NOIEMBRIE-DECEMBRIE2014

Anul XXIV289–290

Nr. 11–12

DIRECTOR: ACAD. IONEl-VAlENTIN VlAD, pREşEDINTElE ACADEMIEI ROMÂNEREVISTĂ EDITATĂ DE ACADEMIA ROMÂNĂ

E-mail: revista_academica2006@yahoo.comTel. 021 3188106/2712, 2713; Fax: 021 3188106/2711

DIRECTORI: Acad. Mihai DRĂGĂNESCU (director fondator)octombrie 1990 – ianuarie 1994Acad. V.N. CONSTANTINESCUfebruarie 1994 – ianuarie 1998Acad. Eugen SIMIONfebruarie 1998 – aprilie 2006Acad. Ionel HAIDUCmai 2006 – aprilie 2014 Acad. Ionel-Valentin VLADmai 2014 –

CONSIlIul EDITORIAl:Acad. Ionel-Valentin VLADAcad. Dinu C. GIURESCUAcad. Cristian HERAAcad. Bogdan C. SIMIONESCUAcad. Alexandru SURDUAcad. Victor VOICUAcad. Dan BĂLTEANUAcad. Alexandru BOBOCAcad. Solomon MARCUSAcad. Ioan-Aurel POPAcad. Eugen SIMIONAcad. Răzvan THEODORESCUConstantin IONESCU-TÂRGOVIŞTE, membru corespondent al Academiei RomâneMaria ZAHARESCU, membru corespondent al Academiei Române

SECTOR TEHNIC:TehnoredactorStela ŞERBĂNESCUOperatori-corectoriAurora POPAIoneta VLAD

COlEgIul DE REDACŢIE: Redactor-şef Dr. Narcis ZĂRNESCUSecretar de redacţieSofia ŢIBULEAC Redactori I Elena SOLUNCA-MOISE Mihaela-Dora NECULA

3

CuprinsSESIuNEA şTIINŢIFICĂ „DIMITRIE CANTEMIR“

Ionel-Valentin Vlad, Dimitrie Cantemir – strălucit mesager al cărturarilor români în Europa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5

Alexandru Surdu, Aspecte logico-pedagogice ale operei lui Dimitrie Cantemir . . . . . . . . .7Dan Berindei, Cantemir: omul şi domnul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10Eugen Simion, Dimitrie Cantemir sau despre „feldeinţa“ moldovenilor . . . . . . . . . . . . .12 Răzvan Theodorescu, umanismul sincretic al Europei Orientale

şi paradigma Cantemir . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .24Ioan-Aurel Pop, Dimitrie Cantemir şi Transilvania . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .28Andrei Eşanu, urme ale bibliotecii lui Dimitrie Cantemir în Rusia . . . . . . . . . . . . . . . . . 34Ioana Feodorov, Divanul lui Dimitrie Cantemir tradus în arabă

pentru creştinii din Siria otomană . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .43Vlad Alexandrescu, Importanţa lucrării Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago

pentru studiile cantemiriene . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 48Tudor-Radu Tiron, Au carrefour des traditions héraldiques:

les armoiries des Cantemir . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54

DISCuRS DE RECEpŢIEGheorghe Păun, Căutând calculatoare în celula biologică.

După douăzeci de ani . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63 Solomon Marcus, Cuvânt de răspuns . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .75

ANIVERSARESolomon Marcus, un savant ca la carte – gheorghe Benga . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78

OpINIIIoan Alexandru, Există o criză a dreptului public? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 81

IN MEMORIAMHoria Scutaru-ungureanu (1943–2014) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 89

CRONICA VIEŢII ACADEMICE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91ApARIŢII lA EDITuRA ACADEMIEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 96 gHID pENTRu AuTORI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 99

.

În diploma decernată acum 300 de ani (în 1714)de Societatea Regală Prusacă de Ştiinţe (KöniglichPreußische Sozietät der Wissenschaften) Principeluicărturar român Dimitrie Cantemir, se află înscriseurmătoarele cuvinte (traducere din latină):

„Pe vremea când Marte stăpânea mai cu puteredecât Palas, o astfel de întâlnire se arăta a fi maimult o dorinţă decât o speranţă. Dar iată că faptulşi-a găsit împlinirea acum, că prea luminatul şi preaînvăţatul Dimitrie Cantemir, principe al ImperiuluiRusesc, Domn ereditar al Moldovei (am adăuga şi,mai târziu, Reichsfürst al Sf. Imperiu Roman), dândo pildă, pe cât de demnă, pe atât de rară, şi-a închi-nat numele ilustru cercetărilor ştiinţifice. Iar prinadeziunea sa, Societatea noastră a dobândit o nouăstrălucire şi o podoabă neîntrecută. Ne închinăm cusmerenie în faţa bunei voinţe ce ne-o acordăPrincipele nouă şi lucrărilor noastre”.

Îl primea în această tânără societate savantă fon-datorul ei, Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz(1646–1716), unul dintre cei mai importanți filo sofi,matematicieni şi fizicieni de la sfârșitul secolului alXVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea, unuldintre întemeietorii iluminismului german. Din1744, Societatea va deveni Academia RegalăPrusacă de Științe (Königlich-Preußische Akademieder Wissenschaften), apoi Academia de Științe dinBerlin şi va cuprinde printre cei mai notabili mem-bri ai ei pe: Leonhard Euler, Joseph-Louis Lagrange,Montesquieu, Denis Diderot, Immanuel Kant,Voltaire, Frații Grimm, Dmitri Mendeleev, MaxPlanck, Albert Einstein, W. Heisenberg, Niels Bohr,dar şi pe Sextil Puşcariu (peste 70 de laureaţi Nobel,germani şi străini).

Era recunoașterea supremă a valorii lui DimitrieCantemir, despre care Voltaire spunea că „reuneatalentele grecilor vechi, ştiinţa literelor şi a arme-lor” (în Histoire de Charles XII). Dimitrie Cantemira fost cel dintâi şi strălucit mesager al cărturarilor

români în Europa, numele său fiind gravat între celeale lui Newton şi Leibniz pe frontonul BiblioteciiSainte Geneviève din Paris.

Dimitrie Cantemir ne-a lăsat moştenire o operăpe cât de bogată pe atât de variată, fiind deschizătorde drum în numeroase domenii. El a fost precursorîn etică, prin Divanul sau Gâlceava înțeleptului culumea sau Giudețul sufletului cu trupul; în logică,prin Compendiolum universae logices institutiones;în filosofie, prin Sacrosanctae scientiae indepingibi-lis imago; în geografie, prin Descriptio Moldaviae;în orientalistică, prin Incrementa atque decrementaAulae Othomanicae (Istoria Creşterilor şi Des -creşterilor Imperiului Otoman); în istoria religiilor,prin Sistemul religiei muhamedane; în literatură,prin Historia hieroglyphica; în filologie, prin marelenumăr de neologisme pe care le-a introdus în limbaromână; în stilistică, prin încercarea de a introducerafinamentele manierismului greco-latin în scrisulromânesc; în muzică, prin cunoscutul său tratat. El

5

Sesiunea ştiinţifică „Dimitrie Cantemir“Dimitrie Cantemir – strălucit mesager al cărturarilor români în Europa*Acad. Ionel-Valentin VladPreşedintele Academiei Române

* Alocuţiune susţinută la Sesiunea științifică dedicată domnitorului-cărturar Dimitrie Cantemir(17 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)

apare astfel ca un cărturar prolific nu numai prindiversitatea preocupărilor, dar, mai cu seamă, princalitatea contribuţiilor sale de pionierat.

S-a aplecat cu rigurozitate asupra istorieipoporu lui român, a originilor şi a continuităţii lui,Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, fiindun demn continuator al cronicarilor români, dar şimai mult, un deschizător de drum al modului de atrata istoria, pe care o concepe nu numai ca o înde -letnicire şi desfătare doar a minţii, ci a omului privitîn întregul său.

Principele Cantemir a tradus în viaţa sa acestcrez. Lăsând pentru o vreme tihna studiului şi li -niştea bibliotecilor, a pornit lupta pentru eliberareaţării sale, luând parte la bătălia de la Stănileşti împo-triva Imperiului otoman. A fost nevoit să plece apoiîntr-un lung exil. A avut tăria să se reîntoarcă laadevărata sa vocaţie, aceea de cărturar în sensul celmai complet al cuvântului. S-a adresat deopotrivăpoporului său, dar şi străinătăţii, lucrările sale, scrisede regulă în limba de circulaţie a timpului – latina –(dar vorbitor şi scriitor în unsprezece limbi), pă trun -zând în cele mai diferite medii culturale aleOrientului şi Occidentului.

În galeria marilor învăţaţi ai neamului nostru,Dimitrie Cantemir îşi are un loc bine definit prinopera diversă şi bogată, prin faptele străbătute de oprofundă dragoste faţă de ţara sa, opera sa fiind,după spusa lui Nicolae Iorga, aceea a unui om care

„a iubit ştiinţa mai mult decât acea domnie pe carede două ori soarta i-a dat-o pentru a i-o răpi bruscşi crud… care a rămas şi în locuri atât de depărtateun om al ţării sale”.

Copleşitoarea sa personalitate constituie şi astăziun model şi un îndemn pentru felul în care se cuvinea sluji ştiinţa, de a o afirma în lume.

Salutăm prezenţa la această manifestare aAca demiei Române a specialiştilor din Academie,din străinătate şi din ţară. Comunicările pe care levor prezenta vor fi în măsură să surprindă cele maide seamă momente din viaţa şi activitatea domnuluicărturar, să se oprească asupra unora dintre cele maioriginale idei prezentate în principalele sale lucrări,să aducă noi documente descoperite în biblioteciledin ţară, din Franţa, Rusia şi Turcia, să subliniezeoriginalitatea creaţiei sale, dar mai cu seamă univer-salitatea operei cantemiriene. Toate aceste comu -nicări vor evidenţia personalitatea uriaşă a căr -turarului român şi, în final, vor contura o lucrare dereferinţă pentru istoria culturii române şi universale.Academia Română este pregătită să sprijinepublicarea şi distribuirea ei.

6Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor

– pagină de manuscris –

Câteva împrejurări din viaţa tânărului DimitrieCantemir au contribuit la desăvârşirea unei educaţiiexcepţionale a viitorului Principe al Moldovei. Ceamai importantă a fost dorinţa tatălui său, ConstantinCantemir, de a-i oferi o instrucţiune deosebită şi,totodată, faptul că avea şi posibilitatea de a o face,căci a domnit în Moldova între anii 1685 şi 1693,Dimitrie Cantemir având în această perioadă între12 şi 20 de ani. Până la 12 ani, după moda vremii, aînvăţat limba română şi slavonă, având la dispoziţienumeroase cărţi, unele traduse şi în româneşte dinslavonă sau din greacă. S-a păstrat un exemplar dinBiblia lui Şerban Cantacuzino, tradusă din greacă la1688, cu însemnări ale lui Cantemir. De la 12 pânăla 18 ani (1685–1691), tânărul Cantemir este trimisla Constantinopol, unde primeşte o educaţie aleasăîn limbile turcă, arabă şi persană, familiarizându-seşi cu limba greacă, prin care obţine de la câţiva pro-fesori şi primele cunoştinţe de filosofie aristotelicăşi neoaristotelică.

Între 1691 şi 1693 se întoarce la Iaşi unde îşicontinuă studiile filosofice cu profesorul IeremiaCacavela, în limbile latină şi greacă. După 1693rămâne la Constantinopol 17 ani, revenind în Mol-dova ca Domnitor (1710). Este şi perioada în careaprofundează studiile filosofice (filosofia lui VanHelmont), literare şi muzicale şi începe să elaborezeşi să-şi publice o parte dintre lucrări.

O împrejurare deosebită a constituit-o şi afluxulde filosofi greci către Principatele Române, în spe-cial din cauza persecuţiilor religioase. S-a petrecutun fenomen deosebit care l-a îndreptăţit pe filosofulgrec Cleobul Tsourkos să considere că „ceea ce afost Florenţa şi Padova în secolele al XIV-lea şi alXV-lea pentru studiile clasice din Occident, a repre-zentat apoi Iaşii şi Bucureştii pentru Orientul orto-dox“. Şi, într-adevăr, după 1640, apar primele şcoli

cu predare în limbile greacă şi latină. Întâi la Iaşi(1640) sub domnia lui Vasile Lupu (Colegiul Vasi-lian) şi apoi la Târgovişte (1646). Ele au constituitgermenii viitoarelor Academii Greceşti de la Bucu-reşti şi de la Iaşi, numite şi Academii Domneşti, lacare a predat şi filosoful profesor Ieremia Cacavela.Acesta şi restul filosofilor greci de la aceste Acade-mii, se instruiau în Italia, mai ales la Roma şi Pa -dova, unde erau puternice colonii greceşti, după careveneau în Principatele Române. Astfel se explicăpredarea filosofiei de către aceştia în limbile greacăşi latină.

Majoritatea filosofilor greci de la AcademiileDomneşti erau discipoli ai filosofului TheophilCoridaleu, ultimul comentator grec al filosofiei luiAristotel. Numai o întâmplare nefericită l-a împiedi-cat pe Coridaleu însuşi să ajungă la Academia de laBucureşti. Dar cursurile sale de comentarii aristote-lice s-au predat timp de aproape două secole(1640–1821) la ambele Academii. Dovada o consti-tuie mulţimea de manuscrise greceşti rămase, dintrecare două, găsite în câteva variante la biblioteciledin Iaşi şi din Bucureşti, au fost descifrate de cătredoi greci refugiaţi în România (A. Papadopoulos şiT. Iliopoulos) şi traduse parţial în limba franceză decătre filosoful Constantin Noica: Introducere lalogică (1970) şi Comentarii la metafizică (1973).

Cu filosoful Ieremia Cacavela tânărul Cantemirse instruieşte mai ales la limba latină, iar dintre dis-ciplinele filosofice optează pentru logică, în modspecial, datorită semnificaţiei de „organon“ al logi-cii aristotelice, adică de instrument pentru studiulcelorlalte ştiinţe, pentru gândirea corectă şi pentrugăsirea adevărului.

Este interesant faptul că în toiul pregătirii sale cuprofesorul Cacavela, în ciuda timpului disponibilatât de scurt (1691–1693), tânărul Cantemir nu

7* Alocuţiune susţinută la Sesiunea științifică dedicată domnitorului-cărturar Dimitrie Cantemir(17 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)

Aspecte logico-pedagogice ale operei lui Dimitrie Cantemir*Acad. Alexandru SurduVicepreședinte al Academiei Române

numai că îşi exprimă entuziasmul pentru logică,despre care spunea că este „cheia celor mai fere cateporţi ale filosofiei“, dar avea şi intenţia de a o tra -duce „pre limba românească“, aşa cum a gândit-oel, în forma unui mic manual (compediolum), pecare să-1 predea profesorii în şcoli.

Această înclinaţie pentru aplicaţiile educativeale cunoştinţelor, în special filosofice, pe care le-aprimit tânărul Cantemir se datorează şi modalităţilorde predare şi învăţare din vremea aceea. Instrucţiu-nea se făcea mai ales pentru dobândirea capacităţi-lor de învăţători şi profesori. Căci, la drept vorbind,altă modalitate de exersare a cunoştinţelor filosoficenici nu exista pe atunci.

Cantemir nu s-a mărginit însă la studiul logicii,ci a încercat, între anii 1698 şi 1700, îndrumat şi defilosoful Meletie de Arta, să adune materiale cât maimulte, selectări de fragmente şi rezumate, din lucră-rile filosofului flamand Jan Baptist Van Helmont,care a trăit între 1577 şi 1644. El alcătuieşte un ma -nu scris voluminos destinat lecturii pentru iniţiereaîn fizica universală în concordanţă cu credinţa creş-tină. Dar, nici de data aceasta, nu se mulţumeşte cuo simplă antologie de texte, precedată de o „laudăcătre învăţător“, scrisă în limba latină şi tradusă înromâneşte, ceea ce denotă, ca şi în cazul logicii,intenţia lui Cantemir de a scrie şi o carte personalăde filosofie, şi chiar a scris. Tot un fel de compen-diolum cu aceeaşi destinaţie educativă (Icoana denezugrăvit a ştiinţei sacrosancte).

În această lucrare, Cantemir încearcă, în formaunei povestiri dialogate, să explice creaţia Univer-sului, făcând un fel de paralelism între textele crea-ţiei din Vechiul Testament şi cunoştinţele fizice învarianta lui Van Helmont. Menirea unor astfel delucrări era, din perspectiva lui Cantemir, aceea deeducare atât în spiritul creştinismului, cât şi al ştiin-ţelor. Lucrarea urmărea însă nu numai o teologiefizică sau o teologo-fizică, ci şi o „teologo-etică“.Toate acestea dovedesc, în viziunea lui Cantemir,compatibilitatea creştinismului cu ştiinţele, cu filo-sofia şi cu viaţa cotidiană a omului, înscriindu-se,fireşte, pe linia Învăţăturilor lui Neagoe Basarabcătre fiul său Theodosie, adică pe linia dreptei cre-dinţe a Domnitorilor români.

Istoria ieroglifică este o aplicare concretă, subformă literară, a concepţiilor politice ale lui Cante-mir, referitoare în mod special la relaţiile dintre celedouă Ţări Româneşti: ţara patrupedelor (Moldova)şi ţara păsărilor (Ţara Românească), ilustrată prin

lupta dintre inorog şi corb, care cuprinde 760 de sen-tinţe, mai ales de îndemnuri morale.

Aici s-ar putea încadra şi studiile speciale demuzică ale lui Cantemir, compoziţiile sale având, dedata aceasta, evidente caracteristici ale educaţieiestetice. S-ar putea considera că toate compoziţiilesale de muzică orientală denotă numai spiritul săuinovativ. Dar, aici nu este vorba încă despre regio-nalizarea muzicii, pe care o constată Spengler înfuncţie de formele de relief, să zicem, ci desprecaracteristici universale ale muzicii care răzbat cupreg nanţă şi în varianta ei orientală, de tip turcesc.Un fel de „tânguire“ a sufletului care se va păstra şiîn muzica românească populară cu dese influxiuniorientale, ca şi în muzica populară sârbească, bulgă-rească sau grecească. Ea este concepută ca un fel de„mângâiere sonoră“ a tristeţii, fără raptus-ul muziciimoderne care seamănă, prin ritmicitate accelerată,cu „biciuirea“ ei.

S-ar putea spune că cea mai instructivă lucrareeducativă a lui Dimitrie Cantemir, în care sunt puseîn joc toate armele înţelepciunii, rămâne totuşiDivanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea, careeste o repunere a discuţiilor tradiţionale greceştidespre suflet şi trup, primul personificat prin Înţe-lept, iar ultimul prin Lume. Aici apare o idee deose-bită, care justifică o bună parte din interesul Domni-torului pentru logică, şi anume aceea că răutatea,nedreptatea şi faptele urâte, în genere, nu sunt com-patibile cu gândirea corectă. Este „deosebită“, deoa-8

rece, de regulă, se spune invers, că gândirea corectăşi, respectiv, adevărul determină faptele bune, dar semai spune şi că răufăcătorii şi mincinoşii, vorba luiPlaton, sunt mai deştepţi decât cei care spun numaiadevărul, căci ei, pentru a minţi, trebuie să cunoascăşi adevărul, altfel riscând să nu mai mintă.

Pentru Cantemir, fundamentul moralităţii îl con-stituie credinţa creştină, calea cea dreaptă care tre-buie să fie urmată, Iisus Hristos fiind însă nu numaicalea, ci şi viaţa autentică, este şi adevărul, cum o şispune: „Ego sum via, vita et veritas“.

