1

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

Departamentul de Învăţământ la

Distanţă şi Formare Continuă

Facultatea de Drept şi Ştiinţe Social-Politice

Coordonator de disciplină: Lect. univ. dr. Lavinia Mihaela VLĂDILĂ

 

2

2011-2012

UVT DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ II

 

Suport de curs – învăţământ la distanţă Drept, Anul III, Semestrul VI

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta

decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU SECŢIUNE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro .

3

CUPRINS - Studiu individual (S.I.)

Modulul I. Infracţiuni contra patrimoniului – continuare. U.I.1. Tâlhăria. U.I.2. Abuzul de încredere.Gestiunea frauduloasă. Înşelăciunea. Delapidarea. U.I.3. Tulburarea de posesie. Tăinuirea. Modulul II. Infracţiuni contra autorităţii. U.I.4. Ultrajul. Uzurparea de calităţi oficiale. Ruperea de sigilii. Sustragerea de sub sechestru. Modulul III. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul. U.I.5. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor, abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, abuzul în serviciu contra intereselor publice. U.I.6. Neglijenţa în serviciu. Purtarea abuzivă. Conflictul de interese. U.I.7. Luarea de mită. Darea de mită. Primirea de foloase necuvenite. Traficul de influenţă. Modulul IV. Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei. U.I.8. Denunţarea calomnioasă. Mărturia mincinoasă. Favorizarea infractorului. Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă. Modulul V. Infracţiuni de fals. U.I.9. Falsul material în înscrisuri oficiale. Falsul intelectual. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată. U.I.10. Uzul de fals. Falsul în declaraţii. Falsul privind identitatea. Modulul VI. Infracţiuni contra familiei. U.I.11. Abandonul de familie. Rele tratamente aplicate minorului.

4

MODULUL I INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

- continuare sem. I -

1. Cuprins 2. Timpul necesar studiului individual pentru întregul modul 3. Obiectiv general 4. Obiective operaţionale 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă Cuprins: U.I.1. Prezentarea infracţiunii de tâlhărie. U.I.2.Prezentarea infracţiunilor de abuzul de încredere, gestiune

frauduloasă, înşelăciune şi delapidare. U.I.3. Prezentarea infracţiunilor de tulburare de posesie şi

tăinuire.

= 8 ore Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind

infracţiunile ce vizează patrimoniul persoanei ca atribut esenţial al fiinţei umane, a cărui atingere creează disfuncţii în manifestarea relaţiilor umane, precum şi în societate, putând prejudicia grav, atât persoanele fizice cât şi cele juridice.

Obiective operaţionale: Dezvoltarea capacităţii de a încadra juridic diferite fapte concrete care au avut ca urmare imediată lezarea patrimoniului unei persoane în una din infracţiunile prevăzute în cadrul art. 211, 213, 214, 215, 2151, 220 şi 221 din codul penal.

5

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1 I. Tâlhăria – art. 211 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii de tâlhărie. Potrivit dispoziţiilor art. 211 din codul

penal, reprezintă tâlhărie furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Defini�ie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special este unul complex, fiind reprezentat, pe de o parte,

de relaţiile sociale care privesc patrimoniul, ca obiect juridic principal, precum şi de relaţiile sociale care privesc viaţa, sănătatea, integritatea corporală şi libertatea psihică sau fizică a persoanei, ca obiect juridic adiacent. Infrac�iune

complexă - Aşa cum se observă, în cazul tâlhăriei, legiuitorul consideră valori sociale de o

mare importanţă ca viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei ca fiind adiacente faţă de valorile sociale patrimoniale, care constituie obiectul juridic principal al infracţiunii. Această răsturnare a ierarhiei valorilor sociale ocrotite se explică prin aceea că infractorul urmăreşte în principal realizarea furtului, violenţa fiind doar un mijloc pentru atingerea acestui obiectiv.

Obiect juridic special complex

b) Obiectul material Fiind o infracţiune contra patrimoniului, tâlhăria are ca

obiect material bunul sau bunurile pe care autorul vrea să le sustragă. De asemenea, întrucât acest furt se realizează prin întrebuniţarea de violenţe, corpul persoanei împotriva căreia se îndreaptă activitatea secundară a făptuitorului constituie obiect material al infracţiunii.

Bunul furat

Care este, pe scurt, obiectul juridic şi obiectul material principal al acestei infracţiuni ?

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile legale

pentru a răspunde penal. Chiar şi proprietarul care săvârşeşte acţiunea de luare, prin întrebuinţarea mijloacelor prevăzute de art. 211 asupra unui bun mobil care, în acel moment, se găseşte în posesia legitimă a altei persoane, poate avea calitatea de subiect activ.

Orice persoană

b) Subiectul pasiv poate fi atât o persoană fizică cât şi o persoană juridică. Uneori poate fi întâlnit atât un subiect pasiv principal, cât şi un subiect pasiv secundar. De exemplu, în momentul săvârşirii infracţiunii bunul se afla în posesia

Orice persoană

6

legitimă a altei persoane decât proprietarul (depozit). În această situaţie, proprietarul bunului va fi subiect pasiv principal, iar posesorul bunului va fi subiect pasiv secundar.

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material Fiind o infracţiune complexă, elemental material este format din două acţiuni: acţiunea de furt – acţiune principală şi acţiunea de constrângere – acţiune secundară.

La tâlhărie, ca şi la furt, bunul mobil este luat, scos din posesia victimei fără consimţământul acesteia. O particularitate care apare în cazul tâlhăriei, constă în aceea că, datorită folosirii de către făptuitor a violenţei, luarea poate îmbrăca şi forma remiterii silite, dar aparent consimţită a bunului, efectuată de însuşi posesorul sau detentorul acestuia.

Fapta va fi calificată întotdeauna drept tâlhărie şi nu şantaj în cazul în care partea vătămată remite bunul ca urmare a unei constrângeri sau ameninţări anterioare, însă remiterea trebuie să aibă loc imediat după consumarea constrângerilor sau ameninţărilor. Acţiunea principală a elementului material se poate realiza sub oricare din variantele infracţiunii de furt – simplu sau calificat – cu scopul de însuşire sau folosire pe nedrept.

Elementul material adiacent sau secundar este reprezentat de exercitarea violenţelor. Acestea îmbracă patru forme diferite: întrebuinţarea propriu-zisă de violenţe, întrebuinţarea de ameninţări, punerea victimei în stare de inconştienţă şi punerea victimei în stare de neputinţă de a se apăra.

Violenţa, ameninţarea sau punerea în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, realizează activitatea secundară a elementului material al infracţiunii de tâlhărie, numai dacă au servit ca mijloc pentru comiterea furtului sau ca mijloc de păstrare a bunului furat ori pentru a asigura scăparea făptuitorului.

Prin violenţă, în sensul art. 211, se înţelege o activitate fizică de natură să provoace victime, suferinţe fizice sau vătămări corporale care necesită pentru vindecare cel mult 60 de zile, realizând astfel, elementul material al infracţiunii de loviri şi alte violenţe (art. 180 c.p.) sau pe cel al infracţiunii de vătămare corporală (181 c.p.), care în acest caz sunt absorbite în infracţiunea de tâlhărie.

Violen�ă

Dacă se constată că făptuitorul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte acţiunea secundară, iar urmările produse corespund art. 182 Cod. pen. (vătămarea corporală gravă), atunci vor fi aplicabile regulile concursului de infracţiuni.

În cazul în care poziţia subiectivă a autorului faţă de rezultatul caracteristic vătămării corporale grave este culpa, atunci vor fi aplicabile dispoziţiile art. 211 alin. 21 lit. e) (tâlhăria calificată care a avut vreuna din urmările prevăzute în art. 182). În acest caz, fapta se comite cu praeterintenţie (intenţie cu privire la comiterea furtului şi a exercitării violenţelor şi culpă faţă de rezultatul violenţelor, care realizează elementele de la vătămarea corporală gravă – art. 182 c.p.).

Pentru existenţa laturii obiective, violenţele trebuie să fie exercitate direct împotriva victimelor; violenţele faţă de lucruri pot constitui şi ele, uneori, o

7

ameninţare (de exemplu: ruperea legăturii telefonice, stropirea cu benzină a încărcăturii dintr-un camion cu scopul de a o incendia).

În cazul în care violenţele se exercită prin ameninţare, infracţiunea cu acelaşi nume (art. 193 c.p.) este absorbită în cea de tâlhărie.

Prin punerea victimei în stare de inconştienţă se înţelege folosirea de narcotice sau alte substanţe de natură să provoace starea de inconştienţă a victimei.

Prin punerea victimei în neputinţă de a se apăra se înţelege aducerea acesteia în situaţia de a nu-şi putea folosi posibilităţile de apărare datorită acţiunii de imobilizare, dezarmare, etc. În acest caz, infracţiunea de tâlhărie poate absoarbe, până la un punct, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal (art. 189 c.p.). Momentul până la care infracţiunea adiacentă este absorbită în cea de tâlhărie, considerăm noi că se referă la, situaţia în care lipsirea de libertate este necesară comiterii tâlhăriei. Dacă lipsirea de libertate durează mai mult decât aceasta, apreciem, şi în funcţie de anumite circumstanţe, că ne aflăm în prezenţa unui concurs de infracţiuni.

Punerea în

primejdie a vie�ii

Victima nu se poate

apăra

Corelat elementului material adiacent, probleme în practică au existat atunci când comiterea furtului a presupus şi o anumită stare de violenţă. De exemplu, smulgerea unui lănţişor de la gât, sau a unei biciclete din mâinile unei persoane, a unui telefon din mâna victimei etc. Practica mai recentă a stabilit însă că, în cazul în care s-a produs smulgerea unei căciuli de pe capul victimei, prin surprinderea acesteia, fără ca aceasta să opună vreo rezistenţă, fapta va constitui furt şi nu tâlhărie.

O altă situaţie aparte a fost ridicată în practică atunci când în cazul concret fapta era compusă din mai multe acte materiale, fie de furt, fie de violenţe, fie din ambele. Prin urmare, în această situaţie, s-a pus problema dacă există o singură infracţiune de tâlhărie sau există un concurs omogen de astfel de infracţiuni, şi care ar fi criteriul pentru a delimitarea situaţiei ? Soluţia propusă, şi firească considerăm noi, a fost aceea de a se raporta unitatea sau pluralitatea infracţională la elementul material principal, adică al furt. În situaţia în care există o singură acţiune de furt, chiar dacă ea se produce în paguba mai multor patrimonii, sau chiar şi batunci când este compusă din mai multe acte materiale, furt ce este urmat de unul sau mai multe acte de violenţă, ce lezează una (în prima ipoteză) sau mai multe persoane (în cea de-a doua ipoteză) există o unică infracţiune de tâlhărie. Dacă există mai multe acţiuni de furt, ce sunt însoţite fiecare în parte de mai multe acte de violenţe, atunci avem o pluralitate de infracţiuni de tâlhărie, sub forma concursului.

b) Urmarea imediată constă în trecerea bunului din stăpânirea de fapt a posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului. În ceea ce priveşte urmarea imediată a acţiunii adiacente, ea variază în raport cu mijloacele folosite pentru realizarea ei.

c) Legătura de cauzalitate Între acţiunea incriminată şi rezultatul produs trebuie să existe o legătură de cauzalitate atât sub aspectul acţiunii principale, cât şi al celei adiacente, infracţiunea fiind din acest punct de vedere una de rezultat.

8

Care sunt modalităţile de săvârşire a elementului material al infracţiunii de tâlhărie ? Enumerare.

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de tâlhărie se săvârşeşte cu intenţie

directă atât în ceea ce priveşte acţiunea principală, cât şi în ceea ce priveşte acţiunea adiacentă. În cazul anumitor forme agravate, fapta se poate comite cu intenţie indirectă (art. 211 alin. 21 lit. e) c.p.), însă cel mai adesea se comit cu praeterintenţie (art. 211 alin. 21 lit. e) şi art. 211 alin. 3 c.p.)

Inten�ia

Hotărârea făptuitorului de a săvârşi tâlhăria poate fi luată de la început ori poate să apară în timpul săvârşirii sau după consumarea furtului, în funcţie de intervenţia unor împrejurări pe care acesta nu le-a avut în vedere (de exemplu: împotrivirea victimei).

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt incriminate. Tentativa se pedepseşte, potrivit dispoziţiilor art. 222 din codul penal.

Tentativa se pedepse�te

Infracţiunea de tâlhărie se consumă când executarea acţiunii principale s-a desfăşurat complet şi s-a produs urmarea imediată prin intermediul acţiunii adiacente. Dacă activitatea principală s-a consumat fără ca făptuitorul să fi recurs la acţiunea adiacentă, fapta consumată este furt şi nu tâlhărie.

Va constitui tentativă la infracţiunea de tâlhărie, situaţia în care făptuitorul a pătruns într-o locuinţă, şi fiind prins, nu a apucat să îşi însuşească nici un bun, dar pentru a scăpa a exerciatt violenţe asupra părţii vătămate1.

Tâlhăria este susceptibilă şi de un moment al epuizării în măsura în care acţiunea adiacentă durează în timp, putând fi prelungită şi acţiunea principală.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă, de principiu, sub toate formele prevăzute de lege: coautorat, instigare, complicitate. În cazul formei tip, participaţia este posibilă doar sub forma instigării şi a complicităţii anterioare. Coautoratul şi complicitatea concomitentă nu sunt posibile, întrucât transformă fapta din infracţiune simplă în forma sa agravată, prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. a)2.

6. Sancţiuni. Infracţiunea în formă simplă se sancţionează cu pedeapsa

principală a închisorii de la 3 la 18 ani. Închisoarea

7. Forme agravate sau calificate. Infracţiunea prezintă mai multe forme calificate, dezvoltate de legiuitor în 3 aliniate, pentru fiecare alineat, prevăzându-se o sancţiune diferită.

Formele calificate ale tâlhăriei se întâlnesc atunci când fapta este comisă în

1 ICCJ, decizia nr. 1204/2002, pe www.scj.ro, selecţii 2002. 2 Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra patrimoniului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 74. Formele calificate

9

următoarele împrejurări: Aliniatul 2: de o persoană mascată, deghizată sau travestită. în timpul nopţii. într-un loc public sau într-un mijloc de transport.

Aliniatul 21: de două sau mai multe persoane împreună. de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori

paralizantă. într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia. în timpul unei calamităţi. dacă a avut vreuna din urmările arătate în art. 182.

Aliniatul 3: dacă a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare

moartea victimei. Formele agravate prevăzute de art. 211 alin. 2 c.p.:

a. Agravanta privind săvârşirea tâlhăriei de o persoană mascată, deghizată sau travestită. Periculozitatea sporită a tâlhăriei în această situaţie este dată de siguranţa mai mare a infractorului cu care acţionează la comiterea infracţiunii, ştiind că va fi mult mai greu de recunoscut şi identificat.

Prin persoană mascată se înţelege acea persoană care poartă total sau parţial o mască, în acest fel reuşind să-şi ascundă identitatea.

Prin persoană deghizată se înţelege acea persoană care se îmbracă sau îşi aranjează înfăţişarea încât să nu poată fi recunoscută (poartă perucă, îşi vopseşte părul, aplicarea de barbă sau mustaţă artificială, etc.).

Persoană mascată

Persoană deghizată

Prin persoană travestită se înţelege acea persoană care îşi aranjează înfăţişarea şi vestimentaţia pentru a lăsa impresia că este de sex opus decât cel real.

Persoană travestită

Explicaţi termenii de persoană mascată, deghizată şi travestită.

b. Agravanta privind săvârşirea faptei de tâlhărie în timpul nopţii. Comiterea faptei în timpul nopţii amplifică posibilitatea consumării infracţiunii şi pericolul ei În timpul nopţii

10

social. Se consideră noapte de la lăsarea întunericului şi până la ivirea zorilor, inclusiv. Aprecierea asupra acestui aspect se face în funcţie de anotimp şi loc, ştiut fiind că există diferenţe notabile între iarnă şi vară, precum şi între diferite zone de relief, munte-câmpie, sub aspectul momentului de răsărit şi de apus al soarelui. Totodată, vizibilitatea poate fi influenţată şi de condiţiile meteo. Agravanta este determinată de realizarea infracţiunii într-un anumit interval de timp.

Infractorul se poate apropia de bunurile pe care vrea să şi le însuşească mai uşor şi fără să fie văzut, are posibilitatea să transporte nestingherit bunurile furate, să le ascundă şi să se sustragă urmăririi.

Această agravantă operează indiferent dacă făptuitorul a profitat sau nu de timpul nopţii, după cum nu prezintă importanţă dacă infractorul a săvârşit doar o parte din activitatea infracţională în timpul nopţii.

Intervenţia agravantei este dată de comiterea faptei într-un anumit timp. c. Agravanta privind săvârşirea faptei de tâlhărie într-un loc public sau într-

un mijloc de transport. Prin loc public se înţelege orice loc, care prin natura sau destinaţia lui este în orice moment accesibil publicului chiar dacă nu este prezentă nici o persoană (parcuri, pieţe, bulevarde, etc.), precum şi orice alt loc în care publicul are acces, dar numai în anumite intervale de timp sau numai cu anumite ocazii (magazine, muzee, cafenele, restaurante, cinematografe, etc.). Ne vom raporta în acest sens la dispoziţiile art. 157 din codul penal. În această ultimă situaţie, agravanta va opera, dacă tâlhăria a fost comisă în intervalul de timp cât publicul avea acces în acel loc.

Loc public

Agravanta se justifică în această situaţie prin aceea că, într-un loc public fiind prezente, de regulă, mai multe persoane, infractorul îşi poate realiza activitatea infracţională cu şanse sporite de finalizare, aglomerarea de persoane făcând ca victima să nu fie concentrată atât de mult asupra bunurilor pe care le deţine, în acelaşi timp făptuitorul putându-şi pierde mult mai uşor urma.

Tâlhăria săvârşitî într-un mijloc de transport în comun are un caracter mai grav deoarece aglomeraţia, fluxul mare de călători, starea de oboseală a acestora şi imposibilitatea de supraveghere a bagajelor constituie împrejurări de care pot profita infractorii pentru a sustrage diferite bunuri. Mijlocul de transport în comun este acel mijloc care este destinat sau are posibilitatea reală de a transporta mai multe persoane deodată (trenuri, autobuze, tramvaie, avioane, etc.).

Intervenţia agravantei este dată de comiterea faptei într-un anumit loc. Sancţiune: Pentru aceste trei agravante sancţiunea este închisoarea de la 5 la

20 de ani. Formele agravate prevăzute de art. 211 alin. 21 c.p.: a. Agravanta privind comiterea faptei de tâlhărie de două sau mai multe

persoane împreună. Fapta este mai gravă în acestă situaţie pluralitatea de infractori fiind apreciată în toate situaţiile în codul nostru penal ca o formă agravată de infracţiune pentru că sporeşte gradul de pericol social al faptei, micşoară posibilitatea victimei de a interveni, de a se apăra şi agravează urmările infracţiunii. Reţinerea

11

acestei agravante face să nu mai poată fi reţinută şi circumstanţa agravantă prevăzută de art. 75 lit. a). Agravanta operează şi atunci când doar una dintre persoane răspunde penal, iar celelalte nu.

b. Agravanta privind comiterea faptei de tâlhărie de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori paralizantă. În această situaţie, fapta prezintă un pericol social sporit, deoarece făptuitorul se simte mai în siguranţă şi îşi desfăşoară activitatea infracţională cu mai multă dezinvoltură, conştient fiind că prin folosirea mijloacelor pe care le are asupra sa poate intimida sau imobiliza victima.

Pentru existenţa acestei agravante este necesar ca făptuitorul să folosească arma, substanţa narcotică sau paralizantă în momentul săvârşirii furtului.

Prin armă se înţeleg, potrivit art. 151, instrumentele, piesele sau dispozitivele astfel declarate de lege. Armă

Prin substanţă narcotică se întelege orice substanţă care are însuşirea de a

produce o stare de somnolenţă, de pierdere a cunoştinţei, de diminuare a sensibilităţii şi a reflexelor (eterul, cloroformul, gazele lacrimogene, etc.).

Substanţă narcotică

Substanţă paralizantă

Prin substanţă paralizantă se înţelege orice substanţă care are aptitudinea de a diminua temporar capacitatea de autoapărare a victimei.

Definiţi termenii de armă, substanţă narcotică şi substanţă paralizantă.

Precizaţi în ce constă diferenţa dintre furtul prevăzut de art. 209 alin. 1 lit. b) şi tâlhăria prevăzută de art. 211 alin. 21 lit. b).

12

c. Agravanta privind săvârşirea faptei de tâlhărie într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia. Agravarea se justifică, deoarece aduce o gravă atingere vieţii intime, domestice a victimei şi este de natură să creeze o stare de temere şi nesiguranţă când infractorul pătrunde în locuinţă cu intenţia de a fura cu orice preţ, chiar prin folosirea violenţei.

Prin locuinţă se înţelege orice loc destinat pentru uzul domestic al uneia sau mai multor persoane şi care este efectiv folosit în acest sens, neavând relevanţă dacă este temporar sau permanent, stabil sau mobil.

Această agravantă a determinat o jurisprudenţă contradictorie. Întrebarea care se pune este dacă infracţiunea de violare de domiciliu este sau nu absorbită în această agravantă ? Dificultăţile din practică au necesitat intervenţia Î.C.C.J., care prin intermediul deciziei nr. 31/2007 pronunţată într-un recurs în interesul legii a decis că:

”- fapta de pătrundere, în orice mod, într-o curte sau într-un loc împrejmuit ce ţine de domiciliul persoanei, urmată de săvârşirea unei tâlhării constituie un concurs real între infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal şi infracţiunea de tâhărie prevăzută de art. 211 din Codul penal, cu excepţia circumstanţei incriminate în art. 211 alin. 21 lit. c) din Codul penal.” Dacă însă infracţiunea de tâlhărie este comisă într-o locuinţă sau dependinţă ţinând de aceasta, atunci avem două situaţii:

- dacă făptuitorul a intrat în locuinţă fără să fi încălcat în prealabil dispoziţiile art. 192 din Codul penal, atunci fapta va fi calificată doar ca tâlhărie în formă calificată, art. 211 alin. 21 lit. c);

- dacă făptuitorul intră fără drept într-o locuinţă şi comite o tâlhărie atunci avem un concurs de infracţiuni între tâlhărie şi violare de domiciliu, art. 211 alin. 21 lit. c) şi art. 192 din Codul penal.

d. Agravanta privind comiterea faptei de tâlhărie în timpul unei calamităţi. Prin calamitate se înţelege o stare de fapt prilejuită de un eveniment neaşteptat sau inevitabil, păgubitoare fie pentru întreaga colectivitate, de exemplu un cutremur, o inundaţie catastrofală, un incendiu de proporţii, o epidemie, fie pentru un anumit număr de oameni, cum ar fi o catastrofă de cale ferată, un naufragiu. Durata calamităţii este dată de momentul ei de început, care reprezintă o situaţie de fapt şi de încetarea ei, momentul final putând fi determinat fie de intervenţia unui act normativ extrapenal care prevede în mod expres că starea de calamitate a încetat, fie de observarea în sine a situaţiei de fapt. Tâlhăria trebuie să fie comisă în acest interval de timp, pentru ca agravanta să opereze. Intervenţia agravantei este dată de comiterea faptei într-un anumit timp.

e. Agravanta potrivit căreia tâlhăria a avut vreuna din urmările arătate în art. 182. În acest caz agravarea tâlhăriei este justificată prin consecinţele acţiunii adiacente, adică ale actelor de violenţă exercitate asupra victimei, dacă acestea au produs urmările prevăzute de art. 182 (vătămarea corporală gravă). Fapta se săvârşeşte cu intenţie indirectă sau cu praeterintenţie.

Locuinţă

13

În cazul în care făptuitorul acţionează cu intenţia de a produce urmările prevăzute în art. 182, acesta va răspunde pentru infracţiunea de tâlhărie, în concurs cu cea de vătămare corporală gravă.

Sancţiune: Pentru aceste cinci agravante sancţiunea este închisoarea de la 7 la 20 de ani.

Formele agravate prevăzute de art. 211 alin. 3 c.p.: a. Agravanta tâlhăriei care a produs consecinţe deosebit de grave sau care a

avut ca urmare moartea victimei. Conform art. 146 prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 200.000 lei noi sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzată vreuneia din unităţile la care se referă art. 145 ori altei persoane juridice sau fizice.

Consecinţe deosebit

de grave

Pentru ca moartea victimei să realizeze conţinutul acestei modalităţi de agravare este necesar ca urmarea imediată să fie praeterintenţionată, adică moartea victimei să se fi produs prin depăşirea intenţiei făptuitorului, dar imputabilă acestuia ca rezultat al culpei sale. În cazul în care moartea victimei se datorează intenţiei făptuitorului, atunci suntem în prezenţa unui concurs de infracţiuni: omor calificat (art. 179 lit. h) şi tâlhărie.

Moartea victimei

Sancţiune: Pentru această agravantă sancţiunea este închisoarea de la 15 al 25 de ani şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi.

8. Aspecte procesuale. În cazul formei calificate prevăzute de alin. 3, fapta este judecată în primă instanţă de tribunal, iar urmărirea penală este realizată de către procuror.

Enumeraţi formele calificate ale infracţiunii de tâlhărie.

14

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2 II. Abuzul de încredere – art. 213 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii de abuz de încredere. Potrivit dispoziţiilor art. 213

din codul penal, reprezintă infracţiunea de abuz de încredere, însuşirea unui bun mobil al altuia, deţinut cu orice titlu, sau dispunerea de acest bun pe nedrept ori refuzul de a-l restitui.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special este reprezentat de acele relaţii sociale de ordin

patrimonial care implică o anumită încredere pe care participanţii trebuie să şi-o acorde unii altora, relativ la acest aspect.

b) Obiectul material al infracţiunii este bunul mobil al altuia pe care făptuitorul îl deţine cu orice titlu şi pe care, în mod abuziv, şi-l însuşeşte sau dispune de el.

Bunul mobil trebuie să fie deţinut de făptuitor cu orice titlu. Aceasta presupune ca faptuitorul să deţină bunul în virtutea unui raport juridic patrimonial, în baza căruia are fie obligaţia de a-l păstra şi conserva, fie de a-l folosi în anumite condiţii.

Încrederea în

cadrul relaţiilor patrimoniale

Bunul mobil

Noţiunea de bun mobil este cea acoperită de obiectul material al infracţiunii de furt, care este infracţiunea caracteristică a acestui titlu3.

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ poate fi numai persoana care deţine un bun mobil al altuia

cu orice titlu. În consecinţă subiectul activ este circumstanţiat. Subiectul activ poate fi şi o persoană juridică, potrivit dispoziţiilor art. 191 c.p.

b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică de la care autorul a primit cu orice titlu bunul mobil pe care şi l-a însuşit

Subiect activ circumstanţiat

Subiect pasiv orice persoană

2.3. Situaţia premisă constă în existenţa unui titlu în baza căruia făptuitorul deţine un bun al altuia, bun ce reprezintă obiectul material al infracţiunii. Titlul la care ne referim este un raport juridic patrimonial existent între cel care deţine bunul şi cel care i l-a încredinţat, iar în baza acestui raport ”persoana care deţine bunul are obligaţia fie de a-l păstra, fie de a-l restitui la moemntul cuvenit, fie de a-i da o anumită întrebuinţare”4.

Prin deţinerea bunului înţelegem dreptul de stăpânire al acelui bun în numele altuia, fie în inetresul sau folosului altuia (mandatarul sau depozitarul), fie în inetres propriu al detentorului (comodatarului), dar fără a se dobândi dreptul de proprietate, care rămâne nudului proprietar. Prin urmare, ideea de orice titlu se referă la orice titlu care însă nu este translativ de proprietate. Ca exemplu, poate fi un astfel de titlu, un contract de mandat, depozit, comodat, gaj, locaţiune, transport etc. Totodată, titlul

3 Avram Filipaş, Drept penal român. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pp. 307-309 4 Explicatii, vol. III, p. 480

15

poate deriva şi dintr-un act al unei autorităţi, precum şi diintr-o situaţie de fapt5. Ca urmare a ideei că titlul ce constituie situaţia premisă a abuzului de

încredere nu este translativ de proprietate, practica şi doctrina au stabilit că nu va reprezenta această infracţiune ci va fi un litigiu de natură civilă, atunci când o persoană împrumută o alta cu bani, care ulterior nu mai sunt restituiţi. Este de observat, că în cazul împrumutului de consumaţiune, se transferă către împrumutat însuşi dreptul de proprietate asupra bunurilor fungibile respective, astfel că acesta are dreptul de a dispune de ele. Însă, dacă banii sunt daţi cu un alt titlu decât de împrumut de cosumaţiune, adică ca un depozit, sau pentru a se efectua anumite plăţi sau pentru a se achiziţiona anumite bunuri, atunci fapta va putea fi încadrată la abuz de încredere.

În principiu, bunul deţinut trebuie să fie al altuia. Prin excepţie, dacă un bun rămâne în gaj proprietarului acestuia, iar acesta îl înstrăinează, va comite infracţiunea de abuz de încredere6.

Pentru existenţa infracţiunii mai este necesar ca bunul să fie remis, predat efectiv.

De asemenea, nu va constitui orice titlu, situaţia în care există doar un simplu contact material cu bunul, în afara unui raport juridic. În acest caz, dacă bunul este însuşit avem de a face cu infracţiunea de furt. De exemplu, dacă cineva pentru a putea coborâ din tren, roagă o altă persoană să o ajute cu bagajele şi aceasta fuge cu ele, vom avea furt şi nu abuz de încredere.

Totodată, înstrăinarea unui bun utilizat de un muncitor la serviciu, chiar în contul salariului neviart de patron, va constitui, de asemenea, furt şi nu abuz de încredere, întrucât se consideră că, din punct de vedere juridic, patronul păstrează atât posesia, cât şi proprietatea asupra acestuia7.

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material se poate realiza fie prin însuşirea bunului, fie prin dispunerea pe nedrept de acel bun sau refuzul de a-l restitui.

Infracţiunea presupune şi o situaţie premisă: şi anume existenţa unui raport juridic prin care bunul este lăsat spre deţinere inculpatului, fără ca neapărat acesta să presupună şi încheierea formală a unui act.

Însuşire

Prin însuşirea unui bun mobil al altuia se înţelege luarea acelui bun în stăpânire de către făptuitor care se comportă ca un proprietar deşi este doar deţinător al bunului.

Exemple de abuz de încredere sub forma însuşirii: însuşirea unui bun încredinţat pentru a fi reparat, însuşirea uno sume de bani, date în depozit, sau pentru a fi achiziţionat un bun sau anumite bunuri, însuşirea unui bun dat spre păstrare pe durata unei călătorii etc.

5 Traian Pop, Comentariu, în Codul penal adnotat, vol. III, Ed. Socec, 1937, apud. Instituţii, 2003, p. 385. 6 Explicaţii III, p. 480. 7 Fosta C.S.J., decizia nr. 1197/22.03.2000, în Gabriel Ionescu, Iosif Ionescu, op. cit., pp. 302-304.

16

A dispune pe nedrept înseamnă a efectua acte de dispoziţie cu privire la bunul respectiv, şi pe care, potrivit titlului, nu avea dreptul să le facă, cum ar fi donaţia, schimbul, vânzarea bunului, împrumutul acestuia, distrugerea bunului, trasnformarea sa etc.

