PREFAŢĂPREFAŢĂ

Este unanim acceptat că în economia de piaţă, rolul banilor şi al băncilor este imens. Economia de piaţă înseamnă în primul rând, economie de schimb, iar schimbul se realizează prin bani şi bănci.

Lucrarea de faţă se adresează în primul rând, studenţilor economişti şi, în consecinţă, are un pronunţat caracter didactic.

În prima parte a lucrării, care este intitulată MONEDA, se pune accent pe conţinutul, funcţiile monedei, sistemele monetare, politicile monetare, masa monetară, emisiunea, puterea de cumpărare a monedei, inflaţia. De asemenea, date fiind adevăratele revoluţii înregistrate în circulaţia monetară, în primul rând sub aspectul perfecţionării modalităţilor şi instrumentelor de plată, aceste aspecte îşi găsesc în carte un loc pe măsură.

În economia de piaţă, băncile pătrund cu un pas înaintea altor sectoare economice, tocmai pentru că trebuie să le susţină pe acestea în demersul lor temerar. De aceea, partea a doua a lucrării, intitulată BĂNCILE ŞI CREDITUL, abordează această problematică.

După evenimentele din decembrie 1989 şi în ţara noastră s-a trecut la realizarea unei reforme economice care a avut şi urcuşuri şi coborâşuri, dar a cărei evoluţie este, indiscutabil, către economia de piaţă.

Sectorul bancar românesc a fost însoţit de schimbări profunde în principalele sale domenii şi anume: produse şi servicii, capitalizare, privatizare, informatizare, dezvoltarea reţelei, pregătirea personalului, activitatea de corespondenţă cu băncile din străinătate. Întreg sectorul bancar a fost organizat pe două niveluri, iar legislaţia a fost mult îmbunătăţită. Banca Naţională a României a devenit bancă centrală şi de emisiune, cât şi cu sarcini de supraveghere şi control pentru băncile comerciale. Al doilea segment al sectorului bancar românesc este format tocmai din societăţile bancare, care au rol operativ şi care în esenţă sunt bănci comerciale.

Lucrarea de faţă prezintă cititorilor săi şi un segment al activităţii complexe a băncilor şi anume, elemente de tehnică, operaţiuni şi strategie bancară. Dacă tehnicile bancare au existat o dată cu băncile şi ele reflectă operaţiunile bancare în conexiunea lor, elementele de management şi strategie bancară sunt relativ noi întrucât până în anul 1989 ele erau confundate de cele mai multe ori cu „principiile“ politicii economice. Centralismul excesiv făcea ca şi aici, rolul băncilor în stabilirea strategiilor de acţiune şi de dezvoltare să fie foarte redus.

Cartea nu cuprinde întreaga mulţime de tehnici, produse, servicii şi strategii bancare. Ar fi imposibil acest lucru, având în vedere dimensiunile lucrării, dar şi faptul că unele din aceste elemente, abia acum se definitivează şi se aşează. Desigur că, aproape întregul material are în vedere prezentarea produselor bancare aşa cum sunt ele în bănci, de altfel, acestea interesându-i în cel mai înalt grad pe specialiştii economişti în general, şi pe cei din bănci în special.

9

Principalele aspecte abordate în a doua parte a lucrării se referă la:- organizarea sistemului bancar;- management bancar;- strategii bancare;- marketing bancar;- operaţiuni bancare;- tehnici bancare;- contabilitate bancară;- operaţiuni de casă în bănci;- operaţiuni şi tehnici de creditare;- garanţii bancare;- asigurări bancare;- control bancar;- alte produse bancare;- riscul bancar.Lucrarea încearcă să răspundă exigenţelor actuale de abordare şi analiză a

fenomenului monetar şi bancar. Oriunde şi-ar desfăşura activitatea, economiştii realizează legături complexe şi frecvente cu circulaţia monetară şi cu băncile, mai ales o dată cu dezvoltarea fără precedent a produselor şi serviciilor bancare. Desigur, creditul a rămas produsul principal al băncilor noastre şi ca atare are afectat un spaţiu mai mare în lucrare.

În această concepţie şi formă, cartea reprezintă a treia apariţie, autorii fiind conştienţi de unele neîmpliniri, printre care şi imposibilitatea tratării mai pe larg a unor laturi ale activităţii monetare şi bancare (din cauza spaţiului restrâns).

Autorii mulţumesc sincer colegilor care vor transmite eventuale sugestii pentru îmbunătăţirea cursului.

AUTORII

10

PARTEA ÎNTÂIPARTEA ÎNTÂI

MONEDAMONEDA

11

12

CAPITOLUL ICAPITOLUL I

CONŢINUTUL ŞI FUNCŢIILE MONEDEI

1.1. Conceptul de monedă

Banii reprezintă bunuri ca oricare altele, indiferent că se prezintă sub forma variată de la început, sau sub forma lor proprie. Cu toate acestea subliniem încă de la început că este o mare deosebire între bani şi celelalte bunuri. Cele mai multe bunuri sunt destinate consumului, întrebuinţării permanente sau temporare, pe când banii au ca destinaţie schimbul celorlalte bunuri. Banii circulă permanent şi continuu. Cu cât banii sunt mai mult folosiţi, cu atât ei ajută desfăşurării normale a schimbului de mărfuri.

Banii au apărut ca urmare a unei îndelungate evoluţii economice.La începuturi, banii erau constituiţi din unele bunuri economice cu o circulaţie mai

intensă şi mai recunoscută pe zone geografice cât mai mari. Aceste bunuri îndeplineau şi funcţia lor de schimb, de bani, dar şi pe cea normală lor şi anume de utilizare sau de consum.

După un timp îndelungat, banii au luat forma lor proprie şi precisă, devenind monedă. Moneda a fost realizată la început din metale şi a căpătat forma ei consacrată prin metale preţioase – aur sau argint.

În perioada când banii se găseau sub formă de monedă metalică, ei aveau o latură comună cu celelalte bunuri economice, deci erau consideraţi monedă marfă. Era cazul îndeosebi, al monedelor de aur şi argint, care aveau o valoare proprie apropiată de valoarea metalului preţios din care erau confecţionate.

Există deci, pe lângă valoarea lor legală, adică cea imprimată de stat sau de organul de emisiune, o valoare comercială dată de valoarea metalului preţios conţinută. De aceea, nu era necesară simpla numărare în procesul schimbului, ci şi cântărirea, deci determinarea valorii reale.

Aurul şi argintul puteau fi cumpărate ca marfă, chiar dacă se găseau sub formă de monedă, ca urmare a utilizării lor în industrie, ca bijuterii, în medicină etc.

Limita dintre marfă şi monedă era stabilită precis prin lege (se putea schimba la bancă o anumită cantitate de aur şi se putea obţine o anumită cantitate de monedă, sau altfel spus, monedă de o anumită valoare). Deci aurul nu avea întotdeauna calitatea de monedă, ci doar când lua forme monetare, precis stabilite prin lege. Conţinutul monedei s-a modificat de îndată ce moneda-marfă a fost eliminată din mecanismele monetare şi din circulaţia monetară propriu-zisă, fiind înlocuită cu moneda-semn.

În definirea banilor nu putem face abstracţie de un element extrem de important şi anume că ei au în principal destinaţia de a folosi la circuitul normal, la schimbul altor bunuri şi de a stabili valoarea acestora. Banii nu sunt un scop în sine, ci sunt utilizaţi într-un scop bine determinat. Ei au un rol imens în economie, aceasta neputând exista fără bani.

13

În abordarea problematicii monedei, nu este suficient să cunoaştem numai conţinutul, evoluţia, formele şi procesul monetar, ci şi aspectele legate de natura şi esenţa economiei (de schimb sau autarhică, de piaţă sau planificată etc.), sistemele monetare, puterea de cumpărare, inflaţia, politicile şi tehnicile monetare, instrumentele şi formele de plată.

Conceptul de bani este complex, subtil, dar esenţial pentru orice economie modernă. Banii nu trebuie confundaţi nici cu moneda, nici cu avuţia, bogăţia sau veniturile.

În teoriile monetare moderne, banii nu sunt definiţi numai ca monedă. Banii au o sferă mai largă decât moneda. Numai o mică parte din valoarea în bani a schimburilor, a cumpărăturilor este plătită cu ajutorul monedei. Astfel in timp ce moneda este definita conform dictionarului Larousse „ o piesa de metal , emisa de autoritatea suverana , pentru a servi ca mijloc de schimb” banii , conform dictionarului explicativ al limbii romane sunt definiti ca „echivalentul general al valorii marfurilor; moneda de metal sau de hartie recunoscuta ca mijloc de plata”

Banii cuprind nu numai moneda propriu-zisă, ci şi depozitele şi disponibilităţile din conturi (cecurile).

Banii nu pot fi confundaţi nici cu avuţia pentru că nu cuprind acţiunile, obligaţiunile şi alte forme de avuţie.

Trebuie totusi precizat ca de multe ori termenul de moneda se foloseste in sens larg incluzand atat piesele metalice cat si bancnotele si banii din cont. Acesta este si motivul pentru care termenii de circulatie monetara si circulatie baneasca sunt similari.

Moneda poate fi definită numai prin rolul şi funcţiile sale în economie, anume în economia de piaţă.

1.2. Funcţiile monedei

In trecut, noneda era considerata ca avand patru functii principale, definite in cartile de economie prin patru cuvinte :mijloc (de schimb) ,masura ( a valorii) , standard (al platilor amanate) si rezerva ( a valorii). In teoria moderna se considera numai trei functii importante respectiv mijloc de schimb, masura a valorii si rezerva a valorii cea de-a patra respectiv, standard al platilor amanate fiind inclusa in celelalte trei.

Aceeasi abordare apare si in manualul „Monedă, credit, bănci“, elaborat de catedra de monedă din ASE în coordonarea prof.univ.dr. Cezar Basno, care subliniază că cele mai importante funcţii ale monedei sunt:

a) moneda - instrument de schimb;b) moneda - etalon al valorii;c) moneda - rezervă a valorii.1

De altfel, moneda are mult mai multe funcţii decât cele enumerate mai sus, dat fiind rolul copleşitor al ei în economia de piaţă.

Funcţiile acestea s-au consolidat de-a lungul vremii, pentru că moneda a urmat pas cu pas dezvoltarea economică.

1 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, Monedă, credit, bănci, Ed.P. 2000, pag 8.14

1.2.1. Moneda, instrument de schimb

Această funcţie a monedei a apărut ca urmare a necesităţii creării unui instrument care să mijlocească schimbul economic pentru a elimina inconvenientele sistemului barter. Acest instrument de schimb serveşte în acelaşi timp ca măsură a valorii bunurilor schimbate.

Producţia, circulaţia, consumul sunt realizate prin mai multe cicluri de operaţiuni: M-B-MB-M-BAcestea se realizează continuu prin intervenţia monedei.Pentru a putea fi tranzactionat pe scara larga un mijloc (sau instrument ) de schimb

trebuie sa posede urmatoarele caracteristici:-transportabilitatea -divizibilitatea-valoare mare in comparatie cu volumul si greutatea-recunoasterea-rezistenta la contrafaceriMoneda poate îndeplini funcţia de schimb, pentru că este singura marfă general

acceptată. Fiecare din participanţii la schimb ştie că o poate ceda pentru a obţine un alt bun de care are nevoie.

Moneda nu numai că mijloceşte schimbul, dar îl şi simplifică.Prin prezenţa monedei nu mai este nevoie de prezenţa simultană a două produse. Cu

ajutorul monedei, schimbul se descompune în două acte: vânzare şi cumpărare, despărţite în timp şi spaţiu. Prin monedă, schimbul are mult mai multă libertate de acţiune şi de mişcare.

Progresul omenirii se datorează în bună parte intervenţiei monedei în schimbul produselor şi serviciilor.

Funcţia de instrument unic de schimb a monedei dă posibilitatea disocierii fluxurilor reale (specifice trocului), în fluxuri reale şi monetare (vânzare), iar apoi în fluxuri monetare şi fluxuri reale (cumpărare).

O functie derivata din functia principala de mijloc de schimb aste cea de instrument de plata. Moneda este un instrument legal al fiecărui stat de efectuare a plăţilor. Plăţile în moneda naţională sunt obligatorii pe teritoriul unei ţări (evident că doar pe piaţa internă şi cu unele excepţii). Plăţile într-o anumită monedă sunt unanim acceptate

Abordând funcţia de mijloc unic de schimb a monedei, nu putem face abstracţie de rolul finanţator al acesteia. Participanţii la piaţă au nevoie în prealabil de încasări în monedă pentru a avea capacitatea de a cumpăra produsele şi serviciile de care au nevoie (inclusiv produse de investiţii).

1.2.2. Funcţia de măsurare (etalon) a valorii bunurilor schimbate

Desigur că mijlocind schimbul, moneda serveşte la măsurarea valorii acestor bunuri ce se schimbă.

Valoarea bunurilor schimbate este exprimată în bani, în monedă. Deci, în mod firesc instrumentul de măsurare a valorii mărfurilor este moneda, pentru că ea este un numitor comun între bunuri eterogene.

Această funcţie a devenit tot mai necesară o dată cu dezvoltarea economică şi implicit diversificarea şi multiplicarea bunurilor.

15

Spre deosebire de alte forme de etalon (minutul,metru) ,etalonul valorii prezinta o anume caracteristica si anume inconstanta .Moneda sau banii , cu care se masoara valoarea bunurilor si serviciilor si a raporturilor de echivalenta intre acestea ,poate varia de-a lungul unei perioade de timp.

Alaturi de caracteristica variabilitatii in timp, moneda ca standard al valorii prezinta si trasatura indispensabilitatii , in sensul ca detinerea baniloreste absolut necesara fiecarui individ, pentru obtinerea bunurilor de care are nevoie.In acest scop se utilizeaza puterea de cumparare, aflata in raport invers proportional cu modificarea preturilor.

Moneda este invariabilă, numai puterea ei de cumpărare creşte sau scade pentru asigurarea unei echivalenţe pe piaţă. Dacă o monedă se depreciază, dăunează celor ce o posedă şi foloseşte celor ce o datorează. Dacă puterea monedei creşte (de cumpărare), folo-seşte celor ce o posedă şi dăunează celor ce o datorează.

Variaţia puterii de cumpărare a monedei este în contradicţie cu funcţia acesteia de etalon al valorii şi cea de schimb de bunuri.

Dacă moneda ca măsură a valorii nu este fixă, stabilă, apare dezordinea în economie, cumpărătorii fiind mereu păcăliţi, dezavantajaţi.

În calitate de măsură a valorii mărfurilor ce se schimbă, moneda este şi instrument de plată.

Autoritatea statului trebuie să creeze o monedă legală, unanim acceptată de toţi „actorii“ de pe piaţă. Prin mijlocirea acestei monede sunt lichidate toate obligaţiile între aceşti actori. Moneda naţională unică trebuie să constituie singurul mijloc legal de plată. Statul şi autorităţile, agenţii economici şi persoanele fizice sunt datoare să o accepte la plată.

Statul se îngrijeşte ca moneda naţională să fie stabilă şi pentru aceasta elaborează politica monetară.

Din functia principala de etalon al valorii ,rezulta ca toate bunurile din economie sunt evaluate din punct de vedere monetar . prin preturi ,ceea ce face posibila realizarea de inregistrari contabile si efectuarea de analize financiare.Indeplinind functia de unitate de cont , moneda permite realizarea de comparatii in timp si cuantificarea valorii adaugate in cadrul activitatii economice.

1.2.3. Funcţia monedei de rezervă a valorii

Moneda este un rezervor de valoare pentru că permite înmagazinarea valorii într-o marfă compactă, acceptată unanim şi care poate fi păstrată în mod nedefinit, fără pierderi (în condiţii de stabilitate).Pentru monedă nu există riscul deteriorării fizice şi este totdeauna uşor schimbabilă. Inclinatia spre economisire atat a populatiei cat si a agentilor economice,conduce la constituirea unor depozite sau rezerve de valoare.Alaturi de imobile ,terenuri lucrari de arta ,bijuterii ,moneda constituie o forma a acestor rezerve de avere. Avantajul utilizarii monedei cu acest rol decurge din gradul sporit de lichiditate comparativ cu celelalte forme. La modul general prin lichiditate se intelege usurinta cu care anumite active sunt convertite in moneda ,intr-un interval scurt de timp si cu costuri minime de conversie. Intrucat mentinerea unei rezerve de valoare sub forma de imobile sau alte active reale ,presupune un inconvenient major ,atunci cand se doreste realizarea unei tranzactii si transformarea in lichiditati imediate ,rezulta ca populatia si agentii economici pastreaza sumele mari de bani fie in numerar fie in moneda scripturala.

16

In anumite circumstante , moneda nu reprezinta o rezerva efectiva a valorii , asa cum este cazul cresterii preturilor si aparitiei inflatiei caz in care se cauta alte forme de prezervare a valorii dintre care aurul este modalitatea preferata.

Desigur că funcţia monedei de rezervă a valorii nu poate să dispară. De exemplu, între două tranzacţii, orice firmă are o rezervă de valoare, fiind un instrument de tezaurizare. Orice persoană fizică păstrează monedă pentru procurarea curentă de bunuri de consum.

Pentru agenţii economici moneda este un activ ca oricare altul (depozite, acţiuni, obligaţiuni, bunuri imobiliare). Moneda face parte din activele lichide (poate fi schimbată în orice moment). Rezerva de valoare înseamnă de fapt, puterea de cumpărare (evident, alături de alte active cu un mare grad de lichiditate). Puterea de cumpărare mai înseamnă şi capacitatea de schimb a agenţilor economici şi persoanelor fizice.

Faţă de alte active lichide, moneda prezintă avantajul că poate fi schimbată imediat, fără cost de transformare şi cu un risc minim.

1.3. Evoluţia monedei

În perioadele de început ale schimburilor, funcţiile banilor erau îndeplinite de alte bunuri economice, care în acelaşi timp serveau şi scopurilor de întrebuinţare sau consum (animale, cereale, peşti, metale). Când banii au căpătat forma lor proprie şi precisă, ei au devenit monedă.

Desi dovezi ale folosirii monedelor metalice exista inca din Egiptul Antic ,Herodot plaseaza baterea primelor monede in Grecia Antica , mai precis in Regatul Lydiei in jurul anilor 650-600 BC.

Moneda a fost confecţionată mult timp din metale, îndeosebi metale preţioase. Tocmai prin aceasta s-a diferenţiat mult faţă de alte bunuri, mărfuri.

Evoluţia monedei a fost determinată de însăşi funcţia pe care ea o îndeplinea în viaţa economică.

În perioada când banul era reprezentat de moneda metalică, el mai avea o latură comună cu celelalte mărfuri şi anume că materialul din care era confecţionat putea fi socotit marfă.

Monedele de aur şi argint aveau o valoare proprie nu departe de valoarea metalului preţios din care erau confecţionate.

Dar pe lângă valoarea legală imprimată şi fixată de stat, monedele metalice aveau şi o valoare comercială egală cu valoarea metalului preţios ce îl conţinea. Diferenţele de conţinut metalic atrăgeau după sine diferenţe de valoare. Apăreau incertitudini în determinarea valorii reale a monedei, de aceea, schimbul se făcea prin cântărirea monedelor, deci prin cantitatea de metal preţios conţinut de monedă. Aceste diferenţe au condus la abuzuri în emiterea monedelor.

Monedele de aur şi argint puteau fi uşor apreciate şi cumpărate ca marfă. Moneda era marfă, dar nu orice obiect (marfă) de metal preţios este monedă.

Moneda marfa a evoluat mai tarziu in moneda reprezentativa atunci cand bancile emiteau inscrisuri catre deponenti, garantate cu moneda marfa depozitata.Aceste inscrisuri erau general acceptate ca mijloace de plata fiind utilizate ca moneda.Valoarea monedei reprezentative era in directa si fixa legatura cu marfa care gatanta aceste inscrisuri (de obicei aur sau argint).

Moneda de hartie a aparut mai intii in China in timpul dinastiei Song (secolul VII) si ulterior in Europa primele bancnote fiind emise de Stockholms Banco in 1661.

Etalonul aur , un sistem monetar in care mijloacele de schimb il reprezinta bancnotele convertibile in cantitati fixe de aur au inlocuit monedele metalice de aur intre secolele XVII-

17

XIX dupa care, fiind garantate de stat au devenit sistemul adoptat de aproape toate statele europene la inceputul secolului XX.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, la Conferinta de la Breton Woods ,cele mai multe tari au adoptat monede nationale care erau legate de dolar care la randul lui era legat de aur.

In 1971 guvernul american a suspendat convertibilitatea dolarului in aur si astfel s-a ajuns ca monedele nationale sa fie garantate doar de statul respectiv.

Forma cea mai utilizata a monedei in prezent este monedă-hartie, adică bilete de bancă. Acestea nu mai au o valoare intrinsecă, ci doar garanţia celor ce le-au emis, sau cea conferită de autoritatea statului care le pune pe piaţă.

Pentru a se ajunge aici a fost nevoie de o lungă evoluţie istorică, de o puternică dezvoltare economică şi de cadrul juridic bine precizat.

Prin ea însăşi, crearea de monedă nu aduce avantaje. De pildă, dacă creăm mai multe bunuri şi servicii, oamenii trăiesc mai bine.

Dacă producem mai multă monedă, nu se poate spune acelaşi lucru. Cu toate acestea, moneda şi instituţiile legate de ea au o mare însemnătate pentru economie.

Moneda este mai activă într-o societate cu o economie dinamică, dezvoltată. O dată cu sporirea veniturilor primare sau derivate, fluxul de monedă sporeşte.

Fluxurile monetare influenţează puternic procesele economice, deţinând un rol esenţial în mecanismul de funcţionare a acestora, în mecanismele autoreglării. Economia nu poate fi despărţită de monedă, pentru că aceasta este prezentă permanent în schimburile dintre persoane fizice, firme, stat, organisme financiare internaţionale.

Totuşi aurul nu a dispărut de pe piaţă, chiar dacă a fost eliminat ca bază a sistemelor monetare. El este utilizat mai ales în tranzacţiile internaţionale şi ca rezervă valutară în toate ţările.

1.4. Clasificarea monedei

1.4.1 Dupa forma de existenta a monedei putem distingeA. moneda materiala B. moneda scripturala

A,Moneda materiala cunoaste doua forme : A.1.Moneda metalica A.2.Moneda hartieA.1.Moneda metalica ,cunoscuta din antichitate ,esta alcatuita din metale comune la

inceput si apoi din aur, datorita calitatilor acestui metal (usor divizibil,nealterabil,valoare mare –volum mic, valoare constanta in timp) . Cantitate limitata insa din acest metal a impus cautarea altor forme de moneda .

A.2.Moneda de hartie imbraca la randul sau doua forme: A.2.1 - moneda de hartie reprezentativa (biletul de banca sau bancnota) A.2.2 - moneda conventionala (emisa de catre stat)

A.2.1. Moneda de hartie reprezentativa are la baza o anumita garantie , cantitatea si circulatia acesteia fiind precis reglementata. Valoarea nominala a unui nilet de banca ar trebui garantata cu valori reale ,respectiv sa existe un stoc de metale pretioase la emitent , ceea ce da posibilitatea transformarii in aur prin convertibilitate.

18

A.2.2 Moneda de hartie conventionala este pur conventionala ,fara acoperire si garantie din partea statului.Scopul pentru care este emisa il reprezinta acoperirea unor nevoi ale statului si indeplineste functia de mijloc de circulatie.

B.Moneda scripturala este practicata de bancile comerciale, prin inscrierea intr-un cont a sumei detinute de client.Aceasta reprezinta o forma a monedei , bazata pe incredere (moneda fiduciara) si care are multiple forme de prezentare.Cecurile si viramentele constituie forme actuale ale monedei fiduciare avand la baza deschiderea unui cont in banca.

1.4.2. In functie de unitatea emitenta distingem urmatoarele forme de moneda:A-Moneda creata de agenti economiciB-Moneda creata de trezoreria statuluiC-Moneda creata de banci

A.Moneda creata de agentii economici a functionat in cadrul sistemelor monetare bazate pe etalonul aur. Astfel agentii economici se prezentau la mometarie cu lingouri de aur si primeau in schimb echivalentul in aur moneda.

B.Moneda creata de tezaur reprezinta moneda creata de trezoreria statului in functie de necesitatile economiei reale,si prin respectarea limitelor impuse de politica monetara.

C.Moneda creata de banci cuprinde atat moneda creata de Banca Centrala cat si moneda creata de bancile comerciale.Moneda scripturala creata de banci se regaseste in economie sub forma creditelor acordate.Moneda creata de Banca Centrala se regaseste in circulatie sub forma numerarului aflat la detinatorii nebancari

!.4.3. In functie de obligatia pe care si-o asuma banca emitenta distingem: A-moneda convertibila B-moneda neconvertibilaPrin definitia data de FMI, convertibilitatea reprezinta in sens larg, desfiintarea

restrictiilor si discriminarilor in domeniul platilor si transferurilor internationale ,iar in sens restrans , obligatia bancilor din fiecare tara de a cumpara propria moneda detinuta de alte banci cu conditia ca aceasta sa provina din operatiuni curente.

A. Convertibilitatea a cunoscut doua forme principale :convertibilitatea metalica si convertibilitatea in valuta, fiecare dintre acestea putand imbraca forma convertibilitatii interne si externe

Convertibilitatea metalica s-a practicat in perioada etalonului aur-monede , mecanismul acesteia dand posibilitatea schimbarii in aur a intregii cantitati de bancnote detinute de populatie sau de agenti economici.

Convertibilitatea in valuta a fost adoptata de tarile europene in anul 1958, si da posibilitatea transformarii unei monede in alta .In conditiile convertibilitatii interne atat rezidentii cat si nerezidentii pot, in mod liber,sa vanda si sa cumpere devize in schimbul monedei nationale si pot face operatiuni cu devize. In Romania, in anul 1991,s-a adoptat forma convertibilitatii interne a leului in valute

Convertibilitatea externa in valuta este rezervata numai persoanelor nerezidente si este limitata datorita nivelului limitat al rezervelor valutare ale tarilor.

B. Moneda neconvertibila cuprinde numai moneda care circula in cadrul granitelor nationale si care este detinuta de persoanele rezidente.

19

1.4.4.Dupa valoarea intrinseca .moneda poate fi : - moneda cu valoare integrala - moneda semnMoneda cu valoare integrala contine o cantitate de metal pretios egala cu valoarea

nominala atribuita.Moneda semn (numita si fiduciara) are inscriptionata o valoare nominala diferita de

valoarea materialului din care este confectionata.

1.4.5.Dupa capacitatea liberatorie(circulatorie) a monedei aceasta poate fi: -moneda legala -moneda facultativa -moneda fractionara

Moneda legala este stabilita prin lege (In Romania in 1867 a fost adoptat leul ca moneda) si are capacitate circulatorie nelimitata.

Moneda facultativa este moneda care exista ca alternativa de constituire a depozitelor, in perioada de manifestare a inflatiei si de depreciere a monedei nationale.In general este o moneda straina care nu fluctueaza puternic la influentele din interiorul granitelor nationale si este acceptata de institutiile bancare.

Moneda fractionara este specifica perioadei bimetalismului si caracterizeaza moneda de argint , care circula paralel cu cea de aur.

1.5. Puterea de cumpărare a monedei

Puterea de cumpărare este dată de valoarea monedei. Această valoare se calculează la rândul ei pe baza cantităţii de bunuri ce pot fi procurate cu o unitate monetară, deci pe baza preţurilor.

Puterea de cumpărare a unei monede este variabilă, deoarece cantitatea şi valoarea bunurilor ce pot fi procurate diferă şi ele.

Variaţia valorii monedei şi deci a puterii ei de cumpărare este în funcţie de:- perioade;- loc;- situaţii conjuncturale.Rezultatul se concretizează în fluctuaţiile de preţ.Într-o economie instabilă, caracterizată prin inflaţie, evident că această fluctuaţie este de

fapt, o creştere permanentă a preţurilor, care de multe ori ia forme galopante. În aceste perioade, puterea de cumpărare a monedei naţionale este greu de determinat şi se schimbă rapid în sensul descreşterii ei.

Asanarea monetară din perioadele de criză are mare însemnătate pentru stabilirea puterii de cumpărare a unei monede naţionale. Această asanare poate fi efectuată şi prin limitarea circulaţiei monedei de hârtie. În orice moment trebuie fixat un raport raţional între circulaţia monetară şi cantitatea de produse şi servicii realizate de economia reală. Când moneda avea acoperire în aur sau argint, puterea ei de cumpărare era apropiată de valoarea intrinsecă a aurului sau argintului conţinut de fiecare monedă. Cu atât mai mult exista această acoperire, când monedele erau confecţionate din aur sau argint.

Puterea de cumpărare a monedei poate creşte prin aplicarea unor măsuri deflaţioniste. Deflaţia presupune în primul rând, restrângerea semnelor monetare aflate în circulaţie. De

20

asemenea, trebuie avut în vedere abuzul de credit, care alături de abuzul de hârtie monedă constituie cauze principale ale inflaţiei ridicate şi deci ale puterii reduse de cumpărare a monedei. Statul trebuie să-şi echilibreze bugetul numai prin venituri normale, nu prin emisiune de monedă. Deflaţia este în mare parte sinonimă în această situaţie, cu revalorizarea sau aprecierea monetară.

Prin inflaţie, preţurile cresc şi se creează o situaţie economică de fapt, care nu poate fi schimbată dintr-o dată. Creşterea preţurilor poate fi bruscă şi înaltă. Scăderea lor, deci revenirea la situaţia iniţială, este foarte complexă şi aproape imposibil de realizat.

O putere de cumpărare stabilă se poate realiza prin existenţa excedentelor bugetare şi a balanţei de plăţi externe.

În sfârşit, o reformă monetară profundă poate redimensiona puterea de cumpărare a unei monede.

Puterea de cumpărare a unei monede se poate stabili pe plan naţional şi la nivel internaţional. Şi în acest din urmă caz, puterea de cumpărare are la bază sistemul de preţuri, dar prin raportare la alte monede naţionale prin cursul valutar sau rata de schimb. Raportarea se face de cele mai multe ori nu în mod direct, ci pe baza unor monede de referinţă cum ar fi: dolarul american, marca germană, lira sterlină, yenul japonez şi francul francez.

