Eseu –Noua Ordine Mondială după Războiul Rece

Multipolaritate, bipolaritate sau unipolaritate?

Studiu realizat de

,

RISE, an III, gr. II

În lucrarea de faţă, voi insista asupra noii ordini mondiale

create după Războiul Rece, voi analiza noul concept al

parteneriatului ruso-american, voi identifica interesele geopolitice

mai noi şi mai vechi, dar mai ales voi încerca să depistez poziţia

multilateralismului rus, declarat în aproape toate documentele

oficiale importante şi unilateralismului american, propagat prin

acţiuni concrete, în condiţiile în care nici unul dintre cei doi actori, a

căror politică externă am supus-o dezbaterii, nu reuşeşte să găsească

un punct de echilibru, care să-i satisfacă în întregime, chiar dacă se

depun eforturi şi se folosesc nenumărate resurse pentru a-l atinge.

Voi încerca să analizez şi să dezbat în acelaşi timp noua imagine a

lumii, insistând asupra conceptului de multipolaritate, bipolaritate

sau unipolaritate.

Mi-am pus deseori întrebarea cine domina lumea în prezent şi

doar după diverse analize îmi dau seama că trăim sub semnul

supremaţiei americană.

Începutul mileniului al treilea anticipează schimbări de

proporţii în devenirea istorică a marilor puteri ale lumii. Dintr-o ţară

divizata, Germania s-a reunificat, redevenind "motorul" economic

al Europei. Fostul imperiu sovietic s-a destrămat, iar urmaşul sau,

Federaţia Rusă, a fost "degradat" din rangul de superputere în cel

de mare putere. Dintr-un bastion al comunismului dur şi pur, China

a devenit o ţară comunisto-capitalista, iar marile puteri europene, ca

Marea Britanie, Franţa şi Germania, se pregătesc să renunţe la

statutul lor, de bună voie, în favoarea materializării unui proiect pe

cât de vechi pe atât de actual - constituirea unei structuri

continentale, care să reunească toate statele Bătrânului Continent –

Uniunea Europeană, care ar urma să joace un rol capital în ierarhia

puterii mondiale. Japonia, după o perioadă de recesiune economică,

revine în forţă, încercând prin capacităţile pe care le dezvolta să se

afirme şi că mare putere militară.

În ceea ce priveşte SUA, beneficiind de avantajele conferite de

un sistem democratic funcţional şi pragmatic, de o economie

performanta şi eficientă, de resurse financiare şi militare

impresionante, în lipsa unui challenger1 pe măsură, s-au afirmat că

singura superputere mondială reală – megaputere.

Datorită răspândirii tehnologiilor bazate pe cunoaştere şi a

liberei circulaţii a ideilor, SUA, Europa Occidentală şi Japonia au

reuşit să consacre superioritatea economiei capitaliste faţă de cea

1 Challenger - ( angl.) ( pron. Celenger), pl. challengeri - Sportiv sau echipă care, în urma întrecerilor preliminare, a obţinut dreptul de a disputa titlul de campion în meci direct cu deţinătorul titlului; [DEX '98] Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

socialista. Aceleaşi tehnologii au contribuit în mod evident şi la

diferenţierea uriaşă a puterii militare în perioada bipolarităţii. De

fapt, acest lucru este recunoscut de Mihail Gorbaciov într-un discurs

din 1989, anul începerii declinului total al sistemului comunist: "Am

fost aproape printre ultimii care să ne dăm seama că, în epoca

ştiinţei informaţiilor, cel mai costisitor patrimoniu e cunoaşterea"2.

Pierderea influenţei sovietice asupra ţărilor din centrul şi sud-

estul Europei, concomitent cu destructurarea imperiului bolşevic şi

accelerarea demersurilor de unificare printre ţările de pe Vechiul

Continent, părea să arate ca pe locul rămas gol se va instala puterea

"Europa", cu un potenţial economic şi militar care o va face capabilă

să rezolve crizele din preajma ei şi să influenţeze politica mondială.