Problematică este situaţia în care, un autoturism a fost dat pentru a fi reparat unui servis auto sau unui mecanic privat, iar acesta se foloseşte de bunul respectiv ca de a-l său, cu toate că acest fapt nu i-a fost interzis expres. Jurisprudenţa mai veche a considerat fapta abuz de încredere. Totuşi, situaţia nu se încadează perfect în ideea de a dispune pe nedrept de bunul încredinţat, folosinţa în interes propriu, fără o interzicere expresă din partea proprietarului, putând reprezenta, mai degrabă, un litigiu civil, în situaţia în care s-a produs o pagubă. Însă, care va fi soluţia atunci când folosirea a fost interzisă expres, sau când bunul a fost dat pentru a fi folosit unui anumit scop, iar el este folosit altui scop, total diferit ? Considerăm că aici norma juridică este neclară şi poate da naştere unei jurisprudenţe contradictorii, cu efecte negative pentru unele persoane. Noul cod penal rezolvă această situaţie, prevăzând în cadrul dispoziţiilor art. 238 că şi folosirea pe nedrept constituie infracţiunea de abuz de încredere.

Refuzul de restituire presupune manifestarea de voinţă a făptuitorului de a nu înapoia bunul care i-a fost încredinţat.

Refuzul poate fi expres când făptuitorul declară explicit că nu înţelege să restituie bunul sau tacit când rezultă din manifestarea acestuia (de exemplu, făptuitorul susţine neadevărat că bunul s-a distrus).

A dispune pe nedrept

Refuzul de restituire

Refuzul presupune în mod normal o cerere de restituire. Aceasta trebuie adresată la data scadenţei; lipsa cererii urmată de refuzul detentorului de a înapoia bunul conduc la inexistenţa infracţiunii.

Cererea de restituire trebuie adresată detentorului de către persoana sau persoanele îndreptăţite.

b) Urmarea imediată constă în modificarea situaţiei bunului şi crearea unei situaţii contrare celei care ar fi trebuit să existe dacă nu ar fi fost încălcată în mod abuziv încrederea acordată făptuitorului.

Care sunt modalităţile de realizare a elementului material al acestei infracţiuni ?

17

c) Legătura de cauzalitate rezultă implicit din săvârşirea acţiunilor descrise în norma de incriminare.

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie. 4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt

pedepsite. Legea sancţioneaza numai forma consumată a infracţiunii. Consumarea are loc o dată cu executarea în întregime a oricareia dintre acţiunile ce formează elementul material.

Intenţia

Tentativa nu

se pedepseşte

5. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale. 6. Sancţiuni. Infracţiunea este sancţionată cu o pedeapsa principală

alternativă a închisorii de la 3 luni la 4 ani sau cu amenda. 7. Aspecte procesuale. Fie că bunul aparţine proprietăţii private sau publice,

şi indiferent de titular, persoană fizică sau juridică, aceasta din urmă fie că este publică sau privată, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate8. Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Amenda şi

închisoarea

Delimitaţi abuzul de încredere de furt.

III. Gestiunea frauduloasă – art. 214 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii de gestiune frauduloasă. Potrivit dispoziţiilor art.

214 din codul penal, reprezintă infracţiunea de gestiune frauduloasă, pricinuirea de pagube unei persoane, cu rea-credinţă, cu ocazia administrării ori conservării bunurilor acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor bunuri. Fapta este mai gravă dacă este săvârşită în scopul de a dobândi un folos material.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privitoare la patrimoniu care se

Încrederea în relaţiile

patrimoniale

8 Dispoziţiile art. 213 alin. 2 c.p. privind expresia ”cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului”, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 177/15.12.1998 (M.Of. nr. 77/24.02.1999), cu motivarea că potrivit art. 44 alin. 2 din Constituţie, statul ocroteşte în mod egal proprietatea indiferent de titular.

18

statornicesc pe baza încrederii acordate unei persoane de către alta, care îi încredinţează bunuri pentru administrare sau conservare.

b) Obiectul material Constituie obiect material al infracţiunii de gestiune frauduloasă orice bun mobil sau imobil ce aparţine altei persoane şi care a fost dat făptuitorului spre administrare sau conservare.

Un bun mobil sau

imobil Obiectul material se poate înfăţişa şi ca o universalitate de bunuri, un patrimoniu.

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ poate fi numai persoana care are sarcina de a administra sau

conserva bunurile unei alte persoane. Titlul pe baza căruia autorul deţine bunul în privinţa căruia are însărcinarea de

administrare sau conservare poate să rezulte din lege, contract şi după unii autori, din cvasicontract.

În ceea ce priveşte participaţia penală, aceasta este posibilă în toate formele sale cu precizarea ca, în cazul coautoratului, toţi participanţii trebuie să aibă în comun sarcina administrării sau conservării bunurilor altei persoane şi impreună să comită actele pricinuitoare de pagube.

Subiectul activ

este circumstanţiat

Aceea persoană

fizică sau juridică căreia îi aparţin

bunurile

b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică căreia îi aparţin bunurile şi căreia i s-au produs pagube prin activitatea de gestionare frauduloasă.

2.3. Situaţia premisă. Pentru existenţa infracţiunii de gestiune frauduloasă este necesară preexistenţa unui raport juridic de conservare sau administrare, raport stabilit între persoana care încredinţează bunurile şi subiectul activ al infracţiunii. Raportul juridic este creat, de regulă, printr-un contract de mandat, în conformitate cu care mandatarul se obligă să administreze sau să conserve bunurile mandantului. Nu prezintă relevanţă pentru existenţa infracţiunii, dacă mandatul este cu titlul gratuit sau oneros, sau dacă el a fost încheiat potrivit regulilor stricte de drept civil, fiind suficientă o însărcinare verbală.

Situaţia premisă

Acte de gestiune în fapt

Întrucât acest ”mandatar” efectuează acte de gestiune şi/sau conservare să definim aceste noţiuni:

Din punct de vedere civil, prin act de conservare se înţelege acel act juridic ce urmăreşte să preîntâmpine pierderea unui drept, iar prin act de administrare se înţelege acel act juridic prin care se realizează o normală punere în valoare a unui bun, potrivit naturii şi destinaţiei sale.

În opinia noastră, apreciem că aceste acte de gestiune sunt cele stabilite în fapt, şi realizate efectiv, fără o împuternicire aparte, eventual cele stabilite prin fişa postului, sau ca o cutumă privind atribuţiile de serviciu.

Potrivit unui recurs în anulare soluţionat de către fosta C.S.J.9, s-a decis că refuzul depozitarului de a restitui o parte din bunurile constituite ca depozit, ce constau în cantităţi de masă lemnoasă, depozit oneros, reţinute ca echivalent al remuneraţiei neachitate de deponent, reprezintă un litigiu civil şi nu infracţiunea de gestiune frauduloasă, sau cea de abuz de încredere.

9 C.S.J., decizia nr. 3048/2003, pe www.legalis.ro, secţiunea jurisprudenţă.

19

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material se poate realiza prin orice acţiune sau inacţiune păgubitoare pentru proprietarul bunurilor, săvârşită de făptuitor, cu prilejul conservării sau administrării bunurilor încredinţate.

Pentru existenţa elementului material, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: existenţa unui raport juridic potrivit căruia o persoană are însărcinarea de a administra sau conserva bunurile, averea sau o parte din averea unei persoane – similară situaţiei premisă, prezentată anterior; bunurile să se afle în posesia sau detenţia făptuitorului; făptuitorul să aibă de drept sau de fapt gestionarea sau administrarea bunurilor respective.

Din punct de vedere penal, prin noţiunea de administrare de bunuri înţelegem desfăşurarea unei activităţi de gospodărire corespunzătoare naturii şi destinaţiei respectivelor bunuri, în timp ce termenul de a conserva bunuri înseamnă a lua măsuri de pază şi apărare a acelor bunuri pentru a nu fi distruse sau degradate.

b) Urmarea imediată constă în diminuarea patrimoniului subiectului pasiv, în urma acţiunii ilicite a subiectului activ.

Paguba trebuie să fie materială, certă şi efectivă. c) Legătura de cauzalitate De regulă, rezultă din materialitatea faptei.

A administra

A conserva

Definiţi din punct de vedere civil şi penal termenii de administrare şi conservare.

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie şi rezultă din modul de redactare al textului de lege, care foloseşte expresia „rea-credinţă”. Intenţie

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt pedepsite.

Legea sancţionează numai forma consumată a infracţiunii care se realizează în momentul în care sunt executate actele ce constituie elementul material şi se produce urmarea imediată.

Tentativa nu se pedepseşte

20

5. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale. 6. Sancţiuni. Infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa principală a închisorii

de la 6 luni la 5 ani. Cu toate acestea, potrivit modificărilor aduse prin Legea nr. 202/2010 privind

mica reformă, dacă în cursul urmării penale sau al judecăţii, până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele de pedeapsă prevăzute de lege se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat potrivit celor prezentate mai sus este cuprins între 50.000 şi 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, atunci i se va putea aplica făptuitorului pedeapsa amenzii, iar dacă paguba este de până la 50.000 euro, atunci i se va putea aplica o sancţiune administrativă, care se trece însă în cazierul judiciar.

Aceste dispoziţii de reducere a pedepsei se aplică dacă făptuitorul nu a mai săvârşit o infracţiune de acelaşi gen, prevăzite de cod, într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei, pentru care a beneficiat de prevederile anterior expuse.

7. Forme calificate sau agravante. Infracţiunea prezintă o singură variantă agravantă, care este determinată de scopul calificat. Cu alte cuvinte dacă fapta de gestiune frauduloasă în forma tip este comisă în scopul de a dobândi un folos material, ea este apreciată ca având un pericol social mai mare, fiind sancţionată cu închisoarea de la 3 la 10 ani.

8. Aspecte procesuale. Fie că bunul aparţine proprietăţii private sau publice, şi indiferent de titular, persoană fizică sau juridică, aceasta din urmă fie că este publică sau privată, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate10.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală. IV. Înşelăciunea – art. 215 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii de înşelăciune. Potrivit dispoziţiilor art. 215 din

codul penal, reprezintă infracţiunea de înşelăciune, inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă. Fapta este mai gravă dacă înşelăciunea săvârşită prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. De asemenea, reprezintă înşelăciune în convenţii inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane, cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât fără această eroare cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate. Tot înşelăciune este calificată şi fapta de a emite un cec sau un alt instrument de plată asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu exista provizia sau acoperirea necesară sau că nu va exista până la termenul convenit între părţi, precum şi fapta de a retrage,

Închisoarea

Cauze de reducere

a pedepsei

Scopul dobândirii unui folos material

Definiţie

10 Dispoziţiile art. 214 alin. 3 c.p. privind expresia ”cu excepţia cazului când acesta este în întregime sau în parte al statului”, au fost declarate neconstituţionale prin Decizia nr. 5/04.02.1999 (M.Of. nr. 95/05.03.1999), cu motivarea că potrivit art. 44 alin. 2 din Constituţie, statul ocroteşte în mod egal proprietatea indiferent de titular.

21

după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului sau a altui instrument de plată. Infracţiunea în forma ei cea mai gravă poate produce consecinţe deosebit de grave.

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special este reprezentat de

relaţiile sociale de ordin patrimonial a căror dezvoltare implică buna credinţă şi încrederea participanţilor la aceste raporturi.

Relaţiile

patrimon ale i

Bunuri mobile,

imobile sau înscrisuri

Orice persoană

b) Obiectul material al infracţiunii de înşelăciune poate fi reprezentat de bunuri mobile, înscrisuri cu valoare patrimonială, precum şi bunuri imobile asupra cărora poartă manevrele frauduloase.

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ este necircumstanţiat, putând fi orice persoană care

îndeplineşte condiţiile legale de responsabilitate. Dacă subiectul activ prezintă calitatea de funcţionar public, atunci nu vom avea infracţiunea de înşelăciune, ci pe cea de abuz în serviciu.

b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică. 3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material este reprezentat de o acţiune frauduloasă de inducere în

eroare a victimei, prin prezentarea ca adevarată a unei situaţii mincinoase sau ca mincinoasă a unei situaţii adevărate. Prezentarea denaturată sau alterată a realităţii trebuie să fie aptă de a inspira încrederea victimei şi de a o induce în eroare sau de a o menţine în eroarea produsă anterior. Pentru existenţa infracţiunii în această modalitate, nu are relevanţă dacă victima s-a lăsat mai greu sau mai uşor indus în eroare. Acţiunea de inducere în eroare se poate realiza prin orice mijloc.

b) Urmarea imediată constă în cauzarea unei pagube patrimoniului public sau privat. Prin pagubă se înţelege, în accepţiunea art. 215, un prejudiciu material efectiv şi cert cauzat unei persoane fizice sau juridice private sau publice. Urmarea imediată este specifică acestei infracţiuni, fără existenţa ei fapta va rămâne eventual în stadiul de tentativă.

c) Legătura de cauzalitate Pentru realizarea laturii obiective a infracţiunii de înşelăciune între acţiunea ce constituie elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

3.2. Latura subiectivă. Unica formă de vinovăţie posibilă în cazul infracţiunii de înşelăciune este intenţia directă. Mai mult chiar, în cazul acestei infracţiuni avem prezent şi un scop calificat, şi anume de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust.

Intenţia directă

Tentativa se pedepseşte

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt pedepsite de lege. Tentativa se pedepseşte, potrivit art. 222 din codul penal.

Infracţiunea de înşelăciune se consumă în momentul în care se produce rezultatul socialmente periculos, respectiv paguba efectivă în patrimoniul celui înşelat.

22

5. Participaţia penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate.

6. Sancţiuni. Infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa principală a închisorii de la 6 luni la 12 ani. Remarcăm aceeaşi disproporţie între limita minimă şi cea maximă a pedepsei, care nu este de natură a crea posibilitatea unei individualizări mai corecte a instanţei, ba din contră ar putea crea unele inegalităţi şi inechităţi evidente şi supărătoare prin raportare la alţi infractori ce au comis fapte mult mai grave. Reamintim însă şi aici posibilitatea aplicării dispoziţiilor art. 741 de care am făcut vorbire în cazul infracţiunii de gestiune frauduloasă.

Închisoarea

7. Forme calificate sau agravante. Infracţiunea prezintă mai multe forme calificate. Va fi reţinută o formă calificată a infracţiunii de înşelăciune, în una din următoarele împrejurări: prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de alte mijloace Dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.

Formele calificate

inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract, săvârşită în aşa fel încât, fără această eroare, cel înşelat nu ar fi încheiat sau executat contractul în condiţiile stipulate. emiterea unui cec asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului. înşelăciunea care a avut consecinţe deosebit de grave.

a. Agravanta comisă prin prin folosire de nume sau calităţi mincinoase. Potrivit alin. 2 înşelăciunea se poate realiza şi prin folosirea de nume sau calităţi mincinoase.

Folosirea de nume mincinoase presupune utilizarea unui nume care nu aparţine în realitate făptuitorului. Acesta fie că este “împrumutat” de la o altă persoană în locul căreia se recomăndă, fie că este un nume imaginar, inventat pentru ca infractorul să-şi ascundă adevărata sa identitate.

Folosirea de calităţi mincinoase presupune utilizarea unor funcţii sau titluri pe care infractorul nu le are în realitate (de exemplu, se prezintă ca fiind magistrate, ofiţer de poliţie, etc.).

Prin mijloc fraudulos se înţelege acel mijloc care este veridic şi în mod obişnuit inspiră încrede, dar care, în realitate, este mincinos (de exemplu, depunerea în gaj a unor bunuri care aparţin altuia).

Atunci când mijlocul folosit la săvârşirea infracţiunii constituie prin el însuşi infracţiune, se vor aplica regulile de la concursul de infracţiuni.

Sancţiunea, în acest caz este închisoarea de la 3 la 15 ani.

Folosirea de nume

mincinoase

Folosirea de calităţi

mincinoase

Mijloc fraudulos

23

Definiţi termenii de nume şi calităţi mincinoase, precum şi pe cel de mijloc fraudulos.

b. Agravanta comisă prin inducerea sau menţinerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii sau executării unui contract. Pentru a se putea reţine infracţiunea de înşelăciune cu prilejul încheierii sau executării unui contract, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

să aibă loc încheierea sau executarea unui contract. subiectul activ să inducă sau să menţină în eroare subiectul pasiv cu prilejul încheierii sau executării contractului. acţiunea de amăgire să determine pe cei induşi sau menţinuţi în eroare să încheie sau să execute contractul. acţiunea de amăgire să fie săvârşită cu intenţie.

Care sunt condiţiile pentru existenţa acestei agravante ?

c. Agravanta privind emiterea unui CEC fără acoperire. Potrivit alin. 4 infracţiunea de înşelăciune se poate comite şi prin emiterea uni cec sau a unui alt instrument de plată asupra unei instituţii de credit sau unei persoane, ştiind că pentru valorificarea lui nu există provizia sau acoperirea necesară sau nu va exista până la termenul convenit între parţi, precum şi prin retragerea, după emitere, a proviziei, în totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului

24

de prezentare, în scopul arătat în alin. 1, dacă s-a pricinuit o pagubă posesorului cecului sau a altui instrument de plată.

Trasul este persoana care are ordin de la o altă persoană numită tragător să execute obligaţia de plată a unei sume determinate în favoarea unei a treia persoane numită beneficiar, la scadenţa şi la locul menţionate în instrumentul de plata.

Tras, trăgător,

beneficiar În concret, trăgătorul poate să ceară trasului (de regulă, o bancă) să nu

execute ordinul de plată spre a-l înşela pe beneficiar. Definiţi termenii de tras, trăgător şi beneficiar.

d. Agravanta prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave. La fel ca şi în alte situaţii ne vom raporta la dispoziţiile art. 146 pentru definirea consecinţelor deosebit de grave. Situaţia va fi apreciată de judecător în baza probelor din dosar. Sancţiunea este închisoarea de la 10 la 20 de ani însoţită de pedepasa complementară a interzicerii unor drepturi.

Consecinţe deosebit

de grave

8. Aspecte procesuale. În cazul în care infracţiunea a produs consecinţe deosebit de grave fapta este judecată de tribunal în primă instanţă.

Enumeraţi formele agravate ale infracţiunii de înşelăciune.

25

V. Delapidarea – art. 2151 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii de delapidare. Prin delapidare, în forma simplă, se

înţelege însuşirea, folosirea sau traficarea, de către un funcţionar public, în interesul său sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează.

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privind corecta gestionare sau administrare a bunurilor aflate în patrimoniul unei persoane juridice. De asemenea, obiectul juridic special este reprezentat şi de relaţiile de serviciu. De altfel, în noul cod penal, această infracţiune este inclusă la infracţiunile contra serviciului.

Încrederea în relaţiile

patrimoniale

Un bun mobil

b) Obiectul material Constituie obiect material al infracţiunii de delapidare banii, valorile (instrumente de plată sau titlurile de credit) şi alte bunuri. Bunul, ce face obiectul material al infracţiunii, trebuie să fi intrat în sfera de gestiune sau administrare, fără a fi necesar ca bunul să fie evindenţiat în evidenţele contabile sau fără să se fi întocmit formele de primire a bunului.

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ este funcţionarul, care are atribuţii de gestionare şi

administrare. Calitatea de funcţionar este apreciată în funcţie de dispoziţiile art. 147 din Codul penal. Potrivit acestui text de lege, prin termenul de funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestită o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei instituţii sau autorităţi publice. Prin termenul de funcţionar se înţelege o persoană care prezintă aceleaşi atribute ca un funcţionar public, cu deosebirea că acesta îşi desfăşoară activitatea la o societate privată. După cum observăm, termenul de funcţionar public din dreptul penal este cu mult mai larg decât cel identic din dreptul administrativ. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarului public11, funcţionarul public este persoana numită într-o funcţie publică, numire pe care o realizează, prin decizie, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice respective12. De asemenea, unul din principiile potrivit cărora aceştia îşi desfăşoară activitatea este acela al stabilităţii în funcţie13, iar persoanele care pot ocupa o astfel de funcţie trebuie să îndeplinească anumite criterii expres şi limitativ prevăzute de lege14.

Subiectul activ

este circumstanţiat

Prin termenul de gestionar, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspnderea în legătură cu gestionarea bunurilor organizaţiilor socialiste15, se înţelege acea persoană care este angajat al unei persoane juridice, având ca atribuţii principale de serviciu primirea, păstrarea şi eliberarea de bunuri aflate în administrarea, folosinţa sau deţinerea, chiar temporară a persoanei juridice respective, indiferent de locul unde se află bunurile şi

11 M. Of. nr. 600/08.12.1999, republicată în modificări şi completări în M. Of. nr. 365/29.05.2007. 12 Conform art. 2 alin. 3 din Legea nr. 188/1999. 13 Conform art. 4 alin. 1 lit. d) din Legea nr. 188/1999. 14 Conform art. 6 Legea nr. 188/1999. 15 B.Of. nr. 132/18.11.1969.

26

de modul lor de dobândire. Acesta este înţelesul termenului de gestionar de drept. De multe ori în practică a rezultat că anumite persoane îndeplinesc această funcţie, fără a avea în mod expres prevăzut în fişa postului asemenea atribuţii. De aceea, art. 31 din acelaşi act normativ defineşte şi termenul de gestionar de fapt, ca fiind acea persoană ce realizează atribuţiile unui gestionar de drept, fără a îndeplini cerinţele normative pentru această funcţie.

În practica judiciară s-a apreciat că este funcţionar cu atribuţii de gestionare persoana care îşi desfăşoară activitatea în baza unei convenţii civile, inspectorul de impozite şi taxe din cadrul administraţiei financiarfe, factorul poştal, sau administratorul de la asociaţia de proprietari16.

Prin termenul de administrator înţelegem acel funcţionar care nu are un contact nemijlocit cu bunurile, însă care efectuează acte de dispoziţie cu privire la acestea, cum ar fi directorul sau managerul unei persoane juridice sau contabilul şef17.

iectul pasiv poate fi doar o persoana juridică, fie de drept public, fie de drept p

admini

o acţiune, fapat putându-se comite prin trei modalităţi: însuşire

sa în stăpânirea proprie a făptuitorului. Această depose

bun ce aparţin

losinţă sau însuşire

credem că fapta sa a putea f

) Legătura de cauzalitate De regulă, rezultă din materialitatea faptei.

b) Subrivat. 2.3. Situaţia premisă constă în existenţa unor raporturi de gestiune sau strare a bunurilor persoanei juridice ce constituie subiectul pasiv al infracţiunii. 3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material se

realizează întotdeauna printr-, traficare şi folosire. Prin termenul de însuşire înţelegem scoaterea bunului din patrimoniul

persoanei juridice şi trecerea dare este însă definitivă. Prin termenul de folosire înţelegem o deposedare temporară de une persoanei juridice păgubite, în scopul utilizării lui de către făptuitor. Prin termenul de traficare înţelegem scoaterea iniţială a bunului din

patrimoniul persoanei juridice afectate, urmată de oferirea acestuia spre fo unei alte persoane, în scopul dobândirii unui folos material injust. b) Urmarea imediată constă în deposedarea persoanei juridice de un anumit

bun, fapt ce produce implicit şi o pagubă. Dacă prin activitatea infracţională desfăşurată de gestionar au fost păgubite terţe persoane, iar persoana juridică unde îţi desfăşoară activitatea funcţionarul făptuitor nu a fost păgubită,

i una de înşelăciune, sau o alta, dar nu cea de delapidare. c

Situaţia premisă

Insuşire

losire

Traficare

Fo

16 Cu privire la această ultimă situaţie, instanţa supremă s-a pronunţat printr-un recurs în interesul legii, prin decizia nr. 3/2002, publicată în M. Of. nr. 113/24.02.2003, stabilind că administratorul asociaţiei de proprietari are calitatea de funcţionar, iar folosirea, însuşirea şi traficarea de bani, valori şi alte bunuri ce aparţin asociaţiei, constituie infracţiunea de delapidare şi nu de gestiune frauduloasă. 17 Valerian Ciclei, Drept penal partea specială. Infracţiuni contra patrimoniului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 144.

27

În ce constă elementul material al infracţiunii de delapidare ?

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, în ambele modalit

valorilor folosite, însuşite sau traficate. Fapta poate avea şi caracter continu

trare. În situaţia în care ei nu au această

e care am făcut vorbire în cazul infracţiunii de gestiune fraudul

ăţi. 4. Formele infracţiunii. Tentativa se pedepseşte potrivit art. 222 din codul

penal. Infracţiunea se consumă prin raportare la elementul sustragerii din gestiune a banilor sau

at. 5. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale, cu precizarea

faptului că în cazul coautoratului, toţi făptuitorii trebuie să aibă calitatea de funcţionari cu atribuţii de gestionare sau adminis

calitate, atunci pot fi consideraţi complici. 6. Sancţiuni. Infracţiunea este sancţionată cu pedeapsa principală a închisorii

de la 1 la 15 ani. Apreciem că atât această sancţiune cât şi cea de prevăzută pentru forma agravată, care se ridică la o pedeapsă egală cu cea pentru omor simplu, sunt exagerat de ridicate. În primul rând limitele de pedeapsă sunt disproporţionat de mari, iar promovarea unei sancţiuni, chiar dacă fapta a avut consecinţe deosebit de grave, în condiţiile, identice cu cea de la omor, ne conduce la ideea unei lipse de ierarhii juridice şi sociale. Aceste asperităţi legislative au fost corectate, prin introducerea art. 741 în codul penal, d

oasă. 7. Forme calificate sau agravante. Infracţiunea prezintă o singură variantă

agravantă, care este determinată de cuantumul prejudiciului produs. Cu alte cuvinte dacă fapta de delapidare a produs consecinţe deosebit de grave, după cum defineşsc acest termen dispoziţiile art. 146 din codul penal, atunci fapta este considerată ca având un pericol social mai ridicat, fiind sancţionată cu închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Int

T e

enţie

entativa nu spedepseşte

Închisoarea

unui folos material

Scopul dobândirii

28

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3

că fapta prevăzută anterior se săvârşeşte de două sa

or paşnică de posesie, bunuri

sociale referitoare la păstrarea integrităţii fizice a diferitelor bunuri (semne de hota

ie este repreze

ămutării semnelor de hotar, obiectul material este reprezenta

Din punct de vedere al obiectului material, ce este specific acestei infracţiuni ?

VI. Tulburarea de posesie – art. 220 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii de tulburare de posesie. Potrivit dispoziţiilor art.

220 din codul penal, reprezintă infracţiunea de tulburare de posesie ocuparea, în întregime sau în parte, fără drept, a unui imobil aflat în posesia altuia, fără consimţământul acestuia sau fără aprobare prealabilă primită în condiţiile legii, ori refuzul de a elibera imobilul astfel ocupat. Fapta este mai gravă dacă se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea semnelor de hotar sau a reperelor de marcare. Fapta este cu atât mai gravă da

u mai multe persoane împreună.. 2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale cu caracter

patrimonial referitoare la securitatea imobilelor, la starea lcare aparţin de drept unor persoane fizice sau juridice. Infracţiunea are şi un obiect juridic secundar reprezentat de relaţiile sociale

privitoare la sănătatea, integritatea fizică şi libertatea pshică a persoanelor, precum şi de relaţiile

r). b) Obiectul material în cazul infracţiunii de tulburare de posesntat de un imobil care poate aparţine unei persoane fizice sau juridice. În cazul săvârşirii faptei prin violenţă, obiectul material este corpul persoanei,

iar în cazul desfiinţării sau strt de semnul de hotar.

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ este necircumstanţiat, el putând fi orice persoană care

îndeplineşte condiţiile legale de responsabilitate. Poate avea această calitate însuşi proprietarul imobilului, dacă în momentul săvârşirii infracţiunii imobilul se afla în posesia

a fizică sau juridică în posesia căreia se afla imobilu

ocupar

Definiţie

Stă ă

F

special complex

Un bun imobil

Orice persoană

Orice persoană

semnelor de hotar

pânirea legitima imobilelor.

orma calificată –obiect juridic

legitimă a altei persoane (locatar, uzufructuar, coproprietar). b) Subiectul pasiv este persoan l în momentul săvârşirii faptei. 3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material Elementul material se realizează printr-o acţiune de

e în întregime sau în parte a unui imobil aflat în posesia altei persoane.

Desfiinţarea

Pentru existenţa infracţiunii, se cere ca ocuparea să se facă fără drept.

29

Prin desfiinţarea semnelor de hotar se înţelege fie distrugerea acestora, fie mutarea lor de la locul unde se aflau şi transportarea ori aruncarea în altă parte, aşa încât să nu mai fie hotar. Prin strămutarea sau mutarea semnelor de hotar se înţelege deplasarea acestora în interiorul terenului asupra căruia se efectuează acţiunea de ocupare, aşa încât o parte din acest teren să facă obiectul ocupării. Înfiinţarea semnelor de hotar semnifică edificarea acestora acolo unde nu existau.

Refuzul de a elibera terenul ocupat fără drept presupune o manifestare de voinţă

torului de respingere sau de ignorare a cererii.

c) terial şi urmarea imediată, trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Definiţi termenii de desfinţare, strămutare, mutare, înfiinţare de semne de hotar.

expresă şi anterioară a posesorului de drept al imobilului ocupat, urmată de manifestarea de voinţă expresă a făptui

b) Urmarea imediată constă în schimbarea ilicită a stării de fapt pe care imobilul o avea sub aspectul posesiei.

Legătura de cauzalitate Între acţiunea ce constituie elementul ma

3.2. Latura subiectivă. Sub aspectul vinovăţiei, infracţiunea de tulburare de posesie se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.

ării, tulburarea de posesie având în această situaţie caracter continuu.

agravante. Infracţiunea prezintă mai multe forme

pecial este unul

Refuzul de a elibera un teren

Tentativa nu se

Intenţie

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate.

Tulburarea de posesie se consumă în momentul în care făptuitorul ia în stăpânire imobilul.

pedepseşte

Închisoarea

Formele calificate

Infracţiunea este susceptibilă şi de un moment al epuizării care coincide cu încetarea ocup

5. Participaţia penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate.

6. Sancţiuni. În cadrul formei tip infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa principală a închisorii de al 1 la 5 ani.

7. Forme calificate sau calificate. Va fi reţinută o formă calificată a infracţiunii de tulburare de posesie, în una din următoarele împrejurări: dacă fapta prevăzută în alin. 1 se săvârşeşte prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea semnelor de hotar, a reperelor de marcare. Sancţiunea în acest caz este pedeapsa principală a închisorii de al 2 la 7 ani. În cazul acestei agravante, infracţiunea capătă un caracter complex, de unde şi obiectul juridic s

30

complex, fiind reprezentat în plan secund de relaţiile privind integritatea corporală şi sănătatea, precum şi de cele privind libertatea de decizie a persoanei. dacă fapta prevăzută în alin. 2 se săvârşeşte de două sau mai multe persoane împreu

. Aspecte procesuale. Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Cu toate erea penală.

Care sunt formele calificate ale acestei infracţiuni ? Daţi câte un exemplu pentru fiecare.

nă. Sancţiunea în acest caz este pedeapsa principală a închisorii de al 3 la 15 ani.

