Omul concret ca obiect al psihologiei

Cuprins

1. Rezumat

2. Precursorii si premisele întemeierii psihologiei umaniste

3. Întemeietorii psihologiei umaniste

4. Sinele individual şi unic al omului ca obiect al psihologiei

5. Psihologia umanistă despre metodă şi metodologie

6. Critica adusă psihologiei umaniste

7. Concluzii

8. Bibliografie

Rezumat

Scopul sintezei este de a surprinde tot ceea ce este important de ştiut despre psihologia umanistă şi se va desfăşura pe mai multe direcţii de abordare.Incepe sa se conştientizeze faptul ca nu funcţiile psihice in general trebuie sa constituie obiectul de cercetare al psihologiei,ci funcţiile psihice ale omului concret, nu activitatea la modul impersonal,ci activitatea personală si personalizată a omului.Reorientarea către om, către uman capătă din ce în ce mai mult teren în psihologie. La un moment dat, se constituie chiar o nouă orientare psihologică numită ,,psihologie umanistă’’. Considerată de unul dintre iniţiatorii ei, Abraham H. Maslow (1908-1970), ,,a treia forţă în psihologie’’,încă de la început psihologia umanistă a reprezentat o reacţie împotriva celorlalte două mari orientări existente şi practicate în Occident (behaviorismul şi psihanaliza), taxate însă ca incapabile de a studia şi mai ales de a soluţiona problematica concretă, reală a omului contemporan.Lui Maslow i s-au alăturat si alţi psihologi americani (Carl R. Rogers, Charlotte Buhler, J.F.T. Bugental, C.E. Moustakas) sau din alte ţări europene, cum ar fi : Anglia (J.Cohen), R.F.Germania (A. Wellek), Franţa (Max Pages, A. de Peretti) ş.a.Psihologia umanistă aduce o nouă perspectivă de interpretare a obiectului psihologiei.Precursorii si premisele întemeierii psihologiei umaniste

Psihologia umanistă a apărut în jurul anului 1950, ca o reacţie la teoria behavioristă şi la psihanaliză. Umaniştii se bazează pe liberul arbitru, despre care consideră că există în fiecare individ.Spre deosebire de behaviorişti, care foloseau în cea mai mare parte metodele nomotetice, umaniştii se bazează în cea mai mare parte pe idiografic.Ei susţin că atât filzofia, cât şi arta şi literatura au o influenţă majoră asupra omului, pe care doresc să-l studieze într-un mod aparte, considerând că fiecare individ are trăsături specifice şi irepetabile.Cel mai important precursor al umanismului în psihologie este Wiliam James (1842-1910), care considera că problemele educaţionale, cele de la locul de muncă, precum şi anumite patologii şi afecţiuni ale afectivităţii trebuie tratate în funcţie de individ şi nu într-un mod general. De asemenea, James milita pentru implementarea unei părţi practice a psihologiei, care să ajute omul în viaţă.

Existenţialismul este unul dintre curentele psihologice despre care se consideră că ar fi un precursor al umanismului, acesta inspirându-i pe umanişti în numeroase teorii.Soren Kierkegaard (1813-1855) este unul dintre fondatorii existenţalismului. Acesta considera că omul isi ghidează existenţa după trei principii : cel estetic, cel etic şi cel religios.Primul principiu, cel estetic, se bazează pe dorinţa omului de a avea realizări pur materialiste şi raţionale.Principiul etic se referă la partea intelectuală a fiecărui individ. Eticul de caracterizează printr-o creştere a încrederii în sine, precum şi printr-un simţ al responsabilităţii foarte dezvoltat. Principiul religios este acela prin care fiecare dintre noi crede într-o fiinţă supranaturală. Modul religios de existenţă se caracterizează prin dependenţa de Dumnezeu.Miguel de Unamuno (1864-1936) este, de asemenea, un membru marcant al existenţialismului, susţinând că rigorile ştiinţei şi ale filozofiei opresc capacitatea omului de a-şi forma o părere clară asupra lumii prin principii inutile şi imposibil de demonstrat.

