Tema şi viziunea despre lume ȋn „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale

Clasic al literaturii romȃne, autor al unei opere literare şi publicistice ȋnsemnate, Ion Luca Caragiale oferă prin intermediul acesteia o vedere panoramică şi, ȋn acelaşi timp, de detaliu, dar şi o analiză diagnostică a societăţii romȃneşti din acea vreme, sublimȃnd totuşi elementele esenţiale, pȃnă la a le face universal valabile. Lumea scrierilor sale este lipsita de valori fundamentale, un amestec de nou si vechi, asezonat cu elemente orientale si occidentale. Ȋn ea, se mişcă aproape brownian o galerie de tipologii, de la fals ingenuu la grotesc, personaje suspendate ȋntr-o amoralitate absolută. Totul este ȋnfăţişat cu vervă, umor sarcastic sau pur şi simplu spumos, folosind ȋntregul potenţial de oralitate al limbii romȃne şi uneori chiar reinventȃnd-o, spre a-i folosi ȋn creionarea personajelor sale.

Genul dramatic cuprinde opere literare destinate reprezentării scenice. Acestea sunt divizate ȋn acte, alcătuite, la rȃndul lor din scene, prin care e marchează intrarea sau ieşirea unui personaj ori schimbarea locului acţiunii. Autorul prezintă ȋn mod indirect gȃndurile şi sentimentele, prin intermediul personajelor, care comunică ȋntre ele, dialogul determinȃnd ȋnaintarea acţiunii. Intervenţia directă a autorlui este doar prin didascalii.

Comedia este o specie a genului dramatic, ȋn versuri sau ȋn proză, care provoacă rȃsul prin surprinderea unor moravuri sociale sau situaţii umane, avȃnd un final fericit sau un rol moralizator. Comicul este o categorie estetică avȃnd drept efect rȃsul, determinat de contrastuull dintre aparenţa şi esenţa natuii personajelor, şi manifestat prin mijloace specifice de realizare.

Piesa de teatru „O scrisoare pierdută” este o comedie de moravuri, considerată capodopera scrierilor caragialiene. Aceasta a fost reprezentată scenic pe 13 noiembrie 1884, la Teatrul Naţional din Bucureşti, fiind publicată ȋn acelaşi an.

Ȋn opinia mea, Caragiale are o înţelegere legică a lumii eroilor săi. Aşa cum în biologe se enunţă legea, potrivit căreia cel mai adaptat la mediu învinge, tot astfel, într-o societate în care „Nu mai e moral, nu mai sunt prinţipuri, nu mai e nimic”, adică parazitară, putredă, decăzută, în mod firesc învingător trebuie să fie parazitul sau idiotul. În acest context de abuzuri, de şantaje, de escrocherii, de minciună şi înşelătorie, de încălcare permanentă a legii, finalul rostit de Caţavencu: „Iată binefacerile unui sistem constituţional” este profund comic şi sintetizează parodia demcraţiei burgheze, fiind de o actualitate totală.

Tema comediei este realistă, fiind reprezentată de critica şi satirizarea moravurilor sociale, manifestate pe fondul luptei politice, în vederea desemnării unui candidat pentru Adunarea Constituantă, în anul 1883, inoculând totodată ideea că o societate coruptă este sortită prăbuşirii.

Titlul desemnează un obiect de şantaj politic, o banală scrisoare amoroasă, care devine un bun de preţ pentru cine o deţine, atât la centru, în Bucureşti, cât şi în provincie, în capitala unui judeţ de munte, acolo unde are loc şi acţiunea piesei. Aceasta este mereu pierdută, semn că niciunul dintrei cei care doresc să o folosească în mod abuziv nu este demn de statutul pe care şi-l doreşte. În cel mai fericit caz, se întoarce, într-un final, la „andrisant”.

Piesa de teatruu conţine patru acte, împărţite pe scene construite pe baza schimbului de replici dintre personaje; pe parcursul acestora se prezintă, în mod gradat, conflictul dramatic principal de natură politică. Cele două tabere beligerante sunt reprezentate de două partide, fiecare dintre ele susţinând câte un candidat. Nae Caţavencu, lider al unei grupări independente, desprinsă din partidul de guvernământ, îşi doreşte să câştige alegerile, deşi oficialităţile judeţului, prefectul

Ştefan Tipătescu şi şeful partidului, Zaharia Trahanache, îl susţin pe Farfuridi. La acest conflict principal se adaugă conflicte secundare, cum ar fi apartiţia cetăţeanului turmentat, revolta cuplului comic Farfuridi-Brânzovenescu, primirea depeşei cu numele noului candidat impus de la centru, evoluţia inversă a grupărilor adverse.

Fiind destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite în ceea ce priveşte amploarea timpului şi a spaţiului de desfăşurare a acţiunii. Acţiunea comediei este plasată „în capiatala unui judeţ de munte, în zilele noastre”, adică la sfârşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei electorale, într-un interval de trei zile.

