NOUA. ITIETODA

SCHIUOLL D E L U S T R U I T G H E T E L E , etc.

1. Curăţaţi ghetele de praf şi noroi. 2. Puneţi cu ajutorul unei cârpe învă­

luite pe 2 degete, un strat de cremă pe ghete, frecând bine toată suprafaţa pielei pentru ca să se disolve stratul vechi de cremă, plin ca murdărie şi pentru ca noua cremă să poată intra în porii pielei

3. Frecaţi bine cu o cârpă de pânză spălată, toată suprafaţa ghetei.

Luciul e imediat. Lustruirea aceasta simplă e suficientă

ca ghetele să fie conservate şi să dea un luciu foarte frumos.

L u c i u « l e l a c După ce ghetele au fost lustruite în mo­

dul arătat mai sus, muiaţi puţin în apă cârpa învăluită pe 2 degete, apoi în cremă şi ungeţi toată suprafaţa ghetei încă odată cu cremă frecând uşor.

Frecaţi apoi cu cârpa uscată, repede, toată suprafaţa ghetei.

Veţi fi încântaţi de luciul obţinut. Prin această metodă economisiţi multe

parale. a) N'aveţi nevoie să cumpăraţi perii şi

să le curăţiţi cu benzină. b) Majoritatea pastei nu mai rămâne în

perii. O parte din cremă intră în piele, cea­

laltă formează un strat subţire, dar foarte rezistent, pe suprafaţa pielei, împiedecând intrarea umezelii sau altor murdării de pe stradă.

V â n ă t o r i ! Conservaţi şi mai departe bocancii cu

renumita unsoare de piele cauciucată

„ S C H I T I O L L "

O găleată de apă, la îndemână, poate să ajute cât un post de pompieri peste o oră.

împotriva bombelor incendiare, păstraţi tot tim­pul în casă câteva găleţi cu apă.

P Din cauza vremilor grele şi revista noastră luptă cu greutăţi mari. Ca să le putem trece, fără ca să sufere re­vista, rugăm foarte stăruitor pe a-bonaţii noştrii să ne trimită neîn­târziat abonamentul cu care ne da­torează.

„CARPATII"

Cine pune stavila svonului, pune cătuşe trădării.

S U M A R U L - N U M Ă R U L U I 10 Pag.

„C." : Muncă nouă 249 C. Rosetti-Bălănescu : Când s'a înălţat Got spre soare 250—263 Elena Brâu : Enrique Amaya 253 — 264 Ştefan Căprariu : Răvaş pentru tata 254 Ing. Paul Jănosi: Miraicri 255—257 Corne/iu Comanescu : Până la primul păstrăv în undiţă

şi după 257—264 Discuţii . . 2 6 4 - 2 6 5

Ne scrie un abonat. P. T. : O armă primejdioasă. Un moldovan : Puşca cu sau fără cocoaşe.

Din munţi şi din câmpii 286—267 „Carpatii* : t Sublocotenentul Paul Mihu

Sadoveanu. S. R. : O barză vitează Dr. Ion V. Todea : Din lumea micilor gângănii. Otto Witting: „O fotografie veche". P. Toma : Iepure negru.

Cărţi şi reviste 268 Ştiri mărunte 268

Cânii Ifli Are spre vânzare, cât mai urgent: un pointer adult 4 ani, alb cu negru şi stropituri, perfect dresat, mare nas, mare rezistenţă, aret, culaj, extra câmp. Adevărat atlet, aportează Preţ serios. Şi pui 2 luni ai acestuia 9000 lei loco. Răspunde numai amatorilor serioşi. Str. Spiru Haret No. 1, C.-Lung, Muscel.

Caut i d i ţ â d e b < i b u !

cu mulinetă, marcă germană sau engleză, de oca­zie, oferind preţ bun. Ofertele se vor adresa la Redacţia revistei Carpaţii.

l .Un drilling marca „Jäger" calib. 12. Camera 70 mm. oţel „Böhler special" fullchoke ţevile 65 cm. platine Holland & Holland, cu gravuri în relief, pat pistolat, glonţ 9.3X74 R, Starkmantelgesch. Nr. 472 A. cu ţevi de schimb, calibru 12 şi glonţ 5.6X35. Luneta ZeissX4, montabilă pe ambele ţevi. 200 gloanţe 9.3X74 R. 200 gloanţe 5.6X35 R. Costul Lei 700.000, cuprinzând şi 2 tocuri speciale ori­ginale de lux şi accesoriile.

2. Arma cal. 12 Bock, cu ejector Holland ţevi 72 oţel englezesc „crucible steel", platine Holland et Holland, pat englezesc extrafin. Armă de lux şi mare precizie, cu toc de piele special. Lei 350.000. A se adresa : Petre Măinescu, advocat Râmni­cul Vâlcea, str. Traian 160.

In timpul bombardamentelor o singură scânteie poate provoca un adevărat de­zastru, aveţi deci grije stingeţi totdea­una focurile din sobe, închideţi maşinile de gătit cu gaze, primusurile etc.

Apare la 15 a fiecărei luai / Preţul unul număr 85 lei / Abonamentul pe un an 1000 pe Jumătate an 550 lei / Redacţia şl administraţia i Sibiu, Str. Carmen Sylva No. 12 (Rea. special Trib. Cluj.No. 9.)

VÂNĂTOARE / PESCUIT / CHINOLOG1E DIRECTOR. PROPRIETAR RĂSPUNZĂTORI Dr. IONEL POP

A N U L XII // No. 10 // 15 OCTOMVRIE 1944

MUNCA NOUA In curând Ardealul va fi liberat în întregime şi va

fi ştearsă linia de hotar blăstămată, trasă la Viena de duşmanii neamului nostru. Poate, până vor apare şirele acestea stâlpii de hotar vor fi ridicaţi deja pe şesul Tisei şi stăpânirea românească va fi revenit în tot cuprinsul Ardealului.

Patru ani de încălcare sălbatecă! Patru ani de mar tiraj!

Găsim în Ardealul nostru numai jale şi ruine. A-proape tot ce a clădit mai bine de douăzeci de ani sâr-guinţa, geniul şi sufletul larg românesc zace la pământ, călcat de cizmele trufaşe şi brutale ungureşti.

Găsim acolo însă temelia refacere!: poporul românesc şi pământul românesc. Prin muncă fără de hodină, prin suflet şi înţelegere românească, prin preţiosul rod al ex­perienţelor acestor patru ani crâncene se vor vindeca ră­nile. Ardealul de Nord va reintra în ritmul vieţii Româ­niei, îi va împărtăşi bucuriile şi greutăţile. Dar o bună vreme va rămâne copilul plăpând, scăpat din boală grea, şi care va trebui să aibă parte de o deosebită îngrijire şi dragoste de mamă.

Intre ruinele de acolo găsim năruită şi căsuţa vâ­nătoarei. Şi ea va trebui curăţită de moloz, şi ea va trebui ridicată, şi mai mândră, şi mai curată decât a fost înainte.

Cutropitorii unguri au adus şi în ceea ce priveşte, vânătoarea, decadenţă şi prăpăd. Au adus şi spiritul dt intoleranţă şi de prostească îngâmfare caracteristice ata­vice a. neamului unguresc. In coloanele revistei noastre, aproape număr de număr, am adus date şi aspecte ale vânătoarei din Ardealul de Nord cutropit. Ele rămân o palidă, oglindă a pustiirii reale ce s'a întins acolo.

Bunii „camarazi" unguri şi saşi, care s'au încălzit două decenii în bunătatea prieteniei şi a spiritului de fră­ţie vânătorească pe care le-am cultivat mai ales în do­meniul vânătoarei, — deodată au uitat totul. S'au năpus­tit asupra vânătorilor români rămaşi acolo, i-au depose­dat de terenele lor îngrijite şi crescute la inimă, i-au scos din societăţi, le-au răpit armele. Nu cunoaştem un singur vânător român de acolo, care să fi putut jertfi în aceşti patru, ani nobilei pasiuni; abea în un singur caz — remarcat în revista noastră — s'a găsit un singur vâ­nător ungur, care să mai întindă o mână prietenească to­varăşilor de odinioară. Au săpat o prăpastie sufletească adâncă, pe care trecerea de noui decenii nu o va putea umplea, şi nici nu trebueşte să o umple.

S'a dovedit apoi de nou, că lăudăroşia ungurească e şi_ în materie de vânătoare goală de conţinut. In locul or-dinei pusă în vânătoare de regimul românesc, s'a înstă­pânit anarhia, în locul spiritului de ocrotire a năpădit sălbatecul dor de. sânge şi de pustiire, în locul concepţiei de bun naţional, vânatul a ajuns a fi considerat doar după ceea ce putea da în carne şi piele, şi deci „exploatat" până în fundul posibilităţilor.

Splendidele terene de vânătoare create prin jertfele Şi dragostea vânătorilor români au fost exploatate sălba­tic, sunt azi ruină.

In faţa acestei situaţii pe care ne-a dat-o patru ani de uzurpare ungurească, vânătorirnea română şi organele ei de conducere au de înfruntat greutăţile unei noui şi grele activităţi de refacere. Socotim, că s'ar putea con­cretiza planul de acţiune în următoarele puncte:

1. O grabnică refacere a societăţilor de vânătoare. Ce­le vechi, româneşti, desfiinţate prin dispoziţiile autorită­ţilor ungureşti, trebuesc readuse neîntârziat la viată în forma în care erau în August 1940.

2. Revizuirea situaţiei tuturor vânătorilor unguri şi

saşi. Cei, care în timpul ocupaţiei ungureşti au manifes­tai simţeminte antiromâneşti, — care au activat în orice fel pentru prigonirea şi excluderea românilor delà vână­toare, — care au încălcat terenele arendate legal de so­cietăţi româneşti şi de români, — care au greşit împotri­va îndatorirei de onoare a camaraderiei de care s'au bu­curat înainte, — să fie lipsiţi pentru totdeauna de drep­tul de a avea permis de vânătoare.

3. Disolvarea imediată a tuturor societăţilor de vâ­nătoare întemeiate după 1 Sept. 1940.

4. Toate contractele de arendare sau cesiune înche­iate după I Sept. 1940 trebuesc anulate prin o măsură administrativă cu caracter general.

5. Sunt a se repune în fiinţă toate contractele de a-rendare care au existat legal la 1 Sept. 1940. Termenul a-cestor contracte este a se considera prelungit cu 4 ani, adecă cu timpul cât arendaşul a fost lipsit de folosirea terenului prin ocupaţiunea ungurească. Arendaşii, care nu voesc să uzeze de acest drept, vor avea să anunţe D. E. V. în un termen scurt, ce se va fixa, rămânând altfel în obligamentele contractului.

In cazuri speciale, unde organele D. E. V. vor con­stata, că prin gospodărirea iraţională a terenelor din epo­ca ocupaţiunei ungureşti, s'a distrus sau s'a degenerat simţitor stocul de vânat nobil, pe care l-a ridicat vechiul arendaş prin reale măsuri de ocrotire, — D. E. V. va pu­tea prehmgi contractul vechiu, cu încă S—10 ani, cu con­diţia, ca arendaşul să refacă vânătoreşte acel teren.

6. Arendaşii uzurpatori din epoca 1940—1944 să fie făcuţi răspunzători pentru stricăciunile constatate în in-stalaţiunile vânător esti precum şi pentru degradarea vâ­natului, — fie că s'au produs aceste prin acte abuzive, fie în urma neglijării măsurilor de pază şi ocrotire. Mem­brii societăţilor de vânătoare vor răspunde şi personal pentru daunele puse în sarcina societăţilor.

7. Toate terenele devenite libere în urma rezilierii contractelor, sau din orice altă cauză, urmează să fie a-rendate neîntârziat, cu o severă selecţionare a arenda­şilor.

• 8. Pentru paza vânatului şi înfrângerea braconieri­lor vor trebui înfiinţate şi menţinute 2—3 ani numeroase posturi de jandarmi de vânătoare. In aceiaş vreme se va pretinde arendaşilor instituirea unei paze efective, severe.

9. D. E. V. va trebui să întocmească norme restric­tive pentru, reglementarea vânatului care poate fi împuş­cat, mergând până la interzicerea vânătoarei pe un timp determinat. In acest caz, arendaşul va avea dreptul să ceară o reducere corespunzătoare a arenzii şi o prelun­gire specială a duratei contractului de arendă.

10. La atribuirea terenelor arendate, trebue să se dee în mod corespunzător preferinţă vânătorilor din teritorul eliberat, care au rămas acolo subt ocupaţia ungurească.

Şi mai presus de toate, va trebui vânătorirnea română să pună în funcţiune deplin, puterea de însufle­ţire şi de jertfă de care a dat dovadă, adăugând încă în­căpăţînata hotărâre de a face să dispară, cât mai neîn­târziat, orice urmă a duşmanului care a pângărit prea mult pământul nostru.

Păşind, pe pământul Ardealului desrobit, să dăm slavă Celui ce a coborât în ţărână fruntea trufaşului f i a procletului, Care va şterge de pe faţa pământului pe cei ce au deslănţuit asupra lumii suferinţele războiului şi ri­dică totdeauna la lumina biruinţei sfânta dreptate.

Iar noi să fim vrednici de vremile pe care le înce­pem, aşezând fiecare, la locul nostru, piatra pentru clă­direa unei Românii noui, şi mai frumoasă, şi mai înăl­ţată, şi mai puternică. „ C . "

CÂND S'A ÎNĂLŢAT GOT SPRE SOARE de C. ROSETTI-BĂLĂNESCU

Acolo, sus, nu e decât munte şi negrul pădurii de brad. Deasupra e cerul. Jos e taină. Dacă se pe­trece ceva sub negrul pădurii nu ştie nimeni. Nu e acolo om care să înlănţue fapte şi să spună: „s'a întâmplat ceva". Nu e nimeni... S'a prăbuşit un brad? Nu e fapt pentru nimeni. Poate, o clipă, s'a ciulit o ureche păroasă undeva şi urechea a reve­nit la loc, liniştită. Bradul se va măcina şi face pă­mânt. S'a prăbuşit într'adevăr un brad? Dacă nu ştie nimeni, poate nu s'a prăvălit nimic... Intr'un bob de răşină s'a înglodat o furnică roşie — sub tot nesfârşitul acoperiş de pădure. A luptat trei zile şi trei nopţi, furnica, singură, cu desnădejde şi frea­măt neostenit de picioare subţiri. Cu un fir de soare, în dimineaţa a patra, s'a mai prelins din trunchiu o lacrimă albă şi furnica a rămas închisă de veci în sicriu străveziu. Bradul n'o ştie; jderul nu ştie; n'o ştie muntele. Şi ce-i pasă muntelui? S'a întâmplat ceva sub negrul pădurii? Nu s'a întâmplat nimic... Sus, în idiesimi de cetini, a trecut ca o părere de vânt; s'a mişcat legănat o cracă şi unda s'a prelins mai de­parte cu zvon uşor şi frânt, prin cetină grea de brazi alăturaţi. Apoi a fost ca un ţipăt subţire şi foarte trist de pasăre, N'a fost pasăre; n'a fost vânt. A fost jder — şi jderul a ucis veveriţa, sus, între cetini. Un vârf de creangă s'a mai legănat domol vreme scurtă. jApoi şi-a reluat încremenirea, grea, în nemişcare nepăsătoare a pădurii întregi. Privirea din nespusă groază din ochiul mic şi rotund al veveriţei încol­ţite 1-a văzut cineva? Nu 1-a văzut nimeni. A fost cu adevărat?

Acolo, sus, nu e decât muntele şi negrul pădurii de brad. Deasupra e cerul şi jos e taină. Dacă se'n-tâmplă ceva, e ceia ce trebue. Iar pentru desnădej-dea aceia nespusă din ochiul mic al veveriţei, răs­punde Dumnezeu.

Acolo, sus, sub negrul pădurii, trăia Got, coco­şul de munte.

Got era ca întruchiparea în viaţă a tainei pădu­rii negre, cu toate fundurile şi adâncurile-i întune­cate. Got, puternic ca pădurea, e negru ca pădurea sub cel mai încruntat cer. Got nu se'nalţă în tăriile luminate ale văzduhului, el s'afundă în tainiţele în­tunecate ale pădurii; aripele sale, secere scurte, sunt făcute să cotească printre1 brazii întunecaţi şi strânşi, — şi le rade cel mult vârfurile, vedenie neagră, iute înghiţită în adâncuri de beznă. Pe pieptul lat lucesc verzui, restrângeri ca din cetini de bronz. Cioc în­covoiat ca de crudă răpitoare. Ochiu crâncen, sub cruntă sprânceană de sânge, ca un bob de răsură li­cărind din întuneric. Pene sbârlite sub junghetura capului. Picioare scurte, puternice, încălţate des cu pene tari. Stropituri în penele cozii, ca o neaştep­tată smălţuire de flori albe într'o poiană dosită. în­făţişare cruntă, puternică, sălbatecă, viziune de făp­tură apocaliptică, uitată aci din vremuri de mult prăbuşite în hău.

Got e întruchiparea de taină neagră a pădurii întunecate de brad.