Ideea lui Cantemir că adevărul trebuie să însemneşi corectitudine logică este dezbătută până în zilelenoastre şi reprezintă fundamentul studiilor de logicareligiei, dar reversul, că lipsa de coerenţă logică ar fiimplicată de răutate şi nedreptate, este bine gândităde către Cantemir şi chiar în conformitate cu raţio-namentele ipotetico-deductive. Căci, dacă adevărulimplică numai adevăr, din fals urmează orice, adicăpoate să urmeze şi adevărul, ceea ce nu contestăCantemir, el zice, dimpotrivă, că ceea ce este răuimplică întotdeauna falsul, nu că falsul implicăîntotdeauna răul, deoarece, din întâmplare, poate săimplice şi binele. Acesta este motivul pentru care, înaceastă lucrare, Cantemir este interesat, în mod spe-cial, de greşelile de gândire pe care le implică:fărădelegea, nesocotinţa, nechibzuinţa, mânia,mân dria etc.

Chiar mai importantă însă decât în domeniul com-portamentului moral, logica se dovedeşte utilă îninterpretarea istoriei, a trecutului pe baza căruia se clă-deşte prezentul şi poate fi prevăzut viitorul. Aceasta,în măsura în care există o logică, nu numai în desfă-şurarea gândirii corecte, ci şi în mersul istoriei. Încer-carea de a fundamenta logico-axiomatic istoria, dinlucrarea Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor,prin care dovedeşte pe cale logică faptul că românii aufost şi trebuie să fie stăpânitorii acestei ţări, are sem-nificaţia pedagogică instructivă de a transmite sigu-ranţa şi încrederea în soarta acestei naţii, în ciuda

necazurilor pe care a trebuit să le înfrunte şi de care vamai avea, desigur, parte şi în viitor.

În Istoria creşterilor şi a descreşterilor PorţiiOtomane, Cantemir se avânta în preziceri referi toarela soarta lumii şi, prin analogii şi generalizări, pre -zice căderea puterii turceşti, după faza decadentă încare se găsea. Previziunea a fost corectă, doar atât cădata căderii a fost mai târzie. Dovada însă că Princi-pele era convins de ceea ce spunea o consti tuie par-ticiparea la războiul antiturcesc alături de ruşi, des-pre care prevedea că le va lua locul turcilor. Drep tatea avut, din păcate, şi de data aceasta, cu şi mai mareîntârziere, însă.

Urmărind parcă programul lui Spiru Haret deinstrucţiune completă a tineretului şi fiind şi de dataaceasta un predecesor cu două secole al propagandeituristice, Cantemir a scris şi a publicat minunataDescriere a Moldovei. Educaţia geografică poatestimula, când este bine făcută, sentimentele patrio -tice mai mult decât orice propagandă. Şi Cantemir oface cu prisosinţă, înscriindu-se şi ca un înaintaş alcercetărilor etnologice, etnografice şi folclorice.

S-ar putea spune că nimic din ceea ce era româ-nesc nu i-a rămas străin acestui Principe, coborâtparcă dintr-o lume platonică a perfecţiunii şi a desă -vârşirii, pe care a găsit-o din tinereţe şi în care a cre-zut până la moarte, spunându-i adesea pe nume, şiaceasta a fost dreapta lui credinţă în Viaţa lui IisusHristos, Fiul lui Dumnezeu. Întru aceasta a fost stră-dania lui, pe care a încercat s-o împărtăşească pânăşi copiilor, ca în lucrarea târzie Loca obscura incatechisi.

S-ar mai putea spune totuşi că Principele acesta,ca fiul de împărat din poveste, a avut parte numai denecazuri în viaţă. Şi, într-adevăr, i s-au întâmplatmulte, dar nu şi-a pierdut niciodată credinţa, nici înDumnezeu şi nici în soarta neamului românesc.

Dacă vremurile nu i-ar fi fost potrivnice, Dimi-trie Cantemir ar fi fost întemeietorul culturii noastre.N-a fost să fie aşa, dar el a rămas şi va rămâne pen-tru totdeauna primul reformator şi educatorul deplinal naţiei române.

9

Dimitrie Cantemir a fost omul vremii sale, cares-a afirmat în istoria umanității ca un intelectual deînaltă valoare. El și-a înscris numele printre per so -nalitățile care, prin însemnătatea lor, depășesccadrul relativ limitat al unui veac. Numele săuînscris pe frontispiciul Bibliotecii Sainte Genevièvede la Paris demonstrează din plin acest lucru.

Constantin Cantemir, tatăl său, el însuși, inițial,neștiutor de carte, i-a asigurat acestui fiu al său,deosebit de înzestrat, o educație intelectuală de înaltnivel. La aceasta, s-a adăugat și deosebita capaci tatea celui în cauză de a asimila cunoștințele cele maivariate. A fost ca un rezervor de mare capacitate,care a înmagazinat informația cea mai variată, elfiind însufleţit de o curiozitate intelectuală nemărgi-nită în întreaga sa existență. Înzestrarea lui s-amanifestat și în capacitatea excepțională de a învățalimbi străine. Scria și vorbea în latină și greacă.Cunoștea greaca modernă, italiana și franceza șiînvățase și turca, persana și araba și, în ultima etapăa vieții, limba rusă. Aproape toate lucrările sale aufost scrise în latină, dar lucrarea capitală, consacratăistoriei poporului său, a întocmit-o în limba română,străduindu-se de asemenea – continuând pe cronica-rul Miron Costin – să contribuie într-o etapă hotărâ-toare la modernizarea limbii.

Era un intelectual însuflețit de o nesfârșită șineobosită curiozitate, pasionat să asimileze cunoș -tințele cele mai diverse. Iubea conversația și știa să-șialeagă interlocutorii printre persoanele cele maicapabile de a-i da informațiile dorite. Știa să-și cuce-rească interlocutorii prin comportarea deschisă șiprin propriile și variatele cunoștințe.

De asemenea, împrejurările vieții, petrecute înmare măsură în afara țării sale în medii diferite, laConstantinopol și în Rusia, i-au creat posibilitateaunei formări variate, fapt reflectat și în opera sa.

Comportându-se și având conștiința rangului săuprinciar, având în vedere domniile tatălui său, alefratelui său Antioh și ale sale proprii, știa să se adap-teze mediilor pe care trebuia să le frecventeze.Depășea barierele cu o anumită dezinvoltură pe carei-o confereau, fără îndoială, propriile cunoștințe.Acestea și felul de a se purta i-au înlesnit întreaga

existență și l-au ajutat să se integreze, cum puținepersoane reușeau s-o facă.

La Constantinopol și-a însușit limbile utilizatede societatea otomană și a putut pătrunde astfel cuușurință în biblioteci și arhive și – deși creștin – aștiut să se integreze și, mai ales, să determine să fieacceptat în societatea respectivă. Muzica – el fiindun bun interpret, dar și un compozitor – a fost altăcale care i-a facilitat pătrunderea în păturile condu-cătoare ale imperiului sultanilor. Era un oaspetedorit și căutat la recepțiie dregătorilor otomani; ast-fel, a cunoscut din interior societatea în cauză, cumpuțini europeni și creștini reușeau s-o facă.

În Rusia, în timpul ultimilor 12 ani ai vieții,Dimitrie Cantemir s-a adaptat acestui nou mediu,mai ales după pierderea soției și recăsătorirea sa cuprințesa Trubețkoi. A fost nu doar o adaptare într-oaltă țară, ci și o integrare într-o Rusie nouă, cea ațarului Petru cel Mare. Și-a schimbat straieleorientale și a știut să renască asemenea unui omnou, un european modern, îmbrăcat într-o manierăcorespunzătoare, cu perucă, renunțând la comporta-mentul oriental și participând alături de țarul nova-tor la reuniunile mondene care imitau ceea ce avealoc în Occident în viața nobilimii.

„Avea o înfățișare plăcută și vorba dulce, amabilși înțelept“, scria Bayer, unul din membrii AcademieiRuse, înființate doar la un an după moartea lui Can-temir, în timp ce cărturarul grec Condoidi îi făceaurmătoarea caracterizare: „Muzele l-au iu bit,învățații l-au iubit și împărații l-au onorat“. Des-crierea lui Cantemir făcută de Marsan de Brasseyîn vara anului 1711 merită să fie reprodusă: „Hos -podarul era un prinț de talie mijlocie, făcut dintr-obucată, om frumos, așezat și de o înfățișare fericită,cum n-am mai văzut în viața mea. Era afabil, cum-secade, binecrescut, de o con versație dulce, politi-coasă, exprimată ușor, vorbind foarte bine latina,ceea ce era un avantaj pentru cei care o vorbesc șicărora le este plăcut de a se întreține cu acest prinț“.

Alte trăsături ale lui Cantemir erau capacitateasa de a aborda domenii diverse, seriozitatea demer-surilor sale științifice și varietatea preocupărilor

10

Cantemir: omul şi domnul*Acad. Dan Berindei

* Alocuţiune susţinută la Sesiunea științifică dedicată domnitorului-cărturar Dimitrie Cantemir(17 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)

intelectuale. În timpul vieții, a realizat un numărimportant de lucrări într-un registru variat, în careapăreau probleme de filosofie, teologie, istorie maiales, dar şi științele sociale, folclorul, literatura etc.Lucrările foloseau unui triplu scop: istoria poporuluisău, studiul lumii orientale, cauza eliberării de subdominația otomană, pe care a ajuns s-o confunde cupreponderența țarului Petru, fără a lua în conside rareprimejdiile ruse ale viitorului.

Integrându-se succesiv în medii diverse, Dimi-trie Cantemir a demonstrat capacitatea sa de largăcomprehensiune și de adaptare la situații diverse,integrarea universală și, în același timp, s-a mani -festat și comportat ca un savant european.

Prin lucrări de un interes general, a reușit să atragăatenția asupra persoanei sale și s-a impus contempora-nilor. Prin comportamentul și prin știința sa, provocainteresul. Conversația cărturarului era căutată,numărul și calitatea interlocutorilor din toate medi ileîn care a trăit rămân semnificative și ne dezvă luieadevărata forță socială a lui Dimitrie Cantemir.

Un obiectiv dominant al existenței sale a fostpoziția socială. Întreaga viață, a avut preocuparea dea-și asigura lui și familiei demnitatea princiară,neșovăind în această privință să falsifice chiar isto-ria. Originea tatălui său era modestă, dar DimitrieCantemir i-a confecționat o descendență din Tamer-lan, pe care o considera neîndoielnic utilă pentru ajustifica propriile pretenții la tron.

Tatăl său a domnit mai mulţi ani, dar el însușin-a domnit decât puține zile după moartea părinte-lui, Poarta preferându-l pe fratele său Antioh.

A doua domnie a lui Dimitrie Cantemir a duratmai puțin de un an, înainte de retragerea în Rusia din1711. Totuși, tronul a fost o obsesie, la care n-arenunțat nici în Rusia, până la sfârșitul vieții. Acestgând s-a reflectat și în scrierile lui, problema monar-hiei preocupându-l în mod repetat.

Ceea ce Cantemir avea în vedere era o domnie înstilul țarului Petru. De altfel, a căutat să pledezepentru sistemul de absolutism modern instaurat deacesta și chiar a căutat să-și asigure în viitor un sis-tem în care autoritatea sa față de marii boieri să fieaccentuată, ceea ce, de altfel, se reflecta din plin înTratatul de la Luțk și în prevederile acestuia.

În timpul scurtei sale domnii, s-a dezvoltat ostare de tensiune cu o parte a marii boierimi, fapt ces-a oglindit și în tratat, care prevedea la articolul VIcă în Moldova „după vechiul obicei moldovenesc,toată puterea să fie la domn“, în articolul următor că„domnul față de boieri să aibă puterea obișnuită,fără nici o schimbare a drepturilor lor“, pentru ca înarticolul IX să se specific că „boierii și toată țara

Moldovei sunt datori a fi supuși poruncilordomnești fără nici o împotrivire sau zăbavă, precuma fost întotdeauna obiceiul“, iar în articolul X că„toate judecățile și dreptul sunt apanagiul domnu-lui“. Aceste articole au fost introduse, evident, ladorința lui Dimitrie Cantemir.

Starea de tensiune s-a vădit mai ales în coflictulcare a apărut între marele boier Iordache Ruset șidomnitor, mergând până la arestarea celui dintâi șitransportarea lui peste Nistru până la Kiev, dupăînfrângerea la Stănilești. Acutizarea conflictului afost provocată mai ales de intenția lui Dimitrie Can-temir de a instala o monarhie ereditară în beneficiuldescendenților săi, ceea ce ar fi afectat regimulboieresc și interesele marii boierimi.

Cantemir şi-a urmărit țelul în mod constant, maiales după retragerea în Rusia, unde l-a susținut pețarul Petru să-și consolideze și să-și „europenizeze“domnia. În anul 1714, în timpul unei vizite la Peters -burg, fiul său Șerban în vârstă de şapte ani, a rostitîn fața țarului un penegiric „în limba elinească“, ti -părit în rusă și latină, întocmit evident de tatăl său.Era o elogiere a împăratului și un indirect apel adre-sat acestuia de a acționa în direcția eliberării po -poarelor creștine subjugate. Faptul că panegiricul afost tipărit și găsit în arhiva țarului, indică sen -sibilitatea țarului față de inițiativa lui Cantemir.

Dar cărturarul-principe nu s-a mulțumit doar cuaceastă acțiune, deoarece în același an a redactatMonarchiarum physica examinatio, o lucrare defilosofie a istoriei, în care, pornind de la men -ționarea celor patru monarhii din Biblie, prezintăridicarea imperială a Rusiei ca ascensiune a Impe-riului de Nord, a patra și ultima monarhie univer -sală. El prezintă Imperiul otoman ca o contrazicerea mișcării ciclice firești, ca „o monarhie barbară“ șio frână în calea deplinei afirmări a celei de-a patramonarhii, în fruntea căreia se găsea țarul Petru,„principe foarte înțelept și foarte războinic“.

În ultimii ani ai vieții sale încercate, a depus toateeforturile pentru a-l determina pe țar la o acțiune însensul dorințelor sale, mai ales că el lega țelul reîn-toarcerii sale la domnie de această ridicarea a Impe-riului Nordului. De altfel, se pare că a avut un rol înconvingerea lui Petru de a adopta și titlul imperialeuropean, în afara celui de țar, tocmai de pe pozițiateoretizărilor sale în favoarea domniilor absolute, totașa cum vedea și visata sa reîntoarcere în patrie.

Dimitrie Cantemir a fost o personalitate singu lară,un om deosebit de cultivat, pasionat în stră duințelesale de cunoaștere, dornic de a conduce, de a se ilus-tra în fruntea semenilor săi. El a reușit să rămână înmemoria urmașilor în dimensiuni neobișnuite. 11

Date mai precise și mai bine sistematizate des-pre „feldeința“, felul de a fi al moldovenilor, aflămdin Descrierea Moldovei, operă imagologică, dupăcum zic comentatorii mai noi. Scrisă în latină, între1714–1716, ea fost tradusă în germană de J. Redslobși publicată de Anton Friedrich Büsching în „Maga-zin für die neue Histoire und Geopraphie“ în1769–1770, iar în 1771 la Leipzig. Românii au aflatde ea în 1825, când a tradus-o Vasile Vârnab sub ti tlulScrisoarea Moldovei (versiune reluată de C. Ne -gruzzi în 1851) și, mai temeinic, după ce tânăraAcademie Română își propune să publice operaintegrală a scrierilor lui Cantemir. Un proiect ase-mănător avuseseră, în 1838, și Kogălniceanu și C.Negruzzi. Mai harnici și în circumstanțe culturalefavorabile, Al. Papiu Ilarian și Iosif Hodoș dau, în1872, o traducere a Descrierii care și azi este luatăca punct de referință. Tema interesează, în continuare,pe filologii clasiciști, pe istorici și pe geografi, așacă au urmat și alte versiuni, cum sunt acelea ale luiGiorge Pascu (1923), Petre Pandrea (1956) și, în1973, versiunea academică pregătită de un grup despecialiști în frunte cu Gh. Guțu, care traduce textulcantemiresc după originalul latin1. Este o ediție caredecodează multe din misterele acestui memorialcerut de Academia berlineză. Nefiind scrisă în limbaromână, textul lui Cantemir i-a pre ocupat mai puținpe istoricii literari români.

G. Călinescu nu-i acordă decât câteva propozițiistrict informative. Cei interesați de datele geografice,istorice, sociologice, ignoră, pe drept cuvânt, posibi-lele note de literaritate ascunse în textul lui Cante-mir. El poate fi citit însă, cu mare folos, pentru avedea modul în care un om atât de învățat ca Dimi-trie Cantemir definește și judecă „feldeința“moldovenilor și, prin ei, a tuturor românilor dinepoca sa.

După De neamul moldovenilor, unde punctul devedere istoric este dominant, Descrierea Moldovei

vine cu informații mai bine organizate și mai savantexprimate, lărgind aria de cuprindere a subiectului.Este o lucrare – am putea-o numi azi – obiectivă,științifică, fără intervenția notei confesive. Aș fiînclinat să adaug: din păcate! Are, se știe, trei părți(geografie, politică și despre starea bisericească șiliterară a Moldovei). În eseul de față intereseazăobservațiile de ordin etnografic și, mai ales, aceleacare privesc hirea sau, cum am precizat deja,„feldeința“ moldovenilor. Față de predecesorii săi,Cantemir observă aceste lucruri delicate 1) de la altetaj al spiritului, dintr-o perspectivă europeană, amputea spune și 2) lărgește aria de cuprindere atemei, coborând spre zonele de jos (zonele, în fapt,profunde, stabilizatoare) ale societății. Mai directspus, nu descrie numai organizarea socială șimentalitățile din cercurile puterii („ceremoniilecurții“), dar și pe acelea din pătura răzeșilor și, îngenere, a oamenilor de rând, voind să prindă hirișia(caracterul distinctiv, particularitatea) lor.

Îndemnat, dar, de prietenii săi europeni („îm -pinși și poftiți fiind de unii priiatini streini și mai cudinadins de la însoțirea noastră care iasteAcademia Științelor din Berlin“), Cantemir – consi-lier, acum, al țarului Rusiei – începe să redacteze omonografie a țării de origine, rezumând datele des-pre istoria, limba, religia, legile, obiceiurile, morala,clasele sociale, comportamentul moldovenilor înîmprejurările cele mai importante ale existenței(logodna, nunta, înmormântarea etc.). Nu sunt igno-rate elementele de geografie fizică, de la formele derelief la minerale, ape, animale sălbatice șidomestice, la ținuturile și târgurile Moldovei.Monografistul are, se vede limpede, un scenariu șise ține de el. El însuși este un spirit disciplinat,lucrează științific, trimite când este cazul la autoristrăini (nu prea des, e adevărat) și, mai ales, mono-grafistul are la îndemână, în afară de cunoștințeleproprii, un sistem de referințe pus, cât de cât, la

12

Dimitrie Cantemir sau despre „feldeința“ moldovenilor*Acad. Eugen Simion

* Alocuţiune susţinută la Sesiunea științifică dedicată domnitorului-cărturar Dimitrie Cantemir(17 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)

punct. Altminteri, nu se explică precizările privindnumărul locuitorilor dintr-un târg oarecare sauinformațiile referitoare la speranța de viață (foartemică) a moldovenilor. Sunt, apoi, informațiile deordin istoric, toponimic, despre componențapopulației, despre lacurile și râurile Moldovei. Pru-tul ar avea apa „cea mai ușoară și mai sănătoasă“,din câte cunoaște monografistul. Mărturisește că aîncercat-o chiar el și chiar a cântărit-o: „Am făcutîncercarea pe când eram în Moldova și am găsit căo măsură de o sută drame este cu treizeci de dramemai ușoară decât o cantitate egală de apă luată dinalte fluvii“2. Siretul este lat și adânc, dar din cauzavadurilor, nu este navigabil. Pe Tyras – numit de greciDinastris și de turci, Turla, adică Nistru, își transportăturcii materialele de război spre Bender etc. Cândvorbește de lacuri, Cantemir amintește și de „LaculOvidiului“, de lângă Acherman și nu uită să citezedin poetul latin care, exilat la Tomis, spera să numoară în ținuturile sălbatice ale Sciției, „să nu-miacopere oasele pământul sarmatic“.

