

Securitatea muncii integrată activităţii pirotehnice se traduce mai întâi printr-o cunoaştere aprofundată a produselor, procedeelor şi instalaţiilor utilizate: nu se poate lucra în siguranţă cu substanţe care nu se cunosc perfect, în special în ceea ce priveşte comportarea lor pirotehnică, condiţiile în care se pot descompune, modul de descompunere şi efectele exploziei sale. Totodată trebuie să se cunoască bine: procedeele de fabricaţie şi utilizare (se va încerca întotdeauna de a se crea astfel de condiţii, încât să nu se producă nici inflamarea, nici explozia produsului), modul de comportare al sistemului la apariţia unor defecte sau variaţii a parametrilor tehnologici.

4.2. Definirea sistemului şi a securităţii Un sistem are ca scop asigurarea unei misiuni determinate, utilizând un

ansamblu mai mult sau mai puţin complex de mijloace materiale şi umane într-un mediu dat. Sistemul, după MIL STD 882, reprezintă ansamblul a câtorva niveluri de complexitate, ce cuprind echipamente (operaţionale sau auxiliare de lucru),

108

personalul, mijloacele de toate tipurile, tot ceea ce precedă şi poate fi considerat ca sigură şi aceeaşi entitate capabilă de a juca un rol operaţional sau de a-şi aduce contribuţia sa la o operaţie. Un sistem poate fi divizat în subsisteme (echipamente / componenţi etc.). În viaţa unui sistem, se pot distinge diferite faze: concepţie, dezvoltare, producţie, utilizare, perfecţionare şi/sau desfiinţare.

Securitatea, conform MIL STD 882, este absenţa circumstanţelor susceptibile de a ocaziona fie accidentarea sau moartea unei persoane, fie degradarea sau pierderea de echipamente sau de bunuri materiale.

Securitatea unui sistem, în accepţiunea misiunii sale, va fi realizată în manieră absolută prin imposibilitatea apariţiei oricărui eveniment sau împrejurări ce antrenează rănirea sau moartea unor persoane sau pagube materiale catastrofice.

Securitatea pirotehnică prezintă o importanţă majoră când condiţionează însăşi activitatea, din care cauză devine o necesitate şi constituie un instrument de lucru. Securitatea nu reprezintă, aşa cum cred unii, absenţa tuturor riscurilor, ci doar a celor mari. Este o eroare implantarea unei securităţi a cărui scop se doreşte a fi absenţa tuturor riscurilor, deoarece aceasta este utopică şi va conduce la minimizarea marilor riscuri.

Securitatea sistemului este sinteza celor două definiţii precedente. Într-un sistem real securitatea, uneori numită siguranţă, nu este niciodată absolută şi se stabileşte la un anumit nivel care poate fi apreciat şi îmbunătăţit utilizând o metodologie numită securitatea sistemelor. Ea trebuie să permită definirea şi obţinerea unui nivel de securitate satisfăcător, compatibil cu diverse sarcini de realizat (costuri, timp) şi de punere în lucru operaţional.

Riscul reprezintă o evaluare calitativă sau cantitativă când poate apare un accident sau incident. De exemplu: riscul ca un exploziv secundar să detune spontan este extrem de mic chiar nul, dacă se respectă în totalitate condiţiile sale normale de utilizare.

Riscul se poate evalua, măsura prin consecinţa accidentului sau incidentului susceptibil de a se manifesta fără a preciza probabilitatea de apariţie; de exemple: riscul de detonaţie, riscul de incendiu etc. Dacă se doreşte exprimarea printr-o cifră, atunci el se poate da indicând un echivalent.

De exemplu: deflagraţia unei tone de pulbere are efecte echivalente cu cele produse de detonarea a 4 kg TNT. La detonaţia unui amestec de tip hexolită, cu coeficient de echivalenţă de 1,2, va trebui să se precizeze dacă este vorba de un echivalent de TNT în impuls sau în suprapresiune.

Dacă se defineşte şi evaluează riscul prin consecinţele posibile, fără să se arate frecvenţa de apariţie, atunci trebuie definit nivelul de gravitate a acestui risc.

Nivelele de gravitate al riscului, MIT STD 882, sunt:

– de categoria 1 – neglijabile Nu antrenează nici accidentarea personalului nici pagube sistemului.

109

– de categoria 2 – marginale Cunosc corecturi, în timp ce nici echipamentul nu a suferit pagube

materiale şi nici persoane nu au fost accidentate. – de categoria 3 – critice Cauzează accidente personalului sau pagube importante sistemului,

sau necesită luarea imediată a unor măsuri pentru ca viaţa personalului sau sistemului să nu fie pusă în pericol.

– de categoria 4 – catastrofale Cauzează accidente grave, moartea personalului sau pierderea

sistemului. Definirea unui nivel de gravitate a riscului nu ţine seama de originea

accidentului ceea ce este o consecinţă directă sau indirectă, rapidă sau de durată a faptelor generatoare sinistrului şi ea tratează simultan problemele umane (pierderile de personal) şi probleme materiale (distrugeri materiale sau de bunuri).

Nivelele de gravitate a riscurilor definite mai sus nu ţin seama de frecvenţa de apariţie a faptelor generatoare (amplificatoare) ale dezastrului. Există o echivalenţă între micile accidente „frecvente” şi unul puternic dar „rar”.

4.3. Probabilitatea de apariţie a unui eveniment singular În securitate, un eveniment constituie un eveniment nedorit nu o

încercare ca în matematică. El poate fi în legătură directă cu obiectele sau persoanele implicate într-o activitate desfăşurată organizat. Un recipient sub presiune se distruge ca urmare a unei suprapresiuni interne, unde de şoc, schije, depresiuni sau unor defecte ascunse. Din cele enunţate, reiese că defectarea apare sporadic, întâmplător deci este de natură probabilistică şi este limita frecvenţei atunci când numărul încercărilor tinde spre infinit. Probabilitatea se calculează cu relaţia:

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛=

∞→ Nn

Nlimσ

Unde n - o încercare, un eveniment; N - numărul total de încercări. Măsurarea probabilităţii, valoarea sa se face în raport cu un ciclu sau

durata de viaţa a unui sistem sau cu o oră de funcţionare a sistemului, dar în cele mai multe cazuri se recomandă ca perioada de referinţă să fie mare sau foarte mare.

110

În scopul efectuării unei evaluări bune, este necesar de a avea în memorie răspunsul la două întrebări după cum urmează: „Câte ore are un an” şi „Câte ore sunt într-o viaţă de muncă”.

Câte ore are un an: – în mod de lucru continuu: 365 x 24 = 9760, adică aproximativ 104 ore; – în mod de lucru normal: 11 x 173 = 1903, adică aproximativ 2.000 ore Câte ore sunt într-o viaţă de muncă (45 ani de serviciu cu 8 ore / zi): 45 x 1903 = 85.635, adică aproximativ 105 ore. Dacă se transformă aceste ore în probabilităţi, atunci rezultă 10-5.

Pornind de la această valoare a probabilităţii se poate da răspunsul la întrebarea pusă adesea de nespecialişti: „Cum este posibil ca factorii decizionali să accepte apariţia, respectiv producerea unui eveniment nedorit, a unui accident?” De fapt, nu se acceptă ca un operator, chiar dacă lucrează toată viaţa cu materiale explozive, să aibă nici un fel de accident.

4.4. Reguli generale de securitate Înainte de abordarea regulilor generale de securitate a muncii, este

necesar a lămuri termenii şi noţiunile cele mai importante ce vor fi utilizate în cele ce urmează.

Securitatea, conform MIL STD 882, reprezintă absenţa circumstanţelor susceptibile a ocaziona fie un accident (vătămarea sau moartea unei persoane), fie degradarea sau pierderea de echipamente sau bunuri materiale.

Securitatea unui sistem, în accepţiunea misiunii sale, va fi realizată în manieră absolută prin imposibilitatea apariţiei oricăror împrejurări sau evenimente ce antrenează rănirea sau moartea unor persoane şi pagube materiale importante. Securitatea pirotehnică condiţionează însăşi activitatea pirotehnică, devenind nu un complement, ci un instrument de lucru. Ea nu reprezintă absenţa tuturor riscurilor, ci absenţa marilor riscuri şi este o eroare să se dorească implantarea unei securităţi depline (absenţa tuturor riscurilor), deoarece aceasta este utopică.

Nivelul de securitate satisfăcător constituie nivelul de securitate acceptabilă în condiţii date. Nivelul de securitate se referă fie la o misiune, fie la durata completă sau parţială de viaţă a sistemului.

Riscul, pericolul (MIL STD 882) reprezintă toate circumstanţele reale sau eventuale care pot cauza accidente, moartea personalului sau să

111

determine pagube la echipamente şi bunuri sau chiar pierderea lor. Riscul reprezintă o evaluare (calitativă sau cantitativă) atunci când se manifestă un accident sau incident.

Nivelul riscului este dat de măsura sa. Riscul se poate evalua prin măsurarea consecinţei accidentului sau incidentului susceptibil a se manifesta, fără a preciza probabilitatea de apariţie (exemplu: riscul de detonaţie, riscul de incendiu etc). Dacă se doreşte indicarea unei cifre se poate considera, de exemplu, un echivalent în TNT.

Dacă se defineşte şi evaluează riscul prin consecinţe posibile, fără a se indica frecvenţa, atunci avem de-a face cu nivelul de gravitate al riscului, dar nivelul de gravitate nu ţine seama de frecvenţa de apariţie a faptelor generatoare.

4.4.1. Principii generale de securitate Principiile generale de securitate cuprind: cunoaşterea riscurilor,

separarea riscurilor, limitarea riscurilor, suprapunerea dispozitivelor de siguranţă, ultimele trei fiind enunţate încă din 1925 de Varine-Bohan.

Principiul I: cunoaşterea riscurilor Referitor la acest principiu, se poate pune o întrebare oarecum

retorică: „Cum se pot lua măsuri împotriva pericolelor dacă acestea nu se cunosc?” Răspunsul este simplu: „cunoaştere precisă a riscurilor este cea mai bună garanţie a unei bune siguranţe”.

Cunoaşterea proprietăţilor fizico-chimice a substanţelor explozive, a regimurilor de descompunere, a sensibilităţilor la acţiunile exterioare, permite luarea tuturor măsurilor ce determină eliminarea apariţiei cauzelor de explozie, evaluarea pagubelor posibile, dacă evenimentul s-a produs şi, în ultimă instanţă, limitarea efectelor exploziei.

Necesitatea cunoaşterii riscurilor trebuie să se manifeste la toate nivelurile ierarhiei şi cere o bună informare a personalului. Lucrătorul sau utilizatorul de substanţe explozive trebuie să fie conştient de pericolele ce pot apărea şi sarcinile ce îi sunt impuse.

Principiul II: separarea (prevenirea) riscurilor Acest principiu impune ca în acelaşi loc de muncă să existe riscuri de

aceeaşi natură sau de naturi puţin diferite. De fapt, pentru a preveni sau combate un risc dat sunt adoptate dispozitive de siguranţă proprii unui tip de pericol. În cazul în care, în acelaşi loc ar fi vorba de riscuri de naturi diferite, este posibil ca diversele dispozitive să fie incompatibile între ele.

Pe de altă parte, este recomandabil de a forma la personal un anumit număr de reflexe în caz de accident sau incident, iar aceste reflexe nu se pot

112

forma decât dacă numărul lor este mic, adică dacă riscurile sunt asemănătoare. De asemenea, este posibil a accepta mai multe riscuri, atunci când se lucrează cu mici cantităţi de explozivi sau când personalul prezent este foarte limitat, dar în apropiere nu trebuie să existe depozite cu explozivi sau clădiri în care se găseşte un număr mare de oameni.

Principiul III: limitarea riscurilor Principiul impune ca într-o clădire dată sau la un anumit post de lucru

să se limiteze în mărime riscul ce apare şi efectele sale posibile. Aplicarea lui la nivel industrial presupune că a fost acceptat dinainte riscul maximal ce poate apărea, dar că se va avea grijă să se reducă cât mai mult posibil efectele eventualelor explozii. Aceasta înseamnă că masa de substanţă periculoasă prezentă în atelierele de fabricaţie ca şi în depozite trebuie să fie explicit limitată, iar personalul care lucrează sau care are acces (eventual vizitatori) să nu depăşească niciodată un anumit număr. Personalul prezent la lucru (permanent sau temporar) se alege astfel încât să fie în număr suficient pentru o bună calitate a lucrului, dar să nu mărească prea mult riscurile de accidente.

Din acelaşi principiu, rezultă că toate clădirile trebuie să fie suficient de separate unele de altele, ţinând seama de distanţele de siguranţă recunoscute ca necesare şi, de asemenea, suficient de izolate de birouri, locuinţe sau locuri populate.

Principiul IV: suprapunerea dispozitivelor de siguranţă La instalarea punctelor de lucru, amenajarea aparaturii şi organizarea

lucrului, trebuie să se prevadă dispozitive de siguranţă care să se suprapună unele peste celelalte. Principiul a fost enunţat încă din 1920 de La Chatelier şi era bine aplicat înainte să fie enunţat.

Pentru reducerea unei anumite probabilităţi de accident, trebuie să existe în cadrul aparaturii anumite dispozitive de siguranţă, sisteme de protecţie în clădiri şi să se impună ca personalul să respecte consemnele de lucru.

Probabilitatea ca dispoziţiile de lucru să fie încălcate, ca de altfel şi defectarea dispozitivelor de siguranţă (în acelaşi timp), va fi produsul probabilităţilor pentru care fiecare dintre deficienţe apar izolat, sub rezerva că toate constituie evenimente independente.

Acest principiu trebuie să fie aplicat într-o manieră rezonabilă. Multiplicarea exagerată a dispozitivelor de securitate, printre altele, reduce randamentul muncii, poate conduce la o falsă impresie de siguranţă a personalului care se va concentra mai puţin la aplicarea fiecărei dispoziţii; se consideră, în general, că două dispoziţii de siguranţă independente şi suprapuse sunt printre cele mai eficace.

113

Limitele principiilor de securitate pirotehnică Primele trei principii, cunoaşterea – prevenirea – limitarea care sunt şi

vor fi încă la baza siguranţei pirotehnice prezintă totuşi anumite limite care este bine să fie cunoscute, astfel:

– primul principiu – cunoaşterea – are limite în mijloacele (bani, timp, posibilităţi tehnice etc.) ce trebuie folosite pentru realizarea cunoaşterii, motiv pentru care suntem nevoiţi să căutăm prin analiza punctuală, unde anume trebuie afectate cu prioritate mijloacele disponibile.

– cel de-al doilea principiu – prevenirea – presupune că se cunoaşte bine cauza şi efectele, deci că se posedă o imagine globală şi detaliată a sistemului. Punerea în practică este comodă pentru unităţile mici, dar dificilă pentru marile proiecte, motiv pentru care suntem obligaţi să adoptăm un sistem aproximativ al problemei.

– cel de-al treilea principiu – limitarea – presupune că se pot defini de fiecare dată cantităţile optime de substanţă activă utilizată, ţinând seama de imperativele producerii, de rentabilitate, de înlănţuirea cauzelor şi efectelor, pentru a face suportabile consecinţele.

Cele trei principii de securitate pirotehnică nu pot să rezolve singure problemele legate de securitate, aşa cum se prezintă ele în zilele noastre, motiv pentru care suntem forţaţi să le completăm cu metode de analiză a securităţii sistemelor care permit de a ţine seama de experienţa căpătată în vederea rentabilizării la maximum a efortului de a da siguranţă activităţii pirotehnice.

4.4.2 Consemne de securitate Cu toate principiile generale enunţate, cu regulile de conduită impuse,

cu toate precauţiile luate, omul poate lucra defectuos, iar pericolul va deveni considerabil. Indiferent cât de mare este mecanizarea şi automatizarea operaţiilor, întotdeauna va exista un moment în care trebuie să intervină inginerul sau operatorul, iar această intervenţie trebuie cu orice preţ să fie sigură. În acest scop, se stabilesc consemne de securitate care sunt texte scurte şi imperative ce impun conduita personalului în fiecare caz şi precizează ceea ce nu trebuie făcut.

Consemnele de securitate nu trebuie să fie confundate cu instrucţiunile de lucru care stabilesc buna execuţie a unei operaţiuni.

Principalele calităţi pe care trebuie să le aibă un consemn sunt: – conciziune (tot personalul interesat să îl poată reţine uşor); – claritate (să fie înţeles de toţi fără dificultate, deci trebuie să se evite

un limbaj prea elevat); – precizie (orice instrucţiune trebuie să fie precisă, să evite orice

echivoc);

114

– imperativitate (un consemn nu trebuie să sfătuiască, ci să ordone, iar enunţul său trebuie să se întipărească în minte);

– atotcuprinzător (într-un consemn să fie luate în considerare toate situaţiile practice posibile).

Datorită calităţilor cerute, se pare că redactarea unui consemn de securitate este o sarcină delicată, ce nu poate fi îndeplinită uşor. Trebuie studiat cu grijă fondul său, forma, iar prezentarea sa literară să surprindă punctele importante sau cuvintele cheie.

Consemnele de securitate se pot clasifica în consemne generale şi consemne particulare.

Consemnul general de securitate Acest consemn se aplică întregii instituţii care are ca obiect de

activitate lucrul cu explozivii. El trebuie să fie afişat la fiecare intrare în local, ateliere, secţii.

Consemnele generale se referă la: – interdicţia celor ce pătrund în obiective de a fuma, a aduce sau

utiliza foc deschis, obiecte incandescente, chibrite sau orice obiect ce poate produce flăcări, ca şi articolele de fumat;

– interdicţia personalului de a se deplasa la un alt loc de muncă, altul decât acela la care lucrează;

– obligativitatea personalului de a purta echipamentul de protecţie regulamentar;

– interdicţia de a sustrage substanţe explozive sau componenţi ai acestora;

– măsurile de reglementare a circulaţiei şi staţionării vehiculelor în interiorul obiectivelor;

– măsurile generale ce se iau în caz de incendiu; – obligativitatea de a menţine o perfectă stare de ordine şi curăţenie. Consemnele particulare de securitate Pentru ateliere sau posturi de lucru mai periculoase se vor stabili

consemne mai puţin generale care vor fixa reguli de securitate speciale. Aceste consemne trebuie să fie afişate chiar pe locul aplicării sale şi trebuie să precizeze:

– cantităţile maxime de substanţe explozive şi componenţii lor ce se pot găsi în locul sau la postul de lucru;

– numărul maxim de persoane ce pot fi prezente în acelaşi timp; – sculele şi accesoriile ce trebuie utilizate; – modul operatoriu şi operaţiunile ce sunt interzise; – conduita în caz de accident sau în caz de calamităţi naturale; – prescripţii speciale referitoare la păstrarea şi distrugerea deşeurilor

etc.

115

O dată cu sosirea într-un obiectiv a unui nou salariat (vizitator), acesta trebuie informat de consemnele generale şi particulare şi i se va atrage atenţia asupra obligaţiilor ce-i revin. De asemenea, responsabili speciali sunt obligaţi a controla periodic, modul cum sunt cunoscute aceste consemne de către personalul muncitor.

Fiecare membru al personalului trebuie să se supună necondiţionat prescripţiilor enunţate, iar orice încălcare a lor să fie considerată ca o faptă gravă.

4.5. Cauze posibile de explozie şi protecţia împotriva

declanşării accidentale a exploziilor Pentru a amorsa deflagraţia sau detonaţia unei substanţe explozive,

trebuie furnizată o anumită cantitate de energie ce poate să provină din acţiuni mecanice (şoc, frecare, impact, undă de şoc), termice (radiaţie, flacără, fir incandescent), electrice (descărcări electrostatice) etc. Prin natura lor, substanţele explozive sunt susceptibile de a se descompune brutal şi neaşteptat, provocând astfel efecte ce pot avea consecinţe dezastruoase.

Cauzele posibile ale amorsării unei explozii accidentale sunt numeroase şi marea problemă, în practică (fabricare, cercetare, utilizare şi depozitare) este de a le descoperi şi de a crea condiţii ce permit limitarea lor la maximum. Pentru a descoperi cauzele posibile de explozie, trebuie analizată mai întâi sensibilitatea acestora la acţiunile exterioare, căutând cuantificarea mărimilor ce sunt răspunzătoare de iniţierea transformării explozive.

4.5.1. Sensibilitatea substanţelor explozive Sensibilitatea este o noţiune generică şi reprezintă modul de

comportare a unei substanţe explozive sub acţiunea unei „sarcini” exterioare de un anumit tip. Sarcina exterioară poate să fie de natura unei energii, impuls, forţă etc. În probele standardizate de determinare a sensibilităţilor, ea se exprimă prin: înălţimi de cădere, forţe de apăsare, temperaturi, distanţe ş.a.m.d. Se spune despre o substanţă explozivă că este sensibilă, dacă mărimea sarcinii exterioare ce duce la iniţierea transformării explozive este mică.

Sensibilitatea substanţelor explozive la sarcini termice Pulberile şi explozivii reacţionează atât sub acţiunea căldurii, cât şi a

flăcării, deflagrând, detunând sau suferind o combustie. Această reacţie este

116

mai mult sau mai puţin rapidă, în funcţie de sensibilitatea substanţei. Reacţia se poate produce la:

– contactul direct cu focul: cazul unui incendiu izbucnit în imediata apropiere, a unei ţigări aprinse etc.

– ridicarea temperaturii mediului în care se află substanţa explozivă: cazul efectelor de încălzire datorită compresiunii aerului, a operaţiilor de fabricaţie sau de încărcare ce se execută la temperaturi relativ ridicate (stoarcerea, zvântarea, uscarea, încărcarea prin topire şi turnare), a unui incendiu la distanţă.

Sensibilitatea la acţiuni termice se determină prin probe normalizate care încearcă să reproducă încălzirile ce pot apărea în cazurile reale. În general, se determină temperatura de autoinflamare (sensibilitatea la temperatură – temperatura de decrepitaţie) şi distanţa de aprindere (sensibilitatea la flacără).