Lucrurile au luat o întorsătură, iar etapa post - "Război Rece",

care a constituit o provocare şi o oportunitate pentru SUA de a-şi

demonstra capacitatea de unic lider mondial. Astfel, acestea au fost

nevoite să-şi angajeze puterea militară implicându-se în gestionarea

multiplelor crize apărute în această perioadă, în condiţiile în care

ONU nu a putut şi nici nu a avut cum să desfăşoare acţiuni militare

de mare amploare.

Lumea de astăzi este unipolara şi va rămâne aşa pentru mulţi ani

de acum încolo, sunt de părere specialiştii Direcţiei de Planificare

Strategică din cadrul Marelui Stat Major3.

2 Pierre Lorrain, Incredibila alianta Rusia – Statele Unite, Bucuresti, 1999.3 Ibidem.

Ne place sau nu, trăim într-o lume dominată de americani.

Statele Unite deţin supremaţia economică, politica şi mai ales

militară. Dispariţia Uniunii Sovietice a distrus echilibrul de forţe

care, timp de jumătate de secol, guvernase planeta.

Desfăşurarea evenimentelor de după anii '90 au evidenţiat că nici o

altă putere din lume, fie ea şi nucleară, nu poate lua iniţiative

politico-economice sau militare de anvergură fără asentimentul şi

uneori asistenta SUA. Astăzi, SUA au o poziţie absolut hegemonica

în lume, cum nu s-a mai văzut de la căderea Imperiului Roman.

Războiul din Golf şi intervenţiile din fosta Iugoslavie şi Afganistan

au dovedit statistic că ponderea SUA în asemenea acţiuni este de

peste 80%, iar tehnologia, armamentul şi logistica utilizate au

reprezentat capacităţi militare atât de sofisticate şi costisitoare, încât

ceilalţi aliaţi nu le pot avea încă. "America are şi intenţionează să

menţină o putere militară capabilă să nu poată fi contestata", a

declarat preşedintele SUA, George W. Bush.

Procesul de trecere de la bipolaritate la unipolaritate este

considerat că se afla în faza sa finală; Statele Unite ale Americii sunt

singura putere capabilă să intervină oricând şi oriunde doreşte,

atunci când interesele sale sunt afectate.

Conştiente de unicitatea puterii lor la nivel mondial, SUA realizează

că, totuşi, nu pot acţiona singure fără a risca să atragă asupra lor

unele nemulţumiri. Recenta opoziţie, în special a Franţei,

Germaniei, Belgiei, la care s-au adăugat cea a Rusiei şi Chinei, faţă

de decizia SUA şi aliaţilor săi de a se interveni militar în Irak

reprezintă un element de referinţă în competiţia pentru supremaţia

mondială.

Dacă din punctul de vedere al deţinerii puterii militare SUA

reprezintă în prezent singura superputere, din punct de vedere

economic la nivel global sunt recunoscute şi se confrunta pentru

supremaţie mai multe superputeri economice: Uniunea Europeană

şi Japonia. La acestea se adăugă în ultima perioadă China şi Rusia,

aflate într-o evidenta afirmare a capacităţilor lor, tot mai

comparabile cu cele de mai sus.

Dacă e să discutăm despre noul "continentalism", pot afirma

că, cu timpul, nu ţară va apărea în prim-plan, ci regiunea. Ea va

reprezenta actorul economic principal. Hărţile mentale ale oamenilor

se vor modela în jurul noilor mărimi economice şi vor opera cu

măsurile recomandate de ele.

Apariţia regiunilor economice şi a noilor actori mondiali pune în

termeni noi problema evoluţiei comerţului internaţional, precum şi a

raporturilor dintre puterea economică a regiunilor respective şi cea a

structurilor de securitate.

În analiza acestei probleme de noi ordini mondiale, am ţinut

neapărat să vorbesc şi despre Eurasia care, după părerea mea, este o

mare miza globală.