Pe plan internaţional, în stabilirea puterii de cumpărare a intervenit noţiunea de standard al valorii. Standardul de valoare este moneda naţională într-o anumită perioadă şi care se bazează pe funcţia banilor de mediu de schimb şi pe lichiditatea lor. Pentru determinarea puterii de cumpărare sunt luate în consideraţie doar moneda, cecurile de călătorie şi depozitele stocabile.

Alţi specialişti americani acordă o mai mare atenţie în determinarea puterii de cumpărare a monedei, a raportului macroeconomic între venituri şi cheltuieli. De exemplu, cheltuielile de consum sunt explicate cu ajutorul venitului disponibil, avuţiei, investiţiilor şi ratelor dobânzii. Sau alt exemplu: schimbările în mărimea avuţiei determină urmări majore asupra cheltuielilor consumatorilor.

În concluzie, se poate afirma că puterea de cumpărare a monedei, înseamnă de fapt valoarea ei în raport cu un bun. Deci ce cantitate dintr-un bun poate fi achiziţionată cu o unitate monetară sau cu un număr de unităţi monetare. De exemplu, dacă o pâine are un preţ de 2000 lei, puterea de cumpărare a leului nostru este de 1/2000 dintr-o pâine.

Teoria modernă privind puterea de cumpărare a monedei utilizată pe plan mondial, cât şi în ţara noastră se bazează pe un „coş“, în care bunurile sunt ponderate în funcţie de rolul lor în operaţiunile comerciale şi care la rândul lor au în vedere utilitatea produselor luate în consideraţie. „Conţinutul“ coşului diferă de la o ţară la alta, în funcţie de obiceiuri, necesităţi stricte, tradiţii, locul geografic etc. De exemplu, pentru o ţară dintr-o zonă geografică caldă, în coş nu va intra încălzirea apartamentelor pe timpul iernii.

În conformitate cu produsele pe care le cuprinde, coşul are un preţ, care poate fi exprimat prin următoarea relaţie matematică:2

P = aipi

în care:P = preţul coşului;ai = ponderea produsului „i“ în totalul operaţiunilor comerciale;pi = preţul monetar al produsului i.

2 Cezar Basno, Nicolae Dardac, Constantin Floricel, op. cit, pag. 22.21

În final se stabileşte valoarea produsului „coş“, format din i produse şi care - aşa cum am mai arătat, diferă de la o ţară la alta.

Rezultă că fiecare monedă naţională are o putere de cumpărare internă şi una externă.Aceasta din urmă are la bază cursurile reale de schimb, care sunt determinate de

organisme financiar-monetare internaţionale, de marile bănci sau de burse, pe baza unor indicatori printre care: produsul intern brut, productivitatea muncii, inflaţia, dobânda, riscul de ţară, creşterea economică, deficitul bugetar şi al balanţei de plăţi externe etc.

În practică, puterea de cumpărare a unei monede naţionale pe plan extern se determină pe baza parităţii monetare.

22

CAPITOLUL IICAPITOLUL II

SISTEME MONETARE

2.1. Conceptul de sistem monetar. Etalonul monetar

În literatura de specialitate, conceptul de sistem monetar are înţelesuri şi abordări diferite.

Costin Kiriţescu a dat definiţia cea mai cuprinzătoare la noi „Sistemul monetar reprezintă ansamblul normelor legale şi instituţiilor care reglementează, organizează şi respectiv supraveghează relaţiile băneşti dintr-un stat“.1 Pentru ca Sistemul Monetar să fie omogen este necesară şi existenţa unui sistem de relaţii între instituţiile ce au ca obiect de activitate circulaţia monetară (bănci, trezoreria publică, organisme specializate, casieriile etc.)

Sistemele monetare sunt foarte diferite. De aici apare necesitatea calculării echivalenţei de valoare (curs valutar şi schimb valutar).

Etalonul este unitatea monetară stabilită şi recunoscută de către stat şi care este utilizată ca unitate de bază pentru măsurarea valorilor bunurilor şi serviciilor.

2.2. Sisteme monetare

Primele sisteme monetare au fost constituite pe baza metalelor preţioase, folosite ca material pentru confecţionarea diferitelor monede.

Ca urmare, la baza primelor sisteme au stat monedele metalice.

Când etalonul monetar era metalic, un stat putea să-şi aleagă unul sau două metale din care putea să-şi confecţioneze monedele etalon.

Dacă alegea un metal, sistemul monetar se numea monometalist. Dacă erau folosite doua metale, era sistem monetar bimetalist. La rândul lor, aceste sisteme erau de mai multe feluri. De exemplu, cel monometalist putea fi:

- sistem monetar monometalist de aur;- sistem monetar monometalist de argint.În orice caz, numai monedele confecţionate din aceste metale aveau putere totală, adică

erau considerate monede etalon.Bimetalismul, ca sistem monetar poate fi şi el:

- integral (când se stabilea un raport de valoare între cele două metale preţioase şi ambele metale aveau aceeaşi putere de plată, iar confecţionarea lor era nelimitată);

- parţial (când numai aurul se putea folosi nelimitat în confecţionarea monedei, iar argintul era fixat de stat a fi folosit doar pentru un număr şi o valoare limitate de monede);

- paralel (când cele două monede au o putere nelimitată şi sunt independente una de alta, neexistând între ele un raport de valoare).

1 Costin Kiriţescu, Moneda, mică enciclopedie, Ed. Ştiinţifică, 1982, p.27823

Cel mai vechi sistem monetar monometalist a fost cel de argint.El nu excludea şi utilizarea şi a altor monede în circulaţie, de exemplu a celor de aur.

Acestea aveau însă, doar o valoare comercială, etalon, moneda legală, atotputernică, era numai din argint. Celelalte monede erau considerate ca orice marfă.

Etalonul de argint s-a manifestat mai puternic în secolele XVI-XVIII în ţări dezvoltate, precum Anglia, Franţa, Germania, dar şi în ţări ca Rusia şi în întregul continent european. Cu timpul, au început să circule tot mai multe monede de aur, creându-se un sistem monetar paralel.

Deprecierea permanentă a argintului, descoperirea mai multor zăcăminte (ceea ce a dus şi mai mult la scăderea valorii acestui metal) a contribuit hotărâtor la introducerea sistemului monetarist bazat pe etalonul aur. Monedele de aur erau tot mai mult tezaurizate sau utilizate în plăţi peste graniţă. În sistemul monetar de aur, numai monedele de aur aveau putere legală şi puteau fi confecţionate nelimitat. Dar nu mai era absolut necesar şi obligatoriu să fie puse în circulaţie numai monedele de aur. Ele puteau fi confecţionate şi din aur, dar şi din alte metale, inclusiv din argint.

Confecţionarea monedelor din alt material era însă limitată şi o putea face numai statul.Sistemul bimetalist. În acest sistem, confecţionarea monedelor era total liberă, iar

circulaţia celor două monede era simultană.Se stabilea un raport între aur şi argint, în general acesta fiind de 1/15,5-16 (un kilogram

de aur echivala cu 1/15.5-16 kilograme de argint).Ţara clasică a bimetalismului a fost Franţa, care a introdus acest sistem încă din anul

1803. Ambele monede (de aur şi de argint) aveau o valoare corespunzătoare valorii legale imprimate pe ele. Deci ambele monede aveau o valoare intrinsecă şi erau socotite ca monede principale. Dar foarte greu putea să se menţină pe o perioadă de timp, o echivalenţă, un raport corect între valoarea legală şi valoarea intrinsecă.

Moneda slabă alunga din circulaţie moneda bună (criteriul lui Gresham). Deşi aurul se devaloriza din mai multe cauze, el devenea tot mai mult, „moneda rea“ care izgonea din circulaţie „moneda bună“, adică cea de argint, care se răreşte ca monedă de circulaţie.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost făcută şi prima încercare de sistem monetar internaţional. Este vorba de Uniunea Latină creată prin Convenţia Monetară din 23 Decembrie 1865. La ea au aderat iniţial Franţa, Belgia, Elveţia, iar din 1874 şi Grecia. Ea s-a format având la bază următoarele principii:

- menţinerea sistemului bimetalist integral (monedele de aur şi argint erau considerate în continuare monede etalon, deci puteau fi emise nelimitat şi acceptate fără limită);

- pentru monede sub 5 franci se reducea dreptul de emisie iar suma limită liberatorie era de până la 50 de franci; peste această sumă, nimeni nu putea să fie obligat să primească în plată aceste monede;

- fixarea unei anumite cantităţi de monede (de exemplu 6 franci pe locuitor).În anii 1870, preţul aurului a sporit, iar al argintului a scăzut. Valoarea monedelor de

argint a scăzut şi ea ca urmare a modificării raportului aur-argint de la 15 la 1, la 20 la 1 şi chiar mai mult. A fost necesară retopirea unor monede de argint şi rebaterea lor cu adăugarea unei cantităţi noi de argint. Dar acest lucru era foarte greu de realizat şi a devenit necesar un nou acord între state. În 1878 a fost convocată o nouă Convenţie (o conferinţă internaţională), care la 5 noiembrie 1878 părăseşte definitiv sistemul monetar al bimetalismului. A urmat aşa-zisul sistem monetar bimetalist şchiop.

Apoi a urmat sistemul monetar monometalist aur. El a avut diferite forme şi diferite raporturi între aur şi argint în funcţie de condiţiile din fiecare ţară. De exemplu, în Statele Unite ale Americii, prin legea din 14 martie 1900, s-a instituit dolarul-aur ca bază monetară, dar s-a păstrat şi pentru dolarul de argint, puterea de circulaţie nelimitată. În timp, s-a pierdut importanţa argintului ca bază a unui sistem monetar, cu toate ca această pierdere a fost de

24

durată, ca urmare a tradiţiei de 300 de ani a sistemului monetar bazat pe argint. Unul din factorii care au îngreunat părăsirea sistemului monetar bazat pe argint a fost respectarea principiului stabilităţii preţurilor (de multe ori variaţiile de preţ nu se datorau schimbării valorii bunurilor şi serviciilor, ci mai ales modificării valorii monedelor).

Încă din secolul al XIX-lea, sistemele monetare metalice au avut de suferit prin apariţia monedei de hârtie, puse în circulaţie de către bănci de emisiune. Totuşi, această monedă fiduciară avea acoperire în aur, ceea ce a fost încă un factor al devenirii aurului în plan mondial în comparaţie cu argintul.

A început deci, perioada de existenţă a sistemelor monetare bazate pe etalonul aur (aur-monedă, aur-lingouri, aur-devize) şi moneda de hârtie.

Aşa cum s-a amintit deja mai sus, un alt tip de sistem monetar este cel bazat pe etalonul aur. El a funcţionat la noi şi în lume, până la începutul anilor ’70. Etalonul aur a constituit baza sistemelor monetare naţionale. Conform acestui sistem, metalul monetar circula liber pe piaţa monetară internă şi internaţională. În paralel, circula şi moneda de hârtie.

Emisiunea monedelor de aur era liberă, ca şi convertibilitatea bancnotelor.Etalonul aur-monedă a fost introdus şi generalizat în Anglia în 1818. În România, el a

fost aplicat începând cu anul 1890.Un alt sistem bazat pe etalonul aur a fost etalonul aur-lingouri. Perioada lui de aplicare a fost scurtă (după primul război mondial). În cazul lui, aurul-

monedă a fost retras de pe piaţă şi păstrat la băncile emitente sub formă de lingouri. În felul acesta a fost limitată convertibilitatea în aur a monedei de hârtie.

Mai aproape de zilele noastre a fost utilizat sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize. El a fost adoptat de majoritatea statelor, încă din 1944, la Conferinţa de la Brettan Woods. Pentru prima dată, un sistem monetar are şi instituţiile financiar-monetare care să îl organizeze şi să îl susţină. Pentru prima dată, băncile de emisiune depozitează pe lângă aur, titluri de credit şi valute puternice. Cu timpul, valutele forte au devenit principala rezervă a băncilor centrale.

O dată cu introducerea etalonului aur-devize şi cu gestionarea circulaţiei monetare internaţionale de către instituţiile specializate (FMI, Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaţionale etc.), circulaţia monetară internaţională şi în interiorul multor ţări s-a dezvoltat foarte mult, scăzând treptat rolul aurului. Sistemul monetar bazat pe etalonul aur a slăbit foarte mult, iar în 1974 a fost abandonat.

Din anul 1974, sistemul monetar este construit pe baza unui nou etalon şi anume puterea de cumpărare a monedei naţionale. Era firesc să se ajungă aici, întrucât circulaţia monetară este direct legată de vânzare-cumpărare, deci de preţuri, de cantitatea de bunuri şi/sau servicii care pot fi procurate cu o unitate monetară.

S-au dezvoltat şi fenomenele inflaţioniste şi dezechilibrele, o dată cu intrarea în vigoare a acestui sistem monetar bazat pe puterea de cumpărare.

Puterea de cumpărare reprezintă un etalon aparte. El se bazează pe contribuţia bunurilor şi serviciilor fiecărei ţări la determinarea cursului monetar. La determinarea puterii de cumpărare a unei monede naţionale, sarcini şi contribuţii mari revin acum Sistemului Financiar Internaţional şi îndeosebi Fondului Monetar Internaţional şi Băncii Mondiale. Acestea stabilesc puterea de cumpărare a monedelor naţionale, pe baza costului valutar, care ţine seama de ponderea şi preţurile produselor de bază, dar şi de unii indicatori realizaţi de ţara respectivă, cum ar fi: preţurile interne raportate la cele internaţionale, nivelul produsului intern brut, ritmul creşterii economice, productivitatea muncii, datoria externă, deficitele bugetare şi ale balanţei de plaţi externe, etc. Etalonul putere de cumpărare este deci abstract, nu are un corespondent material, este mai degrabă un calcul, un model.

25

În concluzie, putem afirma că sistemele monetare moderne, performante, au apărut şi s-au dezvoltat o dată cu moneda de hârtie, când aurul nu mai îndeplineşte funcţii monetare principale.

Acum, valoarea etalon este cuprinsă în puterea de cumpărare a monedei naţionale sau internaţionale.

2.3. Sisteme monetare în România

Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în România nu exista un adevărat sistem monetar.

Prima lege monetară a ţării noastre a fost adoptată în 1867.Ea a adoptat un sistem monetar zecimal şi „regimul monetar bimetalist“. Tot prin această

lege a fost creată moneda naţională-leul de argint de 5 grame cu o puritate de 835/1000. De la început, România a adoptat normele monetare aplicate de Uniunea Latină. Principalele monede româneşti au fost confecţionate în Anglia şi erau de aramă. Apariţia monedelor de aur şi de argint a avut loc după 5-6 ani. La început, monedele româneşti au circulat în paralel cu monedele de aur şi argint străine. Abia în 1873 se pun în circulaţie monede de argint în valoare de 25 milioane lei (în monede de câte 2 lei). În acelaşi an se confecţionează şi monede de aur de 20 lei (în valoare de 3 milioane lei). Confecţionarea s-a realizat în Belgia.

Se consideră că legea monetară din 1867 a constituit baza organizării monetare a României. Apoi au fost efectuate reforme complementare.

Nu există o bancă de emisiune. Se recurge la sistemul monetar hârtie-monedă prin emiterea de înscrisuri (bilete) ipotecare.

După încheierea Războiului de Independenţă, moneda începe să se revigoreze şi se confecţionează monede de argint (1879, 1881, 1882).

În 1880-1881 se înfiinţează Banca Naţională a României.Funcţiona deja sistemul bimetalist argint-aur.În luna mai a anului 1889 România a trecut oficial la etalonul monetar aur. Până în

1915, statul era autorizat să confecţioneze şi să pună în circulaţie monede metalice în valoare de 100 milioane lei. Cea mai mare parte (78%) era confecţionată din argint, dar operaţiunile erau raportate la aur. Monedele au mai fost confecţionate în 1900, 1905, 1906 şi 1927.

Între cele două războaie mondiale, România şi-a modernizat circulaţia monetară şi sistemul bancar şi s-a aliniat tot mai mult la reglementările şi normele emise pe plan internaţional. Au acţionat parţial şi incomplet, sistemele monetare aur-lingouri şi aur-devize.

În perioada comunistă, în România, circulaţia monetară s-a rupt de contextul internaţional. Moneda naţională nu a avut practic acoperire nici în aur şi nici măcar (doar parţial) în bunuri şi servicii.

După anul 1989, România încearcă să se alinieze din nou rigorilor Sistemului Monetar Internaţional. Deşi a fost o perioadă economică grea, cu inflaţie, depreciere monetară continuă şi scădere economică, deşi a crescut mult datoria externă, publică şi deficitele, totuşi ţara noastră se implică tot mai mult în mecanismele monetare internaţionale. Fiind membră a organismelor financiare internaţionale, evident că România a adoptat sistemul monetar bazat pe puterea de cumpărare a monedei naţionale.

26

2.4. Sistemul Monetar European

Dupa ce sistemul monetar ,stabilit la Bretton Woods in 1944 , a fost abandonat , tarile din Comunitatea Economica Europeana au stabilit in anul 1972 sa mentina rate stabile de schimb ale monezilor nationale care sa nu fluctueza mai mult de 2.25%Sistemul monetar european a fost stabilit in 1979, de catre tarile care faceau parte din Comunitatea Economica Europeana , care au cazut de acord sa coreleze monezile nationale pentru a preveni marile fluctuatii care puteau aparea intre ele si sa introduca moneda unica europeana (ECU).Elementele de baza ale acestui sistem erau:

1. Stabilirea unei monede unice europene (ECU) care era un cos al monezilor nationale , prevenind miscarile peste 2.25% (6 % in cazul Italiei) in paritatea schimburilor dintre monezile nationale .

2. Stabilirea unui Mecanism al Ratelor de Schimb (ERM)3. Extensia facilitatilor de credit la nivel European4. Crearea Fondului Monetar de Cooperare Europeana, creat in Octombrie 1972 si

alocarea de ECU bancilor centrale din tarile membre in contrapartida cu aur sau dolari USA.

Desi nu a fost stabilita o moneda ancora , marca germana a fost centrul Sistemului Monetar European. Ajustari periodice ale monezilor nationale aveau loc in scopul mentinerii unor rate stabile de schimb dar sistemul era constrans de politicile econimuce diferite ale statelor membre ceea ce a condus in 1993 la iesirea din Mecanismul Ratelor de Schimb a Marii Britanii si a Italiei in 1992 si la marirea marjei de fluctuatie la 15%.La 31 Decembrie 1998 , moneda ECU a fost inlocuita cu moneda Euro , inlocuindu-se astfel Mecanismul Ratelor de Shimb (ERM) initial cu ERM II.Conform ERM II monedele nationale puteau fluctua intr-o marja de 15% in raport cu Euro.După adoptarea euro, politica a fost schimbata corelandu-se monedele tarilor din afara zonei euro , la euro, scopul fiind acela de a îmbunătăţi stabilitatea acestor monede, precum şi pentru a obţine un mecanism de evaluare pentru membrii potentiali ai zonei euro.ERM II este de fapt anticamera pentru intrarea in Uniunea Economica si Monetara a Uniunii Europene . In acest stadiu monedele tarilor participante la Uniune sunt inlocuite cu moneda EURO , intrandu-se aftfel in zona euro.Moneda Euro a fost stabilita prin prevederile tratatului dela Maastricht din 1992 , care a stabilit trei etape pentru realizarea Uniunii Economice si Monetare :-prima etapa 1990-1993 , a presupus adoptarea de masuri pentru liberalizarea miscarii capitalurilor si punerea bazelor unei politici de convergenta in materie de stabilitate a preturilor si gestiune sanatoasa a finantelor publice.-etapa a doua 1994-1998 , a fost caracterizata prin infiintarea Institutului Monetar European (precursor al Bancii Centrale Europene) cu sediul la Frankfurt, cu scopul de a intari colaborarea intre bancile centrale si de a asigura coordonarea politicilor monetare .-a treia etapa a inceput la 1 ianuarie 1999 .Institutul Monetar European s-a transformat in Banca Centrala Europeana infiintindu-se si Sistemul European al bancilor Centrale.Moneda Euro a a inceput sa fie utilizata (sub forma de bancnote si monede) in statele membre ale Uniunii Economice si Monetare incepand cu 1 ianuarie 2002.Admiterea statelor in Uniune a fost conditionata de indeplinirea unor criterii stricte, astfel

- deficit bugetar de maxim 3% din PIB- datoria publica maxim 60% din PIB- rata inflatiei sa nu depaseasca cu mai mult de 1.5 puncte procentuale media ratei

inflatiei a celor mai bune 3 tari membre U.E. cu cele mai stabile preturi.

27

- rata dobanzii sa nu fie mai mare de doua puncte procentuale fata de media pe termen lung a primelor trei state performante in acest domeniu.

- rata de schimb nu trebuie sa depaseasca marjele normale (2.25%)In acest moment Sistemul Monetar European cuprinde 16 tari membre ale zonei euro plus trei tari care nu sunt membre ale Uniunii Europene dar au adoptat moneda Euro (Monaco, San Marino ,Vatican) , trei tari incluse in ERM II ( Danemarca , Lituania ,Letonia ) si sapte tari care sunt membre ale Uniunii Europene si urmeaza sa intre in ERM II si ulterior in zona euro (Bulgaria , Cehia , Polonia , Ungaria ,Romania .Marea Britanie ,Suedia)

2.5. Banca Centrala Europeana

Banca Centrala Europeana (BCE) are rolul de a sprijini politicile economice ale Comunitatii Europene prin actiuni in urmatorele directii:

- implementeaza politica monetara a Comunitatii Europene- detine si administreaza rezervele oficiale ale statelor membre- promoveaza un sistem de plati eficient - contribuie la supravegherea prudentiala a institutiilor de credit din tarile membre- autorizeaza emiterea de bancnote in cadrul Uniunii Europene, astfel incat numai

bancnotele emise de BCE si bancile centrale nationale sa aiba caracter oficial.BCE nu actioneaza ca imprumutator de ultim rang pentru bancile din Uniunea Europeana acest rol revenind bancilor centrale ale statelor membre.BCE nu are responsabilitatea cursurilor de schimb ale monedei EURO , avand o pozitie mai mult consultativa.Misiunea de baza a BCE o constituie stabilitatea preturilor , pentru indeplinirea acestui obiectiv putand fi utilizate instrumente diferite de la o tara la alta.Sistemul European al Bancilor Centrale (SEBC) este constituit din BCE si bancile centrale nationala ale statelor membre.Principalele atributii sunt:

- definirea si implementarea politicii monetare a Uniunii Europene- detinerea si administrarea rezervelor valutare oficiale ale tarilor membre- conducerea operatiunilor de schimb valutar- realizarea operatiunilor din sistemele de plati

Instrumentele utilizate pot fi:- facilitatile pertmanente- operatiuni ordinare- operatiuni de refinantare pe termrn lung- operatiuni structurale - sistemul rezervelor obligatorii

Facilitatile permanente consta in credite si depozite pe 24 ore , ca urmare a folosirii sistemului de plati si compensari unificate TARGET.Bancile centrale au pozitii debitoare sau creditoare fata de sistemul de compensari , nivelul dobanzii practicat fiind scazut ceea ce asigura stabilitate acestor operatiuni.Operatiunile ordinare consta in operatiuni de refinantare saptamanala.In functie de solicitarile bancilor centrale nationale , sepot acorda credite in mod diferentiat , cu dobanda fixa sau variabila , pe termen de maxim doua saptamani.Operatiunile de refinantare pe termen lung se concretizeaza in operatiuni desfasurate lunar , ceea ce permite obtinerea de credite pe termen de trei luni.Beneficiarii acestor credite sunt bancile de mica dimensiune , dobanda fiind variabila.

28

Operatiunile structurale asigura un nivel constant al lichiditatii bancare la nivelul bancilor nationale si consta in achizitia si vanzarea de titluri, garantarea de credite ,cumpararea si vanzarea portofolilui de efecte publiceSistemul rezervelor obligatorii asigura existenta unor rezerve de lichiditate bancilor centrale nationale cu efecte favorabile asupra intregului sistem bancar european.Indeplinirea obiectivului principal al BCE ( stabilitatea preturilor) se realizeaza prin actiuni in urmatoarele domenii:

- politica valutara - agregatele monetare- mentinerea inflatiei in parametrii normali

Pentru realizare acestui obiectiv , unele tari au creat premizele legale pentru cresterea independentei bancii centraleStudiile au relevat ca inflatia este mai mica in tarile care au asigurat independenta bancii centrale.Pentru stabilirea gradului de independenta au fost stabilita cateva criterii:

- precizarea in statut a indendentein bancii centrale- durata functiei de guvernator- dependenta bancii centrale fata de actiunile guvernamentale- includerea in structurile de conducere a unor functionari guvernamentali

BCE si SEBC isi mentin independenta in eaport de factorul politic , prin respectarea urmatoarelor principii:

- descentralizarea – rol egal al fiecarei banci centrale in infaptuirea politicii monetare unice

- accesul egal al solicitantilor la noneda bancii centrale ceea ce inseamna eliminarea limitelor in operatiunile de finantare bilaterala ,cu rate avantajoase ale dobanzii .

- continuitatea in aplicarea instrumentelor politicii monetare - utilizarea unor rate ale dabanzii pe termen scurt , unice si unificarea pietei monetare

prin conducerea unica a operatiunilor.

29

CAPITOLUL IIICAPITOLUL III

POLITICI MONETARE

3.1. Politica monetara. Definitie si istoric .

Politica monetara este procesul prin care , guvernul, banca centrala sau o alta autoritate monetara dintr-o tara , controleaza oferta de bani ,modul de utilizare a acestora si rata dobanzii , in vederea atingerii unui set de obiective orientate spre dezvoltare si stabilitate economica.Politica monetara poate fi atat expansionista , care are in vedere cresterea rapida a ofertei monetare de pe piata , sau restrictiva atunci cand oferta monetara scade sau creste intr-un ritm modest.Politica monetara se bazeaza pe relatia care exista intre ratele dobanzii dintr-o economie , adica pretul la care banii pot fi imprumutati , si oferta totala de bani.Politica monetara a fost asociata timp de secole cu decizia de batere a monezilor sau cu decizia de tiparire a monedei de hartie . La inceput rata dobanzii nu era considerata ca o forma de politica monetara , deciziile in privinta politicii monetare fiind luate de autoritatea care emitea monezile respective . Odata cu dezvoltarea schimbului la nivel international s-a simtit nevoia stabilirii unui pret intre aur si argint , precum si un pret al monezii locale in comparatie cu cele straine.Odata cu crearea Bancii Angliei in 1694 , care a dobandit responsabilitatea de a emite moneda si de a o garanta cu aur , ideea unei politici monetare independente de politica executiva a fost implementatata.Scopul politicii monetare era sa mentina valoarea monezilor in circulatie ,sa tipareasca moneda de hartie tranzactionabila la valoare nominala cu numerarul , si sa previna iesirea monezilor de pe piata. Infiintarea bancilor centrale ale statelor industrializate , a fost asociata cu dorinta de a mentine statele respective legate de etalonul aur , si de necesitatea schimbului cu alte monede garantate cu aur. Pentru a ajunge aici , bancile centrale au stabilit rate ale dobanzii atat pentru cei imprumutati cat si pentru banci care aveau nevoie de lichiditate.In perioada 1870-1920 , tarile industrializate au stabilit sistemul bazat pe bancile centrale , una dintre ultimele infiintate fiind Federal Reserve in 1913. Din acest moment a fost inteles rolul de „imprumutator de ultima instanta” al bancilor centrale si de asemena a fost inteles faptul ca rata dobanzii are un efect asupra intregii economii.Astfel, s-a ajuns ca in zilele noastre decizia privind politicile monetare sa ia in calcul o serie de factori cum ar fi:

- rata dobanzii pe termen surt- rata dobanzii pe termen lung- viteza de rotatie a banilor in economie- ratele de schimb- calitatea creditului- actiuni si obligatiuni- relatia intre guvern si cheltuielile (economiile) sectorului privat

30

- fluxul international de capital- derivative financiare ( option, futures)

3.2. Tipuri de politica monetara

In practica , toate tipurile de politica monetara implica modificarea masei monetare in sens restrans (M0) aflata in circulatie. Acest proces de influentare a lichiditatii prin vanzari si cumparari de instrumente de debit sau de credit , este cunoscut sub numele de operatiuni pe piata libera. Tranzactiile efectuate de autoritatile monetare pe piata , modifica oferta de moneda si acest lucru influenteaza si celelalte variabile cum ar fi rata dobanzii si rata de schimb.Distinctia intre diferitele tipuri de politica monetara rezida in setul de instrumente si de variabile de piata care sunt folosite pentru a atinge scopurile urmarite.

Politica monetara Variabila de piata Obiectiv pe termen lung

Politica de tintire a inflatiei Rata dobanzii la debitele O/N O rata stabilita a inflatiei

Politica de tintire a preturilor Rata dobanzii la debitele O/N Un nivel specific al inflatiei

Agregate monetare Cresterea masei monetare O rata stabilita a inflatiei

Rata de schimb fixa Pretul spot al monedei Pretul spot al monedei

Etalonul aur Pretul spot al aurului Inflatie redusa legata de pretul aurului

Politica mixta De obicei rata dobanzii De obicei somajul si inflatia

Politica de tintire a inflatiei

Aceasta politica isi propune sa mentina inflatia intr-o rata prestabilita.Acest deziderat este realizat prin ajustari periodice de catre banca centrala a tintei de rata a dobanzii. Rata dobanzii utilizata este rata interbancara la care bancile se imprumuta intre ele , overnight , pentru acoperirea fluxului de numerar. Aceasta rata a dobanzii este stabilita lunar sau trimestrial de un comitet de politica monetara.Schimbarile in rata dobanzii sunt facute ca raspuns la diferitii indicatori de piata ,intr-o incercare de a influenta tendinta economiei mentinand tinta de inflatie stabilita.Politica de tintire a inflatiei a fost initiata de Noua Zeelanda si este utilizata in prezent in Australia, Brazilia,Canada,Chile,Columbia,Europa,Norvegia,Islanda,Filipine , Africa de sud,Turcia si marea Britanie.

31

Politica de tintire a preturilor

Politica de tintire a preturilor este similara politicii de tintire a inflatiei ,cu singura diferenta ca o crestere a inflatiei intr-un an este compensata in anii urmatori , astfel incat in timp preturile raman nemodificate.