Scena iniţială din actul I (expoziţiunea) prezintă personajele Ştefan Tipătescu, prefectul judeţului, şi Ghiţă Pristanda, poliţaiul oraşului, care citesc ziarul lui Nae Caţavencu, „Răcnetul Carpaţilor”, prefectul arătându-se revoltat de ştirile citite cu glas tare, respectivul articol acuzând guvernul de faptul că lasă conducerea judeţului „în ghearele unui vampir”. Autoritatea prefectului se află în contrast puternic cu slugărnicia afişată de poliţai. După ce Tipătescu s calmează este dispus să asculte „istoria” lui Ghiţă referitoare la seara precedentă, mai ales că acesta se vaită de bugetul redus al numeroasei sale familii. Prefectul îi aminteşte că „a tras condeiul” la arborarea steagurilor din oraş, însuşindu-şi nişte bani publici. Lamentaţiile poliţaiului, precum „famelie mare, renumeraţie mică, după buget” sunt sancţionate verbal de vigilenţa stăpânului: „dacă nu curge, pică...Las’ că ştim noi!”. Venirea lui Trahanache cu vestea deţinerii scrisorii de amor de către adversarul politic declanşează conflictul dramatic principal şi constituie intriga comediei. Convingerea soţuluii înşelat că scrisoarea este o plastografie şi temerea acestuia că Zoe ar putea afla de „machiaverlâcul” lui Caţavanecu sunt de un comic savuros. Naivitatea (aparentă sau reală) a lui Zaharia Trahanache şi calmul său contrastează cu zbucimul amorezilor Tipătescu şi Zoe Trahanache, care acţionează impulsiv şi contradictoriu pentru a smulge scrisoarea şantajistului.

Actul al II-lea prezintă în prima scenă o altă numărătoare: a voturilor, dar cu o zi înaintea alegerilor. Se declanşează conflictul secundar, reprezentat de cuplu Farfuridi-Brânzovenescu, care se teme de trădarea prefectului. Dacă Tipătescu îi ceruse lui Pristanda arestarea lui Caţavencu şi percheziţia locuinţei pentru a găsi scrisoarea, Zoe, dimpotrivă, ordonă eliberarea lui şi uzează de mijloace de convingere feminine pentru a-l determina pe Tipătescu să susţină candidatura avocatului din opoziţie, în schimbul scrisorii. Cum prefectul nu acceptă compromisul politic, Zoe îi promite şantajistului sprijinul său. Depeşa primită de la centru solicită însă alegerea altui candidat pentru colegiul al II-lea.

În actul al III-lea (punctul culminant), acţiunea se mută în sala mare a primăriei unde au loc discursurile candidaţilor Farfuridi şi Caţavencu, în cadrul întrunirii electorale. Între timp, Trahanache găseşte o poliţă falsificată de Caţavencu, pe care intenţionează s-o folosească drept contraşantaj. Apoi anunţă în şedinţă, numele candidatului susţinut de comitet: Agamiţă Dandanache. Încercarea lui Caţavecu de a vorbi în public despre scrisoare eşuează din cauza scandalului iscat în sală de Pristanda. În încăierare, Caţavencu pierde pălăria cu scrisoarea, găsită pentru a doua oară de Cetăţeanul turmentat, care o duce destinatarei.

Actul al IV-lea (deznodământul) aduce rezolvarea conflictului iniţial, pentru că scrisoarea ajunge la Zoe, iar Caţavencu se supune condiţiilor ei. Intervine un alt personaj, Dandanache, care întrece prostia şi lipsa de onestitate a candidaţilor locali. Propulsarea lui politică este cauzată de o poveste asemănătoare: şi el găsise o scrisoare compromiţătoare. Este ales în unanimitate şi totul se încheie cu festivitatea condusă de Caţavencu, unde adversarii se împacă. Finalul piesei este reprezentat de scurtul discurs demagogic rostit de Caţavencu în onoarea deputatului: „După lupte

seculare, care au durat aproape treizeci de ani, iată visul nostru realizat! [...] Iată binefacerile unui sistem constituţional!”.

Mijloacele de realizare a comicului în piesa de teatru sunt variate, conferind substanţă capodoperei comice. În ansamblu, piesa sa axează pe reliefarea comicului de situaţie, evident în următoarele ipostaze: prezenţa triunghiului conjugal, a cuplului de factură comică Farfuridi-Brânzovenescu, evoluţia lui Caţavencu de la ipotetic învingător la statutul de învins, confuzia cu substrat, fapte neprevăzute, cum ar fi apariţia şi dispariţia scrisorii, alegerea lui Dandanache ca reprezentant al judeţului.

În ceea ce priveşte comicul de caracter, la Caragiale, personajul este un exponent tipic al unei clase umane. După cum afirma Garabet Ibrăileanu, personajele sale „fac concurenţă stării civile”, în sensul că sunt atât de bine conturate, încât trăiesc parcă independent de paginil cărţii. Criticul literar Pompiliu Constantinescu a încadrat aceste personaje într-o tipologie comică, identificând următoarele tipuri: încornoratul, primul amorez, cocheta şi adulterina, demagogul, cetăţeanul, raisonneur-ul, servitorul.