Sensibilitatea substanţelor explozive la sarcini mecanice Expresia „sarcini mecanice” înglobează şocurile şi frecările, iar

mecanismul iniţierii mecanice se explică tot prin încălziri sau solicitări termice locale, punctiforme, şocul sau frecarea creând „puncte calde” în interiorul substanţei explozive.

Situaţiile în care se pot exercita şocuri sau frecări pe substanţele explozive sunt foarte numeroase şi ele apar atât în fabricaţie şi exploatare, cât şi pe timpul încărcării şi depozitării.

În scopul determinării sensibilităţilor la sarcini mecanice s-au impus următoarele probe normalizate:

– sensibilitatea la şoc (proba Kast); – sensibilitatea la frecare; – sensibilitatea la impact (cu glonţul de puşcă). Executarea acestor probe a permis obţinerea unor clasificări relative

din punct de vedere al sensibilităţii diferiţilor produşi. Sensibilitatea substanţelor explozive la detonaţie Substanţele explozive au proprietatea de a fi sensibile la undele de

şoc puternice, simple sau întreţinute (pulberile propulsive pot să detune sub efectul unei unde de şoc deosebit de intense, excepţie fac pulberile negre).

Se pot distinge două cazuri: – transmiterea detonaţiei printr-o substanţă care a detunat într-un

anumit punct, ceea ce reprezintă aptitudinea de transmitere a detonaţiei; – transmiterea detonaţiei de la o substanţă la alta, adică

detonaţia prin influenţă. În primul caz, detonaţia nu se poate transmite în lungul unei

încărcături cilindrice sau de altă formă, amorsată la un capăt, dacă diametrul

117

(grosimea) este inferior diametrului critic. Această mărime este în funcţie de mai mulţi factori: natura şi sensibilitatea explozivului la sarcini mecanice, unele condiţii fizice şi de confinare. Cunoaşterea diametrului critic este un element esenţial de securitate; astfel, pe un covor transportor, transmiterea unei eventuale detonaţii va fi exclusă dacă grosimea de exploziv este inferioară valorii sale critice (grosime critică de detonaţie). Probele de determinare nu sunt standardizate.

În cel de-al doilea caz, distanţa care separă încărcătura activă, iniţiată accidental, de cea pasivă, receptoare, este influenţată de: încărcătura activă prin viteza transformării explozive şi brizanţă, încărcătura pasivă prin sensibilitate, densitate, confinare şi suprafaţa de expunere şi de mediul care separă încărcăturile prin densitate. Probele de determinare a sensibilităţii la unda explozivă pot fi cu bariere inerte, metoda franceză sau metoda internaţională de determinare a coeficientului de transmitere a detonaţiei (CTD).

Sensibilitatea substanţelor explozive la acţiuni electrice În acest caz, este vorba de modul de răspuns al substanţelor la fenomene

de natură electrică: descărcări electrostatice, inducţie magnetică, fulgere etc. (iniţierea prin efect Joule intră în categoria sensibilităţii la acţiuni termice).

Cunoscută încă din antichitate, electricitatea statică (descărcările electrostatice) a fost mult timp o necunoscută, deoarece se pretează greu a fi studiată ştiinţific, datorită nereproductibilităţii sale aparente.

Progresele înregistrate în industria substanţelor explozive au multiplicat situaţiile în care electricitatea statică este prezentă şi deci capabilă a crea accidente. Apariţia ei este rezultatul unei inegale repartiţii (chiar şi temporare) de sarcini electrostatice. Recombinarea sarcinilor pozitive cu cele negative duce la apariţia unor scântei cu energii mari.

Acumularea electricităţii statice se realizează în general: la mişcarea relativă a două corpuri izolatoare sau unul conducător şi altul izolator (mişcarea curelelor unei transmisii, trecerea unui lichid izolator printr-o conductă, deplasarea unor materiale pulverulente pe un coridor pneumatic etc.). Atunci când câmpul electric creat de acumulare depăşeşte valoarea de descărcare, tensiunea de străpungere, apare o evacuare rapidă a acestor sarcini, apărând scântei. Caracteristica fundamentală a scânteii electrostatice este cantitatea de energie eliberată în momentul apariţiei, care se manifestă fie sub formă de radiaţie (care o face vizibilă), fie sub formă de căldură. Cantitatea de energie eliberată constituie mărimea determinantă pentru declanşarea exploziei.

În unele lucrări de specialitate, sensibilitatea la descărcări electrostatice se exprimă prin timpul în care sarcina aplicată pe substanţa explozivă se reduce la jumătate, mărime care este influenţată de caracteristi-cile mediului.

118

Sensibilitatea la descărcări electrostatice caracterizează astfel pericolul apariţiei unei explozii, ca urmare a acumulărilor electrostatice şi reprezintă astfel un principal indicator pentru realizarea securităţii muncii.

Sensibilitatea globală a substanţei explozive Clasamentul relativ al diferitelor substanţe explozive, din punctul de

vedere al probei de sensibilitate, nu este acelaşi. S-a încercat să se regrupeze comportarea substanţelor explozive relativ la diferitele solicitări mecanice, punându-se la punct o metodă globală, reprezentativă pe ansamblu şi capabilă a determina o singură energie.

La toate cauzele posibile de amorsare analizate, mai trebuie adăugate şi afinităţile chimice ale substanţelor. Un exploziv este capabil, în anumite situaţii, să se descompună în prezenţa unei substanţe inerte sau a unui alt exploziv, această descompunere putând să se accelereze şi să devină explozivă sau să dea naştere unor compuşi mult mai sensibili. În scopul evitării acestor cauze posibile de explozie, s-au stabilit anumite clase de compatibilitate a substanţelor explozive.

4.5.2. Protecţia împotriva declanşării accidentale a exploziei Anularea sau reducerea probabilităţii de declanşare inopinată a unei

explozii se poate realiza numai împiedicând activarea sensibilităţii substanţei explozive, adică eliminând situaţiile în care aceasta este susceptibilă a se amorsa.

Protecţia împotriva sensibilităţii la încălzire În scopul prevenirii încălzirilor care apar ca urmare a contactului

direct cu focul sau scântei, se vor interzice orice surse de foc din ateliere sau magazii. De asemenea, se va interzice personalului de a fuma şi, ca măsură suplimentară de precauţie, se vor interzice aducerea la locul de muncă a oricăror articole de fumat. Nu se va permite personalului de întreţinere sau reparaţie de a lucra cu foc deschis, decât după ce se iau toate măsurile necesare, concretizate printr-un „permis de foc”. Se vor suprima sau reduce la maximum toate cauzele de incendiu banal, datorate în special substanţelor combustibile sau curenţilor electrici, fără a uita trăznetele. Totodată, se vor reduce la maximum sau elimina cauzele directe de formare a scânteilor, atât de origine mecanică cât şi electrică.

Împotriva scânteilor de origine mecanică, se va acţiona prin alegerea unor materiale de construcţie pentru instalaţii sau scule cu virtuţi „antiscântei", cum ar fi: lemnul, cauciucul, plumbul, cuprul, bronzul, aluminiul (aluminiul însă poate da scântei foarte calde în funcţie de modul de lucru), stabilind şi modul de lucru cu ele.

119

Prevenirea şi stingerea incendiilor capătă aici un sens nou, deoarece incendiul este posibil să provină chiar de la o substanţă explozivă. O instalaţie de prevenire şi stingere a focului cu apă sau cu un fluid convenabil poate proteja foarte bine împotriva răspândirii dezastrului la alte magazii sau ateliere. În prezent, se pune accent tot mai mare pe instalaţii şi sisteme de detectare automată a incendiilor, subliniind că întârzierea necesară pentru această detecţie nu va fi aceeaşi pentru toate cazurile. Este de preferat să se utilizeze un sistem fiabil, chiar mai puţin performant, cum ar fi cel cu fir metalic sau din plastic, atunci când întârzierea poate să fie de câteva secunde. Când întârzierile trebuie să fie de zecimi de secundă, se recomandă a se utiliza sisteme dotate cu cartuşe pirotehnice de deschidere a vanelor.

Încălzirile anormale care apar în operaţiile de fabricare sau utilizare a substanţelor explozive trebuie eliminate pe cât este posibil. Prin comprimarea aerului existent între granule temperatura creşte, fenomenul putând fi evitat printr-o vidare prealabilă sau creştere progresivă a presiunii.

Atunci când se lucrează la temperaturi ridicate (topire, uscare etc.) este recomandat să se cunoască regimul şi modul de încălzire şi utilizare a surselor termice, să se fixeze temperaturile ce nu pot fi depăşite. Este important în acest context de a avea şi mijloacele de răcire, în cazul unei creşteri anormale a temperaturii. Acest lucru nu se poate realiza decât cu mijloace sau sesizoare ce măsoară precis temperatura.

În fine, se recomandă să se elimine de la fabricare sau utilizare substanţele explozive instabile chimic, care sunt capabile a se autodescompune, încălzindu-se până la explozie.

Protecţia împotriva sensibilităţii la sarcini mecanice În industria pirotehnică, în diferitele ei sectoare, nu se acceptă

fabricarea sau utilizarea substanţelor explozive ce depăşesc anumite praguri de sensibilitate, comparativ cu condiţiile industriale (nu se admite fabricarea explozivilor primari în instalaţii concepute pentru explozivii secundari, nu se va accepta manipularea substanţelor pure şi uscate în afara teritoriului tehnic, ci doar în stare umedă sau flegmatizată, dacă este cazul la unele amestecuri pirotehnice nu se va accepta eterogenitatea, deoarece o parte din componenţi pot fi deosebit de sensibili, se interzic operaţiunile ce permit formarea unor produşi secundari, paraziţi, ce sunt foarte sensibili).

Odată cunoscute sensibilităţile substanţelor explozive, fabricantul sau utilizatorul trebuie să aleagă judicios instalaţiile, aparatele sau modul de lucru. Astfel, se vor utiliza pentru atenuarea şocurilor materiale „moi", cum ar fi: lemnul, plumbul sau anumite materiale plastice.

Personalul se va preocupa de eliminarea oricăror şocuri sau frecări aplicate substanţelor explozive, lucrând cu precauţie şi fără mişcări bruşte; aceste prescripţii trebuie să figureze întotdeauna în consemnele de securitate.

120

Substanţele explozive trebuie protejate de şocurile obiectelor contondente ce provin de la o explozie învecinată.

În fine, trebuie menţionat că majoritatea exploziilor accidentale din industria de explozivi s-au datorat şocurilor sau frecărilor apărute ca urmare a unor imprudenţe sau erori.

Protecţia împotriva sensibilităţii la detonaţie Prevenirea accidentelor datorate sensibilităţii la detonaţie se face

luând, în general, aceleaşi măsuri ca în cazul sensibilităţii la sarcini mecanice (umezire, flegmatizare etc.).

În plus, se poate acţiona pe trei mari direcţii: – mărirea distanţelor peste distanţa de selfexcitaţie (autoiniţiere) a

produsului sau protejarea acestuia cu ecrane, dispozitive antisuflu etc.; – evitarea apariţiei unei explozii puternice prin: limitarea cantităţii de

substanţă, micşorarea confinării, schimbarea procedeului de fabricaţie (în continuu);

– evitarea, cu orice preţ, a exploziilor „banale” ale aparatelor sub presiune datorate amestecurilor solvenţi - aer sau pulberi carburante - aer.

Protecţia împotriva electricităţii statice Sensibilitatea unei substanţe explozive la descărcările electrostatice

depinde de susceptibilitatea produsului de a detona sub efectul descărcării şi uşurinţei cu care acesta se poate încărca electrostatic (ca urmare a mişcării relative a particulelor sale în raport cu obiectele cu care se află în contact). Dintre toate substanţele explozive, explozivii primari sunt cei mai periculoşi din acest punct de vedere.

Ordinea descrescătoare a sensibilităţii la descărcări electrostatice este următoarea: trinitrorezorcinatul de plumb, azotura de plumb, fulminatul de mercur, tetrazenul (toate compoziţiile şi dispozitivele ce conţin aceşti explozivi trebuie considerate ca fiind periculoase). De asemenea, sunt considerate ca extrem de sensibile la acest risc amestecurile pirotehnice, pulberile negre, toate pulberile propulsive şi explozivii brizanţi ce se găsesc sub formă de particule foarte fine, iar într-o manieră generală, toate substanţele explozive capabile de a da amestecuri explozive cu aerul.

Protecţia împotriva efectelor descărcărilor electrostatice se face prin: creşterea umidităţii relative, legarea utilajelor la centura de împământare, folosirea materialelor antistatizate ş.a.

La toate posturile de lucru unde sunt manipulate substanţe explozive va trebui să se evite formarea depunerilor de pulberi explozive şi să se împiedice acumularea sarcinilor electrostatice. Într-o manieră generală, sarcinile electrostatice sunt diminuate prin umezirea permanentă a podelelor, astfel încât umiditatea relativă să fie mai mare de 60%, lucru destul de dificil în anumite condiţii.

121

Principala metodă utilizată constă în „punerea la pământ” a tuturor instalaţiilor şi echipamentelor. Organizaţia americană „National Fire Protection Association” reglementează ca rezistenţele totale de împământare să nu depăşească 25 ohmi, dar adesea sunt necesare valori mult mai mici.

Atunci când anumite echipamente sau dispozitive sunt confecţionate din materiale izolatoare, trebuie să se facă conducătoare orice suprafaţă capabilă de a se încărca electrostatic (cazul meselor de lucru şi etajerelor care se vor acoperi cu covoare conducătoare conectate la reţeaua de împământare).

Curelele de transmisie trebuie să fie, de preferinţă, din materiale antistatizate (cauciuc conductor), iar dacă ele nu corespund cerinţelor este necesar a le acoperi cu o peliculă superficială dintr-un amestec de 50% glicerină şi 50% apă.

În ateliere, posturi de lucru unde se lucrează cu substanţe foarte sensibile, solul trebuie să fie conducător de electricitate, iar personalul trebuie să poarte pantofi conductori.

Alte metode de eliminare a sarcinilor electrostatice constau în ionizarea atmosferei aflată în contact cu suprafeţele încărcate (aparate cu inducţie, aparate radioactive) şi amenajarea de „prize de descărcare electrostatică” (plăci, rampe, mânere etc.).

Protecţia împotriva curenţilor vagabonzi În echipamentele învecinate liniilor electrice pot să apară, datorită

inducţiei electromagnetice, curenţi denumiţi „vagabonzi”. Atunci când nu sunt intenşi, măsurile enumerate la protecţia contra sarcinilor electrostatice sunt suficiente, dar riscurile devin majore atunci când se utilizează detonatoare electrice. Precauţiile ce se iau în apropierea reţelelor de înaltă tensiune se referă la „liniile de tragere", cablurile electrice de dare a focului, care trebuie scurtcircuitate până în momentul dării focului.

Protecţia împotriva trăznetelor (fulgerelor) Fulgerul este întotdeauna însoţit de fenomene calorice şi luminoase.

Intensitatea instantanee a curentului de descărcare poate fi între mii şi sute de mii de amperi, iar tensiunea ajunge la sute de milioane de volţi.

Trăznetul cade de preferinţă pe puncte ridicate, iar efectele produse pot fi foarte grave: distrugeri mecanice pe corpurile izolatoare, inflamarea produselor combustibile, electrocutări etc. Dacă fulgerul cade pe un atelier în care se află substanţe sau dispozitive explozive, el poate provoca explozii sau iniţierea mijloacelor electrice de amorsare.

Măsurile ce se iau pentru prevenirea acestor riscuri se referă la amplasarea pe clădiri a paratrăsnetelor (paratonerelor). Aceste sisteme pot fi de trei tipuri: cu tijă, cu reţea simplă şi cu cuşcă Faraday.

122

4.6. Efectele şi măsurile de siguranţă contra exploziilor accidentale

O anumită cantitate de substanţă explozivă va exploda. Ce se

întâmplă? Care sunt efectele exploziei, care vor fi pagubele create şi cum să procedăm pentru a elimina sau limita aceste pagube?

Explozia accidentală a unei substanţe explozive poate să fie după caz: o combustie, o deflagraţie sau o detonaţie. Pulberile propulsive şi propergolii se pot descompune sub forma unei combustii rapide sau deflagraţie, în anumite cazuri (confinare puternică) deflagraţia poate să tranziteze în detonaţie, explozivii primari se descompun accidental numai prin detonaţie, iar explozivii brizanţi amorsaţi accidental pot da naştere unei combustii sau deflagraţii şi dacă impulsul de amorsare este mare (undă de şoc, impact) sau confinarea este puternică, transformarea va căpăta caracterul de detonaţie.

Efectele exploziei depind în principal de: tipul, cantitatea de substanţă explozivă, regimul exploziei (deflagraţie sau detonaţie), confinare şi mediul înconjurător.

Principalele efecte ale exploziei accidentale sunt: a) incendiul local; b) distrugerea locală; c) efectul prin suflu (prin undă de şoc); d) proiecţia la distanţă a schijelor metalice sau a particulelor

incendiatoare; e) efectul amorsării prin influenţă. În continuare, se vor examina succesiv aceste efecte şi modul posibil

de acţiune pentru limitarea pagubelor. 4.6.1. Efectul incendiului local În cazul în care are loc inflamarea unei cantităţi de pulbere propulsivă

ambalată sau sub formă de vrac, se va produce o combustie ce are ca rezultat o degajare violentă de căldură, însoţită eventual de o deflagraţie, dacă există confinare.

Efectele calorice ale acestui incendiu sunt importante şi depind de: natura şi granulaţia pulberii, forma şi natura ambalajului şi, nu în ultimul rând, de cantitatea de pulbere. În plus, forma şi tipul clădirii în care are loc combustia poate să fie un factor suplimentar de mărire a confinării.

Cercetările efectuate în străinătate au căutat să determine: valorile fluxurilor termice şi a creşterilor de temperatură a mediului ambiant, în funcţie

123

de distanţă şi de masa de pulbere ce deflagrează, pagubele posibile şi zonele de siguranţă. În urma determinărilor s-au desprins următoarele observaţii:

– valorile temperaturii aerului, măsurate la o înălţime de 1,5 m faţă de sol, în funcţie de distanţă, la deflagraţia într-un depozit special a pulberilor de nitroceluloză sunt: 850 - 900 0C la 10 m; 150 - 180 0C la 40 m; 25 - 50 0C la 60 m;

– zona de autoinflamare a probelor de pulbere puse în jurul incendiului se întinde până la distanţe de 20 - 40 m, dar zona de securitate pentru personal, din punctul de vedere al efectului termic, se situează peste 60 m;

– combustia pulberilor vivace, chiar în aer liber, produce o bulă de foc foarte fierbinte, într-un timp foarte scurt. Cercetătorii spanioli au determinat dimensiunile acestei bule:

• R = 1,5 W [m] unde: R - raza bulei [m]; W - cantitatea de pulbere [kg]; • H = 5 W [m] în care: H - înălţimea bulei [m]. Mijloacele de contraacţiune împotriva efectului incendiului local sunt

asemănătoare cu cele utilizate în cazul incendiilor obişnuite. Prin simpla utilizare a unor ecrane relativ uşoare, cum ar fi o placă sau un perete, se pot evita efectele calorice ale bulei de foc, cel puţin ca personalul să părăsească locul accidentului sau pentru întârzierea inflamării unei încărcături vecine. Astfel, transmiterea focului între mai multe butoaie de pulbere confecţionate din carton sau lemn se realizează succesiv, ceea ce limitează dimensiunile şi acţiunea sferei de foc, contrar a ceea ce se întâmplă atunci când pulberea este ţinută în saci sau în vrac. Totodată, trebuie să se evite orice extindere a incendiului în încăperile, clădirile vecine, extindere capabilă să provoace unul sau mai multe accidente care pot fi mai grave decât primul. Limitarea efectului unui incendiu coincide deci cu prevenirea incendiului în vecinătate.

La locurile de muncă trebuie să existe dispozitive automate de stropire, spălare, mijloace corespunzătoare de stingere a focului, timpul de intrare în funcţiune fiind extrem de scurt (uneori întârzierea maximă este de 50 ms); se recomandă ca instalaţiile de stingere a focului să poată fi comandate de la distanţă.

Trebuie, de asemenea, arătat că o singură explozie poate produce o distrugere completă sau parţială a unui sistem de luptă contra incendiilor, de aceea este necesar să se dispună de o altă reţea sau de un sistem mobil.

O altă măsură foarte importantă de limitare a incendiului este proiectarea şi realizarea construcţiei clădirilor, astfel încât flăcările şi gazele calde să fie îndreptate în direcţiile judicios alese.

În fine, nu trebuie uitat că deflagraţia pulberii se poate transforma în detonaţie, dar acest efect va fi abordat în continuare.

124

4.6.2. Efectul distrugerii locale În cazul detonaţiei substanţei explozive, efectul caracteristic este o

distrugere totală pe o anumită rază R. În locul în care s-a manifestat o detonaţie şi în jurul acesteia are loc o sfărâmare şi o „fărâmiţare” a solului, efect special ce depinde de natura terenului, tipul şi cantitatea de exploziv.

Cercetările experimentale au permis stabilirea relaţiei de calcul a razei de distrugere (R):

• R = k W [m] în care: W – masa echivalentului de exploziv [kg TNT]; k – coeficient ce depinde de natura solului; k – variază de la 0,2 (soluri foarte dure) la 0,7 (soluri

uşoare) şi chiar până la 1. Raza este oarecum greu de măsurat datorită acumulării de resturi în

locul excavaţiei. Cercetările americane în domeniu indică formule asemănătoare, dar

coeficienţii au valori diferite; • R = k ωn: k = 0,97, n = 1/3,0 pentru granit; k = 0,91, n = 1/3,2 pentru gresie; k = 1,03, n = 1/3,0 pentru argilă. În cazul unei deflagraţii nu apare o excavaţie clar marcată, dar se

poate produce în sol o compresiune a cărei rază poate fi, în cazul pulberii negre:

• R = k ω/2 [m]. Pentru limitarea efectului distrugerii locale, se acţionează în primul

rând prin limitarea încărcăturii de exploziv (ω), se „lucrează” în acel punct. Încărcătura fiind cunoscută, limitarea efectului se face prin construcţia clădirii, în special montând ecrane sau pereţi de protecţie ce trebuie să reziste la efectul exploziei.