Cantemir face, apoi, o listă a ținuturilor (ȚinutulCârligăturii, Ținutul Covurluiului, Lăpușnei, Soro-căi – numit mai demult, Alchionia – Ținutul Hâr-lăului etc). În cel din urmă, se află viile de soi de laCotnar („care întrec lesne pe toate celelalte“) și obiserică de piatră („de o arhitectură minunată“)frecventată de locuitorii de religie catolică.

La Suceava, se găsesc patruzeci de biserici depiatră și mai multe de lemn, precum și 16 000 case.În ținutul Bacăului sunt mulți catolici și satul lor defrunte este satul Cantemireștilor. Dintre munții Mol-dovei, Cantemir semnalează, de bună seamă, Ceah-lăul care, zice, dacă ar fi fost cunoscute legendelecelor din vechime, „n-ar fi fost mai puțin vestit decâtOlimpul, Pindul sau Pelias“… Când se topesc zăpe-zile, râurile se umflă și cară nisip cu grăunțe de aur„din cel mai curat“… Țiganii îl adună și recolta loreste atât de mare, încât „pot plăti soției domnitoru-lui drept bir chiar și patru ocale de aur, care fac1600 drahme“. Pe malul Nistrului se află bulgărașide fier ce pot fi utilizați ca ghiulele de tun, iar lângăsatul Moinești iese „bulbucind“, păcură, folosită dețărani la unsul roților de car.

Cantemir revine, în alt capitol, la viile de la Cot-nar (o temă favorită!), aducând argumente noi însprijinul alegerii sale: „Cel mai nobil vin se face laCotnari, care este un târg din ținutul Hârlăului. Stră-inilor le este necunoscut căci, fiind transportat fărăgrija cuvenită fie pe mare, fie pe uscat, el își pierdeputerea, dar eu aș îndrăzni să afirm că este mai de

soi și mai nobil decât toate vinurile din Europa,socotind printre ele chiar și pe cel de Tókai. Într-ade-văr, dacă este păstrat într-un beci adânc de piatră,așa cum se face la noi, în al patrulea an capătăatâta tărie, încât ia foc ca rachiul ars. Omul cel mairezistent la vin de-abia poate duce la trei pahare devin și se scufundă pe loc într-o beție pe care n-oînsoțesc totuși nici un fel de dureri de cap. Vinul areo culoare ciudată, neîntâlnită la alte vinuri, anumeverzuie, și cu cât este mai vechi, cu atât este maiverzui. De aici încolo spre miazănoapte nu se maigăsesc vii care pot produce un vin nobil, în așamăsură încât chiar în partea de miazănoapte adealurilor Cotnarilor nicicând vreo viță n-a pututajunge să se coacă, cu toate că s-au făcut încercăride mai multe ori. Astfel, natura luând celorlalteregiuni învecinate dinspre miazănoapte roada îm -belșugată a vinului, se pare că a vrut să-și arateîntr-acest singur loc toate puterile“.

Nu numai viile sunt faimoase în Țara Moldovei,dar și oile care, cele de la șes, sunt mai mari decâtcele de la munte. Cele din ținutul Sorocăi prezintăurmătoarea particularitate: oile au o coastă în plusdecât oile din alte regiuni. Când sunt duse în alteținuturi, în al treilea an fată un miel cu coastenormale. Își pierd, altfel zis, originalitatea, 60 000de oi moldovenești ajung, anual, în bucătăriasultanului, grație neguțătorilor greci. Țăranii de lamunte au boi mici, la șes există cirezi întregi de boimari și frumoși, mulți dintre ei (peste 40 000) ajungîn târgurile de la Danzig sub numele de „boi polo-nezi“. Cei mai grași boi se află în ținutul Fălciului(lângă pârâul Sărata) și în ținutul Cernăuților (lângăapa Bașeului). Prețul unei perechi de boi în Moldovaeste de cinci imperiali, iar la Gedanum (Danzig)patruzeci sau chiar cincizeci… În satul Tohatin dinregiunea Orheiului, porcii nu au copitele despicate,ci întregi și, fapt curios, purceii aduși din alte părți,fată după trei ani purcei cu copitele nedespicate, pre-cum caii. Cât despre caii moldovenești, ei suntvestiți, încât au intrat în proverbe. Dovadăaserțiunea: „Un persan tânăr și un cal moldovenescsunt mai de laudă decât orice“…

Cantemir, aflat în exil când întocmește acestraport, se laudă, e lim pede, cu simbolurile Moldoveisale. Scrie cu vădită încântare despre hergheliile decai sălbatici, de scoarțele „smălțate“ cu flori, demierea și de ceara Moldovei, de păsările ei… înfraze, în genere, strânse, în care pătrunde, totuși, șio notă discretă de lirism și de nostalgie după unparadis pierdut… 13

Am scos aceste date care n-au o legătură cauzalăcu feldeința moldovenilor (tema eseului de față),pentru ca cititorul de azi să poată avea o imagine câtde cât exactă despre țara imaginară în care Cante-mir fixează reflecțiile lui despre identitatea celorcare o locuiesc.

În partea dedicată politicii, vorbește despreacești urmași ai romanilor care, notează el încă de laînceput, „afară de Dumnezeu și de sabia lor nurecunoșteau pe nimeni mai puternic în țara lor; nuerau legați față de nici un principe și străin, fie cavasali, fie prin jurământ de credință…“ Domnia luiȘtefan cel Mare a fost „epoca cea mai norocoasă aMoldovei și punctul cel mai de sus al înălțării ei,după care încet, încet, a început să dea înapoi, pânăce a ajuns la această stare de sărăcie în care esteacum“. Dar, chiar în aceste circumstanțe – iarcircumstanțele sunt dominate de „tirania turcilor“,zice Cantemir, domnul Moldovei – „poate totuși săfacă fără frică ceea ce voiește“. Observație discuta-bilă. Domnitorul Moldovei poate să facă orice, câtăvreme nu intră în conflict cu marii boieri și, maiales, nu-i supără pe turci. Cantemir avea deja oexperiență în acest sens. Are dreptate însă când îielogiază pe moldoveni care se țin tari într-o istorie,altminteri, sfârtecată de războaie. Cum lucrarea sase adresează străinilor, e frumos că el își apărăneamul și nu se grăbește să-i ponegrească, din temiri ce, pe vecini. Pe turci, e adevărat, îi vorbește derău, dar critica lui vizează cu precădere sistemul șilăcomia otomană. Se plânge și el, ca Ureche șiMiron Costin, de nepăsarea strămoșilor noștri, care„țineau mai mult să facă fapte strălucite decât să lescrie“. Această indiferență împiedică reconstituireaexactă a începuturilor.

Cronicarul reușește să dea, totuși, lista domnito-rilor, adăugând din când în când câte un adjectiv sauo întâmplare care să caracterizeze un personaj alistoriei zbuciumate a Moldovei. Pe timpul lui Ștefanal VIII-lea (Ștefan Rareș, 1551–1552), țara este dez -binată și „se umple toată de partide“. Asta vrea săzică certuri, luptă pentru putere, pâră la Înalta Poartă,decapitări, surghiun. Despot, zis și Ereticul, esteștiutor de multe limbi și om viclean. Ca să scape dedușmanii care umblă să-l otrăvească, își însceneazămoartea („și poruncește să fie dus la groapă un chipde om asemănător lui“) și, pe ascuns, fuge în Polo-nia cu gânduri de răzbunare. Ceea ce face. Vine cuoaste poloneză și gonește pe înlocuitorul său,Alexandru Lăpușneanu. Ioan, zis Armeanul, are obi-ceiul de a mânca, în postul sfinților apostoli, carne;

altminteri e „om foarte știutor de grecește șilatinește, fost coleg cu vestitul învățat al grecilorIoan Lascari“… Pentru că se ridică împotriva turci-lor („nu putea suferi tirania și dorea libertatea“) eprins și pedepsit cum se știe și din alte cronici: „afost rupt în două de cămile“…

Lista lui Cantemir este lungă și, ne atrag atențiaistoricii ulteriori, prezintă unele omisiuni și erori. PeIoan Potcoavă (Nicoară Potcoavă, personajul de maitârziu din romanul lui Sadoveanu), Cantemir nu-lamintește, de pildă. Un Aron (Tiranul, 1591–1595)este „om crud și sălbatic“, fiii lui Ieremia Movilăvor să schimbe alcătuirile și obiceiurile moldoveni-lor – sunt, cum s-ar zice azi, niște reformiști – și săpună Moldova sub obediența polonezilor. Boierii,neîncrezători în asemenea aventuri și socotindu-i pepolonezi slabi în fața turcilor, îi alungă pe reformiști.Același lucru fac cu Gaspar (Grațiani, 1619–1620),de felul lui italian, zice Cantemir, fost dragoman laPoarta otomană; moldovenii îl izgonesc, pentru căvrea să introducă în Moldova ortodoxă cultul cato-lic. Cercetătorii mai noi au dovedit că GasparGrațiani nu era italian, ci morlac sau maurovalahdin Dalmația3. Și mai tragică este soarta lui MironBarnovschi (1626–1629), nu polonez cum precizeazăCantemir, ci boier de țară de la Bârnova. Cronicarulscrie că orientarea domnitorului spre polonezi i-adeterminat pe boierii moldoveni să renunțe la drep-tul lor de a-și alege domnitorii și să dea acest dreptturcilor, pentru a se pune astfel la adăpost de jafu riletătarilor. Condiția pe care o pun boierii este ca dom-nitorul să fie de religie ortodoxă și de neam dom-nesc. Turcii primesc, bineînțeles, acest gras ploconși Miron Barnovschi își pierde capul. Turcii nu res-pectă însă condițiile („rareori ei au dat acel rang fii-lor de domni, și mai rar băștinașilor, ci de cele maimulte ori străinilor“). Pe bani, se înțelege. Vând, cualte vorbe, tronul Moldovei. Asupra datei când seproduce această schimbare, istoricii mai noi aducalte dovezi. Nu le discutăm aici, pentru că nu pri-vesc tema eseului de față.

Despre înălțarea lui, ca domn al Moldovei, Can-temir – fiul lui „Constantin al II-lea Cantemir, numitcel Bătrân“ – scrie că „a fost uns la Iași de doipatriarhi“, iar când a fost ridicat pe tron Antioh, fra-tele său – adică Dimitrie Cantemir („căruia sultanulîi rezervase domnia“) – „s-a dat la o parte“… Dupăcinci ani, Antioh este scos de la domnia Moldovei înurma uneltirilor lui Brâncoveanu (eternul dușman alCantemireștilor), pentru a-l impune pe ConstantinDuca, ginerele lui Brâncoveanu. „Cu o mare sumă14

de bani prin care potolise lăcomia vizirului“, ține săprecizeze Cantemir. Lista continuă și, din când încând, Cantemir nu uită să noteze că în acest timp deschimbare a domnilor, Moldova a fost „izbită și căl-cată din toate părțile“ și că scopul lui, dând acestpomelnic al domnitorilor (Cantemir notează 62 denume, de la Dragoș la Nicolae Mavrocordat), a fostsă pună sub ochii cititorilor săi pe o cale scurtă,„feluritele împrejurări și schimbări ale stării moldo-venilor“. Promite, la urmă, să revină printr-o expu-nere istorică mai amănunțită asupra destinelor țăriisale…

În capitolele următoare ale Descripției, rezumă„datinile de demult“ și cele din vremea lui, începândcu înscăunarea domnitorilor și încheind cu mazilireasau înmormântarea lor. Când vechiul domn dispare,căpeteniile de oaste umblă în haine cernite și „cufețele pline de întristare“. Boierii mari se duc labiserică la divan și se așază pe scaunele pe care leavuseseră până atunci, iar cetele de oșteni așteaptăîn curte cu steagurile și armele aplecate instalareanoului domn. Dacă el este fiul celui decedat, stă înpicioare, în haine de doliu, până ce mitropolitul rupeceremonia reculegerii și a tăcerii. Dacă este ales din-tre boierii divanului, el stă modest în scaunul săuorânduit în divan. Mitropolitul face elogiul celuidispărut și deplânge, în același timp, în cuvinte alesesoarta lui. După el, marele logofăt citește testamen-tul fostului domnitor și-l predă, apoi, celui nou de -semnat. Acesta stă în picioare, cu capul gol și dupăce a primit investirea, promite să conducă țara cublândețe, devotament și dreptate. Trei virtuți medie-vale. Când face acest sumar jurământ, boierii diva-nului se ridică în picioare și ascultă cu solemnitate.Domnitorul merge, apoi, la biserică unde este întâm-pinat cu două lumânări la ușă de mitropolit, sărutăcrucea și Sfânta Evanghelie, îngenunche la altar înfața ușilor împărătești și ascultă, cu capul rezemat demasa sfântă, rugăciunile ce se spun la încoronareaîmpăraților ortodocși. După sărutarea icoanelor, i sepune coroana pe cap și, sprijinit de mitropolit și demarele postelnic, se urcă pe tronul cu trei trepte.Psalții cântă „vrednic este“, iar afară sunt trase salvede tunuri…

Ceremonialul este lung, încărcat, cu semne sim-bolice de ordin religios și slavă lumească. Cantemirle înfățișează atent și cu o vădită plăcere și priceperede prozator. Iată, de pildă, cum se desfășoară, încontinuare, solemnitatea primei apariții a domnito-rului în lume după ce leapădă veșmintele cernitechiar în tinda bisericii și îmbracă altele vesele și

strălucitoare: „după ce se încheia cu acestea, dom-nitorul urca iarăși pe cal și, însoțit atât demitropolit, cât și de tot sfatul, se întorcea la curte șiacolo, intrând în sala cea mare, se suia singur înjilțul domnesc, solemnitate la care poala hainei luiera obiceiul să o țină de-a dreapta hatmanul saucomandantul armatei, de-a stânga marele postelnic.După domnitor venea mitropolitul împreună cu totsfatul și după ce aceștia se așezau în scaunele lor,cel dintâi se apropia de domnul care ședea în tronmitropolitul, îi săruta mâinile și într-o scurtă cuvân-tare îi ura numai fericire și spor în toate, zicând căse va ruga pentru el și la rândul său cerând domnu-lui ocrotirea sa și a clerului. Apoi, întorcându-sespre popor, dădea tuturor binecuvântarea lui și-iîndemna să fie cu credință față de domnul lor.Mitropolitului îi urmau episcopii Moldovei șiceilalți clerici. După ce aceștia făceau plecăciunenoului domn, erau primiți la sărutarea mâinii și acaftanului domnesc și marele logofăt cu ceilalțiboieri, fiecare după treapta lui. La sfârșitul acesteiceremonii, domnitorul se ridica din scaun și,descoperindu-și capul, aducea mulțumiri tuturorpentru dragostea ce i se arată, făgăduindu-le că vafi blând, drept și apărător de țară. După o astfel decuvântare, spătarul punea pe capul domnitoruluicoroana și se retrăgea în odaia cea de taină, cum ise spune, iar toți ceilalți se reîntorceau la ale lor.Jupânesele boierilor aduceau aceleași onorurisoaței domnitorului, dacă era însurat, în sala de pri-mire a doamnei, în afară de încoronare care, fiind osolemnitate bisericească, nu se potrivea cu o femeie.Totuși, și ea avea un tron mai ridicat în partea maidinspre ușă a bisericii, dar puțin mai scund decât alsoțului, și în sala ei de primire (în care toate jupâ-nesele, chiar și ale boierilor mari aveau fiecarescaunul ei după rangul bărbaților lor) purta ocoroană la fel cu aceea a soțului ei, lucru care sepoate foarte bine vedea din portretele lor dedemult“.

O scenă bună de roman istoric scrisă de unDumas erudit și sofisticat, trecut prin rafinamentulși solemnitățile încărcate ale Stambulului… Ori-cum, descrierea acestor datini reprezintă, epic vor-bind, partea cea mai prețioasă a cărții. De la Iași,unde au loc asemenea ceremonii, scriitorul se depla-sează la Constantinopol, unde, după moartea saumazilirea unui domnitor din Bogdania (Moldova),au loc preparativele de desemnare a noului domnitor,și ele foarte complicate și imprevizibile, pentru că,de regulă, sunt mai mulți candidați care își dispută 15

scaunul. Cantemir cunoaște, și aici, obiceiurile (da -tinile) conduse de vizir înconjurat de o armată deslujitori nărăviți la bacșișuri grase. Iată, dar, prin ceprobe trece, după ce unul dintre acești negustori detronuri câștigă lupta concurenței și, la porunca vizi-rului, primește caftanul: „După împlinirea acestorceremonii, domnul sărută a treia oară mânavizirului și, ne mai adăugând un cuvânt, iese dincamera de primire și se duce la odaia chehaiei.Peste puțin timp vine acolo și chehaia, felicită pedomnitor pentru noua domnie, îi oferă ca băuturăcafea și șerbet (care se face din zahăr topit în apă)și stă de vorbă cu el despre trebile domniei sau des-pre altele care se ivesc întâmplător. În timp ce dom-nitorul zăbovește acolo, imbrohorul vizirului, adicămai marele grajdului, pregătește un cal foarte fru-mos împodobit, iar căpetenia ceaușilor cu 24 ceaușiși patru șatâri pedeștri ai vizirului, împreună cu alțiagalari ai vizirului (slujitori de rang mai mare) șiici-agalari, adică slujitori de casă, așteaptă călareieșirea domnitorului. După ce chehaia află că toateacestea s-au rânduit după regula obișnuită,poruncește să se aducă mirodenii de ars și să-l par-fumeze pe domn cu aburii lor, ceea ce la turci estesemn că cineva pleacă și-și ia rămas bun. Dupăcare el sărută mâna chehaiei, încalecă pe cal, avândînainte patru alai-ceauși, și iese din curtea viziruluiîn ordinea următoare: cei dintâi vin ceaușii, atâțiacâți vrea domnitorul, împreună cu ceaușlar-emini,sau căpetenia lor, urmează agalarii și ici-agalariivizirului, după aceștia vine domnitorul înconjuratde patru șatâri, dintre care doi merg puțin maiînaintea calului, iar doi de ambele laturi aledomnului și-i sprijină picioarele. Îndată după dom-nitor vine capuchehaia sau reprezentantul lui, însfârșit tot alaiul îl încheie boierii Moldovei, dacă seîntâmplă să se găsească unii pe acolo sau vreuniidintre nobilii greci din Constantinopol, cu caredomnul este în legături de rudenie sau de prietenie.Cu acest alai, pornind din curtea vizirului, el iesedin oraș prin poarta Bahçe-Kapu, numită odinioarăChrysopyle, și se duce drept în Fanar la bisericacea mare a patriarhului din Constantinopol. Ori cinevede pe domnitor trecând, fie că este turc, fie că ecreștin, chiar dacă șade la lucru în atelierul lui, tre-buie să se ridice în picioare și, încrucișând mâinilepe piept, să-și plece capul; ba chiar, dacă cumvaalaiul trece prin poarta ienicerilor, cei care seîntâmplă să facă de gardă acolo sunt puși în rând demai marii lor până ce trece domnitorul și-l salută lafel ca pe vizir, lăsându-și în jos poala de dinainte a

vestmântului lor (ceea ce la ei este cel mai maresemn de respect care arată că cinstesc într-atâta pedomnitor, încât trebuie să stea în fața luiacoperindu-și picioarele și să nu se miște din locdecât la ordinul lui), stând cu mâna dreaptă adusăla piept și cu capul plecat. Când ajunge cu acestalai la biserica patriarhală, turcilor li se dă ordinulsă se oprească în stradă, iar domnul intră călareîn curtea bisericii și descalecă de pe cal la o piatrăcare se află acolo mai ales pentru ceremoniaaceasta, în timp ce ceaușii strigă obișnuita lorurare: «Hak teâlâ padișahumuze ve beg effendimüzeçok yillar ömürler virsün, devlet ile çok yașa!»,adică «Dumnezeu cel drept și preaînalt să le deaîmpăratului nostru și voievodului, stăpânul nostru,viață îndelungată, iar acesta să trăiască mulți anifericiți!». La poarta de-afară care dă spre stradă, îiies în întâmpinare la piatra de care am pomenit maisus preoții de mir ai bisericii patriarhale, mitro -poliții, episcopii și ceilalți clerici care se întâmplăsă fie atunci de față și, în sfârșit, când ajunge laușile bisericii, îl întâmpină patriarhul și-l binecu-vântează cu semnul crucii. În timp ce patriarhulmerge înainte și psalții cântă «vrednic este», dom-nul intră în sfântul locaș, își face cruce în mijloculbisericii în fața altarului și, după ce sărută sfinteleicoane, se îndreaptă spre tronul rezervat domnitoru-lui Moldovei“.