Fenomenologia este un curent filozofic iniţiat de către Edmund Husserl (1859-1938), care se bazează pe observarea şi interpretarea tuturor factorilor ce compun experienţa individuală.Fenomenologia tratează fiecare individ prin prisma experienţei sale anterioare, astfel inspirându-i pe umanişti în concepţia lor idiografică. Aceştia vor prelua ideea analizării fiecărui individ în parte, precum şi tendinţa acestora de a prefera experimentele practice, bazate pe fapte concrete, în loc să cerceteze anumite teorii rigide.

Întemeietorii psihologiei umaniste

Abraham Maslow

Psiholog american, născut la New York în 1908, vorbeşte în teoria sa despre faptul că fiecare individ are o personalitate mobilă, principalul factor considerat de el ca fiind cauza acestui fenomen fiind motivaţia.Scopurile declarate ale psihologiei umaniste sunt susţinute cu multă tărie şi ardoare de către promotorii ei. ,,Eu cred că psihologia umanistă trebuie să se ocupe mai mult de problemele importante ale poziţiei omului în lumea de azi şi spun acest lucru deoarece toate problemele importante ale omenirii – război şi pace, exploatare şi fraternitate, ură şi dragoste, boală şi sănătate, înţelegere şi conflict, fericire şi nefericire – conduc la o mai bună înţelegere a naturii umane şi la o psihologie cu aplicaţii directe pentru viaţa omului’’ (Maslow, 1970, p. 115 apud Zlate, 2007).

Gordon Allport

A trăit intre anii 1897 şi 1967, a făcut cercetări detaliate legate de personalitate, fiind unul dintre cei mai mari reprezentanţi şi cel mai mare ideolog al umanismului.Allport îşi incepea una dintre lucrările sale (Structura şi dezvoltarea personalităţii) cu afirmaţia că ,,psihologia nu trebuie să se mulţumească cu studierea unui om artificial, ci trebuie să explice omul real’’(Allport, 1981, p. 7 apud Zlate, 2007), a cărui ,,principală caracteristică este individualitatea sa’’(ibidem, p. 16).La fel de semnificative sunt şi cuvintele cu care el îşi încheia cartea : ,,Sistemul personalităţii este un produs complex al dotării biologice, al modelării culturale, al stilului cognitiv şi al căutărilor spirituale. Persoanele nu există decât în structuri unice şi concrete. (ibidem, pp. 567-568).

Carl Rogers

Carl Rogers este, practic, psihologul care a cizelat principiile umaniste, oferind teoriilor acestora cel mai important suport practic. De asemenea, este unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai terapiei, fiind fondatorul terapiei nondirective, iar apoi a terapiei centrate pe subiect.Cum orice nouă orientare ştiinţifică trebuie să dispună de propria sa filozofie despre om, explicită sau implicită, şi psihologia umanistă şi-a elaborat una. Criticând atât behaviorismul, care postula o concepţie mecanicistă despre om, considerându-l o maşină uşor de manipulat în funcţie de scopurile propuse, cât şi psihanaliza, care reducea omul la o fiinţă iraţională, controlată irevocabil de trecut şi de produsul acestuia – inconştientul, Carl R. Rogers afirma : ,,Omul nu are pur şi simplu caracteristicile unei maşini, el nu este pur şi simplu o fiinţă sub controlul instinctelor inconştiente, ci este o persoană care creează sensul vieţii, care încorporează o dimensiune a vieţii subiective’’ (Sutich şi Vich, 1969, p. 451 apud Zlate, 2007).Şi mai departe : ,,Vreme îndelungată, omul nu s-a simţit pe sine decât ca o păpuşă vie, determinată de forţe economice, de forţele inconştientului sau de forţele mediului înconjurător. El a fost subjugat de persoane, instituţii, de teoriile ştiinţei psihologice. Dar el propune cu fermitate o nouă declaraţie de independenţă. El denunţă alibiurile lipsei de

libertate. El se alege pe sine angajându-se, într-o lume extrem de dificilă şi adesea tragică, să devină el însuşi, nu o păpuşă, nu un sclav, nu o maşină, ci Sinele său unic şi individual’’(ibidem, p. 46). Acest Sine ,,individual şi unic’’ al omului trebuie să devină obiectul psihologiei. În cazul psihologiei umaniste este vorba despre omul proactiv care se construieşte şi se autoactualizează.