4.6.3. Efectul undei de şoc În toate cazurile detonaţiei unui exploziv, efectele distructive se fac

simţite la distanţă, ca urmare a propagării unei unde de şoc în mediul înconjurător. Efectul de suflu este o consecinţă a discontinuităţii presiunii în frontul undei de şoc produsă în aer. Unda de şoc este o componentă a undei detonaţiei şi provoacă vătămări asupra organismelor vii şi pagube materialelor, clădirilor, instalaţiilor etc. aflate în zonă.

125

De menţionat că pe lângă faza pozitivă a evoluţiei presiunii, în unda de şoc, coexistă şi o depresiune importantă ale cărei efecte nu sunt deloc neglijabile.

La o anumită distanţă (R) de epicentrul exploziei, o undă de şoc este caracterizată de: suprapresiunea maximă (Δpf), impulsul pe arie unitară (I/A- integrala curbei presiune), timpul de ajungere (ta), durata fazei pozitive (tp). Relaţiile de calcul a acestor mărimi sunt:

• suprapresiunea în frontul undei de şoc:

[ ]mbariZZZ

PZ

p f 222

2

35,11

32,01

048,01

5,41808

⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛+⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛+⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛+

⎥⎥⎦

⎤

⎢⎢⎣

⎡⎟⎠

⎞⎜⎝

⎛+

=Δ

unde P – presiunea atmosferică în momentul tragerii [mbari]; Z – distanţa scalată [m];

3/1WRfZ d ⋅=

R - distanţa dintre încărcătură şi obiectivul considerat [m]; W - echivalentul în kilograme trotil a încărcăturii ce detună; fd - factorul de distanţă fd = în care: P – presiunea atmosferică în momentul tragerii [mbari]; T – temperatura aerului în momentul tragerii [mbari]; P0; T0 – presiunea, respectiv temperatura standard (P0 = 1013,25 mbari; T0 = 288,15 K). La noi în ţară relaţia legiferată pentru calculul suprapresiunii în frontul

undei de şoc este: Δpf = 0,84λ + 2,7λ2 + 7λ3

unde λ = R/W1/3;

• impulsul pe arie unitară:

31

0

0⎟⎟⎠

⎞⎜⎜⎝

⎛⋅

TT

PP

3 32

2 4

)55,1/(1

)23,0/(1067,0

ZZ

ZAI

+

+=

126

• timpul de ajungere:

drtr

raae Pk

fpkx ∫ ⎥

⎦

⎤⎢⎣

⎡= Δ+

+ 2)1(

111

• durata fazei pozitive:

[ ][ ][ ] 263

10

3/1 )9.6/(1)74.0/(1)02.0/(1

)54.0/(1980

ZZZ

ZW

td

+++

+=

relaţii în care: R şi W au aceeaşi semnificaţie ca în relaţiile anterioare;

re - raza încărcăturii explozive [m]; ax - viteza sunetului în aerul neperturbat [m/s];

k - raportul căldurilor specifice pentru aer (k = 1,396 ÷1,406).

Experienţele realizate în Franţa au permis determinarea efectelor de distrugere şi psihologice ale suflului, precizând distanţele minime de supravieţuire sau rănire.

Această distanţă este dată de relaţia: d = k W [m]; unde d – distanţa între locul distanţei şi persoana expusă; W – masa încărcăturii explozive în echivalent TNT [kg]; k – este un coeficient. Dacă: k < 1,2 atunci presiunea maximă este superioară valorii de 6

bari şi efectul este letalitate 100 % (din cauza suprapresiunii ce duce la spargerea alveolelor pulmonare);

1,2 < k < 3,6 atunci presiunea este cuprinsă între 6 şi 1 bar, efectul este letal în proporţie de 30 - 100 %;

3,6 < k < 8 atunci presiunea este cuprinsă între 1 şi 0,2 bari şi în general nu apar decât răniri uşoare.

Aceste răniri nu ţin seama de schijele ce pot afecta personalul şi nici de proiecţia acestuia asupra diverselor obstacole (aparatură, ziduri etc.). Pentru o suprapresiune de 0,6 bari, corespunzător lui k = 5, apar efecte letale la 50 % din cazuri atunci când corpul este lovit de un obstacol dur (zid).

În aer liber, efectele suflului sunt diminuate într-o proporţie însemnată prin: ecrane, valuri de pământ sau merloane, amplasate în jurul atelierelor (depozitelor) pentru protejarea clădirilor învecinate, sau ecrane de tip zid, plăci metalice, construite în interiorul atelierelor pentru protejarea personalului.

127

Totuşi, această protecţie nu joacă un rol prea mare la distanţe mari, deoarece unda de şoc se formează din nou la nivelul solului, ocoleşte obstacolul, având o intensitate mai mică.

Protecţia împotriva undei de şoc poate fi realizată şi prin intermediul zidurilor stratificate sau casetate ce constau în: două sau mai multe ziduri de beton armat separate de straturi groase de nisip, saci şi cutii pline cu nisip. Au fost puse la punct metode de calcul pentru determinarea rezistenţei zidurilor la diferite solicitări, astfel încât să nu se afecteze în mod exagerat investiţiile prin sisteme de protecţie inutilă.

O altă metodă radicală de limitare a efectului constă în depărtarea clădirilor, încât acestea să nu fie afectate de explozia uneia dintre ele. De notat că modul de construire al unei clădiri poate limita sau orienta suflul la apariţia sa. Este cazul clădirilor cu pereţi zburători, concepuţi astfel încât, la o mică suprapresiune să cedeze şi să permită dirijarea suflului. Dispozitivele antisuflu fac acelaşi lucru în interiorul clădirilor.

Pentru înţelegerea mai exactă a acestor măsuri de limitare a efectului suflului, vom prezenta în continuare principalele elemente ce stau la baza construirii clădirilor, ecranelor şi dispozitivelor antisuflu.

Modul de construcţie a clădirilor Atunci când trebuie construită o clădire destinată fabricării, încărcării

sau depozitării unei substanţe explozive trebuie să alegem, în funcţie de mediu, dintre mai multe tehnici: clădiri cu ziduri şi tavane slabe, puternice sau clădiri cu ziduri puternice şi tavane slabe.

Clădirile uşoare se construiesc din materiale necombustibile şi pe cât posibil să nu poată da naştere la schije periculoase. Distanţele de siguranţă se calculează admiţând că zidurile nu constituie un ecran.

Pentru clădirile puternice materialul de construcţii este betonul armat. Din păcate, atunci când încărcăturile explozive sunt importante, grosimile de beton necesare sunt foarte mari şi preţul acestor construcţii va fi foarte ridicat.

În cazurile intermediare, dacă un perete este uşor şi poate zbura la debutul exploziei, deschiderea creată poate să disipeze o mare parte a energiei suflului şi efectele pot fi limitate mai uşor în alte direcţii.

Într-un local periculos ieşirile nu trebuie niciodată să fie obturate de materiale sau alte obiecte. Uşile trebuie să se deschidă spre exterior, iar numărul lor să nu fie mai mic de două (o uşă pentru cinci persoane). Amplasarea şi geometria lor vor satisface cerinţele unei evacuări rapide în caz de accident.

Ecranele Determinarea caracteristicilor impuse ecranelor este o problemă

dificilă care conduce la numeroase experimente, necunoscându-se până acum reguli de proiectare general valabile.

128

Condiţiile necesare asigurării unei bune eficacităţi sunt: – ecranul trebuie să mascheze în întregime încărcătura izolată; – distanţa de amplasare a ecranului nu trebuie să fie sub raza zonei

de distrugere totală. Iată de ce ecranele se amplasează la distanţe de aproximativ 0,5 W [m];

– grosimea ecranului trebuie să suporte efectul suflului; – ecranul nu trebuie să dea naştere la schije; – să fie bine încastrate pentru a nu se răsturna. Dispozitivele antisuflu Coturile, schimbările de secţiune ale galeriilor de acces, tunelurilor

pot reduce presiunea şi impulsul undelor de şoc. Se pot prevedea uşi culisante masive ce închid galeriile, ducând astfel la eliminarea suflului.

Calculul caracteristicilor acestor galerii se face cu ajutorul noţiunilor de mecanica fluidelor compresibile, pe baza teoriei undelor de şoc puternice.

4.6.4. Efectul schijelor sau proiecţiile incendiare În principiu, în cazul detonaţiei accidentale a unui exploziv apare un

mare număr de schije proiectate cu o mare viteză (de ordinul sutelor şi chiar miilor de m/s); schijele sunt încălzite la temperaturi mari (sute de grade Celsius) ceea ce le conferă şi un efect incendiar, deloc neglijabil, la o anumită distanţă.

Impactul proiecţiilor, fie că sunt metalice sau nemetalice, provoacă degajări de energie susceptibile de a amorsa o altă substanţă explozivă (pulbere sau exploziv). Accidentele au demonstrat că mase metalice de câteva kilograme au fost proiectate chiar până la sute de metri. Este dificil de a da reguli generale de calcul a energiei schijelor produse de o detonaţie şi mai ales în cazul deflagraţiei, totuşi formula lui Gurney permite calcularea vitezei teoretice a schijelor primare (v0) ce provin dintr-o anvelopă, de masă Wc, dispusă în jurul unei încărcături explozive de masă ω:

[m/s]

expresie în care: k = o constantă (valoarea sa este în funcţie de tipul

explozivului şi este cunoscută sub denumirea de constanta lui Gurney): k = eQ2 [m/s] unde Qe – căldura de explozie [J/kg];

μ = raport a cărui valoare este funcţie de configuraţia exploziv – înveliş.

21

0

−

⎟⎠⎞

⎜⎝⎛ += μω

cWkV

129

Pentru limitarea proiecţiilor, se disting două moduri, altele în afara măsurii de limitare a încărcăturii de exploziv. Mai întâi, trebuie să se limiteze la maximum, prin concepţie şi modul de construcţie al clădirilor, posibilitatea de formare a schijelor contondente, tăietoare sau incendiare. Apoi, trebuie ca aceste proiecţii, chiar dacă s-au produs, să fie împiedicate să cadă pe alt obiectiv ce conţine substanţe explozive. Se poate astfel încerca frânarea schijelor prin ecrane naturale (arbori înalţi), ecrane artificiale. De asemenea, nu sunt lipsite de importanţă, în interiorul clădirilor, prezenţa ecranelor antipersonal.

Mijlocul cel mai eficient este însă îndepărtarea cât mai mult posibil a atelierelor sau depozitelor, unele faţă de altele.

4.6.5. Efectul detonaţiei prin influenţă O proprietate interesantă a explozivilor o reprezintă detonaţia prin

influenţă (autoexcitaţie). Puterea de excitaţie depinde în principal de: natura celor doi explozivi (donor şi acceptor), de masa explozivului excitat şi de densitatea mediului care le separă.

Pe baza unui număr important de experienţe, a fost posibil să se stabilească o relaţie cu ajutorul căreia se determină distanţa dintre două încărcături (D), funcţie de masa (Q), încărcăturii (active) care detună:

D = k n Q [m] Valoarea lui n depinde de cantitatea de substanţă şi de mediul care

separă încărcăturile, astfel: când Q < 500 kg, n = 2, iar când Q ≥ 500 kg, n = 3. Coeficientul k (ţine cont de natura încărcăturilor excitate), oricare ar fi

excitatul sau excitantul, are valoarea k = 0,3, dar dacă se doreşte apropierea cât mai mult de realitate, se vor adopta coeficienţi diferiţi, mergând de la k = 0,26 pentru explozivi nitrici, până la k = 0,8 pentru pentrită.

Importanţa autoexcitaţiei asupra securităţii în industria pirotehnică este deosebită, deoarece la pagubele cauzate de o explozie singulară se adaugă cele ale unei eventuale explozii prin influenţă; o serie de explozii în lanţ pot transforma un simplu accident într-o veritabilă catastrofă.

Diminuarea probabilităţii de amorsare şi chiar anularea ei se poate face adoptând distanţe de siguranţă superioare limitelor definite anterior. În realitate, de cele mai multe ori, explozivul este introdus într-o anvelopă sau recipient (aparat de fabricaţie, ambalaj, muniţie), iar acesta amplasat într-o clădire. Amorsarea unei încărcături învecinate se face mult mai uşor de la schijele anvelopei, chiar ambalaj uşor, decât de la unda de şoc a exploziei şi de aceea măsurile de precauţie trebuie să fie identice cu cele prezentate la efectul prin schije.

130

4.6.6. Distanţele de siguranţă Pentru a limita efectul prin suflu, în cazul unei detonaţii sau

deflagraţii, fie al undei calorice în cazul unei combustii sau al eventualelor proiecţii, este imperios necesar a se respecta anumite distanţe de siguranţă.

În condiţii standard, în teren plat şi fără protecţie, distanţele de siguranţă pentru o încărcătură Q [kg] sunt:

a) Pentru explozivi – zona I: de la 0 la 3,6 3 Q [m] (în unele ţări se adoptă ca limită

maximă 5 3 Q pentru a ţine cont de efectele de proiecţie a oamenilor pe obstacole)

În această zonă sunt admise un număr cât mai redus de persoane, strict necesar funcţionării instalaţiilor. În plus, nici o altă instalaţie nu va putea fi construită în această zonă;

– zona a II-a: de la 3,6 3 Q la 8 3 Q [m] Prezenţa personalului este tolerată, cu excepţia situaţiei în care

probabilitatea unei eventuale explozii este considerată ca frecventă sau destul de frecventă; instalaţiile ce pot fi amplasate în această zonă trebuie să aibă o probabilitate de explozie extrem de rară;

– zona a III-a: de la 8 3 Q la 15 3 Q În această zonă sunt acceptate alte instalaţii pirotehnice, căi de

comunicaţie interioare şi exterioare - deschise publicului, dar cu un trafic mic; – zona a IV-a: de la 15 3 Q la 22 3 Q În această zonă se pot găsi localuri şi clădiri ale administraţiei uzinei,

căi de circulaţie, locuinţe exterioare izolate. Trebuie menţionat că aceste distanţe pot fi reduse dacă există condiţii

de limitare a pericolului, cum ar fi: ecrane, valuri de pământ etc. b) Pentru pulberi – zona I: de la 0 la 3,5 3 Q ;

– zona a II-a: de la 3,5 3 Q la 4,5 3 Q ;

– zona a III-a: de la 4,5 3 Q la 5,5 3 Q ;

– zona a IV-a: de la 5,5 3 Q la 6,5 3 Q ; c) Pentru muniţii de calibru mai mic de 60 mm – zona I: de la 0 la 15 m; – zona a II-a: de la 15 la 90 m; – zona a III-a: de la 90 la 200 m;

131

– zona a IV-a: de la 200 la 50 3 Q . d) Pentru muniţii de calibru mai mare de 60 mm – zona I: de la 0 la 25 m; – zona a II-a: de la 25 la 135 m; – zona a III-a: de la 135 la 300 m; – zona a IV-a: de la 300 la 76 3 Q . Definirea zonelor este identică cu cea de la subpunctul „a”.

132

Capitolul V

5. MANAGEMENTUL ACTIVITĂŢILOR DE INTERVENŢIE ASUPRA SISTEMELOR EXPLOZIVE

5.1. Tipuri de muniţii descoperite pe teritoriul ţării noastre Muniţiile descoperite până în prezent pe teritoriul ţării sunt muniţii

folosite de armamentul convenţional, respectiv: Muniţii de infanterie:

cartuşe de diferite calibre; grenade de mână ofensive, defensive, antitanc,

incendiare, fumigene, lacrimogene, iritante etc; mine antipersonal, antitanc si anticar.

Muniţii de artilerie: proiectile de diferite calibre şi cu diferite efecte, respectiv:

explozive fuzante, perforante, cumulative, de ruptură beton, incendiare, de iluminare, fumigene, chimice etc;

bombe de aruncător de diferite calibre şi cu diferite destinaţii;

muniţie reactivă; muniţie de artilerie antiaeriană.

Muniţii de aviaţie de diferite calibre; Mine marine, fluviale si torpile.

Dintre toate aceste categorii de muniţii, pericolul deosebit l-au constituit şi îl constituie şi în continuare ultimele categorii de muniţii (de aviaţie şi navale), deoarece în construcţia lor nu s-a ţinut riguros seama de condiţiile balistice; acestea au forme deosebite faţă de muniţiile obişnuite ce se trag prin gura de foc, sunt echipate cu focoase complexe care pot produce explozia unei bombe la intervale mai mici sau mai mari de timp de la lansarea acestora.

Lucrările de asanare a terenului de muniţiile rămase neexplodate fiind operaţiuni complexe şi foarte periculoase sunt conduse şi executate în mod obligatoriu de personal care posedă o temeinică pregătire teoretică şi practică în domeniul lucrului cu muniţiile şi materiile explozive.

133

Prin muniţii rămase neexplodate, în sensul instrucţiunilor de specialitate, se înţeleg cartuşele de infanterie, loviturile de artilerie şi bombele de aruncător, rachetele, muniţia reactivă, torpilele, minele, cartuşele de semnalizare, petardele, grenadele, bombele de aviaţie, pulberile, materialele incendiare şi fumigene, materiile explozive şi mijloacele de iniţiere, mijloacele pirotehnice, precum şi orice elemente ale acestora, încărcate cu substanţe explozive.

Prin asanarea unor zone din teritoriul României se înţelege ansamblul de lucrări (operaţiuni) executate pentru înlăturarea (distrugerea) muniţiei neexplodate sau nefuncţionate (rateuri) şi dezafectarea terenurilor , altele decât poligoanele de trageri ale armatei, rezultate din următoarele acţiuni:

atacuri aeriene inamice asupra teritoriului României; operaţiuni militare terestre duse în timpul războiului; explozii sau incendii la depozitele de muniţii sau materii explozive; accidente pe timpul transportului de muniţii; trageri de instrucţie cu muniţie de război în poligoane special

amenajate şi care ulterior, urmează a fi redate în circuitul economic. Asanarea terenului de muniţia rămasă neexplodată, comportă una,

mai multe sau totalitatea următoarelor lucrări (operaţiuni) principale : cercetarea terenului şi detectarea muniţiilor rămase neexplodate; marcarea şi identificarea muniţiilor rămase neexplodate; executarea lucrărilor de dezgropare, degajare şi dezvelire a

muniţiilor pătrunse în pământ, acoperite cu dărâmături sau blocate de diferite elemente de construcţii (planşee de beton, beton armat etc.).

distrugerea, pe locul de cădere, a muniţiilor periculoase la transport;

neutralizarea muniţiilor folosite de inamic şi rămase neexplodate sau nefuncţionate;

ridicarea şi transportul la locul de depozitare sau distrugere a muniţiilor rămase neexplodate;

dezmembrarea şi delaborarea muniţiilor în vederea recuperării unor elemente componente sau a metalelor;

distrugerea muniţiilor rezultate din asanări. 5.2. Cercetarea terenurilor şi detecţia muniţiilor descoperite

neexplodate În urma atacurilor aeriene şi terestre au rămas pe teren, neexplodate

sau nefuncţionate, circa 20% din totalitatea muniţiilor lansate. Cauzele nefuncţionării muniţiilor sunt foarte variate, astfel:

rateuri obişnuite de explodare şi de funcţionare a focoaselor;

134

defecţiuni ale capselor de aprindere, degradarea sau lipsa iniţiatorilor primari şi secundari;

rateuri provocate de înălţimea greşită de lansare (bombele de avion);

căderea anormală a proiectilelor şi bombelor prin defecte în asigurarea stabilităţii pe traiectorie;

natura obiectivului (terenului). Cercetarea terenului şi detectarea muniţiilor sunt primele operaţiuni

pe care le execută personalul pirotehnic în zona în care s-a semnalat existenţa acestora.

Cercetarea terenului se face, în prima fază, prin vizualizare şi are ca scop determinarea locului de cădere a muniţiilor, stabilirea numărului aproximativ de proiectile, bombe, mine etc., ce urmează a fi asanate precum şi poziţia lor ( la suprafaţă, semiîngropate, îngropate, în apă sau în clădiri).

Operaţiunea de cercetare se execută pe urgenţe. Zona de teren în care au fost depistate muniţiile neexplodate se

delimitează cu panglică alb-roşu sau se împrejmuieşte cu gard de sârmă. La limita exterioară a acestei zone se plantează indicatoare de securitate care să avertizeze populaţia asupra pericolului existent.

În locuri izolate sau greu accesibile, se plantează indicatoare de interzicere. Aceleaşi indicatoare se plantează şi pe drumurile care duc către aceste zone periculoase. Acestea rămân sub supraveghere până la crearea condiţiilor necesare executării operaţiunilor de cercetare şi detectare.

Muniţiile sau elementele de muniţii depistate se marchează cu un jalon sau steguleţ roşu, interzicându-se cu desăvârşire ridicarea acestora până la eliminarea pericolului .

Cercetarea se executa cu răbdare, metru cu metru, pe fâşii. Muniţiile îngropate în pământ sau apă sunt detectate cu ajutorul

detectoarelor de mine, mânuite de personal specializat sau montate pe roboţi, maşini, utilaje.

Sistemele tehnice pentru cercetare la minare, după tehnologia folosită sunt:

detectoare de metale care folosesc senzori electromagnetici; dispozitive magnetice; radiometre pasive cu microunde; detectoare care folosesc tehnologia IR; detectoare care folosesc tehnologia dispersiei razelor X; detectoare care folosesc tehnologia radarului penetrant de sol –

GPR; detectoare care folosesc tehnologia rezonanţei nucleare quadripol

– NQR; detectoare care folosesc tehnologia analizei termice cu neutroni şi

neutroni rapizi (TNA şi FNA);

135

sisteme de detecţie a urmelor / vaporilor de explozivi; biosenzori; detectoare care folosesc tehnologia spectrometrului mobilităţii

ionilor – IMS. 5.3. Identificarea şi dezgroparea (dezvelirea) muniţiilor

descoperite neexplodate Identificarea sau recunoaşterea muniţiilor descoperite neexplodate

este cea mai importantă în succesiunea operaţiunilor de asanare, deoarece de identificarea corectă a muniţiei depinde neutralizarea acesteia.