Existenţa în Eurasia a aproape 75% din populaţia globului, a trei

sferturi din resursele energetice ale lumii, precum şi deţinerea a 60%

din avuţia mondială, întăresc convingerea că puterea ce va domina

Eurasia va controla două din cele trei zone cele mai avansate şi mai

performante sub aspect economic din lume. Existenţa în zona euro-

asiatica a unor enorme zăcăminte de gaze naturale şi rezerve de

petrol, la care se adauga minerale importante, îi conferă acesteia o

dimensiune geostrategica, geopolitica şi geoeconomica aparte.

În studiul "O strategie pentru Eurasia", Brzezinski considera la

rândul său ca această regiune reprezintă axul geopolitic mondial, iar

cel ce va domina acest super-continent va avea influenţă decisivă

asupra evoluţiei mondiale. Brzezinski apreciază că statutul SUA de

prima mare putere nu va fi contestat de nimeni pentru încă o

generaţie de acum încolo şi ca atare, a propus unele moduri de

abordare a relaţiilor internaţionale de către SUA.

Deşi este evident că nici o altă ţară din lume nu-şi poate asuma

încă responsabilitatea împărţirii puterii şi responsabilităţii cu Statele

Unite ale Americii, dispută pentru controlul şi gestionarea spaţiilor

cu mari conotaţii geopolitice şi geostrategice, îndeosebi cel euro-

asiatic, se amplifica şi devine tot mai apriga şi mai acută4.

În întreaga lume se conturează coaliţii care au ca scop oprirea

suveranităţii absolute a SUA. Un rol foarte important în ceea ce

4 Mohamed Sahnoun, "Managing Conflicts in the Post-Cold War Era," in Managing Conflict in the Post-Cold War

World: The Role of Intervention. Report of the Aspen Institute Conference, August 2-6, 1995, (Aspen, Colorado: Aspen

Institute, 1996).

priveşte harta unei noi ordini mondiale după Războiul Rece o are

axa Rusia – China.

În ecuaţia noilor centre de putere, în care rolurile celorlalţi actori nu

sunt încă pe deplin clarificate, relaţiile Washingtonului cu partenerii

non-traditionali cum ar fi Rusia şi China, sunt din ce în ce mai

importante. Aceste două puteri pe care Statele Unite ale Americii le-

au capacitat şi le-au determinat să coopereze în plan militar şi

politic, în numele luptei împotriva terorismului, reprezintă

elementele de bază ale noii construcţii multipolare.

Se apreciază că, în timp ce legăturile intre SUA, Europa şi Japonia

se vor întări, cele cu Rusia şi China, vor căpăta noi conotaţii,

deoarece aceste două ţări vor deveni, pe termen lung, mai reticente

faţă de intenţiile americane. Având în vedere că acestea tind să se

afirme şi să-şi consolideze poziţiile că mari puteri, dorind în

consecinţă să fie tratate potrivit acestui statut, ceea ce probabil nu se

va întâmpla pe termen scurt, ambele îşi vor concentra eforturile

pentru atragerea în sfera lor de influenţă de noi adepţi, concomitent

cu soluţionarea problemelor interne şi din imediata lor apropiere.

Fiind conştiente de deficienţele lor militare reziduale, ambele tari

doresc evitarea unui conflict, de teama de a nu-şi compromite

dezvoltarea economică. Drept urmare, China şi Rusia nu se vor

opune în mod direct Statelor Unite, ci mai degrabă vor avea o

politică prin care vor stimula o concurenţă strategică de slabă

intensitate cu SUA, cu scopul de a contracara influenta americană în

regiunile pe care acestea le considera că fiind propriile lor zone de

influenţă.

Cel puţin pentru deceniul următor, nici China, nici Rusia nu vor

constitui un competitor de talie mondială pentru SUA. Cu toate

acestea, ambele ar putea deveni un partener egal cu SUA ("theater

peer") şi ar putea pune probleme mult mai mari decât orice putere

regionala, având în vedere că acestea deţin rachete balistice

intercontinentale, au acces la imaginile prin satelit şi la

comunicaţiile planetare, au reprezentanţi importanţi în cadrul

instituţiilor internaţionale - sunt membre permanente ale Consiliului

de Securitate - fapt ce ar putea bloca acţiunile iniţiate de SUA prin

intermediul acestora care contravin intereselor lor.