In noaptea care s'a lăsat peste munte, cotind printre brazi uriaşi, a trecut Got, negru, cu îndemâ­nări de stafie, între crengi şi vârfuri. Cu sgomot mare

s'a lăsat într'o cetate de întunecimi de cetini. După o vreme a săltat iar şi, umbră neagră, şi-a luat lo­cul de noapte. Locul lui. Got e stăpân. E cel mai pu­ternic cocoş al muntelui. Locul lui, ales şi cucerit prin putere, e în bradul bătrân, jumătate mort, cu braţe de schelet întinse dintr'o parte, de care atârnă bărbi lungi de muşchiu uscat. Got s'a aşezat pe cracă us­cată. Stă nemişcat o vreme, atent, cu gâtul întins. E la adăpost acolo, sus, dar bătrânul Got ştie din lungă obişnuinţă folosul bănuielii. Ascultă, cu ca­pul întors spre toate zările. Nu, nare dece se teme, sus, în noapte. Marea Buhă a nopţii nu cutează să lovească în puterea lui Got. Cei de jos rămân jos, legaţi neputincioşi de pământ. Doar jderul, isteţ co­lindător prin cetini... Dar Got nu e biată veveriţă ori păsăruică — şi acolo sus, pe cracă uscată şi cu putinţă să s'arunce deodată din prăpastia înaltului, Got nu e pradă pentru jder. Got, negru, învăluit în noaptea cerului şi-a brazilor, a mai mişcat puţin pe cracă, şi-a destins încordarea trupului şi s'a aşezat pentru scurtă odihnă.

Peste muntele întreg, încremenit în noapte, scân­teiază stelele primăverii, lunecând nesimţit în mă­reaţă rotire. Când a adormit Got Carul Mare stătea răsturnat, tocmai în creştetul cerului, cu roţile în sus, ca un minunat gândac din pietre scumpe întors pe spinare. Apoi, ca împins de o putere înceată dar ine­xorabilă, Carul s'a fost ridicat drept în sus, cu oiştea ţintind în vârful cerului, şi iar, încet, încet, apă-sându-i puterea cea mare pe oişte către stânga, s'a îndreptat şi s'a pus pe roate, — tocmai jos, cam spre vârful brazilor. Când a ajuns Carul acolo, Got a mişcat. S'a scuturat, cu pene înfoiate. S'a săltat în picioare şi şi-a lungit trupul şi gâtul peste gol.

Un vânt subţire, trecut peste zăpezile rămase în dosuri, a răcorit deodată cetinile, care au dat semn de cunoaştere mişcând abia simţit, ca o clătinare de cap. Dar în adierea de vânt nu era numai duhul ză­pezilor în agonie, ci încă altceva nedesluşit ca o pre­vestire de viaţă nouă: poate mirosuri de pământ reavăn, de răşină şi foaie, cu iz subţire de brânduşe, poate numai fioruri fără nume. Got a simţit boarea subţire trecând printre vârfuri. De mai multe zile îi înfiorase trupul chemările acestea venite cu vântul şi-i răscolise sângele după legile vechi ale primăve­rilor de totdeauna. Nerăbdări îi furnicau trupul, ne­linişti îl frământau pe craca unde nu-şi mai găsea loc, porniri nestăpânite îi înfoiau penele» gâtului, îi lăsau aripele în jos, îi desfăceau coada în mândră şi măreaţă roată, îi întindeau gâtul în sus, spre ste­le, ca într'un fel de disperare din care trebuia să ţâşnească ceva, ceva ce trebuia să vie.

Pe craca uscată Got se frământă. Mişcă în lun­gul clombului mort, dela un cap la altul, fără răgaz. Se opreşte din când în când, tremură, — şi deodată, măreţ, roteşte. Coada răsfirată în minunat evantail, tot trupul înfoiat, aripele desfăcute uşor, lăsate în jos. Got roteşte pentru el şi stele. Şi-apoi e cuprins iar de puterea aceea ca o desnădejde ce vrea să nă­vălească din el şi care-i întinde gâtul să se rupă spre cer. Got stă aşa ca într'un lung extaz, şi deodată puterea aceia care i-a întins coardă toţi muşchii până

la durere, puterea aceia îşi face loc şi ţâşneşte, ca o biruinţă . . . Şi Got cântă.

Got, descătuşat, înfocat de patimi, îşi cântă dra­gostea. Cascadă, toacă, zumzet, ciripit şi extaz, Got îşi cântă cântecul din veacuri. Cântec tăinuit ca şi el, Got, întruchiparea de taină a pădurii negre. Cân­tec care nu e cântec ci mai mult şoaptă şi gungurit, care vine de nicăieri, care e şi aproape şi foarte de­parte, care e şi prevestire seacă de stăpân nerăb­dător, şi ciripit dulce de amant îngenunchiat, şi ex­taz necuvântat decât prin lung suspin răguşit de patimă.

Got, înnebunit de porunca brânduşelor, cântă fără încetare în noaptea subţiată de zori. Dar cân­tecul lui Got nu e numai viers de uitare. Se frămân­tă, ascultă în răstimpuri. Veghează — şi către pri­mejdii şi spre craii potrivnici. Căci cântecul lui Got dacă e şi descătuşare pentru el, mai e şi chemare. Din fundurile pădurii, cele pentru care se frământă şi arde, aud — şi el le cheamă. Got se înfurie şi se sbârleşte, joacă pe cracă şi ochiul îi e mai crunt ca niciodată, căci între tăcerile lui aude alt cântec şi chemare. II ştie. E Clop, cocoşul cel tânăr, care a îndrăsnit şi în primăvara trecută să-1 înfrunte. Da, a îndrăsnit, să-1 înfrunte, pe el, Got. Şi Got se sbu-ciumă şi în sprânceana roşie îi bate tot sângele răs­colit. A îndrăsnit, Clop! Dar şi crâncenă în­frângere pentru acel nesocotit! Şi Got, stă­pân, încrezător în stăpânirea şi puterile lui, se 'nfige înciudat în bradul bătrân şi înfier­bântat cântă mai pătimaş ca niciodată . . .

Stelele s'au stins. Zorile, desvelite de noapte, s'au furişat în pădure, timide şi îm­bujorate. Brazii negri se desprind, stavilă bru­tală de întuneric, pe o imensă petală de tran­dafir, — contrast prea crud ca să dureze. Soarele a aruncat în ajutor suliţi lungi de aur ce se 'nfig biruitoare în adâncul pădurii, aprinde focuri pe trunchiuri şi presară aur luminos în toate ascunzişurile beznei fugărite. Se vede. E şi o poiană peste un dânmb, din­colo de bradul bătrân. Tufe şi iarbă veche, încă culcată după lunga apăsare a zăpezii, şi discret înveselită de zâmbetul brânduşelor delicat viorii. In soare, un mesteacăn subţire e ca un stâlp de argint pe cer albastru. Un sitar a trecut foarte sus, corăind uşor. Apoi s'a auzit sbor sgomotos sub pădure. Got tot cântă înnebunit pe craca lui. Şi deodată, clar, tare, a răsunat chemarea găinilor: got, got, got — către poiană. Got a amuţit. E ca un scos din minţi, acolo sus; se sbuciumă, s'a-pleacă, se 'nvârteşte . . . Şi iar vine, netedă, lămurită, vestea găinilor. Ca o piatră s'a a-runcat Got în gol. Trupul negru a cotit ca o umbră printre brazi şi a căzut deodată în marginea poienii. O vreme a rămas pe loc atent, capul sus şi trupul şui. Apoi iute, pe picioare grăbite, s'a mistuit printre tufe.

Găinile, frumoase în haina lor simplă dar elegantă, stau între tufe, spre o margine a poienii. Se fac că nici nu-1 bagă în seamă pe Got superb cavaler negru, ivit după un buştean prăvălit. Got, el pare cuprins de o delirantă nebunie. Infoiat dincolo de închi­puire, coada roată largă, aripi tremurând în-

spasmuri şi măturând pământul, Goţ se învârteşte, saltă, sare sus de tot, joacă pe loc, aleargă şi se întoarce, într'un dans fabulos, nebunesc, d e s o r donat şi minunat — parada fantastică a cocoşului de munte cuprins de dragoste din porunca Primăverii.

Got joacă. Dar deodată, de jos, din partea cealaltă a po­

ienii, a clipocit sec cântec de cocoş. Găinile au ri­dicat capul, ieşind un moment din făţarnica lor ne­păsare. Got şi-a împietrit brusc un salt de saltim-bac. Şi venind dincolo, s'a văzut printre tufe alt co­coş înfoiat. Era Clop.

Şi Clop venea la luptă. Ca o furtună s'a aruncat Got. Şi lupta a început

numai decât. Crâncenă, aprigă, fără cruţare. Se iz­besc cu sgomot de prăvăliri de brazi. învălmăşeală de aripi negre care lovesc puternic, sărituri în capul vrăşmaşului, răsturnări, răsuciri, urmăriri, si iar iz­biri de cioc şi ghiare. Pene smulse plutesc şi se aşea­ză apoi lin, ca fluturi negri pe iarbă. Izbitura din ur­mă a lui Got, cu tot pieptul, a fost năprasnică şi Clop a primit-o în plin. L-a răsturnat, a fost o în­spăimântătoare învălmăşeală de aripi negre ridicate, şi ciocul ca secerea a lui Got a deschis rană până la sânge în capul lui Clop. Şi deodată Clop îşi sub-

ţiază trupul cu penele strânse, aleargă câţiva paşi — şi învins, îşi ia sborul cu sgomot mare.

Got e stăpân. Şi Got, stăpânul, se repede în găini. . . Soarele s'a ridicat mai sus de vârful brazilor.

Peste poiană a trecut un fluture albastru ispitit de soare, în sbor beat, vânturat şi nesigur. O ceajă de piţigoi a dungat tăcerea cu zvon subţire. Uri bondar mare, cu trup păros şi vărgat, a bâzâit peste o brân­duşă şi nu s'a oprit. Got, destins, odihneşte lângă buşteanul prăvălit. Aproape, în iarbă, s'a strecurat ceva ca o părere, ca o unduire de şarpe gălbui. Apoi n'a mai mişcat nimic.

Şi totuşi se strecurase pe-acolo. Şuia. Şuia, nevăstuica, jivină subţire şi mică nici de-o

palmă, ieşise din iarna cam şubrezită şi mai ales în­fometată. Setea ei de sânge, întotdeauna nestăpâ­nită, era acum aproape chin şi nebunie. Ochii mici şi răi îi sticleau deodată ca mărgeluşe negre şi prin cap îi trecea ca un val de turbare numai la gândul sân­gelui cald, sorbit cu lăcomie din carotida retezată de dinţii ei siguri şi ageri ca briciul. Cu ce se în­fruptase până acum era slabă treabă la însetarea ei — păsărele şi şoareci. Nici ea nu ştia cum se pripă­şise în muntele acesta hain şi pustiu. Poate părinţii ei suiseră de mai jos, dinspre aşezările cu fierăstraie, unde stau oameni şi orătenii? Nu ştia. Dar ea e Şuia, trup de şarpe, iute fulger, muşchi de oţel, min­te ascuţită şi mai vitează ca şoimul — şi ea^ Şuia, îşi va cuceri sângele acela gâlgâind cald după care râvneşte — şi-o îmbată numai gândul.

Aşa hotărîse Şuia. Dar colindul ei de noapte nu-i împlinise nici pe departe gândul şi pofta. Se strecura acum în plină zi prin iarba uscată a poie­nii, spre scorbura ei din buşteanul prăvălit, flămân­dă şi înverşunată. Şi deodată s'a oprit din unduirea ei de şarpe. Lângă buştean, o arătare mare neagră . . . Şuia s'a oprit, speriată o clipă. Şi-apoi a înţeles. E Got, cocoşul cel puternic dela bradul uscat. Acum stă parcă somnoros şi abia culege, a-lene, câte o pie­tricică dintre ierburi. Ar putea, oricum, să se ducă de lângă buşteanul şi scorbura ei. Şuia priveşte la Got. Ii vede trupul negru şi puternic, învelit în pene dese şi tari. Nu, Got nu e pradă pentru ea. Dar deodată îi intră în ochi pata roşie, sprânceana de sânge a cocoşului. A fost ca o comoţie bruscă în trupul fe­lin, şi înfiorări nestăpânite îi trec, unde repezi, pe sub piele. O limbă subţire şi roşie a fulgerat scurt printre buze şi ochii au sticlit ascuţit. Şuia, beţiva de sânge, e încordată toată, ca un resort de oţel ga­ta să se destindă. O mai reţine din nebunia ei doar o aşchie — de teamă? de judecată? In caţj îi trec valuri de sânge, care îi întunecă şi-i destunecă min­tea. Cât sânge... cât sânge . . . şi cald de pasăre . . . Ea ştie precis unde e carotida, vâna aceia ca un iz­vor de sânge nesecat... Şi ce-ar mai putea face pu­ternicul Got cu izvorul acela de viaţă tăiat? Ni­mic . . . nimic . . . nu va mai putea face . . . nimic . . .

Şuia a lunecat ca un şarpe galben . . . mai aproa­pe . . . prin iarba uscată . . .

Ori cât de uşor, dar Got a auzit ceva. A ridicat capul şi înfăţişarea-i cruntă s'a profilat brusc peste poiană, negru peste galbenul ierbii. E atent. Stră-vechia-i bănuială e gata să-1 salte în sbor spre întu­necimile cetinelor sale adânci. Atunci, ca un arc, s'a destins Şuia, fulger roşcat în soare. . . Avântul ei s'a izbit de avântul lui Got spre sbor. Sub lovitură,

Got s'a înfiorat şi-a şovăit, şi sborul i s'a frânt o clipă — cu o aripă hârşâind aspru pământul. Dar şi Şuia primise lovirea avântului de sbor, şi zdrun­cinată, şi-a greşit ţinta — izvorul acela cu sângele vieţii lui Got. Agăţată şubred în penele gâtului gros al gotcanului, Şuia s'a simţit ridicată năprasnic în aer şi dusă smucit şi scuturat în hău . . .

Got înnebunit a înţeles primejdia de moarte ce s'a agăţat de el. S'a scuturat sălbatec şi şi-a frânt sborul cum nu-t mai frânsese vreodată. Got trece să­geată printre brazii uriaşi, pătrunde printre cetini grele şi-şi rade gâtul prin crengi, să scape de povara aceia, ce-o simte ondulând pe el ca un vierme al morţii. Piciorul lui scurt nu poate ajunge din sbor acolo, unde s'a aciuit bestia. Şi îşi dă seama că orice oprire, orice răgaz dat jivinii prinsă de el, însem­nează moartea sub fulgerarea dinţilor în vâna vie­ţii. Şi Got sboară, s'afundă în prăpăstii, se ridică spre vârfuri, coteşte frânt printre ramuri grele, mâ­nat de groază.. .

Şuia, după prima zguduire a loviturii şi a spai­mei, când s'a simţit deodată ridicată în văzduh, şu­bred agăţată de pene, a înţeles şi ea primejdia în care o aruncase nebuna ei cutezare. Dar era acum prea târziu ca să-şi mai dea drumul spre ierburile şi scorburile ei. Şi cu înverşunare s'a încordat, să-şi facă loc ghiarelor printre pene, până la carne, să se poată ţine tare. A crezut, străbătută de o teamă as­cuţită, că nu va izbuti, ameţită şi smucită de vântul şi frânturile sborului, izbită şi înţepată de cetini. Dar acum e prinsă bine în carne şi penele aproape o în­velesc. Şi cum stă lipită acolo, dusă în vântul mor­ţii, o furie ca o năvală îi zgudue deodată creerii de jivină sângeroasă şi vitează. Stă lipită de carne cal­dă şi simte cum clocoteşte sângele lângă ea. Va intra în sângele acela. Va intra în carnea şi în sângele lui Got, duşmanul ei cel mai crunt de acum, vinovatul care-a ridicat-o în golul şi vântul acesta de groază şi moarte. Şi nu-i asta şi scăparea? Got, ros în car­ne, nu va slăbi el şi ajunge istovit la pământ? Şi dinţii s'au deschis şi botul ascuţit al nevăstuicii intră în carnea lui Got. , .

Peste muntele încremenit şi peste pădurea nea­gră Got şi-a mai frânt odată sborul şi s'a cufundat în adâncurile brazilor. Muntele şi brazii au rămas îm­pietriţi şi străini. Şi puterea lui Got slăbeşte... De când sboară desmetic? de adineaori? de o veşnicie? Şi deodată îl fulgeră durere ascuţită şi nouă. Şi în­ţelege că viermele morţii ce s'a lipit de el îi intră în carne şi în viaţă. Cu toată puterea s'a scuturat, cu desnădejdea din urmă a groazei. Dar mai adânc sim­te cum îl pătrunde în carne. Slăbeşte... Got pierde sânge. Ii picură viaţa peste pădurea neagră, mărge­le roşii risipite peste cetini, — şi dintr'odată nu şi-a mai stăpânit sborul. Nu mai coteşte. Simte cum miş­cările nu mai sunt ale lui. E ca un abur peste voinţa lui. A ridicat gâtul în sus, drept, întins, ca atunci când îşi cânta dragostele, aripile mişcă şi bat re­pezit, reflex, iute, iute. . . Şi Got, fără să ştie, se înalţă, se înalţă drept în sus, suie, suie spre soare . . .