La identificarea muniţiilor descoperite neexplodate se iau în considerare următoarele caracteristici principale :

forma muniţiei; constituţia (natura) corpului muniţiei; ampenajul (la cele care au în construcţie acest element); partea ogivală şi partea de fund a muniţiilor; mărimea (calibrul) muniţiilor, care poate indica cu destulă precizie

anumite tipuri de proiectile sau bombe ; indicele de culoare, vopseaua şi inscripţiile şablonate, care indică

cu mare precizie natura muniţiei, a încărcăturii respective şi în unele cazuri şi tipul de focos;

poziţia muniţiei, felul în care a fost descoperită în teren; tipul de focos cu care este echipată muniţia.

Pentru identificarea muniţiei se procedează la dezvelirea ei completă, curăţarea de pământ, noroi etc., stabilirea cauzelor probabile care au dus la nefuncţionare şi a modului cum se va proceda pentru neutralizarea ei.

Deoarece bombele de aviaţie prezintă un pericol deosebit la neutralizarea lor, voi trata în continuare câteva elemente privind identificarea acestora.

Bombele de aviaţie pot avea următoarele forme: cilindrică simplă - asemănătoare unui butoi de tablă; cilindrica mono-ogivală - asemănătoare unei căciuli; cilindrica bi-ogivală - asemănătoare unei franzele sau ţigări de foi; dublu – conică asemănătoare unei picături de apă sau unei pere; dublu – conică mult alungită – asemănătoare unui fus; elipsoidală – asemănătoare unui peste; paralelipipedică – asemănătoare unei crete de tablă; prismatică – asemănătoare unui creion cu feţe plane.

136

În cel de-al doilea război mondial, forţele aeriene americane au folosit bombe de format cilindric bi-ogival şi prismatic hexagonal, cele engleze de format dublu conic scurt, dublu conic mult alungit, cilindric mono şi bi-ogival, paralelipipedice şi prismatice, iar cele germane, bombe de format cilindric mono şi bi-ogival şi bombe de format dublu conic scurt sau mult alungit.

Capul sau carcasa bombelor poate fi confecţionat(ă) din oţel forjat (laminat), plăci de oţel sudate, oţel turnat, aluminiu, lemn, ceramică, tablă de fier moale, carton presat, material plastic sau sticlă.

Grosimea pereţilor bombelor de aviaţie este funcţie de felul încărcăturii şi de destinaţia bombei şi ea poate fi cuprinsă între 5-600 mm.

Aviaţia americană a folosit în mare măsură bombe din oţel laminat (forjat), tablă de fier sudată longitudinal sau circular.

Forţele aeriene engleze au preferat oţelul turnat şi fasonat, plăci de oţel sudate longitudinal şi circular sau nituite.

Germanii au folosit bombe forjate, sudate şi turnate sau aluminiu laminat.

Pentru stabilirea grosimii este de ajuns să se bată în aceste bombe cu un ciocan de oţel de 500 gr, stabilindu-se că într-un fel este sunetul produs la bombele încărcate cu substanţe explozive (mai surd şi mai scurt) şi în alt fel este sunetul la bombele încărcate cu substanţe incendiare lichide sau vâscoase-gelificate (mai viu şi mai lung).

De asemenea se poate constata că, într-un fel este deformaţia bombelor încărcate cu substanţe explozive (se turtesc foarte puţin când se lovesc de corpuri tari) şi în alt fel este această deformaţie la bombele încărcate cu substanţe incendiare lichide sau vâscoase (se turtesc mai mult la lovirea de corpurile tari).

Dar, mai mult, chiar asupra sudurilor longitudinale şi circulare de pe corp şi de la ogivă sau fund se poate face cu destulă uşurinţă o deosebire, între corpul bombelor încărcate cu substanţe explozive şi corpul bombelor incendiare, deoarece, aceste suduri sunt mult mai groase şi mai îngrijit lucrate la bombele explozive, în comparaţie cu cele de la bombele incendiare.

Ampenajele bombelor de aviaţie pot fi de diferite forme, care mai de care mai variate, (pătrat, conic cu stea, conic cu cerc, cilindric, etc.), construcţia lor fiind funcţie de natura bombei, de calibrul ei şi de tipul de fabricaţie, pe naţiuni.

Partea ogivală a bombelor poate avea mai multe forme: ogiva conică scurtă (bombele brizante); ogiva conică alungită (bombele ruptură pătrundere); ogiva semi-sferică (bombele brizante); ogiva plată (bombele mină, antitanc, antisubmarin).

Fundul bombei poate fi conic, tronconic, semisferic sau cilindru simplu. Cunoaşterea acestuia este necesară pentru că în unele situaţii este

137

absolut necesară deşurubarea lui pentru eliminarea explozivului sau tractarea bombei de la distanţă.

În funcţie de mărimea (calibrul) bombelor, varietatea de bombe folosite în al doilea război mondial a fost:

bombe brizante de 1-50 kg; bombe exploziv-brizante de 100-2.000 kg; bombe exploziv-medii de 100-2.000 kg; bombe de ruptură pătrundere de 250-1600 kg; bombe mină de 500-11.000 kg; bombe incendiare de 500-1.200 kg.

Indicele de culoare al bombei şi mai ales al cordoanelor sau dungilor de pe bombă indică natura exactă a încărcăturii din bombă şi, în unele cazuri, chiar natura bombei şi a focosului. În condiţiile când muniţia a stat nefuncţionată mulţi ani în pământ, este puţin probabil ca la descoperirea acesteia să se mai vadă culoarea, dungile, diferitele inscripţionări etc.

Focoasele sunt elemente de muniţie destinate amorsării la ţintă a încărcăturii explozive.

Focoasele, în general, conţin elemente metalice şi pirotehnice. Elementele metalice compun mecanisme de armare, de siguranţă şi

de percuţie. Elementele pirotehnice cuprind capsele de aprindere, capsele

detonante, întârzietorii, cordoanele de pulverin, detonatorii şi elementele de autodistrugere.

După principiul de funcţionare, pe teritoriul ţării noastre au fost descoperite:

focoase mecanice simple; focoase mecanice complexe; focoase mecano-chimice; focoase mecano-electrice; focoase electrice de şoc; focoase electrice fuzante simple; focoase cu celulă foto-electrică; focoase acustic-electrice; focoase radio-electrice; focoase barometro-electrice; focoase cu raze infraroşii; focoase magnetice, acustic-magnetice şi hidrostatic-magnetice.

Este de reţinut faptul că unele bombe au 2 focoase, iar multe dintre acestea sunt asigurate contra demontării (cu o cursă la demontare), ceea ce face ca munca pirotehnicianului să fie deosebit de periculoasă.

Pentru neutralizarea muniţiilor şi a altor dispozitive explozive este necesar ca, în prealabil, să se identifice poziţiile mecanismului focosului sau ale circuitului de iniţiere a încărcăturii explozive din acesta.

138

Pentru determinarea poziţiilor focosului şi a circuitului de iniţiere a încărcăturii explozive, se folosesc instalaţii de control prin radiografiere cu raze X.

5.4. Neutralizarea muniţiilor descoperite neexplodate Dezamorsarea şi neutralizarea muniţiilor descoperite neexplodate

presupune extragerea, blocarea sau distrugerea instantanee a focoaselor (dispozitivelor de iniţiere) de la toate categoriile de muniţii, cu scopul de a le face inofensive.

În majoritatea cazurilor, focoasele nu pot fi deşurubate şi extrase din muniţiile respective, datorită următoarelor cauze:

şocul produs în momentul contactului cu ţinta a dus la deformarea focoaselor şi ruperea filamentului de asamblare;

muniţiile rămase neexplodate sau nefuncţionate se găsesc în majoritatea cauzelor în pământ, fiind supuse unui proces continuu de oxidare;

necunoaşterea focosului sau imposibilitatea identificării acestuia. Operaţiunile de dezamorsare şi neutralizare a muniţiilor neexplodate

sunt pretenţioase, migăloase, se executa cu calm şi multă stăpânire de sine. De regula, dezamorsarea muniţiilor se execută în una din

următoarele situaţii: mecanismele focoaselor pot să declanşeze explozia muniţiei pe

timpul transportului către poligonul de distrugeri; muniţia este prevăzută cu focoase necunoscute, fapt care impune

recuperarea şi studierea lor; recuperarea metalelor şi a explozivilor în vederea valorificării lor.

În funcţie de tipul focoaselor şi soluţia constructivă a muniţiei neexplodate, dezamorsarea şi neutralizarea acesteia se execută printr-una din următoarele metode:

dezamorsarea prin dezmembrare; deşurubarea şi extragerea focoaselor din locaşurile lor; blocarea mecanismelor de percuţie; distrugerea mecanică instantanee a mecanismelor de percuţie,

fără a avea loc iniţierea încărcăturii de exploziv. Dezamorsarea şi neutralizarea muniţiilor neexplodate comportă, de

regula, următoarele operaţiuni principale: stabilirea cu precizie a locului şi a poziţiei focosului; stabilirea cauzei probabile care a determinat nefuncţionarea

focosului, şi a poziţiei mecanismelor de percuţie; curăţirea muniţiei şi a focosului în vederea descoperirii

eventualelor inscripţii de fabricaţie, pentru stabilirea tipului acestuia;

139

în mod obligatoriu, înainte de dezamorsare, focoasele se ung cu un amestec de petrol şi ulei în proporţie de 50%;

dezamorsarea propriu-zisă. Dezamorsarea poate fi simplă (ordinară) sau specială. Dezamorsarea simplă presupune extracţia focosului sau blocarea

mecanismelor care îl compun. Dezamorsarea simplă presupune executarea următoarelor operaţiuni :

identificarea poziţiei exacte a focosului; curăţarea focosului şi a şuruburilor care îl prind; desfacerea şuruburilor şi apoi deşurubarea focosului din teaca

focosului; extragerea focosului din teacă şi identificarea, dacă au fost extraşi, a

detonatorului şi iniţiatorilor principali din tetril, pentrită, hexogen sau acid picric; aşezarea focosului într-o ladă de nisip şi astuparea cu un dop de

lemn a tecii focosului. Dezamorsarea specială, datorată fie echipării focosului cu o cursă la

demontare, fie datorită efectului întârzietor, presupune executarea anumitor tratamente de mare specialitate, ce pot fi aplicate focosului propriu-zis şi bombei, ca:

1. Tratamentul mecanic – se poate folosi pentru extragerea, bucată cu bucată, a elementelor componente ale focosului sau pentru perforarea bombei, cu scopul de a elimina explozivul sau teaca focosului împreună cu focosul propriu-zis;

2. Tratamentul chimic – serveşte la blocarea anumitor elemente componente din focos, prin reacţii chimice speciale ce trebuie să se producă în interiorul focosului;

3. Tratamentul fizic – se poate aplica atât în ceea ce priveşte anumite elemente componente din interiorul focosului, cât şi în ceea ce priveşte însăşi încărcătura bombei (de ex. folosirea de CO2 lichid);

4. Tratamentul electric – presupune găurirea bombei prin convertizor de sudură, cu acţiune la rece (sub apă);

5. Tratamentul cu raze X – presupune fotografierea părţilor componente ale focoaselor şi a poziţiilor lor;

6. Tratamentul electro-magnetic – poate fi folosit pentru oprirea din mers a unor mecanisme de ceasornic de la focoasele cu întârziere.

Ideal ar fi ca în operaţiunile de dezamorsare, bomba să fie adusă pe o suprafaţă plană şi curată. Aceasta deoarece, unele bombe se găsesc în poziţii greu accesibile.

Metoda care trebuie aplicată fiecărei bombe în parte este funcţie de natura bombei, tipul focosului, timpul după care a fost descoperită şi poziţia în care se găseşte bomba.

Neutralizarea bombei prin distrugerea instantanee a focoaselor şi a mecanismelor de percuţie se poate face cu ajutorul disruptoarelor.

140

Capitolul VI

6. MANAGEMENTUL ACTIVITĂŢILOR DE INTERVENŢIE PENTRU ÎNLĂTURAREA URMĂRILOR

ATACURILOR TERORISTE 6.1. Tentative de definire a fenomenului terorist de-a lungul

timpului Definirea unui sistem de sorginte politico-socială implică, după unii

autori, stabilirea unui set universal de standarde de legitimitate politică, de ierarhizări sociale comune, de „tipizare” a aşteptărilor, scopurilor şi idealurilor sociale, a convingerilor, a cutumelor, a legilor ş.a.m.d., lucru destul de greu de realizat.

Pentru o anumită categorie de cercetători, aproape orice act de violenţă poate fi inclus în categoria terorismului, cu toate că pot apărea o serie de confuzii din cauza comportamentului, aparent similar, manifestat de un individ (care din considerente politice comite un act violent), de un criminal de drept comun sau de un dezechilibrat mintal.

De asemenea, din cauza implicaţiilor morale, tentativele de definire a conceptului pornesc de la supoziţia că unele tipuri de violenţă sunt justificabile în timp ce altele nu.

Noţiunea de „terorism” este, din punct de vedere etimologic, un derivat de la „teroare” cuvânt de origine latină.

Încă înainte de romani, în mitologia greacă, teroarea (Phobos) şi frica (Deimos) erau numele date celor doi cai, care trăgeau carul de luptă al lui Ares, zeul războiului.

Simbolistica acestor cuvinte este semnificativă. Războiul, lupta, conflictul presupun recurgerea la folosirea forţei, a mijloacelor violente. Resorturile psihologice ale acestui proces sunt: frica (teama) şi teroarea.

Prin noţiunea de teroare – luată de sine stătător – se înţelege o stare de teamă extremă care înspăimântă, tulbură şi paralizează. Această teamă colectivă poate fi indusă prin „terorizare”, adică prin practicarea ameninţării cu violenţa sau folosirea acesteia.

La rândul ei, violenţa este definită ca recurgerea la forţă, de către un individ sau un grup în vederea prejudicierii integrităţii unor persoane sau bunuri.

Unii specialişti consideră terorismul ca fiind forma cea mai organizată de teroare. Adversarii acestei idei subliniază însă faptul că teroarea este o

141

stare psihică, în timp ce terorismul se refera la o activitate socială organizată. Opiniile cele mai polarizate sunt cele conform cărora teroarea poate surveni fără terorism şi, respectiv, că teroarea este cheia care declanşează terorismul.

Însă terorismul nu produce numai şi numai teroare. Mai mult, teroarea nu reprezintă rezultanta principală a unui act terorist sau, chiar a unei campanii teroriste. Teroarea este definită prin teamă extremă şi angoasă, în timp ce terorismul reprezintă un pericol real, dar difuz, o ameninţare vagă, greu de înţeles şi definit, imprevizibilă şi neaşteptată, cu efecte inhibitoare, de blocare a acţiunii lucide. Terorismul afectează grav atât structura socială, cât şi individul luat ca atare, putând distorsiona codul de percepere şi imagini de care membrii societăţii depind şi în care au încredere. Incertitudinea legată de aberaţia comportamentală presupusă de terorism poate duce la dezorientare socială şi descurajare.

Actul de terorism are un scop similar descurajării generale; victima primară este mai puţin importantă în comparaţie cu efectul scontat asupra unei colectivităţi sau grup căruia îi este adresat de fapt. Terorismul, deşi produce victime individuale este o crimă la adresa unei comunităţi sociale. Teroarea este un fenomen psihologic natural, iar terorismul reprezintă exploatarea conştientă a acesteia.

Gradul de teamă este generat de însăşi natura crimei respective, de modul de comitere sau de aparenta inutilitate şi absurditate a ei, de indiferenţa faţă de viaţa omenească, de bunurile materiale şi culturale sau simbolurile societăţii respective.

Pentru a-şi păstra nealterată credibilitatea, terorismul materializează sistematic ameninţarea potenţială în violenţă sângeroasă.

Pentru ca un act să poată fi considerat terorist, rezultatul cu care se soldează trebuie să producă neapărat şi teroare, aceasta constituind matricea ideală de materializare a unor rupturi afective şi psihologice între populaţie şi putere. Contractul social dintre individ şi societate presupune ca statul să apere populaţia de teroare, de ameninţări, de violenţă şi să ofere cetăţenilor care plătesc impozite, posibilitatea de a desfăşura activităţi utile – într-un cuvânt – un ambient prielnic vieţii şi muncii lor.

Cu toate că nu există un consens internaţional asupra definirii terorismului, multe ţări au încercat să delimiteze conceptual propriile interese şi valori, apelând la propriile lor formule.

Aşa de exemplu, una din definiţiile uzitate de guvernul Statelor Unite consideră că: „Terorismul semnifică ameninţarea cu violenţă sau folosirea violenţei în scopuri politice de către indivizi sau grupuri, indiferent dacă acţionează pro sau contra autorităţii guvernamentale existente, când aceste acţiuni au intenţia de a şoca, intimida sau consterna un grup ţintă, mai larg decât victimele imediate. Terorismul este relaţionat cu indivizi sau grupuri care urmăresc răsturnarea regimurilor politice,

142

corectarea unor deficienţe sociale percepute de grupurile respective sau erodarea ordinii publice internaţionale”.

O altă definiţie ar fi aceea că „terorismul este în mod esenţial o tactică, o formă de luptă politică destinată atingerii unor scopuri politice. Terorismul poate fi înscris în categoria conflictelor de mică intensitate şi descris ca război purtat la limita minimă a spectrului violenţei, război în care conotaţiile politice, economice şi sociale joacă un rol mai important decât în cazul celui clasic, purtat de puterea militară convenţională”.

În aproape toate codurile juridice, naţionale şi internaţionale, „terorismul este considerat un act criminal. Nu este altceva decât „utilizarea violenţei sau a ameninţării cu violenţa pentru a induce o stare de frică, intimidând guvernele sau societăţile, în scopul de a atinge ţeluri politice, religioase sau ideologice”. Actele teroriste sunt bine calculate. Cei care le pun la cale ştiu foarte bine ce au de făcut, cunosc efectul urmărit şi aleg ţintele în mod planificat pe baze raţionale.

Şi totuşi, în locul formulării unei definiţii universal şi general acceptabile, o cale mai rezonabilă de definire conceptuală ar consta în identificarea „caracteristicilor terorismului”. Toate aceste caracteristici pot fi grupate în patru categorii generale: obiective, strategii, operaţii şi organizare.

• Obiective – de natură politică, oricare ar fi psihologia de grup, sau motivele personale ale indivizilor care recurg la acte de terorism.

• Dacă scopul tactic sau obiectivul imediat al unui grup terorist îl reprezintă crearea terorii, şi nu distrugerea, scopul strategic îl constituie folosirea panicii, a dirijării nemulţumirii publice generate de starea de teroare ce poate obliga puterea la concesii politice pe linia scopurilor propuse.

• Operaţii – cea mai importantă caracteristică operaţională a terorismului este folosirea premeditată a ameninţării cu violenţa. Acolo unde acest element lipseşte, oricât de oribilă ar fi fapta, ea nu se încadrează în terorism.

Prezenţa violenţei ca o caracteristică fundamentală a terorismului face necesară distincţia între actele teroriste şi actele săvârşite de organizaţii teroriste. Astfel, toate acţiunile unei organizaţii teroriste pot fi catalogate ca teroriste, dar nu toate actele teroriste sunt obligatoriu săvârşite de o organizaţie teroristă.

O altă caracteristică însemnată a operaţiunilor teroriste o constituie clandestinitatea. Din cauza naturii violente şi criminale a terorismului, partizanii acestuia trebuie să acţioneze acoperit pentru a evita identificarea lor de către forţele de ordine.

• Organizare – caracteristica organizaţională de mare semnificaţie este faptul că terorismul acţionează în grup. Sunt foarte rare cazurile importante de terorism realizate de indivizi singulari, neafiliaţi la nici un grup, organizaţie sau confrerie.

143

Tot în caracteristicile organizaţionale a grupurilor teroriste se înscrie şi faptul că, acestea, în general sunt constituite pe criterii subnaţionale, în vederea realizării unor scopuri subnaţionale, motiv pentru care loialitatea faţă de stat sau naţiune este practic inexistentă la nivelul acesta de organizare.

Astăzi, multe organizaţii teroriste şi-au lărgit aria de operaţii cu mult în afara ţării în care doresc să forţeze schimbări politice.

Tot mai multe ţări percep terorismul ca pe o ameninţare internaţională care poate lovi în interesele lor oriunde în lume.

De asemenea, capacitatea de înţelegere a fenomenului terorism, este îngreunată de existenţa mai multor perspective de abordare conceptuală. Astfel, în general, există trei puncte de vedere distincte:

1. al publicului – incluzând aici şi mass-media; 2. al teroriştilor – privitor la ei însişi; 3. al specialiştilor - chemaţi să studieze fenomenul şi să-l combată. Aşadar, percepţia publică a terorismului este, cel mai adesea,

influenţată de răspunsurile emoţionale vizavi de organizaţiile teroriste responsabile de atacuri împotriva intereselor naţionale proprii sau ale ţărilor aliate; ne referim la condamnarea morală a teroriştilor şi a sponsorilor acestora. Tendinţa de a răspunde la actele teroriste în funcţie de afinităţile personale, politice, ideologice sau naţionale a dat naştere la clişeul: „ceea ce este terorism pentru tine este luptă de eliberare pentru mine”.

În ceea ce priveşte perspectiva teroriştilor asupra terorismului, aceasta poate fi cea a membrului, a individului sau cea colectivă – a întregului grup terorist. Atitudinea teroristului este întotdeauna puternic influenţată de psihologia grupului, fiecare mişcare, grup sau organizaţie dezvoltându-şi propria „personalitate”.

În ceea ce-i priveşte pe specialiştii implicaţi în lupta contra crimei organizate, în activităţi anti şi contrateroriste, aceştia îşi concentrează atenţia asupra actului terorist în sine şi apoi asupra individului, grupului sau organizaţiei responsabile de săvârşirea lui.

6.2. Terorismul contemporan Conceptual, pentru a defini terorismul contemporan, violenţa trebuie

să fie: ilegală, sistematică, exercitată de anonimi, îndreptată împotriva ordinii de drept, să aibă motivaţie politică.

Ceea ce caracterizează organizaţiile teroriste din întreaga lume, în prezent, este incapacitatea lor de a propune un program politic coerent, o perspectivă pentru viitor.