În consecinţă, SUA vor trebui să-şi utilizeze puterea de

convingere şi să menţină o capacitate militară capabilă să

descurajeze. Atât faţă de Rusia, cât şi faţă de China, SUA folosesc

descurajarea politica şi militară ("big stick"), dar şi puterea de

convingere economică şi financiară ("dollar diplomacy")5.

În cazul Rusiei, "diplomaţia dolarului" se loveşte de două limite; pe

de o parte, SUA nu poate aplica un nou Plan Marshall special pentru

Rusia în condiţiile menţinerii la cote foarte înalte a propriului buget

pentru apărare. Atât SUA, cât şi Germania şi Japonia nu doresc o

Rusie prea puternică, reconstrucţia economică a acesteia nu ar putea

5 Dan Pavel, „Sfera Politicii”, Revista de Ştiinţe Politice şi de Teorie Politica, Editata de Societatea Fundaţiei Civile, Nr. 138, 2009.

decât să favorizeze recâştigarea locului de superputere mondială

pierdut în urma destructurării URSS.

Pe plan extern, Rusia se străduieşte să-şi recapete cât mai mult din

influenţa şi ponderea de altădată, dezvoltându-şi relaţiile cu Uniunea

Europeană spre care tinde, aliindu-se cu SUA în lupta împotriva

terorismului internaţional şi căutând mijloace pentru a avea un

cuvânt de spus în luarea deciziilor NATO, în condiţiile în care

Alianţa se extinde spre frontierele sale.

Rusia, rămâne în prezent principala contrapondere a Statelor

Unite. Rusia s-a angajat într-o politică activa vizând limitarea

consecinţelor "hiperputerii" americane sau chiar contestarea

acesteia, dar nu pierde din vedere că dialogul cu Washingtonul

rămâne, totuşi, o preocupare majoră. Rusia este constrânsa la acest

lucru având în vedere că valoarea datoriei externe şi plăţile

dobânzilor, fac să apese asupra ei o ameninţare permanentă.

Demersurile tot mai convingătoare ale Rusiei de a redeveni o mare

putere au fost evidenţiate prin discursul premierului Mihail

Casianov, care a anunţat că "ţara să nu mai solicita asistenţă

financiară din partea Occidentului, Rusia devenind o ţară donatoare

pentru ţări nevoiaşe, mai ales din spaţiul CSI."6

Totodată Casianov arata că, "pentru a deveni un centru de putere,

Rusia trebuie să-şi redreseze economia, să scape de dependenţa de 6 Pierre Lorrain cu lucrarea „Incredibila alianţă Rusia – Statele Unite”, Bucuresti, 1999, pag 138.

preţul petrolului şi de datoria externă şi abia după aceea să-şi

dezvolte strategiile de politica internaţională pe termen lung"7.

Succesul reformei fiscale, consolidarea puterii prezidenţiale şi

restabilirea economică, acordarea statutului de economie de piaţă de

către SUA şi UE, bunele relaţii politico-economice cu UE şi crearea

Consiliului, sunt nişte mize potrivit cărora Rusia, în timp, are şanse

să redevină o putere rivala a SUA. Nemulţumită să se vadă

considerată o putere de rangul doi datorită economiei sale precare,

Rusia a încercat să pună în valoare cele două atuuri rămase: primul,

forţa sa armată şi complexul sau militaroindustrial, şi al doilea,

propriile resurse energetice, ca şi cele din apropierea sa, din Caucaz

şi Asia Centrală.

Dezvoltarea bunelor relaţii cu China reprezintă o preocupare

majoră a politicienilor ruşi.

Delimitarea definitivă a frontierei ruso-chineze şi parteneriatul

militar bilateral dintre cele două ţări reprezintă un semn al "noului

pericol strategic" ce se naşte în Eurasia şi care vizează în mod direct

interesele americane.