Agregate monetare

In anii ’80 mai multe tari au utilizat o abordare bazata pe cresterea constanta a masei monetare. Aceasta abordare a inclus diferite categorii de bani si credit (M0,M1) fiind deseori numita cu termenul de monetarism .diferenta fata de celelalte politici , care se focuseaza intr-o forma sau alta pe semnalele pe care preturile le transmit , fiind o abordare monetara cantitativa.

Politica ratei de schimb fixa

Acesta politica se bazeaza pe mentinerea unui curs de schimb fix cu o moneda straina. Intr-un regim cu rate fixe stabilite prin ordin , guvernul local sau autoritatea monetara stabileste o rata fixa , si nu intervine pe piata , vanzand sau cumparand moneda , pentru a mentine cursul de schimb. In schimb , cursul eate mentinut cu masuri administrative ( controlul capitalurilor, controlul licentelor de import-export). In acest caz exista o piata neagra a cursului de schimb ,la care moneda este schimbata la un curs neoficial .In cazul unui sistem convertibil dar cu rate fixe , moneda este cumparata si vanduta de banca centrala in fiecare zi cu scopul de a atinge tinta de rata de schimb.Aceasta tinta poate fi , un nivel fix sau o banda de fluctuatie in care banca centrala urmareste sa se incadreze cursul de schimb.Intr-un sistem cu rate fixe mentinut printr-un Consiliu Monetar , fiecare unitate de moneda locala este acoperita de o unitate de moneda straina, la o anumita rata de schimb. Acest lucru face ca masa monetara locala sa nu fie sub presiunea inflatiei si elimina speculatiile care se pot face asupra celor care ar dori sa schimbe moneda locala in moneda straina. Toate aceste politici renunta de multe ori la politica monetara proprie in favoarea unei autoritati monetare sau politici monetare straine in incercarea de a mentine un anumit curs al ratei de schimb.Gradul in care politica monetara locala depinde de cea straina , depinde de factori cum ar fi:mobilitatea capitalilui, transparenta ,canale de credit si alti factori economici.

Etalonul aur

Este un sistem in care pretul monedei nationale este stabilit in unitati de aur (lingouri) si este tinut constant prin vanzarile si cumpararile de moneda catre alte state.Vanzarea si cumpararea aurului sunt foarte importante pentru mentinerea cresterii economice si a stabilitatii preturilor.In zilele noastre acest model de politica monetara nu mai este utilizat , desi o forma a politicii monetare bazata pe etalonul aur , a fost larg utilizata intre 1850-1971.Avantajul majoral acestui sistem era simplicitatea si transparenta.Dezavantajul major esta ca acesta poate induce deflatie , care apare atunci cand economia creste mai repede decat cantitatea de aur detinuta.Atunci cand economia creste mai repede, aceeasi cantitate de bani este utilizata pentru a face fata unui numar mai mare de tranzactii. Singurul mod prin care acest lucru este posibil, este scaderea costului fiecarei tranzactii , ceea

32

ce inseamna ca pretul bunurilor si serviciilor se micsoreaza iar fiecare unitate de moneda creste in valoare.

3.3. Instrumente ale politicii monetare

Banca centrala poate influenta rata dobanzii largind sau micsorand masa monetara in circulatie. Principalele instrumente folosite sunt urmatoarele:

1.Operatiuni pe piata libera.Cu ajutorul acestor operatiuni poate fi schimbata marimea masei monetare in circulatie. Un exemplu de acest gen ar fi cumpararea sau vanzarea de actiuni in valuta. Atunci cand banca centrala pune la dispozitie sau colecteaza valuta aferenta , intervine pe piata modificand cantitatea de moneda din piata si afectand astfel masa monetara.

2.Mecanismul scontării

Ca „imprumutator de ultima instanta” bancile centrale au autoritatea de a imprumuta fonduri institutiilor financiare din fiecare tara. Prin rambursarea acestor credite sau prin extinderea celor existente banca centrala poate schimba marimea masei monetare.

3.Modificarea necesarului de rezerve

Fiind autorutatea de reglementare banca centrala exercita functia de ccontrol asupra bancilor.Politica monetara poate fi imlementata prin schimbarea rezervelor pe care bancile sunt obligate sa le pastreza la banca centrala.Bancile mentin o mica parte a activelor disponibile in cash, restul fiind investit in active mai putin lichide cum ar fi creditele. Schimband proportia activelor ce trebuiesc tinute in cash , banca centrala poate schimba sumele disponibile pentru credit , modificand astfel masa monetara.

4.Rata dobanzii

Contractia masei monetare poate fi realizata indirect prin cresterea ratei nominale a dobanzii , dat fiind faptul ca ratele de dobanda mai mari incurajeaza economiile si descurajeaza imprumuturile , ambele avand efect asupra reducerii masei monetare.Autoritatile monetare pot avea abordari diferite in cea ce priveste rata dobanzii. Astfel in SUA , banca centrala (FED) poate stabili rata de scont care are un efect semnificativ asupra celorlalte dobanzi, in timp ce la alte tari, autoritate monetara poate fi mandatata sa stabileasca rate ale dobanzii pentru credite , depozite si alte active financiare.

5.Consiliu Monetar

Consiliu Monetar este un aranjament care fixeaza masa monetara a unei tari de alta ,fiind esential legat de o rata de schimb fixa . Astfel pentru a creste masa monetara in moneda locala este necesar sa existe un echivalent al masei monetare in valuta tinuta in rezerva . Principalele argumente ale consiliului monetar sunt:

-sa importe credibilitatea monedei straine

-sa mentina o rata de schimb fixa cu moneda straina

-sa stabileasca o credibilitate a artei de scimb.

33

Consiliul monetar are avantaje pentru tari mici dar cu economie deschisa care nu pot sustine o politica monetara independenta. Dezavantajul este acela ca ,nu mai pot fi emise decizii de politica monetara in conformitate cu considerentele nationale si de asemenea, rata de schimb fixa stabileste conditiile schimbului cu alte tari ,indiferent de diferentele dintre tari.

6. Convingerea moralăEa constă în faptul că banca centrală în general, îşi foloseşte puterea sa de convingere asupra băncilor sau asupra lumii financiare în general pentru ca acestea să-şi schimbe comporta-mentul (ex.: limitarea împrumuturilor străine sau încurajarea cumpărării de titluri de stat).Imprtant de retinut este ca aceste anunturi trebuie sa fie credibile , pentru a se obtine efectul dorit in piata.

3.4. Politici monetare în România

In Romania , a existat o perioadă, îndeosebi între cele două războaie mondiale, când exista o puternică stabilitate monetară şi pentru că era o politică monetară foarte riguroasă. În primul rând, în această perioadă, moneda noastră avea acoperire în aur şi era convertibilă. Exista o paritate legală a leului, adică o cantitate de aur pe care o conţinea. Când paritatea scădea sau creştea, ca urmare a fluxurilor monetare şi situaţiei economice, banca centrală intervenea şi echilibra cererea cu oferta de bani. La acea vreme, echilibrarea se făcea îndeosebi prin importul sau producerea aurului. O monedă convertibilă presupunea menţinerea echilibrului şi stabilităţii monetare între punctele de ieşire şi de intrare ale aurului.

Dupa 1989 , si dupa finalizarea unui proces de pregătire, a cărei ultimă etapă a constituit-o crearea şi testarea funcţionării cadrului de analiză economică şi de decizie a politicii monetare specific ţintirii directe a inflaţiei, BNR a stabilit , incepand cu 2005 ,ca strategie de politica monetara, tintirea directa a inflatiei. Concomitent au fost satisfăcute şi celelalte cerinţe şi cri-terii care condiţionează eficacitatea acestei strategii:

1.coborârea ratei anuale a inflaţiei sub nivelul de 10 la sută;

2. acumularea unui câştig de credibilitate de către banca centrală şi consolidarea acestuia;

3. întărirea independenţei de jure (prin intrarea în vigoare la 30 iulie 2004 a noului Statut al BNR) şi de facto a BNR;

4. restrângerea dominanţei fiscale, derularea procesului de consolidare fiscală şi ameliorarea coordonării dintre politica fiscală şi cea monetară;

5. relativa flexibilizare a cursului de schimb al leului şi reducerea gradului de vulnerabilitate a economiei la fluctuaţiile acestei variabile;

6. însănătoşirea şi întărirea sistemului bancar şi relativa creştere a intermedierii bancare;

7. sporirea transparenţei şi a responsabilităţii băncii centrale, precum şi a ariei şi intensităţii comunicării BNR cu publicul şi pieţele financiare, inclusiv în ceea ce priveşte aspectele legate de noua strategie de politică monetară şi de pregătirea adoptării ei;

8. conturarea mai clară a comportamentelor macroeconomice şi a mecanismelor de funcţionare a economiei necesară identificării şi creşterii eficacităţii canalelor de transmisie monetară.

34

Demersurile BNR de creare a cadrului organizatoric şi tehnic necesar implementării noii strategii de politică monetară au durat 16 luni şi au beneficiat de asistenţă tehnică acordată de Fondul Monetar Internaţional şi de Banca Naţională a Cehiei.

3.5.Instrumentele de politică monetară folosite de BNR

Principalele instrumente de politică monetară pe care BNR le are la dispoziţie conform regle-mentărilor în vigoare sunt:

operaţiunile de piaţă monetară

facilităţile permanente acordate instituţiilor de credit

rezervele minime obligatorii (RMO)

Operaţiunile de piaţă monetară (open market)

Operaţiunile de piaţă monetară (operaţiuni open market) reprezintă cel mai important instru-ment de politică monetară al BNR. Acestea se realizează la iniţiativa băncii centrale, având următoarele funcţii: ghidarea ratelor de dobândă, gestionarea condiţiilor lichidităţii de pe piaţa monetară şi semnalizarea orientării politicii monetare.

Potrivit reglementărilor în vigoare, principalele categorii de operaţiuni de piaţă monetară aflate la dispoziţia BNR sunt:

operaţiuni repo - tranzacţii reversibile, destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR cumpără de la instituţiile de credit active eligibile pentru tranzacţionare, cu angajamentul acestora de a răscumpăra activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;

atragere de depozite - tranzacţii cu scadenţa prestabilită, destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul cărora BNR atrage depozite de la instituţiile de credit;

emitere de certificate de depozit - tranzacţii destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituţiilor de credit certificate de depozit;

operaţiuni reverse repo - tranzacţii reversibile, destinate absorbţiei de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde instituţiilor de credit active eligibile pentru tranzacţionare, angajându-se să răscumpere activele respective la o dată ulterioară şi la un preţ stabilit la data tranzacţiei;

acordare de credite colateralizate cu active eligibile pentru garantare - tranzacţii reversibile destinate injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR acordă credite instituţiilor de credit, acestea păstrând proprietatea asupra activelor eligibile aduse în garanţie;

vânzări/cumpărări de active eligibile pentru tranzacţionare - tranzacţii destinate absorbţiei/injectării de lichiditate, în cadrul cărora BNR vinde/cumpără active eligibile pentru tranzacţionare, transferul proprietăţii asupra acestora de la vânzător la cumpărător fiind realizat prin mecanismul "livrare contra plată";

swap valutar - constă în două tranzacţii simultane, încheiate cu aceeaşi contrapartidă, prin care BNR:

35

o injectează lichiditate cumpărând la vedere valută convertibilă contra lei şi vânzând la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei;

o absoarbe lichiditate vânzând la vedere valută convertibilă contra lei şi cumpărând la o dată ulterioară aceeaşi sumă în valută convertibilă contra lei.

Până de curând (în perioada 1997 - trimestrul III 2008), operaţiunile de piaţă monetară ale BNR au fost utilizate aproape în exclusivitate în scopul drenării excedentului de lichiditate din sistemul bancar.

Începând din ultima parte a anului 2008, odată cu schimbarea poziţiei nete de lichiditate a băncilor din excedent în deficit, operaţiunile de piaţă monetară destinate injecţiilor de lichidi-tate au devenit predominante, BNR trecând astfel în poziţia de creditor al sistemului bancar.

Facilităţile permanente

Facilităţile permanente oferite de BNR (Regulamentul 1/2000 privind operaţiunile de piaţă monetară efectuate de BNR şi facilităţile permanente acordate de aceasta participanţilor eligi-bili) instituţiilor de credit au drept scop: (i) absorbirea, respectiv, furnizarea de lichiditate pe termen foarte scurt (o zi); (ii) semnalizarea orientării generale a politicii monetare şi (iii) sta-bilizarea ratelor dobânzilor pe termen scurt de pe piaţa monetară interbancară, prin coridorul format de ratele dobânzilor aferente celor două instrumente.

Instituţiile de credit pot accesa din proprie iniţiativă cele două facilităţi permanente oferite de BNR:

facilitatea de creditare, care permite obţinerea unui credit cu scadenţa de o zi de la banca centrală, contra colateral, la o rată de dobândă predeterminată; această rată de dobândă constituie, în mod normal, un plafon al ratei dobânzii overnight a pieţei monetare;

facilitatea de depozit, care permite plasarea unui depozit cu scadenţa de o zi la banca centrală, la o rată de dobândă predeterminată; rata dobânzii facilităţii de depozit reprezintă, în mod normal, pragul ratei dobânzii overnight a pieţei monetare.

În şedinţa din 6 mai 2008, CA al BNR a decis imprimarea unui caracter simetric coridorului format de ratele dobânzilor facilităţilor permanente în jurul ratei dobânzii de politică monetară şi restrângerea amplitudinii acestuia la valoarea de +/- 4 puncte procentuale; măsura a avut ca scop ameliorarea transmiterii semnalelor de politică monetară şi reducerea amplitudinii fluc-tuaţiilor ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară.

Rezervele minime obligatorii

Rezervele minime obligatorii (RMO) sunt reprezentate de disponibilităţi băneşti ale instituţi-ilor de credit, în lei şi în valută, păstrate în conturi deschise la Banca Naţională a României.

Funcţiile principale ale mecanismului RMO constituite în lei sunt cea de control monetar (aflată în strânsă corelaţie cu cea de gestionare a lichidităţii de către BNR) şi cea de stabilizare a ratelor dobânzilor de pe piaţa monetară interbancară. Rolul major al RMO în valută este acela de a tempera expansiunea creditului în valută.

Principalele caracteristici ale acestui instrument sunt:

36

baza de calcul a RMO se determină ca nivel mediu zilnic (pe perioada de observare) al soldurilor elementelor de pasiv în lei şi în valută din bilanţurile băncilor (cu excepţia pasivelor interbancare, a obligaţiilor către BNR şi a capitalurilor proprii);

perioada de observare şi cea de aplicare au durata de o lună, fiind succesive (prima dintre ele reprezentând intervalul cuprins între data de 24 a lunii precedente şi data de 23 a lunii curente);

ratele RMO pot fi diferenţiate atât în funcţie de moneda de constituire, cât şi în funcţie de scadenţa reziduală a elementelor incluse în baza de calcul (mai mică sau mai mare de 2 ani);

RMO se constituie ca nivel mediu zilnic al disponibilităţilor menţinute pe parcursul perioadei de aplicare în conturile deschise la BNR;

deficitului de rezerve i se aplică o dobândă penalizatoare, iar abaterile repetate se sancţionează prin avertisment, amenzi sau prin limitarea operaţiunilor instituţiei de credit.

37

CAPITOLUL IVCAPITOLUL IV

MASA MONETARĂ

4.1. Teorii economice ale sec.XX. Keynesianism si monetarism.

Utilizarea banilor pentru reglarea mecanismelor economiei este evidentiata in cadrul teoriilor economice dezvoltate pe parcursul timpului in acest domeniu. Cele mai importante teorii economice dezvoltate in secolul XX dar care au atat discipoli cat si critici sunt :

A. Teoria KeynesianaB. Teoria Monetarista

A.Teoria Keynesiana este o teorie macroeconomica bazata pe ideile economistului britanic John Maynard Keynes, care au fost prezentate pentru prima data in lucrarea „Teoria generala a folosirii mainii de lucru,dobanzii si banilor” , aparuta in 1936, la scurt timp dupa marea criza economica din 1929-1933.Conform acestei teorii , sectorul privat din economie ,prin deciziile pe care le poate lua , poate conduce la rezultate macroeconomice ineficiente ,ceea ce necesita o politica activa din partea sectorului public , incluzand masuri de politica monetara ale bancii centrale ,si masuri fiscale ale guvernului pentru stabilizarea productiei de-a lungul ciclului economic.Conform lui Keynes , deciziile luate de sectorul privat, conduc la supraabundenta si supraproductie care apar atunci cand cererea agregata pentru bunuri este insuficienta , economia isi incetineste ritmul ,somajul este in crestere si productia este in declin.Keynes a argumentat ca , pentru Marea Criza solutia a fost stimularea economiei printr-o combinatie a doua abordari: o reducere a ratei dobanzii si o crestere a investitiilor guvernamentale in infrastructura. Investitiile guvernamentale injecteaza lichiditati in economie ,ceea ce conduce la cresterea consumului general in economie , care la randul sau stimuleaza productia si investitiile , implicand cresterea veniturilor si a consumului intr-un efect de multiplicare continuu. Ideile lui Keynes au devenit larg acceptate dupa cel de-al doilea razboi mondial ,in majoritatea tarilor industrializate , intr-o perioada in care aceste tari se bucurau de somaj redus si inflatie modesta. Dar odata cu socul petrolier din 1973 , cand economistii nu au reusit sa explice cresterea simultana a somajului si a inflatiei, teoria lui Keynes a intrat in declin ,permitand aparitia unor noi teorii economice ( monetarism, neo-clasicism)

B.Teoria Monetarista este deseori asociata cu opera lui Milton Friedman , care la inceput a fost printre adeptii teoriei lui Keynes dar a sfarsit prin a fi un critic dur al acesteia. Friedman alaturi de Anna Schwartz a argumentat, in cea mai importanta lucrare a sa intitulata „ O istorie monetara a Statelor Unite , 1867-1960” , ca „inflatia este oricand si oriunde un fenomen

38

monetar” ,Friedman sustinand politica bancilor centrale de pastrare a echilibrului dintre cererea si oferta de bani , masurata prin cresterea productivitatii si a cererii.Monetarismul este o teorie care se centreaza pe efectul macroeconomic al ofertei de bani , Friedman argumentand ca expansiunea ofertei monetare este in mod inerent inflationara , autoritatile trebuind sa se concentreze pe pastrarea stabilitatii preturilor.Teoria isi are radacinile in doua idei diametral opuse : politica monetara dura care a dominat secolul XIX si teoria monetara a lui J.M. Keynes care lucrand intre cele doua razboaie mondiale a asistat la decaderea etalonului aur, propunand in schimb un model macroeconomic bazat pe cererea agregata ca pivot principal.Friedmann a propus o regula monetara fixa , in care oferta monetara sa fie calculata pe baza unor factori financiari si macroeconimici cunoscuti , tintind un anumit nivel al inflatiei. El a argumentat ca cererea de bani depinde de un mic numar de variabile aconomice ,astfel daca oferta monetara se extinde , oamenii nu vor dori sa-si pastreze excesul de bani in conturi inactive , si vor cheltui acesti bani , contribuind la cresterea cererii agregate .Similar, daca oferta se va reduce , oamenii isi vor reduce cheltuielile . In acest fel , Friedmann a contestat simplificarea atribuita lui Keynes conform careia „banii nu conteaza” , de aici provenind si termenul de „monetarism”.Cresterea popularitatii teoriei monetariste a avut loc dupa ce sistemul Bretton Woods ( la care j.M.Keynes a contribuit substantial) a intrat in colaps (1972) si dupa criza petroliera din 1973, cand cresterea simultana a somajului si a inflatiei , nu au putut fi explicate in termenii teoriei lui Keynes.De asemeni , analizand Marea Criza din 1929-1933 , Friedmenn a argumentat ca aceasta s-a datorat unei masive contractii a masei monetare , si nu unei lipse a investitiilor asa cum sustinea Keynes.In prezent , American Federal Reserve aplica o forma modificata de monetarism ,in care o gama larga de interventii sunt posibile in acord cu instabilitatile temporare si dinamica pietei.In Europa , Banca Centrala Europeana , utilizeaza o metoda mai ortodoxa de monetarism , cu controale stricte asupra inflatiei si cheltuielilor asa cum prevede Tratatul de la Maastricht al Uniunii Economice si Monetare.

4.2.Conţinutul şi structura masei monetare

Masa monetară este formată din totalitatea activelor care pot fi utilizate pentru obţinerea de bunuri şi servicii, cât şi pentru achitarea datoriilor. Ea mai poate fi definită ca totalitatea produselor monetare create la un moment dat şi puse la dispoziţia economiei şi societăţii dintr-o ţară. Exista multe modalitati de definire a masei monetare dar cea mai usuala include moneda in circulatie si disponibilitatile la vedere existente in conturi.

Relatia intre masa monetara si preturi este istoriceste cunoscuta ca teoria cantitativa a banilor.Exista o puternica evidenta a relatiei directe intre inflatia pe termen lung si cresterea masei monetare si exista foarte multe dovezi in istorie asupra acestei legaturi.

Banii sunt utilizati ca un mijloc de schimb , pentru plata datoriilor , sau pentru acumularea valorilor. Functiile diferite sunt asimilate cu modalitati diferite de masurare.

Nu exista o singura modalitate de masurare , in schimb sunt folosite un spectru continuu de agregate monetare in sens restrans sau mai larg.

In sens restrans agregatele monetare includ cele mai lichide active ( moneda in circulatie si disponibilitati la vedere din conturi) iar in sens larg acestea includ active cu un grad mai mic de lichiditate (certificate de deposit).

Aceste agregate monetare corespund unor politici monetare, care in sens restrans pot controla masa monetara iar in sens larg au mai putine modalitati de actiune.

Diferitele tipuri de masa monetara sunt in general clasificate cu litera „M”.39

Astfel , „M” poate varia de la M0 ( in sens restrans) la M3 (in sens larg) , acest lucru depinzand de banca centrala a fiecarei tari. Schema tipica pentru fiecare dintre „M” este urmatoarea:

Active M0 MB M1 M2 M3 MZM

Bancnote si monezi in circulatie in afara celor din Banca centrala si bancile comerciale

V V V V V V

Bancnote si monezi in seifurile bancilor V V

Rezervele minime obligatorii V

Cecuri de calatorie emise de alte entitati decat bancile V V V V

Disponibilitati la vedere V V V V

Alte depozite ale intututiilor depozitare (Ordine negociabile de retragere)

V V V V

Depozite de economii V V V

Depozite le termen mai mici de $100,000 pentru institutiile financiare si depozite ale persoanelor fizice pentru piata monetara .

V V

Depozite la termen in sume mari, fonduri instututionale pentru piata monetara , operatiuni repo si alte active lichide importante.

V

Toate fondurile monetare V

La modul general se poate aprecia ca :agregatul M1 grupeaza toate mijloacele de plata efective si depuneri in conturi curenteagregatul M2 include in afara de M1 , plasamentele la termen in vederea economisiriiagregatule M3 include pe langa M2 active cu grade mai reduse de lichiditate (certificate de depozit , bonuri de casa)Daca utilizam criteriul lichiditatii putem construi agregatul L , care inglobeaza toate celelalte componenete precedente la cere sa adauga titlurile pe termen lung care pot fi transformate mai lent in lichiditati.In Statele Unite principalele agregate utilizate in prezent sunt:M0- total moneda fizica plus conturi la banca centrala care pot fi transformate in monedaM1- M0 plus disponibilitati la vedereM2- M1 plus depozite de economii ,depozite la termen mai mici de $ 100 000 si depozite ale fondurilor mutuale pentru piata monetara.M3- M2 plus depozite la termen in sume mari , fonduri institutionale pentru piata monetara, operatiuni repo si alte active lichide importante. In Uniunea Europeana se folosesc urmatoarele agregate monetare:M1 - moneda in circulatie plus depozite overnightM2 - M1 plus depozite cu o maturitate pana la doi ani plus depozite rambursabile cu o perioada de notificare pana la 3 luniM3 – M2 plus operatiuni repo plus fonduri pentru piata monetara plus valori mobiliare pana la 2 aniIn Romania , masa mometara este urmarita prin intermediul urmatoarelor agregate:

Masa monetara in sens restrans (M1) care cuprinde:

40

-numerar in afara sistemului bancar -disponibilitati la vedere

Cvasi-bani , care cuprinde : -economiile populatiei -depozitele in lei -depozitele in valuta

Masa monetara in sens larg (M2) care le insumeaza pe cele doua Tot pentru analiza masei monetare se determina si indicatorul baza monetara calculat ca medie zilnicasi la sfarsitul perioadei , in structura caruia sunt incluse urmatoarele elemente: numerar in casieriile bancilor numerar in afara sistemului bancar disponibilitati ale bancilor la BNR

4.3.Ecuatia cantitativa a monedei

Masa monetara este importanata pentru ca este legata de inflatie prin teoria cantitativa a monedei , care permite masurarea cererii de moneda din economie : MV=PQin care : M = masa monetara P = nivelul mediu al preturilor bunurilor si serviciilor vandute intr-un an Q = volumul bunurilor si serviciilor vandute intr-un an V = viteza de circulatie a monedeiDupa cum se poate vedea din ecuatie , fiecare termen este definit in corelatie cu ceilalti trei termeni. Spre deosebire de ceilalti viteza de circulatie a monedei nu poate fi masurata independent , si poate fi estimata numai impartind PQ la M.

V=

Astfel variatiile masei monetare se rezolva printr-o variatie temporara a vitezei de circulatie , pana in momentul cand se realizeaza un echilibru.Viteza de circulatie micsoreaza sau amplifica volumul masei monetare , dupa cum acesta cunoaste o accelerare sau o incetinire.In practica este dificil sa se masoare numarul circuitelor efectuate de moneda , din acest motiv calculandu-se un alt indicator , viteza de rotatie care se calbculeaza astfel:

Vr= =

Numitorul fractiei reprezinta masa monetara calculata ca medie (trimestriala sau anuala)Cu cat rulajul banesc este mai mare , cu atat un semn banesc efectueaza mai multe rotatii.Ca durata in zile ,viteza de rotatie se poate exprima astfel:

Dz = = in care

Dp = durata periodica de analiza (90 zile sau 360 zile)Vr = viteza de rotatie sub forma de coeficient

41

In practica , macroeconomistii utilizeaza intotdeuna PIB-ul pentru a masura Q din ecuatia cantitativa sus-amintita.Ignorand efectele cresterii masei monetare asupra vitezei de circulatie si a consumului , cresterea masei monetare poate cauza diferite feluri de inflatie in perioade diferite.De exemplu , cresterea masei monetare in Statele Unite din anii 1970 pana in prezent, a incurajat mai intai o crestere a inflatiei pentru produsele si serviciile nou introduse pe piata si apoi o inflatie a preturilor activelor in decada urmatoare. De asemenea a incurajat explozia bursei in anii 80-90 si apoi , dupa 2001 o crestere a pretului in domeniu imobiliar.

42

CAPITOLUL VCAPITOLUL V

INFLAŢIA

5.1. Conţinut

O dată cu apariţia hârtiei monedă, s-au manifestat şi consecinţele ei asupra vieţii economice şi sociale şi anume: crize, depresiuni economice, scăderea puterii de cumpărare, atât a monedei naţionale, cât şi a consumatorului în general.

Dintre toate neajunsurile şi consecinţele hârtiei monedă, cea mai periculoasă este inflaţia.

Marele economist român Victor Slăvescu caracteriza inflaţia ca fiind „creaţia nemăsurată de semne monetare“, sau „un exces de circulaţie a banilor“.1

Inflaţia apare când moneda naţională nu mai este garantată prin bunuri reale, ci pusă în circulaţie de nevoile statului.

Inflaţia este deci crearea de semne monetare, fără susţinere efectivă în viaţa economică. Dacă este inflaţie, valoarea bunurilor este răsturnată, iar o dată cu ea şi preţurile, întrucât moneda este pusă în circulaţie în mod forţat, adică la un curs forţat.

Inflaţia poate fi definită şi ca o crestere a nivelului general al preturilor bunurilor si serviciilor intr-o anumita perioada de timp .

Atunci cand nivelul preturilor creste , fiecare unitate de moneda poate cumpara mai putine bunuri si servicii , ceea ce conduce la erodarea puterii de cumparare a monezii.

Masurarea cresterii preturilor , se realizeaza prin calcularea ratei inflatiei , care reprezinta cresterea anualizata in procente a indexului general al preturilor intr-o anumita perioada de timp.

Economistii , sunt in general de acord ca ratele inalte ale inflatiei sau hiperinflatia sunt cauzate de cresterea excesiva a masei monetare, iar perioadele prelungite de inflatie sunt cauzate de cresterea mai rapida a masei monetare in comparatie cu cresterea economica.

Actualmente , majoritatea curentelor economice sunt favorabile unor rate reduse ale inflatiei , care pot reduce gravitatea recesiunilor economice dand posibilitatea pietei muncii sa se adapteze mai repede si reducand riscul de a cadea in capcana lichiditatii care poate afecta masurile de politica monetara necesare stabilizarii economiei.

Sarcina pastrarii ratelor de inflatie la niveluri reduse , revine autoritatilor monetare din fiecare tara , de obicei bancile centrale , care controleaza marimea masei monetare printr-un set de masuri care includ rata dobanzii, operatiunile pe piata monetara si nivelul rezervelor minime obligatorii.

1 Victor Slăvescu, Curs de Monedă, credit, schimb, Ed. Scrisul Românesc Craiova, 1932, pag. 182-183.43

5.2. Tipuri de inflaţie

Pentru a fi inflaţie, creşterea preţurilor trebuie să se manifeste pe o perioadă lungă. După diverşi specialişti această creştere variază între un an şi trei ani. Creşterile întâmplătoare şi episodice de preţuri nu pot constitui inflaţie.

Inflaţia este de următoarele tipuri:1) Inflaţia târâtoare, când creşterea preţurilor este de 1-3 % pe an, iar moneda

naţională respectivă este devalorizată la jumătate într-un termen de 24 ani.2) Inflaţia moderată, când creşterea preţurilor este sub 50% pe an, dar pentru anumite

standarde şi condiţii este necesar să nu depăşească 25% pe an (de exemplu, pentru a putea primi unele credite sau alte fonduri de la organismele financiar-bancare internaţionale).