144

Teroriştii contemporani sunt foarte atraşi de asasinate, considerând că prin acest procedeu măresc apreciabil forţa mesajului pe care îl transmit societăţii, atunci când crima nu constituie un scop în sine.

Prin metodele folosite, teroriştii urmăresc crearea unui climat destabilizator. Această intenţie explică şi caracterul provocator, cruzimea metodelor lor.

Analizând metodele folosite de terorişti, descoperim şi alte scopuri pe care le mai vizează:

− înspăimântarea; − provocarea acţiunilor de contracarare, pe cât posibil exagerate din

partea statului; − influenţarea opiniei publice; − influenţarea evoluţiei publice (cazul asasinării lui Aldo Moro); − strivirea rezistenţei sociale – vizând să aducă societatea în

situaţia de a fi incapabilă să mai reacţioneze; − strângerea de bani pentru scopurile lor; − lichidarea anumitor personalităţi indezirabile sau pe care teroriştii

vor să le scoată din joc; − condamnarea, terorizarea celor pe care îi consideră „vinovaţi de

ceva”; − ponegrirea conducerii statului, a instituţiilor şi personalităţilor

acestora; − consolidarea moralului teroriştilor şi menţinerea acestora la un

nivel cât mai ridicat; − determinarea unor cedări din partea organelor puterii, cum ar fi

eliberarea teroriştilor arestaţi. Dacă perioada 1945-1960 s-a caracterizat prin dezvoltarea unui

terorism intern, adjuvant al mişcărilor de gherilă revoluţionară sau de eliberare naţională, după această perioadă, terorismul sponsorizat a început să facă victime şi în afara graniţelor naţionale. Numai într-un singur an al decadei 60 au existat 33 de deturnări de avioane americane spre Cuba.

Începând cu anul 1968 a reapărut terorismul irlandez, separatismul basc, terorismul croat, toate aceste curente deosebindu-se de valurile interbelice prin eficienţă, brutalitate şi violenţă.

La începutul anilor ’70, toate grupările teroriste europene desprinse din Noua Stângă au fost absorbite de noul val de terorism internaţional.

Terorismul transnaţional şi internaţional îşi are locul de naştere în Orientul Apropiat, fiind promovat pentru prima dată de fedainii palestinieni, frustraţi şi disperaţi de zdrobirea, pentru a doua oară, a coaliţiei arabe în războiul de 6 zile din iunie 1967.

Decizia funestă de a răzbuna înfrângerile arabe şi de a pedepsi Israelul şi aliaţii săi occidentali, cu ajutorul terorismului internaţional, a fost

145

sprijinită activ de ţările comuniste, care percepuseră victoria israeliană ca pe o înfrângere militară proprie, deoarece considerau statul evreu ca pe un avanpost al imperialismului britanic şi american.

Nu trebuie uitat faptul că şi democraţiile occidentale, victimele predilecte ale terorismului internaţional al decadelor ’70-’80 au sponsorizat direct sau indirect terorismul (forţele „contras” din Cuba şi Nicaragua, mişcările pro-occidentale din Somalia, Eritreea, Mozambic, Republica Sud-Africana, teroriştii croaţi, armeni etc.).

Anii ’80-’90 au înregistrat o revizuire a strategiei şi tacticii terorismului internaţional, în urma măsurilor de combatere a acestui fenomen. Deosebit de important pentru această perioadă a fost tendinţa de unificare a terorismului de extremă dreaptă cu cel de extremă stângă.

O altă caracteristică a sfârşitului şi începutului de secol o constituie proliferarea actelor de terorism prin sacrificiu, tendinţă extrem de vizibilă în Orientul Apropiat şi Mijlociu.

Din analiza prognozelor formulate de specialiştii în materie privind evoluţia terorismului se desprind unele concluzii, precum:

a) Terorismul va persista cu siguranţă, ca fenomen acut şi în mileniul acesta;

b) Terorismul va creşte cantitativ şi calitativ; c) Intervenţiile de mare anvergură vor deveni tot mai dese; d) Terorismul poate derapa spre megaterorism (folosirea mijloacelor

de distrugere în masă); e) În viitorul apropiat, terorismul va evolua liniar în materie de tactici,

ţinte şi mijloace (armament); f) Unele state ale lumii vor apela, în continuare, la terorism pentru a-şi

atinge anumite scopuri; g) Teroriştii vor fi capabili să declanşeze crize care vor obliga statele

(guvernele) şi organizaţiile internaţionale să aloce tot mai multe resurse pentru combaterea lor.

6.3. Forme de manifestare Folosindu-se drept criterii de analiză scopurile urmărite, se disting

următoarele forme de manifestare a terorismului: a) Terorismul ordinar sau banditismul, fenomen ce acoperă actele

de violenţă ce urmăresc obţinerea unor avantaje sau foloase materiale, acte comise individual sau în bandă şi care nu au obiective politice;

b) Terorismul politic, care acoperă în special gama asasinatelor „organizate şi sistematice” cu finalitate politică evidentă;

146

c) Terorismul de stat, formă ce presupune recurgerea din partea unui stat la acte de natură teroristă în lupta cu unele mişcări sau persoane considerate subversive. În această categorie se mai înscriu: exercitarea sistematică a actelor de corecţie bazate pe utilizarea pe scară largă a forţei şi printr-un larg evantai de mijloace violente; menţinerea unor grupări sociale, etnice sau religioase în condiţii de inferioritate prin oprimare şi represiune; politica de segregare rasială şi de apartheid.

d) Terorismul internaţional, cu două nivele: – individual, în cazul actelor de terorism intern (individual sau de

grup) la care se adaugă elemente referitoare la autori, victimă sau locul de executare a actului şi locului de producere a efectelor sale;

– statal, atunci când actele respective sunt îndreptate împotriva unui stat (11 septembrie 2001).

e) Terorismul diversionist prin care se urmăreşte publicitatea, dobândirea unui prestigiu, discreditarea, demoralizarea autorităţilor, provocarea acestora să ia măsuri de represiune excesive care ar duce la înstrăinarea populaţiei, ar accelera cheltuielile de înarmare şi ar genera, în cele din urmă, un val de nemulţumire în rândul opiniei publice.

După alţi autori (în special americani), terorismul se poate materializa

sub următoarele forme: a) Terorismul organizaţional. Unele din aceste grupuri au devenit

transnaţionale – adică dispun de potenţialul necesar pentru a lovi oriunde în lume;

b) Terorismul practicat în contextul insurgenţelor. Insurgenţii pot

fi separatişti etnici sau rebeli politici; c) Terorismul sponsorizat, care implică sprijinirea unor grupări

teroriste sau a acţiunilor lor de către state suverane. Iran, Afganistan, Libia, Coreea de Nord şi Irak au fost cele mai cunoscute state sponsor ale terorismului. Siria a fost şi ea inclusă în această categorie până la izbucnirea crizei din Golf, când preşedintele Assad a optat pentru o politică de deschidere spre Vest.

Sponsorizarea terorismului poate atinge mai multe grade de

implicare: − implicare directă (Coreea de Nord în cazul doborârii avionului sud-

coreean în 1987, Afganistanul prin trimiterea de agenţi în Pakistan în vederea susţinerii unei campanii de atentate, Libia în cazul doborârii în 1989 a avionului PAN-AM deasupra Scoţiei etc.);

147

− încurajarea, asistenţa logistică şi sprijinul material acordat grupărilor teroriste în producerea de atentate în interesul statelor sponsor (Iran, Libia, Irak etc.);

− procurarea de armament, explozibil, asistenţa în domeniul instrucţiei, asigurarea de liberă trecere şi locuri de retragere.

În literatura de specialitate se menţionează şi alte forme de terorism: − terorism patopolitic; − terorism psihotic (psihopatic); − terorismul şi violenţa criminală; − terorismul şi violenţa endemică (există locuri în lume în care

singura lege este cea a bâtei – Uganda, Somalia, Ruanda etc.); − terorismul autorizat (ex. oraşelor Hiroshima şi Nagasaki); − terorismul autorizat mutual (vigilenţii) – Guatemala (ex. Ku Klux

Klan); − terorismul organizaţional; − terorismul pragmatic (Frontul de Eliberare Naţională din Algeria); − terorismul funcţional (obţinerea unor avantaje strategice prin

mijloace specifice teroriste); − terorismul manipulator (cazul ostaticilor Teatrul din Moscova –

2002 şi chiar mineriadele); − terorismul simbolic. 6.4. Soluţii După cum se ştie, din diverse motive legate de însăşi natura

terorismului (instabil, clandestin, relativ imprevizibil), democraţiile par slab dotate pentru a face faţă ameninţării la toate palierele acţionale (poliţie, forţe de securitate, justiţie, putere politică, relaţii interstatale, diplomaţie sau organizaţii internaţionale) deoarece fenomenul terorist creează tensiuni şi antagonisme în cadrul instituţiilor democratice şi tendinţe de schimbare a celor mai importante principii ale funcţionării democraţiei, începând cu cel al separării puterii şi terminând cu cel al prezervării libertăţilor fundamentale.

Acţiunile teroriste s-au soldat uneori cu o întârziere a poziţiei statului în dauna societăţii civile, aşa cum s-a întâmplat în Italia, la începutul anilor ’80.

De asemenea, o analiză serioasă a antiterorismului trebuie să identifice şi să cuantifice decalajul posibil între o ţintă teoretică a antiterorismului – grupările şi fracţiunile teroriste – şi efectele sale reale, cu repercusiuni în domeniul social. Mai concret, în primul caz trebuie subliniată

148

necesitatea stabilirii unor limite acţionale legale care să nu permită nici unui stat să devină agresor sau opresor sub stindardul unei cruciade antiteroriste justificate sau nejustificate.

Astfel, Irakul, ţară vinovată de agresiunea contra Kuweitului în 1991 şi vizată de sponsorizarea terorismului internaţional, a suferit numeroase lovituri aeriene, acţiuni de represalii economice şi politice pentru care SUA nu a prezentat niciodată justificări clare sau probe materiale.

Regimul islamic, instalat de ceceni în zonele pe care le controlează, este şocant pentru lumea civilizată. Femei şi bărbaţi biciuiţi în stradă pentru delicte minore sau închipuite, sechestrări de persoane etc. Toate acestea nu pot justifica însă intervenţia brutală a Rusiei şi nici bombardarea sălbatică şi discriminatorie a populaţiei civile. Distrugerea totală a oraşului Groznâi şi depopularea forţată nu pot fi în nici un fel justificate.

Pentru a dobândi eficienţa scontată se impune ca, la baza activităţilor de prevenire şi gestionare a crizelor de natură teroristă să fie aşezate următoarele principii:

− respectarea şi asigurarea legalităţii de către instituţiile abilitate, ca cerinţă esenţială a stabilităţii interne;

− asigurarea caracterului preponderent preventiv al activităţilor cu impact social, prin identificarea factorilor potenţiali de risc şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru evitarea situaţiilor de criză de acest tip;

− monitorizarea permanentă a evenimentelor ce pot genera situaţii de criză de către centrele operaţionale de la nivelul ministerelor şi altor instituţii centrale, precum şi Centrul Naţional de Criză, ce se va constitui în subordinea Guvernului, în scopul limitării efectelor şi revenirii la situaţia normală;

− cooperarea între instituţii şi autorităţi, în prevenirea şi gestionarea crizelor;

− pregătirea şi desfăşurarea negocierilor, de către autorităţile abilitate, în toate fazele de gestionare a acesteia);

− desfăşurarea acţiunilor de intervenţie ale forţelor de apărare şi de ordine să se facă în mod gradual, proporţional cu amploarea crizei, cu respectarea normelor de drept umanitar internaţional şi drepturile omului;

− mediatizarea evoluţiei crizelor şi a desfăşurării negocierilor, în scopul dezamorsării situaţiei conflictuale create.

*

* * În concluzie, terorismul semnifică ameninţarea cu violenţă sau

folosirea violenţei în scopuri politice sau de altă natură, de către indivizi

149

sau grupuri, indiferent dacă acţionează pro sau contra, ce au intenţia de a şoca, intimida sau consterna un grup ţintă, mai larg decât victimele imediate. Terorismul este relaţionat cu indivizi sau grupuri care urmăresc răsturnarea puterii (status quo-ului politic, economic, social, cultural sau religios), corectarea unor deficienţe sociale percepute de grupările teroriste sau erodarea puterii publice internaţioanale.

6.5. Studiu de caz: Masacrul de la Madrid Detalii ale atentatelor Madrid, 11 martie 2004. În doar trei minute, zece bombe, amplasate

la bordul a patru trenuri – trei staţionate în gările madrilene Atocha (3 bombe), El Pozo del Tio Raimundo (2 bombe) şi Santa Eugenia (1 bombă), cel de-al patrulea în mişcare între Tellez şi Atocha (4 bombe) – rescriau istoria. În dimineaţa fatidicei zile de joi, între orele 7,39 şi 7,42, zece rucsacuri încărcate cu TNT explodau simultan, iar capitala spaniolă se trezea în haos, ţipete şi sirene de ambulanţe.

Treisprezece dispozitive explozive au fost ascunse în rucsacuri şi lăsate în trenurile care făceau legătura cu cartierele muncitoreşti ale oraşului, la ora când acestea erau pline cu oameni care se îndreptau către serviciu. Cei mai mulţi se îndreptau spre birourile şi fabricile din Madrid sau erau părinţi care îşi duceau copiii la şcoală.

Celelalte 3 dispozitive explozive aveau să fie găsite de forţele de securitate în alte trenuri şi detonate la ajungerea ambulanţelor.

În plină campanie electorală şi cu trei zile înainte de alegerile generale, Madridul era lovit de cel mai grav atentat comis vreodată în Spania.

Gravitatea atentatelor Nu a existat nici un fel de avertisment. Se pare că bombele au fost

detonate cu ajutorul unor dispozitive telecomandate prin intermediul telefoanelor mobile.

Au fost ucise 67 de persoane numai în staţia El Pozo, când două bombe au distrus un tren supraetajat. După explozii, poliţia spaniolă a efectuat detonarea controlată a altor trei bombe, pe care teroriştii nu au mai reuşit să le declanşeze.

Atacul a produs cel puţin 199 de morţi (dintre aceştia 181 în momentul efectiv al exploziilor) şi 1.467 răniţi, număr cu care devine cel mai puternic atac suferit de Europa în timpuri de pace, după atacul aerian (asupra unui avion Pan Am) din Lockerbie, pe 21 decembrie 1988. Patruzeci şi unu de morţi erau cetăţeni străini, printre care cincisprezece proveneau din România,

150

câte cinci din Ecuador şi Peru, patru din Polonia, trei din Columbia, doi din Honduras, şi câte unul din Bulgaria, Chile, Cuba, Republica Dominicană, Guineea-Bissau, Franţa şi Maroc.

Exploziile au fost atât de cumplite, încât multe cadavre au fost imposibil de identificat. Bucăţi din vagoane, fragmente de cadavre şi obiecte personale au fost risipite în jurul staţiilor şi liniilor de cale ferată, în timp ce pompierii se luptau să îi elibereze pe pasagerii răniţi din carcasele contorsionate ale vagoanelor de tren. Serviciile medicale din Madrid au fost suprasolicitate, căci răniţii au fost duşi la spitalele din zonă de o mare de ambulanţe. Sute de oameni s-au aliniat în faţa spitalelor, pentru a dona sânge, în dorinţa de a-i ajuta pe pasagerii răniţi în explozii.

Familiile aşteptau cu îngrijorare ca listele cu morţi şi răniţi să fie afişate în faţa spitalelor. Numărul victimelor creştea fără oprire, mulţi dintre supravieţuitorii exploziilor murind în drum spre spital sau în timpul intervenţiilor medicale. Cea mai micuţă victimă a fost o fetiţă de şapte luni, care a murit pe masa de operaţie, în ciuda eforturilor disperate ale medicilor de a o salva.

Premierul spaniol José María Aznar a comentat: „Ziua de 11 martie ocupă acum un loc important în istoria infamiei.”

Gestionarea situaţiei Organizare În Spania, în cazul oricărei urgenţe, prima instituţie responsabilă cu

răspunsul la aceasta, este municipalitatea. În cazul în care nu există suficiente resurse, responsabilitatea este preluată de administraţia regională. Se înfiinţează Centrul de Coordonare Operativă (CECOP).

Pentru orice urgenţă există 3 nivele: Nivel I. Autoritatea (Comunidad Autonoma) face faţă urgenţei

folosind resursele proprii. Nivel II. Autoritatea cere resurse Guvernului. Reprezentantul

Administraţiei de Stat (ajutat de un Grup de Coordonare: Protecţia Civilă, Poliţie, Armată, dacă e nevoie) se instalează în Centrul de Coordonare. În acest caz se schimbă denumirea în CECOP. (Centrul Integrat de Coordonare Operaţională). Autoritatea responsabilă rămâne în continuare cea regională.

Nivel III. Interesul naţional, declarat de către ministrul de interne. Toate resursele naţionale necesare sunt folosite pentru rezolvarea urgenţei. Coordonarea se realizează de către ministrul de interne sau autoritatea numită de către acesta.

Grupuri de acţiuni în SITU (în zona de intervenţie): • Căutare-Salvare: Pompieri cu câini de căutare sau echipament de

detectare persoane aflate sub dărâmături, dispozitive de tăiere şi ridicare etc.

151

• Sănătate: În concordanţă cu extinderea dezastrului, fie unităţi mobile de terapie intensivă, fie spitale mobile PMA. În oricare situaţie misiunile sunt: trierea, stabilizarea persoanelor rănite şi evacuarea către spitalele deja prestabilite.

• Ordinea Publică: Izolează zona, stabileşte modalităţile de evacuare, igienizează zona şi evacuează populaţia.

• Aprobări legale: pentru ridicarea cadavrelor. Organe de poliţie specializate pentru identificare.

• Logistica: se concentrează pe persoanele cel mai puţin afectate, asistenţa de prim ajutor, informaţii privind aspectele administrative.

În cazul unui atentat: • securizează şi cercetează zona • începe munca poliţiei de identificare a autorilor, caută probe etc. Grupuri de acţiuni în afara SITU:• Se activează spitalele

prestabilite. Pregăteşte sala de operaţii, stabileşte grupurile operaţionale. Pregăteşte zona de urgenţă. Întocmeşte formularele pentru persoanele afectate. Evacuează pacienţii, îndreptându-i spre alte spitale, dacă aceştia nu pot fi trimişi acasă.

• Informare Publică asupra situaţiei, sprijin privind cererea populaţiei pentru ajutorul societăţii, dacă este nevoie. Cooperare cu mass media, facilitarea accesului în zona de dezastru.• Sprijinirea victimelor şi a familiilor lor. Stabilirea punctelor de contact şi facilităţilor pentru aceste persoane. Măsuri pregătitoare care să faciliteze orice acţiuni administrative pe care trebuie să le întreprindă.

Aceste măsuri sunt incluse în Planul Teritorial de Protecţie Civilă al Municipalităţii sau Regiunii (Comunitatea Autonomă) PLATERCAM, care se întocmeşte pentru fiecare nivel de intervenţie.

PLATERCAM (I)Scopul lui este de a face faţă cu succes oricărei situaţii de dezastru sau calamităţi publice din CAM (Comunitatea Autonomă din Madrid).

Stabileşte cadrul administrativ: •Confruntarea cu orice urgenţă de Protecţie Civilă care poate

ameninţa regiunea Madrid; •Coordonează toate resursele şi serviciile disponibile din CAM şi alte

administraţii publice în concordanţă cu nevoile PLATERCAM şi disponibilitatea lor; •Capabil să se integreze în planurile teritoriale ale municipalităţii

Madridului şi Planurile de Protecţie Civilă la nivel mai înalt;•Aspectele organizatorice şi operaţionale necesare pentru a deţine suficientă capacitate pentru a:

– coordona ajutorul din partea altei administraţii precum şi transferarea funcţiilor către Administraţia Centrală, în caz

152

de interes Naţional şi de a continua coordonarea, conform directivelor primite, prin resurse proprii;

– sprijini acţiunile Planurilor Municipale de Protecţie Civilă; – sprijini celelalte CA, în special din apropierea Madridului.

A fost aprobat în 1993, ca Plan Teritorial de Protecţie Civilă PLATERCAM (II) Riscuri identificate: • alunecări de teren; • meteorologice şi climaterice;industriale; • transport şi circulaţie; • riscuri asociate cu sateliţii; • prăbuşirea clădirilor, incendii şi explozii; • riscuri asociate cu marile infrastructuri de comunicaţii ale CAM; • contaminarea apei; • accidente în lacuri, râuri şi munţi;riscuri asociate cu densitatea

populaţiei; • probleme cu alimentele şi produsele de bază; • epidemii, Riscuri asociate cu terorismul Alte riscuri cuprinse în astfel de Planuri (speciale) care pot afecta

CAM: • inundaţii; • accidente chimice; • transportarea materialelor periculoase; • incendii de pădure. Răspunsul în 11 martieÎn cazul 11 martie, prima informaţie s-a

primit la numărul pentru apeluri de urgenţă 112, la ora 737. Următoarele comunicări au indicat faptul că a fost un atac din mai multe părţi, astfel a fost înfiinţat Cabinetul de Criză, prezidat de ministrul de interne cu reprezentanţi de rang înalt din Departamentul Regional şi Municipalitate, delegatul Guvernului la Madrid etc...

A fost pus în aplicare nivelul III din Planul Teritorial de Protecţie Civilă al Comunităţii Madridului.

Ministrul, în cadrul Sistemului Naţional de Protecţie Civilă a stabilit, în responsabilitatea (Consejero) Justiţiei şi Internelor Comunităţii Madridului, coordonarea activităţilor legate de sănătate, punând sub comanda sa toate resursele diferitelor administraţii şi organizaţii.

S-a creat zona de primire a familiilor victimelor şi o morgă în clădirea Târgului din Madrid (IFEMA).