În ciuda acestor manifestări, SUA vor continua să-şi asume marile

decizii politice şi militare cu riscurile pe care le presupune o

economie puternică şi flexibilă, dar încă dependenta de resursele

strategice repartizate inegal pe glob. Scopul declarat a americanilor

nu mai este în prezent "de a găsi putere pentru realizarea apărării, ci 7 Idem, pag. 139.

de a găsi angajamente pentru folosirea acestei puteri"8. SUA au

devenit o putere "soft", care se ocupa de toată plaja nevoilor actuale,

de la exportul de tehnologie, hrana, idei, cultura şi putere până la

importul de "inteligenţe", capital şi bunuri.

Conştientizând că nici o ţară nu se poate apăra singură, SUA, ca

lider mondial, promovează o politică de securitate internaţională în

mai multe direcţii.

SUA şi-au definit acele interese care îi întăresc şi consolidează

poziţia de lider mondial în politica de securitate internaţională. În

ceea ce priveşte relaţiile ruso-americane – acestea sunt în mare

măsură concentrate pe problemele spaţiului post-sovietic.

Rusia s-a retras din toate celelalte regiuni ale lumii şi, ca urmare,

toate interesele sale economice, politice şi de securitate, sunt

concentrate în acest spaţiu.

Este important pentru relaţiile ruso-americane ca ambele state să-şi

dea seama unde au nevoie unul de celălalt şi în ce domenii este

necesar să coopereze.

Uniunea Europeană este un aliat şi în acelaşi timp şi un rival

al SUA. Afirmarea Uniunii Europene ca putere globală este un

proces aflat în derulare, dar ea nu poate încă pretinde împărţirea

puterii cu SUA.

8 Jacques Dauer, „Reconquista. Eseuri si studii de geopolitica spirituala europeana”, Editura „ Académie du Gaullisme”, Bucuresti, 2005, pag 79.

Pe acest fundal de dominare şi afirmare a puterii SUA, în perioada

următorilor ani va continua să se afirme din ce în ce mai clar

Uniunea Europeană, ca forţă politică, economică, culturală şi chiar

militară, ca factor de stabilitate şi de progres care să-şi poată

promova propriile opţiuni şi interese. Chiar dacă printre obiectivele

iniţiale ale creării Uniunii Europene figura şi cel al devenirii unei

superputeri militare care să discute de la egal la egal cu SUA, să fie

capabilă să gestioneze atât propriile crize precum şi pe cele din

vecinătate, să se implice şi să influenţeze politica mondială, nici una

dintre ţările membre nu a fost dispusă, cel puţin până acum, să

sporească sumele alocate bugetului militar, care ar fi permis

îndeplinirea acestui deziderat.

Revigorarea alianţei dintre Franţa şi Germania şi poziţiile tot

mai vizibile ale acestora de respingere a deciziilor Washingtonului

au constituit un duş rece pentru Statele Unite, obişnuite cu o Europă

mult prea docilă şi dezbinata pentru a putea reprezenta vreodată o

forţă de luat în seamă. Surse de îngrijorare pentru SUA pot veni şi

din foarte bunele relaţii dintre Germania, Franţa şi Rusia.

Relaţiile trans-atlantice au cunoscut o degradare continua în

ultimul an, însă dosarul irakian a reuşit să constituie un motiv

suficient de puternic de separare intre americani şi europeni, care pe

termen scurt poate avea consecinţe imprevizibile.

Fără îndoiala, Uniunea Europeană joacă un rol esenţial ca

structura atât în noua ordine europeană, cât şi mondială, însă nu se

ştie dacă va reuşi cu adevărat să-şi atingă obiectivele propuse

referitoare la egalarea şi chiar devansarea Statelor Unite. Influenţa

sa politică este determinată de importanţă economică pe care aceasta

o are în prezent.