Pădurea e undeva jos departe, departe, ghem negru, şi Got cu mişcări repezi din aripi scurte tot suie spre soare. E în tării albastre de lumină şi foc, unde n'a fost niciodată, sus, sus, sus, în căile vultu­rilor, mai sus, cu gâtul întins, cu ochii în soare, suie drept mereu, în pulbere de aur şi în aer tare — mai tare decât în toate vârfurile de munte. Aripile lui Got

tot mişcă şi bat. . . Nu ştie cine i le mişcă . . . din-lăuntrul... Ba t . . . Nu e nici un nor . . . Got suie în slavă albastră spre soare, învăluit în aur . , . Suie spre soare . . .

Şuia a dat, în adânc, de vâna vieţii şi s'a umflat de sânge. A scos atunci un cap ascuţit, năclăit de sânge, şi a privit furiş în ju r , . . N'a înţeles şi n'a vă­zut nimic decât albastru şi aur . . . Atunci, deodată, sus, nespus de sus, nevăzut de pe pământ, s'au în­chis încet două aripi negre. Un gât întins spre soare s'a aplecat în jos — şi ca un fantastic şoim negru, ca o piatră prăvălită din cer, s'a repezit Got spre pădurea neagră, cu vâjâit prelung de furtună prin­tre penele ta r i . . .

Got cădea. Got cădea. Got cădea., şi pe Got cu ochi brumaţi de moarte,

Şuia, vie, cădea vertiginos, bob de viaţă aiurit în năprasnic vânt de prăbuşire.

Ca o năvală creştea şi s'apropia muntele şi pă-

ENRIQUE AMAYA Pe o caldă şi frumoasă zi de Iulie, îndemnaţi

de un prieten, ne îndreptăm spre Mănăstirea Sâm­băta de lângă Făgăraş.

Holde aurii se unjuiau, legănate de un vânt sub­ţire, spicul se îndoia sub greutatea bobului îmbelşu­gat, ape izvorîte din munţi ne întâmpinau cu voioşie la fiecare vale, la fiecare sat, iar pe noi minunatul drum ne însufleţea. Fericiţi ne apropiam de locul unde îşi durase Brâncoveanu castelul şi întemeiase mănăstirea. La sfârşitul dumbravei răsare pe negân­dite clopotniţa şi vechea poartă de Odinioară. Azi din toată mănăstirea nu mai dăinueşte decât bisericuţa restaurată după Unirea din 1919, dar sublim aşe­zată în mijlocul unei poeni încinsă c'un brâu de mândre păduri, la poalele munţilor. în poetica Vale a Sâmbetei. Din apele ei s'au alcătuit cu multă price­pere şi gust — în apropierea bisericuţei — două eleş-teie. Mici cascade şoptesc şi ele istoria vremurilor de restrişte de altă dată.

In Iulie 1939 era linişte, iureşul nebuniei co­lective nu se deslănţuise în omenire. Veseli şi mul­ţumiţi ne bucuram de vieaţă, de soare, de frumu­seţile Dumnezeieşti. Speram să sfârşim cu bine zi­lele câte ne mai rămăseseră de trăit.

In Sâmbăta da Sus, ajunsesem pe înserate. Lu­ceafărul răsărise, prin întuneree la muchia pădurii strălucea văpaia unui foc şi două mari lumini scân-teiau prin frunziş.

— Sunt lămpile şi focul aprins la marginea apei a celor din corturi, doi miniştri din America, ne lă­mureşte însoţitorul nostru.

In acest colţ de rai românesc ei veniseră să-şi petreacă o parte din concediu, iar noi avurăm noro­cul ca în această minunată aşezare, departe de sgo-motul Oraşelor, să cunoaştem pe simpatica familie Vassu din Făgăraş şi printr'însa pe ministrul Argen­tinei. Enrique Amaya.

Vassu cu firea-i deschisă, cum ne cunoscu, ne spuse — Hai să mergem spre ,.camping". Enrique Amaya — un om excepţional de bine, îmi este prie­ten, sunt sigur că-i vom face plăcere să petrecem un ceas cu el.

durea neagră, amestec haotic de piscuri şi vârfuri de brad repezite în sus . . .

Şuia cădea lipită strâns de cadavrul lui Got — şi nu înţelegea, — parcă în afară de timp şi cuprin­suri. Nu înţelegea. Pe botul ascuţit şi speriat a tre­cut iute o limbă subţire ca un fir de sânge.

Şi deodată, pădurea s'a aruncat brusc în sus, a fost o năprasnică şi neînţeleasă .iute-clipire de în­tuneric şi lumină, şi cu vâjâit de vijelie s'a scufundat Got între brazi . . . De unde a bufnit, surd, trupul, s'a văzut ţâşnind o ciudată frântură de şarpe găl­bui, ce s'a dus, piatră, să se strivească de trunchiu uriaş. Pe trunchiu a rămas o pată roşie., parcă s'ar fi strivit acolo o pungă de sânge.

La bufnirea surdă a lui Got de pământul pădurii a tresărit în desiş o ciută; a stat o vreme nemişcată, cu urechi ţintite; apoi a păscut, liniştită, colţ de iar­bă nouă . . ,

Şi sub negrul pădurii s'a închis la loc tăcerea, peste adâncuri şi taine.

de ELENA BRAN

Deşi sunt o timidă, de rândul acesta primii fă­ră vorbă invitarea. Era scris ca în acea zi să-mi {ac doi prieteni, dar de care soarta, din nenorocire, mă va despărţi foarte curând.

Ajungem acolo pe la ora 4 după amează şi ne întâmpină secretarul lui, de oarece Amava, cu sănă­tatea plăpândă, se odihnea într'unul din corturile întinse în pădure, alături de susurul apei.

Ne aşezăm în jurul unei lungi mese de brad adumbrită de copaci şi grăim în şoaptă.

După jumătate de oră apare şi Amaya, înalt şi falnic se încadra minunant în măreţia munţilor. Ochii lui negri şi blânzi te învăluiau cu căldură şi bună­tate, ceteai în ei ca într'o carte deschisă, nici o um­bră de şiretenie nu le întuneca privirea limpede şi senină. Ochii lui luminoşi aminteau pe ai Madonelor lui Murillo, şi impresionau adânc.

Afabil şi corect, poate chiar prea corect, Amaya te făcea în primul moment să-1 crezi mândru, dis­tant. Dacă la început simţeai oarecare reţinere, dul­ceaţa zâmbetului cu care îşi însoţea calda strângere de mână, te punea imediat „â ton aise", cum spune francezul.

In acea zi de Iulie, el purta cu multă eleganţă pantaloni largi strânşi în cizme înalte până aproape de genunchi. La brâu îi atârna un mare cuţit argen-tinean. Cuţitul de argint — cizelat cu măestrie — întregea iluzia că ne aflam şi noi pentru câteva cea­suri în pampasul argentinean.

Iubitor de natură, Amaya venise să petreacă două săptămâni în mijlocul ei, în singurătatea şi simfonia codrului, înconjurat de flori şi verdeaţă şi de armo­nioasa cântare a apei şi a păsărilor.

Fire inventivă, el instalase într'unul din corturi, după un sistem propriu, duş cu apă caldă şi un spă­lător în felul celui folosit de chirurgi, dar foarte in­genios alcătuit în pădure, unde nu găseşti la înde­mână tot ce-ţi trebuie.

Deşi abia ne cunoscusem, Amaya cu amabilita-tea-i neîntrecută, ne îmbie cu insistenţă să cinăm îm­preună cu el. Nu puteam refuza. Larg şi generos, ne

oferi tot soiul de bunătăţi, între altele macaroane preparate chiar de el, ca în ţara lui, precum şi cas­tane zaharisite, în cutii de tablă, aduse dela Paris pentru musafiri, deoarece lui nu-i era îngăduit nici măcar să le guste.

In cele câteva ceasuri petrecute cu Amaya, ti­miditatea-mi înăscută se prefăcu într'o reală simpa­tie pentru omul atât de fin, de deştept şi de spiri­tual. La ora 11 seara, plecam, făgăduindu-i că vom veni Dumineca următoare. N'am uitat. Se putea?

Şi astfel se înfiripau primele începuturi ale unei trainice prietenii ce dăinui cât mai stătu Amaya în ţara noastră pe care o iubea cu înţelegere. Românii găsise într'însul un sincer şi devotat prieten. In cei şase ani petrecuţi printre noi, învăţase româneşte şi, deşi acreditat ca ministru plenipotenţiar al Argenti­nei, totodată pentru Turcia, Bulgaria şi România, el îşi alesese ca reşedinţă Bucureştii, fiind legat sufle­teşte mai mult de România şi de Români. In celelal­te două ţări se ducea rar numai când slujba i-o ce­rea imperios.

îmi plăcea să-1 vizitez în calda şi prietenoasa atmosferă a căminului său. Să admir alături de cărţi nestimate, covoarele noastre, broderiile noastre şi di­ferite alte lucruri româneşti. Mă uimea cu cât dis­cernământ alesese tablouri de ale pictorilor noştri, nu numai de ale lui Grigorescu, Luchian, etc., dar şi de a celor tineri, mai cu seamă dle ale acestora clin urmă. cu câtă simţire artistică ştiuse să colecţioneze operele lor de valoare.

Toate aceste comori româneşti le-a luat cu el în Argentina. Când un prieten a îndrăznit să-1 sfătu­iască să le lase în Bucureşti, Amaya s'a supărat.

Ştiu că voi întâmpina greutăţi pe aceste vre­muri de război, însă le voi învinge. îmi sunt amintiri prea scumpe ca să mă despart de ele, chiar de1 cele mai neînsemnate, a fost răspunsul lui.

Suflet ales şi duios, Amaya nu s'ar fi despăr­ţit fără o strângere de inimă de ultimele rămăşiţe care îi aminteau România.

Amaya nu era numai un mare bibliofil, dar şi

un mare filatelist. Cunoscătorii afirmau că era pose­sorul uneia dintre cele mai desăvârşite şi rare co­lecţii de timbre.

Prieten cu Dănilă Vassu din primele zile ale so­sirii lui în ţara noastră, Amaya arendase un teren de vânătoare în Valea Sâmbetei de care însă nu prea s'a folosit, sănătatea-i şubredă nepermiţându-i să fie un vânător de mâna întâi. Totuşi împuşcă şi el odată un cocoş de munte.

Afară de natură, animalele îşi aflau şi ele un colţişor în inima acestui om generos. Alături de splendidul lui câine de vânătoare, Rot, în casa lui auzeai torcând de mulţumire şi câteva pisici. Pe fa­zani, canari şi peruşe nu-i ţintuia în cuşti, îi vedeai liberi, sburând în voie prin balconul orânduit pen­tru ei.

Imprietenindu-ne, i-am putut arăta la un Paşte mănăstirile noastre din Moldova: Agapia, Văratec, Neamţ şi Secu. Amaya prin bunătatea lui, câştigă şi acolo, ca de obicei, sufletul celor care sau apro­piat de el. Rar mi-a fost dat în viaţă să întâlnesc un om mai sincer, mai bine şi mai de caracter, iar deli-cateţa-i sufletească era unică.

La 5 Aprilie 1942 ne părăsea, dar cu făgăduinţa că se va întoarce în România când timpurile se vor linişti. Cu câtă convingere ne luam la gară, rămas bun unul dela altul cu ,,la revedere în curând".

Deşi îl ştiam suferind, nici o umbră de îndoială nu-mi prevestea că despărţirea era veşnică. Atunci nu bănuiam că peste un an şi jumătate prietenul no­stru nu va mai fi printre cei vii şi că trista veste voi afla-o întâmplător. La sfârşitul lui Decemvrie 1943 un ziar din Capitală anunţa prin câteva rânduri cu litere mici, strecurate la fapte diverse, moartea lui Enrique Amaya, unul dintre cei mai sinceri prieteni ai României.

Iar eu, în loc să-1 felicit de sărbători şi anul nou, scriu crâmpeie de amintiri despre acest drag prieten al nostru şi al Ţării mele.

6 Ianuarie 1944.

RĂVAŞ PENTRU TATA De când nu mi-ai povestit de codrii Tăi dragi din Meseş, simt cum ceva mă doare . .. Încep să uit şi clipocitul Crasnei şi sbierătut sfioaselor căprioare. Abia de-mi mai aduc aminte cum se furişează iarna pe viscol la momeală vulpile sure Şi cum mână Lady căţeaua noastră chioară, fiarele speriate prin pădure. Aş vrea să urc azi din nou Măgura cu inzăpezitele-i creste. Şi să vorovesc cu Aghireşenii Tăi, care ştiu despre „Fântâna tâlharilor" ciudata poveste Să colindăm iar amândoi văile cu-o flintă plumbuită'n mână. Să lăsăm copoii din curele, ascultând cum prin desişuri sălbătăciunile le mână... Şi când s'or pierde'n codrii departe. Tu să le bucini din puşcă peste vale, Să-i chemi şi să-i mângâi pe cap când s'or uita cu ochi cuminţi gudurându-se la picioarele Tale Dacă-om lega copoii, am pogorî doinind pe coastă la cărare. Tu mi-i ceti ca'ntr'o carte slova săpată pe omăt cu urme de fiare. Şi-apoi spre seară când s'or aprinde pe boltă candelabre din flori de castane, Ne.om scoate cuşma şi ne-om ruga laolaltă cu valea, cu munţii şi cu pădurile noastre Transilvane.

ŞTEFAN CĂPRARIU

M I M I C R I Acest cuvânt străin, adoptat însă în toate limbile

europene, înseninează adaptarea animalelor, în cu­loare, Ia mediul lor de traiu, care calitate la vânatul util este cel mai potrivit mijloc de apărare, la cel răpitor armă bună de atac.

Cel mai primejduit vânat, şi care numără cei mai mulţi duşmani, este bietul iepure. Dinaintea duş­manilor patrupezi mai scapă şi cu fuga, dinaintea ce­lor aripaţi numai aşa, dacă se face nevăzut. Condi-ţiunile de traiu îl leagă de câmpie, unde în cursul verii găseşte adăpost desăvârşit, însă toamna, după ridicarea recoltei, rămâne sub cerul gol, ţintă tuturor ochilor lacomi de carnea lui. Natura îngrijitoare de toate creaturile ei, ca să-1 ocrotească şi să-1 scape de multe primejdii, 1-a înzestrat cu o îmbrăcăminte, prin care se face nevăzut. Ghemuit între bruşii braz­dei, în paiele miriştei, sau în smocurile de iarbă us­cată ale porumbiştei, scapă şi ochilor ageri ai vultu­rului rotitor /deasupra lui. Conştient de această cali­tate a sa, te rabdă nemişcat, să treci la 2—3 paşi lân­gă el şi numai dacă simte că ai luat direcţie drept spre el şi ai să calci peste el, îţi sbugheşte dinaintea picioarelor. Când terenul e moale, îşi sapă culcuş la adâncime aşa încât cu picioarele dinapoi, trase' sub burtă, cu lăbuţele întinse înainte, cu capul aplecat pe ele, suprafaţa corpului său să fie la acelaşi nivel cu terenul. Trebue să ai ochi extrem de ageri şi mult exerciţiu, ca să-1 zăreşti în poziţia aceasta.

In ajunul iernii se schimbă situaţia. In terenul îngheţat nu mai poate săpa culcuş adânc, în condi-ţiunile aceastea nici nu mai are încredere deplină în mimicriul necomplet şi îţi sare la distanţă, afară din bătaia puştii. Pe câmpiile întinse, unde se face agricultura intensivă şi sămănăturile sunt călcate cu tăvălug, suprafaţa pământului e netedă, ca o masă, nu mai poţi vâna iepurele delà picior în faza aceasta a câmpului. Poţi umbla toată ziua, vezi mereu 50—100 de iepuri alergând înaintea ta, dar nu găseşti unul în care să poţi trage cu alice, cu şanse de reuşită. Trebue să schimbi tactica, să recurgi la alte metode speciale şi şmechereşti, dacă în asemenea împreju­rări vrei să mănânci friptură de iepure. (Poate că cu o altă ocazie voi arăta unele din aceste metode, care se pot aplica cu succes şi în astfel de situaţii, acum însă trebue să rămân la obiect).

Mimicriul se manifestă în fel de fel de variaţii. De exemplu iepurele polar în ajunul iernii îşi schim­bă părul şi îmbracă costumul alb. Pescăruşul cel mic (Alcedo ispida) are pe burtă culoare albastră ca cerul, că dacă se aşează pe o crenguţă deasupra a-pei, de unde pândeşte pescuţii, să nu fie observat de ei, când privesc sure cer. Iată un caz tipic, când mi­micriul se foloseşte ca armă de atac. Aşi mai putea enumăra multe asemenea exemple, dar cred că e de prisos, le cunoaşte cititorul, fără să le spun.

Dacă aprofundezi studierea mimicriului şi în­ţelegi importanţa lui, înţelegi scopul practic al a3ap-tării în culoare la mediu, găseşti şi fenomene, care se loveşte cap în cap cu principiul mimicriului. Am înţeles că, găina de munte este protejată de natură prin mimicri, având penaj de coloare pestriţă, ase­mănătoare terenului, pe care-şi face cuib, ca în tim­pul clocitului şi când îşi creşte puii mici, să fie fe­rită de agresiunea răpitoarelor. Dar ce să spunem

d* Ing. PAUL IANOŞI

. despre cocoş, care pe acelaşi teren apare în coloare neagră, lucie, bătătoare la ochi? Oare el nare nevoie de protecţia naturii, ori nu o merită ca şi părechea lui? Oare ce socoteală şi-a făcut natura, când i-a denegat acest factor defensiv?