8acestea, legea permite împăcarea părţilor, fiind înlăturată astfel răspund

VII. Tăinuirea – art. 221 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii de tăinuire. Potrivit dispoziţiilor art. 221 din codul

penal, reprezintă infracţiunea de tăinuire primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fa mărit obţinerea, pentru sine or

pte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a uri pentru altul, a unui folos material. 2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul infracţiunii. a) Obiectul juridic special. Infracţiunea are un caracter complex. De aceea, ea

prezintă un obiect juridic principal concretizat în relaţiile sociale privind patrimoniul a căror naştere, desfăşurare şi dezvoltare sunt condiţionate de apărarea patrimoniului persoan

material este constituit de bunul sau bunurile care provin din săvârşi legea penală şi asupra cărora are loc acţiunea specific

pentru a răspunde penal. Totuşi, nu poate comite infracţiunea de tăinuire complicele

Definiţie

Obiect special c

Bunurile tăinuite

Orice persoană

elor împotriva faptelor de tăinuire. Obiectul juridic secundar este reprezentat de relaţiile sociale privind realizarea în bune condiţii a actului de justiţie.

b) Obiectul

Infracţiune complexă -

juridicomplex

rea unor fapte prevăzute deă tăinuirii. 2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile legale

31

la o infracţiune, atunci când complicitatea s-a realizat prin promisiunea de tăinuire, chiar dacă acesta a şi realizat în concret una din acţiunile alternative ale infracţiunii de tăin

sau privată, în paguba

tă de legea penală, fie printr-o acţiune de înlesnir

uire. b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică, publică căreia s-a săvârşit infracţiunea din care provine bunul tăinuit. 3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material se

realizează, fie printr-o acţiune de primire, dobândire, transformare a unui bun care provine din săvârşirea unei fapte prevăzu

e a valorificării unui astfel de bun. Primirea presupune acţiunea făptuitorului care acceptă să deţină un bun care

provine din săvârşirea unei infracţiuni sub formă de depozit, gaj, comodat. Dobândirea presupune achiziţionarea de către făptuitor a unui bun, cunoscând

că acesta provine din săvârşirea unei infracţiuni. Transformarea presupune a modifica forma sau substanţa bunului prin topire,

prelucrare, montare, etc. Înlesnirea valorificării înseamnă a ajuta în orice mod o persoană să valorifice,

să vând

racţiuni între infracţiunea de furt, în una din for

altă sferă patrimonială ori prin modificarea substanţei bunului în cazul transfo

ie elementul material şi urmarea im

Definiţi termenii de primire, dobândire, transformare, înlesnirea valorificării.

ă bunul provenit din săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală. În anul 2008, Î.C.C.J. a admis un recurs în interesul legii şi prin decizia nr.

2/2008 a decis că în cazul existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, va exista un concurs de inf

mele sale şi infracţiunea de tăinuire. b) Urmarea imediată constă în schimbarea situaţiei de fapt a bunului, prin

trecerea lui în rmării. c) Legătura de cauzalitate Între acţiunea ce constitu

ediată, trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de tăinuire se săvârşeşte cu intenţie directă calificată prin scop (obţinerea unui folos pentru sine sau pentru altul).

Dobândirea

Tr a

valorificării

Primirea

ansformare

Înlesnirea

Intenţie

Scop calificat 32

Dacă prin săvârşirea acţiunilor specifice tăinuirii, făptuitorul nu a urmărit obţinerea unui folos material, fapta nu va constitui infracţiunea de tăinuire, ci vor fi aplicabile dispoziţiile art. 264 privitoare la favorizarea infractorului.

Pentru întregirea laturii subiective, este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, în caz contrar nefiind aplicabile dispoziţiile art. 221 Cod pen.

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt pedepsite de lege.

Tentativa nu se sancţionează Infracţiunea se consumă în momentul executării în întregime cu intenţie a

uneia din următoarele acţiuni: primirea, dobândirea, transformarea, înlesnirea valorificării bunului provenit din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, făptuitorul cunoscând provenienţa reală a acestuia.

În cazul dobândirii, transformării sau înlesnirii valorificării, activitatea infracţională poate avea şi un caracter continuat, când actele respective sunt săvârşite la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

5. Participaţia penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate.

6. Sancţiuni. Infracţiunea se sancţionează cu pedeapsa principală a închisorii de al 3 luni la 7 ani, fără ca sancţiunea aplicată pentru tăinuire să depăşească pedeapsa aplicată pentru infracţiunea din care provine bunul. Tăinuirea comisă de soţ sau de o rudă apropiată nu se sancţionează, potrivit alin. 2 al art. 221.

Închisoarea

Delimitaţi infracţiunea de tăinuire de complicitatea la furt.

33

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate şi monografii. 1. A. Boroi, Drept penal . Partea specială, Ed. Ch. Beck, Bucureşti, 2006. 2. C. Bulai şi B. N. Bulai, Manual de drept penal – Partea generală, Ed.

Universul Juridic, Bucureşti, 2007. 3. O. Mastacan, Elemente de drept penal - partea specială, Ed. Bibliotheca,

Târgovişte, 2006. 4. V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, şi ceilalţi, Drept penal – Partea specială,

Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999. 5. Valerian Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra

patrimoniului, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011. II. Legi penale. 1. Codul penal actualizat. IV. Jurisprudenţă. 1. L. Lefterache, I. Nedelcu, F. Vasile, Jurisprudenţa instanţei supreme (în

materie penală). Unificarea practicii judiciare (1969-2008), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008.

2. G. Ionescu, I. Ionescu „Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie penală”, Ed. Juris Argessis, Bucureşti, 2002.

IV. Site-uri oficiale. 1. Site-ul oficial al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, www.scj.ro . 2. Site-ul oficial al Ministerului de Justiţie, www.just.ro . 3. www.legis.ro

34

MODULUL II INFRACŢIUNI CONTRA AUTORITĂŢII

1. Cuprins 2. Timpul necesar studiului individual pentru întregul modul 3. Obiectiv general 4. Obiective operaţionale 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă Cuprins: U.I.4: Prezentarea infracţiunilor de ultraj, uzurpare de calităţi

oficiale, rupere de sigilii şi de sustragere de sub sechestru.

= 2 ore Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind unele

infracţiuni contra autorităţii, adică acele infracţiuni care au ca rezultat principal lezarea autorităţii statutului, prin intermediul organelor sale specifice.

Obiective operaţionale: Dezvoltarea capacităţii de a încadra

juridic diferite fapte concrete care au avut ca urmare imediată lezarea autorităţii în mai multe din faţetele sale, în una dintre infracţiunile prevăzute în cadrul art. 239, 240, 243 şi 244 din codul penal.

35

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4

I. Infracţiunea de ultraj – art. 239 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii de ultraj. Potrivit art. 239 alin. (1) din codul penal,

reprezintă ultraj în formă simplă ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii, ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special al infracţiunii de ultraj este unul complex, de aceea

vom analiza două tipuri de obiecte, obiectul juridic principal şi obiectul juridic secundar.

Obiectul juridic principal este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la autoritatea de stat, a căror naştere, dezvoltare şi desfăşurare este asigurată prin apărarea prestigiului şi siguranţei funcţionarilor care exercită această autoritate.

Infracţiune complexă –

obiect juridic complex

Obiectul juridic secundar îl constituie relaţiile sociale care privesc onoarea, libertatea sau integritatea corporală a funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat.

b) Obiectul material al infracţiunii de ultraj există doar în cazul formelor calificate ale infracţiunii, şi constă în corpul persoanei asupra căreia se exercită acţiunea incriminată.

Are obiect material doar

în unele forme

calificate 2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte

condiţiile legale pentru a răspunde penal, iar participaţia penală este posibilă în toate formele sale.

Orice

persoană b) Subiectul pasiv. Deoarece infracţiunea are un caracter complex, acest fapt

se reflectă şi în cazul subiectului pasiv. În consecinţă vorbim despre subiectul pasiv principal care este statul şi de subiectul pasiv secundar care este funcţionarul public ce îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat.

Statul

Un funcţionar

public ce îndeplineşte o

funcţie ce implică exerciţiul autorităţii

de stat

Funcţionarul care îndeplineşte îndeplineşte condiţia impusă de lege este numai persoana care funcţionează în cadrul unui organ al puterii legislative, executive sau judecătoreşti, şi care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii publice. Aceasta înseamnă că funcţionarul respectiv, în realizarea atribuţiilor lui de serviciu, poate emite hotărâri cu caracter obligatoriu, poate controla îndeplinirea lor, iar, la nevoie, poate impune această realizare.

Pot fi astfel de funcţionari membrii Parlamentului, ai Guvernului, ai Curţii Constituţionale, ai Curţii de Conturi, judecătorii, procurorii, membrii organelor de poliţie, sau ai altor organe speciale, cum ar fi S.R.I.18 sau poliţia comunitară. De

18 A se vedea decizia penală nr. 401/1991 a Trib. Municipiului Bucureşti, în C.P.J. 1991, Casa de Editură şi Presă “Şansa”, Bucureşti, p. 267.

36

asemenea, mai poate fi subiect pasiv al acestei infracţiuni brigadierul silvic,19 agentul de la circumscripţia financiară,20 avocatul în executarea atribuţiilor în cadrul baroului şi în faţa organelor judiciare,21 membrii din compunerea birourilor electorale, paznicul unor societăţi comerciale de stat şi ai regiilor autonome22, pădurarul23 etc.

Enumeraţi subiecţii pasivi ai infracţiunii de ultraj.

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material, în cazul formei simple, cuprinde acţiunile specifice

ameninţării. Noţiunea de ameninţare este cea definită de către dispoziţiile art. 193 din codul penal, de unde este preluat doar elementul material. Astfel, reprezintă ameninţare fapta de insuflare a temerii că victima va fi supusă unui pericol, sau ar putea suporta săvârşirea unei infracţiuni, situaţia fiind de natură să alarmeze. În forma simplă, infracţiunea de ultraj se prezintă sub forma ameninţării, iar în forma agravată se prezintă sub mai multe modalităţi, şi anume:

Cuprinde în conţinutul constitutiv

infracţiunea de ameninţare

- lovirea sau orice alte acte de violenţă; - vătămarea corporală; - vătămarea corporală gravă, toate săvârşite împotriva funcţionarului public care îndeplineşte o funcţie ce

implică exerciţiul autorităţii de stat. Pentru întregirea laturii obiective, este necesară şi îndeplinirea următoarelor

două condiţii:

În formele agravate cuprinde

infracţiunile de la art. 180-182 c.p.

- fapta să fie săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă; - fapta să fie săvârşită contra unui funcţionar aflat în exerciţiul funcţiunii ori

pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii. Fapta se săvârşeşte nemijlocit atunci când acţiunile incriminate se comit în

prezenţa funcţionarului, iar prin mijloace de comunicare directă atunci când acţiunile incriminate se comit prin telefon, printr-o scrisoare sau telegramă.

Condiţii

19 A se vedea decizia penală nr. 120/2000 a Trib. Bihor, în Dreptul nr. 6/2001, p. 43. 20 A se vedea, decizia penală a Trib. Suprem, nr. 1103/1982, în R.R.D. nr. 2/1983, p. 68. 21 A se vedea decizia penală nr. 1689/1986 Trib. Suprem, în R.R.D. nr. 5/1988, p. 66. 22 A se vedea decizia penală nr. 2775/30.06.1999 a fostei CSJ, în Culegerea de jurisprudenţă, Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie penală, Gabriel Ionescu şi Iosif Ionescu, Ed. Argessis, Curtea de Argeş, 2002, p. 374-375. 23 A se vedea decizia penală nr. 647/13.03.1998 a fostei CSJ, Ibidem, p. 376-377.

37

Funcţionarul se află în exerciţiul funcţiunii în tot timpul destinat îndeplinirii atribuţiilor sale de serviciu, fie că le îndeplineşte la sediul instituţiei unde funcţionează, fie în afara acesteia, fie chiar în afara programului de serviciu, când natura funcţiei respective o cere, ori funcţionarul se găsea în îndeplinirea unor atribuţii de serviciu sau în misiune.24 De asemenea, se consideră ultraj şi atunci când infracţiunea se comite în afara programului, dar în legătură cu îndpelinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei.

Este absolut necesar pentru existenţa infracţiunii ca funcţionarul aflat în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, să se menţină în cadrul legal al acestor atribuţii.

În situaţia în care infracţiunea se comite în una din formele sale agravate, ce presupun toate violenţe în forme de intensitate diferite exercitate asupra funcţionarului, s-a pus problema dacă ultrajul intră în concurs cu infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. Atât practica cât şi literatura de specialitate este unanimă în a considera că dacă violenţele asupra funcţionarului public se exercită cu ocazia executării unei hotărâri judecătoreşti, atunci vom avea doar infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, fără a se reţine concursul între cele două delicte.

b) Urmarea imediată. Aceasta constă în constă în crearea unei stări de pericol pentru autoritatea cu care este învestit organul din care face parte funcţionarul, precum şi în atingerea adusă libertăţii psihice sau integrităţii corporale a persoanei.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de ultraj se săvârşeşte numai cu intenţie, în ambele sale modalităţi.

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc. Legea sancţionează numai forma consumată a infracţiunii, care are loc în momentul în care acţiunea incriminată a fost săvârşită şi s-a produs rezultatul socialmente periculos.

Intenţia

Tentativa nu e

sancţionată 5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat, complicitate şi instigare.

6. Sancţiuni. Pentru forma simplă, pedeapsa este închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă.

7. Formele calificate sau agravante. Infracţiunea de ultraj prezintă următoarele trei forme calificate sau agravante: atunci când fapta se produce prin lovirea sau orice alte acte de violenţă săvârşite împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii. Agravanta constă în realizarea elementului material al infracţiunii de lovire şi alte violenţe, prevăzut de art. 180 alin. 1 şi 2 din codul penal. Sancţiunea în acest caz este alternativă închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.

Forme

calificate

24 Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1103/1983, în R.R.D. nr. 2/1983, p. 68.

38

atunci când fapta se produce prin vătămarea corporală săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii. Agravanta constă în realizarea elementului material al infracţiunii de vătămare corporală, prevăzut de art. 181 alin. 1 din codul penal. Sancţiunea în acest caz este doar închisoarea de la 6 luni la 6 ani. atunci când fapta se produce prin vătămarea corporală gravă săvârşită împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii. Agravanta constă în realizarea elementului material al infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzut de art. 182 alin. 1 şi 2 din codul penal. Sancţiunea în acest caz este doar închisoarea de la 3 la 12 ani.

Care sunt formele calificate ale infracţiunii de ultraj ?

II. Infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale – art. 240 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale. Potrivit codului

penal reprezintă infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale folosirea fără drept a unei calităţi oficiale, însoţită sau urmată de îndeplinirea unui act legat de acea calitate.

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special al infracţiunii de este reprezentat de acele relaţii

sociale a căror dezvoltare este condiţionată de exercitarea calităţilor oficiale numai de către persoanele învestite, în condiţiile legii, cu astfel de calităţi.

b) Obiectul material. Infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale nu are obiect

material. Nu are obiect

material 2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii este necircumstanţiat. Poate avea această

calitate orice persoană care îndeplineşte condiţiile legale de responsabilitate, inclusiv o persoană care are o calitate oficială, dacă foloseşte fără drept o altă calitate oficială. Infracţiunea poate fi săvârşită şi de persoana care a avut o calitate oficială, dacă continuă să o exercite după ce a pierdut-o.

Orice

persoană

39

Orice persoană dar şi instituţia

publică

b) Subiectul pasiv se poate prezenta într-o dublă calitate. El este atât persoana fizică sau juridică care suferă în mod direct de pe urma faptului că cineva s-a folosit de o calitate oficială în mod mincinos, dar poate fi şi autoritatea sau instituţia publică a cărei autoritate a fost folosită fără drept de către făptuitor, creându-se în acest caz un prejudiciu de imagine.

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează prin două acţiuni distincte:25 - folosirea fără drept a unei calităţi oficiale şi - îndeplinirea unui act legat de acea calitate. Aceste două acţiuni sunt cumulative şi pot fi realizate simultan sau succesiv. Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca făptuitorul să realizeze ambele

acţiuni. A folosi o calitate oficială înseamnă a efectua un act prin care făptuitorul îşi

atribuie o calitate oficială pe care nu o are sau nu o mai are. Calitatea oficială presupune o funcţie care, prin natura sa, implică exerciţiul autorităţii, adică puterea de a lua dispoziţii cu caracter obligatoriu şi de a asigura respectarea acestora.

Prin îndeplinirea unui act legat de calitatea uzurpată, se înţelege efectuarea unui act care intră în sfera de atribuţii a funcţiei pe care o implică calitatea oficială pretinsă de făptuitor.

Pentru întregirea laturii obiective, este necesar ca folosirea calităţii oficiale să se facă fără drept, adică fără un titlu legitim, fie din cauză că făptuitorul nu aparţine corpului personalului acelei instituţii sau autorităţi, fie că deşi a fost în prezent nu mai deţine o astfel de funcţie.

Precizaţi şi definiţi modalităţile de comitere a infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru autoritatea

statului sau a organizaţiei de stat sau publice în numele căreia s-a folosit fără drept calitatea oficială.

c) Legătura de cauzalitate. rezultă din însăşi materialitatea faptei – ex re. 3.2. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie în cazul infracţiunii de uzurpare

de calităţi oficiale este intenţia, în ambele sale modalităţi: directă sau indirectă. 4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa nu sunt incriminate.

Legea pedepseşte numai forma consumată a infracţiunii, care se realizează în momentul în care s-au săvârşit cele două acţiuni incriminate.

Tentativa nu

este sancţionată

Intenţia

25 Trib. Suprem, decizia penală nr. 2472/1986, în R.R.D. nr. 9/1987, p. 80.

40

Infracţiunea este susceptibilă şi de derulare în timp, caz în care uzurparea de calităţi oficiale ia forma infracţiunii continuate, având ca moment al epuizării momentul îndeplinirii ultimului act legat de calitatea oficială uzurpată.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat, complicitate şi instigare.

6. Sancţiuni. Pedeapsa principală pentru această infracţiune este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

III. Ruperea de sigilii – art. 243 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii de rupere de sigilii. Infracţiunea este definită de

codul penal ca fiind aceea faptă prin care se înlătură ori distruge un sigiliu legal aplicat.

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale

privitoare la existenţa şi integritatea sigiliilor legal aplicate în numele autorităţii publice şi a altor organe.

b) Obiectul material al infracţiunii îl constituie însuşi sigiliul aplicat, adică

materialul pe care este imprimată amprenta sigiliului (ceară, plastilină, plumb, plic sigilat etc.), asupra căruia acţionează subiectul activ, şi nu obiectul metalic folosit pentru operaţia de sigilare.

Sigiliul aplicat 2.2. Subiecţii infracţiunii.

a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi, în varianta simplă, orice persoană. În cazul variantei agravate, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de custode. Custodele reprezintă aceea persoană căreia i s-a încredinţat paza şi conservarea temporară a unor bunuri indisponibilizate prin sechestru.

Orice

persoană

Custodele b) Subiectul pasiv este instituţia de stat care a dispus aplicarea sigiliului, şi a cărei autoritate a fost nesocotită de subiectul activ.

Instituţia de stat

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de înlăturare sau

distrugere a unui sigiliu legal aplicat. Legalitatea aplicării sigiliului se raportează atât la organul care a făcut-o cât şi la respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru realizarea acestei operaţii.

Prin înlăturare se înţelege acţiunea prin care sigiliul, deşi nu este desfiinţat, este scos din poziţia în care a fost aplicat.26

Prin distrugere se înţelege suprimarea sigiliilor prin sfărâmare, ardere, topire

etc.27

26 T.M.B., decizia penală nr. 2166/1984, în R III, p. 258. 27 T.M.B., decizia penală nr. 2460/1989 (nepublicată), prezentată de Alexandru Boroi în Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 292.

41

Practica instanţelor a constatat existenţa unor astfel de infracţiuni, în special în cazul furturilor din vagoanele C.F.R. Într-o asemenea situaţie s-a apreciat că infracţiunea de rupere de sigilii nu este absorbită în cea de furt calificat realizat prin efracţie, astfel că va exista un concurs de infracţiuni între rupere de sigilii şi furt simplu, sau calificat dar sub o altă formă decât cea a realizării prin efracţie.

În ce constă elementul material al acestei infracţiuni ?

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru autoritatea

organului care a aplicat sigiliul. c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată

trebuie să existe legătură de cauzalitate, ce rezultă din materialitatea faptei. 3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de rupere de sigilii se săvârşeşte numai

cu intenţie directă sau indirectă. 4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt

pedepsite de lege. Legea sancţionează numai forma consumată, care se realizează în momentul înlăturării sau distrugerii sigiliului.

Intenţie

5. Participaţia penală. Participaţia penală pentru varianta simplă, este posibilă în toate formele, dar, în cazul variantei agravate, coautoratul este posibil numai dacă toţi participanţii au calitatea cerută de lege adică aceea de custode, ceea ce este totuşi mai greu de întâlnit în practică.

Tentativa nu

este sancţionată

6. Formele calificate sau agravante. Infracţiunea prezintă o singură formă calificată ce este determinată de calitatea

subiectului activ. Fapta este, deci, mai gravă atunci când este săvârşită de custode. 7. Sancţiuni. Pentru varianta simplă, pedeapsa este închisoarea de la o lună la

1 an sau amendă, iar pentru varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă. În ambele variante sancţiunea principală este alternativă, instanţa putând alege între închisoare sau amendă, în funcţie de criteriile generale de individualizare.

Determinată de

calitatea subiectului activ

IV. Sustragerea de sub sechestru – art. 244 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă sustragere de sub sechestru sustragerea

unui bun care este legal sechestrat. 2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale

privitoare la asigurarea autorităţii măsurii sechestrului aplicat de organele îndreptăţite.

42

b) Obiectul material al infracţiunii îl constituie bunul sechestrat. Prin bun se înţelege orice obiect ce prezintă o valoarea economică şi care poate fi utilizat pentru satisfacerea nevoilor materiale şi/sau spirituale ale omului, fiind în plus, susceptibil pentru apropriere.

Bunul

sechestrat

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană care îndeplineşte

condiţiile legale de responsabilitate. În cazul variantei agravate, subiectul activ trebuie să aibă calitatea de custode.

Aşa cum am arătat şi în cazul infracţiunii anterioare prin custode se înţelege persoana căreia i s-a încredinţat paza şi conservarea temporară a unor bunuri indisponibilizate prin sechestru.

Orice

persoană

b) Subiectul pasiv este organul de stat care a instituit sechestrul. 3. Conţinutul constitutiv.

3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează prin acţiunea de sustragere a bunului legal

sechestrat. Sustragerea se poate realiza, de pildă, prin înstrăinarea sau consumarea bunurilor. Nu reprezintă sustragere neprezentarea bunurilor aflate sub sechestru la data şi ora fixate pentru vânzarea lor prin licitaţie.

Pentru existenţa infracţiunii se cere, în plus, ca bunul sustras să fi fost legal

sechestrat. Prin legalitatea sechestrului, în accepţiunea art. 244 din codul penal, se

înţelege nu legalitatea de fond a acestuia, ci legalitatea formală, adică a condiţiilor sale de aplicare. Legalitatea condiţiilor de aplicare se cercetează prin prisma dispoziţiilor art. 163-166 din codul de procedură penală şi a dispoziţiilor art. 591-595, 597-601 din codul de procedură civilă.

Practica judiciară s-a confruntat şi cu ipoteza în care o persoană îşi sustrage de sub sechestru propriile bunuri, atunci când acestea se aflăn în custodia altei persoane. S-a apreciat că în acest caz ne aflăm în prezenţa unui concurs ideal de infracţiuni între sustragere de sub sechestru şi furt, în una dintre modalităţile sale.

Infracţiunea nu se confundă cu cea de furt, cele două putând coexista sub forma concursului, întrucât la furt, sustragerea bunului se face în scopul însuşirii pe nedrept.

În ce constă elementul material al acestei infracţiuni ?

b) Urmarea imediată. constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale privitoare la asigurarea autorităţii măsurii sechestrului.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate, ce rezultă din însăşi materialitatea faptei.

43

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Aceasta implică cunoaşterea, de către făptuitor, a împrejurării că bunul pe care îl sustrage este un bun legal sechestrat. În caz contrar, fapta sa nu va constitui sustragere de sub sechestru, ci, eventual, infracţiune de furt.

Intenţia

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu sunt incriminate. Legea sancţionează numai forma consumată, care se realizează în momentul în care acţiunea de sustragere a fost comisă şi s-a produs rezultatul socialmente periculos.

5. Participaţia penală. Participaţia penală pentru varianta simplă, este posibilă în toate formele, dar, în cazul variantei agravate, coautoratul este posibil numai dacă toţi participanţii au calitatea cerută de lege, adică aceea de custode, ceea ce este totuşi mai greu de întâlnit în practică.

Tentativa nu este posibilă

6. Formele calificate sau agravante. Infracţiunea prezintă o singură formă calificată ce este determinată de calitatea

subiectului activ. Fapta este, deci, mai gravă atunci când este săvârşită de custode. Forma agravată este

dată de calitatea subiectului activ

- custode -

7. Sancţiuni. Pentru varianta simplă, pedeapsa este închisoarea de la o lună la 1 an sau amendă, iar pentru varianta agravată, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă. În ambele variante sancţiunea principală este alternativă, instanţa putând alege între închisoare sau amendă, în funcţie de criteriile generale de individualizare.

Delimitaţi infracţiunea de furt de infracţiunile de rupere de sigilii şi de sustragere de sub sechestru

44

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii:

1. A. Boroi, Drept penal . Partea specială, Ed. Ch. Beck, Bucureşti, 2006. 2. A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, Ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2005. 3. A. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004. 4. C. Bulai şi B. N. Bulai, Manual de drept penal – Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007. 5. Gh. Mateuţ, Drept penal special. Sinteză de teorie si practică judiciară, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999. 7. I. Vasiu, Drept penal. Partea specială, Editura Accent, Cluj Napoca, 2003. 8. O. Mastacan, Elemente de drept penal - partea specială, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2006. 9. O. Mastacan, Răspunderea penală a funcţionarului public, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2010. 10. Gh. Mateuţ, V. Paşca, M. Basarab şi C. Butiuc, Codul penal comentat. Partea specială, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007. 9. V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, şi ceilalţi, Drept penal – Partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999. 10. V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol.III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971.

II. Legi penale:

1. Codul penal actualizat. 2. Noul cod penal.

III. Jurisprudenţă:

1. Curtea de Apel Bucureşti, cu note de V. Papadopol, Culegere de practică judiciară penală, pe anul 1997, Ed. Holding Reporter, Bucureşti, 1998. 2. C. Sima, Codul penal adnotat – cu practică judiciară 1969-2000, Ed. Lumina Lex, Bucureşrti, 2000. 3. G. Ionescu, I. Ionescu „Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie penală”, Ed. Juris Argessis, Bucureşti, 2002.

IV. Site-uri oficiale:

1. Site-ul oficial al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, www.scj.ro . 2. Site-ul oficial al Ministerului Justiţiei, www.just.ro

45

MODULUL III INFRACŢIUNI DE SERVICIU SAU ÎN

LEGĂTURĂ CU SERVICIUL 1. Cuprins 2. Timpul necesar studiului individual pentru întregul modul 3. Obiectiv general 4. Obiective operaţionale 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă

Cuprins U.I. 5. Prezentarea infracţiunilor de abuz: abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, abuz în serviciu contra intereselor publice, abuz în formă calificată.

U.I. 6. Prezentarea infracţiunilor de neglijenţă în serviciu, purtare

abuzivă, conflict de interese.

U.I.7. Prezentarea infracţiunilor de luare de mită, dare de mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă.

= 8 ore Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind unele

infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul, adică acele infracţiuni care au ca rezultat principal lezarea relaţiilor de serviciu şi care produc disfuncţii, uneori majore, acestor relaţii sociale.

Obiective operaţionale: Dezvoltarea capacităţii de a încadra

juridic diferite fapte concrete care au avut ca urmare imediată lezarea relaţiilor de serviciu în mai multe din faţetele sale, în una dintre infracţiunile prevăzute în cadrul art. 246-248, 2481, 249, 250, 2531, 254-257 şi art. 258 din codul penal.

46

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5

I. Abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor – art. 246 din codul penal.

1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos, şi prin aceasta cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale

referitoare la interesele publice care presupun executarea îndatoririlor de serviciu în mod cinstit şi corect. În acelaşi timp, prin incriminarea acestei fapte se protejează şi drepturile şi interesele oricărei persoane împotriva abuzurilor funcţionarilor publici sau funcţionarilor.

Realizarea corectă

a atribuţiilor de serviciu

b) Obiectul material. Infracţiunea reglementată de art. 246 C. pen. nu are obiect material decât în cazul în care acţiunea ce constitie elementul material al infracţiunii se răsfrânge asupra unui bun sau a unui înscris. În această situaţie, bunul sau înscrisul respectiv constituie obiectul material al infracţiunii.

De principiu,

nu are 2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii este întotdeauna calificat – funcţionarul

public. Noţiunea de funcţionar public nu este cea definită în dreptul administrativ, ci cea dată de dispoziţiile art. 147 din codul penal, noţiune ce are un înţeles cu mult mai larg decât precedenta. Astfel, potrivit dispoziţiilor menţionate prin funcţionar public se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul uneia dintre unităţile prevăzute la art. 145 din codul penal (autorităţi publice, instituţii publice, instituţii sau alte persoane juridice de interes public). Potrivit definiţiei date în dreptul administrativ noţiunii de funcţionar public, esenţial pentru dobândirea acestei calităţi o reprezintă însăşi modul de investire al acestuia; totodată, în aceste situaţii nu se pune problema neremunerării persoanei, câtă vreme funcţionarul public desfăşoară o activitate salariată.

Un funcţionar sau

un funcţionar public

În consecinţă, poate fi funcţionar public în accepţiunea penală şi directorul unei şcoli, secretarul unei astfel de instituţii, directorul unei societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, dar şi funcţionarul public din cadrul unei primării, a consiliului judeţean, sau a prefecturii.

Potrivit acestei accepţiuni este funcţionar public şi paznicul de la Prefectură, precum şi şoferul acesteia

Potrivit dispoziţiilor art. 258 din codul penal, fapta poate fi comisă şi de un simplu funcţionar, caz în care pedeapsa este mai redusă (vezi pct. 6).

Prin noţiunea de funcţionar se înţelege cea prevăzută de art. 147 alin. 2 din codul penal, şi anume persoana menţionată la alin. 1 precum şi orice salariat care

47

exercită o însărcinare, în serviciul unei alte persoane juridice decât cele menţionate la art. 145 din codul penal.

Calitatea de funcţionar public sau funcţionar se apreciază la momentul săvârşirii faptei.

Care este diferenţa între noţiunea de funcţionar public din dreptul penal şi cea din dreptul administrativ ?

Statul

Orice persoană

fizică sau juridică

b) Subiectul pasiv este statul, când subiectul activ este un funcţionar public, sau persoana juridică, când subiectul activ este un funcţionar – salariat al acesteia.

Subiectul pasiv secundar este persoana fizică/juridică căreia i s-a adus o vătămare intereselor legale.

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material se poate realiza atât printr-o acţiune (îndeplinirea în

mod defectuos a unui act), cât şi printr-o inacţiune (neîndeplinirea cu ştiinţă a unui asemenea act).

Prin act se înţelege orice operaţiune care trebuie efectuată de funcţionarul public sau de funcţionar conform fişei postului, sau dispoziţiilor trasate de şefii ierarhici, în condiţiile legii.

Comiterea infracţiunii sub forma acţiunii presupune îndeplinirea unui act în mod defectuos, constând în realizarea unei operaţiuni de serviciu altfel decât ar fi trebuit.

Prin neîndeplinirea unui act se înţelege omisiunea făptuitorului de a efectua o operaţiune pe care era ţinut să o efectueze.