În ciuda multiplelor schimbări din ultimii ani de pe scena mondială,

Europa va trebui să se mulţumească cu o poziţie secundă.9 În ce-l

priveşte, Peter Rodman se declară tulburat de încrâncenarea cu care

Europenii insistă să restabilească multipolaritatea într-o ordine

internaţională pe care ei o consideră primejduită de hegemonia

americană. În loc să se lase conduşi cu seninătate de către noi,

Europenii încearcă să se opună predominanţei noastre. În ce priveşte

politica externă comună a U.E., scopul ei este „de a face din Europa

egală Statelor Unite, de a aduce Europa într-o situaţie autonomă,

de a crea o Europă mai independentă faţă de Statele Unite”.

Această dorinţă de egalitate şi independenţă şi acest refuz de a

accepta cu seninătate puterea americană anunţă o contrapondere

europeană ameninţătoare10.

Noua Europă îşi doreşte să devină putere mondială

comparabilă cu Statele Unite la nivel strategico-militar.

Oare într-adevăr europenii îşi doresc o lume multipolară? Sau

dezideratul lor este de a deveni putere comparabilă cu Statele Unite?

La nivel economic, Europa este incontenstabil dacă nu comparabilă,

chiar superioară Statelor Unite. Multipolaritatea presupune că la 9 Idem, pag 4.10 Jacques Dauer, „Reconquista. Eseuri si studii de geopolitica spirituala europeana”, Editura „ Académie du Gaullisme”, Bucuresti, 2005, pag 9.

nivel mondial să existe cel puţin trei poli de putere capabili să

gestioneze pacea mondială.11 Aceşti 3 poli pot fi Rusia, China, care

ar putea însă detrona într-o scurtă perioadă de timp succesul

economic european şi UE.

Aş avea argumente pentru contrazicerea tezei europene a

multipolarităţii. Ceea ce doresc europenii este un sistem bipolar,

nicidecum unul multipolar. Aşa cum observăm din istoria recentă a

războiului rece, singurul exemplu de bipolarism a dus la

confruntare, care, chiar dacă a avut loc mai ales pe tărâm ideologic,

a avut consecinţe dintre cele mai nefaste.

Cel puţin la acest moment, cred că s-ar putea adeveri teza lui John

Mearsheimer potrivit căreia „sistemele multipolare au o înclinaţie

mai mare pentru război decât cele bipolare, iar sistemele multipolare

care cuprind state extrem de puternice – potenţiali hegemoni sunt

cele mai periculoase.”12

Unii autori susţin că tendinţa clară care se prefigurează la

orizontul acestui început de secol este multipolaritatea. Da, Statele

Unite vor fi în continuare o superputere, dar nu vor mai fi singură.

Rămâne de văzut în ce măsură va reuşi ambiţiosul proiect european

să se impună la scara mondială, şi ce efecte ar putea avea o

eventuală ieşire de sub tutela Statelor Unite, fără însă a renunţa şi la

interesele strategice comune.

11 Ibidem.12 John Mearsheimer, Tragedia politicii de forţă a statelor, p.9, Editura Antet, 2003.

Nu trebuie să uităm nici de Regiunea Balcanica, care se afla

sub controlul american.

Eşecul europenilor de a restabili pacea în spaţiul ex-iugoslav a oferit

SUA oportunitatea de a se implica direct în soluţionarea crizelor

balcanice. SUA au contribuit în mod direct la restabilirea

normalităţii în zonă, promovând desfăşurarea dialogului şi a

cooperării regionale.

Pe fondul unei stabilităţi incipiente, aflată încă în faza de

consolidare, şi a unei revigorări economice modeste dar constante,

asistăm astăzi în Balcani la o competiţie din ce în ce mai susţinută

de promovare a intereselor SUA, UE şi Rusiei.

SUA şi-au definit clar interesele în această zonă, iar pe termen scurt

şi mediu nu se întrevede nici un element perturbator care ar putea

schimba datele problemei, indiferent dacă acesta ar veni din partea

Uniunii Europene sau Rusiei.

Există şi elemente de reală apropiere intre China şi Statele

Unite, care rezidă în special din interesele economice reciproce. Şi

nu este vorba doar de schimburile comerciale în continuă creştere,

SUA fiind cea mai mare piaţa pentru exporturile chineze, în vreme

ce China, reprezintă o piaţă uriaşă pentru America. Marile progrese

din ultimii ani, se datorează investiţiilor străine şi veniturilor din

export, America fiind, din ambele puncte de vedere, sursa

principală.