De fapt nare multă nevoie de. el. Sub straşina brazilor, în afinişul des, unde-şi caută el hrana şi unde-şi petrece cea mai mare parte din viaţă, se poate ascunde perfect de bine, dacă-1 ameninţă pri­mejdia, şi nu-1 trădează nici culoarea lui neagră. To­tuşi ce rost are, să apară chiar negru? Am căutat mult explicaţia acestui fenomen şi în sfârşit m'am oprit la următoarea:

Cocoşul trăieşte în poligamie. Porunca de re­producere, impusă de natură, îl obligă, să se folo­sească de toate mijloacele posibile, ca să câştige ini­mile şi graţiile femeilor şi să le stârnească voinţa pentru actele de împărechere. Trebue să aibă exte­rior de cavaler galant, majestos, vizibil dela distan­ţă, pentrucă vocea lui nu se aude în depărtări. De ce caută el petece largi de zăpadă pentru dansul lui nupţial? Pentrucă pe acest fond alb se validitează în toată splendoarea şi în toate nuanţele mişcările figurei sale negre. Nici-o altă culoare nu i-ar putea a-sigura aparenţa atât de favorabilă, atât de fermecă­toare şi cuceritoare, ca cea neagră. Iată de ce a renun­ţat natura în acest caz la binefacerile mimicriului, pentrucă numai în costumul acesta îşi poate îndeplini misiunea sa înaltă în măsura completă. Oare nu de această poruncă ascultă şi omul — poate inc6nştie.nt — când îmbracă frac. smoking sau alt costum ne­gru, ca să iee parte la festivităţi, în societate se­lectă?

Bietul cavaler de munte! El neavând garderobă variată ca omul, pentru plăcerile nupţiale de 3—4 săptămâni, trebue să umble toată viaţa lui în frac!

Să revenim însă la obiectul propriu zis al mimi-oriului. După cum am arătat, vânatul util se folo­seşte de el ca să scape de primejdie; cel răpitor la dobândirea prăzii. Omul, cel mai mare răpitor, în­că poate înlesni succesul vânătoresc adoptând prin­cipiile mimicriului. In cele mai multe cazuri reuşita depinde de faptul, ca vânatul să nu observe prea de vreme prezenţa vânătorului, ceea ce se poate preve­ni cu aplicarea la costum a unor colori care să se asemene cu colorile mediului, în care se desfăşoară vânătoarea. Insă coloarea mediului variază după fe­lul lui şi variază şi coloarea aceluiaşi mediu după epoce. De exemplu, în tăietură coloarea de fond la sfârşitul iernei este gri-cenuşie, în primăvară verde, în dricul verii verde amestecat cu roşu, toamna fond brun pestriţat cu roşu. Ca să porţi cu tine garderobă variată, ar fi tare incomod şi nici nu dispune fiecare vânător de mai multe costume pentru vânătoare. Da­că eşti limitat la un singur costum, trebue să-ţi alegi o coloare neutră, disparentă, să nu fie bătătoare la ochi. Mie-mi place mai mult o coloare cu fond cenu­şiu, amestecat cu firicele mai închise. Bine că aceasta se abate dela fondul verde din tăietură, dar seamă­nă foarte bine cu cioatele, ce se găsesc în număr mare în fiecare tăietură, seamănă cu trunchiul arborilor din pădure, pestriţaţi cu muşchiu de diferite nuanţe.

In timpul mugitului se potriveşte de minune un

brun mijlociu, pestriţat cu pete mici roşii, care sea­mănă cu coloarea tăieturii plină de bisacan uscat, pe care se mai găseşte in epoca aceasta câte-o floricică roşie ori frunză pătată de brumă cu roşu. Nu-mi plă­cea niciodată costumul de o singură coloare fie ver­de, fie cachi, sau alta; prefer totdeauna colori varia­te şi bine combinate. Nu-mi plac cordoane aplicate pe haină, care se agaţă de toţi cepii şi de toate cren­gile, cânt te furişezi prin un desiş. Nu-mi plac nici impermeabilele, cari foşnesc la orice mişcare şi la orice atingere cu un obiect.

Să-i dăm deosebită atenţiune coloarei pălăriei sau a chipiului. Poate că trupul ţi-e acoperit încă de tufe, de burueni, de iarbă uscată, sau de o culme, peste care vrei să treci. Primul obiect, care iese la iveală, este pălăria, şi te poate trăda înainte de a fi observat vânatul. Eu prefer o pălărie cu fond cenu­şiu, pestriţat cu pete mici de coloare mai închisă. Sunt bune şi cele de loden verde deschis, sau cachi cu sfoară de aceeaşi coloare, mai ales dacă sunt vechi şi uzate.

Admit că este mult vânat, care nu posedă age­rimea vederii, poţi sta în faţa lui la distanţă scurtă, pe loc deschis, fără să iee notă de prezenţa ta. Să nu te laşi inşălat de această împrejurare şi fereşte-te, să o generalizezi, pentrucă de altă parte găseşti vâ­nat cu vedere extrem de ageră şi cu atenţiune mereu încordată, căruia nu-i scapă nici-o mişcare, nici-un obiect suspect. Dacă în timpul mugitului ai înainte un cârd de ciute cu cerb mugind în mijlocul lor, nea­tente şi preocupate de afacerile lor nunţiale, ori pasc liniştite. încât crezi că te ooţi apropia fără multă gri­jă, fiindcă eşti încă la distanţă mare, şi nici-o piesă nu se uită înspre tine, crezi că poţi neglija măsurile de precauţiune, care totdeauna sunt incomode, te poţi înşăla amar, pentrucă mai la fiecare cârd mai numeros se găseşte câte-o ciută bătrână, ascunsă în vreun desiş, extrem de vigilentă. Neglijezi o măsură de precauţiune, nu te maschezi cum trebue sau faci o mişcare nepotrivită, te-ai trădat, cârdul alarmat dispare şi poate că nu-1 mai vezi în tot restul sezo­nului. Când manevrezi în zorii zilei, din lipsă de lu­mină suficientă încă nu vezi vânatul nici cu bino­clul cel mai modern, cu vederea cea mai clară, îl

auzi numai: să nu-ţi închipui însă că, nici vânatul nu te vede şi poţi inainta fără grije.

Mulţi ani de-arândul am ad­ministrat terenul din Munţii Se­beşului, mulţi vânători străini au venit la noi de dorul trofeului car­patin, pentru care n'au cruţat ni-ci-o jertfă materială, nu s'au fe­rit de nici-o oboseală. In fiecare sezon am avut câţiva cerbi capitali în teren, personalul de pază (în­demnat de bacşişul în perspectivă), a făcut totul, să ajungă oaspele la rezultatul dorit. Cu toate aces­tea a căzut de obiceiu un cerb me­diocru, iar cel capital a scăpat mai totdeauna din cauza neglijării mă­surilor de precauţiune. Oricât îi dăscăleam, în momentul critic o mişcare nepotrivită a salvat viaţa vânatului capital. Sunt situaţii, când pentru parcurgerea unei d's-tanţe relativ scurte trebue să faci

manevre foarte obositoare şi neplăcute. Dacă le ne­glijezi, pui în joc tot rezultatul trudei de până atunci.

Era încă noapte, când ne-am aşezat cu prinţul F. pe un patul bine mascat, construit pe o culme. Un cerb capital mormăia din când în când pe coasta din faţă, la distanţă de cea 350 metri. La vr'o 100 metri înaintea noastră era un boschet de brădui. Dacă reu­şim, să ne furişăm până acolo neobservaţi de cârd, suntem la distanţă de tragere. însă până acolo tre­bue să trecem peste teren deschis, expuşi vederii vâ­natului. I-am explicat prinţului că, dacă este aplicat, să vină după mine târîş, pe burtă cu capul aplecat aproape de pământ, ajungem în baschet neobservaţi, iar dacă nu se supune acestei măsuri, poate fi sigur că cerbul ne fuge. Prinţul a acceptat propunerea, s'a tras încet după mine culcat pe jos. încât am brăzdat cu nasul iarba plină de brumă groasă. Am ajuns bine la ţintă, de unde ni s'a deschis un tablou minunat, care ne-a recompensat pentru iertfa apropierii inco­mode. Cerbul zăcea într'o padină, numai capul în­coronat i se vedea, ciutele păşteau liniştite în jurul lui. Dacă nu făceam manevra mai sus arătată, sunt sigur că, vedeam alt tablou, unul tare deprimat, cu cârdul pus pe fugă.

La chestiunea apropierii vânatului trebue să mai amintesc o normă de mare importanţă, anume: felul de purtare al armei. Se ştie că, pe suprafaţa netedă şi lucioasă a armei se reflectează lumina şi dacă o purtăm bălăbănind, o rază de lumină fulgerează în toate direcţiunile şi ne trădează numai decât. De aceea e bine, s'a avem pe umărul drept cu gura ţe­vii în sus şi cu cotul împinsă după spate, iar când ne apropiem de vânat şi trebue s'o avem la îndemână, s'o ţinem în mâna dreaptă cu gura ţevii în jos, şi cât se poate ascunsă după corp.

Cea mai desăvârşită exploatare a fenomenului de mimicri ne-o asigură un costum alb în timpul iernii, când terenul e acoperit de zăpadă, pentrucă ne face aproape nevăzuţi. Când am îmbrăcat prima dată un asemenea costum, eram tare curios, ce efect va produce. Am ieşit într'o dimineaţă pe câmp, să

caut un obiect de încercare. Primul vânat, pe care l-am zărit, era un iepure, mângând lugerii şi mugurii unui gard viu. Zăpada era făinoasă; păşind cu grijă, nu s a auzit nici un scârţâit. Eram curios, la ce dis­tanţă mă pot apropia de el. Am ajuns la 15 paşi, când s'a sinchisit primadată iepurele meu. Probabil i-a ajuns vre-un foşnet la ureche. S'a ridicat în pi­cioare, a privit în jur şi nevăzând nimic suspect, de­şi stăteam pe câmp liber dinaintea lui, s'a apucat iarăşi a ronţăi la gard. Când am ajuns la 10 paşi, devenise neliniştit, se învârtea, privea în toate di­recţiunile, sufla din nas (ca un fel de strănut) şi nu mai avea astâmpăr să stea pe loc; plecă încet înain­te. L-am graţiat drept recompensă pentru distracţia ce-mi oferise cu purtarea lui caraghioasă.

Cele mai interesante scene le-am avut cu vulpi­le umblând după şoareci pe câmp. Dacă am avut vânt bun cu direcţiune constantă, puteam apropia ori­ce vulpe bătrână şi vicleană, până la bătaia puştii. Cel mai strălucit succes însă l-am avut la o vână­toare în societate. Se făcea bătaie pe câmp deschis, după iepuri. Eram singur îmbrăcat în alb. Epurele stârnit de bătăiaşi, după ce fugea o bucată bună, se aşeza şi privea înainte. Văzând lanţul figurilor ne-

PÂNĂ LA ŞI DUPĂ...

I.

Să fi tot avut 10 ani când, mic hoinar, aflându­mă în după amiaza unei frumoase zile de toamnă, în trecere pe podul de lemn de peste iazul morii din marginea satului nostru, descoperii, spre mulţumirea mea de copil, din jos de pod, un om bătrân şezând pe ţărmul stâng al iazului în rând cu trunchii săl­ciilor înşiruite cu socoteală dealungul apei. Picioa­rele îi atârnau deasupra apei, dela genunchi în jos lipite de mal, iar în mână ţinea o nuia — lucru ce nu mai văzusem până atunci — o nuia neobicinuit de lungă şi înclinată asupra apei.

Soarele trecuse tocmai de spinarea muntelui cu bogate păduri de fag şi brad dela spatele satului.

La început crezui, că moşul venise cu vreo vită la păscut în otava încă fragedă de pe ţărmii iazului, dar când băgai de seamă că nu era picior de vită prin apropiere şi văzui că omul cu plete albe stătea pe mal ca încremenit, cu ochii aţintiţi spre apa cam tul­bure a iazului, nedumerit mă oprii din d¥um şi ră-zimându-mi coatele de balustrada podului privii plin de curiozitate la omul meu.

Prezenţa mea părea că nu-1 supără căci nu nu­mai că nu mi-a spus o vorbă pentru a mă îndepărta, dar nici că s'a uitat măcar la mine. Şi astfel rămă­sei pe loc timp îndelungat.

Cum se uita el cu ochii ţintă la apă caşicum ar fi căutat ceva perdut în adâncul ei ascuns de tur-bureală, aşa priviam şi eu la dansul şi mai ales la nuiaua ce ţinea în mână, foarte nerăbdător să ştiu ce face cu ea. Nici prin gând nu mi-a trecut că omul ve­nise tocmai să prindă peşte.

Aceasta a fost pentru mine cea dintâi încercare de răbdare în viaţă,

gre şi suspecte şi găsind o poartă largă de scăpare între vecinii mei, o luă drept spre mine. Aproape tot rezultatul bătăii eu l-am recoltat, împreună cu singura vulpe, stârnită în această bătaie.

îmi plăcea, să perfecţionez la grad suprem orice metodă, care ducea la rezultat bun. După ce am con­statat avantajele costumului alb, ca să desăvârşesc eroarea optică a vânatului, mi-am îmbrăcat şi puşca cu carton alb, numai şina am lăsat-o liberă, ca să nu fiu stânjenit în ţintire precisă. Multe nopţi de iarnă cu lună am petrecut pe teren, pe câmp după vulpi, pe malul râului Secaş. Dacă se găsea câte un ochiu liber de ghiaţă, raţele sălbatice — atât de precaute — se aşezau fără nici-o grijă în faţa mea.

Dacă vânătorul nu posedă un costum alb, îşi poa­te procura măcar o manta şi o căciulă albă, care o poate purta în raniţă şi o poate îmbrăca ajuns pe terenul de vânătoare. îmi plăcea să port cu mine o astfel de manta şi în timpul bătăii cocoşilor. Dacă mai era zăpadă, ori după o ninsoare proaspătă, am îmbrăcat-o şi dacă am ajuns pe teren negru, am des-brăcat-o, astfel în orice situaţie beneficiam de avan­tajele mimicriului.

încetul cu încetul începui a mă dumiri. Mai în-tâiu observai că nuiaua ce ţinea asupra apei, nu prea sămăna cu toate nuielile, fiind mult prea lungă, nici cu „joardele" şi „paliţele" ce văzusem până atunci, fiind neobişnuit de subţire, şi că ea nu putea fi nici coadă de biciu sau ..coderişte" cum.i se spune prin părţile noastre, căci de vârful nuielei nu atârna sfoara groasă de cânepă împletită în felul bicelor, ci, spre surprinderea mea atârna un fir subţire de aţă neagră de cusut, al cărui capăt dinspre apă se termina — văzui destul de bine — în mijlocul unui dor» de plută obicinuit, ce se legăna în unda domoală a apei şi din al cărui mijloc eşia la iveală ţeava netedă şi albă a unui cotor de peana de gâscă.

Dar ce rost puteau să aibă toate aceste? De drum uitasem cu totul şi proba de răbdare

continua . . . Spre înserate, la un moment dat, părea că totul

porni într'o vie mişcare în jurul meu: văzui cum omul, deşi în vârstă, se iuţeşte pe neaşteptate, ridică nuiaua şi ca prin minune apare în aer cu sclipiri de argint un peştişor de lungimea unui deget, sbătânr du-se nebuneşte la capătul aţei, pentru a dispărea în iarba de pe mal, unde a fost lăsat să cadă.

Moşul se uită la mine şi zâmbi mulţumit. După o clipă de reculegere, văd că lasă nuiaua

pe mal, se ridică nu fără greutate şi apropiindu-se de peştele din iarbă, care se sbătea încă, se aplecă spre el şi îl prinse cu mâna stângă. Cu degetele dela mâna dreaptă nu ştiu ce „suci şi învârti" la capul lucitor al peştelui, destul că văd că îl aruncă mul­ţumit într'o traistă de pânză umedă, aşezată lângă locul unde şezuse.

Deşi se înserase, totuşi bătrânul nu da semne de mers acasă, ci reluându-şi ticnit locul pe malul ia-

PRIMUL PĂSTRĂV IN UNDIŢA de: CORNEL1U COMANESCU

zului, scoase dintr'un polmotoc de pânză jilavă o bu­cată de mămăligă, rupse din ea o bucăţică pe care o frământă între degete pe îndelete dându-i forma unui bob de mazăre şi iarăşi nu ştiu ce făcu la ca­pătul aţei, căci văd că după aceea ridică din nou nuiaua şi, îndreptându-o spre iaz, lăsă încetinel aţa, cu tot ce se găsea pe ea, să se scufunde.

Când totul se linişti, îmi luai inima în dinţi şi mă apropiai de omul meu. Ajuns la dânsul, îmi aruncă o privire scurtă, dar în care văzui totuşi mul­tă bunătate. Atâta am aşteptat, căci fără a mai perde timpul începui a-1 iscodi despre ceea ce face;, cum fa­ce, dar mai cu samă despre scula ce ţinea cu atâta grijă în mână.