48

Dispoziţiile art. 246 din codul penal devin aplicabile numai în cazul în care abuzul săvârşit de un funcţionar public sau de un alt funcţionar nu are o incriminare distinctă în C. pen. (a se vedea art. 266, art. 267, art. 2671, art. 268). De aceea spunem că fapta prezintă un caracter subsidiar. Dispoziţiile art. 246 trebuie însă coroborate şi cu cele ale art. 132 din Legea nr. 78/2000 privind prevenirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, unde sunt prevăzute o serie de forme calificate ale acestei infracţiuni, toate corelate însă cu comiterea unor infracţiuni adiacente infracţiunilor de corupţie.

b) Urmarea imediată constă în cauzarea unei vătămări intereselor legale ale persoanei. În acest caz este vorba orice tip de vătămare a intereselor legale al unei persoane, legea neimpunând condiţii privind mărirea vătămării şi de aceea, nici noi nu ar trebui să adăugăm la lege atunci când o aplicăm. De asemenea, deoarece textul de lege nu specifică, el se poate aplica şi atunci când vătămarea s-a produs în detrimentul unei persoane fizice cât şi atunci cât când s-a produs în detrimentul unei persoane juridice.

c) Legătura de cauzalitate Pentru întregirea laturii obiective, este necesar ca între elementul material şi urmarea imediată să existe legătură de cauzalitate.

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea prevăzută de art. 246 din codul penal poate fi săvârşită numai cu intenţie, sub ambele sale modalităţi.

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc. Infracţiunea se consumă în momentul în care se produce urmarea socialmente periculoasă.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă în toate formele prevăzute de lege. În cazul coautoratului, toţi participanţii trebuie să aibă calitatea cerută de lege, adică de funţionari sau de funcţionari publici.

Intenţia

Tentativa

6. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută de lege pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

În cazul în care infracţiunea este săvârşită de un funcţionar, maximul pedepsei se reduce cu o treime – art. 258 C. pen.

7. Forma atenuată. Fapta prezintă o variantă atenuată, când este săvârşită de un funcţionar, situaţie în care maximul pedepsei principale se reduce cu o treime.

8. Formele calificate sau agravante. Fapta este mai gravă dacă prezintă drept urmare producerea unor consecinţe deosebit de grave. Această agravată, pentru simplificare urmează a fi tratată separat, fiind comună tuturor celor trei forme de abuz în serviciu.

Funcţionar

Consecinţe

deosebit de grave

49

Daţi trei exemple de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Folosiţi teoria de la elementul material al acestei infracţiuni.

II. Abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – art. 247 din codul

penal. 1. Definirea infracţiunii. Prin infracţiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea

unor drepturi se înţelege acea faptă de îngrădire, de către un funcţionar public, a folosinţei sau a exerciţiului drepturilor unei persoane, ori crearea pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale

privitoare la apărarea şi garantarea intereselor legale ale cetăţenilor, împotriva oricăror abuzuri ale funcţionarilor publici sau funcţionarilor. Obiectul juridic special este reprezentat, de asemenea, şi de relaţiile sociale care privesc desfăşurarea în conformitate cu legea a activităţii de serviciu, o asemenea activitate fiind incompatibilă cu îngrădirea folosinţei sau exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, sau cu crearea pentru acesta a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.

Exercitarea

atribuţiilor de serviciu fără discriminare

b) Obiectul material. Infracţiunea prevăzută de art. 247 C. pen. de regulă nu are obiect material, însă, în cazul în care activitatea abuzivă a funcţionarului public priveşte modificarea unui act public sau se răsfrânge asupra unui bun, acesta va constitui obiectul material al infracţiunii.

De principiu,

nu are 2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii este întotdeauna circumstanţiat – funcţionar

public sau funcţionar. Toate elementele precizate deja la forma anterioară de abuz relative la noţiunile de funcţionar public şi funcţionar sunt şi aici valabile.

b) Subiectul pasiv general este statul, ca titular şi apărător al tuturor valorilor sociale.

Funcţionar Funcţionar

public

Statul

Orice persoană 50

Subiectul pasiv secundar este cetăţeanul căruia i s-a îngrădit folosinţa sau exerciţiul drepturilor, pe temei de naţionalitate, rasă, sex, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează fie prin îngrădirea folosinţei sau

exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean, fie prin crearea pentru o persoană a unei situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.

Îngrădirea folosinţei sau exerciţiului drepturilor vreunui cetăţean se poate realiza atât prin acte comisive (de exemplu, directorul – funcţionar public concediază o persoană pe temei de naţionalitate, rasă, sex, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA), cât şi prin acte omisive (se refuză angajarea unei persoane pe temei de naţionalitate, rasă, sex, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA).

Pentru întregirea laturii obiective, este absolut necesar ca fapta să fie săvârşită de funcţionar în cadrul atribuţiilor sale de serviciu.

Prin această incriminare se asigură, şi prin mijloacele dreptului penal, realizarea principiului constituţional prevăzut în art. 16 alin. (1), potrivit căruia toţi cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

Ca şi precedenta incriminare şi acesta are un caracter subsidiar, în sensul în care ea va fi reţinută dacă nu există o altă reglementare într-o lege specială, cum ar fi, de exemplu, unele dispoziţii Legiea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.

Daţi trei exemple de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.

Folosiţi teoria de la elementul material al acestei infracţiuni.

51

b) Urmarea imediată constă în lezarea drepturilor vreunui cetăţean, prin restrângerea folosinţei sau exerciţiului drepturilor, sau prin crearea unei situaţii de inferioritate pe temei de naţionalitate, rasă, sex, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA. Urmarea imediată poate fi atât de natură materială cât şi de natură morală.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

3.2. Latura subiectivă. Având în vedere că la baza săvârşirii infracţiunii stă un anumit mobil (ura de rasă, sex, naţionalitate, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA), infracţiunea prevăzută de art. 247 din codul penal nu poate fi săvârşită decât cu intenţie directă.

Mobil

calificat

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă în toate formele prevăzute de lege. În cazul coautoratului, toţi participanţii trebuie însă să aibă calitatea cerută de lege.

Tentativa nu se

pedepseşte

6. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută de lege pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

În cazul în care infracţiunea este săvârşită de un funcţionar, maximul pedepsei se reduce cu o treime – art. 258 C. pen.

7. Forma atenuată. Fapta prezintă o variantă atenuată, când este săvârşită de un funcţionar, situaţie în care maximul pedepsei principale se reduce cu o treime.

8. Formele calificate sau agravante. Fapta este mai gravă dacă prezintă drept urmare producerea unor consecinţe deosebit de grave. Această agravată, pentru simplificare urmează a fi tratată separat, fiind comună tuturor celor trei forme de abuz în serviciu.

Funcţionar

Consecinţe deosebit de

grave III. Abuzul în serviciu contra intereselor publice –art. 248 din codul

penal. 1. Definirea infracţiunii. Prin infracţiunea de abuz în serviciu contra

intereselor publice se înţelege fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos, şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat, ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145, sau o pagubă patrimoniului acesteia.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special. Infracţiunea are o natură complexă, motiv pentru

care avem prezente atât un obiect juridic special principal cât şi unul secundar. Obiectul juridic principal este reprezentat de relaţiile sociale a căror naştere,

Obiect juridic

complex

52

dezvoltare şi desfăşurare sunt posibile numai prin îndeplinirea cu corectitudine a îndatoririlor de serviciu de către funcţionarii publici sau funcţionari. Obiectul juridic secundar este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la patrimoniul public.

b) Obiectul material. Infracţiunea prevăzută de art. 248 din codul penal nu are de regulă obiect material. Dacă însă activitatea infracţională vizează în mod direct un bun, atunci acel bun devine obiect material al infracţiunii.

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ este întotdeauna circumstanţiat – funcţionar public sau

funcţionar. Toate elementele precizate deja la forma anterioară de abuz relative la noţiunile de funcţionar public şi funcţionar sunt şi aici valabile.

Subiect activ

calificat b) Subiectul pasiv este autoritatea publică, instituţia publică sau persoana juridică care a fost prejudiciată prin comiterea infracţiunii. 3. Conţinutul constitutiv.

3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material se poate realiza fie printr-o acţiune (îndeplinirea în mod

defectuos a unui act privitor la îndatoririle de serviciu), fie printr-o inacţiune (neîndeplinirea unui act).

Pentru ambele modalităţi ale elementului material, condiţia esenţială este ca fapta să fie săvârşită în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

b) Urmarea imediată constă într-o tulburare însemnată cauzată bunului mers al unui organ sau instituţii publice, sau o pagubă patrimoniului acesteia.

Prin tulburare adusă bunului mers se înţelege orice atingere la adresa funcţionării în bune condiţii a activităţii unei unităţi.

Potrivit art. 248 C. pen., nu orice tulburare realizează conţinutul infracţiunii, ci numai una însemnată, deci care are o anumită proporţie şi gravitate.

În ceea ce priveşte paguba produsă unui organ, unei instituţii publice sau unei persoane juridice, aceasta trebuie să fie reală, certă, efectivă, în caz contrar nemaiputându-se reţine infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor generale.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea prevăzută de art. 248 din codul penal se săvârşeşte cu intenţie în ambele sale modalităţi. Chiar şi în varianta comiterii faptei prin inacţiune, forma de vinovăţie este tot intenţia, având în vedere faptul că textul legal foloseşte expresia cu ştiinţă.

Intenţia

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc, legea sancţionând numai forma consumată a infracţiunii. Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor generale se consumă în momentul în care, ca urmare a faptei abuzive a funcţionarului public, se produce rezultatul socialmente periculos. În acelaşi timp, infracţiunea poate fi comisă şi în formă continuată.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă în toate formele prevăzute de lege. În cazul coautoratului, toţi participanţii trebuie însă să aibă calitatea cerută de lege.

53

6. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută de lege pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

În cazul în care infracţiunea este săvârşită de un funcţionar, maximul pedepsei se reduce cu o treime – art. 258 C. pen.

Funcţionar

7. Forma atenuată. Fapta prezintă o variantă atenuată, când este săvârşită de un funcţionar, situaţie în care maximul pedepsei principale se reduce cu o treime.

8. Formele calificate sau agravante. Fapta este mai gravă dacă prezintă drept urmare producerea unor consecinţe deosebit de grave. Această agravată, pentru simplificare urmează a fi tratată separat, fiind comună tuturor celor trei forme de abuz în serviciu.

Consecinţe deosebit de

grave Delimitaţi infracţiunea de prevăzută de art. 246 de cea prevăzută la art. 248, prin raportare la elementul material. Pentru aceasta folosiţi noţiunile teoretice de la elementul material al celor două infracţiuni.

IV. Abuzul în serviciu în formă calificată – art. 2481 din codul penal. 1. Definirea acestei agravante a infracţiunilor de abuz. Potrivit art. 2481

din codul penal, dacă faptele prevăzute în art. 246, 247 şi 248 au avut consecinţe deosebit de grave, se pedepsesc cu închisoare de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. În ceea ce priveşte obiectul şi subiecţii infracţiunii, acestea sunt cele analizate

la infracţiunile de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi şi abuz în serviciu contra intereselor generale.

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material. Forma agravată reuneşte elementul material al celor

trei infracţiuni de abuz. Astfel, forma agravată presupune fie neîndeplinirea unui act, sau îndeplinirea lui defectuoasă, de către un funcţionar în cadrul atribuţiilor sale de serviciu, acţiuni sau inacţiuni prin care cauzează o vătămare intereselor legale ale unei persoane sau o tulburare însemnată bunului mers unui organ sau unei instituţii de stat (autoritate publică, instituţie publică, persoană juridică de interes public), sau o pagubă patrimoniului acesteia, sau prin îngrădirea folosinţei sau exerciţiului drepturilor unui cetăţean, sau prin crearea pentru acesta a unei situaţii de inferioritate

54

pe temei de naţionalitate, rasă, sex, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenenţă politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA.

b) Urmarea imediată constă în producerea de consecinţe deosebit de grave, ca urmare a consumării infracţiunilor prevăzute în art. 246-248 din codul penal.

Prin consecinţe deosebit de grave se înţelege, potrivit art. 146 din codul penal, o pagubă materială mai mare de 200000 lei sau o perturbare deosebit de gravă a activităţii, cauzate vreuneia dintre unităţile la care se referă art. 145 ori altei persoane juridice sau fizice.

Prin perturbare deosebit de gravă se înţelege o dereglare, o periclitare a funcţionării activităţii unei persoane juridice publice sau private ori a unei persoane fizice, cu consecinţe foarte grave (paralizarea activităţii, reducerea ei substanţială sau chiar încetarea acesteia).

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

3.2. Latura subiectivă. Abuzul în serviciu în formă calificată se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.

Intenţ ia

Tentativa

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc. Legea sancţionează numai forma consumată a infracţiunii, care se produce în momentul în care, fiind realizat în întregime elementul material, s-au produs urmările cerute de lege.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă în toate formele prevăzute de lege. În cazul coautoratului, toţi participanţii trebuie însă să aibă calitatea cerută de lege.

6. Sancţiuni. Dacă infracţiunea este săvârşită de un funcţionar public, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă este săvârşită de un funcţionar, maximul pedepsei se reduce cu o treime.

În ce constă forma agravată a celor trei infracţiuni de abuz ? Observaţi şi dispoziţiile art. 146 c.p.

55

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6

V. Neglijenţa în serviciu – art. 249 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Prin infracţiunea de neglijenţă în serviciu se

înţelege încălcarea din culpă, de către un funcţionar public, a unei îndatoriri de serviciu, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă, dacă s-a cauzat o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat, ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145, sau o pagubă patrimoniului acesteia ori o vătămare importantă intereselor legale ale unei persoane.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special. Infracţiunea are o natură complexă, motiv pentru care avem prezente atât un obiect juridic special principal cât şi unul secundar. Obiectul juridic principal este reprezentat de relaţiile sociale a căror naştere, dezvoltare şi desfăşurare sunt posibile numai prin îndeplinirea corectă a atribuţiunilor de serviciu de către funcţionarii publici.

Obiect juridic

complex

Obiectul juridic secundar este reprezentat şi de relaţiile sociale privitoare la patrimoniu.

b) Obiectul material de regulă, lipseşte la infracţiunea de neglijenţă în serviciu. În cazul în care activitatea infracţională vizează în mod direct un bun, atunci acel bun devine obiect material al infracţiunii.

În principiu,

nu are. 2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii de neglijenţă în serviciu este calificat –

funcţionarul public sau funcţionarul, potrivit art. 258 din codul penal. b) Subiectul pasiv este autoritatea sau instituţia publică căreia i s-a cauzat o

tulburare însemnată bunului mers, ori o pagubă patrimoniului acestuia, prin fapta funcţionarului public. Calitatea de subiect pasiv al infracţiunii de neglijenţă în serviciu o poate avea şi persoana căreia i s-a cauzat o vătămare importantă a intereselor legale.

Subiect activ

calific t a

Autoritatea

publică

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material este reprezentat de încălcarea unei îndatoriri de serviciu

de către un funcţionar public, prin neîndeplinirea acesteia sau prin îndeplinirea ei defectuoasă. Fapta se numeră printre acele rare situaţii în care o acţiune se comite în fapt printr-o inacţiune. Din definiţia infracţiunii rezultă că ea constă în încălcarea din culpă a unei îndatoriri de serviciu prin neîndeplinirea acesteia. Astfel de fapte se numesc infracţiuni comisive prin omisiune.

Prin îndatorire de serviciu se înţelege tot ceea ce cade în sarcina unui funcţionar public, potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv, sau care sunt inerente naturii acelui serviciu. Încălcarea unei îndatoriri de serviciu se poate realiza fie prin neîndeplinirea acelei îndatoriri, fie prin îndeplinirea ei în mod defectuos. Îndatoririle de serviciu pot fi prevăzute în diverse acte normative de la lege

56

la un ordin al ministrului, precum şi în norme cu caracter intern; ele pot avea atât caracter general cât şi special.

Neîndeplinirea semnifică omiterea, neefectuarea unui act care trebuia să fie îndeplinit, ori rămânerea făptuitorului în stare de pasivitate. Neîndeplinirea unei îndatoriri de serviciu poate fi totală sau parţială, după cum făptuitorul nu-şi îndeplineşte în întregime sau în parte sarcina.

Îndeplinirea defectuoasă a unei îndatoriri de serviciu semnifică îndeplinirea acesteia în alte condiţii decât se cuvine a fi efectuată.

Una din cerinţele esenţiale strâns legate de elementul material este ca funcţionarul sau funcţionarul public să se afle în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu.

Care sunt modalităţile prin care se săvârşeşte această infracţiune ?

b) Urmarea imediată este reprezentată fie de cauzarea unei tulburări

însemnate bunului mers al unei autorităţi sau instituţii publice, sau al unei persoane juridice de drept public, fie de cauzarea unei pagube în patrimoniul acestora, sau de vătămarea importantă adusă intereselor legale ale unei persoane. Relativ la dimensiunea a ceea ce înseamnă tulburare însemnată şi vătămare importantă, putem spune că acestea nu se referă la orice tulburare sau vătămare, presupunând un caracter major, atât pentru persoana fizică cât şi pentru cea juridică, însă ea este plafonată de semnificaţia noţiunii de consecinţe deosebit de grave. Dacă s-ar ajunge la consecinţe deosebit de grave, atunci încadrarea juridică nu va mai fi în art. 249 alin. 1 i în 249 alin. 2 cod penal.

Mai trebuie observat că spre deosebire de abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor unde urmarea imediată era orice timp de vătămare a intereselor legale (fapta se comite cu intenţie), în cazul neglijenţei în serviciu urmarea imediată o reprezintă o vătămare importantă (fapta se comite din culpă).

În ceea ce priveşte unitatea în detrimentul căreia se produce paguba, o parte a doctrinei28 consideră că nu este justificată diferenţierea protejării patrimoniului, astfel că indiferent la ce fel de unitate lucrează funcţionarul, fie că este publică sau privată, există infracţiunea de neglijenţă în serviciu. Cu toate că această argumentaţie este corectă şi în plus se circumscrie normativelor constituţionale ale art. 41, în lipsa unei modificări legislative sau a unei decizii a Curţii Constituţionale şi pornind şi de la 28 Alexandru Boroi, op.cit., p. 316.

57

principiul binecunoscut în penal că normele penale sunt de strictă interpretare, o astfel de interpretare nu poate fi dată. În consecinţă norma se va aplica doar celor ce rezultă expres din ea, neputând fi extinsă prin analogie şi altor situţii nespecificate.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

Culpa

Corelaţi cei doi termeni pe coloane:

1. Tulburare însemnată Persoană fizică 2. Vătămare importantă Persoană juridică.

Definiţi termenii din prima coloană:

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de neglijenţă în serviciu se comite doar

din culpă, fie sub forma neglijenţei fie sub forma uşurinţei. 4. Formele infracţiunii. Deoarece fapta este comisă din culpă actele

preparatorii şi tentativa nu sunt posibile. 5. Participaţia penală. Participaţia penală nu este posibilă, având în vedere că

este o infracţiune din culpă. Totuşi, coautoratul ar fi posibil, în cazul în care îndeplinirea unei obligaţii cade în sarcina unui grup de persoane, unei comisii care execută un control, o inventariere etc.29

Tentativa nu este posibilă

6. Sancţiuni. Infracţiunea este sancţionată cu pedepse principale alternative, şi anume amenda şi închisoarea de la 1 lună la 2 ani.

7. Forma atenuată. Fapta prezintă o variantă atenuată, când este săvârşită de un funcţionar, situaţie în care maximul pedepsei principale se reduce cu o treime.

8. Formele calificate sau agravante. Fapta prezintă o singură formă agravată ce este dată de urmarea imediată posibil a fi produsă, şi anume generarea unor consecinţe deosebit de grave ( a se vedea dispoziţiile art. 146 cod penal), pentru care sancţiunea este închisoarea de la 2 la 10 ani.

Funcţionar

Consecinţe deosebit de

grave Care este forma de vinovăţie cu care se comite neglijenţa în serviciu ?

29 Ibidem, p. 313.

58

VI. Purtarea abuzivă – art. 250 din codul penal.30 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de purtare abuzivă, în forma

simplă, întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană, de către un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special. Infracţiunea este una complexă, deoarece prin

intermediul ei se apară atât relaţiile de serviciu, în principal, cât şi cele privind demnitatea, libertatea psihică, precum şi sănătatea şi integritatea fizică a persoanei. De aceea, infracţiunea prezintă atât un obiect juridic special principal, cât şi unul secundar. Obiectul juridic special principal îl reprezintă relaţiile sociale de serviciu, care presupun o comportare cuviincioasă a funcţionarului public faţă de orice persoană. Obiectul juridic special secundar este reprezentat de relaţiile sociale care apără demnitatea persoanei, libertatea ei psihică, sănătatea şi integritatea fizică a oricărei persoane împotriva abuzurilor funcţionarilor.

Obiect juridic

complex

Demnitatea

persoanei, libertatea ei psihică, sănătatea şi integritatea fizică

În ce constă obiectul juridic special al infracţiunii de purtare abuzivă ?

b) Obiectul material. Infracţiunea prezintă o formă simplă şi trei forme

calificate. Spunem aceasta aici, deoarece în cazul formei simple şi a formei calificate prevăzute de art. 250 alin. 2 din codul penal infracţiunea nu prezintă obiect material, fiind în acest caz infracţiune de pericol. Însă, în cazul formelor calificate prevăzute de dispoziţiile art. 250 alin. 3, 4 şi 5 obiectul material există şi este chiar corpul persoanei lovite sau vătămate, infracţiunea fiind una de rezultat.

În cazul art. 250 alin. 3-5

corpul persoanei

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii este unul calificat, putând fi un funcţionar

public sau un funcţionar, potrivit dispoziţiilor art. 258 din codul penal. S.A.calificat Funcţionarul /funcţionarul

public

30 Art. 250 a fost modificat prin Legea nr. 278/2006, M.Of. nr. 601 din 12 iulie 2006.

59

b) Subiectul pasiv principal este autoritatea publică, instituţia publică sau persoana juridică care a fost prejudiciată prin comiterea infracţiunii. Subiectul pasiv secundar poate fi orice persoană fizică.

S.P.: O instituţie publică

Orice persoană fizică

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material constă, în cazul modalităţii prevăzute în alin. (1), în

întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană. Prin întrebuinţarea de expresii jignitoare se înţelege orice atingere adusă

onoarei sau reputaţiei unei persoane. Aceasta se poate realiza în scris, oral, prin gesturi, etc. În acest caz infracţiunea de insultă este absorbită în cea de purtare abuzivă, aşa cum se întâmplă în cazul formelor calificate ale infracţiunii de purtare abuzivă cu infracţiunile de ameninţare, lovire şi alte violene, vătămare corporală şi vătămarea corporală gravă. Totuşi, spre deosebire de infracţiunea propriu-zisă de insultă, în cazul infracţiuni de purtare abuzivă este fapta constă doar în întrebuinţarea de expresii jignitoare, fără a mai adăuga şi alte elemente specifice infracţiunii absorbite.

Aşa cum rezultă din textul legal, întrebuinţarea de expresii jignitoare, ameninţarea sau exercitarea de acte de violenţă trebuie să fie săvârşită de funcţionarul public sau funcţionar în exerciţiul atribuţiunilor de serviciu, aceasta reprezentând o cerinţă esenţială impusă de textul de lege.

b) Urmarea imediată. Constă în crearea unei stări de pericol care lezează prestigiul şi buna desfăşurare a activităţii unei unităţi din cele prevăzute în art. 145 C. pen. În cazul variantelor cu obiect material, urmarea imediată constă şi în vătămarea efectivă cauzată prin lovire sau alte violenţe.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de purtare abuzivă să comite cu intenţie, fie directă, fie indirectă.

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat, complicitate şi instigare; însă, în cazul coautoratului este necesar ca toţi participaţii să aibă calitatea de funcţionari/funcţionari publici, altfel aceştia sunt consideraţi complici.

Intenţia

Tentativa nu se

sancţionează

6. Sancţiuni. Infracţiunea se sancţionează, în forma simplă, cu pedepse principale alternative, şi anume amenda sau cu închisoarea de la o lună la un an.

7. Forma atenuată. Fapta prezintă o variantă atenuată, când este săvârşită de un funcţionar, situaţie în care maximul pedepsei principale se reduce cu o treime.

8. Formele calificate sau agravante. Infracţiunea prezintă patru forme calificate, determinate de modalitatea săvârşirii faptei. Astfel, dacă:

Funcţionar

fapta se comite prin folosirea de ameninţări de către funcţionarul public în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Conţinutul faptei de ameninţare este dat de

60

conţinutul infracţiunii de ameninţare prevăzut de art. 193 din codul penal, infracţiunea mijloc fiind absorbită în cea scop, adică în cea de purtare abuzivă. Sancţiunea principală în acest caz este alternativă, fiind amenda sau închisoarea de la 6 luni la 2 ani. fapta se comite prin lovire sau folosirea de acte de violenţă. Prin lovire se înţelege acel act de agresiune care constă în acţiunea mecanică a unei energii cinetice exterioare, de atingere, de compresiune sau izbire bruscă şi violentă a suprafeţei de contact a corpului victimei cu sau de un corp contondent, cum ar fi lovirile realizate cu o parte a corpului făptuitorului sau cu un obiect, oricare ar fi acesta (un scaun, un cuţit, o carte, un obiect menajer sau de încăţăminte etc.). Prin actele de violenţă se înţelege orice manifestare brutală, constrângere fizică de orice natură care ar putea cauza suferinţe fizice, dar şi violenţele comise asupra unor obiecte aparţinând unei persoane (de exemplu, fapta funcţionarului public de a rupe o cerere sau o reclamaţie şi aruncarea acesteia în faţa persoanei vătămate). Sancţiunea principală este şi în acest caz alternativă, fiind amenda sau închisoarea de la 6 luni la 3 ani. fapta are ca urmare vătămarea corporală, aşa cum aceasta este definită de dispoziţiile art. 181 din codul penal, sancţiunea în acest caz fiind închisoarea de la 6 luni la 6 ani.

fapta are ca urmare vătămarea corporală gravă, aşa cum aceasta este definită de dispoziţiile art. 182 din codul penal, sancţiunea în acest caz fiind închisoarea de la la 12 ani.

Enumeraţi formele calificate ale infracţiunii de purtare abuzivă

VII. Conflictul de interese – art. 2531 din codul penal31. 1. Definirea infracţiunii. În codul penal, infracţiunea de conflict de interese

este definită ca fiind fapta funcţionarului public care, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, îndeplineşte un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat,

Definiţie

31 Conflictul de interese este reglementat în art. 2531 C. pen., introdus prin Legea nr. 278/2006, M.Of. nr. 601 din 12 iulie 2006.

61

direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

1.2. Conflictul de interese potrivit Legii nr. 161/2003. Fără a intra în detalii, pentru a avea o viziune unitară asupra acestor fapte vom preciza câteva elemente ce definesc infracţiunea de conflict de interese prevăzută de capitolul II din Titlul IV al Cărţii I din Legea nr. 161/2003. Pentru eficienţa regimului conflictului de interese, legiuitorul a preferat să reglementeze acest regim pentru fiecare categorie în parte, ţinând cont de specificul fiecăreia, pornind de la structurile administraţiei publice centrale şi terminând cu structurile administraţiei publice locale.

a. Conflictul de interese în exercitarea funcţiei de membru al Guvernului şi a altor funcţii publice de autoritate din administraţia publică centrală şi locală.

Situaţii speciale reglementate de

Legea nr. 161/2003

Persoana care exercită funcţia de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcţii asimilate acestora, prefect ori subprefect, este obligată să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic, ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcţiei publice de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I. Aceste obligaţii nu privesc emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative. În ceea ce priveşte răspunderea disciplinară şi efectele actelor administrative care nu îndeplinesc condiţiile impuse de aceste dispoziţii prohibitive prevăzute de art. 72 din Legea nr. 161/2003, au fost stabilite următoarele dispoziţii:

- încălcarea obligaţiilor prevăzute constituie abatere administrativă, dacă nu este o faptă mai gravă, potrivit legii.

- actele administrative emise sau actele juridice încheiate prin încălcarea obligaţiilor prevăzute sunt lovite de nulitate absolută.

b. Conflictul de interese privind aleşii locali. Primarii şi viceprimarii, primarul general şi viceprimarii municipiului Bucureşti sunt obligaţi să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic, ori să nu emită o dispoziţie, în exercitarea funcţiei, care produce un folos material pentru sine, pentru soţul său ori rudele sale de gradul I.

Efectul încălcării acestor dispoziţii este nulitatea absolută a respectivelor acte administrative. Actele administrative emise sau actele juridice încheiate, ori dispoziţiile emise cu încălcarea obligaţiilor prevăzute, sunt lovite de nulitate absolută.

Dacă în urma controlului asupra legalităţii actelor juridice încheiate sau emise de persoanele respective, rezultă că alesul local în cauză a realizat foloase materiale, prefectul dispune, după caz, sesizarea organelor de urmărire penală competente sau a comisiilor competente de cercetare a averii, constituite potrivit Legii nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici.

Observăm că, în ambele cazuri, rolul controlului aparţine Guvernului, fie prin primul-ministru, în cazul autorităţilor şi instituţiilor publice centrale, fie prin prefect, ca

62

reprezentant al Guvernului în teritoriu, în cazul autorităţilor şi instituţiilor publice locale.

Conflictele de interese pentru preşedinţii şi vicepreşedinţii consiliilor judeţene sau consilierii locali şi judeţeni sunt prevăzute în art. 46 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, cu modificările şi completările ulterioare. Menţinerea acestor prevederi nu este însă de natură a afecta caracterul unitar al reglementării conflictului de interese. Este normal ca în cazul în care există norme specifice în vigoare, soluţia legislativă să fie aceea a normei de trimitere.

c. Conflictul de interese privind funcţionarii publici. Funcţionarul public este în conflict de interese dacă se află într-una dintre următoarele situaţii: este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu privire la persoane fizice şi juridice cu care are relaţii cu caracter patrimonial;

participă, în cadrul aceleiaşi comisii, constituite conform legii, cu funcţionari publici care au calitatea de soţ sau rudă de gradul I; interesele sale patrimoniale, ale soţului sau rudelor sale de gradul I pot influenţa deciziile pe care trebuie să le ia în exercitarea funcţiei publice.

În cazul existenţei unui conflict de interese, funcţionarul public este obligat să se abţină de la rezolvarea cererii, luarea deciziei sau participarea la luarea unei decizii şi să-l informeze de îndată pe şeful ierarhic căruia îi este subordonat direct. Acesta este obligat să ia măsurile care se impun pentru exercitarea cu imparţialitate a funcţiei publice, în termen de cel mult 3 zile de la data luării la cunoştinţă. Această obligaţie a funcţionarului public face parte din cadrul unei obligaţii cu un conţinut mai larg – obligaţia de rezervă, care ar cuprinde şi obligaţia de abţinere de la manifestări politice în timpul serviciului.

Într-o asemenea situaţie, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, la propunerea sefului ierarhic căruia îi este subordonat direct funcţionarul public în cauză, va desemna un alt funcţionar public, care are aceeaşi pregătire şi nivel de experienţă. Încălcarea acestor dispoziţii poate atrage, după caz, răspunderea disciplinară, administrativă, civilă ori penală, potrivit legii.

Care sunt situaţiile speciale de conflict de interese reglementate prin Legea nr. 161/2003 ?

63

2. Condiţii preexistente. Revenind la analiza infracţiunii prevăzute de codul penal să vedem care sunt elementele acesteia, analizate potrivit structurii cu care deja ne-am obişnuit.

2.1. Obiectul juridic.

Respectarea de către funcţionarii publici a

principiului imparţialităţii, obiectivităţii şi transparenţei

a) Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentat de relaţiile sociale a căror naştere, dezvoltare şi desfăşurare sunt posibile numai prin îndeplinirea cu corectitudine, de către funcţionarii publici, a îndatoririlor de serviciu, ceea ce presupune respectarea de către aceştia a principiilor legalităţii, imparţialităţii, obiectivităţii, integrităţii, transparenţei, deciziei şi supremaţiei interesului public.

Poate avea

b) Obiectul material al infracţiunii există doar în cazul în care folosul material rezultat ca urmare a activităţii infracţionale este reprezentat de un bun, situaţie în care acel bun constituie obiectul material al infracţiunii reglementată de art. 2531.