În ceea ce priveşte America, ea nu are de ce să se teamă,

deocamdată, nici de concurenţă economică, nici de puterea militară

a Chinei.

Accesul posibil al Chinei la rangul de mare putere într-un viitor

apropiat a devenit o idee dominantă la americani, idee care

generează, în consecinţă, atitudini contradictorii: fie ajutorul şi

participarea la dezvoltarea sa în vederea favorizării unei evoluţii

democratice, fie opunerea faţă de un regim ambiţios cu

comportamente naţionaliste şi totalitare. Scopul Statelor Unite este o

Chină mai puternică şi mai sigură, legată de Occident prin comerţ,

diplomaţie şi interesul reciproc pentru stabilitatea internaţională.

Washingtonul trebuie să coopereze cu Beijingul în vederea unei

politici asiatice eficace. Preşedintele Bush a dat o definiţie realistă a

relaţiilor SUA - China, spunând că "au valori diferite, dar interesele

le sunt comune"13.

Afirmarea Chinei ca putere regionala, aspiranta la statutul de

superputere eclipsează tendinţele altor state vecine de a se impune

că mari puteri.

Dar ce fel de putere este China? Va deveni ea în curând o

superputere mondială gata să detroneze Statele Unite, aşa cum

afirma unii analişti? Cert este ca din punct de vedere economic

şansele sunt foarte mari. Produsele chinezeşti au invadat aproape

toate super market-urile americane.

13 Dan Pavel, „Sfera Politicii”, Revista de Stiinte Politice si de Teorie Politica, Editata de Societatea Fundatiei Civile, Nr. 138, 2009.

Pentru prima oară în istoria modernă, dezvoltarea Chinei are un

impact puternic asupra întregii lumi. Cu toate acestea, China nu va fi

în măsură să îşi exercite influenţa la scara mondială încă mulţi ani

de acum înainte: "China este o mare putere economică, fără-ndoială.

Este de dorit ca această putere să se ridice într-un mod paşnic şi

responsabil. (...) Dar nu este o putere mondială. China nu are

resursele necesare să devină o putere globală în următorii 20 de

ani"14 (Tsang, analist chinez). Prezumată drept următorul hegemon

internaţional China trebuie să beneficieze de o atenţie cuvenită.

„China este prea mare pentru a fi ignorată, prea veche să nu fie

respectată, prea slabă pentru a nu fi tratată cu înţelegere şi prea

ambiţioasă pentru a avea deplină încredere în ea”15.

Teama de o Chină mare şi ostilă poate determina Japonia fie să

devină mai apropiată de America fie să încerce să se autonomizeze

militar. SUA trebuie să evite o asemenea escaladare a evenimentelor

care ar complica poziţia sa internaţională. Menţinerea unui dialog

între cele două culturi vechi şi naţiuni ambiţioase trebuie să fie

scopul inteligenţei diplomatice americane.

Susţinută masiv de SUA în perioada de reconstruire economică

de după sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Japonia a

devenit elementul de putere de referinţă în zona Asia-Pacific. Deşi

se afla la capătul a zece ani de recesiune, perioada intrată în limbajul

14 Mircea Mureşan, Ion Emil,Florian Râpan, Viorel Buţa, „ Buletinul Universitatii Nationale de Aparare „ Carol I”, Editura Universitatii, Bucuresti, 2006, pag.85.15 Idem, pag.19.

curent sub denumire de "deceniu pierdut", Japonia rămâne în

continuare a doua mare putere economică a lumii.

Concluzii

În concluzie, pot afirma că America va urma o politică de dominaţie

mondială, bazată pe puterea militară, culturală şi economică şi va

încerca să întârzie, atât cât va fi posibil, afirmarea noilor puteri care

îşi fac tot mai simţită prezenţa pe scena mondială.