Ceremonia nu se oprește aici. Urmează o slujbăreligioasă lungă, cu reguli bizantine, primiri, apoi,de delegații, steaguri desfășurate, cu două cozi decal, cântece din flaut și darabane ce bat neîncetat înritmuri lungi, egale și monotone, cai împodobiți,defilări prin oraș, sărutarea sangeacului, iar cu treiore înainte de apusul soarelui se aude semnalul stră-jilor… Dar adevărata, mare ceremonie, n-a avut încăloc. Ea se desfășoară, după toate aceste lungisolemnități pregătitoare, în fața Sultanului, cândacesta dă poruncă să i se pună domnitorului alescuca pe cap. Urmează alt rând de jurăminte, plecă-ciuni, salamalecuri, care de care mai complicate șiîmpopoțonate, însoțite de sfaturi poruncitoare șiangajamente umilitoare. O întreagă retorică a mă -reției (Înaltei Porți) și o retorică a supunerii șiumilinței fastuoase, împodobite, a capului plecat…Cantemir cunoaște, repet, acest ritual, a trecut elînsuși prin el și, în plus, și-a petrecut cea mai mareparte a adolescenței și tinereții sale în apropierea lui.

Recitind, acum, aceste pagini, mi-a venit înminte cartea lui Roland Barthes despre „imperiulsemnelor“ (Japonia), scrisă de un eminent semiolog16

occidental care, fără să cunoască limba imperiului,reconstituie structura (sistemul) lui din „semnele“pe care poate să le depisteze. Reușește. O carte stra-nie, în felul ei, o lectură, cu totul originală asuprafețelor… Păstrând proporțiile și trecând pestespații culturale și epoci, putem spune că, fără apresimți subtilitățile științei semiologice, dar avândcunoștințe temeinice și o privire pătrunzătoare și,peste toate, având simț epic, Cantemir reconstituie șiel un imperiu al semnelor din sud-estul Europei,acolo unde se întâlnesc, se influențează (uneori prinviolențe, „cu silnicie“), și deseori, se ciocnesc rase șiculturi diferite. Putem, oricum, reconstitui aceastălume de semne deseori aberante: semnele trufiei,semnele autorității piramidale, semnele unei lumiînțepenite într-un fast asiatic în care funcționează, latoate nivelele, porunca, nu dialogul. După ce treceprin toate treptele ceremoniei de la Curtea Sultanu-lui, domnitorul moldav intră în alt cerc de so -lemnități, la un etaj inferior, acolo unde funcționeazătot bacșișul și umilința (supunerea) față de cel cedeține, cu o unghie mai sus, puterea de a primi și,deci, de a decide. Ceremonialul de despărțire în -cepe, evident, la Constantinopol (vizite la protectori,vizite la autoritățile creștine, însoțit de cete deceauși), primirea a două tuiuri, tabulhanaua cudarabane, slujitorii de casă, caii de călărie, treisageacuri roșii desfășurate etc. Drumul, apoi, spreMoldova, popasuri (conace), citirea firmanului îndivan și, după atâtea jurăminte de credință, umilințe,bacșișuri, domnitorul Moldovei poate și el să schimberetorica umilinței într-o retorică a poruncii. Oschimbare fundamentală, dar pentru scurtă vreme.Uneori pentru trei săptămâni, alteori pentru doi-treiani…

Domnitorul, pornit de la baza piramidei imperiale,ajunge în vârful unei piramide mai mici, provincialeși poate, în fine, să facă lucrurile după voia lui. Voialui debutează prin a scoate pe dușmani și peșovăielnici din dregătoriile țării și a le da boierilorfideli: „A doua zi, boierii se adună din nou în diva-nul cel mare, unde, după ce toți și-au ocupat locu -rile pe care le-au avut în trecut, vine și domnitorulprecedat de ceata de postelnici și trece din sala ceamare în cea care se numește obișnuit spătăria mică.Acolo, după ce domnul se așază pe tron, sunt che-mate cele trei trepte de boieri ai Moldovei, unul câteunul, de către postelnicii treptei lui. Și cum vine fie-care la rând, domnul ori îl scoate din dregătorie, oriîl întărește în aceeași slujbă, ori îl ridică de pe otreaptă mai de jos la alta mai sus; dar, ca să-l sco-

boare dintr-o treaptă mai înaltă într-una mai de joseste împiedicat de obiceiurile țării (afară doar dacăcineva nu urmărește el aceasta), în rest însă poatehotărî orice despre ei, ca și cum n-ar ști de nimenimai presus de el pe toată fața pământului. După cehotărăște totul după voia lui și orânduieșteconducerea țării încredințate lui, lasă să plece laConstantinopol, scoțându-i cu mare pompă din orașpe iskemne-agasî și pe ceilalți slujitori împărătești,încărcați cu multe daruri, și-i însoțește cu toți boie-rii pe o distanță de o mie de pași în afara orașului;apoi lor le dă pe unul dintre boieri să-i petreacăpână la Galați, iar el se întoarce în Iași“.

În spatele acestor ceremonii fastuoase și, demulte ori, fastidioase la vedere, se desfășoară altrând, în culisele puterii otomane. Unele privesc con-firmarea domnului, războiul dintre candidați, pârele,bănuiala de necredință (hainie), darurile oferite vizi-rului etc. Când domnitorul Bogdaniei dă semne căeste „lânced“, începe alt protocol: scoaterea dinscaun. Acesta este, de regulă, plin de cruzime și seîncheie cu scurtarea capului. Dacă ipochimenulscapă (prin daruri consistente și bine plasați sprijini-tori), i se face o ușoară mustrare și, făcând jură mintenoi de supunere și credință, așteaptă liniștit ocaziade a reveni la domnie. „Norocos întru totul sesocotește“ – scrie D. Cantemir după ce observă că,după trădarea lui Miron Barnovschi, numai doidomnitori moldoveni și-au sfârșit zilele pe tron, șianume Eustratie Dabija și Constantin Cantemir„norocos întru totul se socotește, și chiar este, aceldomnitor a cărui scoatere din domnie nu sedatorește vreunei vini vădite a lui, ci lăcomiei vizi-rului; într-adevăr, vizirii schimbându-se foarte des,după obiceiul turcilor, succesorul, ca să dezvăluieînșelătoriile și lăcomia înaintașului, cercetează înprimul rând suma de bani stoarsă de acela penedrept și peste cea stabilită domnitorilor Valahieiși Moldovei. De aceea, ca să-i îngreuneze vinovăția,foarte deseori spală de învinuire pe domnitor, carenu e chiar atât de nevinovat, și acuză lăcomia celui-lalt, ca să-și ușureze drumul spre bogățiile pe caretrebuie să le adune“.

Printre rânduri, interesat cu precădere de modulîn care funcționează lumea din sfera otomană, Can-temir strecoară și câte o observație despre men -talitățile specifice unui popor din interiorul acestuimare bazar care este, la începutul secolului alXVIII-lea, imperiul turcesc. În fragmentul reprodusmai sus, amintește de norocul domnitorului carescapă teafăr după ce a fost dat jos de pe tron. Nu 17

face totuși caz, precum cronicarii moldoveni, de„norocul celui prost“, deși, ca om cu educațiemedievală, crede și el în soartă. Norocul și, mai alesnenorocul (obsesia românilor azi, ca și ieri) nu par afi însă temele sale prioritare când vorbește de istoriamoldovenilor săi. E mai atent la comportamentul lorși, din loc în loc, lasă erudiția de o parte și face ceeace am putea numi clasificare morală a indivizilor.Așa se întâmplă de pildă, când prezintă pe boieriiMoldovei și dregătoriile pe care le ocupă. Boierii seîmpart, întâi, în „boieri de sfat“ (sau, cum am ziceazi, consilieri) și „boierii de divan“ (cei care judecăpricinile locuitorilor). Boierii de sfat conduc, în fapt,treburile țării și ei pot ocupa șapte dregătorii(demnități): logofătul cel mare, vornicul din Țara deJos, Vornicul din Țara de Sus etc. Logofătul celmare este un fel de prim-ministru, el comunicăporuncile domnitorului și, invers, aduce la cunoș -tința domnitorului dorințele boierilor, obligați sătacă… Logofătul e, dar, purtătorul lor de cuvânt șide aceea i se mai spune „logothetes“…

Portretul făcut de Cantemir acestor dregători tră-dează mâna fină a prozatorului, pe lângă minteaomului erudit. Eruditul ne spune de unde vinecuvântul boier (un termen „corupt din Boliare“ deorigine slavă) și de când există pe pământul Moldo-vei această orânduială a funcțiilor. Prozatorul faceportretul demnitarului, descrie veșmintele lui șiînsemnele (simbolurile) pe care le poartă sub formăde podoabe. Logofătul cel mare, de exemplu, ține înmână un toiag bătut în aur, iar la gât poartă, ca semnal demnității cu care este investit, o bulă mare atâr-nată de un lanț de aur. Vornicii din cele două părțiale țării poartă și ei toiag bătut în aur, ca și hatma-nul. Postelnicul cel mare este un fel de secretargeneral al Curții domnești. Rangul lui este, totuși,mai jos, din moment ce nu are scaun rezervat îndivan și nici dreptul de a vorbi. Ca semn al rangului,toiagul său este bătut nu în aur, ci în argint. Spătarulpoartă în zile de sărbătoare un veșmânt cusut în aurși un coif bătut cu pietre scumpe. Paharnicul aregrija viilor domnești și, fără învoirea lui, niciun pod-gorean moldav nu începe culesul strugurilor… Deregulă, ziua fastă este 14 septembrie. Lângă ceișapte mari dregători, Cantemir îl pune și pe trezorie-rul Moldovei, marele Vistier. El strânge veniturilețării și poartă cheile cămării domnești. În divan,ocupă un loc secund, rolul lui este să asculte și săexecute ce decid ceilalți boieri divaniți.

După boierii de sfat, vin boierii de divan,împărțiți la rândul lor în trei clase. Cantemir îi

prezintă și pe aceștia, mai pe scurt: marele medelni-cer, marele sulger, marele ușar etc. După ei se rân-duiesc boierii ce dețin dregătorii ajutătoare (clucerulal doilea, pitarul al doilea etc.), apoi, cu un etaj maijos, comisul al treilea, cămărașul al treilea, vorniciide poartă etc. Interesant de văzut ce misie au cei dinurmă citați. Aceștia judecă pricini mărunte,sancționează femeile desfrânate, iar când o fată afost necinstită cu forța de vreun stricat, vornicul depoartă, pregătit să stingă conflictul, cheamă preotulsă-i cunune… Dacă fata este de neam, comunicănumaidecât domnitorului faptul nelegiuit. Când so -țiile dregătorilor sunt primite în camera primeidoamne a țării, ele se așază pe scaune în ordineademnităților ocupate de soții lor. Protocolul se aplicăîn toate situațiile publice. Aceste slujbe sunt atri -buite, aproape în exclusivitate, oamenilor cu stare.Teoretic, domnitorul poate să le dea și celor de ranginferior, dar lucrul acesta se întâmplă rar. Cu câtindividul este mai sărac, șansele lui de a promova înaceastă lume sever etajată sunt mai mici, ca să nuspunem nule.

Ce-i surprinzător, când privești acest tablou alrangurilor boierești, este, mai întâi, numărul lorenorm pentru o țară așa de mică precum este Mol-dova secolelor XVII–XVIII și, în al doilea rând,într-o istorie extrem de agitată, demnitățile, funcțiiletrec de la o epocă la alta, ca și când războaiele, jafu-rile, surghiunurile n-ar fi modificat în niciun fel rit-murile, structurile și ierarhiile din interiorul acestuispațiu geografic. Surprinde, apoi, în afară demulțimea dregătoriilor, specialitatea sau misia lor,uneori, cu totul stranie pentru omul modern.„Ușăreii“ au sarcina de a se ocupa de trimișii turci șitătari, „armășeii“ îi prind pe hoți și pe boierii infidelicare plănuiesc să fugă din țară, „aprozii de divan“,în număr de 50, îi aduc cu sila la divan pe inculpațiirăuvoitori, „vătaful de paici“, secondat de optslujbași, are misii nedeterminate în casa domnitoru-lui. Poartă, toți, cingători argintate, săbii și lănci deargint cu mâner și vârf aurit… „Cămărașul delumini“ supraveghează, se înțelege, lumânările șiține socoteala seului și a drojdiei de ceară… Există,apoi, un „cămăraș de dulcețuri“ și un „cămăraș derafturi“, care are în grijă șeile și frâiele aurite șiargintate. Alt cămăraș („cămărașul de catastife“)ține rostul codicelor particulare ale domnitorului,„ciohodarul“ este capul cismarilor din Iași și, înacelași timp, este furnizorul de încălțăminte alCurții, 24 de „stolnicei“ aduc bucatele la masa dom-nitorului etc. Curtea Moldovei, slujită de atâtea18

șiruri de dregători riguros ierarhizați, pare a uni, înstructura ei – în descripția lui Cantemir – grandoa-rea marilor imperii europene și fastul enorm și sofis-ticat al împărățiilor Orientului.

*Admirabilă este în această monografie, întocmită

de un om instruit dublat de un spirit epic fin, scenacare prezintă un prânz domnesc. Prânzul este, dupăprotocolul moldovenesc, accesibil doar boierilormari. Cina este rezervată rudelor domnești. Iată cumse desfășoară un dejun domnesc în prezența mitro-politului, care rostește rugăciunile de rigoare șibinecuvântează bunurile de pe masă și a boierilor derang înalt așezați nu oricum, ci după importanța lor.

Protocolul moldovenesc, se va observa, aresolem nități occidentale sabotate de năravuri balcanice.Se bea mult și se mănâncă enorm, până ce comese-nii cad doborâți de băutură și de abundența culinară,iar domnitorul pune șervetul pe masă. E semn căbanchetul s-a terminat. Boierii se ridică, atunci, dacăpot, în picioare pentru a-l cinsti pe mai marele lor.Când domnul părăsește încăperea, cămărașii șiceilalți slujitori ai curții devastează ceea ce a mairămas din acest ospăț răsăritean.

Cantemir notează totul ca un prozator realistinteresat să nu scape culoarea locului: „Mai întâi,stolnicul cel mare gustă mâncările puse dom ni -torului în față și apoi, în momentul în care domnulîntinde mâna spre a lua să mănânce, tunurile se des-carcă, iar muzica creștină și turcească pornesc săcânte. Marele paharnic îi întinde primul pahar șigustă el mai întâi vinul vărsat dintr-însul într-unpahar mai mic, care în limba moldovenească senumește credință. Atunci mi tropolitul și episcopii(cărora, atunci când n-au voie după regulilemonahicești ale lui Vasile cel Mare să mănâncecarne, li se servesc pești și brânzeturi), împreună cutoți boierii se ridică în picioare și se închină cucapul plecat domnului, care bea: la celelalte nu semai ridică, totuși se închină respectuos domnului,plecând capul, chiar dacă ar fi beți. Boierii cei maristau în picioare pe lângă masă, până ce se goleșteal treilea pahar; după aceea spătarul cel mare dăspada domnească spătarului de-al doilea, paharni-cul al doilea toarnă în pahare și ceilalți boieri derangul al doilea fac slujbele celor mai mari ca ei.Apoi domnul dă fiecăruia, ca semn de cinste, untaler cu mâncare de la masa lui, pe care aceia, dupăce au sărutat mâna domnitorului, îl primesc și-l punîntr-o cameră învecinată, unde li se așează o masăanume pentru ei. Aceeași cinste o arată domnitorul

chiar și altora care stau pe lângă dânsul, boieri derang mai jos, buluc-bași și că pitani, și cu aceleașiceremonii. După ce toți au mâncat și au băut dindestul, se întorc la rosturile lor de la masa dom-nească, îngrijindu-se ca păhărniceii să toarne înpahare boierilor, stolniceii să ducă și să aducă mân-cările, cămărașii să schimbe farfuriile și toate să sefacă după cuviință și după rânduială. Armașii cubuzduganele lor stau în picioare la capătul mesei(căci ea se întinde în lungime), în chip de strajădomnului. După câteva pahare, când capetele s-auînfierbântat, primul pocal mai mare se golește casemn de mulțumire pentru bunătatea și mila cerească,al doilea în sănătatea împăratului, neadăugândtotuși niciun nume, căci pe de o parte moldovenilorli se pare nepotrivit și urât să bea în sănătatea tur-cilor, iar pe de altă parte, foarte primejdios să facăurări de fericire la băutură regilor creștini și dreptcredincioși. Al treilea pocal îl închină mitropolitul,rostind un cuvânt-înainte în sănătatea domnitorului,pe al cărui nume, de îndată ce boierii îl aud se scoalădintr-o dată cu toții de la masă și se așează dupărang în mijlocul divanului. La sfârșitul cuvântării,face semnul sfintei cruci asupra domnitorului și-lbinecuvântează și în timp ce acesta apropie pocalulde buze, toate tu nurile se descarcă jur-împrejur,amestecându-și bubuitul cu sunetul muzicii din caretotuși ajunge la urechile celor prezenți decât ecoul,care răsună din bolțile largi ale încăperilor palatu-lui. După domnitor, mitropolitul golește un pocal deargint cam de o sută de grame, dar nu-și părăseștelocul, ci numai se ridică în picioare; toți ceilalțiboieri, și cei care stau în picioare și cei care șed,beau doi câte doi pocalele care li se întind și, dupăce sărută mâna domnului, fiind susținuți de subțioride marele postelnic, se întorc la locurile lor. Dupăacest pocal se deșartă alte pahare în sănătateasoției, fiilor și fiicelor domnului, și pentru orice altmotiv pe care li-l dau fie împrejurarea, fie beția.Căci domnul nu se scoală de la masă niciodatăînainte de a fi nevoie să se aducă sfeșnicele; după ceacestea sunt așezate de marele medelnicer, oaspețiitoți se ridică în picioare și salută pe domnitorul lor.Semnul încheierii ospă țului este șervetul pe caredomnitorul îl pune pe masă; marele postelnic,observând acest semn, bate în pământ cu o vargă deargint pe care-o poartă în mână; la acest semn, toțicâți se pot ține pe picioare se scoală dintr-o dată,iar cei care nu se mai pot ține în sus de beți ce-s,sunt ridicați de alții. Când domnul se ridică, medel-nicerul îi toarnă apă și-i întinde un ștergar de șterspe mâini, iar mitropolitul aduce mulțumiri domnu- 19

lui; după aceea domnitorul, făcându-și de trei orisemnul crucii, se întoarce spre boieri și cu capul golîși ia rămas bun de la ei. Când se întoarce cu spa -tele, slujitorii curții și cămărașii care sunt de fațăînșfacă de pe masă fiecare ce poate, căci socotesc cao cinste să mănânce ceva de la masa domnească.Totuși, pentru ca să nu se piardă vreun tacâm deargint, li se interzice să scoată ceva afară din sală;sau dacă mai mulți la un loc au vrut să mănânceaparte trebuie să arate celor ce au în grijă argintă-ria câte talere au primit și sunt obligați să le înapo-ieze după număr. Boierii ceilalți sunt conduși lacasele lor cu muzica domnitorului. A doua zi, toți seadună în sala de primire și, sărutând mânadomnitorului, mulțumesc pentru cinstea ce li s-afăcut, cerând iertare pentru ce vor fi făcut la beție“.