Inflaţia moderată sau medie face suportabilă economia, dar cu semne şi tendinţe mici de creştere. Acest tip de inflaţie este şi cea care menţine un echilibru între şomaj şi creşterea economică sau stabilitatea monedei naţionale comparativ cu alte monede (cursul de schimb valutar).

3) Hiperinflaţia depăşeşte o creştere a preţurilor de 50% pe lună şi uneori ajunge la cote incredibile în perioade de războaie, recesiune economică profundă, instabilitate politică, economică şi ca urmare a unor alţi factori puternic perturbatori. În aceste situaţii, deprecierea monedei naţionale are loc şi ca urmare a faptului că economiile populaţiei, cât şi multe afaceri se bazează nu pe moneda naţională, ci pe monede stabile, puternice, ce constituie valute de rezervă pentru marea majoritate a ţărilor. În perioadele de hiperinflaţie, banii exprimaţi în monedă naţională nu mai sunt consideraţi etalon de valoare.

Cele mai multe dintre inflaţii sunt cele târâtoare, într-o economie stabilă, aşa cum stau lucrurile în ţările cu economie de piaţă dezvoltată.

Exista modalitati de calcul diferite ale inflatiei cele mai folosite fiiind urmatoarele: Indicele preturilor de consum ( in limba engleza – CPI) masoara preturile unor

bunuri si servicii selectate , cumparate de un consumator tipic. Rata inflatiei este procentul de schimbare a acestui indice intr-o anumita perioada de timp.

Indicele preturilor de productie (in limba engleza –PPI) masoara schimbarile in preturile primite de producatori pentru produsele lor. Acest indice masoara presiunea pusa pe producatori de preturile materiilor prime, care pot fi „pasate” spre consumartori sau pot fi absorbite in profiturile producatorilor.

Indicele preturilor de esenta ( in limba engleza – core price index) .Intrucat preturile alimentelor si petrolului se pot schimba rapid , este dificil de stabilit un trend pe termen lung luind in considerare aceste preturi. Astfel ,majoritatea agentiilor statistice , calculeaza „core inflation” eliminand din calcul componenetele cele mai volatile (cum ar fi alimentele si petrolul) dintr-un indice al preturilor , de obicei indicele preturilor de consum (CPI). Intrucat acest indice este mai putin afectat de cererea si oferta pe termen scurt , este folosit de bancile centrale in luarea deciziilor de politica monetara.

Deflatorul GDP , este o modalitate de masurare a preturilor tuturor bunurilor si serviciilor incluse in Produsul Intern Brut (PIB)

Masurarea inflatiei necesita modalitati obiective de diferentiere a modificarii preturilor pentru un set comun de bunuri si servicii , fata de modificarile de pret datorate schimbarilor in volum, calitate sau performanta a acestora.

44

Pentru a masura inflatia , sunt masurate schimbarile de pret la un asa-zis „cos” de bunuri si servicii , pretul final fiind suma preturilor medii ponderate ale produselor din „cos”.Pretul ponderat este calculat inmultind pretul unitar al bunurilor cu numarul de articole cumparate de un cumparator mediu.Indexul general al preturilor (CPI) , de exemplu , utilizeaza date colectate din supravegherea gospodariilor , determinanad ce proportie din consumul total al gospodariei este folosit pentru anumite bunuri si servicii , calculand pretul mediu ponderat al acestora. Aceste preturi medii ponderate sunt apoi insumate pentru a a calcula pretul total al bunurilor si serviciilor.

5.3. Efectele inflatiei

Efectele inflatiei nu sunt distribuite in mod egal in economie , si ca o consecinta , sunt costuri ascunse pentru unii si beneficii pentru altii datorate scaderii puterii de cumparare a banilor.De exemplu , cei care depun sume la banca cu dobanda fixa vor avea puterea de cumparare diminuata in timp ce , cei care imprumuta ,vor fi avantajati.Efecte negativeInflatia mare sau imprevizibila , este vazuta ca pagubitore pentru economie din urmatoarele motive:

Aduce ineficienta in piata , facand foarte dificila pentru companii planificarea pe termen lung si stabilirea bugetului.

Conduce la scaderea productivitatii , firmele fiind silite sa transfere resurse din productie pentru a se focusa pe pierderile datorate inflatiei monetare.

Descurajeaza investitiile si economiile Poate favoriza cresterea taxelor si impozitelor Puterea de cumparare este redistribuita de la cei cu venituri fixe la cei ale caror

venituri sunt indexate cu inflatia. Poate conduce la solicitari de crestere a salariilor , care la randul lor pot alimenta

inflatia In cazul unei hiperinflatii , economia poate fi serios afectata in capacitatea de a furniza

bunuri si servicii , iar moneda locala poate fi abandonata , conducand la ineficienta schimbului .

Reducerea capacităţii concurenţiale a firmelor naţionale; Sunt afectaţi mai mult, cetăţenii cu venituri fixe (bugetarii, pensionarii), întrucât,

indexarea salariilor sau pensiilor în funcţie de inflaţie se face întotdeauna mai târziu

Efecte pozitive Ajustarea pietei de munca .Keynes argumenteaza ca salariile nominale nu se adapteaza

in sensul diminuarii , ceea ce poate conduce la dezechilibre si rate inalte ale somajului.Intrucat inflatia reduce valoarea reala a salariilor , in conditiile mentinerii salariilor nominale constante , aceste lucru face ca piata muncii sa-si gaseasca echilibrul mai repede.

Diminuarea datoriilor. Debitorii care au rate fixe ale dobanzilor , vor constata o reducere a ratei donbanzii reale pe care o platesc . Rata reala a unui imprumut este rata nominala diminuata cu rata inflatiei.

Spatiu pentru manevra. Principalele instrumente de control ale masei monetare sunt rata scontului si operatiunile de piata folosite de banca centrala , Daca o economie este in recesiune , cu rate ale dobanzii reduse sau apropiate de zero ,atunci banca centrala nu poate sa mai reduca aceste rate , pentru a stimula economia , acesta situatie fiind

45

denumita capcana lichiditatii . Astfel un nivel moderat al inflatiei , poate asigura rate nominale ale dobanzii mai mari de zero , astfel incat banca centrala sa poata interveni pentru reducerea acestora , daca este necesar.

Efectul Tobbin . Castigatorul premiului Nobel pentru economie, James Tobbin , argumenteaza ca un nivel moderat al inflatiei poate creste investitiile intr-o economie , conducand la crestere economica sau, cel putin , la mentinerea unor niveluri constante ale veniturilor.Aceasta se datoreaza faptului ca inflatia micsoreaza randamentul activelor monetare in comparatie cu activele reale cum ar fi capitalul fizic . Pentru a evita efectele inflatiei , investitorii vor prefera sa investeasca in proiecte de investitii reale decat sa pastreze banii in active monetare susceptibile inflatiei.

5.4. Cauzele inflatiei

Pe parcursul istoriei , au existat diferite scoli de gandire economica care au avut viziuni diferite asupra cauzelor inflatiei. Majoritatea acestor teorii pot fi impartite in doua mari teorii:

Teoria calitativa a inflatiei si Teoria cantitative a inflatiei

Teoria calitativa rezida in asteptarile unui vanzator , de a schimba moneda acceptata , peste un anumit timp , contra bunuri pe care le poate cumpara in calitate de cumparator.Teoria cantitativa se bazeaza pe ecuatia cantitativa a banilor , studiata la capitolul anterior.Actualmente , teoria cantitativa a banilor este larg acceptata ca fiind un model corect de evaluare a inflatiei pe termen lung. In consecinta , exista un acord intre specialisti ,in sensul in care pe termen lung inflatia este dependenta de rata de crestere a masei monetare.Pe termen scurt si mediu , inflatia poate fi afectata de elasticitatea salariilor, preturi si dobanzi. Daca aceste efecte pe termen scurt au efecte importante si pe termen lung , este principala dezbatere intre monetaristi si Keynesieni.Viziunea KeynesianaTeoria lui Keynes sustine ca , schimbarile in masa monetara , nu afecteaza direct preturile si ca inflatia vizibila este rezultatul presiunilor existente in economie care se exprima prin preturi. Oferta de bani este un factor major , dar nu singurul , ce poate cauza inflatie.Asa cum precizeaza Robert Gordon , in cartea sa de macroeconomie , publicata in 1988 , exista trei tipuri majore de inflatie:

Inflatia prin cerere – cauzata de cresterea cererii agregate , care la randul ei depinde atat de cererea privata cat si de cererea guvernamentala. Inflatia prin cerere contribuie la cresterea economica intrucat , excesul de cerere si conditiile favorabile de piata pot stimula investitiile. In acelasi timp , inflatia poate fi accelerata cand cererea agregata creste dincolo de abilitatile economiei de a produce. Pe termen lung , cererea agregata poate fi pastrata peste capacitatile productive doar crescand cantitatea de bani in circulatie mai repede decat rata de crestere economica.

Inflatia prin costuri este cauzata de o scadere a ofertei agregate , datorata fie unor dezastre naturale fie cresterii preturilor materiilor prime.

A treia forma este legata de spirala „preturi/salarii” si implica lucratori care incearca sa creasca salariile in raport cu preturile si firme care incearca sa treaca aceste costuri asupra clientilor , majorand astfel preturile.

Masa monetara este de presupus sa joace un rol important in determinarea unor niveluri moderate ale inflatiei , desi exista opinii diferite in acest sens..Monetaristii cred ca exista o legatura stransa intre masa monetara si inflatie , in timp ce adeptii lui Keynes subliniaza rolul cererii agregate (in care masa monetara este un factor important) in determinarea inflatiei.

46

Exista si adepti ai teoriei lui Keynes care nu sunt de acord cu controlul masei monetare de catre banca centrala , argumentand ca bancile centrale au un control redus, deoarece , masa monetara se adapteaza cererii de credite bancare emise de bancile comerciale. Criticii acestei pozitii, sustin insa ca , volumul creditelor se poate mari sau diminua in functie de rata dobanzii, iar banca centrala poate influenta masa monetara facand banii mai ieftini sau mai scumpi prin intermediul dobanzii.Un concept fundamental ia analiza inflatiei este relatia dintre inflatie si somaj , foarte des utilizate fiind „ curbele lui Phillips”.

În conformitate cu acestea, pot fi stabilite unele corelaţii, raporturi şi dependenţe între rata şomajului şi inflaţie. Reducerea inflaţiei poate conduce la reducerea ratei şomajului, dar de cele mai multe ori costul acestei reduceri este o nouă rată a inflaţiei şi mai mare.

De asemenea, frecvenţa creşterii salariilor depinde de rata şomajului. Pot fi angajaţi mai mulţi muncitori de către firmele care au nevoie, dar cu salarii stabilite anterior şi mai scăzute decât ar fi normal, tocmai pentru că între timp are loc majorarea preţurilor. Tot la accelerarea ritmului inflaţiei conduce şi creşterea mai mare a salariilor faţă de productivitatea muncii.

Curba Philips de scurtă durată demonstrează că cu cât rata şomajului este mai mică, cu atât salariile cresc mai repede.

Mai există curba Philips în condiţiile aşteptării ca preţurile să crească.Acest model oglindea destul de bine economia americana in anii 1960 , dar a esuat in a

explica combinatia de crestere inflationista si stagnare economica din 1970.Viziunea monetaristaMonetaristii cred ca cel mai important factor de influentare a inflatiei sau deflatiei este cresterea sau reducerea masei monetare.Toeria incepe cu ecuatia cantitativa a banilor: Monetaristii sustin ca viteza de circulatie a banilor , nu este afectata de politica monetara , si ca valoarea reala a productiei este determinata pe termen lung de capacitatea productiva a economiei. Astfel , principala cauza a schimbarii nivelului preturilor se datoreaza schimbarilor in cantitatea de bani de pe piata .Daca viteza de circulatie nu este efectata de politica monetara , pe termen lung rata inflatiei este egala cu cresterea masei monetare plus rata de crestere a vitezei de circulatie minus rata de crestere a productiei reale.

5.5. Metode de control a inflaţiei

Exista foarte multe metode si tentative de control ale inflatiei dintre care cele nai importante sunt:

Politica monetara

Reprezinta cea mai imprtanta modalitate de control al inflatiei.Majoritatea bancilor centrale au ca sarcina sa mentina o rata a dobanzii la nivel redus, ( 2-3% pe an) si o tinta de inflatie undeva intre 2% si 6% pe an .O inflatie pozitiva dar joasa , este de preferat alternativei pa care o poate reprezenta deflatia , care este daunatoare pentru sanatatea economiei.Ratele inalte de dobanda si cresterea moderata a nasei monetare sunt modalitatile traditionale prin care bancile centrale previn inflatia, desi exista abordari diferite in acest sens.Monetaristii sustin mentinerea unei rate stabile de crestere a masei monetare , utilizand politica monetara pentru controlul inflatiei ( rate inale ale dobanzii si crestere moderata a masei monetare ) in timp ce adeptii teoriei lui Keynes sustin ca reducerea cererii agregate in perioade de expansiune ,si cresterea acesteia in perioade de recesiune pot mentine inflatia stabila .Controlul cererii agregate poate fi realizat folosind atat politici monetare cat si politici fiscale ( cresterea taxelor si reducerea cheltuielilor guvernamentale).

47

Politica ratei de schimb fixeIntr-un asemenea mecanism , moneda nationala este legata de o moneda straina puternica ,de un cos de monede sau chiar de aur. Cu ajutorul ratei fixe se stabilizeaza valoarea monedei nationale , care poate fi folosita ca o metoda de control a inflatiei. Totusi valoarea monedei nationale fluctueaza in functie de valoarea monezii de care este legata , ceea ce inseamna ca inflatia fluctueaza si ea in functie de inflatia tarii de care aste legata moneda.Dupa acordul de la Bretton Woods majoritatea monedelor au avut o rata fixa de schimb fata de dolar.Acest lucru a limitat inflatia in tarile respective, dar le-a si expus unor atacuri speculative. Dupa anii `70 majoritatea tarilor au trecut la rate flotante de schimb dar cu toate acestea au fost si tari care spre sfarsitul secolului XX au adoptat acest model de control al inflatiei prin intermediul ratelor fixe de schimb (ex: Argentina , Bolivia , Brazilia si Chile)

Etalonul aurIn acest sistem mijloacele de schimb ( de obicei de hartie) sunt convertibile in cantitati fixe de aur. Etalonul aur a fost abandonat odata cu adoptarea acordului de la Bretton Woods.Intr-un sistem bazat pe etalonul aur , rata inflatiei poate fi determinata ca masura a cresterii ofertei da aur in comparatie cu productia totala. Criticii acestui sistem argumenteaza ca acest sistem creaza fluctuatii arbitrare in rata inflatiei , si ca politica monetara este in mod esential legata de minele de aur .

Controlul preturilor si al salariilor

Aceasta metoda folosita in trecut este cunoscuta sub numele de „politica veniturilor”.Politica de control a preturilor si salariilor a fost folosita cu succes in perioade de razboi si de rationalizare. In general , controlul preturilor si al salariilor sunt vazute ca masuri temporare si exceptionale , care pot fi eficiente cuplate cu politici destinate sa reduca cauzele inflatiei.Adesea pot avea efecte perverse, datorita semnalelor deformate pe care le transmit in piata .Preturile scazute aduc rationalizari si descurajeaza viitoarele investitii , ceea ce conduce la accentuarea deficitului.

Alocatia pentru costul vietii

Puterea de cumparare este erodata de inflatie , daca veniturile obtinute nu sunt ajustate cu rata inflatiei. In multe tari , contractele de munca , pensiile si ajutoarele sociale sunt ajustate cu un index al costului vietii care de obicei este similar cu rata inflatiei. Aceasta alocatie pentru costul vietii , ajusteaza salariile pe baza schimbarilor aparute in indexul costului vietii. Salariile, sunt in mod normal ajustate anual in economiile cu inflatie joasa si de mai multe ori pe an in cazul hiperinflatiei.Negocierea anuala a salariilor , poate insemna si cresteri retroactive sau viitoare ale salariilor care nu sunt legate de nici un index ci mai degraba de impulsuri externe si asteptari viitoare .Multi economisti considera ca ideea cresterii predeterminate a costului vietii este inselatoare din doua motive:

- in tarile industrializate , salariile medii au crescut mai mult decat indexul costului vietii , reflectand influenta cresterii productivitatii si capacitate de negociere a sindicatelor

- indexul costului vietii , se calculeaza pe baza datelor istorice, nu pe baza datelor viitoare.

48

CAPITOLUL VICAPITOLUL VI

CIRCULAŢIA MONETARĂ. MODALITĂŢI, FORME ŞI INSTRUMENTE DE PLATĂ

6.1. Emisiunea şi punerea în circulaţie a monedei

Masa monetară existentă în circulaţie depinde de cantitatea de bani necesară şi dorită de micul şi marele public. De exemplu, dacă o parte din deţinătorii de depozite le transformă în cecuri, carduri sau numerar, cantitatea de bani din circulaţie nu mai rămâne aceeaşi.

Emisiunea monetară este foarte complexă astăzi. Ea a evoluat de la baterea monedelor de metal cu valoare intrinsecă, până la creaţia monetară modernă, inclusiv punerea în circulaţie a fondurilor pentru creditare sau emisiunea unor titluri cu un grad diferit de lichiditate, aşa cum a fost prezentată situaţia în capitolele precedente.

Realizarea de monedă de hârtie are în vedere punerea în circulaţie în condiţii legale stricte şi pe baza unor norme general acceptate în fiecare ţară (pentru moneda ei naţională).

Emisiunea monetară nu poate fi o creaţie spontană de monedă, ea este rezultatul unei lungi evoluţii economice.

Nevoile de schimb, funcţiile monedei fac să difere masa monetară din circulaţie şi să se creeze forma şi instrumentele monetare cât mai suple.

Moneda de hârtie a apărut şi s-a dezvoltat în perioada de început, ca formă complementară a monedei metalice. O dată ce avantajele monedei de hârtie s-au conturat tot mai clar, aceasta a câştigat tot mai mult teren, a devenit dominantă. Moneda de hârtie s-a transformat şi s-a modelat ea însăşi pentru a-şi îndeplini eficient funcţiile care au devenit tot mai complexe.

Moneda de hârtie este reprezentativă atât timp cât are la baza ei o valoare reală. Această valoare nu este însă încorporată în ea (cum este cazul cu moneda metalică cu valoare intrinsecă), dar nici nu este cazul cât timp emisiunea şi circulaţia acestei monede este clar şi strict reglementată.

În circulaţia monedei de hârtie mai intervine şi elementul psihologic al încrederii (elementul fiduciar).

Deţinătorii monedelor de hârtie trebuie să aibă permanentă încredere în existenţa garanţiilor reale care stau la baza lor. Oricând deţinătorii bancnotelor le pot schimba în alte valori reale, ale unor mărfuri (bunuri) şi servicii.

Biletele de bancă, forma cea mai reprezentativă a monedei de hârtie, sunt emise şi puse în circulaţie de către anumite instituţii financiare, numite şi bănci de emisiune, care au menirea să reglementeze strict emisiunea şi circulaţia bănească pe baza unor legi organice. Prin banca de emisiune, bancnotele sunt investite de către stat cu calitatea de monedă naţională şi legală. Ca atare, ea are putere liberatorie nelimitată şi se lansează cu mare uşurinţă pe piaţă, putând mijloci toate tranzacţiile economice interne ale unei ţări.

Pentru ca moneda de hârtie să fie reprezentativă, se impune ca valoarea ei nominală să fie garantată efectiv cu valori reale (metale preţioase, cambii, bunuri şi servicii etc.).

49

Emisiunea monetară înseamnă de fapt, ieşirea de la ghişeele băncii de emisiune (la noi BNR), a biletelor de bancă în funcţie de cererea de credit a sectoarelor economice, pe măsură ce acestea pun în circulaţie noi produse şi servicii. Când emisiunea bănească nu mai este comandată de interesele şi cerinţele producţiei, economiei reale, ci - să zicem - de interesele statului, care este cel mai mare debitor, moneda de hârtie nu mai este fiduciară, deci scade încrederea în ea. Consecinţele asupra economiei sunt foarte grave şi circulaţia monetară trebuie asanată.

Moneda de hârtie convenţională este emisă şi pusă în circulaţie pe socoteala statului, de către o instituţie a sa, fără nici o altă garanţie sau acoperire. Moneda convenţională sau hârtia monedă poate fi comparată cu titlurile de credit (şi chiar asimilată acestora) nepurtătoare de dobândă, dar care au putere legală de plată pe timp nelimitat.

Hârtia monedă sau moneda convenţională în exces este emisă pe perioade de războaie, crize profunde, tulburări sociale sau într-o dezorganizare cvasitotală a finanţelor unui stat. Ea reflectă necesitatea de consum a statului, este chiar un impozit deghizat.

În această perioadă moneda pierde din valoarea ei printr-o depreciere continuă. Înseamnă că emisiunea monetară a fost prea mare şi ea va fi retrasă din circulaţie la o valoare mult mai mică (la un curs inferior valorii ei normale).

Dacă emisiunea monetară este realizată de stat şi în limite raţionale, cât şi în raport de puterea de absorbţie a economiei naţionale, ea poate îndeplini toate funcţiile.

Dacă emisiunea monetară încalcă preceptele economiei de piaţă şi nu în ultimul rând cererea şi oferta de bani în raport strict de nevoile economiei reale, ea are urmări financiare, economice şi sociale grave. Ea se face numai pentru a procura mijloace băneşti necesare statului când acesta este în situaţia de mare debitor. Aceasta este practic o monedă falsă, mult depreciată care se întoarce împotriva statului ce a emis-o şi împotriva întregii economii naţionale.

Deci când moneda era confecţionată din metale preţioase şi avea o valoare integrală, înseamnă că valoarea intrinsecă era egală cu valoarea nominală.

Emisiunea de monedă cu valoare integrală era realizată liber. Oricine deţinea aur se putea prezenta la monetăria statului cu metalul preţios şi cerea să fie transferat în monedă. Când cererea de monedă creştea, deţinătorii de lingouri le transformau în monedă. Când oferta de monedă creştea, valoarea ei scădea şi deţinătorii de monedă (unii) o transformau în lingouri.

În epoca modernă, statul a monopolizat emisiunea monetară. Actualmente, moneda este considerată un venit al statului. Ea apare (aşa cum s-a văzut din capitolul privitor la masa monetară şi agregatele monetare) în bilanţul băncii centrale şi de emisiune. Activul bilanţier o înregistrează ca venit, iar pasivul drept creanţă faţă de Tezaur.

Moneda de hârtie apare ca o obligaţie a băncii emitente faţă de posesorii bancnotelor.Creaţia monetară poate avea loc şi prin alte mijloace şi anume:- când o bancă cumpără valută de la un client;- când banca face o operaţiune de scont (cumpără la vedere un activ financiar) ;- când banca cumpără un activ patrimonial (imobile, acţiuni etc.) ;- când banca acordă credite (calea cea mai frecventă şi cu ponderea cea mai mare

acum, la noi).Emisiunea monetară nu trebuie deci confundată cu creaţia monetară, aceasta din urmă

putând fi realizată, practic, de către toate băncile. Creaţia monetară de către bănci se concretizează în procurarea unor active nemonetare.

Dacă emisiunea monetară înseamnă producerea şi punerea în circulaţie a monedei de hârtie, în mecanismul complex al circulaţiei monetare există şi fenomenul opus şi anume retragerea banilor din circulaţie, dacă acest lucru este impus de reducerea activităţii economice, reducerea preţurilor, creşterea şomajului, creşterea stocurilor de mărfuri nevandabile, reducerea schimburilor şi tranzacţiilor comerciale şi valutare, restrângerea

50

depozitelor bancare. De asemenea, rezervele excedentare de la BNR trebuie diminuate, atunci când situaţia economică se înrăutăţeşte.

În procesul complex de emisiune-retragere a monedei din circulaţie, este necesar să avem în vedere că oferta de bani răspunde la modificarea veniturilor. Înseamnă că oferta de bani depinde de cererea de bani.

Banca centrală efectuează controlul asupra operaţiunilor de pe piaţa monetară. Ea poate influenţa cererea şi oferta de bani prin modificarea ratei de scont, a ratei dobânzilor, prin siatemul rezervelor minime obligatorii si prin intermediul operatiunilor pe piata libera.

6.2. Convertibilitatea monedei

În sensul modern, convertibilitatea monedei este capacitatea acesteia de a circula liber pe pieţele monetare internaţionale şi de a putea fi oricând schimbată pe moneda altei ţări.

Statutul Fondului Monetar International grupeaza monedele statelor membre in trei categorii : convertibile , neconvertibile si liber utilizabile in functie de :

evitarea restrictiilor asupra platilor si transferurilor internationale curente evitarea practicilor valutare discriminatorii schimbarea soldurilor in moneda nationala detinute in strainatate , in valuta tarii care

solicita preschimbarea colaborarea in domeniul politicilor monetare referitoare la activele de rezerva

Moneda liber utilizabila este cea care indeplineste concomitent doua conditii: este folosita pe scara larga in platile si transferurile internationale si este negociabila pe principalele piete valutare internationala.

In timp convertibilitatea a cunoscut doua forme principale , convertibilitatea metalica si convertibilitatea in valuta .

Convertibilitatea metalica s-a practicat in perioada etalonului aur-moneda , si consta in schimbarea bancnotelor prezentate la banca de emisiune intr-o cantitate de aur. Converibilitatea metalica a cunoscut doua forme :

- integrala (circulaţie nelimitată practic);- limitată (corespunzator etalonului aur lingouri).

Utilizand criteriul ariei geografice putem distinge convertibilitatea interna si cea a. externa. Atunci cand se manifesta smultan cele doua forme , convertibilitatea este generala Convertibilitatea interna reprezinta insusirea legala pe care o are o moneda de a se preschimba pe o alta moneda pe un teritoriu delimitat , al tarii de origine.Acesta convertibilitate poate fi limitata pentru anumite operatiuni sau poate functiona in limita unor plafoane.Pentru convertibilitatea externe se foloseste de obicei termenul de valuta convertibila.Pentru dobandirea statutului de valuta convertibila , potrivit statutului FMI este necesara indeplinirea unor conditii , dupa cum urmeaza:

existenta unui potential economic ridicat echilibrarea balantei de plati existenta unor rezerve internationale de lichiditate stabilirea unui curs real al monedei nationale fata de alte monede, fundamentat

economic flexibilitatea sistemelor economice , in scopul adaptarii productiei interne in functie

de cerintele pietei mondiale limitarea inflatiei si realizarea unei stabilitati monetare existenta unei rezerve de aur si devize care sa permita onorarea solicitarilor de

preschimbare a monedei nationale de catre nerezidenti. Conform FMI aceste 51

rezerve trebuie sa reprezinte echivalentulm imprtului unei tari pe o perioada de 3-5 luni.

O premisa pentru trecerea la convertibilitate este reprezentata de adaptarea nivelului productivitatii muncii la cel existent pe plan mondial, cu scopul stabilirii unei corespondente reale intre nivelul preturilor interne si cele ale preturilor mondiale. Echilibrul economiei , liberalizarea preturilor si eliminarea subventiilor sunt de asemenea factori pentru trecerea la convertibilitate.Tarile est europene (inclusiv Romania) practica , in prezent , convertibilitatea interna limitata la operatiuni de cont curent.

6.3. Modalităţi şi instrumente de plată

Mecanismele şi instrumentele cu care se face plata bunurilor şi serviciilor sunt asigurate de bănci. De altfel, întregul sistem de plăţi este strâns legat de sectorul bancar. În calitatea lor de intermediari financiari, băncile efectuează plăţile între vânzători şi cumpărători, între debitori şi creditori, între „actorii“ de pe piaţa monetară.

Numai băncile, ca mari instituţii financiare în sens larg, au puterea de a asigura mari lichidităţi necesare complexelor operaţiuni monetare şi valutare din economie. Lichidităţile sunt procurate prin bănci şi pentru că acestea acordă marea majoritate a creditelor. Rezultă că participanţii la sistemul şi operaţiunile de plăţi sunt moneda, băncile, banca centrală, casele de compensaţii, alte instituţii financiare, agenţii economici şi persoanele fizice.

După ce moneda de credit a luat locul monedei de aur cu valoare intrinsecă, a avut loc o mare accelerare a plăţilor.

Plăţile trebuie să fie efectuate rapid pentru a fi eficiente. Pe măsura accelerării plăţilor s-a dezvoltat sfera afacerilor.

Clienţii, actorii participanţi la sistemul de plăţi sunt titulari de cont, adică au deschise conturi în bănci. În aceste conturi sunt inserate, operate creanţele şi datoriile reciproce. Contul reflectă orice operaţiune de încasări şi plăţi efectuată, de aceea, de fiecare dată el se află într-o altă poziţie (situaţie), sau situaţia dintre bancă şi client este alta de fiecare dată. Când contul în bancă al clientului se creditează, înseamnă că a avut loc o încasare, iar când se debitează, s-a făcut o plată.

Un client poate deschide la o bancă mai multe conturi, printre care: cont curent, conturi de depozite, conturi de împrumut.

Plata, în sensul normelor în vigoare ale Băncii Naţionale a României este „orice operaţiune, atât de plată, cât şi de încasare, rezultată în urma unei operaţiuni comerciale realizată de o unitate bancară pentru contul unui client al său, sau în numele şi pentru contul său“.Relatia intre debitor si creditor se materializeaza prin utilizarea unor documente cunoscute sub denumirea de titluri de credit dintre care cele mai cunoscute sunt inscrisurile care dau dreptul la incasarea unei sume de bani .Acestea sunt :

-cambia-biletul la ordin-cecul-obligatiunile-bonurile de casa-bonurile de tezaur-certificatele de investitor-cardurile (cartile de credit)

Plăţile se fac prin două modalităţi şi anume:- în numerar;

52

- prin virament.

6.3.1. Plăţi în numerar

La noi, plăţile în numerar au încă o pondere foarte mare, iar ca frecvenţă (nu şi ca volum) deţin primul loc.

Circulaţia monetară cu numerar cuprinde bancnotele şi moneda metalică, deţinute de persoanele fizice, agenţii economici şi bănci.

Aşa cum s-a constatat dintr-unul din capitolele anterioare, moneda de hârtie este un titlu de credit emis de băncile centrale şi de emisiune. Aceste bilete de bancă sunt onorate la valoarea nominală în momentul prezentării la ghişeele băncii care le-a emis.