Şi avui noroc. Când fu nevoit să pună un alt bob de mămăligă în locul celui dispărut în apă, îmi arătă cu multă bunăvoinţă întreaga unealtă, spunân-du-mi că ea se numeşte undiţă, cum, de altfel, tot undiţă se chiamă şi cârligul dela capătul aţei în ca­re se pune bobul de mămăligă, căruia i se zice nadă şi în care rămâne — dacă rămâne — acăţat peştele când o îmbucă. Apoi că dopul de plută străpuns în mijloc de cotorul penei de gâscă este pluta, care ţine nada la o adâncime potrivită în apă, unde este dusă de o mică mărgea de plumb, cum şi că dacă pluta se mişcă sau chiar dispare în apă, aceasta înseamnă că peştele a muşcat nada sau s'a prins, şi în sfârşit că sfoara este sfoară şi că aceasta este de obiceiu din cânepă sau in şi că, în lipsă de aşa ceva, în ca­zul de faţă sfoara a fost înlocuită cu o aţă de cusut mai ţărişoară.

Vorba noastră curgea numai în şoapte, cu pauze rari, fără ca să lăsăm din ochi niciunul din noi jocul misterios al plutei, care, după lămuririle de mai sus, deveni pentru mine mult mai interesant.

Continuând, îmi spuse că toată undiţa, afară de cârlig, şi-a făcut-o singur fără nici cea mai mică greutate şi că numai nuiaua a fost mai anevoe de găsit, căci a trebuit să caute multă vreme prin pă­dure până o află. aşa cum o doria şi care trebuia să fie numai decât o nuia de alun, cât mai dreaptă şi cât mai lungă, fără prea multe noduri şi, dacă se poate, chiar fără niciunul, având Ia capătul de jos, unde se ţine în mână, grosimea degetului celui mare şi subţiindu-se spre vârf tot mai mult, aşa cum îi stă bine unei nuiele.

Folosind timpul cât moşul înlo­cui în cârlig bobul de mămăligă topit de peşti, dar mai ales de apă, privii de aproape pluta undiţei. Era o plu­tă pe care o găsesc şi acum nu numai practică, dar şi foarte ingenioasă, în-deplinindu-şi de minune rolul şi ce este mai mult, putând fi improvizată oricând, de oricine şi cu mijloace cât se poate de simple. De aceea cred că merită să fie descrisă aci şi acea­sta cu atât mai vârtos, că nu o mai întâlnii sub această formă până acum la nimeni şi nici chiar în scrieri de specialitate.

Pluta constă, după cum amintii, dintr'un dop de plută de astupat sti­clele, de grosimea unui deget, stră­puns la mijloc şi în lungul lui de co­torul unei pene de gâscă, aşa cum se Fia. t. - Plută

indică în fig. 1, care arată în linii punctate modul cum e condusă şi fixată sfoara de undiţă pe ea şi care o deosebeşte mult de plutele existente.

După cum se vede din schiţă, sfoara de undiţă este adusă înlăuntrul cotorului prin o găurice late­rală făcută cam la jumătatea acestuia şi ese pe ori­ficiul dela capătul de jos al cotorului, unde acesta e de un diametru mai mic şi unde se poate eventual arde într'o flacără pentru a-i rotunzi buza, făcându-o, în acest chip, mai puţin tăioasă pentru sfoara cu care vine mereu în atingere.

Orificiul de sus al cotorului este de obiceiu as­tupat cu ceară, precauţiune care face ca aerul să nu poată eşi dinlăuntrul lui în momentul scufundării în apă, sporind astfel facultatea de plutire prin aerul prins în interiorul cotorului.

O schimbare de lungime a sfoarei, în partea din­spre cârlig, se poate face cu înlesnire, scoţând co­torul din dop, când sfoara poate fi trasă prin gău-ricea laterală a acestuia, pentru a fi scurtată sau lungită după voinţă. Vârînd apoi cu putere din nou cotorul la locul lui, sfoara rămâne fixată pe plută la lungimea voită.

In cazul când cotorul nu mai rămâne fix în dop din cauza uzurei, acesta va fi înlocuit prin alt dop cu o gaură mai strâmtă şi neajunsul este repede în­lăturat.

Insă se va avea totdeauna grijă ca, după ter­minarea partidei de pescuit, să se scoată cotorul din dop, ca sfoara să se poată usca, în caz contrar acea­sta poate lesne putrezi.

Intunerecul ne cuprinse fără să băgăm de sea­mă, şi totul se sfârşi cu încă un peştişor ajuns în cârlig şi de acolo în traista moşului.

O luarăm încet spre sat ca două fiinţe cari s'ar fi cunoscut de multă vreme, eu întrebând mereu de una şi de alta despre pescuit, iar dânsul ^răspunzând cu plăcere la toate întrebările mele de copil naiv şi dornic de a şti toate.

Moş bun, moş drag al copilăriei mele, îţi mul­ţumesc din suflet acolo unde te găseşti, pentru lă­muririle date şi pentru clipele neuitate petrecute îm­preună! . . .

încântat peste măsură de această nouă, atrăgă­toare şi interesantă înfăţişare a vieţii, — deşi la vâr­

sta de atunci aproape fiecare clipă îmi aducea o nouă învăţătură, care suna ca o mare şi fermecătoare nou­tate pentru mine, — mă văzui într'o bună zi de Duminecă, cam în locul unde dase omul meu cu undiţa, cer­cetând ca şi dânsul apa iazului cu o undiţă făcută de mine. care se apro­pia, în elementele ei, de aceea ce vă­zusem la el, afară doar de cârlig, în locul căruia, negăsid ceva mai bun, am pus un ac cu gămălie, al cărui vârf l-am îndoit foarte simplu în for­mă de cârlig, întrucât priveşte pluta, sunt convins şi astăzi că ea era ai­doma cu acea a moşului.

Am ţinut undiţa în apă, dela prânz până seara, cu mici întreruperi

» pentru înlocuirea mămăligii folosită ca nadă, fără să fi putut prinde ceva,

improvizată . căci cu acul cu gămălie din care fă-

cusem cârligul nu se putea altfel. M'am despărţit de apă numai dupăce zecile de cocoloaşe de mămăligă se topiră în fundul ei şi nu mai aveam ce pune în cârlig. Ca şi Ia întâlnirea cu moşul, nici n'am ştiut cum venise seara, urmărind jocul plutei, carif cu fiece mişcare a ei părea că-mi spune ceva.. .

Dela o vreme tatăl meu, neliniştit de repetatele şi cam îndelungatele mele zăboviri pe marginea apei, şi văzând ce cale apucară în timpul liber preocupă­rile mele la acea vârstă şi deşi nu îmi neglijam cu nimic şcoala, puse repede capăt acestei noi îndelet­niciri ce mă însufleţi aşa de mult, căutând să mă con­vingă că nu aveam trebuinţă de aşa ceva, şi că dacă simţeam nevoia de a petrece în aer liber „să aştept mai bine vacanţa cea mare cu munca dela câmp, care este mult mai sănătoasă".

Deşi cuvântul tatălui meu avea pentru mine pu­tere de lege, totuşi, cum nu prinsesem încă nici cel mai mic peşte, mă încăpăţinai, şi când într'o zi vă­zui în apa limpede a unui părăiaş de munte din mar­ginea unei păduri mult peşte mărunt, aproape nu­mai „pitici", dar cari erau destul de mari pentru mine care aveam atunci puţin peste un metru înălţime, mă folosii de acest prilej şi încercai apa de data aceasta cu un cârlig de undiţă în regulă, prevăzut cu opritor la vârf, aşa ca peştele odată acăţat să nu mai poată scăpa.

La această încercare de începător văzui foarte bine cum peştişorii au dat toţi năvală asupra bobu­lui de mămăligă ce-mi sluji de nadă, care, fireşte, a fost devorată într'o clipă, fără ca vreunul din ei să fi rămas acăţat în cârlig. Şi acest fapt s'a repetat de nenumărate ori, încât, perzând răbdarea, mă ho-tărîi să smucesc, la un moment dat, din nuia, după cum am văzut că făcuse şi omul ce-mi servi de pildă. Insă făcând aceasta foii desamăgit, căci cârligul nu prinse buza peştelui ce se sbătea în undiţă, ci tocmai mijlocul trupşorului său fraged.

Nu am fost de loc încântat de acest prim rezul­tat. De aceea descăţai cu multă băgare de samă ne­norocitul de peştişor din cârlig, îl lăsai uşor în apa limpede în care dispăru şi, foarte nemulţumit, însă fără a mă descuraja, aşezai undiţa într'o tufă de măceş cu gândul la o viitoare încercare poate mai norocoasă.

Dar undiţa, cea dintâi undiţă a mea, rămase în tufa de măceş pentru totdeauna.

II.

Trecură ani fără să mai fi undit şi nici măcar să îi văzut pescuitori cu undiţa mai de aproape, până ce împrejurările mă duseră într'un oraş frumos, aşe­zat lângă Oltul domol din Ardeal, un vechiu oraş în care urma să-mi petrec concediul de vară,

După ce îmi vizitai cunoscuţii, pe care nu-i mai văzusem de mult, şi după ce examinai mai pe înde­lete monumentele puţine dar pline de reminiscenţe în legătură cu evenimentele din istoria neamului no­stru, lucrul asupra căruia mi se îndreptă după aceea luarea aminte fu undiţa. Eram sigur că în acel oraş aflător în apropierea nemijlocită a unei ape line cu o mare bogăţie de peşte cum este Oltul, se vor fi gă­sind nu numai pescuitori cu undiţa ci şi uneltele tre­buincioase.

Aşa a şi fost. Insă în privinţa acestor unelte am fost dela în­

ceput rău sfătuit. Căci pentru a prinde o mreană în cârlig, cu o bucată de caşcaval de mărimea unui zar mic, negustorul însuşi, „specialist" în pescuitul cu undiţa, adică în pescuitul sportiv, cum îi plăcea'să se numească, simţind că are a face cu un începător, îmi propuse o sfoară de undiţă de coloare galbenă, punc­tată cu negru şi prevăzută cu o plută de mărimea unui ou de găină (!) vopsită jumătatea de sus cu roşu, ca să se poată vedea — spunea dânsul — mai bine la suprafaţa apei, deşi era destul de mare spre a putea fi văzută dela distanţă, iar partea de jos în contact cu apa cu albastru, „pentru a se perde, pri­vită din adâncul acesteia, în albastrul cerului".

Sfoara, în lungime totală de 20 m., avea din 5 în 5 m. dela capătul ce se ţine de obiceiu în mână, câte o plutişoară-pilot, vopsită, şi ea, ca pluta cea mare cu roşu şi albastru, menite să ţină sfoara la suprafaţa apei, iar la capătul opus un cârlig dublu destul de impunător ca mărime. Din cetitul de! mai târziu văzui că scula ce cumpărasem era O' undiţă specială pentru ştiucă.

In acelaş timp, am fost prevenit că trebue să obţin autorizaţiune scrisă dela arendaşul pescuitului în Olt, căci apa, deşi ne găsiam imediat după răz­boiul cel mare, autorităţile judeţene au avut grija să fie dată în arendă la particulari, şi nimeni altul, afară de cel în drept, nu avea voe să pescuească în ea, nici chiar cu undiţa.

înarmat cu autorizaţiunea primită fără multă greutate, într'o bună zi plecai la Olt şi mă oprii la un loc, pe care îl credeam nimerit, la o depărtare cam de o jumătate de km. de oraş.

Inima începu să-mi bată cu putere, la fel ca a-tunci când, copilandru, priviam la moşul, la care vă­zui cea dintâi undiţă. Emoţia îmi fu mult sporită la gândul că poate şi strămoşii mei, originari din acele părţi frumoase ale ţării întregite, au pescuit pe vre­muri în această minunată apă a Oltului ardelean.

Fireşte, în cele vreo câteva şedinţe pe malul acestui interesant râu, deşi înlăturai piloţii şi cu toa­te că schimbai mai apoi nada de caşcaval cu cea de mămăligă şi. la urmă de tot, chiar cu râmă, n'am pu­tut prinde nimic, şi ca încercarea să fie deplină, sfoa­ra, pe care la început o ţineam în mână, după cum îmi recomandase negustorul, o legai mai târziu, la vârful unei nuiele de salcie, lungă şi destul de grea, schimbând astfel metoda.

Rezultatul fu acelaş. Ba, după câteva aruncă­turi mai îndrăzneţe, perduî cârligul, care, agăţat de ceva de pe fundul apei cam tulburi, rămase acolo pentru totdeauna, alegându-mă, din norocire, cu o porţiune de sfoară pe care se afla şi pluta mare şi care, în lupta de a scăpa cârligul, se rupse tocmai într'un loc potrivit, scăoând astfej şi de nuiaua im­provizată, care mă spetise.

La aceste experienţe se mai adaogă şi următorul fapt demn de reţinut: petrecerea mea la Olt mă puse în legătură cu un bun cunoscător al apei şi, în felul său, al pescuitului cu undiţa,

Acesta era un factor poştal care, isprăvind cu împărţirea scrisorilor în oraş, era bun bucuros că se poate odihni după amiazi în aer curat, stând cu un­diţa pe marginea apei Oltului, nemişcat ca o pisică la pândă.

Dela dânsul aflai lucruri interesante şi chiar de

folos pentru un mânuitor al undiţei, dintre cari cel mai însemnat era faptul, că el nu se aşeza la pescuit niciodată pe ţărmul râului, cum făcuse moşul co­pilăriei mele, şi unde mai totdeauna se găseşte o pa­jişte ademenitoare de muşchiu moale amestecat cu iarbă pentru şezut sau tolăneală, ci îşi alegea pe mar­ginea apei un loc potrivit, unde, coborînd de pe ma­lul înalt şi râpos al râului, putea să se aşeze în aşa fel între râpa abruptă a malului şi apă, ca să rămână ascuns şi, ce este mai mult, în apropierea nemijlo­cită a apei. Prin modul acesta de a se aşeza, soare­le, pe care pescuitorul s'ar fi putut întâmpla să-1 aibă în spate, nu-i arunca umbra pe apă, umbră, ca­re, la cea mai neînsemnată mişcare a pescuitorului, ar fi putut speria peştele.

Afară de aceasta, la pescuit găsiam pe factor îmbrăcat totdeauna în aceleaşi haine vechi de coloa­rea castanie aproape la fel cu aceea a pământului golaş din râpa malului, haine care îl confundau cu acesta, ascunzându-1 astfel de vederea peştilor când apa Oltului, de obiceiu tulbure, se limpezea întru cât­va în zile de secetă.

Undiţa ce întrebuinţa, deşi primitivă, căci era făcută de el însuş, era foarte interesantă. După cum se vede din fig. 2, aceasta era de tipul undiţelor de pescuit fără plută. Nuiaua de alun, pe care o ştiam până atunci că e dintr'o singură bucată şi spre vârf mai subţire, de data aceasta era înlocuită prin un băţ drept, tot de alun, cam de 3 m. lungime, având la capătul de jos, grosimea unui băţ de promenadă obicinuit, iar la cel de sus aceea a unui creion. O nuieluşă de mesteacăn de peste 1 m. lungime era le­gată strâns cu sfoară la capătul cel mai subţire al băţului. La această legătură nuieluşa avea grosimea băţului, iar la capătul opus, aceea a unui cotor mai groscior de pană de gâscă. Legătura era făcută cum se arată amănunţit în fig. 2. Atât băţul cât şi nuie­luşa din vârful lui erau cu coaja pe ele pentru a se confunda cu crăcile tufelor.

Sfoara, în lungimea totală de aproximativ 6 m., era din cânepă şi avea grosimea unui chibrit. Jumă­tate atârna liberă având la capăt cârligul, iar cea­laltă jumătate, după ce a fost prinsă cu un nod la vârful nuieluşei dé mesteacăn, era adusă în spirală pe aceasta până din jos de înnăditura băţului cu nuieluşa, în care Ioc sfoara se termina într'un alt nod, asigurându-se în acest chip legătura cu peştele prins în cârlig, în cazul unei ruperi a nuieluşei, din

cauza mărimei sau svârcolirilor lui

•

şf? foarte lesne cu putinţă la pes­cuitul cu o undiţă din materialul descris.

Cârligul avea o deschidere, între* cotor şi vârf, cam de 12 mm.

f j "• 1 La o şchioapă delà cârlig, adică I ; i la o depărtare de aproximativ 200 I | :? mm. se fânduiau pe sfoară, ca un I i l scurt şireag de mărgele fixe, 8

boabe de plumb de mărime cres-jj cândă, dinspre cârlig în sus, cu JJ diamètre variind delà 5 la 15 mm., Ţ „amăsurat muşcăturilor, cari pu-! teau să fie uneori mai tari, alte-I ori mai slabe, după mărimea peş-" tilor şi pofta lor de mâncare" —

Fig . 2. - Undiţă primi- susţinea dânsul. « v ă , fără 'p lută . Ca nadă întrebuinţa o larvă

căreia îi zicea „scorobeţ" şi care nu era altceva decât babiţa sau vermele de nămol (ephemera vulgata), în stare larvară, pe care o găsia scormonind pământul moale căzut din râpa malului şi amestecat cu nămolul de pe marginea apei şi care, ar fi o nadă căutată d« mulţi peşti, dar mai cu osebire de mreană, O ţinea în-tr'o cutie metalică de formă cilindrică, prevăzută cu un capac găurit mărunt pentru aerisire şi în care am putut constata, pe stratul de nisip uscat de pe fundul cutiei, vreo 30 bucăţi de asemenea nade.