*De la prandium domnesc, Cantemir ne duce la ovânătoare domnească, apoi la o înmormântare. Nusunt amănunte în afară de ceea ce deja știm, poatedoar acela că, pentru a spori sentimentul de jale,organizatorii fac în așa fel încât și caii să pară triști:„căci să le stoarcă lacrimi din ochi cu zeamă deceapă“.

De reținut este și modul în care sunt pedepsițirăufăcătorii. Tâlharilor de pildă, li se pune ștreangulde gât, cei care pângăresc bisericile sunt arși, asasi-nilor – dacă au rang boieresc – li se taie capul, iarțăranilor – pentru că sunt de neam prost – li se aplicăo execuție mai înceată și mai grea: li se înfige unțăruș prin coaste. Boierii care delapidează sau facaltă ticăloșie sunt pedepsiți direct de domnitor: suntbătuți cu vergele sau cu topazul. Există, totuși, grijaca să nu le strice onoarea, dacă fapta lor nu este atâtde gravă. Astfel de nelegiuiri în rândul boierilor seîntâmplă des, pentru că – notează Cantemir – „fireamoldovenilor [este] nestatornică“. Cronicarul face,apoi, un recensământ al familiilor moldovenești și,cu acest prilej, vorbește și de oamenii de jos care,prin merite, dar mai ales prin ambiții mari, ajung săfie promovați în dregătorii înalte. Cantemir nuprivește cu ochi buni aceste escaladări sociale, pen-tru că ele corup noblețea boierilor de neam: „Deoa-rece această clasă este un fel de pepinieră a statu-lui întreg din care se împlinește numărul dregători-lor, cu greu se poate spune ce monștri omenești suntridicați de cele mai multe ori la cele mai înaltedregătorii. Și aceasta este cauza pentru care printreboierii cei mai de sus vei întâlni destul de desoameni fuduli, îngâmfați și trufași, care nu numai cănu se pricep la conducerea țării, dar nu cunosc nicidatinile ei și la care nu vei găsi nimic vrednic de

laudă, decât, la unul sau altul dintre ei, vreo însușiremai bună pe care o au din naștere, neajutată dinafară și cu totul necultivată“.

Să nu uităm însă că Dimitrie Cantemir este, elînsuși, fiul unui om de arme pornit de jos și ajuns, prinforțe proprii, domnitor. Un domnitor care a învățat cugreu abia să se iscălească. Fiul, instruit, intră înaristocrația spiritului european din epoca sa. Nasc și laMoldova, cum s-a spus, oameni… De reținut sunt șipărerile Prințului despre ceilalți locuitori ai Moldovei.Nu sunt totdeauna favorabile. Despre țigani crede căînsușirile lor sunt „furtul și lenea“. Nici moldoveniiget-beget nu sunt fără cusur. Nu vor, de pildă, să facănegoț: „Căci moldovenii sunt din naștere atât detrufași și de leneși, încât socotesc rușinos orice fel denegustorie în afară de vânzarea roadelor pe care lecapătă de pe pământurile lor. Aceasta este, cred eu,pricina cea mai de seamă că rar se află în Moldovatârgoveț bogat și că țara noastră, deși trimite străini-lor mult mai multe mărfuri decât primește de la ei,suferă totuși tot timpul de lipsă de bani. Căci negus-torii străini: turci, evrei, armeni și greci, pe careobișnuit îi numim gelepi, și-au însușit, din pricinanepăsării alor noștri, tot comerțul Moldovei, ducândobișnuit la Constantinopol și în alte orașe turme șicirezi întregi de oi și de vite cumpărate pe un preț micîn Moldova și vânzându-le acolo de două sau de treiori mai scump“.

Cantemir reproșează țăranului moldovean nunumai inapetența pentru negustorie, dar, în genere,faptul că sunt leneși și îndărătnici. „Sunt foarteleneși, silnici la muncă, ară puțin, seamănă puțin,dar recoltează mult. Nu se îngrijesc să aibă atât câtar putea dobândi cu muncile lor, ci se mulțumesc să-șipună în hambar doar atât cât le ajunge de hranăpentru un an sau, cum zic ei de obicei, până la pâi-nea cea nouă; de aceea, dacă vine vreun an rău orivreun atac al dușmanului împiedică secerișul, lesnesunt amenințați să n-aibă ce mânca. Dacă țăranulare una sau două vaci, crede că are destul cu ce săse hrănească el și copiii lui. Căci sunt unele caredau zilnic patruzeci de livre de lapte și pe puțindouăzeci și patru. Iar dacă țăranul are douăzeci destupi, poate ușor plăti din venitul lor birul pe un anîntreg. Lăsând la o parte că un singur stup, dacăvreme a face pe voia țăranului, scoate în fiecare analți șapte, e de ajuns ca fiecare, când se taie, să deadouă sau mai multe măsuri de miere, căci o măsurăde miere, se vinde cu un imperial“.

Nu-i nedrept eruditul Cantemir cu moldoveniisăi? Ca să ne dăm seama de opinia lui integrală des-20

pre acest subiect delicat trebuie să citim capitolul alXVII-lea din Descriptio… Aici Cantemir face, dupăcriteriile timpului, puțină psihologie socială și,iarăși, puțină caracterologie a neamului său pe care,în mod vădit, îl iubește. Numai că iubirea de adevăreste mai mare și, întrezărind un conflict între celedouă iubiri, experimentatul, eruditul moralist și isto-ric creează o mică fabulă intelectuală, a cărei moralăeste previzibilă: iubirea de adevăr învinge în spiritulcelui însetat de adevăr. Merită a transcrie aceastăconfesiune: „Având a descrie moravurile moldove-nilor, subiect de altminteri necunoscut vreunuia saudoar câtorva dintre străini, iubirea de țară măîndeamnă și-mi poruncește să laud neamul în carem-am născut și să pun în bună lumină pe locuitoriiacestui pământ de unde mă trag; pe de altă parte,iubirea de adevăr se opune și mă împiedică a lăudalucruri pe care dreapta judecată mă îndeamnă să lecritic. Cred că este mai bine pentru țară să fie pusedeschis sub ochii locuitorilor ei mulțimea de păcatepe care le au, decât să se lase înșelați prin lingușiriamăgitoare și prin dezvinovățiri iscusite, și astfel săfie încredințați că tot ce fac ei fac bine, în vreme cetoată lumea care are moravuri mai lese critică ase-menea purtări“ și, dacă învinge, spiritul critic trecela fapte, analizează, va să zică, moravurile moldove-nilor. Ce descoperă nu este de natură să-l bucure peiubitorul de neam Cantemir: în afară de ortodoxie șiospitalitate, puține lucruri sunt de lăudat în felul dea fi al moldovenilor. Multe viții și puține virtuți.Multă îngâmfare și prea multă trufie. Se ceartă desși se împacă ușor cu adversarii. Nu țin prieteniile,beau mult („până ce varsă“), ca strămoșii lorromani, și mâncă de dimineață până seara, în neștire,nu au tragere de inimă la învățătură și, în genere, n-au„exercițiul virtuțiilor“, cu alte vorbe: n-au de prin -derea și nici nu au năzuința de a se autoeduca, înfine, femeile lor sunt frumoase (mai ales cele dinpopor), dar sunt ușuratice și au năravuri rușinoase.Sunt, adevărat, glumeți, veseli, dar firea lor este ne -statornică. Ca oșteni, moldovenii sunt buni, luptă cucuraj la început, apoi părăsesc câmpul de bătaie pen-tru că „n-au astâmpăr“…

În fine, de cele sfinte moldovenii n-au maregrijă. Cred în soartă și, de aceea, își așteaptă liniștițisorocul. Moldovenii din Țara de Sus ar fi maireligioși decât cei de Jos, dovadă numărul mare debiserici. Vocația lor religioasă n-ar fi lipsită desuperstiție. Toți, cei din Ţara de Sus și din Ţara deJos, sunt foarte ospitalieri cu străinii, afară de vaslu-ieni, care preferă să ceară decât să dea. Este și opi-

nia lui Neculce care scrie că vasluienii sunt „buni degură și de pâră“. Așa arată tabloul lumii moldo -venești după Cantemir. Încă o dată: puține virtuți,enorm de multe năravuri proaste. La cele semnalate,se adaugă aplecarea spre trândăvie și, la cei care tră-iesc în preajma tătarilor, năravul de a jefui cu scuzacă iau înapoi ceea ce li s-a luat cu sila… Nu-i deloctolerant Dimitrie Cantemir cu neamul său moldove-nesc. Este chiar excesiv de critic, judecă lucrurile înansamblu, luând neamul ca o entitate psihologicăomogenă și specifică. Analiza lui este ca o fotogra-fie de grup ștearsă de vreme: abia se pot distingefigurile, trăsăturile individuale sunt estompate. Doarlămuririle din josul fotografiei îngălbenite și-au păs-trat, după trei secole, acuitatea. Câteva propozițiisunt memorabile: „Toate vitejiile care se întâlnesc laceilalți oameni stăpânesc și pe moldoveni, dacă nutotdeauna în mai mare măsură, cu siguranță însă nuîn mai mică; calitățile lor, dimpotrivă, sunt rare șicum sunt lipsiți atât de o bună învățătură, cât și deexercițiul virtuților cu greu vei găsi un om care săstrălucească prin virtuți față de ceilalți, afară doardacă l-a ajutat o fericită înzestrare din naștere.Îngâmfarea le este mamă și trufia soră“.

*„Sunt glumeți și veseli, iar inima nu o au preadeparte de gură, dar așa cum uită lesne dușmăniile,tot astfel nu păstrează prea mult prieteniile. De bețienici nu se dau în lături, nici nu se prăpădesc dupăea; plăcerea lor cea mare este totuși să întindă mesede la a șasea oră din zi până la trei noaptea, uneorichiar până în zorii zilei, și să se îndoape cu vin pânăce varsă“.

*„Cu învinșii sunt când blânzi, când cruzi, după

cum îi îndeamnă firea lor nestatornică. A ucide unturc și un tătar socotesc, firește, o datorie creș -tinească și pe cel care s-ar purta mai blând cu ei îlconsideră că s-a abătut de la dreapta credință“.

*„Nu cunosc niciun fel de măsură: când le merge

bine, se îngâmfă; când le merge rău, se descurajează.La prima vedere nimic nu le pare greu; dacă seivește cea mai mică greutate, se tulbură, nu știu cesă facă și în sfârșit, dacă văd că încercările lor suntzadarnice, sunt cuprinși de căință târzie însă, de ce-aufăcut. Lucrurile stând astfel, nu se poate atribuidecât deosebitei și negrăitei providențe divine faptulcă Imperiul otoman, atât de mare și de înfricoșător,după ce a răsturnat prin lupte întreaga stăpânire aromanilor în Asia și într-o bună parte a Europei, 21

după ce a supus cu sabia Ungaria, Serbia, Bulgariași nenumărate alte regate și după ce a subjugat cuforța neamul cel preaînțelept al grecilor, n-a pututsă silească un popor atât de necultivat și de slab aprimi supunerea cu sabia și, deși acesta a îndrăznitde-atâtea ori să scuture jugul primit de bună voie, eii-au lăsat neatinse nevătămate rânduielile politice șireligioase“.

*„Pe de altă parte, moldovenii, nu numai că nu

iubesc învățătura, dar aproape toți o urăsc. Nicimăcar numele științelor și artelor nu le sunt cunos-cute. Ei cred că învățații nu pot fi cu mintea în așamăsură încât atunci când vor să laude științacuiva, spun că a ajuns nebun de prea multăînvățătură“.

*„Deși femeile nu sunt oprite a se arăta în fața

bărbaților cu aceeași strășnicie ca la turci, totuși,dacă sunt de o stare puțin mai bună, rareori umblăfără rost în afara casei lor. Boieroaicele sunt fru-moase într-adevăr, dar cu mult mai prejos înfrumusețe decât femeile din popor; acestea le întrecîn frumusețe, dar de cele mai multe ori suntușuratice și pline de năravuri destul de rușinoase.Unele beau bine cât sunt între pereții casei lor, darîn public rareori vei vedea o femeie beată. Căci ofemeie cu cât mănâncă sau bea mai puțin, când suntoaspeți, cu atât este socotită mai de cinste“.

*„De cele sfinte puțin se îngrijesc. Cei mai mulți

dintre ei, și poporul de jos aproape în întregime,cred că fiecărui om i-a fost de mai înainte scrisă deDumnezeu ziua morții și că nimeni nu poate sămoară, nici să piară în război, dacă sorocul nu s-aîmplinit; aceasta le dă atâta curaj, încât uneori sereped ca turbații asupra dușmanului“.

*„Locuitorii din Moldova de Sus sunt mai puținrăzboinici, nu sunt doritori înfocați de lupte, cipreferă să-și câștige în liniște pâinea, asudând dingreu. Sunt foarte mult aplecați spre cele sfinte,aproape până la superstiție, de aceea numai înținutul Sucevei sunt șaizeci de biserici de piatră și întoată Moldova de Sus peste două sute de mânăstirimai mari, zidite din piatră. Munții sunt plini decălugări și schimnici, care-și închină acolo luiDumnezeu o viață singuratică și depărtată de tulbu-rările lumii“.

*„La ei furturile sunt puține sau nu sunt deloc,față de domn s-au dovedit totdeauna credincioși șidacă și pe ei i-au muncit unele dihonii lăuntrice,focul n-a pornit de nicăieri de la oierii din Moldovade Jos. Își păstrează curățenia trupească și moravu-rile frumoase chiar și înainte de căsătorie, ceea cerar vei găsi la moldovenii din Țara de Jos. Sunt maipricepuți decât ceilalți la conducerea trebilorobștești, își îngrijesc mai bine avutul, îndeplinescporuncile ce li se dau cu cea mai mare râvnă, darăfață de oaspeți sunt cu mult mai socotiți decât locui-torii din Moldova de Jos“.

*Descriind obiceiurile moldovenilor – care,după cât se poate constata, nu sunt deloc împovă-rate de prea multe virtuți – Cantemir nu uităjocurile lor și, în genere, modul lor de a petrece, dea sărbători. La acest compartiment, moralistul estemai îngăduitor. Jocurile moldovenilor suntfrumoase și, sugerează el, au rostul lor, au chiarpartea lor misterioasă, inițiatică. Moldovenii pre -feră să danseze împreună, în cerc, în pas lent,măsurat, la dreapta și la stânga, fac, altfel spus,horă, nu ca francezii sau polonezii care joacă câtedoi. Călușarii reprezintă un joc magic, ziceCantemir, și-l descrie amănunțit, insistând, repet,pe dimensiunea inițiatică. Cine intră în ceatacălușarilor nu poate s-o părăsească nouă ani, iardacă abandonează este „chinuit de «frumoasezâne» și muncit de duhuri rele“… Călușarii, orga -nizați, dar, după regula societăților secrete,vrăjitorești, au puteri tămăduitoare, pot vindecabolile cronice, sărind peste trupul bolnavului șișoptindu-i la ureche cuvinte magice. La nunți mol-dovenii au ceremonialul lor, condus de „un ombătrân și de toată cinstea“, care cunoaște regulile…

Este limpede, Cantemir este mulțumit de aceastăparte a felului moldovenesc, renunță la stilul mus-trător, nu mai caută cusururi și înveselește puținnarațiunea, foarte critică până acum. Așa procedeazăși, în continuare, când scrie, pe larg, despre ceremo-niile de logodnă și de nuntă, începând cu pețitorii șiîncheind cu cele premare (vizita părinților după treizile). Vizita ritualică poate avea rezultate diferite:bune, dacă fata a fost cum trebuie, rele, dacă fata afost găsită în neregulă („greșită“). În cazul din urmă,urmează o scenă pe care a înfățișat-o, îngroșândenorm lucrurile, Zaharia Stancu în Desculț. Cante-mir este mai sobru și, în fond, mai sugestiv epic,când prezintă această teribilă probă a virginității, ca22

simbol al onoarei întregii familii: „Dacă s-a găsit căfiica lor a fost fată mare, nu numai că toate sunt lalocul lor, dar părinții sunt primiți cu mare cinste șicu masă bogată, iar după al doilea fel de bucate,cămașa cu semnele după care fiica lor s-a văzut căa fost fată, pusă pe o tablă, este arătată tuturor șifiecare pune de obicei acolo câte un mic dar.Aceasta totuși nu se face decât la oamenii de jos; lacei mai de vază numai socrii pot să vadă cămașa.Iar dacă fata și-a pătat cinstea greșindu-se cu altul,a doua zi mirele își cheamă rudele și le spune că și-agăsit mireasa necurată (cu această vorbă numesc eipe cele care s-au greșit). Aceștia pregătesc o căruțăfoarte proastă, cu hamurile rupte, și când vinpărinții îi înhamă pe ei în locul vitelor și-i silesc,bătându-i, să-și suie fata într-însa și să și-o ducăacasă ca pe o femeie stricată. Nimeni n-are voie, pestradă sau pe drum, să se împotrivească la aceastași, dacă cineva ar îndrăzni să-i libereze pe părinți,pe lângă bătaia primită, este pedepsit și de judecă-tor, ca unul ce calcă legile și obiceiurile țării. Mireleoprește apoi toată zestrea și dacă a făcut ceva chel-tuieli cu căsătoria și le scoate prin hotărârea jude-cătorului de la părinții care n-au avut grijă de cin-stea fetei. Batjocura aceasta o suferă bieții oamenicând sunt țărani, căci boierii nu numai că-și țin fetelemai strâns, așa încât cu greu li se poate întâmplaașa ceva, dar, dacă află că fiica lor n-a fost găsităfată, repară, prin alții, castitatea fetei mărindu-idota cu mai multe sate, ori cu mai mulți bani sau,dacă ginerele nu vrea să se potolească nicicum, oiau acasă și acestuia îi dau libertatea să-și ia altănevastă“.

*Descriptio înfățișează și viața religioasă, și orga-

nizarea bisericii ortodoxe, fără remarci speciale. Dereținut este micul dicționar mitologic în carevorbește de zâne, ursite, sânziene, joimărițe, demitul zburătorului, de obiceiul vergelatului și de celal dezlegăturii, de tricolici, de striga miazănoapte,stahia și de dracul în vale (demonul care locuieșteîn ape). Pe acesta din urmă l-a folosit, ca personaj,Creangă în Dănilă Prepeleac. Zburătorul a devenitun simbol liric prin Heliade-Rădulescu și alții, iarjoimărițele și sânzienele au intrat și ele în literatură...

Când ajunge la limba moldovenilor, Cantemirrevine la stilul erudit (dă referințele necesare, pole-mizează, stabilește etimologia termenilor), în spriji-nul ideii de latinitate. Mai jură o dată pe ideea că îndiscursul lui adevărul primează: „Acum, după ce amexpus argumentele ambelor părți, nu îndrăznesc săspun care din ele se apropie mai mult de adevăr, deteamă ca nu cumva iubirea de patrie să-mi întuneceprivirile și să ascundă vederii mele unele lucruri pecare ochii altora le-ar putea ușor descoperi. Lăsămașadar judecata pe seama cititorului binevoitor,mărginindu-ne a adăuga doar cele spuse de Cova-tius“.

Când este să vorbească despre literele mol -dovenilor (școală, tipar, alfabetul chirilic), Cantemirse întristează din nou. La sfatul lui Teoctist, bulgarde neam, Alexandru cel Bun a izgonit din țară, defrica tașilor, literele latine și, prin acest act, a intro-dus barbaria… Numai Vasile Albanezul (VasileLupu) ar fi adus puțină lumină în întunericul acesteibarbarii, înființând o școală grecească. Cu această oca - zie, Cantemir citează printre luminători, pe ȘerbanCantacuzino și pe Miron Costin „cel mai con -știincios istoric al moldovenilor“ și pe profesorulsău, Ieremia Cacavela Cretanul, care a deschis spiri-tul moldovenilor spre scrierile grecești, italienești șilatinești. Cantemir salută, dar, desprinderea deslavonism și, în ciuda unor erori semnalate mai târ-ziu, de cercetătorii medieviști, el este perceput azi caun precursor al occidentalizării în cultura română.Nu-i, desigur, unicul semn care-l recomandă ca unveritabil om european. Un european – să mai spu-nem o dată – din Răsărit, într-un spațiu în care, înpofida întunericului barbariei, culturile comunicăîntre ele într-un chip sau altul.