Numerarul este mijlocul de plată primar şi el a dominat în timp, în cadrul modalităţilor de efectuare a plăţilor. De la începuturi şi până în prezent, numerarul este un instrument, un mod de plată general valabil şi are efect imediat. Are gradul de lichiditate cel mai ridicat.

Numerarul nu este grevat de nici o altă obligaţie (cum sunt de exemplu, titlurile de credit).

Plăţile în numerar se efectuează prin casieriile firmelor şi ale băncilor sau altor instituţii financiare.

Rolul casieriilor este imens în circulaţia monetară cu numerar şi mai ales în relaţiile cu publicul. Se poate spune că organizarea şi funcţionarea casieriilor sunt autonome în raport cu alte activităţi ale firmelor şi băncilor.

Casieriile îşi desfăşoară activitatea complexă şi îndrumând clienţii şi promovând normele legale de circulaţie monetară. Ele operează cu mari valori şi contribuie hotărâtor la desfăşurarea unei circulaţii băneşti eficiente, performante într-o economie de schimb.

Operaţiunile de casierie constau în depuneri şi ridicări de numerar pentru/din conturile deschise la o bancă.

Prin casieriile băncilor se efectuează şi operaţiuni cu numerar în valută, deşi de cele mai multe ori există casierii organizate special în acest scop.

Managerii băncilor şi firmelor răspund de organizarea şi funcţionarea eficientă a casieriilor.

Încadrarea personalului de la casierii se face prin angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii şi răspunderea în legătură cu încasările şi plăţile efectuate.

Operaţiunile de casierie sunt:- de încasări în numerar şi cu instrumente de plată în monedă scripturală (cecuri);- de plăţi (cecuri, salarii, diurne, materii şi materiale procurate cu numerar etc.).Mare pondere şi însemnătate în activitatea casieriilor are verificarea actelor şi banilor şi

înscrierea lor în registrul de casă, cât şi momentul predării lor către serviciul (biroul) contabilitate.

Tot casieria (mai ales a băncii, dar şi a firmei), urmăreşte ca la efectuarea plăţii să existe disponibilităţi în cont, fonduri din credite), apoi pregăteşte bancnotele (cupiurile) pe grupe de mărime, efectuează calculele, numără banii, anulează cecul prezentat la plată, înmânează numerarul şi cere clientului să numere banii şi să semneze.

În casieriile mari se pot organiza ghişee separate pentru încasări sau plăţi, ori cel puţin programe diferite pentru fiecare din acest gen de operaţiuni.

Într-unul din capitolele următoare vor fi prezentate şi alte aspecte cu privire la organizarea şi funcţionarea casieriilor (păstrarea cheilor, sigiliilor, închiderea şi deschiderea tezaurului la bănci, organizarea casei de circulaţie monetară, verificarea şi împachetarea bancnotelor, siguranţa păstrării numerarului, plafoane etc.).

53

6.3.2. Efectuarea de plăţi prin virament

A doua modalitate de efectuare a plăţilor şi cea mai importantă ca volum este viramentul. Această modalitate de plată a apărut o dată cu băncile şi este strâns legată de acestea, adică nu se poate desfăşura în afara lor.

Viramentul este de două tipuri:- de credit;- de debit.Viramentul de credit este cel mai utilizat şi constă în faptul că plătitorul (debitorul)

dispune de fondurile sale şi dă dispoziţie să se efectueze plata. Deci nu este necesar un consimţământ prealabil al plătitorului. Din această grupă fac parte cele mai importante instrumente de plată, precum ordinul de plată ,cambia, biletul la ordin si cecul .

În cazul viramentului de debit, utilizarea sa este mai rară. În prealabil este dat consimţământul plătitorului transmis băncii sale.

Prin acest consimţământ, plătitorul împuterniceşte creditorul să facă toate demersurile pentru efectuarea plăţii, adică să depună documentele la bancă, şi să ceară ca suma respectivă de plată să fie transferată în contul său.

În cele ce urmează, prezentăm principalele instrumente de plată prin virament.

6.3.2.1. Ordinul de plată

Ordinul de plată este instrumentul cel mai des utilizat în plăţile fără numerar. El este o dispoziţie necondiţionată dată de către emitentul ordinului, unei bănci de a pune la dispoziţia unui beneficiar, o sumă de bani. Efectul utilizarii acestui instrument este debitarea contului clientului platitor si creditarea contului clientullui beneficiar.

Cadrul legal al utilizarii ordinului de plata il constituie Regulamentul nr. 8/1994 al BNR privind ordinul de plata.

Pentru ca dispoziţia dată să poată deveni ordin de plată trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- banca receptoare să dispună de fondurile băneşti, fie prin debitarea unui cont al emitentului, fie prin încasarea lor de la cel ce a dat dispoziţia (emitentul);

- nu se prevede ca plata să fie făcută la cererea beneficiarului.Ordinul de plata parcurge un drum, de la platitor la beneficiar , de-a lungul caruia se interpun mai multe banci , care efectueaza succesiv , operatiuni de receptie , de autentificare ,acceptare si executare a ordinului de plata . Aceste operatiuni sunt denumite transfer-credit.

Plata începe prin emiterea de către plătitor a unui ordin de plată. Plata se finalizează prin acceptarea respectivului ordin de plată de către banca destinatară.

Ordinul de plată este emis în nume şi pe cont propriu. Plătitorul poate fi un client al băncii iniţiatoare sau chiar banca iniţiatoare.

Beneficiarul este persoana desemnată prin ordinul de plată de către plătitor să primească o anumită sumă de bani. Beneficiarul poate fi un client al băncii destinatare sau banca destinatară.

Banca destinatară este cea care recepţionează şi acceptă un ordin de plată.Banca emiţătoare este orice bancă cu excepţia celei destinatare, care emite un ordin de

plată.Banca intermediară este orice bancă emiţătoare sau receptoare, alta decât banca

iniţiatoare sau destinatară.Ordinul de plată are următoarele menţiuni:- este necondiţionat;

54

- este trecut numele sau denumirea plătitorului şi numărul contului acestuia;- denumirea băncii iniţiatoare;- denumirea băncii receptoare;- elementele de identificare şi autentificare a emitentului de către banca iniţiatoare.Emitentul este considerat obligat prin ordinul de plată, numai dacă acesta a fost emis de

el sau de către o persoană mandatată. Emitentul este obligat să plătească băncii receptoare, atunci când aceasta îl acceptă.

Se consideră că plata este efectuată, în momentul debitării contului emitentului, sau când banca emiţătoare creditează contul băncii receptoare deschis la ea şi aceasta utilizează fondurile desemnate de suma respectivă. Se mai consideră că plata este efectuată în momentul în care decontarea finală este operată prin creditarea contului băncii receptoare deschis la Banca Naţională a României.

Ordinul de plată este revocabil până la efectuarea plăţii.Ordinul de plată poate fi emis pe suport de hârtie (clasic) sau pe suporturi

neconvenţionale (magnetic, electronic).Ordinul de plată este un transfer de credit (virament de credit).Plătitorul plăteşte comisioanele băncii pentru procesarea şi onorarea ordinului de plată.

Dacă banca întârzie executarea plăţii din vina ei, plăteşte dobânzi de întârziere.Banca receptoare este obligată să execute un ordin de plată în ziua în care l-a acceptat sau

cel mai târziu în ziua bancară următoare.Dacă suma înscrisă pe un ordin de plată de către banca receptoare este mai mică decât

cea acceptată anterior în vederea executării, această bancă este obligată să emită un ordin de plată pentru diferenţă. Dacă această sumă este mai mare, banca are dreptul să recupereze diferenţa de la beneficiar.

Până la finalizarea transferului credit, fiecare bancă are obligaţia să sprijine pe plătitor sau banca emitentă anterioară, cât şi dreptul de a cere sprijinul unei bănci receptoare ulterioare în scopul completării procedurilor bancare cu privire la acest transfer-credit.

În momentul în care transferul-credit este acceptat, banca destinatară devine obligată faţă de beneficiar pentru suma înscrisă în ordinul de plată acceptat. Finalizarea transferului credit nu împiedică exercitarea dreptului beneficiarului de a recupera ulterior, totalul spezelor bancare de la plătitor.

6.3.2.2. Cambia

Cambia reprezinta un inscris , prin care o persoana (tragatorul) ordona unei alte persoane ( tras) sa plateasca unei a treia persoane o suma de bani determinata , la o data fixa si la locul indicat.Atunci cand beneficiarul este el insusi debitor fata de o terta persoana si doreste sa faca plata utilizand aceasi cambie , aceasta poate inscrie pe spatele cambiei o mentiune de a se plati creditorului. Mentiunea poarta denumirea de gir sau andosare , cel care a inscris mentiunea este girant iar noul beneficiar este giratarCambia poate fi utilizata ca instrument de schimb , instrument de plata si instrument de credit.

Ca instrument de schimb , cambia evidentiaza rolul acsteia in schimburile comerciale , conducand la evitarea deplasarii fizice a banilor .

Ca instrument de plata , cambia poate fi utilizata in locul bancnotelor pentru stingerea unoe obligatii de plata in numerar

Ca instrument de credit . cambia are multiple utilizari: in domeniul creditului comercial , al creditului bancar si ca mod de garantare.Ca instrument de credit , cambia este denumita efect comecial si este utilizata de producator in raport cu comerciantul care ii cumpara produsele.In monemtul vanzarii , producatorul emite o cambie , prin care se prevede plata pretului de catre cumparator (tras) la o anumita

55

data . Tragatorul , respectiv producatorul, poate valorifica aceste instrumente iainte de scadenta , prin scontare la banca , ceea ce conduce la obtinerea unui credit bancar. Pentru garantarea creditelor unei alte pesoane decat beneficiarul cambiei , banca poate accepta cambiile cu titlu de garantie.

Validitatea cambiei ,se realizeaza in conditiile respectarii urmatoarelor conditii: Efectuarea operatiunilor cambiale de catre persoane fizice si juridice care au calitatea

de comerciant Forma scrisa, sub semnatura privata Cuprinderea tuturor mentiunilor obligatorii si a unor clauze facultative

Mentiunile obligatorii se refera la :- denumirea de cambie;- ordinul necondiţionat de a plăti;- numele celui ce trebuie să plătească;- scadenţa;- locul unde va fi făcută plata;- numele beneficiarului- locul şi data emiterii;

- semnătura celui care emite cambiaClauzele facultative sunt mentiuni facultative , care pot influenta sau nu obligatiile cambiale.Din prima categorie de clauze se disting

- clauza „nu la ordin” sau „fara gir” sau „ netransmisibil prin gir” care il obliga pe beneficiar sa transmita cambia numai prin forma cesiunii de creanta.

- Clauza de negarantie a acceptarii care ofera tragatorului garantia ca va fi urmarit inainte de scadente , in cazul refuzului trasului de a accepta cambia.

Operatiuni cambiale Acceptarea cambiei

Se realizeaza prin scrierea pe cambie a cuvantului „acceptat” sau a unei expresii echivalente insotita de semnatura trasului.Dupa scadenta , cambia nu mai poate fi prezentata la acceptare , ci numai la plata.Acceptarea cambiei are ca efect modificarea pozitiei trasului , care devine , astfel , debitorul beneficiarului , obligat solidar cu tragatorul, girantul si avalistul cambiei.

Girul cambieiGirul este un act prin care posesorul titlului ,numit girant , transfera unei alte persoane , numita giratar , toate drepturile care decurg din titlul de credit , respectiv din cambie.Girul poate fi definit si ca un mod specific de circulatie a cambiei, care indeplineste urmatoarele functii:

a) mijloc de transmitere a a cambieib) garantarea prin gir a aceptarii si platii cambieic) legitimarea prin gir a calitatii de titular al cambiei

Avalul CambieiAvalul este o garantie personala , prin care o persoana numita avalist (cel care da avalul) garanteaza obligatia unuia dintre obligatii cambiali , numit avalizat , pentru toata suma mentionata pe titlu sau pentru o parte din acesta.Avalul are rolul de a accentua valoarea obligatiei cambiale prin solidaritatea mai nultor debitori. Cel care are interes in abtinerea avalului este tragatorul , dar la randu sau si un avalist poate fi avalizat de catre un nou garant , astfel icat a cambie poate purta mai multe avaluri.

Plata cambieiPrezentarea la plata a cambiilor trebuie sa fie realizata catre banca de domiciliu a cambiei sau catre tras.obligatia de plata o are trasul , acceptatul sau avalistul sau , alegerea apartinand

56

posesorului cambiei. Prin plata se stinge obligatia cambiala , plata facandu-se de regula la termenul precizat , dar este posibila si plata anticipata cu acordul partilor.

Refuzul si regresulRefuzul trasului de a plati trebuie constatat printr-un protest de neplata , in termenul prevazut.Actiunea de regres este contra tragatorului , girantului sau avalistului si poate fi exercitata la scadenta pentru a exercita regresul , posesorul trebuie sa indeplineasca formalitatea numita „protest” . protestul de neplata se face:

a) contra trasului acceptant sau a bancii la care a fost domiciliata cambiab) contra acceptantului prin interventiesau contra unei persoane indicate de acesta

Fiind adresat executorului judecatoresc , protestul este inregistrat si trimis apoi catre Camera de Comert si Industrie.

InterventiaTragatorul, girantul sau avalistul pot indica o persoana care sa accepte sau sa plateasca la nevoie , persoana care poarta numele de intervenient

Interventia poate fi provocata (sau silita) , dar poate fi si spontana din initiativa intervenientului , care intervine pentru oricare dintre obligatii pe cale de regres.

Executarea cambiala Executarea cambiala se realizeaza prin investirea cambiei cu formula

executorie de catre judecatorie, urmata de somatia emisa de executantul judecatoresc , in cazul refuzului de plata a acesteia.

6.3.2.3. Biletul la ordin

Cambia si biletul la ordin sunt reglementate de aceesi lege care poarta numele de Legea cambiei si biletului la ordin datorita continutului si functionarii asemanatoare.Biletul la ordin reprezinta titlul de credit prin care emitentul se obliga sa plateasca beneficiarului , sau la ordinul acestuia , o suma de bani , la o anumita scadenta si intr-un anumit loc.

Spre deosebire de cambie , utilizarea biletului la ordin ca instrument de plata , implica doua persoane (emitentul si beneficiarul).Acesta este creat de emitent , in calitate de debitor, care se obliga sa plateasca o suma de bani la vedere , sau la o anumita data,unui beneficiar, care are calitatea de creditor

Formula consacrata este „voi plati in schimbul acestui bilet la ordin suma de....” , deci, spre deosebire de cambie , nu contine ordinul de plata adresat unei alte persoane ci numai asumarea propriei obligatii de plata.

Din punct de vedere juridic , biletul la ordin este considerat tot instrument de debit ca si cambia , si este compensat si decontat ca aceasta in conformitate cu Regulamentul BNR (Nr. 10/1994)

La nivelul Centralei incidentelor de plati este organizat Fisierul national al biletului la ordin , iar raportarea acestuia se realizeaza pentru aceleasi motive casi cambia.

57

6.3.2.4. Cecul

Plăţile prin cec sunt reglementate de Legea nr. 59/1934 modificată prin Legea nr. 83/1994 si Normele Cadru ale BNR nr 7/1994

Cecul este un instrument de plată utilizat de titularii de conturi bancare cu disponibil corespunzător (cel puţin valoarea cecului). Disponibilul a fost constituit anterior printr-un depozit bancar, din operaţiuni de încasări sau dintr-un credit bancar.

Băncile fac comerţ cu cecuri pentru ele şi clienţii lor. Banca Naţională a României efectuează operaţiuni cu cecuri numai pentru propria sa activitate.

Cecul impune trei participanţi:- trăgătorul;- trasul;- beneficiarul.Cecul este creat de trăgător, care dă băncii sale un ordin necondiţionat. Ca atare, banca

apare în situaţie de tras. Banca trebuie să plătească la prezentare o sumă determinată unei terţe persoane sau chiar trăgătorului emitent când acesta apare în poziţie de beneficiar.

Cecul este un instrument de plată de debit. Nu se admit cecuri fără acoperire. De regulă cecul este vizat şi certificat de banca ce l-a emis (banca trăgătorului).

Banii sunt ai titularului cecului, iar banca face serviciul de casă. Banca eliberează clientului său, trăgătorul, mai multe formulare necompletate, pe care le transformă în cecuri, în limitele disponibilităţilor proprii.

Conţinutul cecului:1. Denumirea de cec;2. Ordinul necondiţionat de a plăti o anumită sumă de bani;3. Numele celui care trebuie să plătească;4. Fixarea locului unde se face plata;5. Fixarea datei emiterii;6. Semnătura celui care a emis cecul.Cecul nu poate fi tras decât asupra societăţii bancare. Totuşi cecul tras şi plătibil în

străinătate este valabil ca cec, chiar dacă trasul nu este o bancă.Cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are disponibil la tras şi are drept de a

dispune asupra acestuia. Disponibilul trebuie să fie deci lichid, cert şi exigibil.Cecul este un instrument de plată la vedere. Trasul nu îşi asumă nici un fel de obligaţie.

Cecul poate fi la ordinul trăgătorului însuşi sau poate fi tras pentru contul unui terţ. Cecul nu poate fi tras asupra trăgătorului însuşi decât când acesta are două firme diferite.

Cecul poate fi plătibil la domiciliul unui terţ, fie în localitatea unde trasul are domiciliul, fie într-o altă localitate, cu condiţia ca terţul să fie o bancă.

Într-un cec, suma de plată poate fi înscrisă în orice parte de pe faţa (recto) instrumentului, adică în cadrul textului şi nu în diagonală sau sub semnătura trăgătorului.

Trăgătorul răspunde de plată. Dacă există obligaţii de regres, cei ce sunt implicaţi răspund de plata cecului.

Operaţiunea de regres se produce în caz de refuz la plată. Plata poate fi refuzată numai în caz de furt şi pierdere a carnetului de cecuri. Dacă în termenul prevăzut, trasul (banca) nu onorează cecul, atunci beneficiarul îşi exercită dreptul de regres împotriva diferiţilor semnatari (giranţi, avalişti).

Există mai multe tipuri de cec:1. Din punct de vedere al modului de încasare:

- cec nebarat (sau de casă, sau alb);- cec barat;

58

- cec de virament;- cec certificat;- cec circular;- cec de călătorie.

2. Din punct de vedere al beneficiarului:- cec nominativ (girabil);- cec la purtător (cineva desemnat de beneficiar).

De obicei, cecul este nebarat. Uneori însă trăgătorul sau posesorul unui cec poate să-l bareze. Bararea se face cu două linii paralele puse pe faţa cecului. Bararea este generală când între cele două linii nu se indică nimic.

Bararea specială apare când banca este înscrisă între cele două linii.La bararea generală cele două linii paralele sunt verticale sau oblice (deci nu orizontale).

Cecul cu barare generală poate circula prin girare şi este valabil în persoana ultimului posesor.Cecul cu barare specială poartă două linii paralele verticale sau oblice şi are înscrisă

între linii, denumirea băncii.În cazul cecului barat, beneficiarul este obligat să recurgă la serviciul unei bănci printr-o

unitate bancară operativă aparţinând acesteia şi care să primească plata în locul său.Bararea poate fi făcută la emiterea cecului de către trăgător, sau în cursul circulaţiei

acestuia, de către oricare din posesorii lui.Cecul cu barare specială nu poate fi plătit de tras decât băncii înscrise în cec.Trăgătorul, cât şi posesorul unui cec pot interzice plata în numerar, inserând transversal,

pe faţa cecului, cuvintele „plătibil în cont“ sau „numai pentru virament“. Aceste clauze pot fi revocate de către posesorii ulteriori ai cecului.

Cecul mai poate fi inserat cu termenul „netransmisibil“ poate fi plătit numai ultimului posesor sau beneficiar. La cererea acestuia, suma poate fi creditată în contul său.

Cecul purtând clauza „netransmisibil“ şi poate fi girat numai unei bănci.Girul efectuat în aceste condiţii poartă denumirea de gir pentru încasare, chiar se înscrie

expresia „girat pentru încasare“.Posesorul cecului poate exercita dreptul de regres asupra giranţilor, trăgătorului şi

celorlalţi obligaţi, dacă cecul prezentat în termeni utili nu este plătit şi dacă refuzul de plată este contestat.

Dovada refuzului de plată poate fi făcută:- prin protestul refuzului la plată;- printr-o declaraţie a trasului;- printr-o confirmare oficială şi datată a unei case de compensaţii, prin care se arată că

cecul a fost adus spre compensare în timp util, dar nu a fost plătit.Cecul de virament este cel ce este însoţit de clauza „plătibil în cont“ deci plata nu

poate fi făcută în numerar.Cecul certificat este atunci când o bancă aflată în poziţia de tras, confirmă, certifică

beneficiarului că fondurile necesare există în cont.Cecul circular este un titlu de credit la ordin, emis de o bancă asupra subunităţilor sale

sau asupra altei bănci. Este şi el plătibil la vedere şi are menţiunea expresă de „cec circular“.Pe acest cec este înscris şi numele primitorului, adică al clientului băncii emitente.Cecul de călătorie este emis în sumă fixă, precum banii de hârtie şi este pus în

circulaţie pe timp limitat. Trăgătorul vinde cecul de călătorie unei persoane care devine posesor. Posesorul remite file de cec beneficiarilor în schimbul cumpărării de bunuri şi servicii.

Beneficiarul filei încasează suma de la o bancă locală, iar aceasta recuperează suma de la banca emitentului.

Cecul are valoare de titlu executoriu pentru suma înscrisă în el, împreună cu dobânda legală calculată cu începere de la data prezentării, plus cheltuielile de protest şi notificare.

59

6.3.2.5. Cardurile, instrumente moderne de plată

60

61

6.3.2.6. Banca online

Banca online ( online banking sau internet banking) ofera posibilitatea clientilor de a efectua operatiuni prin intermediul bancilor cu ajutorul unui website securizat.

Principalelela caracteristici ale acestui sistem sunt urmoatoarele: Tranzactionale ( transferuri intre conturi, plata facturilor , deschideri de conturi ,

solicitari de credite,plati in contul creditelor, cumparari si vanzari de produse) Netranzactionale (extrase de cont) Pot fi mai multi utilizatori cu grad diferit de autorizare Administrreaza relatia cu institutiile finanaciare

Pentru internet banking o facilitate deosebita este importarea datelor din conturile personale , putandu-se astfel oferi suportul pentru crearea unei platforme agregate a conturilor care ofera clientului posibilitatea de a monitoriza , intr-un singur loc , toate conturile deschise la banci sau institutii financiare.Precursorul acestei forme moderne de servicii bancare a fost banca la domiciliu ( home banking) , care permitea accesul la contul bancar utilizand o linie telefonica fapt pentru care era denumit si phone banking.Serviciile online au aparut pentru prima data in New York in anul 1981 in cele mai mari banci (Citibank,Chase Manhattan ) , iar in Europa au aparut in 1983 introduse de Bank of Scotland.

62

6.3.2.7. Sistemul de plati si decontare in moneda nationala

BNR are ca atribuţie statutară promovarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi atât în cali-tate de bancă centrală a României (Legea nr.312 din 28 iunie 2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României), cât şi în calitate de membru al Sistemului European al Băncilor Cen-trale (art. 105 alin. (2), prin:

furnizarea de mijloace de decontare pentru plăţi şi instrumente financiare; în acest sens BNR operează un sistem pentru plăţi de mare valoare în lei (ReGIS), un sistem de depozitare şi decontare pentru instrumente financiare (SaFIR), precum şi un sistem de compensare a plăţilor cu instrumente de debit tip cecuri, cambii şi bilete la ordin (PCH);

supravegherea sistemelor de plăţi şi a celor de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare; în acest sens BNR stabileşte standarde în vederea asigurării siguranţei şi eficienţei sistemelor care procesează tranzacţii în lei şi evaluează conformitatea sistemelor cu aceste standarde;

cooperarea cu autorităţile naţionale, Sistemul European al Băncilor Centrale, Banca Centrală Europeană, precum şi cu orice alte organisme internaţionale relevante, în vederea asigurării unui cadru de reglementare şi supraveghere a sistemelor de plăţi şi de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare armonizat cu standardele internaţionale;

promovarea eficienţei în sistemele de plăţi şi adaptarea infrastructurilor la cerinţele unei zone unice de plăţi în euro (SEPA).

ReGIS este sistemul RTGS naţional pentru plăţi în lei oferit de BNR. Sistemul este folosit pentru decontarea operaţiunilor băncii centrale, a transferurilor interbancare, precum şi a plăţilor în lei de valoare mare (peste 50.000 lei) sau urgente. Sistemul asigură procesarea în timp real (respectiv pe o bază continuă) şi decontarea în banii băncii centrale, cu finalitate imediată.

Un sistem cu decontare pe bază brută în timp real (RTGS) este un sistem de plăţi în care procesarea şi decontarea au loc în mod continuu (în timp real) şi nu pe pachete de instrucţiuni. Astfel, tranzacţiile pot fi decontate cu finalitate imediată. Decontarea pe bază brută înseamnă că fiecare transfer este decontat individual şi nu pe bază netă.

Sistemul a fost dezvoltat şi implementat în cadrul proiectului Phare RO 0005.02 Interbank Payment System derulat de BNR şi TRANSFOND S.A. şi a intrat în funcţiune la 8 aprilie 2005.

De la implementare, ReGIS a furnizat un serviciu de procesare a plăţilor în lei în timp real şi cu finalitate în cursul zilei pentru toate instituţiile de credit care operează în România. Mai mult, operaţiunile de politică monetară ale BNR sunt decontate prin intermediul acestuia şi contribuie la reducerea riscului sistemic.

Sistemul ReGIS este administrat de BNR. În această calitate, BNR gestionează şi controlează funcţionarea sistemului, autorizează participarea la sistem, stabileşte şi modifică regulile de sistem, urmăreşte respectarea acestora de către participanţi şi aplică sancţiuni în cazul încăl-cării lor.

63

Operarea tehnică a sistemului este externalizată către TRANSFOND S.A., societate comer-cială constituită în anul 2000 de către BNR (care deţine 33,33% din capitalul social al aces-teia) şi un număr de instituţii de credit (care deţin 66,67% din capitalul social al societăţii). În anul 2009, au fost înregistraţi ca acţionari ai acestei societăţi, în afară de BNR, un număr de 23 instituţii de credit.

Sunt eligibile pentru a participa la sistemul ReGIS următoarele categorii de instituţii:

instituţii de credit din Spaţiul Economic European, inclusiv când acestea acţionează printr-o sucursală înfiinţată în Spaţiul Economic European;

instituţii de credit din afara Spaţiului Economic European, cu condiţia ca acestea să acţioneze printr-o sucursală înfiinţată în Spaţiul Economic European;

Banca Naţională a României;

Trezoreria Statului;

organizaţii din Spaţiul Economic European care prestează servicii de compensare sau decontare şi sunt supravegheate de o autoritate competentă.

Pentru a participa la ReGIS, o instituţie solicitantă trebuie:

să îndeplinească cerinţele de eligibilitate de mai sus;

să dovedească că au capacitate operaţională corespunzătoare;

în cazul instituţiilor de credit guvernate de o legislaţie străină, să pună la dispoziţie o opinie juridică privind capacitatea (cu excepţia cazului în care informaţiile şi declaraţiile ce urmează să fie furnizate printr-o astfel de opinie juridică au fost deja obţinute de către BNR în alt context);

în cazul instituţiilor de credit din afara Spaţiului Economic European, dar care acţionează printr-o sucursală înfiinţată în Spaţiul Economic European, să pună la dispoziţie o opinie juridică privind ţara (cu excepţia cazului în care informaţiile şi declaraţiile ce urmează să fie furnizate printr-o astfel de opinie juridică au fost deja obţinute de către BNR în alt context).

La sfârşitul anului 2009, sistemul ReGIS a avut înregistraţi ca participanţi: 41 de instituţii de credit, Trezoreria Statului, BNR şi 6 sisteme auxiliare.

Tipuri de tranzacţii

ReGIS procesează transferuri credit în lei, la nivel naţional. Categoriile de tranzacţii de plată procesate în ReGIS sunt următoarele:

plăţi aferente operaţiunilor băncii centrale (operaţiuni de politică monetară, de piaţă valutară şi de creditare, operaţiuni cu numerar etc.);

operaţiuni de decontare a poziţiilor nete calculate în cadrul sistemelor auxiliare care procesează plăţi în lei (SENT, RoClear, VISA, MasterCard, DSClear);

plăţi interbancare şi ale clienţilor de valori mari (peste 50 000 lei) sau urgente;

64

plăţi pentru decontarea fondurilor aferente operaţiunilor cu instrumente financiare;

debitarea directă a comisioanelor aferente participării la cele trei componente ale sistemului electronic de plăţi (ReGIS, SaFIR şi SENT).

Transferurile credit se iniţiază în sistem de către participanţi prin mesaje SWIFT, folosind ser-viciul SWIFT FIN Y-Copy (MT202, MT202 COV şi MT103).

Sistemul SENT

SENT este un sistem electronic de compensare multilaterală a plăţilor interbancare în lei, de valoare mică şi volum mare transmise între participanţi, pe parcursul mai multor sesiuni zil-nice.

Sistemul a intrat în funcţiune în anul 2005, fiind dezvoltat şi implementat în cadrul proiectului Phare RO-0005.02 - "Interbank Payment System".

Sistemul este operat de Societatea de Transfer de Fonduri şi Decontări - TRANSFOND S.A.,

Sistemul procesează atât transferuri credit şi debitări directe interbancare de valoare mică cât şi instrumente de debit de tipul cecuri, cambii, bilete la ordin, asigurând:

schimbul de instrucţiuni de plată între participanţi, desfăşurat în mod continuu pe parcursul sesiunii de compensare;

compensarea multilaterală a instrucţiunilor de plată ale participanţilor, desfăşurată în mod continuu pe parcursul sesiunii de compensare;

iniţierea automată a decontării finale în sistemul ReGIS a poziţiilor nete la sfârşitul fiecărei sesiuni de compensare;

gestionarea automată a garanţiilor pentru decontare (prin intermediul interfeţelor automate cu sistemele ReGIS şi SaFIR).

La sfârşitul anului 2008, sistemul SENT a înregistrat un număr de 42 de participanţi (instituţii de credit şi Trezoreria Statului).