Metoda de pescuit întrebuinţată era foarte sim­plă ca şi undiţa şi stăpânul ei. După aruncarea în apă a nadei, nuiaua era de obiceiu înfiptă la un loc potrivit în mal, dându-i-se o poziţie înclinată. Pes­carul, a cărui imobilitate desăvârşită mă umplu de uimire, se aşeza, ca de obiceiu, sub malul râului pe haina sa, în nemijlocită apropiere a undiţei, gata să pună mâna pe aceasta la cea mai mică înclinare a vârfului nuieluşei de mesteacăn.

Am văzut eu însumi cum, prinsese un fusar în felul acesta. Smuncitura peştelui prins fu atât de pu­ternică încât sub presiunea sfoarei pârâiră nuielele uscate din dresurile de apărare ale malului sub cari se refugia. O altă smuncitura mai puternică, de data aceasta a pescuitorului, aduse fusarul pe mal. Avea cel puţin 300 gr.

— „Ce te faci, dacă dai peste un somn, aşa mai măricel?" — întrebai eu.

— „Aşa, îmbrăcat cum sunt, mă las în apă du­pă el şi îl joc din undiţă ca pe un urs până ce-1 obo­sesc. Când s'a potolit din svârcoliri îl prind cu mâna de falca de jos şi-1 arunc pe mal cu undiţă cu tot" — fu răspunsul scurt şi neaşteptat.

Tot cu acest prilej, descoperii la o „baragladi­nă" din marginea oraşului o undiţă întocmită la fel ca cea descrisă mai sus, însă cu o nuia de trestie de bambus dintr'o singură bucată şi cam de aceeaş lun­gime, fireşte, mult mai uşoară şi mai rezistentă de­cât aceea de alun cu nuieluşe de mesteacăn la vârf, a factorului poştal.

Cât am stat în Făgăraş — căci acesta era oraşul în care mă găsiam — deşi petrecui multe zile fru­moase pe malul Oltului, totuşi nu mi-a fost dat să prind decât câţiva eleni şi ceva albitură, aceasta din urmă de mărime atât de redusă, încât m'am simţit îndemnat să-i dau din nou drumul în apă.

Cu toate aceste n'am dat înapoi. Dimpotrivă, constatai cu bucurie, că deşi plecat de acasă de di­mineaţă, odată aşezat pe marginea apei la loc ales, pe care nu-1 mai părăsiam toată ziua urmărind me­reu din ochi jocul interesant al plutei, mă pomeneam fără să ştiu învăluit în umbrele sării. Şi aş mai fi rămas încă, îndemnat la aceasta în mod drăcesc şi de faptul, aflat tot din acele părţi, că tocmai când se luptă ziua cu noaptea „umblă" peştii mai abitir şi că chiar atunci „trag" mai bine la undiţă.

Dar din cauza întunerecului, care mă împiedeca să văd pluta, eram nevoit să părăsesc apa cu re­gret, dar şi cu mare mulţumire în suflet.

Simţii pentru întâiaş dată că mi-a fost dat, în sfârşit, să uit cu totul grijile şi preocupările zilnice.

Astfel, vraja pescuitului cu undiţa, până atunci nebănuită, mă subjugă pentru totdeauna.

III. întors la Braşov, unde mă găsiam cu serviciul,

am continuat, în orele libere, a mă ocupa mai de

aproape de chestiunea pescuitului cu undiţa şi cu timpul descoperii, spre mulţumirea mea, că unii din­tre intelectualii braşoveni se îndeletniceau mai ales Duminecile şi în zilele de sărbătoare cu pescuitul cu undiţa în apele din ţinutul Braşovului Aflai abia acum, căci aceste persoane, constituite într'un grup restrâns, nu făceau mare caz din această îndeletni­cire şi nici prea multă vorbă, fie că nu voiau să fie stânjeniţi de alte persoane în cercetarea acestui sport, fie că se sfiiau să vorbească despre el în pu­blic, care, oricum, n'a ajuns să înţeleagă încă însem­nătatea acestui sport, devenit în zilele noastre o ade­vărată artă.

încetul cu încetul, căutai să mă apropii de unii din membrii mai experimentaţi ai acestui grup spre a mă informa asupra undiţelor întrebuinţate, asupra metodelor de cari se folosiau, cum şi asupra apelor ce pescuiau şi a peştilor ce trăiesc în aceste ape.

Aceşti oameni foarte amabili, cum sunt, de alt­fel, cea mai mare parte dintre sportivi, mi-au dat să înţeleg că în afară de Olt, care se află cam la 10 km depărtare de oraş şi în care se găsesc în ordinea mărimei lor: somnul, mreana, ştiuca, vântarul, fu-sarul, cleanul şi mihalţul, curg în Ţara Bârsei şi nu prea departe de Braşov, atât Ia şes cât şi la munte, admirabile ape de păstrăvi, în cari s'au văzut păs­trăvi până la 6 kg. greutate, şi cari fac să treacă pe planul al doilea pescuitul în apa Oltului.

Dânşii mau prevenit că pescuitul sportiv făcut cu mijloace primitive este destul de obositor şi că se găsesc în comerţ fel de fel de undiţe, făcute cu cea mai mare îngrijire, ale căror mânuire este o ade­vărată plăcere. Aceasta e datorită în primul rând greutăţii proprii reduse, undiţa putând fi mânuită ziua întreagă fără a simţi oboseală în braţ, apoi re­zistenţa materialului din care este făcută şi mai ales aceea a vârfului care este partea cea mai subţire şi deci cea mai slabă a ei, şi în sfârşit elasticităţii ei neapărat necesară „îndulcirii" smuciturilor produse de svârcolirile desperate ale peştelui acăţat în cârlig.

Dela danşi aflai că undiţa1), în forma ei cea mai uşor de mânuit, trebue să aibă cel puţin următoarele şase părţi şi anume:

1. Varga?}, pe care o cunoşteam oână atunci sub numele de nuia, având lungimi dela 3 până la 4,5 şi chiar 6,5 m., cu toate calităţile pomenite mai sus (greutate mică, rezistenţă destulă, elasticitate de­plină) şi care ca atare nu poate să fie alta decât aceea confecţionată din trestie de bambus fie cu mâ­na, fie cu maşina, de obiceiu în trei părţi, toate de lungime aproape egale, pentru a putea fi mai lesne transportate pe drum până la apă, unde cele trei părţi pot fi îmbinate fără greutate într'o singură bu­cată prin diferite dispositive de îmbinare speciale.

Cele trei vergele, sau părţi ale vărgii, au fiecare câte unul sau două inele de formă potrivite ce ser­vesc la conducerea sfoarei de undiţă dealungul văr­gii. Vergelele sunt ţinute într'un toc de pânză imper­meabilă compartimentată, în fiecare despărţitură in­trând o vergea, sau şi mai sigur sunt ţinute într'o ţeava de bambus pentru a le feri de lovituri adeseori inevitabile în timpul transportului.

Nume populare: nuia, coadă, coderişte, ţeche (în Transilvania), poliţă, păîeaţă, beldie, prăjină (în 01-

J ) L a ligne, die Angel, the angle. 2 ) La canne, die Gerte au die Rute, thc rod.

tenia), pocă (în Argeş şi Muscel), însă la baltă acea­sta este trestie fiind făcută chiar din trestie de baltă, bine uscată, în lungimi uneori până la 5 m.

In cele ce urmează voi păstra denumirea de varga.

2. Vârful de rezervă3), care serveşte la înlocui­rea vârfului obicinuit al vărgii, în cazul unei even­tuale ruperi a acestuia, din nenorocire foarte uşor posibilă în timpul pescuitului. Este exact la fel cu vârful normal şi este păstrat de regulă în interiorul vergelei celei mai groase a vărgii (mânerul), unde încap, de altfel, foarte bine amândouă vârfurile, ceea ce constitue o nouă şi mare înlesnire pentru trans­portul undiţei.

Nume popular: smicea. 3. Vârtelniţa*), care poate fi din lemn sau din

metal or din amândouă şi care trebue să fie de mă­rime suficientă pentru a se putea înfăşură pe ea cel puţin 100 m. de sfoară de undiţă. Este ţinută de obi­ceiu într'o pungă de piele sau mai nimerit într'o cu­tie de lemn pentru a nu suferi în timpul călătoriei spre apă, unde înainte de începerea pescuitului se fixează pe vergeaua-mâner a undiţei prin două inele săniuţă, sau alt dispositiv potrivit.

Nume popular: mosor, morişcă. 4. Sfoara5), numită uneori şi sfoară de rezervă,

în lungime, după cum am spus mai sus, de peste 100 m., absolut necesară la obosirea peştelui înainte de a-1 scoate din apă şi la aruncarea cât mai departe a nadei pe suprafaţa apei. Ea poate fi de in sau de cânepă, cât mai rezistentă, dar şi cât mai subţire, pentru a o ascunde cât mai mult vederii peştilor. Insă este de notat că cea mai rezistentă, mai durabilă şi mai puţin vizibilă în apă este sfoara de mătase îm­pletită (nu toarsă), dacă se poate de cel mult 1,5 mm. diametru, fără ,,inimă" şi colorată verde sau castaniu, spre a se confunda cu firele ierburilor, vii sau moarte, de pe fundul apei,

Sfoara, care cu ajutorul vârtelniţei se poate lun­gi şi scurta după voinţă, se termină de regulă într'o buclă, care se îmbină în mod foarte simplu cu o altă buclă identică, făcând parte din ceea ce îmi permit a numi

5. Strunăe), care nu este altceva de cât o pre­lungire cu mult rost, a sfoarei. Struna are o lungime de obiceiu de 0,9 m. sau cel mult egală cu aceea a vărgii şi constă uneori din trei sau patru fire de păr simple, luate din coada unui armăsar alb, cam de 0,7 m. lungime fiecare, înodate capăt la capăt cu un nod special sau — ceea ce este mult mai bine — din mai multe fire de glandă7), în lungime de cel mult 0,3 m. fiecare, trase, după un anumit procedeu din glandele secreţionare ale vermilor de mătase, şi cari, înodate ca şi firele de păr de cal, au, pe lân­gă oarecare invizibilitate în apă, cea mai mare re­zistenţă ce se poate cere unui fir produs dintr'o ma­terie organică, menit de a fi trecut din aer în apă şi invers.

Struna se termină într'o buclă întocmai ca aceea dela capătul opus al ei.

La unele metode din pescuitul cu undiţa, la cari

3 ) Le scion de réserve, die Reservespitze, the spare top.

4 ) Le moulinet, die Rolle, the réel. 5 ) La ligne, die Angelschnur, the pishing-line, 6 ) L'avancée, der Vorfach, the cast. 7 ) Le crin de Florence, das Poil, the gut.

metoda struna de obiceiu nu e nevoie să fie mai lun­gă de 0,9 m. (1 yard), aceasta constă din un singur fir de sârmă subţire de oţel, aramă sau alamă, eventual alt aliaj anume preparat şi brunat, spre a i se lua din luciul, care poate alarma peştii8).

Struna, fie de provenienţă organică, fie de me­tal, poate fi nu numai simplă, ci şi dublă sau cel mult triplă, după mărimea peştilor, şi buclele pot fi înlocuite, după necesităţi, prin câte un vârfejet6), un mic dispozitiv metalic, care permite mişcarea ro­tativă a unor nade, fie naturale, fie artificiale, cari poartă numirea de năluci10), devenind în acest chip deosebit de ispititoare mai cu seamă pentru peştii răpitori (ştiuca şi somnul) şi exemplarele mari ale celor mâncăcioşi (păstrăvul).

Struna metalică este adeseori înlocuită cu o sim­plă coardă de vioară, care, pentru a fi pusă la adă­postul unei retezări prin dinţii unui peşte prins, este înfăşurată pe o mică porţiune, ba uneori în întregi­me cu sârmă fină de alamă.

Nume populare: strună de mustaţă sau simplu mustaţă, apoi coardă.

6. Cârligul11), aşa cum îl ştiam din trecut, adică un produs eşit din oţelul cel mai bun, de obiceiu bru­nat şi cu deschideri dela 3 până la 12 şi chiar 15 mm între cotor şi vârful foarte ascuţit prevăzut cu opritor12).

Cotorul cârligului poate fi conic sau cilindric. In primul caz cotorul este crestat transversal, în cel din urmă el este turtit la capăt sau prevăzut cu un ochiu sau un inel fix. In ambele cazuri la întrebuin­ţare se găseşte fixat pe sau la cotor un fir de glandă de 100 până la 150 mm lungime, din cele mai fine şi din cele mai trainice, numit sfârc13)., care dispune de o buclă pentru a putea fi întrebuinţat cu aceea a strunei, în felul cum aceasta din urmă se îmbină cu sfoara.

Cârligul poate fi simplu, dublu sau triplu, adică el poate să aibă un vârf, două sau trei vârfuri. Ase­menea şi sfârcul: simplu pentru peştii mici, dublu sau triplu pentru cei mari, fie din fire de glandă, fie din sârmă subţire, aceste din urmă putând fi în­locuite cu folos prin o coardă simplă sau sârmuită.

Nume populare: a) pentru cârlig: unghiţă (în Transilvania), bijuică şi bujuică (în Mehedinţi); b) pentru opritor: cioc şi prinsoare (în Mehedinţi), lim­bă sau limbă întoarsă (în Moldova), ureche (în del­ta Dunării) şi zâmboc (în Muscel şi Argeş).

La aceste părţi, absolut indispensabile, urmează a se mai adăoga:

7. Plumburile14), cari pot fi de formă sferică sau de una specială şi pentru fiecare fel de mărimi diferite, după metoda de pescuit folosită.

8. Pluta15) asemenea este de forme şi mărimi diferite.

9. Sonda16), care.este de plumb şi are forma de con. Cu ea se verifică regularitatea şi natura fun­dului apei cum şi adâncimea ei.

8 ) Le bas de ligne, der Drahtvorfach, the trace. 9 ) L'emerillon, der Wirbel, the swivel. 1 0 ) Les appâts artificiels, die Künstlichen Köder, the

Phantoms. u ) L'hameçon, der Angelhaken, the hook. 1 2 ) Le dard, der Widerhaken, the barb. 1 3 ) L'empile, das Poil, the gut. 1 4 ) Le plomb, der Denker, the lead. 1 5 ) La flotte, die Flosse, the float. 1 6 i La sonde, der Denker, the lead.

Toate aceste lucruri, cunoscute de mine până atunci numai sub formă primitivă, trebuind a fi alese cu îngrijire şi de forma, rezistenţa şi mărimea potri­vită nu numai cu metodele de pescuit ci şi cu peştii şi cu apele ce urmează a se pescui.

In privinţa amănuntelor, nodurilor speciale, a buclelor de îmbinare, a inelelor de conducere, etc. urmează a mă lămuri cataloagele de specialitate.

Cu acest din urmă sfat s'au încheiat binevoi­toarele îndemnuri şi explicaţiuni ale viitorilor mei camarazi de pescuit.

IV.

Mărturisesc că luând cunoştinţă de toate câte sunt necesare unei undiţe sportive şi mai cu seamă de cele ce privesc mânuirea ei, în loc să mă dumiresc, m'am simţit şi mai încurcat.

Mai întâi constatai că metodele de pescuit şi undiţele preferate de aceşti distinşi cunoscători ai pescuitului sportiv variau aşa de mult dela unul la altul, încât mi se păreau ca tot atâtea contraziceri! Şi astfel, cu toată distinsa lor amabilitate, multe chestiuni în legătură cu pescuitul cu undiţa, care după aceste îndrumări nu părea să fie un sport atât de simplu, cum îmi închipuisem, au rămas pentru mine curate mistere, menite să descurajeze pe un în­cepător.

Totuşi obicinuit să nu cer nimănui mai mult decât ceea ce îi face plăcere să-mi dea, deşi unele însoţiri pe teren mi-au fost de un folos nepreţuit, şi cum atunci nu apăruse încă minunata cărticică „Cu undiţa" scrisă cu atâta avânt şi iubire de admirabilul nostru scriitor şi sportiv, care este D-l /. Al. Bră-tescu-Voineşti, nici frumosul „Tratat de pescuit" de tânărul şi iscusitul sportiv D-l A. I. Brăfescu-Voi-neşti, mă gândii, că aşa cum am putut să' dau peste foarte mstrucftive şi interesante scrieri despre vâ­nătoare, pe care o practicai înaintea pescuitului, poa­te voiu avea norocul să descopăr ceva asemănător şi pentru pescuitul sportiv, fie în literatura noastră, fie în cea străină.

Şi nu m'am înşelat. In adevăr, cercetând librăriile din ţara noastră

întregită de curând, cele mai multe din ele înfiin­ţate înaintea marelui războiu, deşi stocul lor de cărţi era destul de redus, totuşi am găsit scrieri mai frumoase şi mai complete decât mă aşteptam, parte ştiinţifice, parte sportive, atât în limba noastră cât şi în limbile franceză, germană şi mai ales engleză.