2.2. Subiecţii infracţiunii.

Doar

funcţionarul public

a) Subiectul activ al infracţiunii este doar funcţionarul public, în această situaţie ne mai existând o variantă atenuată ca în cazurile anterioare, astfel încât infracţiunea poate fi comisă doar de funcţionarii publici nu şi de funcţionari, în înţelesul legii penale.

b) Subiectul pasiv este autoritatea sau instituţia publică căreia i s-a cauzat o tulburare bunului mers prin fapta funcţionarului public. Calitatea de subiect pasiv o poate avea şi persoana fizică sau juridică care a fost vătămată prin acea decizie.32

Autoritaea

publică 3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii se realizează prin îndeplinirea unui act

sau participarea la luarea unei decizii de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Fapta se comite prin două modalităţi, şi anume: îndeplinirea unui act de către un funcţionar public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani, sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură;

participarea funcţionarului public aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu la luarea unei decizii care produce una din consecinţele enumerate mai sus.

Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii de conflict de interese, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

funcţionarul public să îndeplinească un act sau să participe la luarea unei decizii; îndeplinirea actului sau participarea la luarea deciziei respective să facă parte din sfera atribuţiilor sale de serviciu;

32 De exemplu, prejudicierea intereselor unei societăţi comerciale prin atribuirea în mod direct a unor lucrări unei persoane juridice cu care s-a aflat în raporturi de muncă unul dintre membrii comisiei de atribuire.

64

prin îndeplinirea actului să se realizeze, direct sau indirect, un folos material pentru funcţionarul public în cauză, soţul sau o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv33 sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani, sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

Potrivit alin. (2), fapta nu constituie infracţiune în cazul emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative.

b) Urmarea imediată constă în tulburarea bunului mers al activităţii instituţiei unde îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

1. Care sunt modalităţile de săvârşire a faptei ?

2. Care sunt condiţiile pentru ca fapta să fie comisă ?

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie în ambele sale

modalităţi: directă şi indirectă. Intenţia 4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se

pedepsesc. Conflictul de interese se consumă în momentul în care, ca urmare a îndeplinirii actului sau participării la luarea deciziei, se realizează folosul pentru funcţionarul public, soţul/soţia, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care acesta s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani, sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

Tentativa nu

se sancţionează

33 Sunt rude până la gradul II inclusiv copiii, părinţii, fraţii, surorile şi nepoţii pe linie descendentă, iar afini până la gradul II inclusiv nora/ginerele, cumnaţii şi soţul/soţia nepoatei/nepotului.

65

5. Participaţia penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate. În cazul coautoratului, trebuie însă ca toţi participanţii să îndeplinească condiţiile cerute de lege34, şi apreciem că este posibil numai în cazul modalităţii îndeplinirea unui act (când sarcina îndeplinirii actului aparţine unui colectiv, unei comisii, etc.).

În ceea ce priveşte cealaltă modalitate a infracţiunii (participarea la luarea unei decizii) considerăm că această formă de participaţie nu este posibilă deoarece actul de participare este un act individual.

Coautoratul este posibil în cazul

realizării unui act comun

6. Sancţiuni. Infracţiunea se pedepseşte cu pedeapsa principală a închisorii de la 6 luni la 5 ani şi cu pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie publică pe durata ei maximă.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7

VIII. Luarea de mită – art. 254 din codul penal. 1. Corupţia. Reglementări internaţionale şi naţionale. Corupţia, un fenomen ce

nu necesită foarte multe definiţii, nu este un fenomen nou, fiind vechi de când lumea. Cu toate acestea, realităţile politice, economice, în special, dar şi cele sociale din secolele XX şi XXI au determinat noi semnificaţii şi modalităţi de realizare a acestui flagel infracţional.

Corupţia nu mai este astăzi un fenomen rar. De la un caracter naţional, corupţia a căpătat conotaţii internaţionale, datorită, pe de o parte, legăturilor economice dintre ţările diverselor continente, şi, pe de altă parte, mobilităţii umane, existând posibilitatea de a călători aproape oriunde pe mapamond. Este în acelaşi timp un paradox, dar şi o realitate, că tocmai corupţia este un impediment în realizarea unei deschideri şi mai mari între statele lumii şi a dezvoltării acestora.

Reglementări internaţionale

privind corupţia

a. Reglementări internaţionale. În concordanţă cu opinia publică, o serie de organisme internaţionale şi europene au elaborat convenţii internaţionale ce vizau reglementarea şi găsirea de soluţii în vederea combaterii acestui fenomen. Prima convenţie internaţională în acest domeniu, a fost Convenţia Interamericană împotriva corupţiei, adoptată la 29 martie 1996 la Caracas, Venezuela şi intrată în vigoare la 03 iunie 1997 sub egida Organizaţiei Statelor Americane (O.S.A.). Convenţia se referă doar la “relaţionarea (corupţiei internaţionale, n.n.) cu o tranzacţie de natură economică sau comercială” (art. VIII), făcând referire numai la corupţia comercială. A urmat, la scurt timp, Convenţia Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) privind corupţia autorităţilor publice străine în tranzacţiile comerciale, adoptată la 21 noiembrie 1997 şi intrată în vigoare la 15 februarie 1999. Acest document internaţional recunoaşte responsabilitatea statelor de a combate corupţia existentă în afacerile internaţionale şi îşi propune să ia măsurile ce se impun, precum şi să prevină şi să combată corupţia autorităţilor publice străine corelată cu tranzacţiile comerciale internaţionale. S-a comentat că referirea la tranzacţiile comerciale a acestor documente internaţionale nu face decât să limiteze analiza fenomenului corupţiei. Dar, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că O.C.D.E. este un organism înfiinţat pentru scopuri preponderent economice, rămânând în sarcina sa să interpreteze noţiunea de afacere internaţională. Putem spera că nu va da acestei sintagme o conotaţie prea restrânsă. La nivelul Uniunii Europene au fost încheiate două documente, şi anume: Protocolul la Convenţia pentru protecţia intereselor financiare ale Comunităţii Europene, adoptat la 27 septembrie 1996 şi Convenţia pentru lupta împotriva corupţiei adoptată la 26 mai 1997. Protocolul la Convenţia pentru protecţia intereselor financiare ale Comunităţilor a urmărit să protejeze doar aspectele

Prima Convenţie internaţională:

Convenţia

Interamericană din 1996, Caracas,

Venezuela

34 De exemplu, soţul şi soţia – funcţionari publici, participă la luarea unei decizii prin care se realizează în mod direct un folos pentru fratele unuia dintre ei.

66

financiare ale Comunităţilor, şi în special bugetul acestora, plecând de la caracterul preponderent economic al celor trei Comunităţi Europene, concepute pentru crea o singură piaţă a mărfurilor, persoanelor, serviciilor şi capitalurilor. În schimb, Convenţia pentru lupta împotriva corupţiei, este rezultatul politicii juridice penale a Uniunii Europene, create după Maastricht, şi instrumentul acesteia, urmărind îmbunătăţirea cooperării juridice împotriva acestui fenomen, abordând problema corupţiei dintr-o perspectivă mai complexă.

Convenţii din cadrul U.E.

privind corupţia

Alte două convenţii europene au fost elaborate sub egida Consiliul Europei. Este vorba despre Convenţia penală din 27 ianuarie 1999 şi Convenţia civilă din 04 noiembrie 1999. Prin cele două convenţii, Consiliul Europei urmăreşte crearea unui drept penal economic armonizat pentru întreaga Europă, în care lupta împotriva corupţiei îşi are şi ea locul ei bine definit.

În ceea ce priveşte reglementările internaţionale şi alte iniţiative şi activităţi desfăşurate în domeniul cooperării internaţionale împotriva corupţiei, România s-a înscris încă de la început în acest circuit. Astfel, anul 2002 a fost un an prolific în ratificarea unor convenţii europene şi internaţionale din domeniul corupţiei. În data de 16 ianuarie 2002 a fost ratificată Convenţia penală a Consiliului Europei de la Strasbourg, şi tot în acelaşi an, şi Convenţia Civilă a Consiliului Europei, Convenţia europeană privind spălarea banilor, cercetarea, depistarea şi confiscarea produselor infracţiunii, precum şi convenţiile O.N.U. cu privire la legăturile dintre corupţie, crima organizată şi finanţarea terorismului, respectiv cele privind combaterea finanţării terorismului şi crima organizată transnaţională împreună cu Protocoalele adiţionale. În anul 2004 a fost ratificată, şi Convenţia O.N.U. împotriva corupţiei. Pe lângă ratificarea unor documente internaţionale, România s-a implicat activ în cadrul unor organisme europene şi internaţionale. Astfel, România este membru fondator al Grupului de State Europene de Luptă împotriva Corupţiei – G.R.E.C.O., grup creat sub egida Consiliului Europei, al cărei membru România este din 07.10.1993, a semnat memorandumul de Înţelegere privind proiectul pilot de luptă împotriva corupţiei cu O.C.E.D. şi a participat la organizarea Forumului Global Anticorupţiei III, organizat la Seul, Coreea.

Ratificarea de către

România a unor convenţiie europene şi internaţionale privind corupţia

În ceea ce priveşte iniţiativele regionale, printre cele mai salutare, este crearea Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud - Est, în cadrul căruia s-a discutat promovarea unei politici anticorupţie, prin realizarea unei abordări multidisciplinare, cum ar fi: adoptarea instrumentelor legale internaţionale, promovarea unei bune guvernări, consolidarea statutului de drept, promovarea transparenţei şi integrităţii în domeniul afacerilor, dezvoltarea unei societăţi civile active. O altă acţiune regională este semnarea la 16 iulie 2003 a Acordului cu Biroul Coordonatorului Special al Pactului de Stabilitate privind deschiderea la Bucureşti a Iniţiativei pentru Combaterea Criminalităţii organizate în Europa de Sud – Est (S.P.O.C.), organism creat în scopul combaterii criminalităţii regionale, în special, prin elaborarea şi implementarea unor strategii naţionale, prin realizarea unor activităţii coordonate între statele membre, prin cooperarea dintre autorităţile locale, în acest domeniu. O altă iniţiativă, iniţiată de data aceasta, de către ambasadorul Schifter, şi începută la 06 decembrie 1996 a declanşat semnarea unei Declaraţii de Intenţii de către 11 state din Sud – Estul Europei, şi anume: Albania, Bosnia-Herţegovina, Bulgaria, Macedonia, Grecia, Ungaria, Moldova, România, Turcia, Croaţia şi Slovenia. Grupul şi-a propus realizarea unei cooperări economice, incluzând şi protecţia mediului. Prin crearea Centrului pentru Combaterea Criminalităţii Transfrontaliere, cu sediul la Bucureşti, s-a urmărit armonizarea cooperării acestor state împotriva criminalităţii transfrontaliere, în special în această regiune.

Iniţiative regionale

b. Reglementări interne. Relativ însă la reglementarea naţională a corupţiei, prima de acest fel a fost cea din codul penal prin incriminarea faptelor de luare de mită, dare de mită, primirea de foloase necuvenite şi trafic de influenţă. Reglementarea este şi în prezent în vigoare, dar este substanţial completată prin dispoziţiile Legii nr. 78/2000, astfel cum a fost modificată, care reglementează prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, şi prin O.U.G. nr. 43/2002 privind Parchetului Naţional Anticorupţie (P.N.A.) aprobată prin Legea nr. 503/2002 organism juridic specializat în urmărirea şi cercetarea faptelor de corupţie, şi modificată din nou prin OUG nr. 134/2005, privind reorganizarea PNA în Departamentul Naţional Anticorupţie (D.N.A.).

67

Reglementări

interne privind corupţia

Reglementarea prezentă în codul penal priveşte incriminarea a patru infracţiuni de corupţie, dintre care două vizând corupţia activă (luarea de mită şi primirea de foloase necuvenite) şi două vizând corupţia pasivă (darea de mită şi traficul de influenţă).

În cazul corupţiei active, conduita ilicită incriminată are ca subiect activ orice funcţionar, ceea ce este o incriminare atât a corupţiei în domeniul privat, cât şi în domeniul public (conform art. 258 din codul penal, fapta săvârşită de un funcţionar oarecare se pedepseşte cu o pedeapsă al cărei maxim se reduce cu o treime, în timp ce în cazul funcţionarului public cu atribuţii de control fapta de luare de mită reprezintă o agravată a formei simple a infracţiunii, maximul majorându-se în acest caz cu trei ani), comportamentele infracţionale, sau latura obiectivă a infracţiunilor, constând în cazul infracţiunii de luare de mită în a pretinde, a primi sau a accepta bani sau alte foloase, în mod direct sau indirect, cu scopul de a îndeplini, a nu îndeplini sau a întârzia îndeplinirea unui act ce intră în cadrul atribuţiilor sale de serviciu, iar în cazul infracţiunii de primire de foloase necuvenite în a primi direct sau indirect, bani sau alte foloase, după ce a îndeplinit un act ce intra în cadrul atribuţiilor sale de serviciu.

Corupţia

activă şi pasivă

În cazul corupţiei pasive, pentru infracţiunile de dare de mită şi trafic de influenţă avem ca subiect activ orice persoană, însă aceste infracţiuni sunt strâns corelate cu cele de luare de mită şi de primire de foloase necuvenite, deoarece vizează oferirea de bunuri, bani şi alte foloase unui funcţionar public cu scopul de a face, a nu face sau a întârzia realizarea unui act în îndeplinirea obligaţiilor de serviciu.

Care sunt principalele reglementări europene şi internaţionale privind corupţia ?

Reglementarea

specială din cadrul Legii nr. 78/2000

privind sancţionarea faptelor de corupţie

Legea nr. 78/2000, modificată prin mai multe acte normative până în prezent, cuprinde atât norme de drept substanţial, cât şi norme de drept procesual şi defineşte patru categorii de infracţiuni de corupţie, în cadrul cărora sunt reglementate, nu mai puţin de 16 infracţiuni, în diverse modalităţi: infracţiunile de corupţie propriu-zise, care le cuprinde şi pe cele din codul penal; infracţiunile asimilate infracţiunilor de corupţie; infracţiunile în legătură directă cu infracţiunile de corupţie; infracţiuni împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene.

Pe lângă această împărţire a infracţiunilor de corupţie, Legea nr. 78/2000 mai adaugă codului penal o serie de elemente de noutate. Acestea sunt:

- denumeşte, diferit faţă de codul penal, infracţiunile de luare de mită, dare de mită, primire de foloase necuvenite şi trafic de influenţă, ca fiind infracţiuni de corupţie şi nu infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul. Această denumire este propusă a fi adopată şi în noul proiect de cod penal.

68

- explicitează o serie de subiecte active ale infracţiunilor definite în cadrul ei (art. 1, art. 8 şi art. 81 din legea specială), cum ar fi: persoanele care deţin o funcţie de conducere într-un partid politic, sindicat, organizaţie patronală sau asociaţie fără scop lucrativ, persoane care îndeplinesc temporar sau permanent, o funcţie sau însărcinare, în măsura în care participă la luarea deciziilor sau le pot influenţa în cadrul serviciilor publice, regiilor autonome, societăţilor comerciale, companiilor naţionale, societăţilor naţionale, unităţilor cooperatiste sau al altor agenţi economici, manageri, directori, administratori, cenzori, funcţionari sau personal contractual care exercită atribuţii în cadrul unei organizaţii internaţionale la care România este parte, membrii adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România este parte, funcţionarilor sau personalul contractual cu atribuţii în cadrul UE, persoanele ce îndeplinesc funcţii judiciare sau la grefa unor instanţe internaţionale, a căror competenţă este recunoscută de România, funcţionarilor unui stat străin etc.

- reglementează o serie de noi infracţiuni, cum ar fi cumpărarea de influenţă (art. 61), sau darea de mită în cazul unor funcţionari ai unui stat străin sau ai unei organizaţii publice internaţionale.

1. În câte tipuri de infracţiuni împarte Legea nr. 78/2000 infracţiunile de corupţie ?

2. Enumeraţi subiecţii activi introduşi prin Legea nr. 78/2000.

69

2. Definirea infracţiunii de luare de mită din codul penal. Reprezintă luare de mită fapta funcţionarului care, direct sau indirect, pretinde ori primeşte bani sau alte foloase care nu i se cuvin, ori acceptă promisiunea unor astfel de foloase sau nu o respinge, în scopul de a îndeplini, a nu îndeplini ori a întârzia îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.

Definiţia luării

de mită

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic.

Îndeplinirea

cu probitate a atribuţiilor de

serviciu

a) Obiectul juridic special. Infracţiunea este tratată încă ca o infracţiune de serviciu în codul penal, cu toate că potivit Legii nr. 78/2000 ea este privită ca, de altfel ceea ce este, o infracţiune de corupţie. Potrivit doctrinei35, obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale referitoare la buna desfăşurare a activităţii de serviciu a unităţilor publice ori a altor persoane juridice, relaţii ce implică îndeplinirea cu probitate, de către funcţionarii publici, funcţionarii şi persoanele care exercită un serviciu de interes public, a îndatoririlor profesionale.

b) Obiectul material. În ciuda aparenţelor, infracţiunea de luare de mită nu are obiect material. Banii, valorile sau alte foloase ce au fost date drept mită reprezintă lucruri dobândite prin săvârşirea infracţiunii şi nu obiectul material al acesteia. Pentru clarificare ne-am putea aminti definiţia obiectului material, din partea generală a dreptului penal. Reprezintă obiectul material al unei infracţiuni acel obiect asupra căruia se răsfrânge infracţiunea, elementul material, mai exact. Ori în cazul mitei, aceasta reprezintă obiectul ce se dă şi nu asupra căruia se acţionează pentru a comite fapta.

Nu are obiect

material

2.2. Subiecţii infracţiunii.

Funcţionarul, în sensul

legii penale +

Subiecţii activi prevăzuţi de Legea

78/2000

a) Subiectul activ al infracţiunii este un funcţionar, iar în cazul în care este un funcţionar cu atribuţii de control fapta este mai gravă, reprezentând forma agravată a acestei infracţiuni.

b) Subiectul pasiv. Deoarece infracţiunea vizează corectitudinea relativă la relaţiile de serviciu, subiectul pasiv este autoritatea publică, instituţia publică, per-soana juridică de interes public sau persoana juridică privată, în serviciul căreia făptuitorul realizează îndatoririle de serviciu.

Autoritatea publică,

instituţia publică etc.

Statul este subiect pasiv doar în situaţia în care fapta este comisă de o persoană care exercită un serviciu de interes public. În cazul în care subiectul activ este un funcţionar străin, subiect pasiv va fi autoritatea publică a statului străin ori organizaţia internaţională din care face parte funcţionarul făptuitor.

În ceea ce priveşte persoana căreia i se pretinde sau care oferă ori face promisiunea unor astfel de foloase, aceasta nu este subiect pasiv al infracţiunii de luare de mită, ci este subiect activ al unei alte infracţiuni, respectiv darea de mită, reglementată de art. 255 C. pen.

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii de luare de mită se poate realiza atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune.

35 Alexandru Boroi, op. cit., p. 329.

70

Acţiunea constă în pretinderea, primirea de bani sau alte foloase, sau acceptarea acestora, iar inacţiunea în nerespingerea, de către funcţionarul public (sau funcţionar), a unei promisiuni având ca obiect bani sau alte foloase.

A pretinde înseamnă formularea unei cereri sau a unei pretenţii, având ca obiect bani sau alte foloase, din partea făptuitorului. Nu are importanţă dacă pretenţia formulată a fost satisfăcută sau nu.

A primi presupune luarea în posesie, preluarea unui obiect care i se

înmânează, i se dăruieşte, sau încasarea unei sume de bani.

Primirea se poate realiza fie direct, între mituitor şi mituit, fie indirect, prin intermediari sau prin alte mijloace (de exemplu, prin depunerea unei sume de bani în contul făptuitorului).

Acceptarea promisiunii presupune acordul explicit al făptuitorului la oferta de

mituire. Nerespingerea promisiunii echivalează practic cu o acceptare tacită a

promisiunii de mituire. Primirea, pretinderea sau acceptarea promisiunii se poate face pentru sine,

adică în profitul propriu al infractorului, sau pentru altul, adică în profitul altei persoane.

Pentru existenţa infracţiunii de luare de mită, se cer a fi îndeplinite anumite condiţii/cerinţe esenţiale:

1. Pretinderea, primirea, acceptarea sau nerespingerea promisiunii trebuie să aibă ca obiect bani sau alte foloase. Prin expresia alte foloase se înţelege un folos patrimonial (comisioane, lucrări gratuite).

Condiţii esenţiale

2. Banii sau alte foloase să nu fie datoraţi în mod legal funcţionarului sau unităţii unde acesta îşi îndeplineşte sarcinile de serviciu.

3. Acţiunea de pretindere, acceptare ori primire sau inacţiunea de nerespingere a promisiunii, să aibă loc înainte sau să fie concomitentă neîndeplinirii ori întârzierii efectuării unui act ce intră în sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului mituit.

Infracţiunea există şi în situaţia în care acceptarea are loc înainte de efectuarea actului ce intră în sfera de atribuţii a funcţionarului, iar primirea efectivă are loc după efectuarea unui asemenea act.

4. Actul vizat de acţiunea de mituire să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului. În cazul în care făptuitorul nu avea ca îndatorire de serviciu îndeplinirea respectivului act, dar lasă să se creadă acest lucru, atunci fapta nu va fi luare de mită, ci va fi calificată ca înşelăciune. În acest sens, există o serie de decizii ale fostei Curţi Supreme de Justiţie care fac deosebirea între infracţiunea de luare de mită şi cea de înşelăciune.

Spre exemplu, potrivit deciziei secţiei penale nr. 1923/04.07.1995 a fostei CSJ s-a decis că reprezintă infracţiunea de luare de mită şi nu cea de înşelăciune fapta funcţionarului delegat al Direcţiei de Muncă şi Protecţie Socială a judeţului Dolj care a pretins şi primit de la un mare număr de persoane sume de bani cuprinse între 1500 şi 4500 lei pentru întocmirea unor situaţii necesare constituirii dosarelor de

Exemple practice,

Speţe

71

pensionare, în sensul de a le calcula timpul util de muncă pentru stabilirea dreptului la pensie. Cu toate că întocmirea dosarului de pensionare presupunea mai multe operaţiuni, calcularea timpului util de lucru era elementul esenţial al acestuia, baza care determina valoarea pensiei, iar pentru persoanele care au dat bani, acesta echivala cu întocmirea dosarului de pensionare.

Într-o altă speţă, s-a pus problema atribuţiilor primarului, cu privire la un serviciu specializat din cadrul primăriei, şi anume întocmirea registrului agricol. Astfel, potrivit deciziei secţiei penale nr. 605/09.03.1995 a fostei CSJ s-a reţinut infracţiunea de luare de mită şi nu cea de înşelăciune în cazul în care primarul a pretins şi a primit suma de 10.000 lei de la un cetăţean din comună în scopul de a efectua anumite menţiuni favorabile în registrul agricol, în sensul de a-l înscrie pe acesta în registru ca titular de rol în locul soacrei sale, pentru a-i înlătura de la moştenire pe copii acesteia. În apărarea sa primarul a arătat că el nu are atribuţii de completare a registrului agricol, însă acesta este şeful administraţiei publice locale, având rolul de a coordona întreaga activitate a apăratului propriu şi de a da dispoziţii în orice situaţie ivită în cadrul activităţii primăriei şi în orice compartiment al acesteia. De aceea, o astfel de apărare a fost înlătură, iar inculpatul a fost condamnat pentru luare de mită în forma calificată, comisă de un funcţionar cu atribuţii de control (art. 254 alin. 2 din codul penal).

Alte exemple de luare de mită: - Fapta poliţistului care în calitatea sa de şef al biroului judiciar din cadrul

Poliţiei Municipiului Iaşi, a pretins şi a primit de la G.V. suma de 20.000 lei şi 50 DM pentru a-l scoate pe minorul D.L. cercetat pentru mai multe infracţiuni de tâlhărie din Centrul de minori Iaşi. În apărarea sa, inculpatul a invocat faptul că fapta sa constituie abuz în serviciu contra intereselor publice (art. 248 alin. 1 cod penal), deoarece deşi părimirea banilor a avut legătură cu punerea minorului în libertate acesta a lăsat să se creadă că le va da o destinaţie licită, urmând a fi folosiţi pentru acoperirea prejudiciului. Totuşi, pentru existenţa infracţiunii de luare de mită este irelevantă împrejurarea că funcţionarul indică sau nu corect ce destinaţie urmează să dea banilor primiţi; ceea ce este important este poziţia subiectivă privitoare la primirea foloaselor în legătură cu îndatoririle sale de serviciu36.

- Într-o altă situaţie, fosta CSJ a decis că fapta funcţionarului în cadrat în muncă la SC AVIAS Sibiu, pentru funcţia de electrician, de a lua bani pentru a le permite altor persoane să sustragă găini constituie doar infracţiunea de furt calificat şi nu un concurs ideal între furt calificat şi luare de mită. Problema din speţa a fost aceea, că potrivit contractului individual de muncă al inculpatului se prevedea că acesta avea şi obligaţia generală de ”a asigura paza contra sustragerilor de orice fel de la locul de muncă” şi de ”a nu sustrage păsări, furaje sau alte produse sau bunuri”. Această obligaţie fiind una cu caracter geneneral, nu se poate substitui funcţiei specifice şi atribuţiior de electrician ale inculpatului, de aceea, instanţa

36 Decizia penală nr. 1266/02.10.1997 a fostei CSJ, în culegerea de speţe, Probleme …, Idem, p. 391-392.

72

supremă a considerat că în acest caz nu a existat o atribuţie de serviciu în acest sens şi l-a condamnat pe inculpat doar pentru infracţiunea de furt calificat37.

- fapta medicului primar, şef al secţiei de nou născuţi de la Spitalul Municipal de Ostetrică şi Ginecologie Braşov de a pretinde şi primi bani sau alte bunuri pentru a-şi exercita atribuţiile de serviciu în 7 cazuri, în sensul de a acorda asistenţă medicală copiilor nou-născuţi prematur sau distrofici. Fapta constituie luare de mită realizată în formă continuată, reţinându-se că faţă de funcţia deţinută şi de faptul că spitalul la care lucra era o isntituţie publică de stat, medicul are calitatea de funcţionar38.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru relaţiile sociale referitoare la desfăşurarea normală a activităţii autorităţilor, instituţiilor publice, a altor unităţi prevăzute în art. 145 C. pen., sau a oricărei persoane juridice.

Dacă mita a fost pretinsă în scopul îndeplinirii unui act licit privitor la îndatoririle de serviciu, urmarea imediată constă şi în vătămarea patrimoniului adusă persoanei constrânse a da mită.39

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

Care sunt cerinţele esenţiale pnetru ca fapta e luare de mită să exite ?

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de luare de mită se comite cu intenţie.

Infracţiunea prezintă un scop calificat, dar ea va subzista indiferent dacă scopul a fost sau nu realizat.

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, sunt posibile, dar cu toate acestea nu se sancţionează. Ele sunt posibile atunci când infracţiunea de luare de mită este privită ca o infracţiune cu consumare anticipată.

Intenţia, calificată

prin scop

Tentativa nu se

sancţionează

37 Decizia penală nr. 11/20.03.1995 a fostei CSJ, Ibidem, p. 393-394. 38 Decizia penală în complet de 7 judecători nr.78/24.05.1993, Idem, p. 399-400. 39 Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Editura Academiei Române, Bucureşti, p. 134.

73

Fiind în acelaşi timp şi o infracţiune instantanee, luarea de mită se consumă în momentul pretinderii ori primirii banilor sau altor foloase, ori acceptării promisiunii sau nerespingerii acesteia. În acest caz infracţiunea nu prezintă acte prepartaorii sau tentativă.

Infracţiunea poate avea şi caracter continuat, când banii sau alte foloase sunt remise în rate succesive. În această situaţie, distingem şi un moment al epuizării, care coincide cu ultimul act de executare.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat, complicitate şi instigare. În ceea ce priveşte coautoratul, această formă de participaţie este posibilă doar dacă toate persoane cerealizează elementul material al infracţiunii de luare de mită au calitatea de funcţionari. Dacă această condiţie nu este îndeplinită atunci persoanele în cauză au calitatea de complici.

6. Sancţiuni. Luarea de mită se sancţionează cu pedeapsa principală a închisorii de la 3 la 12 ani la care se adaugă pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Potrivit art. 254 alin. (3) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul luării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

7. Formele calificate sau agravante. Fapta este mai gravă atunci când se comite de către un funcţionar cu atribuţii de control. În acest caz pedeapsa este închisoarea de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi

Funcţionar cu

atribuţii de control

În ce constă elementul material al acestei infracţiuni ?

74

IX. Darea de mită – art. 255 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de dare de mită

promisiunea, oferirea sau darea de bani ori alte foloase, în modurile şi scopurile arătate în art. 254.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special al infracţiunii de dare de mită îl constituie relaţiile

sociale referitoare la activitatea de serviciu a cărei normală desfăşurare este incompatibilă cu săvârşirea actelor de corupere asupra funcţionarilor publici sau funcţionarilor.

b) Obiectul material. Această infracţiune nu are obiect material. Există însă teorii care admit existenţa obiectului material, însă numai în situaţia ofertei de mită respinsă de către funcţionar.40 Bunurile oferite devin astfel obiecte materiale ale infracţiunii. Într-o altă opinie se consideră că, dacă acţiunea făptuitorului se referă la un anumit bun, infracţiunea are şi un obiect material, care constă tocmai în acel bun.

Nu are obiect

material

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii este necircumstanţiat, putând fi orice persoană

fizică care îndeplineşte condiţiile legale de răspundere penală. Deşi Legea nr. 278/200641 instituie răspunderea penală a persoanei juridice,

aceasta nu este prevăzută şi în cazul infracţiunii de dare de mită. Cu toate acestea, apreciem că infracţiunea ce face obiectul acestei analize poate fi săvârşită şi de persoana juridică, bineînţeles, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 191.

Orice

persoană

Având în vedere că luarea şi darea de mită sunt infracţiuni corelative, întotdeauna mituitorul va fi subiect activ la darea de mită (şi nu instigator sau complice la luarea de mită), iar cel care a luat mită (adică mituitul) va fi subiect activ la luarea de mită (nu instigator sau complice la darea de mită).42

Darea de mită poate fi comisă atât direct de către mituitor, cât şi indirect, prin intermediar, în acest caz fiind necesar ca promisiunea, oferta sau folosul să ajungă la funcţionar, să nu rămână la intermediar.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele. b) Subiectul pasiv este reprezentat de autoritatea publică, instituţia publică sau

una din unităţile prevăzute de art. 145, din al căror personal face parte funcţionarul public sau funcţionarul căruia i se dă mită.

Autoritatea publică etc

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii de dare de mită se realizează prin

promisiune, oferire sau dare de bani ori alte foloase ce nu se cuvin. Promisiunea presupune asumarea unui angajament, de către o persoană, de a

remite în viitor bani sau alte foloase unui funcţionar public (sau funcţionar). 40 Ibidem, p. 139. 41 Codul penal a fost modificat şi completat prin Legea nr. 278/2006, M.Of. nr. 601 din 12 iulie 2006. 42 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, şi ceilalţi, Drept penal – Partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999, p. 355.

75

Prin oferire se înţelege a înfăţişa, a prezenta anumite obiecte, bani, bunuri sau alte foloase, unui funcţionar public (sau funcţionar), urmând ca acesta să le primească pentru a îndeplini sau a nu îndeplini un act ce intră în sfera atribuţiilor sale de serviciu. Oferta trebuie să fie reală şi să pornească la iniţiativa mituitorului.