6.3.2.8. Centrala incidentelor de Plati

Centrala Incidentelor de Plăţi (CIP) este un centru de intermediere care gestionează infor-maţia specifică incidentelor de plăţi atât din punct de vedere bancar (tragerea în descoperit de cont) cât şi din punct de vedere social (pierdere/furt/distrugere).

Transmiterea informaţiei la CIP se face pe cale electronică, prin utilizarea Reţelei de Comuni-caţii Interbancare ce leagă centrala BNR cu centralele tuturor băncilor.

Baza de date a CIP este organizată în două fişiere:

1. Fişierul naţional de incidente de plăţi (FNIP) care are trei componente:

65

o Fişierul naţional de cecuri (FNC),

o Fişierul naţional de cambii (FNCb),

o Fişierul naţional de bilete la ordin (FNBO) şi

2. Fişierul naţional al persoanelor cu risc (FNPR) care este alimentat automat din FNIP.

Fişierul naţional al persoanelor cu risc colectează informaţiile privind incidentele de plăţi majore (instrumente de plată trase în descoperit de cont, cecuri emise fără autorizarea trasului, cecuri emise cu dată falsă sau cărora le lipseşte o menţiune obligatorie, cecuri circulare sau de călătorie emise "la purtător", cecuri emise de către un trăgător aflat în interdicţie bancară, cambii scontate fără a exista creanţa cedată în momentul cesiunii acesteia) înregistrate pe nu-mele unei persoane fizice/juridice nu pot fi şterse din această bază de date, decât în cazul în care se anulează, de către aceeaşi persoană declarantă care le-a transmis anterior la CIP, din proprie iniţiativă sau ca urmare a hotărârii unei instanţe judecătoreşti.

Interdicţia bancară este regimul impus de către bancă unui titular de cont de interzicere a emiterii de cecuri pe o perioadă de 1 an începând cu data înregistrării la CIP a unui incident de plată major şi asigură prevenirea producerii unor noi incidente de plăţi şi sancţionarea titu-larilor de cont care le generează în sistemul bancar.

În baza informaţiilor recepţionate de CIP de la persoanele declarante, aceasta are obligaţia:

transmiterii unei Declaraţii privind interdicţia bancară de a emite cecuri tuturor centralelor băncilor, care au obligaţia să distribuie această informaţie în propriul sistem intrabancar;

transmiterii unei Declaraţii de pierdere/furt/distrugere/anulare a instrumentelor către centrala băncii plătitoare, pentru a preveni decontarea unui astfel de cec, cambie sau bilet la ordin, în eventualitatea prezentării acestuia la plată de către o persoană de rea credinţă.

Centrala băncii sau unitatea bancară teritorială unde respectiva persoană fizică sau juridică are cont deschis are obligaţia recuperării formularelor de cec necompletate sau greşit completate eliberate anterior, cu excepţia cecurilor utilizate pentru retragerea de numerar. În cazul în care nu recuperează toate formularele de cec necompletate sau greşit completate, trebuie să le an-uleze şi să transmită această informaţie la CIP, într-un interval de maximum 15 zile calen-daristice de la data emiterii Declaraţiei CIP privind interdicţia bancară.

Valorificarea informaţiilor înregistrate în FNIP şi în FNPR se va face astfel:

a. de către bănci şi Banca Naţională a României, în mod obligatoriu, la eliberarea de for-mulare de cecuri titularilor de cont;

b. de către CIP, din proprie iniţiativă în scopul apărării interesului public, prin trans-miterea către Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Ad-ministratiei si Internelor cu unităţile lor teritoriale de informaţii din evidenţele proprii sau prin publicarea acestor informaţii în Mass-media;

c. de către instanţele judecătoreşti, instituţiile menţionate la lit. b), alte instituţii ale statu-lui cu atribuţii de supraveghere şi control, precum şi de către Mass-media, pe baza datelor solicitate CIP;

66

d. de către persoanele fizice sau juridice, altele decât cele prevăzute la lit. a) - c), prin in-termediul băncilor;

e. de către instituţii din străinătate similare CIP, pe baza datelor privind incidentele de plăţi pe care CIP le furnizează din proprie iniţiativă sau la cererea acestora.

Înaintea încheierii unei afaceri cu un partener, o firmă poate consulta, prin intermediul unei bănci, baza de date a CIP, pentru a vedea dacă pe numele potenţialului partener sunt înregistrate incidente de plăţi cu cecuri, cambii sau bilete la ordin. În funcţie de răspunsul primit de la CIP, respectiva firmă este în măsură să aprecieze dacă mai dă curs sau nu co-laborării cu acel partener.

Consultarea bazei de date se poate face de către un comerciant, prin intermediul unei bănci, înainte de a primi un cec de la clientul său în schimbul mărfurilor vândute. În acest caz, com-erciantul poate afla dacă seria şi numărul cecului pe care ar urma să-l primească face parte dintr-un set de instrumente de plată avizate de B.N.R. sau dacă nu cumva respectivul cec a fost declarat anterior la CIP ca pierdut/furat/distrus sau retras din circulaţie.

La emiterea unei cambii beneficiarul poate consulta baza de date a CIP pentru a solicita infor-maţii privind obligatul cambial principal, respectiv trasul. Beneficiarul poate accepta să acorde un credit comercial trăgătorului dacă până la data emiterii cambiei trasul (persoana de-semnată în titlu a plăti pentru trăgător) nu a generat incidente la plata cu alte titluri de credit. Aceeaşi atitudine prevăzătoare o poate avea beneficiarul unui bilet la ordin faţă de subscriitor sau beneficiarul unui cec faţă de trăgător.

Informaţiile înscrise în FNPR pe numele unei persoane fizice sau juridice, alături de analizele specifice efectuate de bănci, pot contribui la fundamentarea deciziei de acordare a unui credit sau de deschidere de cont curent pentru un nou client.

 

67

68

PARTEA A DOUAPARTEA A DOUA

BĂNCILEBĂNCILEŞIŞI

CREDITULCREDITUL

69

70

CAPITOLUL VIICAPITOLUL VII

ORGANIZAREA SECTORULUI BANCAR ROMÂNESC

7.1. Rolul băncilor în economia românească

Băncile au apărut în România, încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ele au fost constituite, atât prin contribuţia capitalului român, cât şi a celui străin.

Imediat după Unire (încercări au fost şi mai devreme) au apărut: Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Creditul Funciar Rural, Banca României, Casa de Economii, cât şi un sistem monetar naţional.

Banca Naţională a României a luat fiinţă în 1881, având capital de stat şi privat. Sectorul bancar românesc s-a dezvoltat foarte mult între cele două războaie mondiale. A

apărut bursa, au fost create mii de bănci, moneda naţională avea acoperire în aur.Cele mai multe din aceste instituţii financiar-monetare-bancare au fost constituite pentru a

fi un sprijin în modernizarea economiei româneşti. Astfel, băncile şi alte instituţii de credit au căpătat cea mai mare dezvoltare în sectorul agricol, această ramură fiind predominantă în economia românească. O dată cu dezvoltarea industriei şi comerţului, au fost înfiinţate bănci şi pentru aceste sectoare, ori alte instituţii financiare şi-au înfiinţat departamente pe aceste ramuri. Infuzia de capital era şi autohtonă şi străină, atât de stat, cât şi privată. Mica producţie (agricolă, industrială, meşteşugărească şi comercială) era susţinută în mod deosebit, mai ales prin credite preferenţiale, dar şi prin alte produse, servicii şi facilităţi bancare şi fiscale. Au fost preluate astfel de către stat unele datorii agricole şi industriale (prin conversii) oferindu-se în acest fel posibilităţi de lansare în economia capitalistă pentru care România era un pretendent serios încă în perioada dintre cele două războaie mondiale.

O dată cu începerea perioadei de tranziţie în 1990 şi cu restructurarea economiei româneşti, s-a încercat în primul rând revirimentul economic al sectorului bancar, considerându-se în mod firesc că acesta trebuie să acţioneze ca un „vârf de lance“ în înfăptuirea tranziţiei.

Pentru a creşte rolul băncilor în economia de piaţă, printre primele sectoare restructurate se numără şi cel bancar. Această restructurare a vizat următoarele aspecte:

- desfiinţarea monopolului statului asupra sectorului bancar;- reorganizarea băncilor de stat ca societăţi pe acţiuni;- capitalizarea băncilor;- privatizarea băncilor de stat sau cu capital majoritar de stat;- înfiinţarea unui număr foarte mare de bănci;- diversificarea tipurilor de bănci;- diversificarea produselor şi serviciilor bancare;- extinderea reţelei teritoriale;- realizarea unui management performant, participativ şi eficient;- desfăşurarea activităţii bancare după strategii şi statute proprii fiecărei bănci;- informatizarea bancară;- deschiderea către colaborarea cu băncile străine;

71

- sprijinirea activităţii de investiţii şi de creditare, ca instrumente majore ale construcţiei economiei de piaţă;

- perfecţionarea relaţiilor cu clienţii.Desigur că unele din aceste obiective nu au fost realizate în totalitate, dar au fost făcute

unele progrese şi toţi factorii de răspundere (politici, economici, specialişti etc.) sunt de părere că rolul sectorului bancar va fi hotărâtor pentru intrarea în economia de piaţă.

7.2. Organizarea sectorului bancar românesc în economia de tranziţie

La noi a existat o reorganizare graduală a sectorului bancar. Principalele laturi şi trăsături ale activităţii sectorului bancar vor face obiectul unor capitole separate în acest manual.

Reorganizarea declanşată în 1991 a fost necesară nu numai ca urmare a schimbărilor fundamentale în teoria şi practica economică, ci şi pentru faptul că trebuia valorificat un potenţial mare al activităţii bancare, mai ales sub aspectele:

- pregătirii foarte bune a specialiştilor bancari existenţi;- reţelei teritoriale relativ dezvoltate;- nevoii de continuitate mai ales în creditarea economiei naţionale, dar şi în efectuarea

plăţilor, înlăturarea blocajului financiar, diversificarea produselor şi serviciilor bancare.

Modernizarea sectorului bancar nu se putea face în România şi din cauza vidului legislativ. De aceea, printre primele măsuri luate a fost şi aprobarea unei legi cu specific bancar. Mai întâi, menţionăm că, fiind organizate pe principiile unei societăţi comerciale producătoare de profit, băncile respectă în primul rând, Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, dar şi legislaţia specifică.

7.2.1. Banca în economia de piaţă

În economia de piaţă, sectorul bancar are un rol major, el acţionând în promovarea reformei şi manifestarea concretă a mecanismului autoreglării economice. În manifestarea lui permanentă, sectorul bancar este o parte componentă de bază a sistemului economico-financiar.

Şi în perioada de tranziţie, băncile sunt de mai multe tipuri şi organizate pe mai multe niveluri. Activitatea bancară în ţara noastră de exemplu, este mult mai complexă faţă de perioada de dinainte de 1990. În primul rând, sectorul bancar este organizat pe două niveluri şi anume, băncile comerciale şi Banca Naţională. În cadrul băncilor s-au dezvoltat foarte mult produsele şi serviciile bancare. Însăşi esenţa activităţii bancare s-a îmbunătăţit, prin organizarea lor ca societăţi pe acţiuni şi prin demararea procesului de privatizare. S-a dezvoltat foarte mult numărul băncilor comerciale, mare parte din acestea având capital privat sau mixt. Au fost elaborate politici şi strategii ale băncilor care să contribuie la dezvoltarea produselor şi serviciilor bancare noi şi diminuarea riscului, în special a riscului de creditare. Am pus accentul pe riscul de creditare, întrucât băncile româneşti sunt – actualmente – în primul rând, bănci de credit, ponderea creditului în total produse şi servicii variind foarte mult.

Activitatea băncilor este constituită dintr-o multitudine de operaţiuni bancare, care conduc la conceperea, realizarea şi înregistrarea produselor şi serviciilor bancare. Un grup de operaţiuni omogene legate de un produs bancar, un segment al activităţii bancare, o metodologie, strategie etc. constituie tehnicile bancare. Deci tehnicile bancare cuprind în primul rând, operaţiunile şi tehnicile ca părţi ale activităţii bancare în ansamblu.

În esenţă, se poate afirma că activitatea bancară este constituită din operaţiunile bancare, evidenţa bancară şi controlul bancar propriu. Pe lângă aceste componente de bază

72

se poate aprecia că activitatea este puternic influenţată de strategiile şi politicile băncilor şi de politica şi normele Băncii Naţionale a României. De asemenea, analiza fenomenului bancar influenţează foarte mult tehnicile bancare, produsele bancare.

La rândul lui, fenomenul bancar influenţează strategiile, produsele şi serviciile bancare şi oferă noi date managementului bancar şi analizei bancare. Deci, banca înseamnă şi organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor bancare, a evidenţei bancare şi controlului bancar în concordanţă cu strategiile şi managementul băncilor. Dat fiind rolul cu totul special al Băncii Naţionale, ca bancă centrală de emisiune, supraveghere şi control, în curs nu se fac referiri la operaţiunile şi tehnicile acestei bănci, decât în măsura în care ele influenţează direct activitatea băncilor.

Activitatea bancară este un sector mai deosebit, mai greu al economiei. De aceea, se poate aprecia că toate operaţiunile bancare au un caracter tehnic. Ca atare, tehnicile bancare influenţează foarte mult dezvoltarea şi modernizarea sectorului bancar românesc.

Activitatea bancară este extrem de complexă. Ea cuprinde concepte, principii, reguli, decizii, dar mai ales o intensă activitate practică. În mare măsură, practica bancară este o activitate concretă, inclusiv cu partenerii de afaceri.

Trecerea la economia de piaţă face ca nici sectorul financiar-bancar să nu mai poată funcţiona ca înainte. Marile schimbări intervenite în sistemul de produse şi servicii bancare, în structura partenerilor de afaceri, în legislaţia şi reglementările cu privire la întreaga activitate din economie, impun ca băncile să-şi adapteze strategiile la „provocările“ noului mediu.

Ca orice societate comercială, banca trebuie să se întrebe cât cheltuieşte, ce venituri realizează, cât de eficientă este activitatea. Pentru aceasta trebuie să folosească la maximum toate opţiunile partenerilor de afaceri, să stabilească cât de puternică este identitatea sa proprie (a băncii), cea a clienţilor săi sau a altor parteneri de afaceri. Alte probleme şi întrebări cruciale pentru bănci ar trebui să fie:

cum alegeţi? unde începeţi? ce îmbunătăţiri puteţi aduce? în ce mediu lucraţi? ce metode optime aţi identificat pentru a obţine cele mai bune rezultate? ce metode utilizaţi pentru selecţia şi evaluarea clienţilor şi a altor parteneri de

afaceri? cum vă modernizaţi structurile funcţionale? ce obiective strategice majore vă propuneţi? cum folosiţi publicitatea? cum stimulaţi marketingul produselor şi serviciilor bancare? aveţi strategii alternative?Luarea în consideraţie a întrebărilor de mai sus şi a altora, poate oferi o înţelegere mai

clară a naturii şi sferei de cuprindere a activităţii bancare. Prezentată pe capitole uşor de urmărit, problematica activităţii şi strategiei bancare poate fi cunoscută şi considerată ca esenţială. De exemplu, banca trebuie să cunoască nevoile de bază ale clienţilor. Aceste nevoi ale clienţilor trebuie să fie întreţesute în întreaga structură bancară, pentru a crea o nouă bancă – banca managementului serviciilor.

Sistemul bancar stă în centrul oricărei economii de piaţă, pentru că el trebuie să asigure cadrul care să dea posibilitatea mobilizării tuturor fondurilor băneşti din economie şi dirijării lor în scopul desfăşurării normale a activităţii social-economice. Banii, circulaţia bănească, creditul, procesele valutare în general, încep să devină şi la noi instrumente active în stimularea activităţii economice. Pârghiile sistemului financiar-bancar stimulează orice feno-men economic pozitiv şi descurajează activităţile ineficiente.

73

Spre deosebire de situaţia dinainte de decembrie 1989, sistemul financiar-bancar pune mai mare accent pe realizarea unor rezultate financiare favorabile, concretizate în primul rând în profit. În această privinţă se poate afirma chiar că, economia de piaţă admite şi unele activităţi speculative, dar întemeiate pe organisme specializate, cum ar fi speculaţiile de bursă (de valori şi, mai rar, de mărfuri).

Din elemente de servire a unor structuri social-economice, băncile devin parteneri activi, în principal ai agenţilor economici. Băncile stimulează şi menţin trează atenţia agenţilor economici spre probleme majore, şi anume resursele şi utilizarea acestora, gestiunea întreprinderii, eficienţa utilizării resurselor, modul de utilizare a profitului. Băncile comerciale au chiar obligaţia de a opri pe agenţii economici să angajeze activităţi nerentabile şi riscante. Acest lucru se poate realiza cu ocazia acordării creditelor, a avizării studiilor de fezabilitate, a efectuării plăţilor prin cont. Prin intervenţia băncilor (ca parteneri, nu ca autoritate) se pot evita unele implicaţii, care ar comporta riscuri în gestiunea agenţilor economici. Deci nu este vorba de o tutelă a băncilor asupra agenţilor economici, ci de un sprijin în realizarea unei flexibilităţi în adaptarea la cerinţele pieţei, în funcţie de perspectivele ce se întrevăd în dezvoltarea economică. Realizarea unei astfel de flexibilităţi şi cu ajutorul băncilor comerciale, are menirea de a acţiona continuu, astfel încât să-şi poată reorienta oricând activitatea. Băncile sunt implicate şi interesate în realizarea acestei flexibilităţi în activitatea agenţilor economici, întrucât prin aceştia, mecanismul pieţei poate acţiona din punct de vedere al riscului şi asupra instituţiilor şi organismelor bancare. Dar, în cazul băncilor, extensia şi efectele negative ale riscului au consecinţe mult mai nefavorabile, întrucât greutăţile se repercutează şi asupra economiei în general, dar mai cu seamă asupra unui mare număr de agenţi economici ce formează clientela băncii respective.

În economia de piaţă funcţionează mai multe feluri de bănci, organizate ca societăţi comerciale, sau pe feluri de produse şi servicii bancare. Activând însă într-un domeniu cu totul special al vieţii economice, băncile trebuie să aibă un regim de organizare şi funcţionare care să dea drept de îndrumare, supraveghere şi control băncii centrale, care în România este Banca Naţională. În cazul de faţă, controlul nu trebuie să se suprapună cu monopolul sau centralizarea. În orice ţară cu o economie de piaţă dezvoltată, există o bancă centrală, care dirijează procesele şi fenomenele financiar-bancare de mare însemnătate pentru ţara şi naţiunea respectivă. În mare parte, băncile (fie ele şi comerciale) îşi menţin rolul de instituţii publice, deci activitatea lor trebuie reglementată riguros şi bine coordonată de către banca centrală. Aceasta din urmă, prin împuternicirile pe care le are, precum şi prin metodele şi tehnicile proprii folosite, dar mai cu seamă prin politica monetară şi strategia dezvoltării sectorului financiar-bancar, acordă un sprijin calificat fiecărei bănci comerciale.

Întreprinderea de bancă a apărut mai târziu în comparaţie cu întreprinderile economice industriale şi comerciale. Astfel, primele bănci moderne au apărut cu 200-250 de ani în urmă. Începuturile întreprinderii de bancă se concretizează la individul sau grupul de indivizi, care se ocupau cu anumite operaţiuni specifice băneşti. Operaţiunile acestea erau limitate ca formă şi volum la comerţul cu bani şi credit. Dimpotrivă, într-o economie de piaţă, instituţiile bancare practică operaţiuni din cele mai complexe şi variate. Actualmente şi în România, câmpul de activitate a băncilor este mult lărgit, prin produsele şi serviciile realizate pentru cei ce activează în domeniul economic, dar nu numai. Băncile au devenit organisme atât de indispensabile, încât o economie naţională fără asemenea instituţii nu mai poate fi concepută.

După evenimentele din decembrie 1989, în România băncile au fost organizate ca societăţi pe acţiuni, cu excepţia Băncii Naţionale care a devenit Banca Centrală de Stat. Banca Naţională are menirea să dea un nou impuls activităţii bancare în ţara noastră, contribuind la aducerea băncilor comerciale la nivelul standardelor internaţionale. Aceasta este o necesitate, cu atât mai mult, cu cât în perioada dinaintea celui de al doilea război mondial, România avea un 74

sector bancar relativ dezvoltat. Astfel, în anul 1934 existau în ţara noastră peste 1200 de bănci şi multe alte bănci-cooperative. Din august 1947 s-a procedat la desfiinţarea a 2062 de bănci, astfel că în 1948 a rămas în funcţiune, practic, o singură bancă. Pasul uriaş înapoi făcut prin desfiinţarea băncilor comerciale române în anii 1947-1948 a constat nu numai în „demolarea“ aproape în totalitate a instituţiilor bancare, ci şi în lichidarea a circa 100 000 specialişti de bancă, aceştia reprezentând un „capital“ uman de primă importanţă.

Actualmente, se încearcă stabilirea unui „dialog“ între Banca Naţională şi băncile comerciale. Nu mai este vorba de a accepta un monopol accentuat al Băncii Naţionale asupra celorlalte bănci, deşi acesta îşi mai face totuşi uneori simţită prezenţa. Conlucrarea dintre aceste două sectoare distincte ale sectorului bancar presupune luarea în consideraţie a specificului fiecărei bănci, a propunerilor făcute de bănci. Prin Asociaţia Română a Băncilor, se caută găsirea unor soluţii cât mai adecvate în rezolvarea programelor strategice şi de modernizare a întregului sistem bancar. Chiar dacă se lucrează pe un domeniu foarte fragil, Asociaţia Română a Băncilor susţine interesele instituţiilor bancare, deoarece ele execută toate operaţiunile în lei şi valută atât pentru români, cât şi pentru străini, pentru agenţi economici şi pentru populaţie. De multe ori această asociaţie reprezintă şi apără interesele băncilor pe lângă Banca Naţională, pe lângă Federaţia Bancară a Comunităţii Economice Europene şi pe lângă alte organisme. De asemenea, această instituţie îşi aduce o contribuţie însemnată la pregătirea specialiştilor bancari, alături de Banca Naţională. Asociaţia Română a Băncilor promovează unele principii, care vor contribui la modernizarea întregului sector bancar românesc. Printre acestea, menţionăm: apartenenţa la profesie; desfăşurarea concurenţei loiale; eliminarea centralismului în activitatea bancară; elaborarea unor strategii de dezvoltare pentru întregul sistem bancar; o disciplină severă în interiorul sectorului bancar; asigurarea, în primul rând prin băncile comerciale, a funcţionării instrumentelor de reglare a mecanismului monetar şi a lichidităţilor băneşti necesare.

Având în vedere rolul lor deosebit în economie, băncile trebuie să treacă mai devreme la desfăşurarea activităţii în condiţiile de piaţă. De fapt, băncile apărute după 1989, atât cele mixte, cât şi cele de stat sau particulare trebuie să lucreze în condiţii de piaţă încă de la începutul activităţii lor.

Actualmente, în România a avut loc o schimbare importantă a concepţiei privind activitatea şi organizarea bancară. În actuala perioadă de tranziţie la economia de piaţă, se profilează următoarea structură a sistemului bancar român:

- Banca Naţională (centrală şi de emisiune);- celelalte bănci (de depozite, credit, import-export, ipotecare, garantare, cooperativele

mutuale);- în viitor vor fi înfiinţate şi alte bănci.

7.2.2. Banca Naţională a României – bancă centrală şi de emisiune

În înţelegerea conceptului de „întreprindere de bancă“, Banca Naţională a României ocupă un loc deosebit.

Banca Naţională este garantul stabilităţii monedei naţionale. Ea are atribuţii aproape exclusive în emisiunea bănească, în punerea şi retragerea banilor din circulaţie. Banca Naţională a constituit un sprijin substanţial în activitatea de organizare a băncilor. De asemenea, pe parcursul întregii lor activităţi, băncile sunt susţinute cu credite şi cu alte fonduri de către banca centrală.

75

Banca Naţională este o bancă cu capital integral de stat. În Legea privind activitatea bancară nr. 58/1998 se stipulează: „Ea este organul de emisiune al statului şi stabileşte reglementările în domeniul monetar, de credit, valutar şi de preţ. Banca Naţională a României refinanţează societăţile bancare şi asigură lichidităţi sistemului bancar. Banca Naţională a României asigură supravegherea activităţii tuturor societăţilor bancare“.

Banca Naţională are multe alte atribuţii ce derivă din calitatea de bancă centrală şi de emisiune. Astfel, ea promovează, reglementează şi supraveghează activităţile de intermediere bancară, poate contribui la formarea veniturilor în mai mare măsură decât orice altă instituţie sau agent economic, are un rol mai mare în activitatea de curs valutar, este principalul partener în relaţiile financiar-valutare cu organismele bancare internaţionale. Banca Naţională stabileşte norme privind volumul minim al capitalului social şi cota minimă de vărsământ în momentul subscrierii, precum şi perioada de subscriere. Banca Naţională este singurul agent al statului desemnat să supravegheze tranzacţiile valutare efectuate de societăţile bancare. Banca Naţi-onală este sesizată de către Ministerul Finanţelor şi Garda Financiară despre eventualele nereguli de ordin fiscal comise de societăţile bancare. De asemenea, Banca Naţională, ca bancă centrală, stabileşte reguli privind întocmirea bilanţurilor societăţilor bancare şi contului de profit şi pierderi, precum şi ţinerea contabilităţii şi controlul acestor societăţi bancare. Conducătorii societăţilor bancare răspund pentru activitatea lor profesională şi gestionarea patrimoniului în faţa Adunării Generale a Acţionarilor şi a Băncii Naţionale. Banca Naţională poate stabili şi alte norme profesionale şi etice pentru calitatea şi activitatea unui conducător de bancă comercială, precum şi pentru activitatea personalului bancar. În cazul încălcării grave a normelor de prudenţă bancară, Banca Naţională a României poate decide, de la caz la caz, măsuri speciale de supraveghere şi conservare a societăţilor bancare, pentru a păstra, remedia şi restabili poziţia financiară a respectivei bănci comerciale. Una din principalele atribuţii ale Băncii Naţionale este menţinerea stabilităţii monedei naţionale. În acest sens, ea elaborează studii şi analize privind moneda, creditul şi operaţiunile sistemului bancar.

Capitalul propriu al Băncii Naţionale a României aparţine în întregime statului. Fondul de rezervă al Băncii Naţionale se constituie din profitul evidenţiat în bilanţul anual, după acoperirea altor destinaţii.

În calitatea sa de bancă de emisiune, Banca Naţională este singura instituţie autorizată să emită bancnote şi monede metalice pe întregul cuprins al ţării. Ea administrează direct rezerva de bancnote şi monede metalice, elaborează programul de emisie a acestora şi asigură emisiunea regulată de bancnote şi monede metalice. Acestea reprezintă mijloace monetare, care trebuie acceptate la valoarea nominală, pentru plata tuturor obligaţiunilor publice şi private. Suma totală a bancnotelor şi monedelor metalice în circulaţie este evidenţiată în contabilitatea Băncii Naţionale ca pasiv şi nu va include bancnotele şi monedele metalice aflate în rezervă ca numerar.

Dacă numerarul emis de Banca Naţională se situează peste nivelul rezervelor internaţionale, diferenţa trebuie să fie acoperită prin următoarele active:

- avansuri acordate de Banca Naţională a României statului şi împrumuturi garantate de acesta;

- titluri deţinute în portofoliul de investiţii al Băncii Naţionale;- active rezultate din credite acordate societăţilor bancare şi altor instituţii de credit;- cecuri, cambii şi instrumente de credit pe care Banca Naţională le-a scontat sau le

deţine în portofoliu. Banca Naţională are dreptul să resconteze efecte de comerţ şi bonuri de casă, prezente

în băncile comerciale, să acorde credite societăţilor bancare, să deschidă conturi curente băncilor, să efectueze operaţiuni de încasări şi plăţi între acestea. Banca Naţională poate asigura servicii de compensare şi decontare între bănci. De asemenea, poate sconta dobânzi,

76

lua în gaj sau vinde creanţe asupra statului, asupra societăţilor bancare şi asupra altor socie tăţi în scopul realizării politicii monetare şi ţinând seama de situaţia specifică a pieţei.

Banca Naţională stabileşte rata oficială a scontului, condiţiile de efectuare a operaţiunilor de scont, precum şi rata de referinţă a băncilor. Ea cumpără, vinde sau acceptă în gaj titluri şi alte valori şi stabileşte regimul rezervelor obligatorii şi provizioanelor pe care o bancă este obligată să le păstreze în conturi speciale deschise la ea.

Banca Naţională controlează şi verifică registrele, conturile şi alte documente ale băncilor şi acţionează ca împrumutător de ultimă instanţă al acestora.

În evidenţele Băncii Naţionale este ţinut şi contul curent al Trezoreriei Statului. Banca Naţională acţionează ca agent al statului în domeniul emisiunii obligaţiunilor şi al

altor înscrisuri de stat, vânzarea şi răscumpărarea acestora. Ea poate acorda bugetului statului împrumuturi pentru acoperirea temporară a decalajului dintre venituri şi cheltuieli.

Banca Naţională elaborează balanţa de plăţi externe, balanţa creanţelor şi angajamentelor externe, stabileşte cursurile de schimb valutar, păstrează şi gestionează rezervele internaţionale ale statului. Acestea pot fi concretizate în aur, active externe, sub forma bancnotelor şi monedelor sau a soldurilor conturilor la bănci în străinătate, orice alte active de rezervă, cambii, cecuri şi bilete la ordin exprimate şi plătibile în valută, bonuri de tezaur şi alte titluri emise de guverne străine sau garantate de ele.

Banca Naţională cumpără, vinde şi face alte tranzacţii cu aur, valute şi bonuri de tezaur şi acţionează ca un agent sau corespondent pentru instituţiile financiare interguvernamentale, bănci centrale şi guverne străine.

Banca Naţională este condusă de un consiliu de administraţie. Conducerea operativă este exercitată de Guvernator. Membrii consiliului de administraţie sunt numiţi de Parlament la propunerea primului ministru.

Banca Naţională a României a fost înfiinţată în anul 1881 ca bancă de stat. Ea a avut în multe perioade şi sarcini de creditare operativă directă. În toată perioada de funcţionare, Banca Naţională a acţionat şi ca sprijin şi creditor al economiei, fie acordând credite în mod direct producătorilor, fie prin credite de refinanţare pentru băncile specializate în creditarea şi finanţarea economiei, fie prin garantarea unor credite sau chiar preluarea unor datorii din credite, ceea ce este totuşi contrar preceptelor economiei de piaţă.