Astfel am avut marele noroc să dau peste: a) Cele două scrieri „Fauna ichtiologică a Ro­

mâniei" şi „Pescăria şi Pescuitul în România", două opere monumentale, amândouă de D-l Dr. Grigore Antipa, Director al Muzeului de Istorie Naturală din Bucureşti şi Membru al Academiei Române, publicate sub auspiciile Academiei Române la înaltul îndemn al M. S. Regelui Carol I, şi apărute în Bucureşti, pri­ma în 1909, cealaltă în 1915. Ele cuprind studii şi cercetări făcute la faţa locului asupra peştilor şi pes­cuitului din apele dulci şi sărate ale vechiului Re­gat, însoţite prima de un album, artistic lucrat, cu speciile de peşti existente, multe în mărime natu­rală, iar a doua de un alt album cu fotogravuri mi­nunate arătând aşezările pescarilor şi uneltele lor din regiunea Dunării şi a lacurilor de pe litoralul Mării Negre,

b) „Peştii şi Pescuitul" de F. R. Atila, au­tor al cărui nume este pseudonimul cu sunet atât de barbar al D-lui /. Frăţilă, simpaticul şef al fostei case de librărie cu acest nume din Bucu­reşti, însuşi un priceput mânuitor al undiţei. O lucrare de proporţii restrânse, cuprinzând în schimb îndemnuri practice întru promovarea pes­cuitului sportiv românesc în special şi al celui practicat de popor în general. Are numeroase gravuri în text privitoare la feluritele specii de peşti, şi în primul rând al celor de interes spor­tiv, cum şi la undiţele sportive ale timpului în vechiul Regat, uneltele de pescuit cele mai prac­tice folosite de popor etc. Cartea apărută în Bu­cureşti în 1915, adică aproape odată cu ultima din cele două opere de mai sus.

c) ,,Der Angelsport im Siisswasser" („Pes­cuitul sportiv în apele dulci") de Dr. Karl Heintz (ediţia 1922), unul dintre cele mai de seamă tratate de specialitate în limba germană, cu nu­meroase ilustraţiuni reprezentând undiţele spor­tive de detaliile şi calităţile lor şi ale accesoriilor necesare. Autorul este un distins şi admirabil mânuitor al undiţei, având la activul său multe capturi de samă, între cari patru lostriţe prinse în cursul unei singure dimineţi în greutate de 30, 25, 13 şi 12 funzi (1 f. = cca V* kg.).

d) „La pêche moderne", o enciclopedie a pescuitului, întocmită de mai mulţi autori de samă francezi, între cari G. Albert-Petit, Cunis. set-Carnot ş. a. cu multe ilustraţiuni instructive şi un dicţionar la sfârşit. Scrierea e editată de librăria „Larousse" din Paris sub auspiciile aso­ciaţiei ,,Syndicat Central des Fédérations et As­sociations des Pêcheurs et Riverains de France" („Sindicatul Central al Federaţiilor şi Asocia­ţiilor de Pescuitori cu undiţa si a Riveranilor din Franţa").

e) „How to catch coarse fish" („Cum se prind ochiana, bibanul, plătica, foacul, cleanul, linul, mrea-na, crapul, grindelul şi boisteanul"), peşti cunoscuţi sub termenul „coarse fish" în Anglia. O mică bro­şură întocmită de Dl A. R. Matthews, editorul re­vistei sportive „The Angler's News" şi apărută la Londra în 1921.

Cetirea acestor scrieri a fost pentru un începă­tor ca mine în pescuitul sportiv, nu numai instruc­tivă din toate punctele de vedere, ci şi o curată des­fătare. Căci aflai în ele expuse clar toate lămuririle dorite, mai ales în cele străine, cari sunt de spe­cialitate curat sportivă, pe când cele româneşti, în special primele două mă făcură să cunosc pescuitul, aşa cum îl face poporul nostru în vechiul Re.gat (şi pe care îl găsii foarte desvoltat), cum şi peştii şi apele din acea parte a ţării, cât şi extraordinara lor bogăţie.

Din primele două tratate, cari sunt o mândrie a ştiinţei româneşti ţin să amintesc aci faptul că în apele vechiului Regat şi ale mării costale, (acea­sta din urmă studiată de altfel, numai în parte 1 7),

dispunem nu mai puţin de 72 specii de peşti, fără a cuprinde în această cifră varietăţile şi bastarzii lor.

Comparând, pe baza numelor date lor de ştiinţă, peştii din apele vechiului Regat cu cei constataţi în apele vechei Ungarii18), reese că 51 specii din cele aproximativ 73 specii de cari a dispus în total aceasta din urmă, fără a ţine samă de varietăţi şi bastarzi, sunt cu totul la fel cu cele din vechiul Regat.

Prin urmare în apele ce curg prin teritoriile află­toare de o parte şi de alta a Carpaţilor româneşti până în Tisa şi Dunăre trăesc cel puţin 51 specii de peşti identice, cari constituesc un bun comun al ţării noastre întregite, dacă din punct de vedere ichtiolo-gic considerăm Bucovina asemănătoare Transilva­niei 1 9).

Dar, după această îmbucurătoare constatare iu-

1 7 ) Cercetările sunt continuate actualmente de „Insti­tutul de biologie marit imă „Ion Borcea" din Agigea, .jud. Constanţa, înfiinţat de regretatul învăţat naturalist, al cărui nume îl poartă.

1 8 ) Vezi Herman Otto „A magyar halâszat konyve" — Carte despre pescuitul maghiar (Budapesta 1887).

1 9 ) După autorii germani, apele dulci se împart în mai multe regiuni din punctul de vedere al pescuitului cu undiţa şi anume în „regiunea păstrăvului" (râuri mici şi părae cu apă repede şi fundul petros), „regiunea lipanii; lui" (părae mari şi râuri mai mici cu un curs repede şi fundul petros şi acoperit cu petriş), „regiunea mrenei" (râuri mari cu apă repede şi cu fundul acoperit cu petri? fin) şi în fine „regiunea plăticei" (ape cu un curs lin şi cu fund nisipos sau acoperit cu nămol). Vezi Dr. Karl Heintz, o. c , pag. 91.

264 CARPATO •:• 1944. No. 10.

biţi noştri sportivi'ar putea pune următoarele ches­tiuni:

— Cari peşti din cele 51 specii oferă un bun sport pentru pescuitul cu undiţa?

— In ce ape trăesc ei?

Cu ce undiţe se pot pescui? -După ce metode, şi în fine Cu ce nade?

(Va urma).

D I S C U Ţ I I

Ne scrie un abonat... „Am observat în nenumărate cazuri, că perii pămă-

tufului de barbă de capră neagră, pe care noi vânătorii cu mândrie îl purtăm, se taie la marginea tocului în care e aşezat, pentru a putea fi fixat la pălărie.

„Din ce motive se taie aceşti peri şi ce e de făcut pentru a evita aceasta şi astfel a păstra bogăţia şi deci frumuseţa pămătufului?"

Legatul barbei de capră neagră e o adevărată maes­trie şi, mai ales în ţările Alpine, a ajuns să fie practicat ca o profesiune chiar. Păstrarea în bune condiţiuni a pă­mătufului de barbă încă e o problemă. Ploaia, negura, arşiţa soarelui o deteriorează. Când e vreme rea, mai bine e să-1 luăm de lângă pălărie, sau să-1 acoperim în o mă-nuşe de piele.

Adeseori, dacă scuturăm pămătuful observăm, că se desprind fire de păr, „tăiate" mai ales din locul unde sunt legate. Cauza sunt moMile, care atacă şi acest păr. Ca să ferim de molii, vom aşeza pămătuful pe care n u ì purtăm obişnuit în un tub de sticlă astupat bine; iar pă­mătuful purtat zilnic îl vom peria şi scutura des.

Bărbi prăvuite pot fi spălate, însă numai cu apă rece, curată şi totdeauna spălând delà legătură înspre vârf. Pentru redarea culorii originale, din vreme în vre­me ungem părul cu puţin uleiu, fără acizi. Cu foarte pu­ţin uleiu, cu ajutorul unei cârpe de lână.

II.

O armă primejdioasă Flobcrtul copilăriei noastre rând pe rând devine o

armă rară . Abea mai găsim în mâna vre-unui copilandru una din acele arme mici, cu închizător simplu, cu glonţ-alică. Azi i-a luat locul „carabina cu calibru mic", de diferite sisteme, unele cu repetiţie, care aruncă din ţeava ghintuită plumbuşorul cu mare preciziune. Avem azi car­tuşele cal. 22, „short", „long-rifle" şi chiar „extralong".

P r a d ă neaşteptată.

In mâna unui trăgător hun aceste arme mici sunt excelente pentru exerciţiu, şi ca armă de ocrotire, pentru pustiirea ciorilor, a câinilor şi pisicelor hoinare etc. In mâna unui copil, având în vedere primejdia, care o re­prezintă acel glonte mic, e o armă primejdioasă. Ne face să regretăm dispariţia bietului flobert, şi să îndemnăm, pe părinţii, care vreau să introducă pe copii lor în meşte­şugul vânătoarei, să se ferească de aceste arătoase şi mult recomandate carabine 22, şi să se întoarcă spre mult mai inofensivele arme vechi.

Dar carabina mică e o primejdie şi pentru vânătoa­rea în sine. E arma cea mai primejdioasă în mâna bra­conierului.

E o armă mică, foarte uşor demontabilă, care încape bine subt surtuc, fără să se poată bănui existenţa ei. Fo­cul ei abea produce detunătură. La o distanţă de 100 metri, depărtarea înghite complect zgomotul glonţului „short" sau „long-rifle". Astfel, braconierul îşi poate face meseria, fără a fi trădat paznicului, care trece pe lângă el la mică distanţă.

Cu această armă, braconierul face ravagii de neîn­chipuit, încă dacă şi-ar împuşca piesa la care râvneşte! Dar până să îşi pună în straiţă o piesă, el schilodeşte de moarte o serie întreagă.

Cartuşul 22, „long-rifle" are următoarele date balis­tice. Glontele are o greutate de 2,55 grame. Viteza iniţială: 328 m/s, — la 50 metri: 301 m/s, la 100 metri: 280 m/s. -Energia pentru aceleaşi distanţe respective este: 13,9; 12,7; 10,1 kgm.

Dacă comparăm aceste date cu cele ale obişnuitelor cartuşe utilizate pentru căpriori, vedem enorma deosebire şi deci puterea de stopare enorm mai mică — aproape in­existentă — pentru acest vânat, a glonţului 22. De aici urmează, că numai în cazuri excepţionale — ca d. e. lovitură precis în cavitatea craniană, sau în gât — şi dela mică distanţă acest minuscul glonte opreşte pe loc căprio­rul. Altfel îl răneşte, adeseori mortal, însă urmând moar­tea după zile de chinuri şi rămânând animalul negăsit dc „vânător". Această împrejurare nu împiedecă însă pe bra­conierii cu această armă, să o folosească. Pentru ei nu are prea mare însemnătate dacă din zece căprioare lovite

nouă se prăpădesc mizerabil. Trag pe un noroc, fără grija consecinţelor.

Mi-a fost dat să văd şi eu o victimă a acestei arme. Paz­nicul mă încunoştinţează, că a găsit o căprioară de curând moartă. Nefiind departe de lo­cul unde mă găseam am mers să o văd. E r a extrem de slăbită, piele şi oase. Am pus paznicul să-i tragă pielea, şi am găsit pe partea dinlăuntru a ei minus­cula apertură, apoi în intesti nele năpădite de puroi paznicul a aflat şi mişelescul plumb din cartuşul 22. Lovitura în abdo­men perforase intestinul gros, a produs peritonită, care apoi a omorât căprioara după multe zile de boală şi chinuri.

Armă predilectă este acea­sta şi pentru braconatul iepuri­lor. Mai ales în lunile de pri­măvară, când holdele nu sunt prea înalte, seara şi dimineaţa vedem adeseori iepuri prin ele. Crezându-se în siguranţă, aco­periţi de plantaţii, ci rabdă să

y se apropie omul la mică distan­ţă. Braconierul îi apropie uşor

.şi trage cu arma, aproape fără zgomot, în ţinta nemiş­cată. Acelaş lucru îl fac obişnuit şi iarna, în pădurile cu copaci mari şi fără subarboret, unde se aciuiesc bucuros iepurii la rădăcina arborilor, şi de asemenea rabdă bine să fie apropiaţi. De sigur, şi dintre iepurii aceştia, cei mai mulţi pleacă schilodiţi, trebund o precisă lovitură ca să rămână pe loc.

In interesul ocrotirei vânatului credem, că ar fi ne­cesar să se facă un foarte sever control al acestor arme, deobiceiu considerate ca inofensive. In a cui mână sunt ele admisibile? Ele au, corect, numai două întrebuinţări: armă de tir (exerciţiu), şi armă pentru ocrotire. In mâna altora, decât cei ce fac aceste lucruri, este o armă sus­pectă, primejdioasă. P. T.

III.

Puşca cu sau fără cocoaşe Ştiu că acest titlu care ara tă dubiu va face să su-

rîdă pe vânătorii moderni. Nu am însă de gând să pre­conizez un sistem sau altul: caut numai să arăt foloasele sau Inconvenientele fie cărui model, căci ca în toate, avan­tajele nu sunt fără desavantaje.

Amândouă modelele au rezonul lor de a fi, depinde dc vânatul căruia îi sunt destinate; mai trebue ţinut cont şi de modă. Unul din cei mai mari vânători moderni, re­gele George V al Angliei, nu vâna decât cu puste cu co­coaşe.

Unii pretind că pustele hammerles sunt mai puţin primejdioase. Mi se pare că tocmai contrarul este adevă­rat. Kle, prin forţa lucrurilor fiind totdeauna armate, me­canismul lor să pretează mai mult la o pornire intempes­tivă. Mi să va spune poate că este siguranţa. O ştiu prea bine şi poate că siguranţa este păcatul cel mai mare al acestor arme. E a nu are acţiune, în majoritatea cazuri­lor, decât asupra trăgacelor, încât dacă este un mic de­fect la piedicele din lăuntru, puşca poate lua foc când o închidem cam brusc.

Siguranţa automatică remediază într'o măsură oareji

care acest inconvenient, dar suprimă unul din cele mai mari avantage ale pustelor fără cocaşe, căci, după ce am încărcat, suntem nevoiţi a mai face o mişcare. Şi cine nu a uitat niciodată acea nenorocită de siguranţă? Şi nu a înjurat'o mai ales că ea de obiceiu să uită când e vorba de o piesă mai mare! Este ca şi pânea cu unt, când cade pe podele. Totdeauna cu partea cu unt în jos cade. Am auzit recent o „farsă" a acestei întâmplări. Un vânător, între două goane purta puşca încărcată şi cu siguranţa pusă. A căzut omăt pe armă, siguranţa a îngheţat. Pe neaşteptate să iveşte un porc mare. Vânătorul voia să tra­gă, dar dispedecă dacă poţi!

Cunosc un vânător bun care a soluţionat chestiunea în mod practic. A suprimat siguranţa la puşca lui; preferă să descarce. Este logic.

Pustele cu cocoaşe, au un mecanism de percusiune mult mai puternic şi mult mai lesne dc întreţinut.

Să vedem acuma diferite împrejurări. La vânatul de zbor, cu prepelecarul, sau la goane,

unde se trag multe focuri, pustele fără cocoaşe sunt mult mai plăcute; bătaia terminată, le descărcăm.

Sunt însă multe cazuri în care să cere ca puşca să lămâie încărcată. Cu copoi la iepuri sau alt vânat, la porci de exemplu. La armă veche dăm cocoaşele jos şi devine inofensivă, iar la caz de trebuinţă, într'o clipă este gata de servit.

Im veţi cere poate o. concluzie, nu o fac pentru că ori cine o poate pune, ştiind mai bine ce aşteaptă de la arma lui.

Este o soluţiune care împacă amândouă părerii. 1. Sunt modele de arme cu cocoaşe aproape invizibile care să ridică în mod automat la bascularea ţevelor şi să pot da jos cu mâna dacă vroim; sunt foarte elegante. Nu în­ţeleg pentru ce nu sunt mai răspândite. Este poate o ches­tiune de modă sau de preţ. Un Moldovan

>f Sublocotenentul Paul Mihu Sadoveanu

Cu faţa către Ardeal, în fruntea ostaşilor săi, a căzut cu onoare un tînăr camarad.

Războiul a frânt şi această viaţă, cum scutură vijelia frumuseţa unei flori de măr. Sau împrăştiat, asemenea culorilor din curcubeul efemer, bucuria de a trăi, văpaia dragostei pentru ai săi, talent, bogăţie de cultură, planuri tinereşti, nobleţă: viaţa.

Trecea pe jos, spre Alba Iulia, în pasul grăbit al regimentului, care alerga să înfrunte între cei din­tâi năvala ungurilor şi a nemţilor la Turda. Pe ace-laş drum se intorceau la Sibiu, unii „cetăţeni" a ace­lei colonii. „Frumoasa", din Munţii Sebeşului, unde se găseşte şi „căsuţa dela Bradul-strâmb", loc de inspiraţie şi de muncă al Maestrului Mihail Sado­veanu. In întâlnirea de o clipă, sublocotenentul Mihu Sadoveanu a avut un zîmbet senin în ochii albaştri: „Spuneţi Tatii sănătate!" Erau să fie cele din urmă cuvinte, ale unei mari dragoste.

Mihu Sadoveanu a moştenit un profund ataşa­ment şi o mare putere de încântare în faţa frumu­seţilor Naturii. A avut unele zile bune din viaţa lui scurtă, undiţând în cleştarul apelor de munte. Era unul din camaraderia noastră.

Lângă coiful de oţel de pe crucea mormântului de soldat, aşezăm cu duioşie crenguţa de brad a vâ­nătorilor şi pescarilor. Intre acele ei verzi sunt prinse mărgelele multor lacrimi.