Sinele individual şi unic al omului ca obiect al psihologiei

Asociaţia Americană de Psihologie Umanistă a formulat patru caracteristici ale celor care aderă la noua orientare, caracteristici care exprimă, de fapt, scopurile ei : centrarea atenţiei pe experienţa persoanei ca fenomen primar în studiul omului şi considerarea explicaţiilor teoretice şi a comportamentelor manifestate ca fiind secundare în raport cu experienţa insăşi şi semnificaţia ei pentru persoană ; accent pe unele calităţi umane cum ar fi : alegerea, creativitatea, valorizarea şi autoactualizarea, opuse conceperii omului în termeni mecanici şi reducţionişti ; accent pe selectarea problemelor şi procedeelor de cercetare, pe încărcătura de semnificaţii ; preocuparea pentru valorizarea demnităţii şi calităţii umane, pentru dezvoltarea potenţialului inerent oricărei persoane, accent pe persoana care are o poziţie centrală, aceasta fiind văzută în procesul descoperirii propriei sale existenţe şi în relaţiile sale cu alte persoane şi cu grupurile sociale.În centrul psihologiei umaniste se situează, aşadar, omul şi problematica sa umană, viaţa sa personală şi relaţională presărată cu nimicurile cotidiene sau cu marile ei drame, ipostazele devenirii şi autoconstrucţiei omului şi experienţei sale, atitudinea activă a omului faţă de propria sa existenţă, şi aceasta nu doar cu scopul de a cunoaşte şi înţelege mai bine omul, ci pentru a-l dota cu mijloace specifice de acţiune în vederea depăşirii dificultăţilor cu care se confruntă.Maslow credea cu toată tăria că omul trebuie să devină el însuşi. ,,Ceea ce un om poate, el trebuie să fie, deoarece există o tendinţă ca fiecare să devină actualizat în ceea ce este el potenţial..., să devină ceea ce este capabil să fie’’(Maslow, 1970, p. 46 apud Zlate, 2007).Din cele de mai sus se desprinde concepţia totalitară, holistă asupra omului, considerarea lui ca un întreg, ca un tot unitar, în care elementele simple de ordin natural-biologic se îmbină cu cele complexe de ordin spiritual sau social ; concepţia caracterului unic al fiinţei umane, fiinţă ce este valoroasă în ea însăşi, deoarece este capabilă să-şi dirijeze în mod responsabil propria sa devenire, de aici decurgând libertatea umană, alegerea liberă a propriilor căi de formare şi evoluţie, a modalităţilor de reactualizare şi valorificare a potenţialităţilor de care dispune ; caracterul deschis şi autoreglabil al fiinţei umane, capabilă de a-şi lua ,,soarta’’ în propriile mâini, de a se schimba, de a elabora o perspectivă lucidă şi critică faţă de propriul său destin, de a se detaşa mereu de sine însăşi pentru a se putea autoactualiza şi autoperfecţiona.

Psihologia umanistă despre metodă şi metodologie

În studiul personalităţii se propune utilizarea unor metode obiective, subiective şi proiective, cum ar fi : cunoaşterea directă, prin percepţie, metoda ,,înţelegerii configurale’’, metoda ,,familiarizării cu...’’, metoda autoobservaţiei, cea a autoevaluării etc. Un loc aparte în metodologia cercetării îl ocupă înşişi indivizii investigaţi, care nu mai sunt consideraţi doar simple obiecte pasive de cercetare, ci, după cum observă R. Harre şi P. Secord (1972), ,,ca