Activitatea Băncii Naţionale a României a fost perfecţionată permanent, ca urmare a schimbărilor petrecute în economie şi societate. Ca urmare a fost necesară înlocuirea Statutului B.N.R. adoptat prin Legea nr. 34/1991 cu noul Statut adoptat prin Legea nr. 101/1998. În acest document de mare însemnătate sunt precizate mai riguros atribuţiile B.N.R. ca factor de stabilitate monetară şi economică. De exemplu, mult mai precis sunt expuse atribuţiile băncii noastre centrale în realizarea politicii valutare:

- stabileşte cursul de schimb al monedei naţionale în raport cu alte valute;- înfăptuieşte politica valutară;- intervine pe piaţa valutară pentru susţinerea cursului monedei naţionale;- obligă băncile să constituie rezerve minime obligatorii pentru depozitele în valută;- bonifică dobânzi băncilor pentru rezerve în valută;- stabileşte regimul valutar;- aplică regimul valutar;- organizează activitatea valutară pe teritoriul României;- este agent al statului în operaţiunile şi tranzacţiile valutare ale acestuia;- înfăptuieşte controlul valutar al statului;- acordă autorizaţii persoanelor juridice pentru tranzacţii valutare;- solicită şi primeşte informaţii valutare;- primeşte şi verifică documente ce atestă activitatea valutară;- ia măsuri pentru respectarea activităţii cu valute;- avizează credite în valută;

77

- aprobă constituirea de sucursale în străinătate ale băncilor româneşti;- efectuează studii şi analize privind situaţia valutară şi stabilitatea leului în raport cu alte

valute;- achită datoria externă a statului ( în cazul epuizării altor căi);- reglementează operaţiunile cu alte active externe şi aur;- elaborează balanţa de plăţi externe;- stabileşte plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe;- participă la stabilirea condiţiilor de îndatorare externă;- păstrează şi gestionează rezervele internaţionale ale statului;- dă autorizaţii pentru transferul de valută în străinătate;- monitorizează tranzacţii valutare.Mult mai clare sunt stabilite şi atribuţiile Băncii Naţionale a României în privinţa

creditării băncilor:- acordă băncilor credite ce nu pot depăşi termenul de 90 de zile;- creditele să fie garantate cu titluri de stat, cambii, bilete la ordin, warante sau recipise

de depozit, depozite constituite la B.N.R.;- stabileşte condiţiile de creditare;- stabileşte nivelul maxim al ratei dobânzii la creditele acordate băncilor;- stabileşte criteriile ce trebuie îndeplinite de bănci pentru a putea solicita credite pe

baze competitive;- stabileşte plafoane de creditare şi termene de rambursare;- încasează dobânzi pentru creditele acordate băncilor;- încasează comisioane şi alte forme de acoperire a costurilor şi a riscurilor asumate;- reglementează alte aspecte ale creditării bancare, descoperiri de cont etc.A crescut mult preocuparea B.N.R. pentru prudenţialitatea bancară, s-a întărit

supravegherea activităţii de creditare a băncilor. B.N.R. are competenţe exclusive în autorizarea băncilor să desfăşoare activitate de creditare. Banca centrală este împuternicită să emită reglementări şi să ia măsuri pentru respectarea acestora, cât şi să aplice sancţiuni, în caz de nerespectare. De asemenea, B.N.R. controlează şi verifică, pe baza raportărilor şi inspecţiilor, registrele conturilor şi orice alte documente ale băncilor autorizate.

Banca Naţională a României întocmeşte buget de venituri şi cheltuieli, bilanţ, respectă şi aplică planul de conturi, reevaluează activele şi pasivele în conformitate cu Standardele Internaţionale de Contabilitate (S.I.C.), repartizează profit (80% la bugetul statului, 10% pentru participarea salariaţilor, 5% pentru fondul de rezervă şi 5% pentru creşterea capitalului propriu).

7.2.3. Băncile în etapa tranziţiei la economia de piaţă

Legea bancară nr. 33/1991 arată la art. 3 că „societăţile bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice şi fizice sub formă de depozite sau instrumente negociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum şi acordarea de credite“.

Băncile se pot constitui în România numai cu respectarea prevederilor Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale şi pe baza autorizaţiei Băncii Naţionale. Băncile au, în general, un rol operativ. Ele nu au dreptul să încheie contracte, înţelegeri, convenţii, care să le asigure o poziţie dominantă pe piaţa monetară sau în politica financiar-bancară. Băncile nu pot obţine avantaje pe baza concurenţei neloiale.

Băncile sunt obligate să deschidă conturi curente la Banca Naţională şi să menţină la aceasta rezerve minime obligatorii. De asemenea, băncile pot deschide şi alte conturi la banca centrală.

78

Băncile comerciale efectuează o mare gamă de operaţiuni printre care: depozite la vedere şi la termen, operaţiuni în cont, operaţiuni cu numerar, fără numerar şi cu titluri. Una din activităţile principale ale băncilor comerciale este creditarea. La acordarea creditelor, băncile comerciale urmăresc ca agenţii economici să prezinte credibilitate, în vederea rambursării la scadenţă a împrumuturilor. De aceea, băncile comerciale solicită agenţilor economici ce vor să se împrumute, garanţii cu bunuri mobile şi imobile. Operaţiunile de creditare şi de garanţii se concretizează şi în contracte de credite.

Băncile comerciale pot cumpăra, vinde, ţine în custodie şi administra active monetare, pot executa transferuri, operaţiuni de virament, clearing. De asemenea, ele pot primi titluri în gaj şi în păstrare. Alte operaţiuni cu pondere destul de mare în activitatea băncilor se referă la: operaţiuni valutare, operaţiuni cu metale preţioase, cu alte valori care au un grad mare de lichiditate, plasamente, gestionare, păstrare şi comerţ cu titluri de valoare, consulting bancar, garanţii, mandatări, alte operaţiuni proprii sau în contul clienţilor.

Băncile au largă autonomie în utilizarea profitului. Ele îşi constituie provizioane pentru risc, fond de dezvoltare, pot dispune de o mare parte a profitului net, chiar dacă sunt societăţi comerciale cu capital majoritar de stat.

Băncile pot participa cu fonduri proprii la activitatea unor agenţi economici, dar fără să depăşească 20% din capitalul firmei. De asemenea, creditele acordate de banca comercială unui singur agent economic nu pot depăşi (cumulat) 20% din capitalul şi rezervele acestei instituţii de credit.

În perioada de tranziţie către economia de piaţă atragerea depozitelor şi desfăşurarea activităţii de creditare constituie funcţii de interes public; de aceea, băncile comerciale cad sub incidenţa regimului instituţiilor publice (evident că doar într-o anumită măsură).

Cu toate că activitatea băncilor a devenit foarte complexă, totuşi esenţa acesteia este mijlocirea creditului şi efectuarea plăţilor între agenţii economici sau/şi persoane fizice. Deci băncile reprezintă instituţii primitoare şi distribuitoare de capital. Legea bancară a României din 1934 defineşte foarte bine conceptul de bancă, concept care a rămas valabil şi de mare actua-litate. Prin Legea bancară din 1934 se arată că „Prin întreprinderea de bancă se înţelege orice întreprindere comercială, al cărei obiect principal este acela de a săvârşi orice fel de operaţiuni asupra sumelor de bani în numerar, asupra creditelor, asupra efectelor de comerţ, asupra diferitelor valori negociabile, precum şi alte operaţiuni în legătură cu acestea“. Sunt şi bănci care au o activitate mai limitată şi anume, de a acorda credit sau de a garanta creditul. Se poate afirma de fapt, că o bancă este instituţia care se ocupă de comerţul cu bani sub orice formă, cu mijlocirea creditului şi cu efectuarea tuturor serviciilor ce se referă la monedă, titluri, creanţe, deci la orice fel de bunuri mobiliare în afară de mărfuri.

Băncile, ca orice alte societăţi comerciale, au ca scop al activităţii lor, obţinerea de profit, deci câştigul sau rentabilitatea capitalului.

În aceste cazuri există o colaborare, atât în privinţa atragerii şi utilizării capitalului, cât şi în privinţa conducerii, a mijloacelor şi intereselor particulare şi celor ale statului. Privită din acest unghi de vedere, banca comercială poate fi considerată ca o asociaţie de capitaluri.

În viitor, în ţara noastră pot apărea şi bănci de credit funciar rural şi urban. Ele se pot constitui din iniţiativa şi cu ajutorul capitalului particular. Aceste bănci se sprijină pe garanţia mutuală a proprietăţii celor ce compun societatea. Este deci vorba de existenţa lor numai ca mijlocitoare de credit prin garanţia mutuală, solidară a tuturor membrilor societari.

Statul român, în primul rând prin guvern, stimulează şi protejează capitalurile băncilor comerciale.

În felul acesta statul poate contribui ca băncile să se angajeze în rezolvarea intereselor generale ale economiei în care activează.

În cei zece ani de tranziţie, activitatea bancară s-a perfecţionat continuu, astfel că Legea nr. 33 s-a perimat.

79

Începând din 1998, acţionează Legea bancară nr. 58/1998, care stipulează noi criterii şi condiţii de desfăşurare a activităţii bancare în ţara noastră.

Principalele noutăţi ale reglementărilor prin această lege se referă la următoarele:- a dispărut termenul de „bancă comercială“, fiind înlocuit cu cel de „bancă“ (în multe

privinţe);- pot fi autorizate să desfăşoare activitate bancară şi alte instituţii decât cele bancare, cu

respectarea prevederilor acestei legi;- sunt introduse definiţii şi se precizează unele concepte din activitatea bancară (bancă,

filială, afiliată, depozit, credit, acţionar semnificativ, ordin, capital etc.);- se precizează mai clar ce cuprinde documentaţia de credit;- se pune accent pe sporirea prudenţei bancare şi supravegherea prudenţială bancară;- se precizează mai bine ce fel de activităţi sunt permise băncilor;- autorizarea băncilor;- fuziunea şi divizarea băncilor;- conflictul de interese;- secretul profesional;- transferul de fonduri;- administrarea specială a băncilor.De exemplu, în cele ce urmează prezentăm precizările făcute în privinţa activităţilor

permise băncilor: acceptarea de depozite; contractarea de credite; operaţiuni de factoring; scontarea efectelor de comerţ; forfetare; emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi de credit; plăţi şi decontări; leasing financiar; transferuri de fonduri; emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente; tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu:

- cambii, cecuri, certificate de depozit;- valute;- instrumente financiare derivate;- valori mobiliare;- metale preţioase şi pietre preţioase.

intermedierea în plasamentul de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de acesta;

administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora; custodia şi administrarea de valori mobiliare; depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare; închirierea de casete de siguranţă; consultanţă financiar-bancară; operaţiuni de mandat; activităţi la bursa de valori.Se poate deja constata că nu i se mai acordă o atenţie specială creditului, ci el este pus

pe acelaşi plan cu depozitele. Cu alte cuvinte nu se mai poate afirma că băncile româneşti sunt numai bănci de credit, ci bănci care realizează o diversitate de produse şi servicii.

80

81

CAPITOLUL VIIICAPITOLUL VIII

MANAGEMENTUL BANCAR

8.1. Băncile, principal finanţator al economiei

Băncile mobilizează foarte multe resurse băneşti existente în economie. Principala mobilizare se realizează cu ajutorul depozitelor pe care persoanele fizice şi juridice le constituie în bănci. Astfel, în luna mai 1999, numai economiile populaţiei în bănci ajunseseră la fabuloasa sumă (pentru noi) de 41.000 miliarde lei. Pe lângă aceste depozite, în bănci mai sunt mari sume de bani rezultate din disponibilităţile în conturile curente ale firmelor şi persoanelor fizice, dar şi ale unor instituţii publice. De asemenea, mai există fondurile proprii ale băncilor, care însumează circa 10.000 miliarde lei şi care constituie tot fonduri pentru finanţarea economiei naţionale. Şi Banca Naţională este un mare furnizor de fonduri pentru celelalte bănci, care la rândul lor plasează aceste fonduri pentru acoperirea nevoilor financiare ale economiei.

Plasamentele băncilor se concretizează în primul rând în credite pentru economie (ceea ce va constitui un motiv de prezentare pe larg în această lucrare, a creditului ca principal produs bancar).

Nevoile permanente şi mari ale economiei, determină băncile să manifeste o elasticitate foarte mare în procurarea de resurse, deci de capitaluri.

Fiind cei mai mari finanţatori ai economiei, băncile sunt influenţate în activitatea lor de premiza şi principiul că împrumuturile trebuie direcţionate cu precădere spre activitatea de producţie şi de investiţii ale unor sectoare prioritare ale economiei. Aici se poate vorbi de rolul politicii bancaro-monetar-financiare în utilizarea mai eficientă a fondurilor şi anume, în primul rând pentru finanţarea nevoilor de producţie şi de investiţii. Politicile băncilor pot limi-ta iniţiativele nerentabile.

Ca principali finanţatori ai economiei, băncile pot crea active monetare. Băncile realizează creaţie monetară, spre deosebire de intermediarii financiari, care doar redistribuie, mobilizează fondurile, nu au nici o legătură cu creaţia monetară. O dată ce creează monedă, aceasta se răspândeşte în tot sistemul bancar şi deci în economie.

Rolul băncilor de principali finanţatori este dat şi de faptul că fondurile proprii sau/şi atrase ale firmelor sunt foarte mici în această perioadă de tranziţie. Se dovedeşte încă o dată valabilă afirmaţia că băncile „lucrează cu banii altora şi îi fructifică“ (aşa cum afirma marele finanţist Ştefan Dumitrescu).

8.2. Conţinutul şi necesitatea unui management bancar performant

8.2.1. Caracterizare şi perspective ale managementului bancar

Se poate afirma, fără nici o îndoială, că în perioada de tranziţie pe care deja am traversat-o managementul bancar a fost deficitar. Afirmaţia se bazează pe următoarele:

82

1. Deciziile au fost luate de multe ori în condiţii de nesiguranţă (inflaţie, scădere economică, deficit bugetar şi al balanţei comerciale, piaţa financiară internă foarte slabă);

2. Nu au fost cunoscute foarte bine şi de la început limitele expunerii la risc pentru bănci şi nu au fost evaluate riscurile bancare, îndeosebi legate de creditare;

3. Piaţa titlurilor de valoare a fost foarte puţin dezvoltată. Ne referim în primul rând, la piaţa acţiunilor şi obligaţiunilor;

4. Nu a existat o piaţă diversificată de produse şi servicii bancare şi nici un portofoliu diversificat al băncilor, astfel încât să fie o anulare reciprocă a riscurilor (fie ea şi parţială);

5. Programele strategice au fost introduse târziu, iar obiectivele lor nu au fost întotdeauna bazate pe un marketing bancar;

6. De multe ori creditul unei bănci a fost concentrat într-un număr redus de sectoare (ex. Banca Agricolă a acoperit până la 90% din necesarul de fonduri al agriculturii);

7. S-a trecut târziu la o rată variabilă a dobânzii, ceea ce a agravat expunerea băncilor la risc;

8. Deteriorarea permanentă a cursului de schimb al monedei naţionale, a condus la creşterea datoriilor băncilor, în caz că împrumuturile erau contractate în valută;

9. Nu au fost corect selectate activele şi nu au fost stabilite covariaţii între randamentul activelor şi costurile pasivelor (covariaţie avem de exemplu, când un produs bancar este mai puţin eficient, o bancă să lanseze şi alte produse cu un grad mare de rentabilitate).

A existat şi un vid legislativ care a îngreunat exercitarea unui management bancar modern. Acest management va trebui să fie în viitor performant, participativ şi eficient.

Au fost făcute unele eforturi pentru îmbunătăţirea managementului bancar, dar acestea au fost firave şi incomplete şi nu au condus la rezultatele scontate. Astfel, s-a încercat privatizarea unor bănci cu capital integral sau majoritar de stat. Rezultatele sunt foarte puţin încurajatoare. S-au adoptat legile nr. 58/1998 (Legea bancară) şi nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naţio-nale a României, dar aplicarea unora din prevederile lor încă mai întârzie. De asemenea, nu s-a putut elimina penuria de resurse de creditare, cu toate că băncile au fonduri (în principal din depozite), dar preferă să cumpere bonuri de tezaur şi bilete de trezorerie (împrumută statul), transformându-se în „paraziţi“, „tăietori de cupoane“, în loc să fie sprijin pentru economia reală în primul rând pentru finanţarea/creditarea investiţiilor.

Considerăm că în viitor, nu se mai poate ca un sector atât de important al economiei româneşti să fie gestionat după metode şi principii care nu îl situează ca vârf de lance spre economia de piaţă. Principalele direcţii în care trebuie să acţioneze pentru a realiza un management performant sunt:

1) Restructurarea compartimentelor funcţionale prin crearea şi îmbunătăţirea unor direcţii, servicii, cât şi prin modificări în structurile consiliilor de administraţie din bănci. Astfel, trebuie create direcţii de Management şi marketing, Strategie, Pregătirea resurselor umane, Informatizarea, Cooperarea Internaţională. Este necesară eliminarea persoanelor politice din Consiliile de Administraţie, cât şi a directorilor executivi numiţi pe criterii politice şi care nu sunt specialişti bancari de înalt profesionalism.

2) Introducerea şi gestionarea unor produse bancare de mare performanţă. Este vorba în primul rând, de produse alternative la creditare (leasing, factoring, opţiuni), dar şi utilizarea în mult mai mare măsură a instrumentelor moderne de piaţă, care vor contribui la eliminarea blocajului financiar. Utilizarea unor căi de creditare a economiei reale, deci folosirea în mod productiv a creditului, în primul rând prin investiţii şi deci creştere economică. Ţara noastră are mare nevoie de relansare economică, de fonduri, băncile nu mai trebuie să finanţeze (prin procurare de bilete

83

de trezorerie şi bonuri de tezaur) deficitele bugetare din depozitele populaţiei. Este cazul să se respecte o relaţie fundamentală a economiei de piaţă:

E = I(Investiţiile provin din economii)

Băncile trebuie să participe la realizarea unor investiţii privilegiate. Băncile – prin sistemul participaţiilor, adică al achiziţionării de acţiuni – pot să-şi îmbunătăţească ele însele performanţele, prin obţinerea de dividende.

3) Nu poate exista management bancar performant, fără consolidarea bazei de capital, deci fără o substanţială capitalizare. Firmele de consultanţă şi de rating au în vedere tocmai slaba capitalizare când tot scad notele băncilor noastre.

4) Sporirea prudenţei bancare, mai ales în activitatea de creditare (creditul rămâne de departe cel mai important produs al băncilor româneşti), printr-o evaluare modernă a fiecărui credit. Acest lucru se poate realiza printr-un management participativ (comitete de risc, comitete de credite, scoaterea în afara bilanţurilor a creditelor subvenţionate, dacă acestea vor mai exista în viitor).

5) Intrarea în bănci a investitorilor străini. Aici nu ne referim numai la aducerea unui volum mare de capital, ci şi la echipamente moderne, clientelă selectă, pregătirea înaltă a personalului şi eliminarea celui depăşit, conservator şi ineficient.

6) Un management performant este acela care reuşeşte să creeze o imagine distinctă pentru fiecare bancă. Imaginea şi notorietatea sunt în mare măsură date de lider, de prestaţia lui.

7) Managementul performant presupune implementarea strategiei prin planuri de acţiune, bugete şi stimulente.

8) Performanţele managementului ar trebui să se caracterizeze prin permanenta pregătire pentru schimbare prin organizare, planificare şi instruirea personalului.

9) Managementul performant poate fi realizat numai prin identificarea permanentă a unor centre şi domenii de profit potenţial.

8.2.2. Banca de date, condiţie a managementului bancar performant

Banca de date a unui centru de profit sau de gestiune reprezintă stocarea de informaţii necesare organizării şi funcţionării acestuia. Ea permite:

- realizarea unor analize de grup;- stabilirea şi ţinerea unui catalog de referinţă pentru clienţii băncii;- indicatori;- lucrări de sinteză;- documente contabile, statistice şi de plan;- obiective din programul strategic;- date monografice (punct de plecare care trebuie să evolueze).Banca de date este „memoria centrului de gestiune“. Ea trebuie să fie capabilă să

înregistreze, să controleze, să organizeze şi să restituie informaţii brute elaborate şi destinate conducerii centrului (informaţii necesare luării deciziilor) şi valorificate prin sectorul operaţional. Acum despre informaţii se vorbeşte ca despre o resursă.

Alte date de gestiune care pot fi stocate:- date referitoare la fiscalitate;- date referitoare la echipamente, tehnică;- date referitoare la diferite contacte între centre de gestiune şi clienţii săi;- date referitoare la anchete diverse;- date de fişiere, contabilitate internă a centrului de gestiune şi fişiere despre clienţi;

84

Obiectivele acestei grupări de informaţii sunt diversificate pe utilizatori:1. Conducerea (gestionarea) centrului:

- decizia de a crea un nou produs;- după analiza de piaţă şi cercetarea potenţialului;- segmentarea clientului în raport cu produsele existente;- personalizarea prestaţiilor;- relansarea după contacte.

2. Produsele centrului:- analiza pe grupe de calitate, pe termen scurt şi cu costuri reduse; studiul se face

prin generalizarea analizei de grup;- referinţe indispensabile pentru introducerea unui consiliu global de un înalt nivel

(audit, analize etc.);- realizarea de studii diverse la nivele sectoriale şi geografice diverse, îndeosebi la

nivel regional prin agregarea informaţiilor altor centre de gestiune;- punerea la dispoziţie de referinţe integrate cu informaţii despre alte structuri de

gestiune.Banca de date este deci baza sistemului informaţional al centrului de gestiune. Întregul

personal al centrului participă la realizarea băncii de date, dar cu informaţii şi obiective diferite, nu numai din banca comercială, ci şi de la clienţi, piaţă etc.

Funcţionalităţile solicitate

fişierele de diverse origini sunt legate între ele într-un mod foarte transparent; accesul la date este foarte simplificat; definirea unei table de materii (inventar) pentru fiecare client (parte a fişierului de

semnalizare). Această tablă de materii este constituită din informaţii stabile care permit caracterizarea clientului:

- informaţii speculative;- informaţii de mediu;- informaţii privind aderenţa clienţilor;- clasificarea clienţilor;- indicele (gradul) de prezenţă a informaţiei stocate, tipul ei (economică, fiscală,

financiară etc.) şi calitatea ei;- informaţii pentru perioada următoare şi gestiunea zilnică (curentă).

Această organizare permite:- gestiunea directă şi simplă a activităţii la zi;- accesul direct şi aducerea la zi a informaţiei (prin automatizare) din tabla de materii;- determinarea rapidă a potenţialului bazei (răspuns cantitativ şi calitativ la o întrebare de

informare la un apel de ofertă);- accesul direct la criteriile ce caracterizează clientul (clasificări, eşantioane, constante-

indicatori).Baza definită în acest mod corespunde bazei comune a tuturor centrelor de gestiune. Ea

permite stocarea informaţiilor financiare, fiscale, de declarare a T.V.A., elemente de rezultate, elemente tehnice, informaţii despre clienţi şi mediu, despre alte bănci.

Inserţia noilor fişiere conţinând informaţii complementare faţă de cele stocate în baza comună, specifice, care poate deveni necesară, este prevăzută. Aceste noi date vor fi corelate şi legate cu restul bazei într-un mod foarte simplu, fiind definitivate în fişierul de semnalizare.

Prevăzut ca o „geometrie variabilă“, fiecare centru de gestiune al unei bănci va putea stoca în bază tot ceea ce este mai important. Această organizare răspunde cerinţelor de supleţe şi de posibilităţi de evoluţie a informaţiilor necesare centrelor.

85

Gestiunea şi informarea bazei

Un program de control permite: garantarea prezenţei informaţiei; asigurarea coerenţei datelor şi a legăturilor dintre ele (contabile, descriptive şi în

interiorul fiecărei categorii); determinarea bonităţii fiecărui client; calcularea indicilor de calitate a informaţiilor pe pachete de programe de date pe

calculator şi pentru asigurarea de teste. Exemple de pachete de programe pe calculator:

- achiziţiile pentru aprovizionarea cu stocuri de materiale (imprimante, calculatoare etc.);

- imobilizările;- depozitele etc.

Aceste rezultate sunt stocate în fişierul de semnalizare, în partea denumită „tabla de materii“ (inventar). Niciodată nu este respinsă apriori sau eliminată.

Baza de date a programelor pe calculator s-a dezvoltat permiţând:- asigurarea stocurilor cu geometrie variabilă (prezenţa lor minimă);- asigurarea fiabilităţii fiecărui pachet de date;- utilizarea prezenţei informaţiilor şi fiabilitatea acestora după criterii stricte;- constituirea şi asigurarea eşantioanelor.Uneori nu pot fi menţinute date disponibile în baza de date, rămase astfel încât să poată

da răspunsul la obiectivele fixate.Dar ele pot fi găsite – poate – în fişierul de semnalizare.

Exploatarea bazei

se pot face consultaţii şi calcule la cerere cu parametrii stabiliţi pe baza unor procente medii;

să se creeze simplu noi variabile fără să crească stocul de date (calcule); să se extragă clienţii şi datele despre ei pe baza unor programe (extragere

programabilă); aceste programe conţin parametrii:- de variabile;- individuale;- tipuri de fişiere de ieşire pentru a dirija informaţiile spre tabele, grafice, alte baze

de date, programe cu caracter statistic şi programe de prelucrare a textelor.Această organizare a băncii de date permite şi acces la toate nivelurile, stocarea adaptată

la orice informaţie şi la orice tip de client cu posibilităţi de evoluţie a instrumentelor, organizării şi metodelor pentru exploatarea bazei.

Consecinţele organizării centrului (sucursalei unei bănci comerciale)

Introducerea unui sistem de informaţii în banca de date are numeroase consecinţe asupra organizării centrului (sucursalei).

La nivel contabil

La acest nivel reţinem în primul rând, utilizatorii principali ai sistemului informaţional. Ei aduc zilnic informaţii în banca de date pentru o mare parte din clienţi.

O dată cu crearea centrelor de gestiune a avut o tendinţă favorabilă evoluţia competenţelor şi definirea funcţiilor. O formaţie este necesară pentru a şti să utilizeze banca 86

de date, să consulte informaţia, să realizeze mici studii de grup, care să permită valorizarea informaţiilor colectate pentru şi despre clienţii săi sau pentru ea (sucursală). Centrele de gestiune trebuie să fie conştiente de interesul mare pe care trebuie să-l aibă pentru culegerea şi introducerea de date în bancă. Aceste date trebuie să fie de calitate şi „la zi“.

La nivelul contabil şi al consilierilor

Crearea de fişe pentru clienţi şi includerea acestor fişe într-un sistem informaţional (punerea lor la dispoziţie), este presupusă. Introducerea acestui instrument trebuie să fie expresia unei cerinţe (nevoi). Exploatarea acestor informaţii trebuie să constituie un ajutor în activitatea cotidiană şi să permită relansarea, să faciliteze contactele şi transmiterea de cunoştinţe privind clientul-aderent şi de la un agent la altul.

La nivelul consilierilor

Este indispensabil ca într-o perioadă de introducere (constituire) a băncii de date să se apeleze la un consilier de specialitate (pentru administrarea băncii de date). Va fi o interpunere între instrumente, date şi utilizatori, ceea ce va facilita accesul la informaţii. Evoluţia băncii de date va fi în funcţie de cerinţele exprimate de utilizatori. Acest consilier poate elabora studii mai sofisticate (complexe). El are şi un rol pedagogic foarte important, pentru că trebuie să-i înveţe pe colegi să utilizeze un sistem informaţional cotidian.

Pentru managementul centrului (sucursalei)

Un sistem informaţional permite realizarea tuturor studiilor prealabile ale investitorilor (necesare), simularea pieţei, stabilirea tabloului de bord al concepţiei de strategie şi marketing, diferenţiate în funcţie de ţinte bine definite. Este un instrument de pilotaj şi de previziune a activităţii, care trebuie să fie introdus progresiv.

Centrele de gestiune trebuie să înceapă să organizeze şi să centralizeze informaţiile existente dar care nu sunt totdeauna uşor disponibile, deci, uneori inutilizabile. Este nevoie de etape de completare, în funcţie de cerinţe şi mijloace.

Din cele prezentate mai sus se poate deduce că managementul bancar performant presupune şi descentralizarea deciziei bancare, transformarea sucursalelor, cel puţin a celor coordonatoare (judeţene) în centre de profit şi implicit în centre de gestiune.

Dar pentru ca o sucursală să devină un centru de gestiune al unei bănci, managementul bancar este necesar să gestioneze fondurile, să cunoască şi să dirijeze eficient fondurile de cheltuieli şi să realizeze venituri mari.

8.3. Diversificarea produselor şi serviciilor bancare, obiectiv major al managementului bancar

Băncile constituite în România după 1989 sunt societăţi pe acţiuni şi realizează toate produsele şi serviciile bancare, pentru toate ramurile, sectoarele şi segmentele economiei naţionale. Nu mai există bănci îngust specializate. Cel puţin în această perioadă de tranziţie. De exemplu, înainte de al doilea război mondial, specializarea ajunsese aşa de departe în sectorul bancar, încât existau bănci organizate special pentru credite ipotecare.