153

Grupuri Operaţionale• Lege şi ordine, sub coordonarea Ministerului de Interne, toate forţele de poliţie;

• Sănătate, în cadrul sprijinului acordat de SAMUR al Comunităţii Madridului, Spitalul Militar Central;

• Îngrijirea victimelor şi rudelor, sub coordonarea M.I. şi Ministerul de Justiţie;

• Grupul de Intervenţie, sub coordonarea Pompierilor din Madrid; • Grupul de sprijin: Administraţia Centrală, Internele, (TEDAX),

Lucrări Publice (căile ferate naţionale); • Logistica: Interne, Mobilizează IFEMA şi organizează identificarea

cadavrelor.Operaţii sănătate SAMUR:• Operaţiunea SAMUR se bazează pe desfăşurarea unităţilor mobile superioare de salvare a vieţii (unităţi mobile de terapie intensivă) (USVA) şi unităţi de susţinere de bază a vieţii (USVB);

• Unităţi de Intervenţie rapidă (VIR); • Spitale mobile PMA. Odată ce pacientul este stabilizat, sunt evacuaţi şi trimişi în spitale.

USVA şi USVB au legătură directă cu spitalele prestabilite, spre a fi informate asupra stării pacientului.

Desfăşurarea Unităţilor SAMUR• 3 PMA (Pozo Tío Raimundo. Sta. Eugenia , Calle Téllez (Polideportivo Daoiz y Velarde).

• Unităţi de salvarea vieţii şi Vehicule de intervenţie: – Pozo: USVA 5, USVB 14, VIR 3; – Sta. Eugenia: USVAs.3, USBA 5, VIR 2; – Atocha: USVAs15, USBA 13, VIR 8; – C. Tellez: USVAs 8, USVB 15, VIR 3. • Personal: – Pozo: Doctori 7, DUEs 7, paramedici 35, Comandă 2,

Schimb Supervizori 25, Voluntari T 77; – Sta. Eugenia: Doctori 3, DUEs 3, paramedici 14, Comandă

2, Voluntari 6 T28; – Atocha: Doctori 20, DUEs 16, paramedici 49, Comandă 5,

Schimb Supervizori 3, Voluntari 63 T 156; – Tellez: Doctori 11, DUEs 8, paramedici 26, Comandă 2,

Schimb Supervizori 1, Voluntari 79 T 127. Echipe de asistenţă şi evacuareSAMUR şi următoarele organizaţii: • Summa (Comunitatea Autonomă); • SERCAM (CAM); • 061 (asistenţă la domiciliu); • SER+MAS (asistenţă la domiciliu) (CAM); • Crucea Roşie; • Ambulanţe particulare;• Vehicule funeralii 150. Global,au fost mobilizate aproximativ 235 ambulanţe şi alte vehicule

sanitare, ajungând la un total de 385 vehicule.

154

Locaţia spitalelor: 16 spitale din care cele mai apropiate: • Gregorio Marañon:Distanţă 4 Kms, Timp mediu 8 minute;• 12 de octubre:Distanţă 4 Kms, Timp mediu 8 minute;• San Carlos:Distanţă 5.5 Kms, Timp mediu 14 minute;• Hospital Militar Gómez Ulla:Distanţă 5.5 Kms,Timp mediu 16 minute.

Răspunsul în spitale:• 08:15. – 300 săli de operaţie sunt pregătite; • 8:30 – constituirea echipelor multidisciplinare (internist, chirurgie,

trauma); • rezidenţii au fost trimişi către alte spitale sau zone; • integrarea personalului de specialitate care nu era de serviciu, în

echipe speciale;• 11:30 – cele mai multe intervenţii chirurgicale se terminaseră;

• apel către cetăţeni pentru donare de sânge. Răspuns imediat, mai mult de 4.700 pungi;

• sângele este cerut de la alte comunităţi; • lista completă a victimelor (răniţi) a fost întocmită în 3 ore de cele 16

spitale implicate. Acest tip de experienţă a fost trăit pentru prima dată.Informarea publică:• În Madrid, apelurile au fost efectuate prin intermediul numărului 112;

• Apelurile din alte provincii s-au efectuat prin numărul 902, operat de Crucea Roşie;

• În primele 2 zile au fost 21.000 apeluri cu o medie de aşteptare de 22 sec;

• Dintre acestea 6.100 au fost direcţionate psihologilor disponibili în Centrul de Comunicaţii.Transportarea cadavrelor• Primii prezenţi la locurile respective au fost judecătorii de la Curtea Naţională.

• Pe 11 martie, în Madrid, au fost suspendate toate activităţile judecătoreşti.

• Mobilizarea a 82 experţi în medicină legală şi a 15 specialişti auxiliari din Comunitatea Madrid. Ei au fost sprijiniţi de alţi 12 experţi din Cataluña, Extremadura şi Galicia.

• Capacitatea morgii din Madrid (25 locuri pentru cadavre) a fost insuficientă.

• IFEMA a fost mobilizată pentru morgă şi zona de primire rude. Date IFEMA• Rudele au fost plasate la nivelul superior, după numele

de familie: – susţinuţi de psihologi şi preoţi; – au fost oferite servicii de cazare şi catering, precum şi alte

facilităţi, pături. • În momentul în care a fost identificat cadavrul, rudele s-au deplasat

în clădirea 8 asistaţi de preoţi şi psihologi: – doar 2 rude pot intra să identifice corpul.

155

• Sunt disponibili mai mult de 70 preoţi şi 300 psihologi. • Toate problemele administrative au fost rezolvate în clădirea 6.

Rudele au primit toate documentele (Registrul Civil, certificatul de deces), fără să trebuiască a fi implicate în această operaţiune.

• Temperatura în clădirea 8 era de 22º C şi condiţii confortabile. In clădirea 6 era de 8ºC.

• Din respect pentru rude, nu este permis accesul mass media. • Mass Media în afara clădirilor. • Controlul accesului.DATE şi CIFREÎn primele ore au fost mobilizate

mai mult de 5600 persoane, ce au îndeplinit activităţi operative. • Reacţia Madridului a fost impresionantă. • Echipele de ajutor au sosit din mai mult de 6 provincii. • Ajutor acordat rudelor. • Lista comună cu răniţi. • 46 persoane nu erau spanioli. Guvernul decide pe 12 martie să le

acorde lor şi rudelor directe naţionalitatea spaniolă, sau să le legalizeze situaţia prin acordarea statutului legal de rezident.

• Sub auspiciile Ministerului Sănătăţii s-a înfiinţat o Comisie pentru asistenţă şi supraveghere ulterioară a populaţiei afectate.

De ce la Madrid? Premierul spaniol José María Aznar a susţinut invadarea Irakului de

către trupele americane în 2003. El a trimis 1.300 soldaţi spanioli în Irak, pentru a se alătura forţelor de ocupaţie. Se pare că atacurile asupra Madridului au fost realizate de gruparea Al-Qaeda, ca reacţie la implicarea Spaniei în conflictul din Irak.

Primele rapoarte au considerat că gruparea separatistă bască era răspunzătoare pentru atentatele cu bombă de la Madrid, care s-au produs cu numai câteva zile înainte de alegerile generale din Spania. Au existat voci care sugerau că ETA dorea să afecteze cât mai mult posibil procesul electoral. Alte surse au arătat însă, că lipsa oricărui avertisment şi natura atacului nu se potriveau cu metodele obişnuite de acţiune ale ETA.

Exploziile s-au produs în cartierele muncitoreşti ale oraşului şi au fost sincronizate astfel încât să se declanşeze aproape simultan, pentru a provoca numărul maxim de victime în rândul populaţiei civile – ceea ce nu se mai întâmplase niciodată până atunci în cazul atacurilor separatiştilor başti. De asemenea, atentatele s-au derulat la o scară mult mai largă decât orice alt atac al mişcării ETA.

Atentatele cu bombă de la Madrid s-au produs la 911 zile după atacurile de la World Trade Centre, din New York. În scurtă vreme s-au descoperit dovezi care îndreptau suspiciunile către teroriştii islamişti, în special către Al-Qaeda. Pe data de 14 martie 2004, a fost descoperită o casetă video lângă o moschee din Madrid. Pe casetă, un bărbat care

156

pretindea a fi purtătorul de cuvânt militar pentru gruparea Al-Qaeda în Europa, declara că atentatele cu bombă de la Madrid au fost un act de răzbunare pentru „…colaborarea cu criminalul Bush şi aliaţii săi.”

ETA În primă fază, atentatul a fost atribuit, de către guvern şi majoritate

mediilor de comunicaţie, organizaţiei ETA. Garda Civilă a dejucat deja numeroase planuri atribuite organizaţiei separatiste şi pe 29 februarie a capturat peste 500 kg de explozivi şi a arestat presupuşi membrii ai ETA. Explozivii erau de acelaşi tip ca cel folosit la atentatele de la Madrid. (Acest lucru pare să fie dezminţit în ultimele informaţii de la Interne).

ETA obişnuia să anunţe înainte atacurile sale. Înainte de acest atac nu a existat nici un anunţ deşi Directorul Europol, Jürgen Storbeck, a precizat că exploziile „nu corespund cu modus operandi pe care ETA l-a adoptat până acum”. În plus, ţinând cont că atacurile se produc la 2 ani şi jumătate după atentatele din 11 septembrie 2001 (911 zile, iar în engleză atentatul este de obicei referit ca şi 9/11), s-ar putea zice că atentatorii urmează tipul celor care atacă în zile cu semnificaţie importantă pentru ei.

ETA a revendicat responsabilitatea pentru mai mult de 800 de morţi de la fondarea sa, în 1968. ETA a atentat şi cu alte ocazii în perioada campaniei electorale.

Al-Qaida sau un grup asemănător Arnaldo Otegi, lider al partidului politic Batasuna, scos în afara legii

pentru legăturile sale cu ETA „respinge în totalitate” acest „masacru” şi orice legătură a sa cu atentatul. A sugerat ca ipoteză că vinovaţi ar fi terorişti islamici ai Al-Qaida, probabil ca răspuns la sprijinul spaniol dat invaziei Irakului. Prima reacţie a guvernului a fost să respingă această interpretare, considerând că este vorba de inducerea în eroare a investigaţiei.

În seara/noaptea lui 11 martie, conform ministrului de interne al Spaniei, se deschide o nouă linie de investigaţie, care are să găsească o casetă audio în arabă cu versete din Coran într-o furgonetă, la Alcalá de Henares, de unde veneau trei din cele patru trenuri. În aceeaşi linie, ziarul „Al Quds Al Arabi” a primit la sediul său din Londra o scrisoare care afirma că Brigăzile lui Abu Hafs Al Masri, în numele Al-Qaidei, reţeaua teroristă a lui Osama bin Laden, se află în spatele atentatelor de la Madrid. Scrisoarea mai zice că atacurile au fost „o reglare de conturi”cu Spania, pe care o acuză de complicitate cu Statele Unite şi regatul Unit, de „cruciadă contra Islamului”.

Mai târziu, au apărut îndoieli în privinţa autenticităţii acestui comunicat, deoarece grupul a mai reclamat responsabilitate în numele Al-Qaidei în atentatul contra sinagogilor din Turcia, pe 15 noiembrie 2003 şi delegaţiei Naţiunilor Unite în Bagdad, pe 19 august acelaşi an.

157

În noiembrie 2001, autorităţile spaniole au arestat opt oameni suspectaţi de a opera pentru Al-Qaida, unul dintre ei având relaţii în trecut cu ETA. Osama bin Laden a ameninţat public, în 2003, cu acţiuni de pedepsire contra ţărilor care vor sprijini Statele Unite în invazia Irakului, indicând foarte clar numele Spaniei, care avea 1300 soldaţi pe pământul irakian la începutul lui 2004.

La orele 14 în ziua de 12 martie, Ministrul de Interne a dat o serie de detalii referitoare la detonare şi tipul de exploziv implicat, care par să sublinieze bănuielile asupra unui grup islamic.

În următoarele câteva săptămâni, au fost arestaţi în Spania mai mulţi suspecţi care aveau legături cu organizaţiile teroriste islamice. Autorităţile spaniole au cerut emiterea unor mandate de arestare la nivel internaţional pentru zece suspecţi localizaţi în alte ţări.

Antecedente: • Madrid, 30 octombrie 2000. ETA atacă un magistrat de la Curtea

Supremă. Magistratul, şoferul şi bodyguard-ul au murit. Concomitent a murit şoferul unui autobuz. Au fost rănite 66 persoane din autobuz şi din împrejurimi. SAMUR a înfiinţat PMA şi a evacuat într-o oră toţi răniţii, direcţionându-i spre diferite spitale. PLATERCAM nu este activat.

• 24 decembrie 2003. 2 terorişti ETA au fost arestaţi în Hernani şi San Sebastian având asupra lor două rucsacuri (50 Kg de exploziv) aflaţi într-un tren din gara Chamartín (Madrid). Explozivii urmau să explodeze la 15:55 în gară. Poliţia a evitat masacrul.

• 29 februarie 2004. „The Guardia Civil” arestează în Cañameras (Cuenca) un comando terorist (2 persoane) aflat într-un microbuz cu 560 Kg exploziv. Ei doreau să îl detoneze în zona „Corredor del Henares „ (zonă de lucru de lângă Madrid). Potrivit TEDAX, potenţialul de distrugere ar fi însemnat distrugerea totală a tuturor clădirilor pe o rază de 60 m. Zona de securitate pentru populaţie a fost de aprox 1.500m.

• Săptămâna anterioară, un grup terorist numit AZF a negociat cu Ministrul de Interne francez, după ce a ameninţat că va atenta la reţeaua de căi ferate franceză. AZF era numele unei fabrici care a explodat accidental, conform informaţiilor oficiale, în oraşul Toulouse, la câteva sute de kilometri de frontiera cu Spania, pe 21 septembrie 2001, la doar zece zile de la momentul 11 septembrie 2001. Până în ziua de azi, nu s-au găsit legături între aceste două evenimente.

• Cu o zi înainte, două persoane au distribuit broşuri în regiunea bască, în care se vorbea de atacarea Reţelei Naţionale de Căi Ferate Spaniole, RENFE.

158

Spania după masacru Spania a intrat într-o perioadă de doliu naţional după masacrul de la

Madrid. Clădirile din capitală au fost drapate în negru, iar a doua zi după atentate, la amiază, totul a rămas cufundat în tăcere. În seara zilei de vineri, 12 martie, cinci milioane de oameni au organizat marşuri în toate oraşele ţării, pentru a-şi demonstra poziţia în faţa terorismului. Spaniolii erau îngroziţi şi revoltaţi de cele întâmplate. Mulţi refuzau să creadă că până şi ETA ar comite asemenea atrocităţi împotriva poporului spaniol. Cu toţii simţeau că, în realitate, vinovaţii trebuie să fie teroriştii islamişti.

Majoritatea spaniolilor s-au pronunţat împotriva implicării ţării în războiul din Irak şi mulţi simţeau că premierul Anzar şi guvernul său erau răspunzători pentru cele întâmplate la Madrid. La alegerile derulate la numai câteva zile după atentate, oamenii şi-au demonstrat aceste convingeri votând împotriva Partidului Popular şi alegându-i pe socialişti, care se pronunţaseră împotriva războiului.

Atentatele cu bombă de la Madrid au fost cele mai cumplite atacuri teroriste suferite vreodată de Spania, însă ţara nu este deloc străină de ideea de atac terorist. Timp de peste 30 de ani, gruparea separatistă ETA a amplasat bombe care vizau ţinte politice şi oficiale. De curând, ETA începuse să îşi îndrepte atenţia asupra industriei turismului care, cu un număr de angajaţi de o jumătate de milion de persoane, reprezintă 5,5% din economia naţională. Dacă turismul avea de suferit din cauza activităţilor teroriste, impactul asupra stabilităţii financiare a naţiunii urma să fie devastator. Totuşi, turiştii străini nu par să se fi lăsat speriaţi nici de ETA, nici de atacurile de la Madrid.

Conform rezultatelor summit-ului Consiliului Global pentru Turism organizat în mai 2004, industria turismului se menţine la cote înfloritoare în Spania. S-a raportat chiar o creştere în turism de aproximativ 4% şi, deşi anumite business-uri din locaţii extrem de celebre au fost afectate în zilele imediat următoare atacurilor, totul revenise deja la normal în decurs de o lună.

Spania îndoliată a deplâns cumplitele pierderi suferite cu un amestec de tristeţe şi furie. Totuşi, ţara a refuzat să cedeze în faţa terorismului, demonstrând tenacitate şi solidaritate în decizia de a-şi continua viaţa în mod normal.

Reacţii politice şi sociale Pe plan naţional • La numai trei zile înainte de alegerile generale, principalele partide

politice din Spania şi-au suspendat campania electorală ca urmare a atentatelor.

159

• Guvernul a decretat trei zile de doliu naţional şi a chemat populaţia la manifestări în toate oraşele principale sub emblema „Cu victimele, cu Constituţia, împotriva terorismului”.

• Regele Juan Carlos I a ţinut un discurs televizat condamnând atentatul. De obicei, singura apariţie a regelui la televiziune era cu ocazia sărbătorilor de Crăciun. În discurs, el nu a menţionat deloc grupările ETA sau Al Qaida.

Pe plan internaţional • Diverşi lideri mondiali şi-au exprimat dezaprobarea lor asupra

atentatelor de la Madrid şi s-au solidarizat cu victimele. Printre aceştia, s-a aflat şi prim-ministrul român Adrian Năstase.

• Parlamentul European a declarat ziua de 11 martie „ziua victimelor terorismului”.

• Statele Unite oferă sprijinul lor în lupta antiteroristă pentru a găsi responsabilii.

• Israel trimite experţi pentru recunoaşterea cadavrelor şi analiza ADN.

• „Amnisty International” condamnă atentatele. • Portugalia declară ziua următoare, 12 martie, zi de doliu naţional. • În Franţa, toate steagurile naţionale au fost coborâte în bernă în

timpul celor trei zile de doliu din Spania. • Personalităţi precum Romano Prodi, Silvio Berlusconi, Jean-Pierre

Raffarin şi Joschka Fischer au venit pe 12 martie la Madrid pentru a participa la protestele pacifiste de la 7 seara.

Planuri de acţiune După atentatele cu bombă de la Madrid, este clar că Europa trebuie

să trateze cu foarte multă seriozitate ameninţarea atacurilor teroriste. Uniunea Europeană a introdus măsuri de contracarare a acestor ameninţări şi încurajează statele membre să adopte aceste măsuri, care includ: mandate de arestare la nivel UE, care să faciliteze extrădarea rapidă dintr-o ţară în alta a celor suspectaţi de implicare în activităţi teroriste, dar şi diverse măsuri de monitorizare şi control a activităţilor de spălare de bani destinate finanţării activităţilor teroriste. Marea Britanie, Danemarca, Suedia şi Finlanda au făcut până acum cele mai multe eforturi pentru a adopta aceste măsuri, în timp ce Grecia şi Italia le-au adoptat mult mai lent.

Anumite ţări au sugerat formarea unei forţe de securitate la nivel european, după modelul FBI sau CIA din Statele Unite. Totuşi, o asemenea forţă ar fi dificil de coordonat, căci fiecare stat are o tradiţie în păstrarea secretelor ce privesc securitatea naţională şi agenţiile de spionaj proprii.

160

Au existat temeri referitoare la potenţiale atacuri teroriste derulate în timpul Jocurilor Olimpice, care au început la Atena în august 2004. Peste 10.000 atleţi din 202 ţări urmau să participe la Jocuri, urmăriţi de aproximativ două milioane de spectatori.

Pentru a asigura securitatea tuturor participanţilor, 675 milioane lire sterline au fost investite în sisteme de securitate: 70.000 agenţi de securitate şi peste 1.500 camere TV cu circuit închis au fost amplasate în capitala Greciei. Elicoptere şi avioane de spionaj survolează regiunea, iar scufundători înarmaţi au fost mobilizaţi în portul Pireu pentru a proteja VIP-urile ce urmau să stea la bordul iahturilor pe durata Jocurilor Olimpice.

În loc de concluzii La un an după tragedie, investigaţia este departe de a se fi încheiat.

Ancheta judiciară se întinde pe 40.000 de pagini, cifră probabil în creştere, ţinând cont că închiderea dosarului este prevăzută pentru vara acestui an. În căutarea adevărului, poliţiştii spanioli au pornit cu un handicap, plângându-se că nu prea au traducători pentru a descifra documentele confiscate. În aceste condiţii, bilanţul provizoriu al anchetei pare impresionant în privinţa eforturilor depuse, dar este sărac în rezultate concrete. Au fost strânse sute de mărturii, au fost înfiinţate comisii rogatorii în diverse state europene, au fost efectuate numeroase analize ADN şi au fost confiscate mai multe calculatoare şi telefoane mobile.

În baza acestor date, 73 de persoane au fost inculpate, dintre care 23 se află în închisoare, dar nu s-a stabilit cel mai important lucru: identitatea şefului comandoului şi a celor care au planificat atentatele. La începutul anchetei, s-a crezut că liderul grupului de zece sau 13 persoane (numărul exact rămâne un mister) este Djemal Zugam, un marocan de 32 de ani. Ulterior, rolul jucat de marocan nu a mai fost văzut la fel de important, acesta nemaifiind considerat nici măcar implicat direct. Prin Allekema Lamari, unii anchetatori au crezut că l-au demascat pe adevăratul organizator al atentatelor. Totuşi, nimeni nu poate spune cu certitudine dacă el a fost organizatorul.

Serviciile spaniole de informaţii preferă să nu excludă această ipoteză, mai ales că, încă din 2002, i-au avertizat pe poliţişti că Lamari se laudă cu pregătirea unui atac împotriva unui obiectiv important. Cele doua nume nu au fost singurele vehiculate. Şeful comandoului ar putea fi Omar El-Aziz, marocan antrenat în Afganistan şi aflat încă în libertate, sau Serhan ben Abdelmajid, student la Madrid, filat de serviciile secrete. Din păcate, nici tunisianul Serhan, nici algerianul Lamari nu mai pot fi interogaţi în acest caz. Cei doi, împreună cu alţi cinci terorişti, s-au sinucis, la câteva săptămâni după atentate, într-un apartament de la periferia capitalei spaniole.

161

Şi alte întrebări au rămas încă fără răspuns, mai ales cele referitoare la presupusele legături între teroriştii care au acţionat la 11 martie şi Al-Qaida. O conexiune, fără îndoială, există, dar nu a fost, pentru moment, foarte bine conturată. În pofida acestei nebuloase, judecătorul Juan del Olmo, responsabil de acest dosar, îşi continuă ancheta, iar la 8 martie a mai fost arestat un posibil suspect.