În ciuda acestei tipizări comice, eroii săi au şi numeroase trăsături care îi particularizează, conferindu-le caracter de unicitate. De exemplu, trăsătura dominantă a lui Caţavencu este demagogia, dar, pe lângă aceasta, el reliefează şi alte însuşiri: este semidoct, meschin, arivist, ambiţios, arogant. În legătură cu acest tip de comic, autorul afirmă că „natura nu lucrează după tipare, ci-l toarnă pe fiecare după calapod deosebit”. De aici derivă un alt mijlocded realizare a comicului, anume comicul de moravuri. Prezentarea tiparelor sociale este menită a oferi divertisment publicului, dar şi a moraliza, îndrumând spre evitarea situaţiilor ridicole în viaţa de zi cu zi.

Comicul de limbaj este evident în exprimarea personajelor piesei, care dau dovadă de incultură şi lipsă de logică. Excepţie fac însă două dintre ele, care se remarcă prin corectitudinea exprimării: Ştefan Tipătescu şi Zoe Trahanache. La restul personajelor, cuvintele sunt deformate în manieră comică prin pronunţia greşită: „bampir”, „famelie”, „renumeraţie”, „enteres”, „prinţip”, „soţietate”; se remarcă, de asemenea, utilizarea etimologiei populare: cuvântul capitalişti, folosit impropriu desemnând „locuitorii capitalei” sau „liber-schimbist” pentru „elastic în concepţii”. Sunt încălcate regulile gramaticale şi logice, în formulări ca: „ne-am rătăcit împreună”, „ora 12 trecute fix”, „un popor care nu merge înainte stă pe loc”. Personajele prezintă stereotipii verbale sau comportamentale: „ai puţintică răbdare”, „curat murdar”, „Eu am n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece fix mă duc în târg” sau chiar insuficienţă intelectuală: „[...] ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic; ori să nu se revizuiacă, primesc! Dar atunci să se schimbe pe ici pe colo şi anume în părţile esenţiale.”.

Comicul de nume caragialian este foarte sugestiv, autorul dovedind rafinament în alegerea potrivită a numelui fiecărui personaj. numele Zaharia Trahanache face referire la senilitatea acestuia şi la capacitatea lui de a se mula după „enteres”, „trahanaua”fiind o cocă moale. Ştefan Tipătescu posedă un nume derivat de la cuvântul „tip”, ceea ce îl încadrează într-o tipologie comică, cea a junelui-prim. Numele lui Nae Caţavencu este derivat de la substantivul „caţă”, dar poate fi asociat şi „caţaveicii”, o haină cu două feţe, reprezentând deopotrivă demagogia şi ipocrizia. Agamemnon Dandanache, denumit în mod hilar Agamiţă sau Gagamiţă, prezintă, în nume, o alăturare ridicolă între invocarea războinicului cuceritor al Troiei şi derivatul de la cuvântul „dandana”, aluzie la încurcătura pe care o produce în piesă. Tache Farfuridi şi Iordache Brânzovenescu poartă nume nume cu rezonanţe culinare, care sugerează inferioritatea, vulgaritatea, prostia. Ghiţă Pristanda, personajul care oscilează între oamenii puterii, fără a fi capabil de a lua singur decizii, are un nume

provenit de la jocul moldovenesc, „pristandaua”, în care se bate pasul pe loc dintr-o parte în alta fără a se îninta. Cetăţeanul turmentat este un personaj simbolic, neindividualizat prin nume propriu, ci printr-o trăsătură pregnantă, pentru că el reprezintă poporu derutat, care nu ştie ce să aleagă pentru a-şi asigura viitorul.

Personajele comediei sunt construite pe baza contrastului dintre esenţă şi aparenţă. Aceasta se centrează pe prezentarea triunghiului conjugal soţ-soţie-amant, ai cărui membri doresc să pară oameni oneşti, dar îşi dovedesc din plin imoralitatea.

Principalul mod de expunere este dialogul, prin care personajele îşi dezvăluie intenţiile, sentimentele, opiniile. Prin dialog se prezintă evoluţia acţiunii dramatice, se definesc relaţiile dintre personaje şi se realizează caracterizarea directă sau indirectă. În dialogul dramatic, stilul este marcat prin oralitate: mijloace nonverbale (gesturi, mimică) şi paraverbale (intonaţie, accent, ritm, pauză) se substituie replicilor sau le însoţesc sub forma indicaţiilor scenice. Limbajul oral este mai spontan, mai puţin elaborat, fiind marcat prin: forme populare sau familiare, repetiţii, exprimare eliptică, interogaţia, exclamaţia, simplitatea frazei.

Atenta observaţie a moravurilor epocii sale, dezvăluirea luptelor de culise ale procesului electoral şi a corupţiei care definea societatea vremii sunt alte argumente care pledează pentru încadrarea acestei comedii în seria operelor realiste. Prin generalizarea unor situaţii şi a unor tipuri, dramaturgul nu se adresează doar cititorilor sau spectatorilor epocii sale, ci receptorilor din orice epocă şi din orice context social. Modernitatea comediilor dramaturgului provine din ironizarea superficialităţii, a viciilor morale şi a unui mod de viaţă care se poate regăsi oricând şi oriunde.