Note1 Descriptio Moldavie/Descrierea Moldovei, traducere după

originalul latin de Gh. Guțu, introducere de Maria Holban; comen-tariu istoric de N. Stoicescu; studiu cartografic de Vintilă Mihăi -lescu; indice de Ioana Constantinescu; cu o notă asupra ediției deD.M. Pippidi, Ed. Academiei Republicii Socialiste România,București, 1973.

2 Ed. cit., p. 65.3 Cf. notelor de la edit. cit., p. 149.

23

Evocând cultura spaţiului rusesc de la 1700,acolo unde îşi va încheia exilul şi viaţa, acum aproapetrei sute de ani, principele moldav Dimitrie Cante-mir, un istoric al filosofiei care s-a ocupat de gândi-rea celui ce-şi are numele înscris pe faţada Bibliote-cii Sainte Geneviève din Paris alături de cele aleunor Newton, Leibniz şi Fénelon, scria următoareleacum exact o jumătate de veac: „ceea ce se desenaera o cultură care îşi avea rădăcinile cele mai înde-părtate în civilizaţia greacă din Antichitate, darcare era trecută prin prisma autorilor latini dinRoma veche, transpusă în viziunea latinizantă aRenaşterii italiene şi împinsă înainte într-un spiritcreator propriu lumii moderne“.1

Era o cultură, putem adăuga, unde un mare nobilortodox precum Vasili Vasilievici Goliţân, legat deiezuiţi, colecţiona antichităţi şi sprijinea un proiectde „Academie greco-latină“, în timp ce vărul săuBoris Alexeevici Goliţân, preceptor al aceluiaşiPetru cel Mare de care va fi apropiat Cantemir, cti-torea lângă Moscova o biserică ornată cu sculpturiemblematice baroce, sfinţită de un prelat ucraineanformat de aceiaşi iezuiţi, Ştefan Iavorski, venit de laKiev, dintr-un „collegium“ întemeiat de mitropolitulde origine română Petru Movilă2, unde se studiau„artele liberale“ şi filosofia aristotelică. Era acelaşispaţiu în care un alt ierarh, Dimitrie Tuptalo, patrona„barocul de Rostov“ unde se traducea în slavă dinVitae sanctorum şi se scriau drame simbolice des-pre Iisus Hristos, unde mitropolitul de Crutiţa seocupa de astronomie, unde actorii germani din trupalui Johann Gottfried Gregori dădeau spectacole înKremlinul moscovit şi unde Dimitrie Cantemir elînsuşi avea să trăiască ultimii doisprezece ani(1711–1723).

Orientul continentului adăpostea un peisaj decivilizaţie care participa, în felul său, la profundacriză creatoare de modernitate a conştiinţei europenede la 1700 – chiar dacă o carte clasică de acum opt-zeci de ani a lui Paul Hazard nu suflă niciun cuvânt

despre „cealaltă Europă“3– într-o formă de umanismal elitelor nobile, niciodată burgheze aici, care luaucunoştinţă de Antichitate într-o cheie ortodoxă, în tr-unparalelism semnificativ cu umanismul catolic alContrareformei.

L-am numit, acest umanism ortodox dintr-adoua parte a secolului al XVII-lea, un „umanismsincretic“, pentru că adună sub semnul pietăţiimedievale doctrine şi sisteme aparent incompatibilecu gândirea filosofilor păgâni greco-romani, a părin-ţilor Bisericii şi a învăţaţilor bizantini, simbolisme,ermetisme şi teozofii ce amestecă ştiinţa cu mistica,încercări de conciliere a teologiei cu cunoaştereanaturii, a „physis“-ului cercetat de Stagirit.4

În umanismul seicentesc european, încărcat încăde acea medievalitate care a caracterizat şi Renaşte-rea târzie manieristă5, se manifesta o vocaţie enci-clopedică a celor care tindeau la o cunoaştere uni-versală de tipul „pansophiei“ lui Comenius, la „şti-inţa universală“ visată de luteranul Johann ValentinAndreae, de calvinul Johanes Alsted, de iezuitulAthanasius Kircher6 – cu toţii citiţi mai târziu deLeibniz7 – şi poate nu întâmplător s-a putut vorbi,într-un timp al esoterismelor, al ermetismelor, al„scolasticii secunde“8 despre enciclopedicul prin -cipe român Cantemir care într-o „nouă medievali -tate“9 – nici raţionalist, nici preiluminist10 – făcea oadevărată „alchimie verbală“11.

Cât despre această medievalitate, Cantemir este,să nu uităm, strict contemporan cu François Salig-nac de la Mothe, mai cunoscut sub numele castelu-lui gascon al neamului său, Fénelon, cel ce a încer-cat, într-un monument al prozei clasice, să sugerezeo medievalizantă restaurare a autorităţii marilor ba -roni şi a Statelor Generale provinciale din Franţa, înatmosfera ultracatolică a lui Bossuet şi a revocăriiedictului de la Nantes, autor citit cu delicii în Eu ropacentral-orientală de magnaţii unguri şi de boieriimoldavi ai veacului în care murea principele nostrucărturar12; voi adăuga că trebuie să avem încă în

24

umanismul sincretic al Europei Orientale şi paradigma Cantemir*Acad. Răzvan Theodorescu

* Alocuţiune susţinută la Sesiunea științifică dedicată domnitorului-cărturar Dimitrie Cantemir(17 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)

25

minte încheierile pertinente de acum şaptezeci deani din volumul newyorkez al lui Nathan Edelmandedicat gusturilor medievale ale epocii lui Ludovical XIV-lea13.

Principele Cantemir, dotat cu o „vocation poly-glotte extraordinaire“14, scriind după regulile retori-cii clasice15 pentru a ajunge la un retorism liturgic16,dezbătând cu un aristocrat polonez, în limba latină,cu subiect ciceronian17 („de amicitia“), se înscria înrândul acelor umanişti ortodocşi români care con-sultau texte greco-latine antice şi medievale: PetruMovilă mitropolitul cita pe Lactantius şi Augusti-nus, Miron Costin, cronicarul educat în Polonia –cel mult admirat de Cantemir – se apleca asupra luiPlutarh, fiul său Nicolae Costin asupra lui Cicero,Nicolae Milescu – călătorul în Rusia şi în China –tălmăcea poate pe Herodot, iar Udrişte Năsturel,demnitarul din Ţara Românească, trecea din latinăîn slavonă pe Thomas a Kempis.

Umanismul sincretic al Europei Orientale cu -prindea şi o renaştere a ortodoxiei într-un timp al ati-tudinilor confesionale polemice, anticatolice şi anti-calvine, atunci când se alcătuia şi tipărea ultima„Summa“ teologică, datorată patriarhului Ierusali-mului Dositei Notaras, iar abia amintitul NicolaeMilescu publica în 1669, la Paris – în vremea acţiu-nilor antijanseniste – o prezentare a dogmei orto -doxe, sub titlul Ecrit d’un seigneur moldave sur lacroyance des Grecs. Enchiridion sive stella orienta-lis occidentalis splendens.

Sincretismul umanist al Europei răsăritene – defapt al acelor spaţii care, politic, erau autonome sauindependente în epoca Turcocraţiei, adică ŢărileRomâne şi Rusia – a fost marcat şi de ceea ce amnumit cândva „internaţionalismul padovan“18. Estevorba de prezenţa la Bucureşti, Iaşi şi Moscova aaşa-numiţilor „medici-filosofi“ („iatrofilosofi“) for-maţi în „Athenaeum Patavinum“, universitateaSerenissimei, acolo unde domina aristotelismulcomentat de atenianul Teofil Corydaleu, într-o for-mulă, e drept, conservatoare ce nu-i accepta peCopernic, Kepler sau Galilei19; erau cărturari greci„teologi, istorici, geografi, personificând o aspiraţiespre globalitatea cunoştinţelor despre om şi lume,întruchipând tocmai acel enciclopedism care acaracterizat întregul Seicento, deschizând calea, înîntregul Est european, unui umanism târziu şi unor«Lumini» precoce“20. Ei s-au numit în Rusia Sofro-nios şi Ioanikios Likoudis, în Ţara Românească IoanCariofil, Sevstos Kymenites, Ioan Molibdos Com-

nen, Iacob Pylarinos, iar în Moldova Azarie Cigalas,Nikolaos Kerameos şi Ieremias Kakavelas – influ-entul profesor al tânărului Cantemir –, acesta însă custudii la Leipzig şi la Viena21, despărţit de Coryda-leu într-o ortodoxie care respingea aristotelismulscolastic.

Acest climat intelectual din lumea creştină est-europeană se recunoştea în chiar capitala a ceea ce afost denumită „la Turcocratie culturelle“22, undepentru nemusulmani domina Marea Şcoală a Pa -triarhatului ecumenic. Era oraşul imperial Stambulfrecventat de Dimitrie Cantemir timp de 22 de ani(1688–1710), stând în reşedinţa sa din Ortaköi, înrelaţie cu ambasadori străini, precum francezul deFerriol, olandezul Collyer, rusul Tolstoi, cu profe-sori ai Academiei patriarhale: Iacob Manos, AntonieSpandonis, Meletios din Arta, Hrisant Notaras, IlieMiniat retorul23 sau Alexandru Mavrocordat Exapo-ritul, subtil diplomat şi puternic dragoman al Porţii,dar şi susţinătorul, la Bologna, în 1664, al tezei dedoctorat De instrumento respirationi et circulationesanguinis, care făcea cunoscută Europei savanteteoria lui Harvey despre mişcarea sângelui24. La Iaşişi apoi la Şcoala grecească din Stambul şi-a făcuttânărul Cantemir educaţia întru elenitate, chiar dacă,ulterior, ataşamentul său pentru latinitate a fostdublu justificat prin chiar originea poporului săudespre care a scris nu puţin şi prin interesul pentrucultura Europei occidentale cu elite încă latino -fone25; şi tot la Stambul află26 viitorul principe des-pre teozofia flamandului Johann Baptist Van Hel-mont, supranumit „Faustul secolului al XVII-lea“,din a cărui operă publicată la Frankfurt în 1682 vacopia sute de file27, interesat de o fizică pusă în slujbametafizicii teologice28 şi lăudându-l pe gânditoruldin Bruxelles pentru faptul că l-a alungat pe Aristo-tel din filosofia creştină...29

Sigur că teozofia helmontiană cu care DimitrieCantemir pare a fi consunat, amestec de ştiinţă şimistică în descendenţa „medicinii ermetice“ a luiParacelsus din secolul anterior, era evident depăşităde contemporanul raţionalism baconian şi carte-zian30. Dar cunoaşterea sa semnifica nu mai puţinun contact cu atmosfera occidentală post-tridentinăa unei „Renaissance sans joie“31, acelaşi pe care îlvor fi avut patriarhii greci din Stambul apropiaţi deRoma papală, Athanasie al III-lea Patelaros şi ChirilContaris, acelaşi pe care îl însemna prezenţa Propa-gandei Fide in Ciclade, prezenţa icoanelor pictate în„maniera italiana“ din Creta, cea a spectacolelor cupiese de Corneille şi Molière date de marchizul de

26

Nointel în capitala sultanilor, cea a unei „scholagreca e latina“ din Târgovişte a proiezuitului dinChios, Pantelimon Ligarides, critic al ultimului aris-totelic, amintitul Corydaleu.

Pe aproape toate planurile este evidentă relaţiacu Apusul catolic şi baroc de după Conciliul de laTrento al elitelor est-europene ortodoxe şi al acestuiumanism sincretic şi eclectic, pentru care DimitrieCantemir este un caz extrem de ilustrativ, mai alesprin enciclopedismul său de istoric, geograf, etno-graf, orientalist, filosof cu un amestec de etică creş-tină şi stoică32, în care ştiinţele erau încă incompletdiferenţiate33.

Dacă originea latină a românilor mereu afirmatăde principele cărturar era o descoperire cărturăreascăcunoscută de cronicarii moldoveni care l-au prece-dat în colegiile iezuite poloneze reprezentative pen-tru conceptul de „Roma triumphans“ al Contrarefor-mei; dacă înnobilarea prin cultură, antropocentris-mul care afirma, în bună tradiţie bizantină, graţiadivină pe care o cuprinde omul, elogiul umanităţiiraţionale face parte din trăsăturile definitorii aleumanismului românesc34, există multe alte semneculturale de congruenţă Orient-Occident în Europaanilor 1700. De la mitul „înţeleptului egiptean“ pro-clamat de Bossuet35 şi atractiv pentru Kircher în alsău Oedipus aegyptiacus şi de la interpretările eso-terice ale hieroglifelor36, ecourile erau directe înromanul ermetic şi pamfletul politic al lui Cantemircare era, la 1705, Istoria ieroglifică37, manifest almonarhiei absolute cu domnii ereditare38. La felgustului european pentru cosmografii, corografii şiaşa-numitele „teatre“ geografice39, mărturisit în totsecolul al XVII-lea de scrieri interesate de Levantulapropiat şi îndepărtat, precum Deliciae Transmari-nae…, Regni Chinensis descriptio, Regni Polo-niae… descriptio, Descriptio novissima Imperii Tur-cici40, avea să se alinieze Dimitrie Cantemir cu a saDescriptio Moldaviae însoţită de o hartă de el de -senată, sugerată41 de Societas Regio Berolinensis –Academia creată de Leibniz în capitala noului regatal Prusiei – care îl primea în iulie 1714 pe fostulsuveran moldovean devenit principe rus42.

Format la Stambul43, într-un climat cultural tur-cesc care anunţa cunoscuta „epocă a lalelei“, în rela-ţie cu Râmi Mehmed Paşa, marele vizir44 şi într-untimp al interesului occidental pentru exotisme, „tur-queries“ şi pentru Islam45, Cantemir rămâne autorulmult cititei Historia incrementa atque decrementaaulae otomanicae, cu ediţii succesive în engleză,franceză şi germană, citată de Voltaire şi citită de

Gibbon, considerată principala referinţă turcologicăpână la contribuţia monumentală din 1827–1835 abaronului austriac Joseph von Hammer-Purgstall,pentru care principele român fusese un „oracol“.Scrierea aceasta, cu un titlu care promitea mai multdecât conţinutul său, nefiind o explicare a cauzelordecăderii otomane46, se referea la o ciclicitate pecale să facă o anume carieră prin Scienza nuovaprima a lui Vico (1725), dar pe care Cantemir o evo-case în manuscrisul Monarchiarum physica exami-natio47 cu trimitere la profeţia vetero-testamentară alui Daniel48 privitoare la „regatul de la miază-noapte“, în care s-a voit să se vadă Rusia, cea pecare cu două secole înainte Filotei din Pskov o so -cotise „a treia Romă“.

Sincretismul umanismului ortodox nu ar fi com-plet fără o dimensiune europeană esenţială a veacu-lui al XVIII-lea: aceea a barocului.

Cu ani în urmă, sub semnul „esteticii de com-promis“ între Orient şi Occident, între tradiţie şinoutate despre care scrisese André Grabar49, amcercetat raportul dintre ceea ce am numit „baroculortodox postbizantin“, veleităţile monarhice şi culti-varea naturii aristotelice în aceste părţi de lume50. Înacest baroc, paralel cu ceea ce Andreas Angyal anumit cândva51 „die slawische Barockwelt“ seînscrie şi stilul retoric al monarhului de la Iaşi, şiIstoria ieroglifică, şi vechiul motiv literar fortunalabilis – care va fi o temă a primei sale scrieri filo-sofice creştine Divanul52, ce a avut şi o versiunegrecească, aşadar în limba de şcoală a autorului53,dialog de inspiraţie bizantină, cu citate din Seneca(„mă car că e păgân“), Cicero şi Epictet, dar şi dinpo eţi orientali sau din teologi protestanţi unitarieni –,iar caracterizarea lui Dimitrie Cantemir drept un„om al barocului“54 nu mi se pare nicicum abuzivă.

Devoţiune profundă, mistică şi antropocentrismdeopotrivă, ermetisme şi simbolisme manieriste,dialoguri medievalizante de sorginte clasică şi reto-risme baroce conturează un peisaj cultural sincretic,căruia i se adaugă privirea spre originea nobilă apropriului neam şi către destinul unor imperii directcunoscute. Toate coexistă în opera principelui Dimi-trie Cantemir, aparţinând unui umanism creştin alortodoxiei – reprezentat în Rusia, în Ţările Româneşi în Balcani de o pătură nobiliară de principi,patriarhi, mitropoliţi şi boieri –, contemporan uma-nismului creştin al Contrareformei. Cu care, com-pletându-se, sugerează o hartă spirituală totală a pri-mei modernităţi europene.

27

Note1 D. Bădărău, Filosofia lui Dimitrie Cantemir, București,

1964, p. 206.2 A. Jobert, De Luther à Mohila. La Pologne dans la crise dela chrétienté 1517–1648, Paris, 1974. 3 La crise de la conscience européenne (1680–1715), I, II,Paris, 1935 (când nu se vorbește cu superficială candoare despre„cette imitation, cette falsification de l’Europe qui apparait auxconfins de l’Europe“), ibidem, II, p. 284.4 Pentru înțelegerea fenomenului, vezi A.G.R. Smith, Scienceand Society in the Sixteenth and Seventeenth Centuries, Londra,1972; C. Vasoli, L’enciclopedismo del Seicento, Napoli, 1978;V. Cândea, Rațiunea dominantă. Contribuții la istoria umanismu-lui românesc, Cluj-Napoca, 1979.5 Pentru componenta medievalizantă a manierismului în artacentral-europeană în jur de 1600 vezi T. Chrzanowski, „Neogotykokolo roku 1600“. Proba interpretacij, în Sztuka okolo roku 1600,Varșovia, 1974, pp. 75–112.6C. Vasoli, op. cit., p. 16, p. 29. 7 Ibidem, p. 76.8 Ibidem, pp. 10–11.9 I. Istrate, Barocul literar românesc, București, 1982, p. 250,p. 289.10 Ibidem, p. 251.11 Ibidem, p. 252.12 R. Theodorescu, Gustul pentru Fénelon în Picătura deistorie, București, 1999, pp. 196–198.13 Attitudes of Seventeenth Century France toward the MiddleAges, New York, 1946.14 E. Le Roy Ladurie, prefață la Șt. Lemny, Les Cantemir.L’aventure européenne d’une famille princière au XVIII-e siècle,Paris, 2009, p. 11.15 I. Istrate, op. cit., p. 256.16 Ibidem, p. 259.17 V. Cândea, op. cit., p. 16.18 R. Theodorescu, Les débuts de l’enseignement supérieuren Europe de l’Est: l’internationalisme de Padoue, în Enseigne-ment supérieur en Europe, 1, 1989, pp. 58–62.19 V. Cândea, Les intellectuels du Sud-Est européen auXVII-e siècle (I), în „Revue des études sud-est européennes“, 2,1970, p. 213.20 R. Theodorescu, Iatrofilozofii, în Picătura…, p. 109.21 D. Bădărău, op. cit., p. 56.22 V. Cândea, op. cit.; în același studiu, și pentru acea vreme,ilustrul cărturar român remarca: „Bucarest, aussi paradoxal quecela puisse parraitre, est plus proche de Jérusalem et de Caire quede Vienne ou de Rome“ (Ibidem, p. 185).23 Idem, Dimitrie Cantemir (1673–1723), București, f.a., p. 5.24 Idem, Les intellectuels… (II) în, „Revue des études sud-esteuropéenes“, 4, 1970, p. 637 și urm. 25 D. Bădărău, op. cit., p. 109, p. 198.26 Ibidem, p. 56.27 Ibidem, p. 125 și următoarele. Este vorba de manuscrisulIoannis Baptistae van Helmont, Physices universalis doctrina.28 Ibidem, p. 129.29 Ibidem, p. 128.