Pe de altă parte, rudele victimelor, prin vocea lui Pilar Manjon, preşedinta uneia dintre asociaţiile constituite după 11 martie, au criticat dur comisia parlamentară care investighează atacurile, exprimându-şi nemulţumirea faţă de activitatea forului. Comisia, profund divizată, nu a reuşit încă să-şi publice concluziile.

Nici la nivel european, exemplul oferit nu este unul pozitiv. După atentatele de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite, Uniunea Europeană a adoptat un plan de acţiune împotriva terorismului, revizuit după atacurile de la Madrid din 11 martie 2004, dar ţările membre întârzie transpunerea acestei legislaţii, preferând să acţioneze în continuare pe cont propriu.

162

BIBLIOGRAFIE

1. BĂDESCU I.,

DUPORT G. Împuşcarea rocilor în subteran şi cariere, Oficiul de documentare şi publicaţii tehnice – Mine, Petrol, Geologie, Bucureşti, 1971.

2. BĂLTEANU D. Hazarde naturale şi antropogene, Editura Corint, Bucureşti, 2000.

3. BERTA G. Explozives: an engineering tool, Italexplozivi, Milano, 1990.

4. BODIN C. Explozivi. Date termochimice, Editura Academiei Militare, Bucureşti, 1974.

5. BUZDUGAN GH. Măsurarea vibraţiilor, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1979.

6. BUZDUGAN GH., BLUMENFELD M., COSAC V., RADEŞ M., MIHĂILESCU E.

Relaţii cantitative privitoare la prevenirea efectelor dăunătoare ale derocărilor prin explozii, Institutul Naţional de Informare şi Documentare, Bucureşti, 1976.

7. CIUTACU C., PLATON V., TILLY J.

Impactul implementării în România a standardelor UE cu privire la accidentele majore care implică substanţe periculoase, Studiu de impact al preaderării, Institutul European din România, 2002.

8. DAN F. Managementul situaţiilor de protecţie civilă pentru prevenirea şi înlăturarea efectelor dezastrelor pe timp de pace şi de război, Editura Spirit Românesc, Craiova, 2003.

9. EKENGREN M. From a European security community to a secure European community –Analysing EU „functional” security – The case of EU civil protection, Paper presented at the SGIR Conference, Fifth Pan – European Conference: Constructing World Orders, The Hague, Neatherlands, 11 September 2004.

10. ENESCU D. ALMĂŞAN B.

Seismologia exploziilor controlate din industrie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1987.

11. FODOR D. Explozivi minieri şi tehnica utilizării lor în exploatările la zi, Litografia Universităţii Petroşani, 1995.

12. FODOR D. Folosirea explozivilor în industrie, Editura Infomin, Deva, 1998.

13. FODOR D., GEORGESCU S:

Un sistem modern, eficient şi de înaltă securitate de iniţiere a încărcăturilor de explozivi ,Revista Minelor, nr. 12, pag. 9 – 16, 1996.

14. GEANTĂ ŞT. Protecţia civilă – dimensiune a securităţii naţionale, Editura Telegrafia, Bucureşti, 2004.

15. GOGA D: Contribuţii cu privire la sudarea prin explozie a plăcilor metalice subţiri, Teză de doctorat, Academia Tehnică Militară, Bucureşti, 1999.

163

16. GRŐNWALL J. Managing crises: Threats, dilemmas, opportunities, Springfield, Charles C Thomas, 2001.

17. GUSCIN V. I. Culegere de probleme în tehnica folosirii explozivilor, Editura Tehnică Bucureşti, 1974.

18. GUSTAFSON R. Swedish blasting technique, S.P.I. Gothenburgh, Suedia, 1973.

19. HIRIAN C. Mecanica rocilor, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.

20. HOOD C. C. The limits of administration, London, John Wiley, 1976. 21. IFRIM M. Analiza dinamică a structurilor şi inginerie seismică,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983. 22. IFRIM M. Dinamica structurilor şi inginerie seismică, Ediţia a doua,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984. 23. JANIS I. L. Crucial decisions: Leadership in policymaking and crisis

management, New York, The Free Press, 1989. 24. KEYS D. Catastrophe: An investigation into the origins of the

modern world, London, Century Keys, 1999. 25. LUPOAE M. Consideraţii privind utilizarea exploziilor controlate la

demolarea construcţiilor, Teză de doctorat, Academia Tehnică Militară, Bucureşti, 2004.

26. MEYER R. Explosives, Verlag Chemie, Weinheim, New York, 1977. 27. NEMEŞ L.V.,

GEANTĂ St., DOBRE B.,

Ghid pentru intervenţia de urgenţă în situaţii de atac terorist, Colecţia revistei „Protecţia Civilă”, Bucureşti, 2002.

28. OPREA Gh. Teoria exploziei, fortificaţii şi lucrări subterane, partea a II-a, Editura Academiei Militare, bucureşti, 1974.

29. ORBAN O. Unde de detonaţie, Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 2002.

30. ORBAN O. GOGA D.

Fizica explozivilor, Culegere de probleme, Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 1993.

31. ORBAN O. GOGA D.

Fabricaţia şi proprietăţile substanţelor explozive, Editura Academiei Tehnice Militare, Bucureşti, 1997.

32. ORBAN O., GOGA D.,PARASCHIV T.

Explozivi şi combustibili speciali. Metode de analiză şi identificare, Editura A&C International, Bucureşti, 1994.

33. ORBAN O., ŢIGĂNESCU T.V., URECHE E.C.

Diminuarea undei de explozie cu ajutorul apei, Revista Tehnică Militară, nr. 4, pag. 17 – 20, 2002.

34. PASCAL Pensees ,Editura Univers, Bucureşti, pag. 169, 1988. 35. PERROW C. Normal accidents: Living with high-risk technologies, New

York, Basic Books, 1984. 36. PERROW C. Normal accidents: Living with high-risk technologies, 2nd

edition, princetton, Princeton University press, 1999. 37. PRIŞCU R.,

POPOVICI A., STAMATIU D, ILIE L., STERE C.

Ingineria seismică a construcţiilor hidrotehnice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.

164

38. REVEY G. Evaluating and managing blasting risk, The Journal of Explosives Engineering, nr. 17(3), pag. 6 –13, 1999.

39. ROSENTHAL U. and Co.

Coping with crisis: The management of disaster, riots and terrorism, , Springfield, Charles C Thomas, 1989.

40. ROŞCA R. Acţiunea prin explozii controlate asupra mediului, Tehnica Militară, nr.1, pag. 29 – 36, 1999.

41. ROŞCA R. Protejarea obiectivelor învecinate în cazul executării demolărilor cu exploziv, Revista Trupelor de Uscat, 1996, nr. 4, pag 75;

42. STĂNICEL R. Contribuţii la studiul prelucrărilor prin explozie, Teză de doctorat, Universitatea „Politehnică” Bucureşti, 2003.

43. STUPARU M., LUPOAE M., DANIEL C.

Bazele execuţiei barajelor de mine, Editura Academiei Tehnice Militare , Bucuresti, 2002.

44. TAT S., ZAPOROJAN M., FISSGUS K.

Explozivi şi tehnica împuşcării în industrie, Editura Tehnică, Bucureşti, 1985.

45 TOFLER A., TOFLER H.

Război şi Antirăzboi, Editura Antet, Bucureşti, p 44, 1995.

46. TRUŞCĂ T. Pirotehnie şi explozivi, Editura Tehnică, Bucureşti, 1984. 47. TURNER B A Man-made disasters, London, Wykeham, 1978. 48. ZUKAS J.,

WALTERS W. Explosive Effects and Applications,Springer – Verlag, New York, 1998.

49. *** Bomb Threat and Search Tehniques, Departament of the Treasury, Bureau of Alcohol, Tobacco, and Firearms, 1988.

50. *** Council Decision 2001/792/EC, Euratom of 23 Octomber 2001 establishing a Community mechanism to facilitate reinforced cooperation in civil protection assistance interventions, EU documents.

51. *** Countering Terrorism on U.S. Army Installations, TC 19-16, Headquarters TRADOC, Fort Monroe, VA, Aprilie 1983.

52. *** European Commission (2001) Proposal for Council framework decision on combating terrorism, Brusseles, 19 September 2001, 2001/0217 (CNS), COM (2001) 521 final, EU documents.

53. *** European Commission (2004) Communication to the European Parliament, the Council, the European Economic and Social Committee and the Committee of Regions, Reinforcing the civil protection capacity of the European Union, Brusseles, 25 march 2004, COM (2004) 200 final, EU documents.

54. *** European Council (2003) A Secure Europe in a Better World. European Security Strategy, 12 December 2003, EU documents.

165

55. *** European Union (2002) Up-date on the development of a common policy on migration, Press Release, Memo/02/206, Brusseles, 7 Octomber 2002, EU documents.

56. *** Luxembourg Presidency of the Council of the European Union (2005) Jean Asselborn introduces the EU action plan to assist the tsunami victims. Press Release, 31 January2005, EU documents.

57. *** Instrucţiuni privind asanarea terenurilor de muniţiile rămase neexplodate,O.G.3/1975.

58. *** Legea protecţiei civile nr.481/2004, Bucureşti, 2004. 59. *** Legea nr. 126/1995 privind regimul materialelor explozive,

Monitorul Oficial, 1995, 298. 60. *** Normativ pentru protecţia antiseismică a construcţiilor de

locuinţe, social – culturale, agrozootehnice şi industriale. Indicativ P-100-92, Institutul de Cercetări în Construcţii şi Economia Construcţiilor, Bucureşti, 1994.

61. *** Norme tehnice privind deţinerea, prepararea, distrugerea, transportul depozitarea, mânuirea şi folosirea materialelor explozive, utilizate în activităţile deţinătorilor şi autorizarea artificierilor şi a pirotehniştilor, Editat de Revista Obiectiv, Bucureşti, 1996.

62. *** Norme specifice de protecţie a muncii pentru depozitarea, transportul şi folosirea materialelor explozive. Prescripţii tehnice anexe, Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale, Bucureşti, 1997.

63. *** Pliante publicitare despre materiale, mijloace explozive şi accesorii ale firmelor Dynamit Nobel (Germania), Mining Services International (SUA), S.C. Nitramonia S.A. Făgăraş, Nitro Nobel (Suedia), Uzina Mecanică Sadu.

64. *** STAS 3648- -71 Scara intensităţilor seismice. 65. *** STAS 7878 – 77 Trinitrotoluen (trotil). 66. *** STAS 3388 – 84 Capse detonante pirotehnice. 67. *** STAS 418 – 85 Explozive miniere. Dinamita tip II. 68. *** STAS 12355 – 85 Fitil detonant. 69. *** STAS 8136 – 89 Capse detonante electrice. 70. *** Terrorism Counteraction, FM 100-37, Headquarters

Department of the Army, Julay 1987. 71. *** U.S.Army Field Circular 100-37, U.S.Army Counteraction

Office, Fort Leavenworth, KS 66027. 72. *** Baza de date a Inspectoratului General pentru Situaţii de

Urgenţă, Bucureşti. 73. *** Documentaţie cadru privind demolarea construcţiilor prin

metoda împuşcării, Intreprinderea de Producţie Industrială pentru Construcţii Căi Ferate „Harghita”, Miercurea – Ciuc, 1982.

74. *** Explosifs, Belgia – Colecţie de reviste.

166

75. *** Explozor model 84. Instrucţiuni de folosire, Ministerul Apărării Naţionale, Bucureşti, 1984.

76. *** Instrucţiuni pentru trupele de geniu. Lucrări de distrugeri, G – 4, Ministerul Apărării Naţionale, Bucureşti, 1975.

77. *** Mijloace noi pentru executarea lucrărilor de distrugeri, G – 4, Ministerul Apărării Naţionale, Bucureşti, 1992.

78. *** Nobel Hefte, Germania – Colecţie de reviste. 79 Strategia de securitate naţională a României. 80 Strategia de protecţie civilă.

Adrese INTERNET

81. http://www.coe.int - Council of Europe

Adrese ale firmelor producătoare de materiale, mijloace explozive şi accesorii 82. http://juhu.cso.co.at. – Dynamit Nobel Wien GmbH (Austria) 83. http://www.dynamit-nobel.de – Dynamit Nobel AG (Germania) 84. http://www.dynonobel.dk – Dyno Nobel Danmark (Danemarca) 85. http://www.atlascopco-mct.de – Atlas Copco MCT GmbH )Germania) 86. http://www.ime.org – Institute of Makers of Explozives (USA)

Adrese ale firmelor care contractează lucrări de demolare prin explozie 87. http://www.engineereddemolition.com – Engineered Demolition (USA) 88. http://www.dykon-blasting.com – Dycon (USA) 89. http://www.dem-tech.com – Demtech (USA) 90. http://www.controlled-demolition.com – Controlled Demolition Inc. (USA) 91. ttp://www.controlled-demolition.co.uk – Controlled Demolition Group (England) 92. http://www.dsmdemolition.co.uk – DSM Demolition (England)

Adrese ale firmelor care contractează lucrări de demolare şi efectuează şi lucrări de demolare prin explozie 93. http://www.pacifigblasting.com – Pacific Blasting (USA) 94. http://www.winzinger.com – Winuinger, Inc (USA) 95. http://www.doreandaassociates.com – DORE & Associates (USA) 96. http://www.ling-demolitionco.uk – Ling Demolition (England) 97. http://www.hkgroup.com – Haines & Kibblehouse (USA) 98. http://www.implozia.ro – Implozia Construct (România)

Adrese ale site-urile care prezintă lucrări de demolare 99. http://www.implosionworld.com – Site dedicat demolărilor controlate. 100. http://www.isee.org/journal.htm – The Journal of Explosives Engineering. 101. http://www.sciencedirect.com – Pagină dedicată demolărilor în direct. 102.http://science.howstuffworks.com/building-implosion.htm – How Building Implosion Work

Alte adrese utile 103 93. http://www.pcs.phy.cam.ac.uk/ImpactClubBiblios.html – pagină dedicată referinţelor despre comportarea materialelor la şoc şi impact 104 94. http://www.kcse.com – site dedicat analizei comportării structurilor la explozie

167

Anexa nr 1

S I T U AŢ I A CU ACCIDENTELE REZULTATE ÎN URMA DESCOPERIRII DE MUNIŢII NEEXPLODATE ŞI A MÂNUIRII IMPRUDENTE

A MATERIILOR EXPLOZIVE, ÎN PERIOADA 2001–2005

V I C T I M E Nr. crt.

LOCUL ŞI DATA UNDE S-A PRODUS

(localitatea)

C A U Z A ACCIDENTULUI MORŢI RĂNIŢI MUTILAŢI

1.

Atelierul fostului C.A.P. Verşani, com. Mirosloveşti, jud. Iaşi 06.03.2001

S-a încercat secţionarea unui proiectil exploziv de calibru 122 mm cu un dispozitiv de tăiat metale, ce a dus la explozia acestuia.

1 1 -

2. Loc. Frumoasa, jud. Harghita, 11.04.2001

2 tineri au aruncat în foc un proiectil care a explodat. Nu au fost victime omeneşti sau pagube materiale. S-au luat măsuri de cercetare a zonei şi de anunţare a populaţiei din zonă.

- - -

3. Mun. Craiova, jud. Dolj, 12.04.2001

A încercat să taie cu fierăstrăul un element de muniţie (focos) în vederea confecţionării unui dorn.

- 1 -

4.

Satul Nicoreşti, com. Pârgăreşti, jud. Bacău, 20.04.2001

Un tânăr de 22 ani a săpat o groapă şi a lovit un focos de proiectil care a explodat.

- 1 -

5. U.M. 0490 CIOPANI 07.05.2001

În timpul unei activităţi de instruire practică privind explodarea unei încărcături de 100 gr. trotil, Lt.col. Cojocaru Nelu a încercat să elimine un rateu şi s-a apropiat de încărcătură, aceasta explodând în apropierea lui.

- - 1

168

6. Ploieşti (judeţul Prahova) 20.05.2001

Explozia unui tub de proiectil A.A. de 20 mm, în curtea unui cetăţean ce făcea foc pentru grătar.

- - -

7. Loc. Tămăşeni (jud. Neamţ) 01.06.2001

Explozia unui focos de proiectil exploziv, cu ocazia unor lucrări agricole (prăşit).

- 1 -

8. S.C. SIDEX Galati 16.06.2001 (Jud. Galati)

Explozia într-un furnal a unor focoase provenite de la fier vechi.

- - -

9.

Padurea Crângul Ursului 07.07.2001 (Jud. Buzău )

Descoperirea unui proiectil şi punerea acastuia pe foc. 1 1 -

10. Sat. Runcu (jud. Constanţa) 16.12.2001

Explozia unui proiectil de artilerie, în curtea unui cetăţean ce făcea focul pentru a încălzi un cazan cu apă.

- 2 -

11.

Com. Tomeşti, sat Vlădiceni, jud. Iaşi 04.05.2002

Explozia accidentală a unui focos de proiectil pe timpul executării unor lucrări agricole.

- 1 -

12. Pădurea Cernica, jud.Ilfov 08.o7.2002

Explozia unui element de muniţie lovit de un copil (13 ani) care căuta fier vechi.

- 1 -

13.

Ferma de ovine a S.C. Romagribuz S.A. Râmnicu Sărat, jud. Buzău 30.07.2002 , orele 16.00

Doi angajaţi ai societăţii, Ştefan Stan, în vârstă de 49 ani, lăcătuş mecanic şi Gherghiţa Constantin de 50 ani, în prezenţa şefului de fermă Bulete Costel au încercat să sudeze o bară de capătul unui proiectil pentru confecţionarea unui zdrobitor necesar măcinării sării pentru animale, fapt ce a dus la iniţierea focosului. Urmări: rănirea gravă a celor doi angajaţi cu amputarea unui braţ cetăţeanului Ştefan Stan

- 2 1

169

14.

Loc. Muşeniţa, jud.Suceava 02.08.2002 , orele 15.55

Numitul Sacaliuc Vasile în vârstă de 54 ani, a secţionat cu piatră abrazivă un proiectil calibru 75 mm, provocând explozia acestuia.

1 - -

15. Loc. Topraisar, jud.Constanţa 11.09.2002

Un băiat, Nica Constantin în vârstă de 13 ani, a găsit pe câmp un proiectil de art. cal.76mm pe care l-a transportat acasă cu intenţia de a-l preda a doua zi la un centru de colectare a fierului vechi. Noaptea, fără ştirea părinţilor, copilul a mers într-un garaj şi a încercat demontarea focosului de la proiectil. Acesta, (focosul), a explodat. Urmări: rănirea copilului la mână şi la cap.

- 1 -

16.

Com. Brazi, Sat Negoieşti (Jud. Prahova 09.01.2003

Doi salariaţi ai S.C. Incognito S.R.L. au aprins un foc pe marginea drumului pentru a se încălzi. În timp ce priveau flăcările, s-a produs o explozie. Cercetările efectuate au dus la concluzia că focul a dus la explozia unei grenade de mână defensive care se afla în pământ, chiar în acel loc. Urmări: - Gheorghe Florian (30 ani) a decedat ; - Toader Adrian (25 ani) grav rănit.

1 1

17.

Com. Şintereag (Jud. Bistriţa Năsăud ) 29.04.2003, ora 21.30.

Încercarea de tăiere a unui focos de artilerie V-429 cu un bonfaier. Urmări: rănirea gravă a unui copil de 8 ani (Ilovan Ionel): leziuni grave la ambele mâîni, ochi şi torace.

- 1 -

170

18.

Com. Cotnari (Jud. Iaşi) 05.05.2003, ora 18.30.

Declanşarea accidentală a exploziei unui proiectil de artilerie pe timpul executării unor lucrări agricole. Urmări: 1 mort (Filoteu Petru – 40 ani), 3 răniţi grav (Călin Dumitru – 31 ani, Bucur Petru – 30 ani, Blasu Cătălin – 19 ani).

1 3 -

19.

Com. Aroneni (Jud. Iaşi) 19.06.2003. ora 12.00.

Declanşarea accidentală a exploziei unei bombe de aviaţie de cal 50 mm. rusească, pe timpul executării unor lucrări agricole. Urmări: rănirea gravă a unei femei, Munteanu Mihaela de 35 de ani.

- 1 -

20.

Loc. Stâlpu (Jud. Buzău) 07.07.2003. ora 16.00

Tăierea focosului unui proiectil de artilerie neexplodat, pentru confecţionarea unei bucşe. Urmări: 1 mort, Dizineche Emil – 51 ani.

1 - -

21.

Mun. Ploieşti (Jud. Prahova) 09.07.2003 ora 15.30.

Folosirea unui proiectil de cal.20 mm. pe post de dorn, la reparea maşinii personale. Baterea repetata a dus la explozia acestuia. Urmări: 1 mort (Ciobanu Grigore – 48 ani), 1 rănit grav (Ciobanu Ionel –20 ani).

1 1 -

22.

Com. Şotrile (Jud. Prahova ) 15.07.2003 ora 22.15

O fetiţă de 12 ani, Simona Alexandra, a detonat accidental o capsă de alarmare tip C.F.R. lovind-o de mai multe ori cu ciocanul. Urmări: fetiţa, Simona Alexandra a fost grav rănită.

- 1 -

171

23.

Com. Şendreni (Jud. Galaţi) 17.07.2003 ora 11.40

Cetăţeanul Eftimie Sandu de la S.C. Iricad S.A. a executat tăierea unor obiecte metalice (proiectile neexplodate) cu aparatul de sudură. In timpul pauzei, s-a declanşat o explozie de la materialele incandescente rezultate în urma tăierii. Urmări: Nu au fost victime sau pagube materiale.

- - -

24. Loc. Merei (Jud. Buzău) 02.04.2004

3 persoane care duceau fier vechi la REMAT, au încărcat în căruţă şi 3 proiectile neexplodate. Nereuşind să predea cele 3 proiectile, au vrut să le arunce într-o râpă .Al doilea proiectil aruncat a explodat, provocând rănirea gravă a celor 3 persoane .