Prin dare se înţelege acţiunea mituitorului de a preda în mâna funcţionarului mituit banii sau alte foloase care nu i se cuvin acestuia din urmă, ceea ce în mod necesar presupune şi săvârşirea infracţiunii corelative de luare de mită.

Care sunt modalităţile de realizare ale acestei infracţiuni ?

Infracţiunea de dare de mită presupune îndeplinirea următoarelor condiţii

esenţiale: Cerinţe esenţiale

întotdeauna promisiunea, oferirea sau darea să aibă ca obiect bani, bunuri sau alte foloase. banii sau foloasele oferite sau date să fie necuvenite, adică să nu fie datorate în mod legal funcţionarului sau unităţii din care acesta face parte. dacă infracţiunea s-a realizat în forma promisiunii sau oferirii, remiterea efectivă a banilor sau a altor foloase se poate face şi după ce funcţionarul a îndeplinit sau nu a îndeplinit atribuţiile de serviciu, a întârziat îndeplinirea acestora sau a făcut un act contrar îndatoririlor de serviciu. actul în vederea căruia se dă mită poate fi un act licit sau unul ilicit.

Care sunt, pe scurt, cerinţele esenţiale ale infracţiunii ?

76

b) Urmarea imediată constă în producerea unei stări de pericol concretizată în crearea posibilităţii unei îndepliniri incorecte sau a unei neîndepliniri a îndatoririlor de serviciu de către funcţionarul public sau funcţionar.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de dare de mită se săvârşeşte cu intenţie directă calificată prin scop. Scopul constă în îndeplinirea, neîndeplinirea sau întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle de serviciu ale celui asupra căruia se comite actul de corupere.

Intenţie

calificată prin scop

3.3. Cauză specială de înlăturare a caracterului penal al faptei. Potrivit dispoziţiilor art. 255 alin. (2) C. pen., fapta nu constituie infracţiune atunci când mituitorul a fost constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mită. În această situaţie, ne aflăm în prezenţa unei cauze speciale de înlăturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa de vinovăţie a făptuitorului.

Constrângerea

mituitorului

Constrângerea poate consta chiar şi într-un refuz al funcţionarului de a îndeplini actul cerut de solicitant fără acordarea de bani sau alte foloase, perspective de natură a crea în psihicul celui constrâns o presiune puternică, determinându-l să dea banii sau foloasele.

Spre deosebire de situaţia constrângerii fizice sau morale reglementată prin dispoziţiile art. 46, ce constituie una dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, unde legiuitorul prevede ca acţiunea ce se constituie ca şi constrângere fizică să nu i se fi putut rezista, iar cea care se constituie ca şi constrângere psihică să nu fi putut fi înlăturată în alt mod, în acestă situaţie, legea precizează că este vorba despre orice fel de mijloace de constrângere, fără a mai adăuga alte elemente ce ar defini intensitatea constrângerii.

3.4. Cauză specială de înlăturare a răspunderii penale. Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 255 alin. 3 din codul penal, nu se sancţionează mituitorul dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru aceea infracţiune. Aceasta, spre deosebire de precedenta situaţie, reglementată de alin. 2, reprezintă doar o cauză ce înlătură răspunderea penală, fapta constituind infracţiune, dar, din motive de politică penală, nu este sancţionată.

Denunţarea

faptei

Potriviţi noţiunile de pe cele două coloane:

Cauză specială de înlăturare a caracterului penal al faptei

Constrângerea mituitorului Cauză de nepedepsire

Denunţarea faptei de către mituitor în anumite condiţii

77

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat, complicitate şi instigare.

6. Sancţiuni. Legea penală prevede pentru săvârşirea infracţiunii de dare de mită pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani.

Potrivit art. 255 alin. (5) C. pen., banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul dării de mită se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

Măsura confiscării speciale operează numai atunci când fapta se săvârşeşte prin oferire şi prin dare de bani şi alte foloase.

X. Primirea de foloase necuvenite – art. 256 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de primire de foloase

necuvenite primirea de către un funcţionar, direct sau indirect, de bani ori de alte foloase, după ce a îndeplinit un act în virtutea funcţiei sale, şi la care era obligat în temeiul acesteia.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale

referitoare la activitatea de serviciu, activitate a cărei bună desfăşurare presupune îndeplinirea cu cinste, corectitudine şi probitate, de către funcţionarii publici sau funcţionari, chiar şi după îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, a acestor îndatoriri.43

b) Obiectul material. Infracţiunea de primire de foloase necuvenite nu are obiect material, banii sau foloasele primite constituind bunuri dobândite prin săvârşirea infracţiunii.

Nu are obiect

material 2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ. Infracţiunea reglementată de art. 256 C. pen. are un subiect

activ calificat, acesta neputând fi decât un funcţionar public sau funcţionar. b) Subiectul pasiv. Infracţiunea de primire de foloase necuvenite are ca subiect

pasiv autoritatea publică, instituţia publică sau orice altă persoană juridică publică sau privată, unde îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public sau funcţionarul.

Funcţionarul

Autoritatea publică etc. 3. Conţinutul constitutiv.

3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de primire a unor bani sau

foloase de către un funcţionar public, funcţionar sau persoană care exercită un serviciu de interes public.

A primi înseamnă a prelua, a lua în posesie bunuri sau a încasa sume de bani. Prin expresia a îndeplini un act în virtutea funcţiei sale se înţelege efectuarea

oricărui act ce intră în atribuţiile de serviciu ale făptuitorului.

43 A. Boroi, op. cit., p. 356.

78

Semnificaţia expresiei obligat în temeiul funcţiei sale este aceea că efectuarea actului constituie o îndatorire de serviciu a funcţionarului public sau funcţionarului.

În cazul infracţiunii de primire de foloase necuvenite, legiuitorul a avut în vedere îndeplinirea unui act întotdeauna licit, şi totodată obligatoriu de îndeplinit pentru categoriile de persoane menţionate.44

Pentru a fi aplicabile dispoziţiile art. 256 cod penal, din punct de vedere al laturii obiective mai trebuie îndeplinite şi următoarele condiţii: banii, bunurile sau foloasele primite de funcţionari să fie necuvenite, adică să nu i se cuvină în mod legal.

Condiţii

banii, bunurile sau foloasele să fie remise funcţionarului după ce acesta a îndeplinit un act conform atribuţiilor de serviciu, şi fără să fi existat vreo înţelegere prealabilă în acest sens. Condiţia nu este îndeplinită nici în situaţia în care înţelegerea s-a realizat în momentul efectuării actului.

Dacă funcţionarul primeşte banii înainte de a îndeplini actul conform atribuţiilor de serviciu, fapta va fi încadrată drept luare de mită. Aceeaşi încadrare – luare de mită – este valabilă şi în situaţia în care banii sunt primiţi de funcţionar după îndeplinirea actului, însă în baza unei înţelegeri anterioare încheierii acestuia.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru bunul mers al activităţii unei autorităţi, instituţii publice, sau al oricărei alte persoane juridice publice sau private, în serviciul căreia se află făptuitorul.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

Care sunt modalităţile de realizare a faptei şi care sunt condiţiile de săvârşire ?

44 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, şi ceilalţi, op. cit., p. 363.

79

3.2. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie poate fi atât intenţia directă, cât şi cea indirectă.

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc. Eventual, pretinderea de foloase necuvenite ar putea constitui un act de executare a infracţiunii, însă legea nu o incriminează, această faptă constituind o abatere disciplinară.45

Intenţia

Tentativa nu

se sancţionează

Fiind o infracţiune instantanee, primirea de foloase necuvenite se consumă în momentul primirii banilor sau foloaselor. Ea poate îmbrăca şi forma continuată, când banii sau foloasele au fost date făptuitorului în rate, dar în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.46

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat, complicitate şi instigare. Fapta poate fi săvârşită de mai mulţi autori care au contribuit nemijlocit, în mod simultan (echipă, comisie) sau succesiv, la săvârşirea infracţiunii.47 Deci, coautoratul este posibil numai dacă toţi participanţii au calitatea cerută de lege şi participă în mod nemijlocit la săvârşirea faptei.

Instigarea şi complicitatea sunt de asemenea posibile, indiferent de calitatea participanţilor. În ceea ce priveşte persoana care dă folosul necuvenit, aceasta nu este participant şi nu se pedepseşte.

6. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută de lege pentru comiterea infracţiunii de primire de foloase necuvenite este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Potrivit alin. (2), banii, valorile sau orice alte bunuri se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.

XI. Traficul de influenţă – art. 257 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de trafic de influenţă

primirea ori pretinderea de bani sau de alte foloase ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul, săvârşite de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar, pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale

referitoare la bunul mers al activităţii unităţilor publice sau private, şi care exclud orice încercare de a crea suspiciune în legătură cu corectitudinea funcţionarului public sau funcţionarului.

b) Obiectul material. Infracţiunea de trafic de influenţă nu are obiect material, banii sau foloasele pretinse sau primite de subiectul activ reprezentând lucruri date pentru comiterea infracţiunii.

Nu are obiect

material

45 V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 149. 46 V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, şi ceilalţi, op. cit., p. 365. 47 V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 147.

80

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte

condiţiile legale pentru a răspunde penal. b) Subiectul pasiv principal este unitatea unde îşi desfăşoară activitatea

funcţionarul public sau funcţionarul pentru a cărui influenţare, făptuitorul primeşte ori pretinde foloase ori acceptă daruri.

Orice persoană

Subiect pasiv secundar este funcţionarul public sau funcţionarul asupra căruia poate plana suspiciunea de incorectitudine.

Unitatea unde îşi

desfăşoară activitatea funcţionarul

Funcţionarul 3. Conţinutul constitutiv.

3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material constă, în cazul traficului de influenţă, în acţiunea de

traficare a influenţei de care se prevalează făptuitorul. Aceasta se poate realiza prin pretinderea unei sume de bani sau unui alt folos, primirea unei sume de bani sau altor foloase, acceptarea de promisiuni sau acceptarea de daruri oferite, toate acestea pentru ca autorul să intervină pe lângă un funcţionar public sau funcţionar, asupra căruia are sau lasă să se creadă că are influenţă.

Primirea presupune preluarea de către făptuitor a unei sume de bani sau a unor bunuri, în mod direct sau prin intermediul altei persoane.

Pretinderea presupune formularea unei cereri din partea subiectului activ de a i se da o sumă de bani sau bunuri. Cererea poate fi expresă sau tacită.

Acceptarea de promisiuni sau daruri presupune manifestarea acordului cu

privire la promisiunile făcute de cumpărătorul de influenţă. Pentru întregirea laturii obiective, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: - făptuitorul trebuie să aibă influenţă sau să lase să se creadă că are influenţă

pe lângă un funcţionar public sau funcţionar. A avea influenţă înseamnă a fi în relaţii de prietenie destul de strânse, a se

bucura în mod real de încrederea funcţionarului public sau funcţionarului. A lăsa să se creadă că are influenţă înseamnă a crea cumpărătorului de

influenţă falsa impresie că se bucură de trecere în faţa funcţionarului public sau funcţionarului;

făptuitorul să promită intervenţia sa pe lângă un funcţionar public sau funcţionar; primirea, pretinderea de bani sau alte foloase, ori acceptarea de promisiuni sau daruri, să aibă loc mai înainte ca funcţionarul pe lângă care s-a promis că se va interveni, să fi îndeplinit actul care îl interesează pe cumpărătorul de influenţă, sau cel târziu în timpul îndeplinirii acestuia. În caz contrar, vor fi aplicabile dispoziţiile art. 215 C. pen. (înşelăciune), dacă făptuitorul cunoştea că funcţionarul îndeplinise acel act în momentul când s-a prevalat de influenţă.

b) Urmarea imediată. Infracţiunea de constă în crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii unei autorităţi, instituţii publice sau altei persoane juridice în cadrul căreia îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public sau funcţionarul.

81

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

3.2. Latura subiectivă. Fapta se comite doar cu intenţie.

În ce constă elementul material al acestei fapte ?

Intenţia

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se

pedepsesc. Infracţiunea de trafic de influenţă se consumă în momentul pretinderii, acceptării de promisiuni de daruri.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat, complicitate şi instigare.

6. Sancţiuni. Infracţiunea de trafic de influenţă se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata lor în bani.

82

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate şi monografii.

1. A. Boroi, Drept penal . Partea specială, Ed. Ch. Beck, Bucureşti, 2006. 2. A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, Ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2005. 3. A. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004. 4. C. Bulai şi B. N. Bulai, Manual de drept penal – Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007. 5. Gh. Mateuţ, Drept penal special. Sinteză de teorie si practică judiciară, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999. 7. I. Vasiu, Drept penal. Partea specială, Editura Accent, Cluj Napoca, 2003. 8. O. Mastacan, Elemente de drept penal - partea specială, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2006. 9. O. Mastacan, Răspunderea penală a funcţionarului public, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2010. 10. Gh. Mateuţ, V. Paşca, M. Basarab şi C. Butiuc, Codul penal comentat. Partea specială, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007. 9. V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, şi ceilalţi, Drept penal – Partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999. 10. V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol.III şi IV, Editura Academiei, Bucureşti, 1971.

II. Jurisprudenţă.

1. G. Ionescu, I. Ionescu „Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii Supreme de Justiţie în materie penală”, Ed. Juris Argessis, Bucureşti, 2002. 2. Vasile Calimachi Cartas, Corupţia. Jurisprudenţă şi legislaţie, Ed. Moroşan – Nicora, Bucureşti, 2009.

III. Legi penale.

1. Codul penal actualizat. 2. Legea nr. 78/2000 privind sancţionarea faptelor de corupţie.

83

MODULUL IV INFRACŢIUNI CARE ÎMPIEDICĂ

ÎNFĂPTUIREA JUSTIŢIEI 1. Cuprins 2. Timpul necesar studiului individual pentru întregul modul 3. Obiectiv general 4. Obiective operaţionale 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă Cuprins: U.I.8. Prezentarea infracţiunilor de denunţare calomnioasă, de

mărturie mincinoasă, favorizare a infractorului şi arestare nelegală şi cercetare abuzivă.

= 4 ore Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind unele

infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, adică acele infracţiuni care au ca rezultat principal lezarea modului în care justiţia se desfăşoară, producând disfuncţii importante în cadrul acesteia.

Obiective operaţionale: Dezvoltarea capacităţii de a încadra

juridic diferite fapte concrete care au avut ca urmare imediată împiedicarea înfăptuirii justiţiei în mai multe din faţetele sale, în una dintre infracţiunile prevăzute în cadrul art. 259, 260, 264, 266 din codul penal.

84

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 8

I. Denunţarea calomnioasă – art. 259 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de denunţare calomnioasă,

acea învinuire mincinoasă făcută prin denunţ sau plângere cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană, precum şi producerea sau ticluirea de probe mincinoase.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special al infracţiunii este reprezentata de acele relaţii

sociale care au la bază buna-credinţă şi corectitudinea celor care fac o plângere în faţa organelor judiciare sau care participă la administrarea probelor48.

b) Obiectul material. Infracţiunea nu prezintă obiect material. Similar, infracţiunilor de corupţie, plângerea, denunţul, sesizarea sau probele mincinoase nu reprezintă obiectul material al infracţiunii, deoarece acţiunea nu se răsfrânge asupra lor, ci mijloacele prin care infracţiunea se comite49.

Înfăptuirea

justiţiei

Nu are obiect

material

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii de denunţare calomnioasă poate fi orice

persoană, el nefiind circumstanţiat prin nicio calitate. b) Subiectul pasiv se împarte în subiect pasiv principal şi secundar. Subiectul

pasiv principal este statul, în calitatea sa de administrator al justiţiei, prin organele ce desfăşoară acest serviciu public (organele de cercetare penală, instanţele, parchetele) a căror activitate a fost perturbată ca urmare a învinuirii mincinoase sau a probelor ticluite50. Subiectul pasiv secundar este persoana/-ele împotriva cărora s-a făcut plângerea sau denunţul şi care este învinuită pe nedrept sau împotriva cărora sau ticluit probele.

Orice persoană

Statul

Persoana

împotriva căreia s-a făcut plângerea

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material51 constă fie în învinuirea

mincinoasă ce se aduce unei persoane printr-o plângere sau denunţ, fie prin producerea sau ticulirea unor probe, de asemenea, mincinoase.

Prin învinuire mincinoasă se înţelege imputarea falsă, neconformă cu adevărul a unei/unor fapte faţă de o anume persoană/-e.

Imputarea trebuie să se refere la o anumită persoană, determinată, căci altfel,

nu ne-am afla în prezenta acestei fapte. În acest caz, imputarea falsă prezintă un caracter mincinos, coroborat şi cu elementul intenţional, subiectiv cu care fapta se comite.

Acest caracter mincinos există atât atunci când fapta nu există cât şi atunci când ea nu a fost comisă de cel învinuit. Învinuirea este mincinoasă şi atunci când 48 A. Boroi, op. cit., p. 374. 49 Ibidem. 50 Vasile Dobrinoiu şi ceilalţi, op. cit., p. 376-377. 51 Ibidem, p. 377-380.

85

aşa-zisul comportament delictual este prezentat denaturat, pentru a crea impresia comiterii unei fapte penale.

Pentru existenţa elementului material este necesar ca fapta ce se impută să fie o infracţiune, indiferent că este prevăzută de codul penal sau de o lege penală specială sau o lege ce cuprinde dispoziţii penale; dacă fapta este o abatere disciplinară sau contravenţională, chiar dacă este mincinoasă, fapta nu va constitui denunţare calomnioasă neavând caracter penal.

În situaţia în care denunţul sau plângerea vizează mai multe persoane, unii autori52 consideră că ne aflăm în prezenţa unui pluralităţi de infracţiuni, adică a unui concurs ideal de infracţiuni (art. 33 alin. 1 lit. b).

Pentru existenţa infracţiunii legea impune existenţa unei cerinţe esenţiale: şi anume ca fapta mincinoasă să fie imputată printr-un denunţ sau plângere.

Potrivit art. 222 din codul de procedură penală, reprezintă plângere

încunoştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.

Cerinţă esenţială

Potrivit art. 223 din codul de procedură penală, reprezintă denunţ

încunoştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni53.

Fapta de denunţare calomnioasă nu poate fi comisă, în principiu, prin

realizarea unei plângeri mincinoase în cazul în care infracţiunea ce se impută se urmăreşte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Trebuie precizat că nu orice plângere sau denunţ care nu se confirmă reprezintă elementul material al infracţiunii de denunţare calomnioasă. Elementul de difrenţiere îl reprezintă latura subiectivă, intenţia vădită a autorului denunţului calomnios de a face ca o persoană despre care ştie cu certitudine că este nevinovată să sufere rigorile legii penale.

În ce constă elementul material al acestei fapte ?

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a justiţiei penale, prin existenţa riscului de a se pronunţa o hotărâre de

52 Ibidem, p. 378. 53 Diferenţa dintre plângere şi denunţ este dată de faptul că plângerea vizează o faptă penală ale cărei urmări au fost suferite de persoana ce face plângerea, în timp ce în cazul denunţului cel care face sesizarea nu este afectat de comiterea acelei fapte.

86

condamnare nedreaptă. Fapta este deci una de pericol şi nu de rezultat. De aceea, nu are relevanţă dacă s-a pronunţat o hotărâre de condamnare, fiind suficient a se sesiza că plânegerea sau denunţul au caracter mincinos, sau că pe baza probelor măsluite s-ar fi putut pronunţa o soluţie de condamnare.

c) Legătura de cauzalitate rezultă din însăşi comiterea faptei, adică ex re. 3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite, în opinia noastră, numai cu

intenţie directă, deoarece făptuitorul urmăreşte rezultatul socialmente periculos, doreşte pronunţarea unei hotărţâri de condamnare, elemente ce intră în conţinutul intenţiei directe.

Intenţia directă

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat, complicitate şi instigare. În cazul coautoratului, plângerea sau denunţul trebuie semnate, şi deci însuşite de toţi participanţii. În cazul ticluirii sau producrii de probe, toţi participanţii trebuie să fi plăsmuit acele probe în mod direct, nemijlocit.

Tentativa nu se

pedepseşte

Coautoratul

6. Sancţiuni. Pedeapsa pentru forma simplă a infracţiunii este doar închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

7. Formele calificate sau agravante. Fapta prezintă o singură formă calificată, şi anume aceea ce constă în ticluirea sau producerea de probe mincinoase. Fapta prezintă un caracter mai grav deoarece probele sunt elementul principal al unui proces, elementul de bază care conduc la formarea opiniei judecătorului, fie în sensul achitării fie al condamnării inculpatului. De aceea, sancţiunea pentru această formă calificată este închisoarea de la 1 la 5 ani.

Ticluirea

sau producerea de probe

mincinoase

Prin producerea de probe mincinoase se înţelege prezentarea în faţa organelor de cercetare sau de judecată a unor probe mincinoase, neadevărate.

Prin ticluirea de probe se înţelege fabricarea unor probe care nu există în realitate, dar care creează organelor de urmărire penală sau de judecată impresia vinovăţiei învinuitului.

În această situaţie, producerea sau ticulirea de probe trebuie să se facă în

sprijinul unei învinuiri nedrepte, element ce constituie o cerinţă esenţială a acestei forme calificate a infracţiunii.

8. Cauze de diminuare a pedepsei. Potrivit dispoziţiilor art. 259 alin. 3, dacă

cel care a săvârşit fapta declară mai înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de persoana în contra căreia s-a făcut denunţul sau plângerea ori împotriva căreia s-au produs probele, că denunţul, plângerea sau probele sunt mincinoase, pedeapsa se reduce potrivit dispoziţiilor art. 76 din codul penal.

Cerinţă esenţială

Retragerea

denunţului sau a plângerii

În cazul acestei infracţiuni o astfel de situaţie nu reprezintă o cauză de înlăturare a răspunderii penale sau a caracterului penal al faptei, cum se petrece în situaţiile prevăzute de art. 255 alin. 3 sau 255 alin. 2 din codul penal, ci reprezintă o cauză de diminuare a pedepsei, prin instituirea de către legiuitor a unei circumstanţe

87

atenuante speciale legale, determinând o diminuare a pedepsei, conform dispoziţiilor legale ce reglementează efectele circumstanţelor atenuante.

În ce constă cauza de diminuare a pedepsei şi ce reprezintă ea ?

II. Mărturia mincinoasă – art. 260 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de mărturie mincinoasă, în

forma simplă, fapta martorului, a expertului sau a interpretului care într-o cauză penală, civilă, disciplinară sau în orice altă cauză în care se ascultă martori, face afirmaţii mincinoase, ori nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările esenţiale asupra cărora a fost întrebat.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special. Infracţiunea este una complexă. De aceea, vorbim

de un obiect juridic special complex, ce se împarte într-un obiect juridic principal şi unul secundar. Obiectul juridic principal este reprezentat de relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei, care are la bază obţinerea unei mărturii reale, bazată pe adevărul faptelor, astfel încât judecătorul să pronunţe o hotărâre în cunoştiinţă de cauză. Obiectul juridic secundar este reprezentat de relaţiile sociale privind onorea, demnitatea, libertatea, patrimoniul şi alte drepturi sau libertăţi care pot fi afectate prin mărturia mincinoasă a făptuitorului.

Infracţiune complexă

b) Obiectul material. Infracţiunea nu prezintă obiect material. Declaraţia scrisă de către grefier sau raportul de expertiză sunt mijloacele prin care se comite fapta şi nu obiectul material al acesteia.

Nu prezintă

obiect material

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ. Infracţiunea de mărturie mincinoasă prezintă un subiect

activ calificat. Acesta nu poate fi decât martorul, interpretul sau expertul (potrivit cu art. 260 alin. 4 din codul penal).

Subiect activ calificat

Martorul Expertul

Deşi în procedura civilă nu există o definiţie a martorului, putem aplica prin analogie, definiţia dată de art. 78 din codul de procedură penală: persoana care are

Interpretul

88

cunoştiinţă despre vreo faptă sau despre vreo împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului. Pentru dobândirea calităţii de martor sunt necesare îndeplinirea următoarelor condiţii54: existenţa unui proces pe rol, proces în care a fost admisă proba cu martori; existenţa persoanei care cunoaşte sau se presupune că ştie anumite fapte ce vor ajuta instanţa la aflarea adevărului; ascultarea persoanei respective (a martorului) cu privire la împrejurările pe care le cunoaşte.

Legat de martori, fără a intra în detalii, vom aminti faptul că nu orice persoană poate fi audiată ca martor. Astfel, în procesul civil55 se face distincţia între persoanele care nu pot fi martori şi persoanele care sunt scutite de a depune mărturie. Potrivit regulilor generale redate prin dispoziţiile art. 189 cod proc. civ., nu pot fi martori: rudele şi afini până la gradul III inclusiv; soţul chiar nedespărţit; interzişii şi cei declaraţi de lege incapabili de a mărturisi; cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă.

Pentru primele două categorii, legea instituie o normă dispozitivă, la aprecierea instanţei sau prin acordul părţilor, persoanele din primele două categorii pot fi audiate ca martori. Dacă aceasta se petrece, atunci aceştia sunt obligaţi să declare adevărul căci altfel vor săvârşi infracţiunea de mărturie mincinoasă.

Sunt scutiţi de a fi martori: preoţii, medicii, farmaciştii, avocaţii, notarii funcţionarii publici sau foştii funcţionari publici pentru împrejurările secrete ce le-au cunoscut în timpul serviciului sau rudele până la gradul III, inclusiv şi soţul sau fostul soţ, dacă s-ar expune pe sine sau rudele şi soţul la o pedeapsă penală sau dispreţului public.

Procedura penală nu impune astfel de reguli stricte, deoarece aflarea adevărului este mai presus de calitatea martorului. Totuşi, potrivit art. 80 cod proc. pen. soţul şi rudele apropiate56 nu sunt obligate să depună mărturie, dar de asemenea, dacă o fac sunt obligate să spună adevărul, căci altfel vor comite infracţiunea de mărturie mincinoasă. De asemenea, persoanele care sunt obligate să păstreze secretul profesional pot depune mărturie cu privire la aspectele ce le-au aflat în calitatea lor şi care constituie secret profesional dacă persoana fizică sau unitatea faţă de care au această obligaţie sunt de acord cu divulgarea secretului respectiv57. De asemenea, în interesul cauzei, art. 79 alin. 2 cod proc. pen., dispune că are întâietate calitatea de martor faţă de cea de avocat.

Potrivit art. 82 cod proc. pen, persoana vătămată poate fi ascultată ca martor doar dacă nu se constituie parte civilă sau nu participă în proces ca parte vătămată.

54 A. Boroi, op. cit., p. 380. 55 Ne referim aici la aplicarea procedurii civile, pentru toate tipurile de procese, mai puţin cele penale, fără a înţelege prin proces civil doar cele care derivă dintr-un raport juridic civil. 56 Vezi dispoziţiile art. 149 din codul penal. 57 A se vedea art. 79 alin. 1 cod proc. pen.

89

Din cadrul dispoziţiilor art. 201 alin. 1 din codul de procedură civilă sau art. 116 din codul de procedură penală deducem că expertul este persoana care prezintă cunoştiinţe de specialitate pe care le poate folosi în sprijinul instanţei pentru a dezlega o anumită pricină sau pentru aflarea adevărului.

Interpretul este aceea persoană la care recurge organul judiciar atunci când una dintre părţi sau un martor nu cunoaşte limba română sau nu se poate exprima. Interpretul este persoana care poate fi translator sau care are cunoştiinţe de a comunica în limbajul surdo-mut58.

b) Subiectul pasiv se împarte în subiect pasiv principal şi secundar. Subiectul pasiv principal este statul, în calitatea sa de administrator al justiţiei, prin organele ce desfăşoară acest serviciu public (organele de cercetare penală, instanţele, parchetele) a căror activitate a fost perturbată ca urmare a mărturiei mincinoase. Subiectul pasiv secundar este persoana/-ele fizică sau juridică parte în proces şi ale cărui interese au fost lezate ca urmare a mărturiei mincinoase.

Statul

Persoana lezată prin infracţiune

Prezentaţi succint care sunt subiecţii activi ai infracţiunii de mărturie mincinoasă.

3. Conţinutul constitutiv.3.1. Latura obiectivă.a) Elementul material constă în fapta martorului, a expertului sau interpretului de a face afirmaţii mincinoase sau de a nu spune tot ce ştie privitor la împrejurările asupra cărora este întrebat. 58 A. Boroi, op. cit., p. 382.

90

A face afirmaţii mincinoase înseamnă a face afirmaţii neadevărate, neconforme cu realitatea. Pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă este însă nevoie ca afirmaţiile mincinoase făcute de martor să se referă la împrejurări esenţiale ale cauzei, indiferent de soluţia dată în cauză.

A nu spune tot ce ştie înseamnă a nu spune tot adevărul pe care îl cunoaşte, a ascunde ceva din ceea ce ştie. Nu va exista această infracţiune dacă martorul refuză să răspundă la anumite întrebări. Ca şi în cazul precedent, afirmaţiile sau omisiunile martorului trebuie să se refere la împrejurări esenţiale.

Pentru existenţa infracţiunea necesită două cerinţe esenţiale: împrejurările la care se referă afirmaţiile mincinoase sau omisiunea de a spune tot ce ştie trebuie să fie esenţiale, şi martorul, interpretul sau expertul să fi fost întrebat asupra acestor împrejurări.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru înfăptuirea justiţiei, în sensul de a crea posibilitatea de a se pronunţa o hotărâre nedreaptă sau de a fi condamnată o persoană sau arestată pe baza mărturiei mincinoase. Fapta este una de pericol.

c) Legătura de cauzalitate. Fiind o infracţiune de pericol, legătura de cauzalitate rezultă ex re.

Cerinţe esenţiale

Care sunt modalităţile de comitere a faptei şi cerinţele ei esenţiale ?

Inten�ia

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, fie directă fie indirectă.

4. Formele infracţiunii. Fapta se consumă în momentul în care neadevărul este spus, în cazul unui martor sau interpret, fiind o infracţiune instantanee, cu execuţie promptă. În această situaţie, fapta nu poate prezenta tentativă.

91

În cazul unui expert, apreciem că fapta se comite odată cu depunerea raportului de expertiză la instanţă, chiar dacă documentul nu ajunge imediat la dosarul cauzei, până atunci expertul având posibilitatea de a-l modifica. De aceea, în acest caz fapta poate prezenta tentativă, însă aceasta nu se sancţionează.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub forma complicităţii şi a instigării. În cazul coautoratului, acesta presupune unele discuţii. Dacă fapta se comite de un martor sau interpret, ea nu se poate comite în coautorat, fapta fiind instantanee, aşa cum am arătat şi în cazul tentativei. Ea poate fi însă comisă în coautorat în cazul expertului, căci este posibilă întocmirea unui raport de expertiză de către mai multe persoane.

6. Sancţiuni. În forma simplă fapta este sancţionată cu închisoarea de la 1 la 5 ani.

7. Cauză de nepedepsire. Potrivit dispoziţiilor art. 260 alin. 2, fapta nu se sancţionează, dacă în cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea inculpatului, ori în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie ca urmare a mărturiei mincinoase, martorul îşi retrage mărturia. Cauza de nepedepsire se aplică şi expertului şi interpretului. Aceasta reprezintă în realitate o cauză specială de înlăturare a răspunderii penale. Pentru aplicarea ei este necera să fie îndeplinită o singură condiţie: în cauzele penale, retragerea mărturiei mincinoase să se facă mai înainte de arestarea inculpatului, indiferent că aceasta s-a produs în cursul urmării penale sau al judecăţii; iar în celelalte tipuri de cauze retragerea mărturiei mincinoase să se facă înainte de pronunţarea unei hotărâri.