Pe termen lung, este foarte posibil ca şi Statele Unite să aibă aceeaşi

soartă cu cea a altor puteri hegemonice şi să decadă la un moment

dat la statutul de simplă mare putere. Un asemenea proces, însă, va

dura foarte mult, poate chiar decenii, pentru că economia şi

societatea americană pot asigura încă mijloacele necesare

conservării statutului lor actual. Cu toate acestea, unii analişti spun

că nici un alt moment nu este mai potrivit pentru puterile care-şi

doresc să se afirme la nivel mondial decât acesta pentru a provoca

hegemonia Americii.

Cât priveşte China şi relaţiile sale cu Statele Unite, rămân încă o

serie de semne de întrebare. Pe termen lung China este posibil să

treacă de la statutul de aliat, sau "strategic competitor" cum o mai

numea cu câţiva ani în urma guvernul de la Washington, la cel de

concurent pentru împărţirea sferelor de influenţa şi câştigarea unui

loc important în contextul creării unei lumi multipolare.

Referitor la relaţiile Rusiei cu SUA, Europa, China şi Japonia,

acestea sunt adesea dictate de consideraţii pe termen scurt. Este

foarte neclar ce urmăreşte Moscova să obţină în urma contactelor cu

partenerii săi, la fel cum este neclar şi modul în care politica externă

ar trebui să sprijine transformările prin care Rusia urmează să treacă

în viitor.

Un lucru este destul de limpede, la începutul secolului XXI, la fel ca

toate celelalte state, Rusia va trebui să înveţe să trăiască într-o lume

dominată încă de Statele Unite. Rezultatul acestei atitudini va defini

locul şi rolul Rusei în noua ordine mondială.

America nu-şi poate imagina reducerea ambiţiilor sale la o singură

regiune.

Interesele SUA sunt atât de legate de toate zonele globului, încât

orice obstacol în calea materializării acestora ar avea consecinţe

nefavorabile nu numai asupra poziţiei sale de lider în construcţia

unei noi ordini mondiale, dar şi a competiţiei pentru stabilirea unei

ierarhii reale a centrelor de putere.

Acelaşi lucru este valabil şi pentru ceilalţi pretendenţi la o poziţie

superioară în ierarhia puterii mondiale actuale: Japonia, China,

Europa Unită şi Rusia.

Demersul către o lume multipolara va fi de lungă durată, iar

comunitatea internaţională va cunoaşte, probabil, o restructurare

profundă, în care integrarea globală şi regionala va coexista cu

tendinţa contradictorie de fragmentare şi ierarhizare a lumii. În timp

ce globalismul face aproape improbabil un război între marile puteri,

amplificarea riscurilor asimetrice printre care terorismul, crima

organizată şi proliferarea armelor de distrugere în masa generează

tot mai des motive de conflict.

Biliografie:

1. Pierre Lorrain cu lucrarea „Incredibilă alianţă Rusia – Statele

Unite”, Bucureşti, 1999

2. Mihai E. Ionescu, autor al lucrării „Sfidarea Westfaliei. Relaţii

Internaţionale”, Bucureşti, 2003.

3. Mircea Mureşan, Ion Emil,Florian Rapăn, Viorel Buta, „

Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „ Carol I”,

Editura Universităţii, Bucureşti, 2006.

4. „Jurnalul Economic”, Editura Tempus, Iaşi, 2005.

5. Jacques Dauer, „Reconquista. Eseuri şi studii de geopolitica

spirituală europeană”, Editura „ Académie du Gaullisme”,

Bucureşti, 2005.

6. Dan Pavel, „Sfera Politicii”, Revista de Ştiinţe Politice şi de

Teorie Politica, Editata de Societatea Fundaţiei Civile, Nr. 138,

2009.

7. Mohamed Sahnoun, "Managing Conflicts in the Post-Cold

War Era," in Managing Conflict in the Post-Cold War World:

The Role of Intervention. Report of the Aspen Institute

Conference, August 2-6, 1995, (Aspen, Colorado: Aspen

Institute, 1996).

8. http://forum.softpedia.com/index.php?showtopic=106817 .