„Carpaţii".

O barză vitează

înainte cu câţiva ani am fost martorul unei sce­ne, care socotesc că ar fi păcat să nu fie înşirată între multele momente pândite din natură şi redate în această rubrică a dragei noastre reviste.

Mă găseam la pândă de căpriori, prin mijlocul lui August, în marginea unei poeni din o regiune uşor deluroasă a Ardealului. Am găsit în poiană o barză, care măsura poiana în lung şi în lat cu pi-cioroangele ei, se oprea câte o clipă, lovea cu ciocul puternic în iarbă ridicând, de sigur, broaşte, melci şi alte trufandale. Ştiam, că iasă acolo uneori şi un căprior bun, semnalat de paznicul meu. Sara se apro­pia anevoie; ţânţarii nu contribuiau cu nimic la răb­darea mea pusă la încercare grea.

Din dreapta a ieşit mai întâi o căprioară. Abea a smuls însă câteva guri din iarba groasă, şi s'a în­tors în scutul pădurii, unde am auzit-o frunzărind o bucată de vreme. Apoi a apărut şi căpriorul. Nu era cel aşteptat, deşi era bun în trup şi corniţele cu şase raze îi treceau binişor de lungimea urechilor. M'am hotărât să rezist, în nădejdea bătrânului „capital".

Căpriorul a început să pască, apropiindu-se cu

încetul de locul unde vâna barza. La început părea, că nici nu observă pasărea cu frac negru, nu se sin­chisea de prezenţa ei. Ajungând însă şi mai aproape de ea, căpriorul a început să dea semne de enervare Arunca des capul sus, bătea din piciorul dinainte, cobora corniţele ca de atac. Apoi deodată s'a năpus­tit asupra berzei. Aceasta, oricât de preocupată pă­rea de broaştele ei, a observat numai decât atacul, şi din două sărituri şi două bătăi din aripă a fost în aer, a plutit vre-o douăzeci de metri şi s'a aşezat de nou, rămânând însă de data aceasta atentă, cu capul ridicat sus.

Ţapul a atacat din nou numai decât. De data aceasta barza s'a înălţat numai dela pământ, atât, ca să treacă pe sub ea duşmanul mânios. La al trei­lea atac, barza a făcut abea un salt într'o parte, şi în momentul când a trecut căpriorul ca o vijelie, i-a aplicat undeva pe la şold o zdravănă lovitură de cioc. Trebue să fi fost sdravănă lovitura, deoarece am vă­zut limpede cum a icnit căpriorul. încă odată s'a repetat această scenă, apoi barza a fost cea care a atacat. Sărind comic cu picioarele lungi, cu aripile deschise de jumătate s'a aruncat spre ţap. Acesta surprins poate de atâta îndrăsneală s'a întors cu coasta, ca să primească încă un cioc, şi încă unul, îa repezeală. Căpriorul a făcut câteva sărituri, s'a întors mânios, a făcut semne de atac. , . renunţând însă să se mai apropie de barza, care după câ'teva minute şi-a continuat cu gravitate adunarea hranei.

In urmă căpriorul s'a liniştit şi el, şi doar din când în când mai arunca o privire spre victorioasa barză.

Căpriorul „meu" nu a apărut în acea sară, şi nu a fost să fie nici când într adevăr al meu. Am rămas însă din acea sară cu frumosul, . . trofeu al întâm­plării pe care am istorisit-o aici.

S. R.

Din lumea micilor gângănii.

Comunic mai jos o întâmplare interesantă din viaţa micilor gângănii. Este vorba de lupta unui pa-iangen cu un viespe, care s'a prins în plasa măestrită a aceluia.

In zborul lui, neatent, viespele s'a prins în plasa vampirului, care aştepta liniştit, ascuns într'un un­gher să-i cadă ploconul. La prima mişcare a plasei, produsă de zvârcolirile viespelui, paiangenul a ieşit la iveală şi ca un lup flămând îşi privea prada cap­turată. De două sau trei ori s'a retras însă din nou în ascunzătoarea lui. Nu era lămurit de felul noului vânat, care era chiar mai mare decât el.

La o nouă încercare, s'a apropiat cu mare aten­ţiune de viespe şi cu o măestrie fără seamăn, a în-

ceput să-i împletească picioa­rele şi corpul cu afurisitele lui fire, aproape invizibile.

L'a imobilizat astfel pe bietul viespe, care zadarnic se mai apăra cu acul său ve­ninos.

După această ispravă păiangenul s'a retras din nou în culcuşul lui, pentru ca peste puţin timo să revină fulgerător înţepând cu pliscul lui veninos capul viespelui. lipsit de apărare.

Câteva scuturări tremu­rătoare ale viespelui anunţau că veninul îşi făcuse efectul.

L_a lăsat apoi aşa câte­va clipe până ce s'a convins că totul este în bună ordine.

Cu o măestrie de admirat 1-a ridicat apoi şi pur-tându-1 prin plasa aducătoare de moarte, 1-a dus la cotlonului lui, unde a început să se ospăteze sugându-i sângele.

M-a impresionat această luptă şi tragedie din lumea micilor insecte, şi m'a surprins în acelaş timp isteţimea şi precauţiunea paiangenului, lucru care m'a determinat să încrestez întâmplarea în rândurile a-cestui articolaş.

Dr. Ion V. Todea Orăştie.

„O fotografie veche".

In legătură cu fotografia publicată în Nr-ul 8 al Revistei „Carpaţii" din anul 1944 comunic următoa­rele:

Am găsit această fotografie foarte interesantă şi de mare valoare istorică în anul 1929, şi am pu­blicat-o în Nr. 8 al Revistei „Karpathen Weidwerk" din 1. XII. 1929.

Ulterior, după multe cercetări şi corespondenţe am adus lumină în această chestie, constatând urmă­toarele :

Fotografia este luată în curtea vilei D-lui Dr. J . Calenderu din Câmpulung-Muscel în preajma anului 1900.

Vânătoarea a avut loc după toate probabilităţile în proprietatea Statului Berevoeştii Ungureni, trupul Plaiul Bisericei, pe atunci rezervat ca vânătoare Prin­ţului Ferdinand. Această pădure este situată în co­muna Berevoeştii Pământeni.

In fotografie, dela stânga spre dreapta, persoa­nele sunt:

1. Andrei Bizou vânător din Albeşti. 2. Necunoscut. 3. Victor Begheanu, Inspector g-ral Silvic, mare

vânător, şef de Ocol al Ocolului Silvic Aninoasa. In mai multe rânduri la vânătorile princiare a făcut du-bleu la urşi, ceeace îi dase reputaţia şi stima tutu­

ror vânătorilor şi a prinţului Ferdinand, care-1 avea în mare afecţiune.

4. Dumitru, cunoscut vânător din comuna Al­beşti.

5. Golescu din vechea familie boerească. 6. Ghika Dumbrăveni, boer moldovean. 7. Vorlam, prefectul Judeţului în acel moment. 8. Doctorul J . Calenderu. 9. Jorgu Langada, mare vânător şi proprietar în

Câmpulung. 10. Victor Socec, vânător de pe la Bucureşti, 11. Irimiroiu, nevânător, întâmplător în această

fotografie, 12. Giacomo Bozini, antreprenor de construcţie,

din Câmpulung, mare vânător, de origină italian. 13. Gută Săvnicu, inginer de judeţ şi mare vână­

tor din Câmpulung. Acestea sunt toate lămuririle, ce le-am putut cu­

lege, şi pe care în mare parte le-am primit dela Dl G. Moşandrei, inspector silvic din Câmpulung.

Otto Witting Ing. inspector g-ral silvic,

Iepure negru

In vara anului acestuia, cu ocaziunea unei plim­bări pe câmp, am văzut în trifoişte un iepure cu totul negru. La început credeam, că e vre-un câine, sau o pisică neobişnuit de mare. Apoi dupăce s'a mişcat, şi odată s'a ridicat în labele dinapoi, „om", am văzut ce era în adevăr. Fiind spre sară, nu a putut să fie întunecat de rouă, şi nici vre-o apă în apropiere nu era, în care să se fi înmoiat. Iar mărimea lui excludea să fie vorba de iepure de casă.

Păcat, că era în vară, şi legea mă oprea să trag în el, şi să pot da vre-unui muzeu această variantă de culoare interesantă. (Dar de altfel. . . nici nu aveam armă cu mine!). Poate cu ocaziunea vânătorilor de toamnă să-1 mai întâlnesc. (Dar oare pe atunci să am arma de vânătoare, care zace azi la postul de jandarmi?).

P. Toma.

26S CARPAŢIt -.- 1944. No. 10.

H! i ! ! i ! iMI^| /REVISrE!= How to catch trout (Cum să prinzi păstrăvi) de „ T h r e e

Anglers" (Kd. Douglas & Foulis, Edinburg:). Prin bunăvoin­ţa unui mare prieten a) revistei noastre, ni s'a îmbogăţii biblioteca cu numeroase lucrări din domeniul pescuitului sportiv, datorite unor autori englezi. Intre ele unele opere clasice din vasta literatură de specialitate a acelui popor cuminte, care a preţuit totdeauna binefacerile sporturilor şi în deosebi ale pescuitului sportiv. Darul ne-a bucurat mult. Mai ales între vitregile împrejurări din anii tre­cuţi, am fost complect tăiaţi de izvorul atât de bogat al literaturii sportive americane şi engleze. Odinioară pri­meam şi recenzam în paginile acestei reviste „The Field", „Rod and Gun", etc. răspândind cititorilor noştri cunoş­tinţele şi mai ales specificul aer sportiv al lumei angio-saxone. Sperăm, că în curând vom putea îmbogăţi această rubrică de nou, cu asemenea comunicări. — In lotul de cărţi primite dar, se înfăţişează parcă mai modest o căr­ticică de abea 110 pagini. Din faimă o cunoaştem. E cla­sicul compendiu al pescarului de păstrăvi englez. Autorii au rămas ascunşi până azi subt pseudonimul „Three An-glers" (Trei undiţari), cu toate că prima ediţie a apărut în 1888, şi de atunci i-au urmat, în şir altele şi altele. Co­laborarea celor „Trei undiţari" s'a dovedit deci plină de roade — şi pe bună dreptate.

Pentru a înfăţişa felul concis, şi precis, în care dă această cărticică sfaturile sale, credem, că facem bine dacă reproducem ceva din capitolul care se ocupă cu prin­derea păstrăvului cu râma. Notăm, că autorii englezi, a-proape fără excepţiune, admit acest fel de pescuit, şi îl consideră sportiv, cu o singură condiţiune: ca el să fio practicat pe apă limpede. In apă tulbure, pescuitul cu râ­ma e „măcelărie" . . .

„In care anotimp să pescuim cu râmă,? „Păstrăvul ia râma în tot timpul sezonului de pes­

cuit, dar numai în lunile Iunie şi Iulie formează hrana lui principală. Recomandăm pescuitul cu râma numai după ce a trecut sezonul muştei de Mai, când păstrăvul ghiftuit do hrană de insecte, se coboară să mănânce la fundul albiei. In acest timp putem avea partea de splen­did sport, care va fi cu atât mai bun, cu cât apele sunt mai clare şi mai scăzute, vremea mai aşezată.

„înainte de începerea sezonului propriu de râmă, pu­tem obţine rezultate bune câteodată în cursul lunei Mai, foarte de dimineaţă, când vremea e dulce. Atunci păs­trăvul caută pe fundul apei larve (burlăi, scorobeţi) şi pri­meşte bucuros şi r â m a pe care o găseşte în calea lui. Pes­carul face însă bine, dacă are cu el amândouă felurile de momeală.

„După ce a trecut o săptămână sau două din Iunie, începe adevăratul sezon pentru râmă. Peştii cei mari vor cădea în undiţă dimineaţa, când se crapă de ziuă, şi îna­inte de masa întreagă de obiceiu dă bune rezultate. Dar să nu uităm, că păstrăvii din apele mari sunt foarte ca-pricioşi, şi e destulă o foarte mică schimbare în condi­ţiile atmosferice, ca ei să înceteze cu totul să mănânce. In apele mici, o mai verosimil să avem rezultat timp mai îndelungat. Aceste ape cu debit scăzut sunt cele mai potrivite pentru pescuitul cu râma şi putem avea cele mai bune rezultate dela mijlocul lui Iunie la finele lui Iulie, fără de nici o încetare. In Iunie, în apele mici, păs­trăvul mănâncă aproape în oricare ceas al zilei. Totuşi distingem trei epoce din zi, când e mai harnic: Cea din­tâi începe la răvărsatul zorilor, pe la ora 3, dacă vremea e frumoasă; a doua pe la ora 8 şi se întinde până pe la ora 13—14; în fine a treia e între orele 16 şi 18. Trebue să observăm, că dupăcum înaintează ziua, păstrăvii părăsesc şuvoiul şi se ţin tot mai mult în coada şuvoaielor şi a băl­ţilor. Dacă avem norocul să adie şi un vântuşor, şansele vor fi cu mult mai mari.

„Câteodată, la începutul lui Iulie, dimineaţa cade un pospai de brumă sau ceaţă, care distruge orele de altfel bune din zori; dacă c căldicel, păstrăvul va mânca bine. Totuşi cea mai bună parte din zi rămâne între orele 8 şi 14, şi e un lucru curios, că după cea dintâia săptămână a lui Iulie, capturile scad treptat.

„Cetitorii noştri să nu creadă că aceste indicaţiuni de ore trebuesc luate foarte precis. Dacă condiţiunile at­mosferice sunt constante, variaţiunile dela zi la zi sunt mici, însă dimineţi cu brumă, cer acoperit şi alte multe cauze, pot aduce o întârziere de ceasuri întregi. De ase­menea să nu ne imaginăm, că păstrăvii nu mănâncă în afara orelor indicate; mai ales în apule mici putem avea sport bun toată ziua, dar nu poate fi comparat cu cel pe care ni-1 dau „ceasurile bune", când toţi păstrăvii sunt după hrană. Spre sfârşitul lui Iulie, păstrăvul începe, să nu se mai deie bine la râmă, decât doar în condiţiuni ex­cepţional de favorabile. Cam două-trei săptămâni din se­zonul acesta, până pe la mijlocul lui August, păstrăvii iau foarte leneş râma sau musculiţa. Să fie cauza, că în a-ceastă epocă ei se hrănesc de preferinţă cu larvele mus-culiţelor de toamnă? Experienţa noastră favorizează a-ceastă teorie. La toată întâmplarea când apar aceste mus-culiţe spre sfârşitul lui August, păstrăvii le culeg foarte harnic şi epoca aceasta bună se întinde până pe la finele lui Septemvrie.

„Nimic nu e mai favorabil pentru pescuitul cu râma, decât o zi senină, cu soare. Dacă apa e încreţită de un vânt uşor, şi dacă mai cade şi câte o scurtă ploaie de vară, sportul bun e o certitudine. Un cer acoperit, cu ploaie măruntă, deasă, încă e bun. Mai puţin bune, sau chiar rele sunt zilele cu nouri negri, grei şi cu vânt pu­ternic".

Un registru de abonaţi al administraţ ie i noastre a fost d is trus la Turda, împreună cu colecţia adrese lor . In urmare până la refacere, unii din abonaţii noştri i nu vor putea pr i ­mi revista . R u g ă m stăruitor pe ce ice nu pr imesc revis ta s ă ne comunice aceas ta . Apoi rugăm foarte mult pe abonaţi i care au pr imit revista, să controleze în cercul lor de prieteni ş i cunoscuţi , despre c a r e şt iu că sunt abonaţ i ai noştrii , dacă li-s'a înmânat revista ş i să - i îndemne să ne încunoş-tiinţe despre l ipsă .

„CARPAŢ1I"

• • • Prin Decizia Ministerială JI. Nr. 7864/944, s'a oprit

vânarea potârnichilor în anul vânătoresc 1944/45, pe în­treg teritoriul judeţului Timiş-Torontal.

3£ %t

Direcţiunea economiei vânatului şi-a reluat sediu 'n Bucureşti, Str. Polonă 8.

Prin Decizia Ministerială Nr. 3254 din 14 August 1944, Dl Ing. Marin Iacob, Directorul Şcoalei de Brigadieri Silvici din Târgovişte, a fost numit Inspector de vânătoa­re, onorific, al judeţului Dâmbovifa, în locul Dlui Petre Popescu, demisionat.

# * * Oare a urcat în toamna aceasta vre-un vânător in

munţi la mugit de cerbi? Ne-am pus întrebarea, şi am luat pe rând vestitele noastre regiuni în care pe vremea asta clocotesc întinderile de mugetul taurilor. Aproape pretutindenea oşti, aproape pretutindenea bubueşte tunul. Vânătorii la rândul lor sunt imobilizaţi de greutăţile de transport, şi fără de putinţa de a-şi folosi armele.

Şi totuşi, un paznic de vânătoare din o regiune pe care a cruţat-o războiul raportează: Cerbii mugesc slab şi numai noaptea. Cauza vor fi lupii; apoi neliniştirea tere­nului: se aud necontenit împuşcături. Braconierii!

O mângăere: în toamna asta nu vor mai fi pângărit plaiurile româneşti nici magnaţii unguri, nici „oaspeţii" nemţi. Şi sperăm, să li se şteargă urma definitiv.