Retragerea mărturiei

mincinoase

8. Cauză de diminuare/reducere a pedepsei. Potrivit dispoziţiilor art. 260 alin. 3, reprezintă o circumstanţă atenuantă specială legală, producând o diminuare a pedepsei în baza principiilor enumerate de art. 76 (ce reglementează efectele circumstanţelor atenuante) situaţia în care retragerea mărturiei mincinoase intervine în cauzele penale după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate celelalte cauze după ce s-a pronunţat o hotărâre ca urmare a mărturiei mincinoase.

Retragerea mărturiei

mincinoase

Astfel, ceea ce deosebeşte situaţia prevăzută la art. 260 alin. 2 de cea prevăzută la alin. 3 este momentul în care se produce retragerea mărturiei mincinoase. Dacă acesta se produce înainte de arestarea inculpatului în cauzele penale sau de pronunţarea unei hotărâri pe baza mărturiei mincinoase atunci ne aflăm în faţa unei cauze de nepedepsire, în timp ce dacă retragerea mărturiei mincinoase s-a făcut după acest moment atunci ne vom afla doar în faţa unei circumstanţe atenuante speciale legale, care produce diminuarea pedepsei, conform regulilor stabilite la art. 76 din codul penal.

92

În ce constă cauza de diminuare şi de nerăspundere ?

III. Favorizarea infractorului – art. 264 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de favorizare a infractorului

ajutorul dat unui infractor fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuna sau a zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privind

înfăptuirea justiţiei ce sunt împiedicate atunci când făptuitorul ajută un alt infractor pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau executarea pedepsei acestuia.

Împiedicarea

înfăptuirii ju

b) Obiectul material. Uneori, infracţiunea poate avea obiect material, dacă, de exemplu, favorizarea infractorului presupune ascunderea unui bun.

stiţiei

Poate avea obiect material 2.2. Subiecţii infracţiunii.

a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, cu excepţia celui/celor care a/au comis infracţiunea în legătură cu care s-a săvârşit activitatea de favorizare. Din aceleaşi raţiuni, participanţii la comiterea unei infracţiuni, indiferent de forma pe care o îmbracă participaţia, nu pot fi nici instigatori sau complici la infracţiunea de favorizare privitoare la persoana sa.

Orice persoană

b) Subiectul pasiv se împarte în subiect pasiv principal şi secundar. Subiectul pasiv principal este statul, în calitatea sa de administrator al justiţiei, prin organele ce desfăşoară acest serviciu public (organele de cercetare penală, instanţele, parchetele) a căror activitate a fost perturbată ca urmare a favorizării infractorului. Subiectul pasiv secundar este persoana/-ele fizică sau juridică prejudiciată prin săvârşirea infracţiunii de către subiectul activ.

Statul

Persoana

prejudiciată prin

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material constă într-o acţiune de ajutorare a unui alt infractor ce

a comis oricare altă infracţiune, indiferent că aceasta din urmă este rămasă în stadiul

93

de tentativă sau este o infracţiune consumată şi indiferent că este prevăzută de codul penal sau de o lege penală specială sau o lege ce cuprinde dispoziţii penale.

Acţiunea de ajutorare constă în orice sprijin pe care favorizatorul îl dă infractorului ce a comis infracţiunea cauză. De exemplu, favorizatorul poate ascunde bunul ce provine din infracţiune, îl poate ascunde pe infractor pentru a nu fi găsit de organele de urmărire penală, poate da o declaraţie falsă în favoarea acestuia în scopul de a zădărnici urmărirea penală sau judecata, comiţând şi infracţiunea de mărturie mincinoasă, în concurs ideal cu cea iniţială etc.

Însă pentru existenţa infracţiunii de favorizare a infractorului textul de lege impune existenţa mai multor cerinţe esenţiale:

- comiterea unei alte infracţiuni, am putea-o numi infracţiunea cauză, la care să se realizeze acţiunea de ajutorare a favorizatorului;

Cerinţe esenţiale

- ajutorul acordat de favorizator să fie dat fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii. Acest element este unul dintre cele care deosebeşte infracţiunea de favorizare a infractorului de complicitatea prin favorizare59. Complicitatea are la bază întotdeauna o înţelegere anterioară sau cel mult concomitentă cu comiterea infracţiunii, în timp ce infracţiunea de favorizare a infractorului există doar dacă ajutorul este dat ulterior comiterii faptei şi fără a exista vreo înţelegere anterioară sau concomitentă cu cel care comite infracţiunea cauză. Altfel spus, favorizatorul nu trebuie să cunoască nimic despre săvârşirea infracţiunii cauză înainte sau în timpul săvârşirii ei, contribuind nu la comiterea ei ci la ajutarea infractorului care a comis-o pentru ca acesta să nu fie prins de către organele de urmărire penală, să nu fie condamnat sau să nu execute pedeapsa, sau pentru ca acesta să îşi asigure bunurile sau foloasele de pe urma infracţiunii cauză comise.

- ajutorul dat trebuie să vizeze zădărnicirea urmării penale, a judecăţii, a executării pedepsei sau pentru a-i asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii.

În sinteză, infracţiunea de favorizare a infractorului se comite prin următoarele modalităţi:

- ajutorul dat pentru zădărnicirea urmării penale; - ajutorul dat pentru zădărnicirea judecăţii; - ajutorul dat pentru zădărnicirea executării pedepsei; - ajutorul dat pentru asigurarea produsului sau folosului infracţiunii. b) Urmarea imediată constă în încercarea sau chiar împiedicarea cursului

judecăţii penale sau al executării pedepsei, prin ajutorul dat de favorizator infractorului. Infracţiunea este una de pericol.

c) Legătura de cauzalitate. Fiind o infracţiune de pericol, legătura de cauzalitate rezultă ex re.

59 Potrivit dispoziţiilor art. 26 din codul penal, complicele este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

94

Care sunt modalităţile şi cerinţele esenţiale ale acestei infracţiuni ?

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, fie directă fie

indirectă, culpa fiind exclusă60.

Intenţia

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat, complicitate şi instigare.

6. Sancţiuni. Pedeapsa este închisoarea de la 3 la 7 ani. Potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. 2, pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate fi mai mare decât cea aplicată pentru autorul infracţiunii cauză.

7. Alte aspecte. Potrivit dispoziţiilor art. 264 alin. 3 din codul penal, favorizarea săvârşită de soţ sau de o rudă apropriată nu se pedepseşte. Este soţ acela care este căsătorit potrivit dispoziţiilor codului familiei; calitatea este păstrată până, eventual, la rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ.

Care sunt diferenţele între infracţiunile de complictate la furt, tăinuire şi favorizarea infractorului ?

Favorizarea comisă de soţ sau rudă

apropiată

60 Vasile Dobrinoiu şi ceilalţi, op. cit., p. 395.

95

IV. Arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă – art. 266 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de arestare nelegală

reţinerea sau arestarea nelegală, ori supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative, în alt mod decât cel prevăzut prin dispoziţiile legale (art. 266 alin. 1).

Definiţie

Cercetarea abuzivă se regăseşte în cuprinsul formei calificate a infracţiunii, reglementate de dispoziţiile art. 266 alin. 2 şi 3 din codul penal.

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special. Infracţiunea este una complexă. De aceea, vorbim

de un obiect juridic special complex, ce se împarte într-un obiect juridic principal şi unul secundar. Obiectul juridic principal este reprezentat de relaţiile sociale privind înfăptuirea justiţiei, ce, presupune printre altele, respectarea dispoziţiilor legale privind arestarea şi reţinerea unei persoane sau aplicarea unei pedepse, a unei măsuri de siguranţă sau a unei măsuri educative; de asemenea, presupune realizarea urmării penale sau a judecăţii în condiţii legale, prin respectarea principiului nullum judicium sine lege, adică a principiului legalităţii procesului penal. Obiectul juridic secundar este reprezentat de relaţiile sociale privind libertatea persoanei, sau în forma calificată prevăzută de art. 266 alin. 2 şi 3 din codul penal, poate fi şi libertatea şi integritatea fizică şi psihică a unei persoane.

Împiedicarea

înfăptuirii justiţiei

b) Obiectul material poate fi corpul persoanei asupra căreia se răsfrâng eventualele acte de violenţă sau presiune. 2.2. Subiecţii infracţiunii.

a) Subiectul activ al infracţiunii de arestare nelegală şi cercetare abuzivă este unul calificat (atât pentru forma simplă cât şi pentru cea calificată), acesta fiind aceea persoană care are calitatea de a realiza arestarea sau reţinerea unei persoane, sau care poate pune dispune sau pune în executarea executarea unei pedepse, măsuri de siguranţă sau măsuri educative, sau acea persoană care are calitatea de a lua declarţii în cursul cercetării penale sau al judecăţii. În esenţă, astfel de persoane pot fi: un poliţist, un magistrat, un funcţionar în cadrul serviciilor speciale etc.

Poate avea obiect material

Subiect

activ calificat

b) Subiectul pasiv al arestării nelegale poate fi orice persoană arestată sau reţinută, în timp ce subiectul pasiv al cercetării abuzive poate fi doar o persoană aflată în curs de urmărire penală sau trimisă în judecată pentru comiterea unei infracţiuni, ce are astfel calitatea de învinuit sau inculpat, în timp ce în cazul prevăzut de art. 266 alin. 3 subiectul pasiv este un martor, interpret sau expert.

Orice persoană

Doar învinuitul sau inculpatul

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material al formei simple (de arestare nelegală) se comite în

două modalităţi, alternative; pe de o parte, constă în punerea în executare a unui mandat de reţinere sau de arestare în mod nelegal, adică, fără respectarea dispoziţiilor prevăzute de codul de procedură penală (art. 136-art.144, art. 146-art.160, art. 160a-b,e-

h), iar, pe de altă parte, constă în punerea în executare a unui mandat privind

96

executarea unei pedepse, a unei măsuri de siguranţă sa educative, de asemenea, fără respectarea dispoziţiilor legale care reglementează aceste situaţii (dispoziţiile din codul penal ce reglementează regimul pedepselor al măsurilor de siguranţă şi al celor educative, precum şi modalităţile de executare a acestora, dispoziţiile din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, dispoziţiile din codul de procedură penală ce reglementează măsurile preventive, mandatul de arestare, şi punerea în executarea a pedepselor, măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative).

În forma simplă, elementul material se poate realiza atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune. De exemplu, reprezintă arestare nelegală, arestarea unei persoane fără existenţa unui mandat de arestare – acţiune – dar şi nepunerea imediată în libertate a unei persoane după ce instanţa a dispunerea cercetarea acesteia în stare de libertate – inacţiune -.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru buna desfăşurare a activităţii judiciare, activitate ce implică în cazul proceselor penale respectarea legii privind luarea şi executarea măsurilor preventive şi a sancţiunilor penale, precum şi realizarea în condiţii de legalitate a unei cercetării penale.

c) Legătura de cauzalitate. Fiind o infracţiune de pericol, legătura de cauzalitate rezultă ex re.

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă, în ambele forme (art. 266 alin. 1 şi 2) se comite cu intenţie, fie ea directă sua indirectă. Realizarea elementului material al infracţiunii din culpă, - de cele mai multe ori fiind vorba despre o culpă profesională, este o culpă cu prevedere -, nu va determina încadrarea faptei în dispoziţiile art. 266, ci poate, în cele ale art. 249 din codul penal, adică neglijenţa în serviciu.

Intenţia

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat, complicitate şi instigare, cu toate că în cazul coautoratului, toţi participanţii trebuie să aibă calitatea cerută de lege.

6. Sancţiuni. În forma simplă, infracţiunea este sancţionată cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.

7. Formele calificate sau agravante61. În forma sa calificată, infracţiunea este cea de cercetare abuzivă şi constă în promisiuni, ameninţări ori violenţe exercitate asupra persoanei aflate în curs de cercetare, anchetă penală ori de judecată, sau faţă de un martor, expert sau interpret.

Promisiunile se referă la oferirea unor avantaje materiale sau morale de care în viitor s-ar putea bucura cel implicat într-o cauză penală, martorul, expertul sau interpretul, cu condiţia să facă declaraţiile cerute de făptuitor. Pentru realizarea elementului material al acestei infracţiuni este nevoie ca promisiunile făcute să aibă un caracter nelegal.

61 Vasile Dobrinoiu şi ceilalţi, op. cit., p. 402.

97

Ameninţările au semnificaţia dată termenului potrivit art. 193 din codul penal. În acest caz ameninţarea poate privi direct persoana implicată în ancheta penală, precum şi martorul, expertul sau interpretul dar şi soţul/soţia sau rudele apropiate ale acestuia.

Violenţele exercitate asupra celui cercetat penal trebuie să se încadreze în elementul material al infracţiunii de loviri şi alte violenţe în forma sa simplă, adică cea prevăzută de art. 180 alin. 1 din codul penal. Exercitarea unor violenţe mai grave, va atrage după sine existenţa unui concurs de infracţiuni, între infracţiunea de lovire sau alte violenţe în una din formele sale calificate, vătămare corporală sau vătămare corporală gravă şi infracţiunea de arestare nelegală şi cercetare abuzivă. Dacă violenţele din cursul cercetării sunt făcute în scopul de a obţine de la aceea persoană informaţii sau mărturisiri sau de a o pedepsi, de a o intimida, ne aflăm în prezenţa infracţiunii de tortură aşa cum aceasta este reglementată de dispoziţiile art. 2671 din codul penal.

Sancţiunea pentru această formă calificată este închisoarea de la 1 la 5 ani.

Analizaţi forma calificată a acestei infracţiuni.

98

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ I. Tratate şi monografii. 1. Alexandru Boroi, Drept penal . Partea specială, Ed. Ch. Beck, Bucureşti,

2006. 2. V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, şi ceilalţi, Drept penal – Partea specială,

Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999. 3. Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol

II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997. II. Jurisprudenţă. 1. G. Ionescu, I. Ionescu „Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii

Supreme de Justiţie în materie penală”, Ed. Juris Argessis, Bucureşti, 2002. III. Legi penale. 1. Codul penal actualizat. 2. Codul de procedură penală. 3. Codul de procedură civilă.

99

MODULUL V INFRACŢIUNILE DE FALS

1. Cuprins 2. Timpul necesar studiului individual pentru întregul modul 3. Obiectiv general 4. Obiective operaţionale 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă

Cuprins U.I.9. Prezentarea infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale,

fals intelectual şi fals în înscrisuri sub semnătură privată. Prezentarea infracţiunii de.

U.I.10. Prezentarea infracţiunilor de uz de fals, fals în declaraţii şi fals privind identitatea.

= 6 ore Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind unele

infracţiuni de fals, adică acele infracţiuni care au ca rezultat principal distorsionarea unei realităţi faptice sau juridice, prin crearea unor înscrisuri/timbre/monede/bilete false.

Obiective operaţionale: Dezvoltarea capacităţii de a încadra

juridic diferite fapte concrete care au avut ca urmare imediată falsificarea unor înscrisuri/timbre/monede/bilete false, în una din infracţiunile prevăzute în cadrul art. 288, 289, 290, 291, 292, 293 din codul penal.

100

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 9 I. Falsul material în înscrisuri oficiale – art. 288 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de fals material în înscrisuri

oficiale, falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii, sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să producă consecinţe juridice.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale

este constituit de relaţiile sociale a căror formare şi desfăşurare normală sunt condiţionate de apărarea încrederii publice care este acordată înscrisurilor oficiale, autenticităţii sau veridicităţii înscrisurilor producătoare de consecinţe juridice.62

b) Obiectul material al infracţiunii de fals în înscrisuri oficiale este reprezentat de înscrisul oficial supus acţiunii de falsificare.

Încrederea publică acordată înscrisurilor

oficiale

Prin înscris oficial înţelegem, în accepţiunea art. 150 alin. 2 din codul penal, orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparţine unei asemenea unităţi.

Înscrisul oficial

Înscrisurile oficiale, în sensul legii penale, sunt atât originalul, cât şi

duplicatul, triplicatul, precum şi copiile legalizate sau certificate. Pentru a fi obiect material al infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale,

înscrisurile trebuie să producă consecinţe juridice, adică să fie apte a da naştere, a modifica sau a stinge raporturi juridice, drepturi şi obligaţii.

Potrivit alin. 3, constituie obiect material al infracţiunii şi biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare de consecinţe juridice.

Bilete, tichete etc.

În ce constă obiectul material al acestei infracţiuni ? Daţi exemple de înscrisuri oficiale.

62 A. Boroi, op. cit., p. 500.

101

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii în forma simplă poate fi orice persoană. b) Subiectul pasiv principal este instituţia publică, organul, regia autonomă

sau orice altă persoană juridică căreia i se atribuie în mod nereal înscrisul oficial falsificat.

Orice persoană

Instituţia publică

Subiectul pasiv secundar poate fi persoana fizică sau juridică prejudiciată în propriile sale interese şi faţă de care se produc consecinţe juridice, ca urmare a falsificării înscrisului oficial.

Persoana fizică

sau juridică prejudiciată 3. Conţinutul constitutiv.

3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de falsificare. Această

acţiune de falsificare poate fi săvârşită prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii unui înscris oficial sau prin alterarea lui în orice mod.

Prin contrafacerea scrierii se înţelege plăsmuirea, adică confecţionarea prin imitare, a unui înscris identic cu cel oficial (de exemplu, copierea, decuparea, trucarea fotografică, reproducerea, etc.). Contrafacerea scrierii mai semnifică şi confecţionarea unui înscris similar cu cel oficial, adică reproducerea conţinutului pe care îl are în mod obişnuit un asemenea înscris adevărat.63

Prin contrafacerea subscrierii se înţelege plăsmuirea semnăturii pe un înscris oficial, fiind imitată semnătura celui care trebuia să semneze înscrisul, sau aplicându-se o semnătură care dă aparenţa că este a celui îndrituit să semneze.64

Alterarea presupune denaturarea, transformarea, modificarea, schimbarea conţinutului unui înscris oficial existent, prin adăugiri sau ştersături aplicate pe acesta.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea

socială ocrotită de lege, prin realizarea unui înscris care prezintă în aparenţă toate caracteristicile unui înscris oficial autentic.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

Modalităţile de realizare a elementului material al acestei infracţiuni sunt:

63 Decizia de îndrumare nr. 1/1970 a Plenului Trib. Suprem, C.D., 1970, p. 42; V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 426. 64 A. Boroi, op. cit., p. 502.

102

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.

Intenţia

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii, deşi posibile, nu se pedepsesc. Totuşi, în unele situaţii, actele preparatorii pot fi incriminate, şi, ca atare, pedepsite. De exemplu, în cazul în care actele pregătitoare constau în falsificarea sigiliului sau ştampilei care urmează a fi folosite la contrafacerea înscrisului oficial, ele sunt pedepsite, dar ca infracţiune de sine stătătoare: falsificarea instrumentelor oficiale -art. 286 din codul penal.

Actele preparatorii pot fi sancţionate ca infracţiuni de sine

stătătoare

Potrivit alin. 4, tentativa se pedepseşte. Există tentativă de exemplu, când urmarea imediată nu se produce, deoarece falsul în înscrisuri oficiale a fost grosolan, fiind uşor de observat.

Infracţiunea se consumă în momentul când executarea acţiunii de falsificare a fost încheiată şi s-a produs urmarea imediată, prin realizarea unui înscris oficial fals care prezintă aparenţa unui înscris autentic, şi prin aceasta o stare de pericol pentru încrederea acordată înscrisurilor oficiale.

Tentativa se sancţionează

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă în toate formele sale: coautorat, instigare, complicitate.

Dacă calitatea de funcţionar o are numai unul dintre participanţi, fiind vorba de o circumstanţă personală, ea nu se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi, potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. 1 din codul penal, ce reglementează circumstanţele reale şi personale.

6. Sancţiuni. În varianta simplă, legea prevede pedeapsa închisorii de la 3 luni la 3 ani.

7. Formele calificate sau agravante. Prin dispoziţiile art. 288 alin. 2 din codul penal a fost creată o formă agravată a acestei infracţiuni, ce este dată de calitatea subiectului activ, şi anume aceea de funcţionar. În această situaţie, legea impune o cerinţă esenţială ataşată elementului material şi anume ca falsificarea să se fi produs în exerciţiul atribuţiilor de serviciu. În această situaţi şi pedeapsa este mai gravă, fiind doar închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Funcţionar

II. Falsul intelectual – art. 289 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de fals intelectual

falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, de către un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau împrejurări.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile

sociale a căror naştere, desfăşurare şi dezvoltare depinde de încrederea publică ce este acordată înscrisurilor oficiale şi activităţii realizate de funcţionarii publici sau de alte categorii de funcţionari, pentru întocmirea acestora.65

65 A. Boroi, op. cit., p. 505.

103

b) Obiectul material nu poate fi decât un înscris oficial. Noţiunea de înscris oficial este definită prin dispoziţiile art. 150 alin. 2 din codul penal, fiind orice înscris care emană de la o unitate din cele la care se referă art. 145 sau care aparţine unei asemenea unităţi (adică, orice autoritate publică, instituţie publică sau persoană juridică de interes public).

Un înscris oficial

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii de fals intelectual este calificat. El nu poate fi

decât un funcţionar sau o persoană care exercită un serviciu de interes public. b) Subiectul pasiv principal este statul, prejudiciat prin slăbirea încrederii în

înscrisurile oficiale.

Un funcţionar

statul Subiectul pasiv secundar poate fi persoana fizică sau juridică ale cărei interese

au fost prejudiciate prin săvârşirea infracţiunii. Persoana fizică sau

juridică 3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează fie printr-o acţiune (atestarea unor fapte

sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, cu prilejul întocmirii unui înscris oficial), fie printr-o inacţiune (omisiunea cu intenţie de a insera anumite date sau împrejurări, cu prilejul întocmirii unui înscris oficial).

Atestarea este acea consemnare care se efectuează cu prilejul întocmirii unui înscris oficial referitor la existenţa anumitor fapte sau împrejurări determinate.

Atestarea este necorespunzătoare adevărului, atunci când faptele sau împrejurările asupra cărora se face menţionarea nu au existat, sau ele s-au petrecut în cu totul alt fel decât s-a făcut consemnarea (de exemplu, medicul atestă în mod fals că a examinat bolnavul căruia i-a acordat concediul medical66).

Aşadar, pentru a se reţine infracţiunea de fals intelectual, elementului material i s-au adăugat două cerinţe esenţiale:

Cerinţe esenţiale - falsul trebuie realizat cu prilejul întocmirii înscrisului oficial; - falsificarea trebuie comisă de un funcţionar aflat în exerciţiul atribuţiilor de

serviciu. Modalităţile de realizare a elementului material şi cerinţele esenţiale ale acestei infracţiuni sunt:

66 Trib. Suprem, decizia penală nr. 6334/1971, în R I, p. 165.

104

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială protejată de lege – încrederea publică.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de fals intelectual se săvârşeşte în ambele sale modalităţi cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă. Utilizarea expresiei cu ştiinţă semnifică faptul că infractorul a avut reprezentarea clară a consecinţelor inacţiunii sale (omisiunii), ceea ce realizează conţinutul intenţiei ca formă de vinovăţie.

Intenţie

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii deşi posibile, nu se pedepsesc. Tentativa, însă, se sancţionează, potrivit art. 289 alin. 2 din codul penal. Infracţiunea se consumă în momentul în care înscrisul falsificat este perfectat prin semnarea şi aplicarea ştampilei sau a sigiliului.67

Tentativa se sancţionează

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate. Instigatorul sau complicele poate fi şi altă persoană decât cea care are calitatea cerută de art. 289 cod penal. În schimb, în cazul coautoratului, acesta este posibil numai în situaţia în care întocmirea înscrisului este de competenţa mai multor persoane care au calitatea cerută de lege, şi toţi acţionează cu intenţie pentru falsificarea înscrisului oficial (de exemplu, o comisie de examen).

6. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută de lege pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual este închisoarea de la 6 luni la 5 ani.

Definiţi falsul intelectual.

III. Falsul în înscrisuri sub semnătură privată – art. 290 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de fals în înscrisuri sub

semnătură privată falsificarea unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288, adică prinlterarea lui în price mod, rin contrafacerea scrierii sau a subscrierii, dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juri-dice.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privitoare la încrederea publică acordată puterii

Încrederea acordată

înscrisurilor sub semnătură privată

67 V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 437.

105

probante a înscrisurilor sub semnătură privată.68 b) Obiectul material al acestei infracţiuni îl repezintă un înscrisul sub

semnătură privată. Înscrisul sub semnatură privată este înscrisul care emană de la o persoană particulară şi care consemnează raporturi juridice între particulari.69

Înscrisul sub

semnătură privată

Daţi exemple de înscrisuri sub semnătură privată:

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană fizică care îndeplineşte

condiţiile legale de vârstă şi responsabilitate.

b) Subiectul pasiv poate fi persoana fizică sau juridică care este prejudiciată prin folosirea înscrisului sub semnatură privată falsificat.

Orice persoană

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material este constituit din două acţiuni executate succesiv:

falsificarea înscrisului sub semnatură privată, prin contrafacerea scrierii sau subscrierii ori prin alterarea lui în orice mod; folosirea înscrisului astfel falsificat, ori încredinţarea sa spre folosire altei persoane în scopul producerii de consecinţe juridice.

Contrafacerea scrierii presupune imitarea, reproducerea frauduloasă a scrierii unui act sub semnătură privată, în vederea demonstrării că scrierea, în felul cum a fost imitată, este cea originală şi exprimă voinţa autorului actului. În cazul falsificării înscrisului prin contrafacere, esenţială este contrafacerea subscrierii, adică a semnăturii, deoarece ceea ce dă veridicitate înscrisului sub semnătură privată este tocmai semnătura aflată pe el.

Alterarea semnifică modificarea, schimbarea, denaturarea sau transformarea unui înscris sub semnătură privată în altul, contrar realităţii.

Aşa cum rezultă din conţinutul textului incriminator, infracţiunea există numai dacă acţiunea de falsificare este urmată de folosirea înscrisului falsificat sau de încredinţarea acestuia unei alte persoane pentru a fi folosit. Simpla falsificare a înscrisului sub semnătură privată nu constituie infracţiune.

68 A. Boroi, op. cit., p. 513. 69 V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 438.

106

În acelaşi timp, existenţa infracţiunii este condiţionată de faptul că înscrisul falsificat trebuie să aibă aparenţa unui act veritabil, cu o anumită semnificaţie juridică, şi capabil să aibă o putere probatorie.

Modalităţile de realizare a elementului material al acestei infracţiuni sunt:

O cerinţă esenţială a infracţiunii este:

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru încrederea

publică acordată valorii probante a înscrisurilor sub semnătură privată. c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată

trebuie să existe legătură de cauzalitate. 3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură

privată se săvârşeşte cu intenţie directă calificată prin scop (producerea unei consecinţe juridice).

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii, deşi posibile, nu sunt

incriminate.

Intenţia calificată prin scop

Potrivit art. 290 alin. 2 din codul penal, tentativa se pedepseşte. Infracţiunea rămâne în faza de tentativă când, de exemplu, după falsificare, făptuitorul a încercat să încredinţeze înscrisul unei alte persoane, însă aceasta l-a denunţat.

Infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată se consumă în momentul în care, elementul material fiind realizat în întregime, se produce rezultatul socialmente periculos.

Tentativa se pedepseşte

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat, complicitate şi instigare.

6. Sancţiuni. Pedeapsa prevăzută de lege pentru săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată este una alternativă, judecătorul putând alege între închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amendă. Este evident, că leguitorul a apreciat pericolul social abstract al acestei infracţiuni ca fiind mai mic decât cel al infracţiunii de falsificare de înscrisuri oficiale.

107

Care este diferenţa esenţială, din punct de vedere al elementului material dintre infracţiunea de fals intelectual şi infracţiunile de fals în înscrisuri (fie oficiale, fie sub semnătură privată)

108

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 10 IV. Uzul de fals – art. 291 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de uz de fals folosirea unui

înscris oficial sau sub semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei consecinţe juridice.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale a căror naştere

şi dezvoltare sunt condiţionate, fie de încrederea publică acordată înscrisurilor oficiale, fie de încrederea publică acordată forţei probante a înscrisurilor sub semnătură privată. Aşadar, obiectul juridic special diferă de la caz la caz, după cum înscrisul falsificat este oficial sau sub semnătură privată.

b) Obiectul material. Infracţiunea prezintă ca obiect material înscrisurile, fie cele sub semnătură privată fie cele oficiale.

Înscrisurile oficiale sau sub semnătură

privată 2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii poate fi orice persoană, legea necerând o

calitate specială. Nu poate avea, însă, calitatea de subiect activ al infracţiunii de uz de fals, cel care, după falsificarea unui înscris sub semnătură privată, se foloseşte chiar el de acel înscris70. În această situaţie, infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată absoarbe în conţinutul său infracţiunea de uz de fals.

Orice persoană

b) Subiectul pasiv principal este statul, ca titular al valorii sociale ce se exprimă prin încrederea publică, iar subiectul pasiv secundar poate fi orice persoană fizică sau juridică care a fost prejudiciată prin săvârşirea infracţiunii, adică prin utilizarea unui înscris cunoscând că este fals.

statul Persoana fizică sau

juridică

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează printr-o acţiune de folosire a unui înscris

oficial sau sub semnătură privată falsificate. A folosi înseamnă a întrebuinţa, a utiliza, a prezenta un înscris care este

falsificat (de exemplu, constituie infracţiunea de uz de fals fapta persoanei de a prezenta organelor de poliţie un permis de conducere falsificat71). Nu realizează conţinutul infracţiunii prevazută de art. 291 cod penal, fapta persoanei de a deţine un înscris despre care are cunoştintă că este fals.72

Dacă acţiunea de folosire a înscrisului falsificat se repetă, va exista un concurs real de infracţiuni, dacă au existat mai multe rezoluţii infracţionale, sau o infracţiune continuată, dacă folosirea s-a efectuat în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale.

Concurs real

Pentru întregirea laturii obiective, este necesar ca folosirea să se facă cu scopul de a produce consecinţe juridice.

70 V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 449. Trib. Jud. Suceava, decizia penală nr. 766/1983, în R.R.D. nr. 10/1984; Trib. Suprem, decizia penală nr. 486/1984, în R.R.D. nr.4/1984. 71 T.M.B., decizia penală nr. 704/1988, R III. 72 V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 450.

109

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol la adresa încrederii ce se acordă înscrisurilor oficiale sau înscrisurilor sub semnătură privată.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea de uz de fals se comite cu intenţie directă. Făptuitorul are cunostinţă că înscrisul este falsificat şi îl foloseşte în vederea producerii de consecinţe juridice.

Intenţie directă

4. Formele infracţiunii. Deşi sunt posibile, actele preparatorii şi tentativa nu se pedepsesc. Infracţiunea se consumă în momentul în care acţiunea ce realizează elementul material, fiind executată, se produce rezultatul socialmente periculos.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat, complicitate şi instigare.

Tentativa nu se

pedepseşte

6. Sancţiuni. Pedeapsa este diferenaţiată după cum înscrisul este oficial sau sub semnătură privată. Astfel, dacă este vorba despre un înscris oficial atunci sancţiunea este doar înschisoarea de la 3 luni la 3 ani, iar dacă înscrisul este sub semnătură privată atunci sancţiunea este una alternativă, închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

Analizaţi elementul material al infracţiunii de uz de fals. Daţi 2 exemple.

110

V. Falsul în declaraţii – art. 292 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de fals în declaraţii,

declaraţia necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat, ori unei alte unităţi dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei con-secinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special este reprezentat de acele

relaţii sociale privitoare la încrederea publică în declaraţiile făcute oficial, susceptibile să producă consecinţe juridice.