Este necesară în această perioadă, diversificarea cât mai mare a băncilor, produselor şi serviciilor lor, din următoarele motive:

- concurenţa altor bănci;- nevoia de apropiere a băncilor de agenţii economici serviţi;- diversificarea atribuţiilor şi rolului băncilor în economia de piaţă;

87

- diversificarea activităţii economice în economia de piaţă în comparaţie cu limitarea sectoarelor economice existente înainte de 1990;

- găsirea de noi forme de atragere a resurselor băneşti necesare băncilor;- diversificarea plasamentelor;- constituirea, dezvoltarea şi consolidarea bursei de valori (participare);- participarea băncilor la constituirea de capital social al unor societăţi comerciale;- participarea băncilor româneşti la circuitul mondial al informaţiei bancare (SWIFT,

INTERNET, REUTER, bănci corespondente, participarea la tranzacţii financiar-valutare internaţionale);

- plăţile interne şi internaţionale au fost diversificate;- cibernetizarea informaţiei;- sporirea participării băncilor la viaţa economică şi socială a ţării;- utilizarea publicităţii, ca mijloc de promovare a produselor şi serviciilor bancare;- alinierea structurii funcţionale şi evidenţei băncilor comerciale la standardele

internaţionale;- diferenţierea dobânzii;- diversificarea instrumentelor de depozite, atragerea economiilor populaţiei (carnete de

economii, depozite bancare, conturi personale, participarea la licitaţii, emisiuni de acţiuni, obligaţiuni, ipoteci, cambii, alte hârtii de valoare);

- plăţi internaţionale pe bază de carduri;- cumpărări-vânzări de aur şi alte metale preţioase;- angajarea în viitor a unor operaţiuni de leasing;- promovarea unor activităţi de asigurări bancare;- gestionarea unor credite în valută, acordate de bănci şi alte organisme internaţionale.Numai printr-o dezvoltare foarte mare a produselor şi serviciilor, băncile pot fi luate în

consideraţie, în competiţia pentru ocuparea unui loc în rândul băncilor moderne.Politica de diversificare face parte din politica băncilor. Ea este înscrisă în deciziile

luate la nivelul cel mai înalt al managementului băncilor, dar totodată se acordă o largă autonomie unităţilor teritoriale. Este vorba deci de includerea diversificării produselor şi serviciilor bancare în programele strategice ale băncilor comerciale. La cele mai multe din aceste bănci, diversificarea produselor şi serviciilor este înscrisă ca un obiectiv prioritar.

Diversificarea produselor şi serviciilor apare şi ca urmare a faptului că actualmente, băncile româneşti sunt atât bănci de afaceri, cât şi bănci de dezvoltare.

Ca urmare a acestei diversificări a produselor şi serviciilor, în bănci a fost necesară o reorganizare şi restructurare a compartimentelor funcţionale, care au devenit mai transparente şi eficace, pe lângă faptul că sunt în mai mare măsură axate pe nevoile clienţilor, ceea ce contribuie în final la reducerea costurilor.

Prin diversificarea produselor şi serviciilor, băncile contribuie din plin la înfăptuirea politicii financiar-monetare şi valutare a ţării. Astfel, diversificându-se instrumentele de plată utilizate de bănci, poate fi diminuat sau chiar eliminat blocajul financiar. Prin participarea la licitaţiile valutare, băncile contribuie la stabilirea zilnică a raportului dintre moneda naţională şi valutele străine (deci a cursului valutar). Temperând cererea de credite (fie şi măcar pentru faptul că nu există destule resurse), băncile contribuie la limitarea inflaţiei. La această reducere a inflaţiei contribuie şi faptul că băncile acordă diferenţiat creditele, în funcţie de gradul de bonitate a agenţilor economici. Cooperarea mai mare între bănci facilitează operaţiunile de investiţii şi de împrumut, realizându-se studii de fezabilitate şi participând la elaborarea şi punerea în aplicare a proiectelor de investiţii şi de creditare. Tot în cazul relaţiilor de cooperare se poate aprecia că se va pune un accent mai mare pe problemele de intermediere financiară şi bancară.

88

Băncile trebuie să introducă elemente de marketing în determinarea cererii de produse şi servicii bancare.

Comportamentul băncilor româneşti vizează tot mai mult orientarea spre profit. De aceea, este necesară în primul rând, cunoaşterea cererii de produse şi servicii bancare. Factorii care influenţează această cerere de produse bancare pot fi consideraţi următorii:

- preţurile produselor sau tarifele serviciilor bancare;- puterea de cumpărare a solicitanţilor de astfel de produse şi servicii;- concurenţa şi gradul de dezvoltare a reţelei bancare;- politica băncilor privind dezvoltarea produselor şi serviciilor;- gradul de utilizare a unor produse şi servicii bancare alternative;- calificarea şi profesionalismul salariaţilor băncii;- utilizarea unor produse bancare moderne care să atragă clientela (pachete de produse,

banca la domiciliu etc.);- periodicitatea utilizării unor produse şi servicii bancare;- gestiunea activelor şi pasivelor fiecărei bănci;- gradul de civilizaţie şi cultură bancară din fiecare ţară;- factori conjuncturali.Preţurile şi tarifele constituie un aspect foarte puţin abordat în legătură cu cererea de

produse şi servicii bancare şi implicit cu managementul bancar. Acestea nu au fost abordate în mod complex. De exemplu, dacă o bancă îşi vinde produsele ea obţine pe ele un preţ. Acelaşi produs bancar reprezintă costuri pentru cumpărători, întrucât cheltuielile pentru achiziţionarea acestor produse vor fi incluse în costurile de producţie. Dacă produsul este creditul, banca îl vinde la un preţ format din suma ce reprezintă împrumutul propriu-zis, dobânda aferentă şi eventuale majorări şi comisioane. Desigur că acest credit propriu-zis presupune o resursă echivalentă, ceea ce pentru bancă înseamnă costuri. Se poate afirma deci, că şi în cazul produselor bancare cea mai mare parte a preţurilor o constituie costurile. Complexitatea preţurilor şi tarifelor bancare determină tot mai mult utilizarea noţiunii „costul capitalului“. Fie că este vorba de preţ sau de cost, de bancă sau de clientul care utilizează creditul, elementul central este capitalul, pe care unii îl vând iar alţii îl cumpără dar în final, ambele părţi trebuie să-l fructifice, adică să obţină profit. Cererea de produse bancare nu va fi mare, dacă profitul va fi însuşit numai de bancă. De exemplu, percepând o dobândă prea mare la creditul acordat, banca încarcă prea mult costurile agentului economic împrumutat şi acesta nu mai poate obţine profit. Produsul bancar „credit“ devine pentru acesta inaccesibil şi inacceptabil. De aceea, în determinarea preţurilor produselor bancare, costurile de capital trebuie cunoscute în fiecare fază şi având în vedere interesele ambilor parteneri. Unul din aceste interese este pentru bancă, menţinerea unei cereri ridicate la produsele sale.

În cele ce urmează, prezentăm variaţia preţurilor produselor bancare în funcţie de cerere şi ofertă.

Influenţa puterii de cumpărare a solicitanţilor de produse bancare se manifestă în mod direct asupra nivelului cererii. Dacă persoanele fizice nu deţin valută, ele nu vor solicita produsul bancar „card în valută“ pentru că nu îşi vor putea deschide cont în valută, care presupune depunerea unei sume de bani. Uneori puterea de cumpărare este mică datorită condiţiilor împovărătoare pe care le pune banca. De exemplu, agenţii economici au nevoie de fonduri de credite, dar dobânzile pot fi fixate la rate aşa de înalte încât să descurajeze pe solicitanţi. Aşa se poate vorbi şi în cazul produselor bancare de o cerere solvabilă.

Concurenţa şi dezvoltarea reţelei bancare influenţează puternic cererea de produse şi servicii bancare. Concurenţa face să scadă preţurile produselor bancare, ceea ce echivalează cu creşterea cererii acestor produse. De asemenea, cererea este favorizată de dezvoltarea reţelei teritoriale a fiecărei bănci. În unele zone ale ţării, s-a continuat preferinţa unor persoane fizice pentru produsele C.E.C. – de exemplu, carnetele de economii – cu toate că

89

dobânda oferită era mai mică decât la alte bănci. Cauza a fost tocmai reţeaua mai dezvoltată în teritoriu a C.E.C., ceea ce a creat facilităţi de deplasare mai ales în cazul persoanelor mai în vârstă.

Politica băncilor de dezvoltare a produselor şi serviciilor are un rol esenţial la nivelul cererii. Astfel, într-o primă perioadă de dezvoltare a băncilor, în dorinţa de a cuceri segmente de piaţă cât mai mari, acestea acordau credite cu foarte mare uşurinţă, ceea ce a condus la sporirea cererii de credite. În ultimii ani, politica băncilor s-a schimbat, în sensul respectării cu mai multă stricteţe a principiului prudenţei bancare. Au fost înăsprite condiţiile pentru acordarea creditelor, ceea ce a condus la reducerea cererii pentru acest produs (credit).

Gradul de dezvoltare a unor produse şi servicii bancare alternative conduce la reducerea cererii de produse bancare „clasice“. De pildă, dezvoltarea unor produse bancare de leasing, scoring, contribuie la reducerea cererii de credite, tocmai pentru că acestea constituie forme alternative de creditare.

Calificarea şi profesionalismul salariaţilor băncii pot conduce în cel mai înalt grad la dezvoltarea produselor bancare de calitate şi moderne, ceea ce are ca efect direct sporirea cererii de astfel de produse. Profesionalismul înalt înseamnă şi comunicare, marketing, activitate promoţională intensă. Şi de ce să nu spunem, profesionalism înseamnă învingerea concurenţei. Profesionalism înseamnă şi performanţe ridicate pentru bancă şi pentru salariaţii săi. De exemplu, dacă într-o bancă profitul net pe un salariu este foarte mare, clienţii vor înţelege că au de a face cu o bancă puternică şi că procurarea produselor acestei bănci nu comportă riscuri mari.

Utilizarea unor produse bancare moderne care să atragă clientela duce la creşterea cererii de astfel de produse. Desigur, aceste produse trebuie să creeze facilităţi mai mari faţă de produsele bancare „clasice“. Este vorba de pachete de produse, banca la domiciliu şi alte facilităţi, care consolidează relaţiile cu clienţii şi sporesc eficienţa acestor relaţii.

Periodicitatea utilizării unor produse şi servicii bancare conduce la scăderea cererii. În general, băncile preferă să „vândă“ produse care au un mare grad de frecvenţă. De exemplu, creditele sezoniere se acordă mult mai rar decât cele de trezorerie iar băncile sunt interesate să dezvolte astfel de produse.

Managementul activelor şi pasivelor fiecărei bănci reprezintă un factor de bază în dezvoltarea produselor şi serviciilor bancare. Astfel, dacă într-o bancă, activele corporale, creditele neperformante şi provizioanele au un volum şi o pondere foarte mare, nu se poate vorbi de obţinerea unor performanţe foarte înalte. De asemenea, acordarea unor credite subvenţionate, dar fără garanţii asiguratorii demonstrează de cele mai multe ori, că banca gestionează prost activele, în loc de a dezvolta alte produse şi servicii bancare cu un grad mai mic de risc, care au o căutare mai mare pe piaţă (deci o cerere mai mare) şi aduc mari venituri.

Gradul de civilizaţie şi cultură bancară din fiecare ţară influenţează în mare măsură dezvoltarea produselor şi serviciilor bancare. Dovadă în acest sens este şi reacţia întârziată pe care o au clienţii obişnuiţi ai băncii la apariţia şi deci procurarea unor produse bancare noi. De asemenea, nu putem explica altfel, decât printr-o lipsă de minimă cultură bancară, faptul că la noi, contul curent personal este foarte puţin răspândit, sau că reţeaua bancară este încă foarte puţin dezvoltată.

Factorii conjuncturali pot avea de multe ori, influenţe foarte mari asupra activităţii bancare şi dezvoltării produselor şi serviciilor bancare. De exemplu, rata mare a inflaţiei determină o rată a dobânzii de asemenea, foarte mare, ceea ce îndepărtează mult pe clienţi de la solicitarea de credite. Riscul de ţară crescut conduce la reducerea creditelor acordate de băncile străine şi gestionate de băncile româneşti.

Cererea de produse şi servicii bancare trebuie determinată pe baze ştiinţifice, deci pe baza studiului pieţei. Acest lucru se poate realiza numai prin organizarea unei reţele de valorificare a resurselor bancare, a unui circuit de valorificare şi constituirea unei echipe

90

complexe de specialişti care să cerceteze piaţa, concurenţa şi să promoveze fiecare produs bancar. Practic, această echipă pregăteşte comercializarea produselor şi serviciilor bancare. Prin marketingul bancar se poate stabili care este decizia optimă de cumpărare a produsului bancar şi factorii ce influenţează această decizie. Astfel, echipa de cercetare analizează cu prioritate următorii factori de influenţă a deciziei de cumpărare a produselor bancare: preţul, calitatea produsului, publicitatea, metodele de distribuţie. În cazul ultimilor doi factori se poate spune chiar că ei aparţin activităţii propriu-zise de marketing în funcţie de modul în care activitatea de marketing reuşeşte să creeze contactul dintre client şi produsul bancar, de modul în care se realizează comunicarea, cererea de astfel de produse poate să fie mai mare sau mai mică.

8.4. Comunicarea şi funcţia financiară în bănci, componente ale managementului bancar

Băncile sunt mari unităţi economice organizate pe principiile societăţilor comerciale. De aceea, ele au multe trăsături comune cu întreprinderile economice, printre acestea fiind şi o funcţie financiară.

Pentru ca băncile să-şi poată desfăşura activitatea, ele îşi procură, în primul rând, capital. Şi în cazul băncilor procurarea capitalului se face prin asocierea deţinătorilor de disponibilităţi băneşti. Desigur că în cazul băncilor, altele sunt modalităţile de asociere, acestea cuprinzând în sensul larg, inclusiv realizarea de depozite bancare. Pentru bănci aceste depozite reprezintă resurse atrase şi au devenit principala formă a fondurilor băneşti utilizate de bănci pentru plasamentele în credite. Se poate vorbi de o asociere a băncilor cu deponenţii săi în scopul fructificării capitalului existent la populaţie (în principal) sub formă de economii. Ca urmare a acestei asocieri, cele două părţi asociate (banca şi titularul depozitului) îşi încasează profitul cuvenit şi concretizat în acest caz, în dobândă.

Şi în cazul băncilor este necesar să se facă distincţie între capitalul total şi capitalul real. Practic, numai capitalul real este important, pentru că numai acesta se află într-un circuit aducător de venituri şi deci de profit. În principal, capitalul băncilor care prezintă un mare grad de utilitate şi eficienţă în circuitul său este cel plasat în credite performante, titluri de valoare şi alte creanţe certe.

Funcţia financiară a băncii constă în primul rând, în realizarea obiectivelor esenţiale ale activităţii acesteia, mai ales în realizarea de profit. Ca orice societate pe acţiuni, banca are ca principal scop al activităţii, obţinerea de profit. Realizarea de profit este facilitată în bănci de faptul că ciclul de realizare a produselor bancare este relativ scurt iar stocurile de valori materiale lipsesc aproape cu desăvârşire, ceea ce contribuie la creşterea vitezei de rotaţie a fondurilor, iar în final la creşterea profitului.

Funcţia financiară presupune în bănci, mai mult decât în alte sectoare, formarea şi utilizarea capitalului prin intermediul operaţiunilor monetare.

O altă trăsătură a funcţiei financiare a băncilor constă în faptul că obţinerea profitului, maximizarea acestuia au loc într-o piaţă concurenţială mai puternică decât în celelalte sectoare economice, iar băncile trebuie să ţină seama în mai mare măsură de incertitudine şi risc.

Funcţia financiară a unei bănci devine operaţională prin gestiunea financiară în cadrul căreia un loc important îl ocupă deciziile, activitatea de realizare a acestora, personalul şi compartimentele funcţionale care au sarcina să le îndeplinească. Desigur că este vorba de decizii şi operaţiuni care se referă la procurarea şi utilizarea capitalurilor, cât şi la rezultatele financiare. Se poate afirma că deciziile financiare reprezintă un element esenţial al gestiunii financiare, al managementului bancar.

91

Funcţia financiară în bănci este realizată însă în foarte mare măsură prin operaţiuni şi tehnici bancare, adică prin întreaga activitate de realizare şi valorificare a produselor şi serviciilor bancare. De exemplu, decizia financiară de plasament (decizia de investiţii), cât şi cea de finanţare a activelor sunt transpuse în practică prin activităţi concrete şi foarte diverse, printre care:

- operaţiuni de procurare a capitalurilor;- operaţiuni de subscriere;- vărsăminte;- creditare;- emitere de acţiuni, obligaţiuni şi alte titluri;- achiziţionarea şi gestionarea activelor financiare (acţiuni etc. emise de alte societăţi

comerciale);- optimizarea valorilor de exploatare;- amortizarea capitalului fix;- operaţiuni de calcul privind costul capitalului;- efectuarea de plăţi, garanţii, asigurări;- participări la capitalul social al unor societăţi comerciale;- desfăşurarea unei intense activităţi cu marele public (retail);- studii de marketing;- planificare strategică;- programe de informatizare;- pregătirea resurselor umane;- dezvoltarea reţelei teritoriale;- recuperarea creditelor neperformante;- diversificarea produselor şi serviciilor bancare, mai ales a produselor derivate şi

alternative la creditare (titularizare, leasing, factoring, scoring, contracte SWAP, COOLAR, CAP etc.).

Funcţia financiară şi gestiunea se realizează în bănci şi prin comunicare, cu atât mai mult cu cât există în structurile băncilor, compartimente funcţionale de informare, planificare, produse noi, control de gestiune.

Ca şi alte societăţi pe acţiuni, băncile trebuie să-şi finanţeze proiectele şi serviciile la cele mai mici costuri. Managementul băncii comunică compartimentelor de strategie şi trezorerie, decizia ca rata randamentului să fie mai mare decât costul capitalului. A apărut şi în bănci, necesitatea determinării şi respectării costului marginal al capitalului. De asemenea, este necesar ca rata randamentului (calculată ca un raport între profitul brut şi capitalul total) să se situeze la un nivel superior celui al concurenţei, întrucât numai în felul acesta banca respectivă se poate menţine şi dezvolta pe piaţă. De exemplu, atât timp cât Banca Agricolă a acordat agriculturii credite subvenţionate, la aceste produse costurile au fost mai mari decât veniturile. Ca urmare a faptului că aceste credite aveau o pondere foarte mare în totalul costurilor băncii (datorită dobânzilor mari plătite pentru resursele atrase) rata randa-mentului s-a situat la un nivel inferior faţă de concurenţă.

În legătură cu cele de mai sus, prin comunicare se reduce uzura morală a cunoştinţelor profesionale ale salariaţilor din bănci. În cazul de faţă, comunicarea înseamnă şi transmiterea către managementul băncii a unor date referitoare la: numărul de personal, vârsta medie a salariaţilor, gradul de calificare, stabilitatea, nivelul productivităţii muncii, perfecţionarea pregătirii profesionale, participarea la profit, nivelul retribuţiei. Comunicarea asigură informaţia necesară fundamentării deciziilor financiare majore, care să conducă la realizarea funcţiei financiare a băncii. Compartimentele funcţionale ale băncii sunt interesate de calitatea informaţiei, utilizarea şi

92

siguranţa păstrării fondului de informaţii, întrucât numai în acest fel, comunicarea se poate folosi de conservarea de potenţial în informaţii.

În determinarea influenţei pe care o are comunicarea asupra realizării funcţiei financiare a băncii, trebuie să avem în vedere că fără o evaluare riguroasă a informaţiei nu poate fi elaborată strategia băncii. Comunicarea pe baza informaţiei de calitate promovează încrederea ca tip de resursă. Este vorba de credibilitatea băncii.

Comunicarea este foarte necesară în analiza băncii. Schimbările pot apărea în bănci în măsura în care acestea sunt preocupate în tot mai mare măsură de atragerea specialiştilor (experţilor). Aceştia au un mai mare grad de autonomie profesională, care le dă dreptul la controlul unui anumit tip de resurse. În felul acesta, se pot crea centre alternative de putere motivate de faptul că provin din medii şi instituţii care permiteau o flexibilitate mare a deciziilor. Deci, nu este suficient să se facă o schimbare rapidă a structurii organizatorice a unei bănci, dacă se perpetuează vechiul tip de funcţionalitate. Schimbarea trebuie să ţină seama şi de transferurile de influenţe şi de dezvoltarea de oportunităţi pentru specialişti.

Prin comunicare se poate răspunde la întrebarea:FENOMENUL DE PUTERE, REDISTRIBUIREA PUTERII STIMULEAZĂ SAU

ÎMPIEDICĂ INOVAŢIA ÎN ORGANIZAŢII?Într-o lucrare relativ recentă,1 François Pichault readuce în discuţie tipologia elaborată

de Mintzberg cu privire la relaţiile de putere care să stimuleze inovaţia în organizaţii. Pentru a putea da un răspuns corect, este introdusă distincţia între sistemele de influenţă centripetă şi cele de influenţă centrifugă. Sistemul de influenţă centripetă pune accentul pe concentrarea puterii la nivelul managementului strategic şi al liniilor ierarhice, iar cel de influenţă centrifugă pe dispersia polilor de putere datorită existenţei operatorilor calificaţi. Teoria modernă a organizaţiei subliniază că experţii sunt esenţiali în organizaţie, prin capacitatea lor de iniţiativă şi implicare.

În cele ce urmează, prezentăm structurile de organizare apropiate celor două tipuri de influenţe.

Tip de structură

„Actorul“ ce deţine influenţa

dominantă

Modul de coordonare a

muncii

Sistemul de influenţă

Simplă Managerul charismatic

Supraveghere directă

Centripetă

Birocraţie mecanică

Conducerea strategică şi analiştii tehnostructurii

Standardizarea procedeelor

Centripetă

Divizionară Statul major şi linia ierarhică superioară

Standardizarea rezultatelor

Centripetă

Birocraţie profesională

Operatorii calificaţi

Standardizarea calificărilor

Centrifugă

Adhocraţie Operatorii calificaţi

Coordonarea mutuală

Centrifugă

În cazul sistemelor de influenţă centripetă la baza distribuirii puterii stă controlul personal, iar în cazul celor centrifuge competenţele specializate ale operatorilor.

1 François Pichault, Resources humaines et changement strategique. Vers un management politique., Ed. De Beeck Universite, 1993.

93

Schimbările în bănci nu trebuie percepute ca o ameninţare (ca în cazul sistemelor de influenţă centripetă). Pentru operatorii calificaţi schimbarea organizaţională este percepută ca o oportunitate de a-şi extinde registrul expertizei profesionale. Schimbarea poate deveni, în acest caz, o provocare pentru inovaţie.

Funcţia financiară a unei bănci nu poate fi realizată dacă nu cuprinde şi politica de dividende, aceasta presupunând la rândul ei un mare grad de comunicare. Aceasta presupune existenţa unor fluxuri de informaţii cu privire la decizia de privatizare a băncii, valoarea de piaţă a acţiunilor, calcularea impozitului pe profit, respectarea principiului reinvestirii dividendelor, efectele reevaluării capitalului social. Comunicarea este cea care demonstrează condiţionarea financiară a procesului decizional din bănci.

Pentru a fi eficientă, comunicarea presupune un anumit comportament managerial. Complexitatea activităţii unei bănci ar trebui să facă imposibilă promovarea unor manageri autocraţi, care nu admit schimbul de idei şi nu se consultă cu subalternii, din care motiv performanţele lor sunt cel puţin îndoielnice. Pentru bănci, cel mai eficient model de comportament managerial este cel de susţinere a angajaţilor în obţinerea unor performanţe înalte. Acest comportament presupune implicarea unor angajaţi în procesul managerial. El face parte din modelul de management al resurselor umane. Conform acestui model, subordonaţii se implică în procesul decizional. Acest model trebuie completat cu modelul drumului deschis de manager, conform căruia, subordonaţii urmează comportamentul liderului.

8.5. Marketingul şi rentabilitatea, obiectiv şi scop în managementul bancar

Fie că vrem să colectăm sau să difuzăm informaţia, să conturăm imaginea sau să studiem o ofertă de produse, viitorul marketing trebuie să fie centrat în jurul clientului. Rentabilitatea băncii care oferă servicii marelui public poate fi ameliorată semnificativ.

Ultimii ani au fost marcaţi de o accelerare remarcabilă a activităţii de concentrare în sectorul financiar, ceea ce a fost salutat de bursele din lumea întreagă, care îşi conduc afacerile într-o economie oscilantă şi restrângând la maximum cheltuielile generale.

Revoluţia actuală în marketing contribuie la ameliorarea rentabilităţii băncilor. Este vorba de instituţiile capabile să introducă o strategie în marketing, centrată pe client şi poate contribui la creşterea rentabilităţii băncilor de la 50 la 100% .

Mai mulţi factori limitează eficienţa marketingului în băncile de retail. În aceste bănci, cheltuielile cu activitatea de marketing deţin mai puţin de 2% din cheltuielile generale, în comparaţie cu 15% în cazul fabricanţilor de bunuri de consum.

Organizarea tradiţională a unei bănci este defavorabilă introducerii într-o perspectivă apropiată a marketingului centrat pe client. De exemplu, direcţia de marketing este structurată pe linie de produse care nu pot fi promovate printr-o campanie de plasament care să presupună şi un contract de asigurare de viaţă pentru acelaşi segment de clientelă. O altă deficienţă constă în faptul că mai multe reţele de distribuţie (agenţii, bănci la distanţă, prescriptori) coexistă cu obiective comerciale ale concurenţei. Este o lipsă de coordonare cu concurenţa. Puţine bănci de retail se dezvoltă selectiv.

Actualmente au fost identificate unele acţiuni importante pentru ameliorarea eficienţei marketingului bancar. Aceste acţiuni „se articulează“ în jurul a cinci axe.

1. Ameliorarea valorii de percepţie a ofertei

Multe bănci îşi fundamentează activitatea de marketing pe ipoteza că produsele şi serviciile bancare sunt complet banalizate. Preţul va fi deci mijlocul principal de demarcare faţă de concurent.

94

Este probabil exact faptul că valoarea obiectivă a unui produs bancar (de exemplu, cont curent sau credit auto) variază puţin de la o bancă la alta. Dar o altă variabilă poate fi sursă de diferenţiere şi anume, valoarea percepută de client pentru oferta de produse şi servicii ale unei bănci. Patru pârghii permit înţelegerea acestui lucru:

a) Dezvoltarea strategiilor relaţionale pentru fiecare segment al clientelei. Relaţiile dintre bancă şi clienţii săi sunt determinate şi produc o diferenţiere durabilă, datorită faptului că este mai greu să imiţi concurenţa decât alte componente ale ofertei. O strategie relaţională este specifică fiecărui segment al clientelei şi se caracterizează, printre altele, prin frecvenţa contactului direct (faţă în faţă) cu clientul şi informarea acestuia cu privire la eventualele incidente privitoare la contul său şi tehnicile de vânzare privilegiate (preferenţiale).

b) Să asigure coordonarea relaţiilor bancă-client. Coerenţa şi pertinenţa mesajelor transmise clientului pe diferite canale de distribuţie sunt esenţiale pentru eficienţa marketingului ofertei. Pentru a răspunde acestui deziderat, o bancă poate constitui de exemplu, o fişă unică a clientului, care să conţină toate informaţiile disponibile ale unui client şi care să fie utilizate pentru actualizarea ansamblului activităţii cu clientul. Acest tip de instrument poate fi conceput în dublu rol: de a optimiza exploatarea informaţiilor accesibile clientului şi de a defini cadrul reglementar.

c) Să determine performanţa în termeni care să satisfacă clientul. Într-o logică ce presupune focalizarea clientului „actorii“ cei mai sofisticaţi au creat tablouri de bord care să satisfacă nevoile clientului.

d) Să se alieze cu partenerii distribuitori nebancari. Mai multe bănci europene sunt deja implicate în parteneriate cu agenţii de voiaj, agenţii imobiliare şi chiar mari distri-buitori, cu care au puncte de vânzare şi fac vânzări în comun. Interesul acestui parteneriat trebuie privit astfel încât să fie evaluat în termeni de complementaritate a participanţilor la piaţă, a bazei clientelei şi a marketingului operaţional.

2. Dinamizarea capitalului care poartă marca băncii

Marca băncii, notorietatea, contribuie la generarea valorii puse de client chiar pe denumirea (eticheta) bunurilor de larg consum. Acest procedeu permite unei bănci să exploateze forţa mărcii sale pentru a vinde produsele realizate de alte instituţii financiare, întărind relaţia cu clientul şi amortizând costurile de marketing şi de distribuţie.

3. Creşterea eficienţei marketingului operaţional

Eficienţa marketingului operaţional răspunde unei preocupări permanente de culegere a informaţiilor despre clientelă cu un grad de sofisticare adecvat. O dată cu schimbarea clientelei se înregistrează diferite evenimente ce afectează viaţa clienţilor săi, până la crearea de fişiere automate. Pot fi reţinute declaraţiile de schimbare a stării civile, cheltuielile importante, bunurile de folosinţă îndelungată. Aceste informaţii asupra ciclului de viaţă al clientului permit anticiparea modificărilor comportamentului cumpărătorilor, identificarea clienţilor cu mare probabilitate de a cumpăra o reşedinţă, un automobil. Scopul este de a fi incluşi în ţintele unei companii de vânzare a unor produse şi servicii. Datele mai sunt necesare şi pentru a completa analizele sistematice efectuate de bancă şi pentru a asigura optimizarea continuă a alocării resurselor prin marketingul operaţional.

4. Să obţină profit maxim din informaţiile privind clienţii

În această perspectivă, dezvoltarea mijloacelor de analiză a informaţiilor despre clientelă în baza de date trebuie îmbunătăţită. Pot fi reţinute în acest sens, trei tipuri de analiză complementară.

95

Segmentul client asigură pertinenţa pachetului de informaţii propus pentru fiecare categorie. Acest segment ţine seama de rentabilitate.

Modelarea profilelor. Aceste modele permit elaborarea unui prospect al unui segment al clientelei privind existenţa unor date accesibile pentru bănci (de exemplu, caracteristicile socio-demografice).

Modelarea prognozei de comportament permite anticiparea situaţiei concurenţei în actele de cumpărare şi estimează probabilitatea răspunsurilor pozitive ale unei operaţiuni promoţionale.

5. O demarare progresivă

Bancherii convinşi de interesul acestei evoluţii a marketingului, nu trebuie să aştepte rezultate imediate sau în câteva luni. Este necesară adoptarea unei demarări progresive. Eforturile trebuie centralizate către o acţiune ţintă şi cu miză mare pentru bancă. Rezultatele obţinute din această primă acţiune vor fi utilizate pentru a asigura adeziunea „actorilor şefi“ la schimbările ce vor veni. Aceste prime acţiuni trebuie, de asemenea, să constituie ocazia de a realiza un diagnostic global punând în evidenţă în primul rând, disfuncţiunile şi mizele majore din practica marketingului, apoi selectând priorităţile. Trebuie testate mai întâi, soluţiile mai simple şi puţin costisitoare (transferul de date din bazele clienţilor, produsele, analizele de baze de date).

96

97