30 Ibidem, p. 135.31 P. Hazard, op. cit., II, p. 290.32 D. Bădărău, op. cit., pp. 124–125, pp. 193–226. Pentruprincipe, filosofia este „comoara discipolilor minții lăsată de anti-chitate“ (apud ibidem, p. 204).33 Ibidem, p. 36.34 V. Cândea, Rațiunea…, pp. 9–31.35 P. Hazard, op. cit., I, p. 18.36 C. Vasoli, op. cit., p. 15, p. 41 și urm. 37 Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, în Opere complete,ed. V. Cândea, N. Stoicescu, IV, București, 1973; aceeași operă îned. G. Pienescu, București, 2001.38 D. Bădărău, op. cit., pp. 71–72.39 D. Ciurea, Considérations sur la littérature historique etgéographique des XVIIe–XVIIIe siècles (Essai de classification),în „Revue Roumaine d’Histoire“, 5, 1971, pp. 823–834.40 Titlurile exacte sunt: Gaspar Ens, DeliciaeTransmarinaeid est insignium aliquot Mari Mediterranei, Insularum, Portuumac maritimorum oppidorum descriptio, Köln, 1610; Regni Chinen-sis descriptio, Leyda, 1639; Regni Poloniae, regionumque omniumad id Pertinentium novissima descriptio, Amsterdam, 1659; Des-criptio novissimi Imperii Turcici, Würzburg, 1687.41 Descriptio antiqui et hodiensi status Moldaviae, ed.Gheorghe Guțu, București, 1973, p. 9.42 Cu o diplomă care afirmă: „Par son adhésion notre Sociétégagne un éclat unique et un rare ornement“ (apud V. Cândea, Ladiffusion de l’oeuvre de Dimitrie Cantemir en Europe de Sud-Estet au Proche Orient), în „Revue des études sud-est européennes“,2, 1972, p. 346. 43 Șt. Lemny, op. cit., p. 55.44 H. Inalcik în prefața la Dimitrie Cantemir historian ofSouth East European and oriental civilization, ed. Al. Duțu, P.Cernovodeanu, București, 1973, p. 6.45 P. Hazard, op. cit., p. 21 și urm. Aici se înscrie nevoia luiCantemir de a scrie, în 1719, o explicare a religiei mahomedane(V. Cândea, Cantemir et la civilisation islamique), în „Romano-Arabica“, 2, 1977, p. 15.46 Al. Zub, Cantemiriana, Brăila, 2014; faptul fusese remar-cat, în comparație cu Montesquieu, de D. Bădărău, op. cit., pp. 350–351. 47 Ibidem, p. 16 și urm., p. 93.48 Idem, p. 11, 6–45.49 L’art du Moyen Age en Europe orientale, Paris, 1968, pp.95–96.50 R. Theodorescu, Civilizația românilor între medieval șimodern. Orizontul imaginii (1550–1800), I, București, 1987, p.115, p. 137 și urm.; idem, Synchronismes européens et disparitéslocales: le baroque roumain aux 17e–18e siècles, în „Revue Rou-maine d’Histoire de l’Art.“ Série Beaux Arts, XXVIII, 1990, pp.35–56. 51 Leipzig, 1961.52 Ed. V. Cândea, București, Le dialogue Orient-Occident,tradition-innovation dans „Le Divan“ de Dimitrie Cantemir,București, 1964, pp. 41–42, p. 48.53 D. Bădărău, op. cit., p. 113.54 I. Istrate, op. cit., p. 265.

Dimitrie Cantemir1 a fost (după umanistul Nico-laus Olahus2) al doilea creator român de anvergurăcontinentală care s-a înscris într-un curent cultural,literar şi ştiinţific european contemporan lui, fărăniciun fel de decalaj cronologic. Astfel, Cantemirdevenea la 1714 nu numai coleg de Academie berli-neză savantă al lui Leibniz, dar era şi coleg de ideicu acesta, adică un autentic preiluminist, precursoral iluminismului sau părtaş al viziunii despre lumecuprinse în ceea ce se cheamă Früh-Aufklärung.3 Afost precedat de pomenitul transilvănean, născut dinspiţa dinastiei domnitoare a Ţării Româneşti, anumeNicolae Românul (Olahus), trăitor în secolul alXVI-lea (1493–1568), care s-a simţit egalul luiErasmus din Rotterdam, purtând cu acesta un savu-ros dialog epistolar.

Cantemir s-a mişcat cu dezinvoltura şi siguranţamarii sale erudiţii între mediile culturale bizantino-slave, occidental şi oriental, preluând toată tradiţiavalidă a umanismului târziu şi anunţând ferm enci-clopedismul veacului lui Voltaire.

Comunitatea de idei dintre Olahus şi Cantemirrezidă în admiraţia lor nedisimulată pentru clasicis-mul greco-latin, pentru moştenirea Romei, pentrusigiliul pe care aceasta l-a pus pentru eternitate laDunăre şi în Carpaţi, pentru unitatea romană şiromânească, pentru romanitatea şi continuitatearomânilor etc. Dar între cei doi sunt şi diferenţe tipo-logice, explicabile nu numai prin intervalul de pesteun secol şi jumătate dintre vieţile şi creaţiile lor, cişi prin viziunile deosebitoare despre lume, desprecreaţie, despre rosturile ştiinţei şi cunoaşterii însocietate. Olahus s-a născut român (Valahus) şi arămas mereu aşa în adâncul său (în subsidiar), dar,la maturitate, s-a simţit membru marcant al eliteiungare (Hungarus) şi, mai ales, un umanist, intrat şiprimit cu drepturi depline în „republica literelor“europene (Europaeus)4. Cu Dimitrie Cantemir, celcare era principe şi sta la masă cu marile capeteîncoronate, care dialoga cu floarea diplomaţiei euro-

pene, care comunica direct în empireul savanţilorvremii, pătrundem în lumea modernă, a echilibruluieuropean, în lumea decăderii imperiilor medievaleşi a afirmării naţiunilor. Era o lume pe care unii audefinit-o de „criză a conştiinţei europene“5, iar alţiide „trecere de la mica la marea Europă“.6

Dimitrie Cantemir este primul savant româncare a făcut cunoscute Europei, în limba latină, darşi în limbi vernaculare, istoria, cultura, etnografia,aşezarea geografică a ţării sale, precum şi originea şispecificul poporului său7, urmând o cale programa-tică, trasată printr-un plan bine conceput. Concepţiaacestui savant despre unitatea poporului său esteexprimată în texte variate, dar reiese în chip sinteticdintr-un pasaj aflat în Historia Moldo-Valachica:„Astfel, astăzi moldovenii, muntenii, vlahii transal-pini, basarabenii şi epiroţii se numesc pe sine cutoţii cu un nume cuprinzător, nu vlahi, ci români, iarlimbii lor neaoşe îi spun limba română“8. În acesttext, prin formula „vlahii transalpini“, se înţelegromânii de peste munţi, adică transilvănenii, plasaţişi ei, ca şi ceilalţi, în corolarul unităţii româneşti, înciuda ţărilor, despărţite sub aspect politic, locuite deaceşti români. În afirmaţia de mai sus, Cantemir nuvine cu o noutate şi nu face decât să consemneze unloc comun, remarcat încă din secolele XIV–XV, decătre umaniştii şi călătorii străini, întărit de cătrecronicarii şi umaniştii autohtoni (născuţi în ŢărileRomâne şi în provinciile locuite de români şi alo-geni deopotrivă), reluat de străini (savanţi, clerici,militari, artişti, soli sau simpli comercianţi),demonstrat de istoricii şi cronicarii secolului alXVII-lea etc.

Cea mai extinsă şi savantă argumentare a unită-ţii şi originii romane a românilor, rămasă ca atarepână spre finele secolului al XVIII-lea, a făcut-oDimitrie Cantemir, în lucrarea Hronicul vechimei aromano-moldo-vlahilor, publicat într-o primă ediţiela Sankt Petersburg, în anul 1717, de la NaştereaMântuitorului (sau 7225, de la Facerea Lumii). Aici,

28

Dimitrie Cantemir și Transilvania*Acad. Ioan-Aurel Pop

* Alocuţiune susţinută la Sesiunea științifică dedicată domnitorului-cărturar Dimitrie Cantemir(17 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)

29

autorul afirmă clar, din primele pagini, că neamulromano-moldo-vlahilor „necurmat lăcueşte înDachia (adecă în Moldova, în Ţara Munteniască şiîn Ardeal)“9. Unitatea şi romanitatea apar însăexprimate peste câteva pagini, înainte de Prolego-mena, loc în care se arată, de fapt, titlul dezvoltat allucrării: „Hronicon a toată Ţara Româniască (careapoi s-au înpărţit în Moldova, Munteniască şiArdealul) din descălecatul ei de la Traian împăratulRâmului. Aşijderea pentru numerele10 carele auavut odată şi carele are acmu. Şi pentru romaniicari de atunce într-însa aşăzindu-să, într-aceiaşi şipănă acmu lăcuesc“.11 Lucrarea îi aşază pe româniîntre popoarele romanice, în cadrul lor europeanfiresc.12

Astfel, pentru Dimitrie Cantemir, românii aubeneficiat în trecutul îndepărtat de o unitate politicăprimordială, de un stat numit Ţara Românească, alecărei baze au fost puse de romanii împăratului Tra-ian, la începuturile secolului al II-lea al mileniuluiîntâi.

Între Dacia preromană, romană şi Ţara Româ-nească generică, ca şi între romani şi români, auto-rul nu vede deosebiri fundamentale, de tip sau destructură, ci de gen sau de formă, nu de esenţă, ci deaparenţă. De aceea, numele folosite de-a lungullucrării interferă: apar uneori Dacia în loc de ŢaraRomânească şi romani în loc de români. Cumva,fără o afirmaţie explicită, românii sunt priviţi dreptromanii adevăraţi, aşa cum au dăinuit ei timp depeste un mileniu şi jumătate pe teritoriul Daciei,numite apoi şi Ţara Românească, despărţită vremel-nic şi formal, dar rămasă în unitatea ei generică sta-bilă. Pentru aceasta, se dau din când în când actuali-zări de genul: „începătura numelui Dachii (pre careacmu ţărâle Moldovii, Ţara Munteniască şi Ardialulstau)“.13 Dacia unică şi eternă cuprinde – în viziu-nea lui Cantemir – un spaţiu vast, corespunzătoraceluia pe care trăiau românii timpului său (chiardacă, mai ales spre margini, amestecaţi cu altepopoare): „Din pomeniţii dară scriitori, curatDachia toată hotărându-să, cele ale ei de demulthotară să cunosc, precum au fost, de la începăturileTisei şi din Ţara Maramorăşului până unde dă Tisaîn Dunăre şi din gura Tisei pe Dunăre spre răzsărit,până în gura Nistrului şi de acolo luând pe apaBuhului spre miazănoapte să întoarce spre apuspână la apa Axiacului şi până în munţii Carpatici,carii despart hotarul leşesc de cel al Ardialului“14.Cu alte cuvinte, Dacia se întindea de la Tisa (sprevest) până la Nistru şi Bug (spre est şi nord) şi de la

sud de Dunăre până la Carpaţii Nordici. Tot acestspaţiu a suferit, natural, modificări de-a lungul tim-pului, relevate de Dimitrie Cantemir, dar consideratede suprafaţă.

După relatarea unei complicate şi, uneori, con-fuze istorii antice, autorul constată: „S-au despărţitDachiia acesta într-alte numere noaâ. Deci care demult s-au fost chemând Dachia de mijloc, apoi s-aunumit Transilvania, adecă cum zicem noi Ardialul.Între acesta şi între Dunăre s-au zis Valahia mică,adecă Ţara Muntenească. Între Valahia mică şi întreapa Prutului, aşijdere între Prut şi între Nistru pânăla Mare Negră, s-au chemat Valahie mare, adecăMoldova“.15 Fără preciziune cronologică, se aratăsavant cum marea Dacie, numită de străini de la untimp Valahia sau Volohia, s-a împărţit („despărţit“)în Transilvania (chemată şi Dacia de Mijloc), ŢaraMuntenească (sau Valahia Mică ori Dacia dintreTransilvania şi Dunăre) şi Moldova (Valahia Maresau Dacia dintre Carpaţi, Nistru şi Marea Neagră).Prin urmare, toate ţările române s-au chemat Dacia,apoi Valahia (de către străini) şi au format o unitateprimară. Pentru Cantemir nu are prea mare impor-tanţă faptul că Regatul Ungar a cucerit „Dacia deMijloc“, adică Transilvania, nici faptul că tătarii şiturcii „au răşluit“ Moldova (la 1484 cetăţile de laDunăre şi Mare erau cucerite de otomani, apoi, la1538, Tighina devenea raia etc.) sau Ţara Româ-nească.

Românii şi străinii trebuiau să ştie că toate eraucum fuseseră, în unitatea iniţială. Este de reţinut că,în urma acestei concepţii, savantul moldovean pre-feră numele de Ţara Muntenească şi nu pe cel deŢara Românească (dat în mod curent principatuluisud carpatic), deşi Muntenia era numai o parte a ţăriiaflate în atenţie. Este clar că Ţara Românească este,la Cantemir, „tot pământul locuit etnograficeşte deromâni“, cum avea să spună, după mai mult de unsecol, Mihail Kogălniceanu, atunci când definea, înviziune romantică, patria. În acelaşi spirit, al viziu-nii unităţii româneşti văzute dinspre răsărit, ValahiaMare nu putea fi, la Cantemir, „Ţara Munteniască“(aşa cum scriau mulţi dintre autorii străini), ci ŢaraMoldovei, care, în hotarele sale istorice (singurelecare contau), avea o suprafaţă aproape dublă înraport cu vecina ei dinspre sud.

Istoria Transilvaniei nu este tratată de cătreDimitrie Cantemir în chip sistematic şi nici nu aveacum să fie. După epoca gloriei romane propriu-zise,apar informaţii disparate, de genul: Ardealul a fostcuprins de „ghepidii“ (gepizi)16, fapt petrecut prin

30

secolul al V-lea d. Hr. Cucerirea şi ocuparea Transil-vaniei de către maghiari, petrecută treptat, întresecolele XI–XIII, este privită drept rezultat al uneiînţelegeri, al unui contract, prin care conducătoriieuropeni de-atunci le-au dat acestora, ungurilor, unloc sub soare: „Aice întâi dăm de istorici, precum oparte din Volohia sau Dachia s-au dat acelor unguripentru locaş, adecă peste munţi pănă la apa Tisii,care loc, precum la Gheografie Dachii am zis, ieraparte Dachii, pre care istoricii greceşti ceşti mai depre urmă o chiamă Pannodachia; şi de atunce dez-lipindu-se au rămas în parte ţărâi ungureşti, precumsă ţine şi până astăzi“17. Tâlcul este uşor de desci-frat, în sensul că Dacia sau „Volohia“, adică ŢaraRomânească dinspre vest şi din mijloc, a ajuns să fie„dată“ vremelnic Ţării Ungureşti, deşi ea rămâneanefrântă în raport cu unitatea iniţială. Mai mult, eanu a devenit Pannonia, ci a rămas „Pannodachia“, cunumele unităţilor antice, reflectând două moşteniridistincte. De cucerirea Habsburgilor din 1688–1699nu se aminteşte nimic, fiind socotită probabil nere-levantă, din moment ce Ungaria se menţinea (par-ţial) ca entitate sub egida Vienei, împăratul romano-german fiind şi rege al Ungariei. Astfel, Transilvaniaapărea fără probleme, în continuare, ca parte a ŢăriiUngureşti. Dimitrie Cantemir ştie că în Transilvaniatrăiesc şi saşi: „Deci saşii… cei din Dachia mai dinlontru, adecă din Ardial (…) astă zi lăcuesc printreromănii, care au fost acolo de loc“18. Saşii prove-neau în aceste locuri – crede Cantemir, în acord cuun clişeu de epocă – din vremea lui Carol cel Mare.Ulterior, pe aceleaşi locuri ar fi venit şi secuii,ambele grupuri etnice fiind plasate printre români.„Pe vreme lui Carolus Marele vinit-au coloniilesaxoniilor, de acel înpărat trimise şi s-au aşezat preo samă de locuri în Ardial, pe-ntre români, unde dintemelie şepte cetăţi făcând, mai pre urmă, pre acelecetăţi, Ardialul în limba saxonescă (sau, precum noiromânii zicem, săsască) s-au numit Siebenburg, ţaraa şapte cetăţi. După saşi, au mai vinit săcuii şi auapucat şi ei o parte din ţara Ardialului; ce cu toţi cuaceşte o samă de români tot au rămas înpreunălăcuitori, precum şi pănă astă zi lăcuesc; însă maimulţi spre părţile Ardialului de sus; iar alalţi, cariiadecă lăcuia dincoace de munţi şi în Ardial tot avestăpânirea moşiilor şi cetăţilor sale. Ceşti dară des-pre părţile Moldovii, în părţile Ardialului de sus, iarcei despre parte Muntenii, în părţile Ardialului degios“.19

Cronologia şi succesiunea grupurilor sunt suigeneris pentru noi, dar fireşti pentru acele vremi:

mai întâi au venit peste Dacia şi s-au aşezat aicisaşii, în jurul anilor 800 (când domnea în ApusCarol cel Mare); de fapt, exodul saşilor a început cupeste trei secole şi jumătate mai târziu, în jurul ani-lor 1150; apoi au venit ungurii, care au primit aici„lo caş“; în realitate, au cucerit-o în secolele XI–XIII;în fine, secuii „au apucat“ şi ei o parte din ţară (dupăsurse, au înaintat în fruntea oştii ungare, fiind plasaţila frontieră, mai întâi în Crişana, apoi pe Târnave şi,la urmă, în regiunile de la curbura munţilor, undesunt şi azi).

În ciuda acestor numeroase „veniri“, „o samă deromâni tot au rămas“, constată istoricul. Aceştia(românii ardeleni) sunt numiţi uneori moldoveni,fiindcă moldovean înseamnă, la Cantemir, român,iar român înseamnă şi moldovean.

Se vede la Cantemir o înţelegere superioară aunităţii româneşti, văzută în mişcare. Sunt iteratemişcări de populaţie în aceeaşi arie de civilizaţieromană şi românească, de o parte şi de alta a munţi-lor, spre Transilvania şi dinspre Transilvania – locbinecuvântat, în care ungurii, saşii şi secuii au con-vieţuit cu băştinaşii.

Cantemir crede că, atunci când se exercitau pre-siuni militare, politice şi demografice asupra româ-nilor, aceştia se trăgeau la adăpostul pădurilor şimunţilor, al coroanei Carpaţilor, în Transilvania şi seapărau şi se sprijineau, până când atacatorii, migra-torii, factorii distructivi îşi diminuau presiunile, ple-cau mai departe spre Italia sau peste Dunăre etc.Spre a-şi susţine ideea, dă citate din autori medie-vali, unul predilect fiind Antonius Bonfinius. Înacest fel, românii se mişcau în aceeaşi arie largă decivilizaţie românească, în vechea Dacie, devenităValahie, unde găseau mereu adăpost şi scut, fără săse dea înlături de la luptă. Transilvania apare însămereu ca loc de refugiu, de apărare şi de conservarea civilizaţiei româneşti.