Încrederea publică în în declaraţiile oficiale

b) Obiectul material. În cazul în care declaraţia este făcută oral, infracţiunea de fals în declaraţii este lipsită de obiect material.

Dacă declaraţia este făcută în scris, atunci documentul în care este consemnată, reprezintă obiectul material al infracţiunii.

În cazul declaraţiei orale, fapta nu prezintă obiect

material

În cazul declaraţiei scrise, fapta prezintă

obiect material 2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ al infracţiunii fals în declaraţii poate fi orice persoană. b) Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică prejudiciată ca urmare a

declaraţiei false. 3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează prin acţiunea de a face o declaraţie care, în

totalitate sau în parte, nu corespunde adevărului. Declaraţia poate fi făcută oral sau în scris, nemijlocit de către făptuitor sau

transmisă prin intermediar, în limba română sau într-o limbă străină. Pentru existenţa infracţiunii, este necesar ca declaraţia necorespunzătoare

adevărului să fie făcută în faţa unei autorităţi sau instituţii publice, competentă să primescă o astfel de declaraţie.

De asemenea, se mai cere ca declaraţia neadevărată să fie aptă, potrivit legii sau împrejurărilor, să producă consecinţa juridică preconizată de făptuitor.

În practica judiciară s-a decis că există infracţiunea de fals în declaraţii atunci când făptuitorul declară mincinos că nu există piedici legale pentru încheierea căsătoriei, deşi era căsătorit,73 sau declară mincinos că nu primeşte nicio altă pensie, deşi era pensionar.74

Nu suntem în prezenţa infracţiunii prevăzută de art. 292 cod penal în cazul în care declaraţiile mincinoase susceptibile de a produce consecinţe juridice beneficiază, potrivit legii, de un tratament juridic special, cum ar fi declaraţiile mincinoase ale martorului, denunţarea calomnioasă, etc.

Infracţiunea de fals în declaraţii exclude infracţiunea de uz de fals, prin însăşi conţinutul său.

73 Judec. Satu Mare, sentinţa penală nr. 23/1982, în R.R.D. nr. 2/1983, p. 56. 74 Trib. Suceava, decizia penală nr. 127/1974, în R.R.D. nr. 8/1974, p. 62.

111

Infracţiunea se comite prin mai multe modalităţi alternative, pentru existenţa infracţiunii fiind suficientă comiterea unei dintre ele. Acestea sunt: declararea necorespunzătoare a adevărului în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru sine; declararea necorespunzătoare a adevărului în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru altul; declaraţia falsă făcută în vederea producerii unei consecinţe juridice potrivit legii; declaraţia falsă făcută în vederea producerii unei consecinţe juridice în raport de împrejurările existente.

În situaţia în care falsul în declaraţii se realizează cu ocazia emiterii sau utilizării instrumentelor de plată electronice, atunci fapta nu este sancţionată potrivit dispoziţiilor codului penal, care sunt dispoziţii cu caracter general, ci potrivit dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, ce sunt dispoziţii cu caracter special, derogatorii de la legea generală.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială protejată de legea penală, decurgând din declaraţia falsă care a devenit un mijloc de probă contrar adevărului.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate şi ea trebuie demonstrată, atunci când fapta prezintă obiect material. În cazul unei declaraţii orale, când fapta nu prezintă obiect material, fiind o infracţiune de pericol, legătura de cauzalitate rezultă ex re, din însăşi comiterea ei.

Modalităţile de realizare a elementului material al acestei infracţiuni sunt:

3.2. Latura subiectivă. Fapta se comite numai cu intenţie directă. 4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii deşi posibile, nu se pedepsesc. În

cazul comiterii faptei prin declaraţie orală, infracţiunea este una instantanee, cu executare promtă sau dintr-o dată, motiv pentru care nu poate prezenta tentativă. În cazul, comiterii faptei prin declaraţie scrisă fapta poate prezenta tentativă, dar nu este

Uneori poate

prezenta tentativă, iar alteori, aceasta nu se pedepseşte

112

sancţionată. Infracţiunea se consumă în momentul în care acţiunea incriminată este realizată integral şi se produce urmarea cerută de lege.

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat, complicitate şi instigare.

6. Sancţiuni. Pedeapsa este una alternativă, fiind atât închisoarea de la 3 luni la 2 ani cât şi amenda.

Care sunt diferenţele din punct de vedere al elementului material dintre infracţiunea

de fals intelectual şi cea de fals în declaraţii ?

VI. Falsul privind identitatea – art. 293 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de fals privind identitatea,

prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei asemenea identităţi altei persoane, pentru a induce sau a menţine în eroare un organ sau instituţie de stat, sau o altă unitate dintre cele la care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru sine ori pentru altul.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special este reprezentat de relaţiile sociale privitoare la

încrederea publică în adevărata identitate a persoanelor, respectiv în concordanţa dintre identitatea sub care se prezintă în faţa unei autorităţi sau instituţii publice şi identitatea lor reală.

b) Obiectul material este reprezentat de înscrisul (paşaport, carte de identitate, legitimaţie, carnet de student, ecuson etc.) de care s-a folosit făptuitorul pentru a se prezenta sub o identitate falsă, sau înscrisul încredinţat spre a fi folosit pe nedrept.

Încrederea publică în adevărata identitate a

persoanelor

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ poate fi orice persoană care îndeplineşte condiţiile legale de

responsabilitate.

Înscrisul necesar

identificării

b) Subiectul pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică care a fost afectată prin comiterea faptei, precum şi autoritatea sau instituţia publică indusă în eroare de către făptuitor.

Orice

persoană

113

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material se realizează fie printr-o acţiune de prezentare sub o

identitate falsă, fie printr-o acţiune de atribuire a unei identităţi false altei persoane, sau printr-o acţiune de încredinţare a unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru legitimare sau identificare, spre a fi folosit pe nedrept.

Prezentarea sau atribuirea unei identităţi false implică prezentarea unor documente de identitate false sau folosirea frauduloasă a unor documente de identitate. Simplele declaraţii verbale ale făptuitorului privind identitatea, nu realizează conţinutul infracţiunii prevăzută în art. 293 cod penal75.

Pentru întregirea laturii obiective, trebuie îndeplinite anumite cerinţe esenţiale, ataşate elementului material: prezentarea sub o identitate falsă sau atribuirea unei asemenea identităţi, trebuie realizată în faţa unui organ sau instituţie de stat, sau o altă unitate dintre cele la care se referă art. 145; scopul prezentării sau atribuirii unei identităţi false este acela de a produce o consecinţă juridică.

Ca şi în situaţia infracţiunii precedente, se pune problema dacă uzul de fals, precum şi înfracţiunea de fals în înscrisuri oficiale, sunt absorbite în infracţiunea de fals privind identitatea. Practica judiciară a stabilit că folosirea unui paşaport falsificat, act necesar identificări, dar care reprezintă totodată şi un înscris oficial, reproduce doar elementul material al infracţiunii de fals privind identitatea celelalte două infracţiuni fiind absorbite în cadrul ultimei76.

Problematica falsificări paşapoartelor sau chiar, în prezent a cărţilor de identitate, poate avea şi alte consecinţe juridice, cum ar fi comiterea faptei de trecerea frauduloasă a frontirei României sau a unui stat străin, fapte prevăzute în art. 70 alin. 1 din OUG nr. 105/2001, respectiv în art. 1 alin. 1 din OUG nr. 112/200177.

În aceste situaţii78, din practica instanţelor a rezultat că, comiterea infracţiunii analizate nu este condiţionată de producerea efectivă a consecinţelor juridice urmărite. În acest caz, dacă ele se produc totuşi, atunci ne aflăm în prezenţa unui concurs de infracţiuni, ceea ce este şi cazul în exemplul dat anterior.

b) Urmarea imediată constă în crearea unei stări de pericol pentru încrederea pe care persoanele o acordă identităţii cetăţenilor, astfel cum este stabilită de autorităţile competente.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

Situaţia unui concurs

de infracţiuni

75 Alexandru Boroi, op. cit., p. 525. 76 Ibidem, p. 526.

Intenţia directă

calificată prin scop

77 OUG nr. 105/2001 a fost publicată în M.Of. nr. 352/30.06.2001, în timp ce OUG nr. 112/2001 a fost publicată în M.Of. nr. 549/03.09.2001. 78 Ibidem, p. 527-528.

114

Cerinţele esenţiale pentru existenţa infracţiunii sunt:

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite doar cu intenţie directă,

calificată prin scop. 4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se

pedepsesc. 5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele

sale, coautorat, complicitate şi instigare. Persoana căreia i s-a atribuit o falsă identitate va fi coautor sau complice, după cum a cunoscut activitatea celui care a realizat falsul şi a acceptat, anterior sau concomitent săvârşirii acestei fapte, să i se atribuie o identitate neadevărată.79

Tentativa nu se

pedepseşte

6. Sancţiuni. Fapta, în varianta simplă, este sancţionată cu înschisoarea de la 3 luni la 3 ani.

7. Formele calificate sau agravante. Infracţiunea prezintă şi o formă calificată, ce este dată de obiectul material al infracţiunii.

Astfel, intră în cuprinsul formei calificate, prevăzute de art. 293 alin. 2 din codul penal, fapta de încredinţare a unui înscris ce este folosit pentru identificare (buletinul sau paşaportul, sau foaia de buletin sau paşaport), dovedirea stării civile (certificatul de naştere sau de căsătorie) sau legitimare (orice legitimaţie necesară unie persoane pentru aş dovedi o anumită calitate: cea de poliţist, avocat, salariat la o anumită unitate etc.), pentru a fi folosit fără drept.

Încredinţare unui

înscris pentru identificare

Prin încredinţare se înţelege a da, a oferi un astfel de înscris unei alte persoane.

Falsul constă în înşelarea vigilenţei unor persoane, fie care reprezintă autoritatea sau o anumită instituţie sau unitate de stat sau privată, fie a unor persoane private, prin crearea în mintea acestora a idea, impresiei că persoana cu care au de a face este cea care rezultă din actele de identificare, de stare civilă sau de legitimare. Presupune crearea unei identităţi false unei alte persoane decât cea care foloşete înscrisul fals.

79 V. Dongoroz şi colab., op. cit., p. 464.

115

Această variantă prezintă un scop calificat, care este totodată şi o cerinţă esenţială, şi anume acela de a fi folosit pe nedrept, adică de a servi la obţinerea unei identităţi false. Sancţiunea este aceeaşi ca şi în cazul formei simple.

În ce constă forma calificată a falsului privind identitatea ?

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii. 1. A. Boroi, Drept penal . Partea specială, Ed. Ch. Beck, Bucureşti, 2006. 2. O. Mastacan, Elemente de drept penal - partea specială, Ed. Bibliotheca,

Târgovişte, 2006. 3. V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, şi ceilalţi, Drept penal – Partea specială,

Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999. 4. Vintila Dongoroz, Siegfried Kahane, Ion Oancea, Iosif Fodor, Nicoleta

Iliescu, Constantin Bulai, Rodica Stănoiu, Victor Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. IV, Editura Academiei Române, Bucureşti.

II. Legi penale. 1. Codul penal actualizat. 2. OUG nr. 105/2001, privind trecerea frauduloasă a frontierei de stat. 3. OUG nr. 112/2001, privind trecerea frauduloasă a frontierei unui stat străin. 4. Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic. III. Jurisprudenţă. 1. G. Ionescu, I. Ionescu „Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii

Supreme de Justiţie în materie penală”, Ed. Juris Argessis, Bucureşti, 2002.

116

MODULUL VI INFRACŢIUNI CONTRA FAMILIEI

1. Cuprins 2. Timpul necesar studiului individual pentru întregul modul 3. Obiectiv general 4. Obiective operaţionale 5. Dezvoltarea temei 6. Bibliografie selectivă Cuprins U.I.11. Prezentarea infracţiunilor de abandon de familie şi rele

tratamente aplicabile minorului.

= 2 ore Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind unele

infracţiuni de familie, adică acele infracţiuni care au ca rezultat principal degradarea relaţiilor de familie sub diferite aspecte.

Obiective operaţionale: Dezvoltarea capacităţii de a încadra

juridic diferite fapte concrete care au avut ca urmare imediată degradarea relaţiilor familiale, în una din infracţiunile prevăzute în cadrul art. 305 şi 306 din codul penal.

117

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 11 I. Abandonul de familie – art. 305 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de abandon de familie fapta

persoanei care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, de a-l părăsi, alunga sau lăsa fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale, de a nu-şi îndeplini cu rea-credinţă, obligaţia legală de întreţinere, de a nu plăti, cu rea-credinţă, timp de două luni, pensia de întreţinere stabilită pe cale judecătorească.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special al infracţiunii de abandon de familie îl constituie

relaţiile sociale referitoare la familie şi a căror dezvoltare normală presupune respectarea obligaţiei de sprijin a celor aflaţi în nevoie şi de care ne leagă o strânsă afecţiune familială, materializată fie printr-o obligaţie legală, fie printr-o obligaţie judiciară.

Sprijinirea celor aflaţi în nevoie şi

faţă de care există obligaţia legală de

întreţinere

Infracţiune complexă

În cazul art. 305 alin. 1 lit. a), infracţiunea este una complexă, deoarece, pe lângă relaţiile de familie, ca obiect juridic principal, sunt afectate şi relaţiile privind integritatea şi/sau sănătatea fizică şi psihică a persoanei, ca obiect juridic secundar.

b) Obiectul material. În cazul formei prevăzute de art. 305 alin. 1 lit a), infracţiunea prezintă drept obiect material corpul persoanei în măsura în care sănătatea şi integritatea ei fizică a avut de suferit de pe urma prăsăririi, alungării sau lăsării fără ajutor. În cazul formelor prevăzute de art. 305 alin. 1 lit b) şi c), obiectul material al infracţiunii este reprezentat de obiectul întreţinerii sau de cel al pensiei.

Corpul

persoanei 2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ este unul calificat, fiind reprezentat de persoana care, printr-

o dispoziţie a legii sau printr-o hotărâre judecătorească are obligaţia de a întreţine o altă persoană/persoane. Potrivit dispoziţiilor art. 86 din codul familiei, obligaţia de întreţinere poate fi datorată între soţi, între părinţi şi copii, între fraţi şi surori, între bunici şi nepoţi, între străbunici şi strănepoţi, între cel adoptat şi adoptator/-i, precum şi între alte persoane. Această obligaţie poate fi uneori unilaterală, iar alteori reciprocă.

Persoana care

datorează întreţinerea

Persoana căreia i se datorează întreţinerea

b) Subiectul pasiv este de asemenea, unul calificat, fiind reprezentat de persoana căreia i se datorează întreţinerea.

3. Conţinutul constitutiv. 3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material al infracţiunii presupune mai multe modalităţi de

comitere, acestea fiind alternative şi fiind suficientă comiterea unei dintre ele. Acţiunea

şi inacţiune

Această infracţiune se comite atât prin acţiune cât şi prin inacţiune. Fapta se comite prin acţiune, atunci când se realizează prin părăsirea şi alungarea subiectului pasiv, în timp ce fapta se comite prin inacţiune atunci când se realizează prin lăsarea

118

fără ajutor, prin neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere sau prin neplata pensiei de întreţinere.

Potrivit dispoziţiilor legale ale art. 305 alin. 1 lit. a) fapta se comite prin părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunând victima unor suferinţe fizice sau morale.

Prin părăsire se înţelege atitudinea făptuitorului de a pleca el-însuşi, de a se îndepărta de locuinţa persoanei întreţinute, lăsând-o pe aceasta fără ajutor şi fără mijloacele necesare susţinerii vieţii zilnice80.

Prin alungare se înţelegere acţiunea pe care o exercită subiectul activ asupra

celui pasiv prin care îl determină pe acesta din urmă să părăsească locuinţa; îl izgoneşte, îl îndepărtează din aceasta81.

Lăsarea fără ajutor, este o inacţiune comisă de subiectul activ, prin care chiar

dacă făptuitorul nu o părăseşte şi nici nu o alungă, nu îi oferă sprijinul necesar susţinerii vieţii; de exemplu, nu îi dă să mânânce sau să bea, nu îi dă haine pentru a se îmbrăca, sau victima este lăsată în frig sau expusă unei călduri toride, sau nu îi oferă medicaţia necesară, în cazul în care persoana vătămată ar avea nevoie de aceasta. În acestă modalitate, victima se află într-o situaţie critică, la un moment dat, când are nevoie acută de ajutor, situaţie care se poate prelungi în timp, dar nu poate dura o perioadă indefinită de timp, căci altfel ne-am situţia în cazul variantei prevăzute la lit. b).

În această modalitate, elementul material prezintă o cerinţă esenţială şi anume, ca toate aceste acţiuni sau inacţiuni să genereze suferinţe fizice sau morale. Textul de lege nu impune o anumită intensitate suferinţelor fizice sau morale, motiv pentru care noi interpretăm ca fiind orice fel de suferinţe. Dacă totuşi, acestea generează o vătămare corporală simplă sau gravă, apreciem că ne aflăm în prezenţa unui concurs de infracţiuni, între această infracţiune şi cele prevăzute la art. 181 şi 182 din codul penal.

Cerinţă esenţială

Potrivit dispoziţiilor legale ale art. 305 alin. 1 lit. b) fapta se comite prin neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere.

În această situaţie, obligaţia de întreţinere nu este cuantificată printr-o prestaţie bănească, cum va fi cazul prevăzut de la art. 305 alin. 1 lit. c), ci printr-o prestaţie directă în natură, prin asigurarea celor necesare traiului, cum ar fi acordarea de alimente, de îmbrăcăminte, de medicamente etc. Spre deosebire de situaţia anterioară, de la lit. a), această obligaţie de întreţinere este una constantă, ce se datorează zilnic, şi nu ţine de o situaţie particulară, când victima ar avea nevoie acută de ajutor, la un moment dat.

Potrivit codului familiei82, întreţinerea se datorează unei persoane care se află în nevoie, cât timp durează această stare de nevoie, şi care se află în incapacitate de a munci ori nu are venituri suficiente pentru a-şi asigura traiul. În consecinţă, obligaţia

80 Alexandru Boroi, op. cit., p. 583. 81 Ibidem. 82 A se vedea art. 86 alin. 2 din codul familiei.

119

de întreţinere este condiţionată de îndeplinirea a două condiţii: starea de nevoie şi inexistenţa unor venituri suficiente.

Potrivit dispoziţiilor legale ale art. 305 alin. 1 lit. c) fapta se comite prin neplata cu rea-credinţă a pensiei de întreţinere, stabilite pe cale judecătorească, timp de două luni.

Este forma cea mai des întâlnită în practica judiciară. Pentru existenţa acestei modalităţi este nevoie de îndeplinirea unei cerinţe esenţiale, şi anume, existenţa unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care să fie stabilită pensia de întreţinere. Fapta se comite, atunci când existând această obligaţie judecătorească, făptuitorul nu achită pensia timp de două luni. Termenul curge de data rămânerii irevocabile a hotărârii sau de la data ultimei plăţi.

Cerinţe esenţiale

Fapta există şi atunci când pensia nu este achitată integral, deoarece doar plata ei integrală echivalează cu îndeplinirea obligaţiei de întreţinere, prin plata pensiei.

Fapta, în toate variantele, se comite într-o formă continuă, ce rezultă şi din modul de redactare a infracţiunii (părăsirea, lăsarea, alungarea, neplata, neîndeplinirea – folosirea imperfectului ce indică o acţiune începută în trecut şi care a continuat până la stoparea ei, fie de către o forţă exterioară, fie de către însuşi făptuitor care îşi reia îndeplinirea obligaţiei de întreţinere).

b) Urmarea imediată. Pentru fiecare dintre modalităţile acestei infracţiuni urmarea imediată constă în lipsirea de întreţinere83.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

Elementul material al infracţiunii se compune:

a. din următoarele acţiuni: b. din următoarele inacţiuni:

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite numai cu intenţie, însă există

deosebiri între formele sale. Astfel, prima modalitate a infracţiunii se comite atât cu intenţie directă cât şi indirectă. În cazul celorlalte două forme din exprimarea legiuitorului, ”neîndeplinirea cu rea-credinţă” sau ”neplata cu rea-credinţă” rezultă

Intenţia

- Reaua-credinţă -

83 A. Boroi, op. cit., p. 584.

120

că faptele sunt sancţionate doar atunci când se comit cu intenţie nu şi atunci când se comit din culpă, ceea ce se poate întâlni adesea în practică (de exemplu, lipsa veniturilor va determina imposibilitatea plăţii pensiei de întreţinere).

Dând eficienţă prevederii privind faptul că infracţiunea de abandon de familie se comite cu rea-credinţă, fosta CSJ, prin sentinţa penală nr. 1748/09.07.1996 a admis un recurs în anulare84 în această cauză şi a dispus achitarea inculpatei P.M. pentru infracţiunea menţionată. Prin situaţia de fapt se reţinuse de către Judecătoria Drăgăşani că inculpata nu achitase timp de două luni pensia de întreţinere stabilită de instanţa civilă în favoarea celor trei copii ai săi, care rămăseseră în îngrijirea fostului soţ. În cadrul recursului în anulare, instanţa supremă a reanalizat situaţia de fapt şi a stabilit că neplata pensiei de întreţinere nu s-a datorat relei-credinţe, ci imposibilităţii inculpatei, care avea venituri foarte mici şi care după despărţirea de fostul soţ a mai născut alţi doi copii, pe care trebuia să îi îngrijească85.

O situaţie similară regăsim într-o altă speţă, în care inculpatul M.G. a fost în final achitat pentru comiterea infracţiunii de abandon de familie, prin admiterea recursului în anulare, fosta CSJ stabilind că inculpatul din motive independente de voinţa sa nu a avut posibilitatea materială de a-şi îndeplini obligaţia de întreţinere. Astfel, în speţă s-a făcut dovada că inculpatul nu era încadrat în muncă şi mai avea în întreţinere alţi 4 copii minori, motiv pentru care neplata pensiei de întreţinere timp de 2 luni nu s-a făcut cu rea-credinţă, ci independent de voinţa sa, aşa cum a reţinut fosta CSJ86.

Latura subiectivă a infracţiunii de abandon de familie.

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se

pedepsesc.

84 Facem precizarea că în prezent dispoziţiile din codul de procedură penală care instituiau posibilitatea promovării recursului în anulare ca şi cale extraordinară de atac au fost abrogate. 85 ***, Probleme de drept ...., op. cit., p. 461-462. 86 A se vedea, sentinţa penală nr. 725/25.03.1997, publicată în Probleme de drept ..., op. cit., p. 462-463.

121

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat, complicitate şi instigare. În cazul coautoratului, această formă de participaţie este posibilă doar în cazul în care obligaţia de întreţinere este datorată de mai multe persoane în acelaşi timp (ambii părinţi îl lasă fără ajutor pe copilul sau copii lor).

Coautoratul

6. Sancţiuni. Pedeapsele principale pentru formele acestei infracţiuni sunt alternative, fiind atât închisoarea de la 6 luni la 2 ani, pentru cele prevăzute la art. 305 alin. 1 lit. a) şi b), sau închisoarea de la 1 la 3 ani, pentru cea prevăzută la art. 305 alin. 1 lit. c), cât şi amenda.

7. Aspecte procesuale. Date fiind raporturile de familie, legiuitorul a prevăzut posibilitatea declanşării acţiunii penale la plângerea prealabilă a părţii vătămate, dând totodată, părţilor şi posibilitatea împăcării87 (reamintim că împăcarea părţilor şi lipsa plângerii prealabile reprezintă cauze ce înlătură răspunderea penală).

Relativ la modalitatea de executare a sancţiunii aplicate, legiuitorul a prevăzut două excepţii de la anumite reguli.

Astfel, o primă excepţie se referă la condiţiile de aplicare a suspendării condiţionate. Este una din situaţiile speciale de aplicare a executării cu suspendarea condiţionată, când instanţa este obligată prin dispoziţiile imperative ale textului art. 305 alin. 4 să dispună această modalitate de executare, chiar dacă condiţiile ei nu sunt îndeplinite. Aplicarea dispoziţiilor art. 305 alin. 4 se va face de către instanţă condiţionat de două aspecte:

Aplicarea

suspendării condiţionate

părţile să nu se fi împăcat; iar, inculpatul să-şi fi achitat obligaţia de întreţinere, chiar şi în timpul judecăţii. Achitarea obligaţiei de întreţinere după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, este lipsită de relevanţă juridică88.

Cea de doua excepţie se referă la cauza pentru care se dispune revocarea suspendării. În mod obişnuit, regula instituită de art. 83 din codul penal este că revocarea suspendării condiţionate se face atunci când în timpul termenului de încercare cel condamnat săvârşeşte o nouă infracţiune, indiferent de natura acesteia. În situaţia prevăzută de art. 305 alin. 5 din codul penal, revocarea se va dispune de instanţă doar dacă noua infracţiune comisă este tot cea de abandon de familie. În consecinţă, dacă noua infracţiune comisă în timpul termenului de încercare este oricare alta decât cea de abandon de familie, atunci suspendarea condiţionată nu se va revoca.

Revocarea suspendării condiţionate

Când se poate aplica suspendarea condiţionată, chiar dacă condiţiile ei nu sunt îndeplinite ?

87 A se vedea art. 305 alin. 2 şi 3 din codul penal. 88 A se vedea sentinţa penală nr. 374/08.03.1991, a fostei CSJ, în Probele de drept ..., op. cit., p. 463-464.

122

Explicaţi următorii termeni: părăsirea, alungarea, lăsarea fără ajutor.

Raportându-vă la dispoziţiile art. 314 din codul penal, ce reglementează infracţiunea de punere în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se îngriji, vă rog să spuneţi cum se diferenţiază aceasta de

cea de abandon de familie (art. 305 c.p.), în special din prisma elementului material.

123

II. Rele tratamente aplicate minorului – art. 306 din codul penal. 1. Definirea infracţiunii. Reprezintă infracţiunea de rele tratamente aplicate

minorului punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a minorului, de către părinţi sau de către orice persoană căreioa minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare.

Definiţie

2. Condiţii preexistente. 2.1. Obiectul juridic. a) Obiectul juridic special al infracţiunii de abandon de familie îl constituie

relaţiile sociale referitoare la normala dezvoltarea fizică, morală şi intelectuală a minorilor în cadrul familial, cel mai în măsură să asigure un mediu propice unei astfel de dezvoltări. În cazul comiterii faptei prevăzute la art. 306, tocmai acest mediu familial prin degradarea sa nu poate susţine o dezvoltare normală a minorului, compromiţând grav dezvoltarea sa ulterioară.

Relaţiile de familie privind normala

dezvoltare a minorului

Infracţiunea este una complexă, deoarece, pe lângă relaţiile de familie, ca obiect juridic principal, sunt afectate şi relaţiile privind integritatea şi/sau sănătatea fizică şi psihică a persoanei, ca obiect juridic secundar.

Infracţiune complexă b) Obiectul material este reprezentat de corpul minorului.

2.2. Subiecţii infracţiunii. a) Subiectul activ este unul calificat, fiind reprezentat de părinţi sau de orice

persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere şi educare (de regulă, rude apropiate, cum ar fi bunicii, unghi sau mătuşi, dar şi alte persoane fără un grad de rudenie, cum ar fi cei cărora le este dat în plasament un minor).

b) Subiectul pasiv este de asemenea, unul calificat, fiind reprezentat de minorul a cărui dezvoltare normală a fost pusă în primejdie.

Corpul minorului

Părinţi

şi alte persoane

Minorul 3. Conţinutul constitutiv.

3.1. Latura obiectivă. a) Elementul material. Fapta se comite prin punerea în primejdie a dezvoltării

fizice, intelectuale sau morale a minorului, prin aplicarea faţă de acesta a unor diferite măsuri sau tratamente.

Infracţiunea se comite atât prin realizarea unor acţiuni, (bătăi repetate, injurii, crearea unei atmosfere tensionate şi violente în familie), cât şi prin inacţiuni (lipsirea de hrană, de îmbrăcăminte).

Toate aceste acte de violenţă fizică şi psihică, fie exercitate direct asupra minorului fie asupra altor membrii ai familiei, dar care crează pentru minor un mediu impropriu şi degradant pentru dezvoltarea sa, trebuie să aibă o intensitate mărită, să fie constante şi repetitive în timp, generând astfel punerea în primejdie gravă a dezvoltării fizice, psihice şi intelectuale a persoanei vătămate.

Acţiuni

sau inacţiuni

În opinia noastră fapta prezintă şi o situaţie premiză. Aceasta este generată de exprimarea folosită de legiuitor în sensul în care textul de lege se referă la persoane cărora minorul le-a fost încredinţate. Exprimarea evocă necesitatea existenţei unei hotărâri judecătoreşti, a unei decizii a unui serviciu public, cum ar fi cel ce se ocupă de plasamentul copiilor din cadrul Consiliului Local, situaţii în care se dispune

Situaţie premiză

124

”încredinţarea” minorului. Altfel, în lipsa unei astfel de decizii sau hotărâri judecătoreşti, creşterea de facto a unui copil şi maltratarea acestuia nu poate constitui infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, fapta fiind recalificată în una din infracţiunile contra sănătăţii şi integrităţii fizice şi psihice (180-183 cod penal).

b) Urmarea imediată. Pentru fiecare dintre modalităţile acestei infracţiuni urmarea imediată constă în punerea în primejdie a dezvolătrii normale a minorului.

c) Legătura de cauzalitate. Între elementul material şi urmarea imediată trebuie să existe legătură de cauzalitate.

3.2. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite numai cu intenţie, atât directă cât şi indirectă.

4. Formele infracţiunii. Actele preparatorii şi tentativa, deşi posibile, nu se pedepsesc.

Intenţia

5. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă sub toate formele sale, coautorat, complicitate şi instigare. În cazul coautoratului, această formă de participaţie este posibilă doar dacă la executarea elementului material al infracţiunii au participat prin execuţii directe şi nemijlocite mai multe persoane care prin acţiunile lor sau pus în primejdie gravă dezvoltarea minorului (de exemplu, ambii părinţi manifestă faţă de minor acest comportament, sau ambii bunici sau alte rude cărora, eventual, minorul le-a fost încredinţat).

Coautoratul

6. Sancţiuni. Pedeapsa stabilită de legiuitor pentru această faptă este una destul de mare, fiind doar închisoarea de la 3 la 15 ani.

Subiecţii infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului.

125

Care sunt diferenţele dintre infracţiunea de abandon de familie şi cea de rele tratamente aplicate minorului ?

126

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii. 1. A. Boroi, Drept penal . Partea specială, Ed. Ch. Beck, Bucureşti, 2006.

2. A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, Ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2005.

3. A. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.

4. C. Bulai şi B. N. Bulai, Manual de drept penal – Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

5. Gh. Mateuţ, Drept penal special. Sinteză de teorie si practică judiciară, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.

7. I. Vasiu, Drept penal. Partea specială, Editura Accent, Cluj Napoca, 2003.

8. O. Mastacan, Elemente de drept penal - partea specială, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2006.

9. O. Mastacan, Răspunderea penală a funcţionarului public, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2010.

10. Gh. Mateuţ, V. Paşca, M. Basarab şi C. Butiuc, Codul penal comentat. Partea specială, vol. II, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007.

9. V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, şi ceilalţi, Drept penal – Partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999.

10. V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea specială, vol.III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971.

II. Legi penale. 1. Codul penal actualizat. 2. Codul familiei. III. Jurisprudenţă. 1. G. Ionescu, I. Ionescu „Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii

Supreme de Justiţie în materie penală”, Ed. Juris Argessis, Bucureşti, 2002. IV. Site-uri oficiale. 1. Site-ul oficial al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, www.scj.ro . 2. Site-ul oficial al Ministerului Justiţiei, www.just.ro

127