fiinţe umane, aşa cum îi ştim şi îi inţelegem în viaţa cotidiană (Harre şi Secord, 1972, p.87 apud Zlate, 2007), cu alte cuvinte, ca subiecţi, fapt care permite realizarea translaţiei de la cercetarea manipulativă la cea coparticipativă.În esenţă, psihologia umanistă practică o metodologie de tip interpretativ, bazată pe înţelegerea şi interpretarea semnificaţiilor subiective ale comportamentelor situaţionale, ale scopurilor şi motivelor acţiunilor umane, pe analiza specificităţii şi unicităţii evenimentelor sociale, a semnificaţiilor unice ale acestora din perspectiva subiectului social.Un asemenea demers comprehensiv şi interpretativ implică utilizarea unor strategii empatice şi intuitive.Spre deosebire însă de practicile metodologice obiective (utilizate cu precădere de către behaviorism), care pun accentul pe analiza elementelor componente ale realităţii, a relaţiilor şi cauzelor ce determină constituirea şi evoluţia lor şi care se bazează pe predicţie, explicaţii, pe legi şi generalizări empirice, practicile metodologice interpretative (utilizate de psihologia umanistă) pun accentul pe înţelegerea acţiunilor individului orientat către sine sau către alţii şi direcţionat de scopuri, sprijinindu-se pe înţelegere şi interpretare.Deşi între cele două categorii de practici metodologice pare să existe o opoziţie categorică, mai ales la nivelul principiilor susţinute – principiul individualismului metodologic, susţinut de practicile metodologice interpretative, şi principiul holismului metodologic, susţinut de practicile metodologice obiective -, psihologia umanistă încearcă depaşirea ei printr-o modalitate proprie de abordare a realităţii umane.Fără a renunţa la principiul individualismului metodologic specific orientărilor metodologice interpretative, psihologia umanistă tinde să-l apropie şi să-l unească cu principiul holismului, aplicat însă nu structurilor sociale, ci individului uman, interpretat, după cum am văzut, ca un tot unitar, ca un întreg. Viziunea holistă asupra omului reprezintă un câştig preţios al psihologiei umaniste.Psihologia umanistă redimensionează însă nu numai obiectul şi metodele psihologiei, ci propune şi o nouă finalitate a acesteia. Ea este interesată de ,,creşterea’’ personală a oamenilor, de maturizarea lor psihică şi socială, de cultura relaţiilor lor interpersonale, de însăşi schimbarea societăţii, propunând chiar un nou tip de societate, numit ,,societatea Eu-psihică’’. Mai mult decât atât, se propun şi o serie de tehnici de schimbare socio-psihologică a oamenilor. (Zlate, 1988, pp. 247-276).

Critica adusă psihologiei umaniste

Se pare că nici una dintre perspectivele de abordare ale obiectului psihologiei, luată în sine nu reuşeşte să rezolve problema obiectului psihologiei.Psihologia umanistă a fost criticată datorită faptului că, accentuând rolul formaţiunilor psihice superioare, nu le mai vede pe cele simple, inferioare, senzoriomotorii din care se naşte psihicul.Deşi psihologia umanistă îşi are scăderile ei, nu trebuie să trecem peste eforturile depuse în vederea surprinderii caracterului unitar al fiinţei umane şi a nevoii realizării de sine – idei ce devin un laitmotiv al psihologiei contemporane.

Concluzii

Psihologia umanistă interpretează omul nu abstract, ci ca pe o fiinţă concretă, cu scopuri, nevoi, aspiraţii determinate de condiţiile sale existenţiale.Această orientare are un caracter integrator, sintetizator, depăşind limitele precedentelor (psihologia conduitei integrează şi depăşeşte atât introspecţia, cât şi behaviorismul ; psihologia umanistă integrează la rândul său conduita, subordonând-o nevoilor curente şi viitoare ale omului amplasat într-o situaţie anume de viaţă).Din aceste motive se consideră că obiectul psihologiei trebuie să-l constituie studiul activităţii psihice a omului concret sau studiul sub raport psihologic al omului concret care acţionează.

Bibliografie

Aniţei, M. (2009), Istoria psihologiei, Sibiu : Editura Psihomedia.Zlate, M. (2007), Introducere în psihologie, Iaşi : Editura Polirom.Zlate, M. (2008), Eul şi personalitatea, Bucureşti : Editura Trei.