- 1 2

25.

S.C. Almet S.A. Năvodari (Jud. Constanţa) 09.04.2004

Muncitorul Sandache Adrian de 24 de ani, angajat al societăţii, şi-a părăsit locul de muncă (adunat zgură ) şi a căutat în masa de deşeuri, de unde a luat un tub de grenadă antitanc gol dar care avea capsa de aprindere nepercutată . Lovind cu aceasta într-un container metalic a provocat explozia capsei ce l-a rănit uşor la mână şi abdomen. Specialiştii I.P.C.J. Constanţa deplasaţi la locul accidentului au mai descoperit în masa de deşeuri încă 8 astfel de tuburi care au fost ridicate şi depozitate în vederea distrugerii.

- 1 -

172

26. Com. Vereşti (Jud. Buzău) 30.04.2004

Un tânăr de 13 ani, Stemate Mihai, a lovit din curiozitate cu ciocanul un cartuş de mitralieră de 12,5 mm. Cartuşul a fost găsit de băiat la marginea unei arături în timp ce se întorcea de la şcoală. Cartuşul s-a aprins violent, provocându-i băiatului arsuri grave la palma mâinii stângi şi la tibia piciorului drept.

- 1 -

27. Com. Dragalina (Jud. Călăraşi) 18.11. 2004

La ferma nr. 6 din com.Dragalina, în jurul orelor 16.30, cetăţeanul Nicola Costel de 33 ani, a încercat tăierea cu flacără oxiacetilenică a unor proiectile neexplodate, în vederea valorificării acastora ca fier vechi. Unul dintre acestea a explodat, provocând decesul cetăţeanului . La sosirea echipei de intervenţie a I.P.C.J. Călăraşi au mai fost descoperite un număr de 21 de proiectile care erau pregătite pentru tăiere .

1 - -

28.

Loc. Cernica Sat Tânganu (Jud. Ilfov) 23.01.2005

Lina Florica, de 24 de ani a făcut un foc în curte pentru prepararea hranei. Sub lemnele folosite pentru foc s-a aflat şi un proiectil de artilerie perforant de cal .37 mm care datorită încălzirii a explodat provocând moartea femeii. Urmări: decesul persoanei Lina Florica.

1 - -

29. Loc. Fărcaşa (Jud. Neamţ) 11.03.2005

Cetăţeanul Purcaru Alexandru de 25 ani, din loc. Fărcaşa, a descoperit

1 - -

173

pe câmp o grenadă de mână defensivă, a dus-o acasă şi din curiozitate a încercat să o demonteze, moment în care grenada a explodat rănindu-l mortal.

30.

Loc. Motca (Jud. Iaşi) 03.04.2005 orele 21.00

Explozia unui proiectil exploziv de 122 mm, la 30 m de liziera pădurii Motca de lângă localitatea Motca, datorită iniţierii capsei de aprindere a focosului în urma unui început de incendiu. Explozia nu a produs victime şi pagube materiale. Urmări: nu au fost victime şi pagube materiale. S-a asanat o suprafaţă de 600 mp, nedescoperindu-se alte muniţii.

- - -

31.

Loc. Năneşti (Jud. Vrancea) 21.04.2005 orele 15.30

Explozia unei capse tip CFR prin lovirea acesteia de catre minorul Enache Cristi Relu, în zona izlazului comunal din Năneşti . Urmări: minorul a fost grav rănit la mâna dreaptă şi la abdomen. S-a asanat o suprafaţă de 800 mp, descoperindu-se încă 37 de capse de tip CFR.

- 1 -

174

Anexa nr 2

SITUAŢIA CENTRALIZATĂ A MISIUNILOR PIROTEHNICE EXECUTATE ÎN PERIOADA 2001 - 2005

2001

FELUL MUNIŢIEI ASANATE

Proiec-tile

GRENADE BOMBE MINE Nr crt JUDEŢUL

Mis

iuni

ex

ec.

OF. DEF. AR AV ATC ATP M/FL

Mun. inf. şi elem. muniţie

Total muniţie

asanată

1 ALBA 7 1111 1 4 8 3 1 - - 646 1774 2 ARAD 42 46 - 12 19 3 - - - 1224 1304 3 ARGES 6 82 - - - - - - - - 82 4 BACAU 21 27 11 7 4 1 - - - 14 64 5 BIHOR 15 5 - 2 9 - - - - - 16 6 BISTRITA 11 3 - 2 8 - - - - - 13 7 BOTOSANI 26 39 - 22 29 1 35 - - 21000 21126 8 BRASOV 64 47 - 9 19 6 - - - 5 86 9 BRAILA 19 33 - 4 - - - - 1 24 62

10 BUZAU 41 100 - 6 13 1 - - - 9 129 11 CALARASI 13 169 - 15 6 1 - - - 1 192 12 CARAS-SEV. 28 6614 - 27 53 5 - - - 6806 13505 13 CLUJ 93 164 3 10 34 2 1 - - 257 471 14 CONSTANTA 48 87 - 10 8 3 - - 1 707 816 15 COVASNA 15 22 - - 4 1 - - - 2 29 16 DAMBOVITA 46 47 - 7 5 - - - - 5019 5078 17 DOLJ 34 24 - 9 10 - - - 1 27643 27687 18 GALATI 33 110 1 4 1 1 - - - 13571 13688

175

19 GIURGIU 19 17 - 3 3 - - - - 1985 2008 20 GORJ 4 3 - - 1 - - - - - 4 21 HARGHITA 11 25 3 7 8 24 - - - 5339 5406 22 HUNEDOARA 2 1 - 1 4 - - - - - 6 23 IALOMITA 24 245 - 1 16 1 - - - 5034 5297 24 IASI 254 399 16 18 174 9 4 5 - 5479 6096 25 MARAMURES 7 7 - - 1 - - - - 3 11 26 MEHEDINTI 12 6 - 4 - - - - - 406 416 27 MURES 55 18 4 24 21 - - 1 - 363 431 28 NEAMT 55 35 3 8 50 1 - - - 1678 1775 29 OLT 15 2 - 15 3 - - - - 10022 10042 30 PRAHOVA 39 24 - 15 4 1 - - - 17344 17388 31 SATU-MARE 9 8 - 3 3 - - - - - 14 32 SALAJ 13 13 - 3 7 - - - - 2730 2753 33 SIBIU 8 16 - 20 7 - - - - 20683 20726 34 SUCEAVA 52 39 - 23 16 10 - - - 11103 11191 35 TELEORMAN 2 2 - - - - - - - - 2 36 TIMIS 45 81 16 22 10 1 - 3 - 45 178 37 TULCEA 3 19 - 2 1 - 1 - - 115 138 38 VASLUI 32 44 - 10 60 - 1 - - 70 185 39 VRANCEA 36 100 - 6 1 - - - - 2665 2772 40 VALCEA 7 1 1 16 - 1 - - - - 19 41 BUCUREŞTI ŞI

ILFOV (DET. PIR.)

255 20606 - 109 - 4 4 - - 39899 60622

T O T A L 1521 30441 59 460 620 80 47 9 3 201891 233602

176

2002

FELUL MUNIŢIEI ASANATE GRENADE MINE BOMBE

Nr.crt. JUDEŢUL

Mis

iuni

exe

c.

Proiec-tile OF DEF AT/

AP MAR/FL AR AV

AG

Mun. inf. şi elem.

de mun.

Supr. asana-

tă

Total mun. asan.

1 ALBA 3 11 3 3 0 0 4 0 0 80 0 111 2 ARAD 41 28 0 12 0 0 12 53 0 0 0 105 3 ARGES 7 7 0 0 0 0 0 0 0 0 0 7 4 BACAU 36 34 11 0 0 0 11 3 0 253 0 314 5 BIHOR 49 18 2 13 0 0 30 0 0 61 0 121 6 BISTRITA 14 4 0 18 1 0 0 3 1 116 0 143 7 BOTOSANI 40 46 0 80 0 0 65 2 0 0 33 604 8 BRASOV 41 28 0 32 0 0 85 6 2 10 0 163 9 BRAILA 19 20 0 3 0 0 0 0 0 0 9 23 10 BUZAU 55 43 0 3 0 0 2 0 0 352 0 400 11 CALARASI 10 11 0 3 0 0 0 0 4 0 0 18 12 CARAS-

SEVERIN 37 94 0 26 0 0 13 0 0 46 0 179

13 CLUJ 110 81 0 34 0 0 61 3 2 416 0 597 14 CONSTANTA 59 54 0 16 0 0 0 0 0 2484 0 2554 15 COVASNA 10 10 6 5 1 0 0 1 0 0 0 23 16 DAMBOVITA 19 10 0 6 0 0 0 0 0 1500 0 1516 17 DOLJ 27 17 1 4 1 1 5 0 0 35 0 64 28 GALATI 70 81 12 0 0 0 3 1 0 30 4,5 127 19 GIURGIU 14 13 0 1 1 0 0 0 0 0 5 15 20 GORJ 5 7 0 0 0 0 0 0 0 0 0 7 21 HARGHITA 4 5 0 0 0 0 0 0 1 12002 3 12007 22 HUNEDOARA 8 2 0 3 0 0 5 2 0 124 0 146 23 IALOMITA 29 58 0 3 0 0 0 2 0 1191 0 1254 24 IASI 214 1036 50 97 23 0 424 10 9 28740 78,38 30390 25 ILFOV 103 3905 0 2 0 0 23 2 0 459 0 4391 26 MARAMURES 9 3 0 2 0 0 2 0 1 0 0 8

177

27 MEHEDINTI 11 3 73 36 41 0 0 3 0 0 3 156 28 MUREŞ 79 31 3 14 0 0 31 1 2 0 20 85 29 NEAMT 78 71 2 19 0 0 21 0 0 0 2,5 12076 30 OLT 19 8 0 2 0 0 0 3 1 16901 0 16914 31 PRAHOVA 40 25 0 10 0 0 7 3 0 0 0 40586 32 SATU-MARE 13 14 0 0 0 0 12 0 0 0 0 16 33 SALAJ 20 7 0 6 1 0 11 0 1 9546 0 9572 34 SIBIU 21 18 0 8 0 0 1 0 0 36953 0 36980 35 SUCEAVA 46 248 2 29 6 0 7 1 0 1004 4 1297 36 TELEORMAN 11 3 1 2 0 0 1 1 1 552 0 661 37 TIMIS 89 70 12 35 3 0 24 0 0 80 0 304 38 TULCEA 3 10 0 2 0 0 0 2 2 0 0 16 39 VASLUI 46 46 0 13 0 0 2 0 0 44 0 106 40 VRANCEA 57 187 0 24 0 0 7 3 1 267 26 489 41 VALCEA 6 0 3 9 1 0 0 1 0 0 1,55 14 42 DET.

PIROTEHNIC 151 4555 0 0 4 51 255188 0 0 0 0 259798

TOTAL 1723 10922 181 575 83 52 256057 106 28 113246 189,93 434357

178

2003

FELUL MUNIŢIEI ASANATE GRENADE MINE BOMBE Nr

crt

JUDEŢUL Misi-uni Proiec-

tile OF DEF AT/ AP

MAR/FL AR AV AG

Mun. inf. şi elem. mun.

Supr. asanată

Total mun. asan.

1 ALBA 28 13 1 9 2 0 8 1 14 1906 2 1954 2 ARAD 54 38 0 33 0 0 12 13 0 61 1 157 3 ARGEŞ 11 11 0 0 0 0 0 0 0 0 1 11 4 BACĂU 46 65 2 141 0 0 5 4 0 502 2 719 5 BIHOR 56 24 1 11 0 0 21 0 0 283 1 340 6 BISTRIŢA 25 8 0 10 0 0 5 0 0 21 18 44 7 BOTOŞANI 177 146 0 373 0 0 216 5 3 37240 30 37983 8 BRAŞOV 79 83 0 26 0 0 43 6 2 9145 5 9305 9 BRĂILA 38 36 0 4 0 0 2 0 7 13 15 62

10 BUZĂU 100 130 0 8 0 0 12 3 0 245 5 398 11 CALARAŞI 13 32 1 10 0 0 0 3 0 0 0,5 46 12 CARAŞ SEV. 31 17 6 8 0 0 4 5 0 4 0,5 44 13 CLUJ 107 54 9 35 0 0 100 2 2 1066 1 1268 14 CONSTANŢA 98 443 0 84 0 0 8 1 0 737 0,5 1273 15 COVASNA 5 1 0 0 0 0 5 0 0 0 0 6 16 DAMBOVIŢA 52 62 3 70 0 0 4 0 0 28697 2 28836 17 DOLJ 49 24 0 106 0 2 6 0 0 124 1 262 28 GALAŢI 54 142 1 17 5 0 24 4 1 22 7,5 216 19 GIURGIU 23 71 0 7 0 0 2 0 0 45521 5 45601 20 GORJ 3 4 0 0 0 0 0 0 0 0 0,1 4 21 HARGHITA 12 8 1 5 0 0 6 0 3 7331 5 7354 22 HUNEDOARA 17 1 7 4 0 0 6 2 0 295 0,5 315 23 IALOMIŢA 43 226 0 2 0 0 11 0 0 5121 1 5360

179

24 IAŞI 198 730 5 70 3 1 241 10 5 9739 6,5 10804 25 ILFOV 140 4872 0 12 0 0 9 1 0 295 4 5189 26 MARAMUREŞ 11 5 0 8 0 0 2 0 3 1 5 19 27 MEHEDINŢI 25 9 2 10 1 0 1 2 0 734 2 759 28 MUREŞ 69 47 0 23 1 0 33 0 0 65 40 169 29 NEAMŢ 53 23 3 5 0 0 18 1 1 13503 0,5 13554 30 OLT 21 8 1 8 0 0 1 2 2 59 1 81 31 PRAHOVA 70 86 0 97 1 0 12 0 0 15 2 211 32 SATU-MARE 18 10 0 4 0 0 20 0 0 47 0,5 81 33 SĂLAJ 17 6 0 2 0 1 5 0 1 10655 1 10670 34 SIBIU 20 13 0 5 0 0 0 0 3 715 0,5 736 35 SUCEAVA 54 21 8 69 2 0 3 0 0 79 2 182 36 TELEORMAN 5 7 0 1 0 0 0 1 1 0 0,5 10 37 TIMIŞ 92 68 0 43 1 0 33 0 0 104 11,8 249 38 TULCEA 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 39 VASLUI 47 43 3 5 0 0 10 0 0 30 0,5 91 40 VRANCEA 77 176 0 27 5 0 3 0 0 98 34 309 41 VÂLCEA 19 4 0 22 0 0 1 0 8 3 3,8 38 42 DET. PIROTEHNIC 136 5479 0 261 32 1 49 27 0 18914 3 24763

TOTAL 2193 13246 54 1635 53 5 941 93 56 193390 191,6 209473

180

2004


crt


tile OF DEF AT/ AP

MAR/FL AR AV AG


Supr. asanată

Total mun. asan.

1 ALBA 32 11 0 18 16 2 8 108 0 163 2 ARAD 31 18 0 13 10 4 0 67 0 112 3 ARGEŞ 12 15 0 0 0 0 0 0 0,12 15 4 BACĂU 69 104 97 16 14 0 0 1426 2 1657 5 BIHOR 57 25 61 63 10 0 0 37 0 196 6 BISTRIŢA 22 6 1 2 2 6 0 0 59 12 76 7 BOTOŞANI 75 194 0 639 9 226 12 14 12888 18 13982 8 BRAŞOV 121 62 32 6 260 8 21 45 0 434 9 BRĂILA 40 27 1 6 1 0 0 160 1,6 195

10 BUZĂU 80 146 0 8 10 1 0 0 0 165 11 CALARAŞI 11 55 0 0 6 0 0 29 0 90 12 CARAŞ SEV. 24 21 2 12 2 0 0 7 0 44 13 CLUJ 122 175 2 18 38 2 0 686 0,3 921 14 CONSTANŢA 35 126 0 7 136 1 12 105 0 387 15 COVASNA 12 4 2 2 3 1 0 2 0 14 16 DAMBOVIŢA 89 183 0 18 51 0 12 323 0 587 17 DOLJ 9 4 0 8 2 0 0 30 0 44 28 GALAŢI 131 186 0 100 7 0 0 76 5,5 369 19 GIURGIU 17 11 0 14 1 0 0 27 15 53 20 GORJ 4 5 0 0 0 0 0 0 0 5 21 HARGHITA 21 12 6 11 9 3 0 11284 12 11325

181

22 HUNEDOARA 11 4 0 2 10 0 0 0 0 16 23 IALOMIŢA 50 61 0 0 0 0 0 3 0,3 64 24 IAŞI 260 988 157 462 4 451 7 20 115984 3,84 118073 25 ILFOV 16 221 0 1 0 0 0 35 0 257 26 MARAMUREŞ 12 22 0 16 1 6 0 7 0 0 52 27 MEHEDINŢI 20 6 0 12 1 0 0 27 2,5 46 28 MUREŞ 84 36 15 58 26 0 0 4486 17 4621 29 NEAMŢ 62 43 0 6 11 1 0 46109 0,07 46170 30 OLT 42 64 0 0 7 0 1 33 0 105 31 PRAHOVA 69 172 0 25 2 5 1 0 4100 0 4305 32 SATU-MARE 22 15 0 55 18 0 0 10 0 98 33 SĂLAJ 16 12 0 3 9 0 0 1 0 25 34 SIBIU 43 16 4 33 5 0 0 8386 0,6 8444 35 SUCEAVA 67 26 3 21 1 9 0 2 5081 4,3 5143 36 TELEORMAN 10 8 0 3 0 0 1 0 0 12 37 TIMIŞ 70 33 1 42 1 1 13 7 0 767 2,9 865 38 TULCEA 33 39 0 4 0 1 0 0 2,5 44 39 VASLUI 51 43 0 6 12 0 0 2 0 63 40 VRANCEA 95 497 0 37 7 11 0 2 1246 18 1800 41 VÂLCEA 15 3 0 9 1 4 5 3 3 25 42 DET. PIROTEHNIC 138 3397 0 84 1 1 37 5 0 45745 0 49270 TOTAL 2200 7096 384 1840 28 2 1440 60 105 259377 122 270332

182

2005


crt


tile OF DEF AT/ AP

MAR/FL AR AV AG


Supr. asanată

Total mun. asan.

1 ALBA 27 6 0 3 0 0 6 1 5 10 0 31 2 ARAD 45 42 5 24 1 0 24 6 2 182 0 286 3 ARGEŞ 27 11 0 0 0 0 0 0 0 0 1,1 11 4 BACĂU 65 58 7 34 0 0 5 1 0 5728 0 5833 5 BIHOR 45 10 0 8 0 0 10 0 0 192 0 220 6 BISTRIŢA 23 7 0 8 0 0 6 0 1 1647 0 1669 7 BOTOŞANI 81 96 960 41 0 0 98 6 39 30498 0 31738 8 BRAŞOV 45 25 1 9 3 0 10 4 3 3 0 58 9 BRĂILA 42 36 6 7 0 0 4 1 0 7 0 61

10 BUZĂU 98 134 2 4 0 0 8 1 0 94 0 243 11 CALARAŞI 21 21 0 5 0 0 0 0 3 0 0,5 29 12 CARAŞ SEV. 84 1936 2 12 1 0 19 6 1 6 0 1983 13 CLUJ 110 102 5 8 2 0 31 4 1 989 0 1142 14 CONSTANŢA 55 42 0 12 1 0 3 0 0 629 0 687 15 COVASNA 15 4 0 0 1 0 5 0 1 0 0 11 16 DAMBOVIŢA 72 39 1 27 5 0 10 0 0 47 0 129 17 DOLJ 42 20 0 33 0 1 1 0 29 0 0 84 28 GALAŢI 64 62 0 29 0 0 3 1 1 107 0 203 19 GIURGIU 22 20 1 3 1 0 3 1 0 15 0 44 20 GORJ 2 2 0 0 0 0 0 0 0 0 0 2 21 HARGHITA 9 8 6 9 0 0 9 0 3 33400 0 33435

183

22 HUNEDOARA 11 0 0 1 0 0 0 1 10 11 0 23 23 IALOMIŢA 16 63 0 1 0 0 5 2 16 0 0 87 24 IAŞI 243 623 8 27 11 0 142 6 12 2539 0 3368 25 ILFOV 22 281 0 0 0 0 2 0 0 213 0 496 26 MARAMUREŞ 11 4 0 2 0 0 2 1 1 57 4,5 67 27 MEHEDINŢI 21 5 4 12 0 0 0 1 1 0 1,7 23 28 MUREŞ 60 22 3 7 1 0 22 1 3 437 0 496 29 NEAMŢ 77 61 2 10 0 0 32 0 0 12517 0,085 12622 30 OLT 31 20 2 8 0 0 2 1 0 51 1 84 31 PRAHOVA 72 74 0 25 0 0 0 0 1 344 0 444 32 SATU-MARE 7 0 0 4 0 0 2 1 0 0 0 7 33 SĂLAJ 16 12 0 3 0 0 0 0 0 1 0 16 34 SIBIU 24 14 0 6 11 0 0 1 3 8923 0,65 8958 35 SUCEAVA 47 46 5 20 0 0 23 0 1 2205 2,8 2300 36 TELEORMAN 11 2 0 4 5 0 0 0 0 1 0 12 37 TIMIŞ 50 7 0 37 5 0 7 1 0 385 0 442 38 TULCEA 11 17 2 7 0 0 0 0 0 0 0 26 39 VASLUI 46 26 1 9 0 12 0 0 2 0 0 50 40 VRANCEA 114 284 0 32 9 0 7 2 0 1008 0 1342 41 VÂLCEA 19 12 0 10 0 0 0 1 0 0 4 27 42 DET. PIROTEHNIC 159 2772 6 5 0 0 27 13 0 1011 0 3834 TOTAL 2062 7026 1029 506 57 13 528 64 139 103257 5 112596

OPTIMIZAREA SISTEMELOR DE INTERVENŢIE CARE CONŢIN ... virtuala/editura mai/Optimizarea...

Documents

Transcript of OPTIMIZAREA SISTEMELOR DE INTERVENŢIE CARE CONŢIN ... virtuala/editura mai/Optimizarea...