Referitor la marea invazie tătaro-mongolă din1241–1242, Dimitrie Cantemir îl citează pe cronica-rul italian „Marin“ (veneţianul Marino Sanudo),care-i pomenea pe români şi secui, luptând împre unăpentru apărarea pasurilor carpatice în faţa lui Batuhan: „Când au vinit Batie cu tătarâi, numai vlahii,adecă Românii, cu săcuii însoţindu-să, nu numaicăci pre sine ne stropşiţi au apărat, ce încă şi pretătari din strâmtorile munţilor împingând, despreacele părţi să între în Ţara Ungurească nu i-aulăsat“.20 Astfel, în vreme ce românii transilvani„s-au însoţit cu secuii“ pentru apărarea ţării lor şi aŢării Ungureşti, unii români extracarpatici, de grijatătarilor, s-au tras în munţi, trecând în Ardeal, unde

31

au fost combătuţi de craiul unguresc, dar au aflatpână la urmă protecţia sa; ei au stat până când, lamomentul potrivit, Dragoş Vodă a trecut o samă dinei în Moldova, iar Radul Vodă Negrul cu alţii în ŢaraMuntenească s-au întors.21 Astfel, descălecatuldinspre Transilvania apare cumva şi ca o compen -sare, ca o revenire spre matcă, după ce coroanamunţilor îi adăpostise cu generozitate pe cei aflaţi înnevoie.

Unii români, aflaţi în Ardeal la scut, s-au întorscu domnii lor – spune istoricul – „pe moşiile sale“,adică în Moldova şi Ţara Românească, iar alţii peaceleaşi locuri în Ardeal au rămas, ca şi altădată,„precum tuturor ştiut iaste, că Ardealul şi acmu deromânii noştri iaste plin, cari până nu demult nemişica aceia iera, cât şi în sfatul de obşte, înpreună cualalţi, unguri şi saşi încăpe“22. Aici, Dimitrie Can-temir exprimă o idee mai puţin cunoscută şi accep-tată în perioadele mai recente, anume aceea căromânii, iniţial, au fost parte alcătuitoare de stat înTransilvania, alături de nobili, de saşi şi de secui.Faptul reiese însă şi din Gesta Hungarorum (oame-nii lui Gelou, după înfrângerea şi moartea domnuluilor „şi-au dat dreapta“ cu ungurii şi au trăit maideparte liberi şi egali), şi din documentele adunări-lor de stări din 1291 şi 1355, şi din actele răscoaleide la Bobâlna (1434–1438) etc. Toate dovedesc căromânii transilvani, până la finele secolului alXIV-lea şi în prima parte a secolului al XV-lea, auparticipat la adunările de stări (numite de Cantemir„sfaturi de obşte“), ca grup privilegiat (recunoscutcu libertăţi), în numele etniei lor.

Mai departe, autorul vorbeşte de „mapele gheo-graficeşti“, adică despre hărţile făcute din poruncalui „Emeric Techelie, domnul Transilvanii“ (EmericTökölyi, principele Transilvaniei între 1690–1691),şi tipărite la finele secolului al XVII-lea: „În pome-nita dară mappă, toată Ţara Ardelului în câtevaprovinţii, adecă ţinuturi, să desparte, din carileunele (deosăbi de cele săsăşti) au fost moldoveneşti,adecă ale românilor, cari au fost trecut acolo despreparte Moldovii, iar altele munteneşti, supt a căroranume şi până astăzi să chiamă şi să scriu. Iar maide nainte de năpada lui Batie23, după ce a scos ghe-pidii pe români cari au fost pus Traian în Ardial(precum noi la locul său anume am pomenit), altecolonii de la Italia să mai fi vinit, sau într-altă parteîn Ardel să mai fie întrat, nici la un istoric noi n-amaflat, de care lucru de crezut iaste, ca după ce s-auînturnat craiul Bela la crăiia sa să le fie dat, precumzisăm, aceste, ce vom să pomenim moşii.“24

Ţinuturile românilor din Moldova în Transilva-nia sunt – conform lui Cantemir – ţinutul Rudivanii,„carile mai denainte româneşte să chema Rodna;iar cetate într-acel ţinut să chiamă Vestendorf25. Aldoile ţinut au fost Tordia26, pe apa Morăşului. Al tri-ile ţinut au fost Cochelvar27, carile iaste între Cliuş-var28 şi între Mediiaş, pe apa Cochel29. Al patruleţinut au fost Trotuş, cu cetate Pogava, cu alaltemulte sate a olatului său. Românii poate fi acestuiţinut fiind trecuţi de pe apa Trotuşului şi a Bacăului,cu acelaşi nume au numit şi ţinutul din Ardial, încarile s-au fost aşezat ei, Trotuş şi cetate de peBacov, Pogava; puţin, oarece unguri voroava nume-relor, după graiul lor, schimbând. Aşijdere româniidespre parte Ţărâi Munteneşti, pre lângă ţinutulcarile acmu să chiamă Zatmar au ţinut cetateFines30, Cheplac31, Beling, Papneţ, Bele şi Mişco-vul. Iar între Alba Iulia (care iaste Oradea Mare32)şi între Sibiu, au avut târgul Roşii, a căruia lăcuitoriapoi, după înturnare, s-au chemat ciata Roşii, pre-cum şi ciata sârbilor ce se chiamă Venedii, s-au che-mat venetini, precum şi astăzi în Ţara Munteniascăaceste cete cu nemutat nume să ţin. Acoloş maiavut-au şi ţinutul Halaoş (din carile apoi au ieşitRadul Vodă Negrul în Ţara Munteniască)33 şi Benii,Morsenii, Hacegul34 şi Verhel35 (care cetate întâi săchema Ulpia Traiana). Aşijdere, pre apa Strela,carele astăzi îi zic Strig36, au avut Mediiaşul,Craşe37 şi Sapsonul. Aceste olaturi dară şi cetăţi auţinut românii pe aceia vreme în Ardial; şi deciiacâtăva vreme, au rămas ungurii şi cu saşii moşnenişi stăpânitori acelor locuri, unde românii noştri, pevreme lui Batie sau cu domnul lor Ioan Alexie saucu vreun ficior a lui, pre carile să-l fie chemat Bog-dan (căci pentru aceasta chiar a ne adeveri nuputum) să să fie aşezat, însă cu românii pre acelelocuri domn să fie fost un Bogdan Vodă, nu numaicăci şi astăzi între românii ardeleni să pome -neşte“.38

Autorul vorbeşte apoi despre un anumit târgnumit Bogdan, „carile iaste unde dă apa Maramo-răşului în Tisa, de pre numele acelui Bogdan Vodăsă-i fie fost porecla“, despre numele de „Negrul“,după care şi „Radul Vodă în Ţara Munteniască s-auchemat Negrul“; despre „ţărâile amândoaâ“ arată căuna s-a chemat „Vlahia niagră“ (Muntenia), iar alta„Bogdania negră“ (Moldova) „şi aşe şi domnul Mol-dovenilor să chiamă (…) domnul Bogdanii negre“,iar trimiterea se face la scriitorul bizantin LaonicHalcocondilas.39 Aceste referiri pun în lumină des-

călecatul din Ardeal, rolul acestei provincii de adă-post al românilor, situaţia românilor de stăpâni şiconducători în Transilvania, ca şi o anumită domi-naţie a popoarelor stepei în spaţiul extracarpatic.

Transilvania este, prin urmare – în viziunea isto-rică a lui Dimitrie Cantemir – o parte dreaptă aDaciei colonizate cu romani de împăratul Traian,apoi o parte dreaptă a Ţării Româneşti (numite destrăini Valahia), încorporate de unguri în ţara lor, darrămasă mereu locuită de români, amestecaţi cu noiiveniţi.

Numărul românilor transilvani, descinşi dinanticii romani, a fost în vremea migraţiilor întărit şiaugmentat de unii români extracarpatici, în frunte cudomnii lor, căutători de scut în faţa invadatorilor.După potolirea şuvoiului tătar, aceşti români veniţidin sud şi est la adăpostul munţilor, s-au întors peolaturile lor, în frunte cu Negru Vodă şi cu DragoşVodă.

Naraţiunea este reluată sintetic în felul următor:„Iar acmu în scurt atâta vrum să arătăm că de preaceste moşii, pre carile li-au ţinut românii noştri dinArdial, cu ungurii şi sasii împreună nemişi fiind,aiave să cunoaşte, întâi: că după ce au trecut ei înţara Ardelului nu ca nişte oameni proşti şi fărăcapete sau nebăgaţi în samă să fie fost, ce cu dom-nii şi nemişii lor să fie lăcuit pre acele locuri. A doa,să cunoaşte că văzind mai pre urmă iarăş aceiromâni precum locurile lor cele dintâi s-au curăţitde poiade tătarâlor (precum înnainte vom arăta cumşi cu ce mijloc s-au rădicat tătarâi de pe acestelocuri), iarăş cu domnii săi iar nu cu strânsură dinpăstori, precum măzacii pomenesc, s-au înturnat lalocurile sale cele de moşie; adică Dragoş Vod ficio-rul lui Bogdan Vodă cu o parte în Moldova, iarRadul Vodă Negrul, sau frate sau văr lui DragoşVodă, cu alta, în Ţara Muntenescă“.40 Aici Cante-mir intră apoi în dispută cu Nicolae Costin, care,după Antonio Bonfini, spune, pe bună dreptate, căpe vremea regelui Ludovic, un Bogdan Vodă dinMaramureş s-a dus din Ardeal în Moldova.

Cantemir tratează chestiunea fondării ŢăriiRomâneşti şi Moldovei şi a descălecatului dinspreregiunile intracarpatice la nivelul cel mai înalt alcunoştinţelor de atunci.

Numeroasele inadvertenţe din sursele scrise ri -dică şi astăzi probleme complicate în faţa istoricilor,probleme care sunt departe de a se fi lămurit. Pentruprincipele cărturar, Ţara Românească, Dacia sauValahia sunt acelaşi lucru, iar românii sunt totuna curomanii. În interiorul acestui vast teritoriu, mulţi

români, conduşi de domnii lor, s-au mişcat ca să seapere, să se pună la scut, să se adăpostească. Loculpredilect de apărare şi conservare a neamului româ-nesc a fost Transilvania. Aici s-au concentrat româ-nii în primul mileniu şi în primul sfert al celui de-aldoilea, după care, unii au revenit spre câmpiile dinsud şi est.

Aspectul legendar este greu de eludat în acesteepisoade, iar stabilirea exactă a cronologiilor şigenealogiilor lasă, fireşte, de dorit. De aceea, Cante-mir pune descălecatul moldovenesc şi muntenescconcomitent, pe la 1274, iar pe Negru Vodă şi Dra-goş Vodă îi socoteşte fraţi (fiii lui Bogdan Vodă) sauveri, „ieşiţi din Ardeal spre locurile lor dintâi“.41Tot în acel moment al istoriei, vede ilustrul savant şidespărţirea Ţării Româneşti în Moldova şi Munte-nia.

În Transilvania, Cantemir relevă o putere poli -tică primordială tot românească, pe care aceşti băş-tinaşi au trebuit s-o împartă cu ungurii şi saşii, pânăcând, târziu, în urma discriminărilor, au fost scoşidin ea, marginalizaţi şi umiliţi. Scriind despre Tran-silvania, principele savant se simte transilvan, pul-sează la unison cu oamenii Ţării Româneşti prezen -tate, vede vieţuirea ca pe o convieţuire.

Tabloul nu este atât de distorsionat pe cât arputea să pară, fiindcă el păstrează pilonii adevăruluiparţial, atât cât ne este accesibil şi astăzi. Cantemiracreditează o unitate românească (inclusiv una poli-tică) generică şi perpetuă, fapt care prefigureazămarile demonstraţii iluministe ale Şcolii Ardelene în32

33

acest sens şi se constituie apoi în prolog al viziuniiromantice, de exaltare a Evului Mediu românesc. Peaceastă linie, principele savant este simfonic şi sin-cronic cu mişcarea de idei europeană, mai ales cen-tral-europeană, care cultiva atunci, prin Academiadin Berlin, prezentările etnografice ale popoarelor.Această mişcare de idei se pregătea să exalte, nupeste mult timp, „spiritul popoarelor“ (Volksgeist),adică limbile, legendele, cântecele, tradiţiile aces -tora, într-o viziune organicistă plină de sevă, prelu-diu pentru curentul romantic.

Note1 Între cele mai importante lucrări generale despre Dimitrie

Cantemir, vezi: Petre P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şiopera, Bucureşti, 1958; Ioan D. Lăudat, Dimitrie Cantemir. Viaţaşi opera, Iaşi, 1973; George Pascu, Viaţa şi operele lui D. Cante-mir, Bucureşti, 1924; Dan Horia Mazilu, Dimitrie Cantemir. Unprinţ al literelor, Bucureşti, 2001; Andrei Eşanu (coordonator şiredactor ştiinţific), Dinastia Cantemireştilor. Secolele XVII–XVIII,Chişinău, 2008; Ştefan Lemny, Les Cantemir. L’aventure europé-enne d’une famille princière au XVIIIe siècle, Paris, 2009.

2 Umanistul Nicolaus Olahus (Nicolae Românul)1493–1568.Texte alese, studiu introductiv și note de I.S. Firu și Corneliu Albu,București, 1968, passim.

3 Pentru încadrarea lui Dimitrie Cantemir în curentul preilu-minist, Pompiliu Teodor, Interferenţe iluministe europene, Cluj-Napoca, 1984, pp. 49–71.

4 I.-A. Pop, Ethnic and Religious Mentalities in Transylvaniaduring the Time of Nicolaus Olahus, în „Europa. Balcania-Danu-biana-Carpatica“ (Budapest), vol. 2/A, 1995, pp. 68–75.

5 P. Hazard, Criza conştiinţei europene (1680–1715), tradu cerede Sanda Şora, prefaţă de Romul Munteanu, Bucureşti, 1973.

6 P. Chaunu, Civilizaţia Europei în secolul Luminilor, tradu-cere şi cuvânt-înainte de Irina Mavrodin, Bucureşti, 1986.

7 Dimitrie Cantemir a redactat această lucrare în limba latinăși a terminat-o în 1716, în Rusia, dându-i titlul următor: Descriptioantiqui et hodierni status Moldaviae, cunoscut după un manuscrisdin 1727, copiat după cel autograf, pus la dispoziția copistului decătre fiul autorului. Manuscrisul, tradus în germană, a fost apoipublicat, în 1769, la Frankfurt, în foileton, în „Magazin für NeueHistoire und Geographie“. Doi ani mai târziu, cartea a apărut învolum și la Leipzig, pentru ca în 1789 să apară în rusă, în 1819, îngrecește etc.

8 Dimitrie Cantemir, Opere complete, vol. IX, tom. I, pp.414–415. Cf. Sergiu Iosipescu, „Cumanitatea“ românilor. Adno-tări pe marginea unei discuții, în vol. Retrospecții medievale. Inhonorem professoris emeriti Ioan Caproșu, editori Victor Spinei,Laurențiu Rădvan, Arcadie M. Bodale, Iași, 2014, p. 348.

9 Prima ediție critică, în românește și cu litere latine, este D.Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor, publicat

sub auspiciile Academiei Române…, ediție de Gr. G. Tocilescu,București, 1901, în Operele principelui Dimitrie Cantemir, tomulVIII.

10 „Numerele“ înseamnă la Cantemir „numele“.11 D. Cantemir, Hronicul…, p. 57. Această definiție a Țării

Românești, a originii românilor și unității lor istorice este expusăde autor, după Predoslovie, Praefatio și Catastihul istoricilor,gheografilor, filosofilor, poeticilor pomeniți în Hronic, chiar lafinele acestei din urmă secțiuni și înainte de Proleomena.

12 I.-A. Pop, Între real și ideal: Dimitrie Cantemir desprelocul românilor în Europa, în vol. Dimitrie Cantemir (sesiune decomunicări științifice: 10 decembrie 2010), București, 2011, pp.285–296.

13 Ibidem.14 Ibidem, pp. 65–66.15 Ibidem, p. 305.16 Ibidem, p. 321.17 Ibidem, p. 356.18 Ibidem, p. 350.19 Ibidem, pp. 463–464.20 Ibidem, p. 465.21 Ibidem, p. 466.22 Ibidem, p. 473.23 Este vorba despre Batu han, conducătorul mongol din vre-

mea invaziei de la 1241–1242.24 D. Cantemir, Hronicul…, p. 473.25 Eroare, fiindcă Westendorf este numele german al satului

Veștem, din comuna Șelimbăr, nu departe de Sibiu.26 Turda, azi în jud. Cluj, dar nu pe Mureș.27 Tradus literal „Cetatea Târnavei“, de fapt Cetatea de Baltă.28 Cluj, calchiere după numele maghiar Kolozsvár.29 Numele german (Kokel) – preluat apoi și de maghiari – al

râurilor Târnava Mare și Târnava Mică. Numele de Târnava(slavo-român) îl precede pe cel germano-ungar și provine dinperioada de conviețuire a latinofonilor și românilor cu slavii.

30 Finiș, localitate în jud. Bihor.31 Suplacu de Barcău, tot în acele părți.32 Confuzie.33 Negru Vodă a coborât, conform tradiției, spre sud, din Țara

Făgărașului.34 Hațeg, în jud. Hunedoara.35 Numele maghiar (tradus literal „loc întărit“, „cetate“) al

localității actuale Sarmizegetusa, fostă Grădiște, din jud. Hune -doara.

36 Este vorba despre râul Strei, din aceleași părți de sud-vestale voievodatului Transilvaniei.

37 Poate Caraș, în Banat.38 D. Cantemir, Hronicul…, pp. 473–474.39 Ibidem, p. 474.40 Ibidem, p. 475.41 Vezi și tabelele cronologice în ibidem, p. 498.

Pe parcursul secolelor XVIII–XX, odată cu va -lo rificarea și editarea moștenirii științifice, filoso -fice, culturale și teologice a lui Dimitrie Cantemirtot mai evident a devenit faptul că fostul principe șiînvățat român a lăsat lucrări de o deosebită valoareîn mai multe domenii de cunoaștere. Cercetarea loraprofundată a arătat că fiecare dintre scrierile saleare la temelie o bogată și variată literatură științifică,numeroase surse documentare și narative, care țin decultura și civilizația românilor, de cea occidentală, pede o parte și cea orientală turco-arabo-persană, pe dealta. Atât cercetătorii de altă dată, cât și cei contem-porani au identificat în operele principelui nu -meroase referințe la autori cu începere de la cei dinAntichitate, până la cei de la răscrucea secolelorXVII–XVIII. Subliniem că dintre numeroasele manu -scrise, ediții și autori la care face referință principeleînvățat, fac parte atât cele apărute în numeroaseorașe și centre universitare din Europa Occidentală,cât și autori, monumente scrise din Țările Române,Bizanț, Orientul musulman, apoi și din Rusia.

Dimensiunile cunoașterii și culturii cărturăreștiale lui Dimitrie Cantemir au fost analizate într-oserie de lucrări, între care și unele dintre publicațiilenoastre1. Dacă mai mulți autori la care s-a referitDimitrie Cantemir în lucrările sale în Hroniculvechimei a romano-moldo vlahilor, Descrierea Mol-dovei sau Istoria creșterilor și a descreșterilorCurții Oth mannice, ca să ne limităm doar la câtevaexemple, au fost identificați, apoi, mulţi alţii aurămas neidentificați. Trebuie să subliniem că pentrua se instrui și elabora lucrări de o asemenea anver -gură și substanță științifică, Dimitrie Cantemir aavut neapărată nevoie de a citi și a studia deosebit demult. Or, pentru aceasta a avut nevoie de multe cărți,de o adevărată bibliotecă modernă, pe care conside-

răm, că pe parcursul vieții, a reușit să și-o formezeși s-o folosească din plin.

Interesul față de biblioteca lui Dimitrie Cantemirs-a profilat în istoriografia românească de mai multăvreme. Așa de exemplu, prin 1940 se afirma că dincolecția sa a fost descoperită doar o singură carte2.Tot de pe atunci s-a observat că la întocmirea lucră-rii Istoria creșterilor și a descreșterilor Curții Oth-mannice, Dimitrie Cantemir a apelat la un numărconsiderabil de autori bizantini, turci, persani, arabiș.a.3 Astfel, încercând să profileze cercul de sursenarative istorice, la care face referinţe Cantemir înoperele sale, Ecaterina Ţarălungă a reușit să identi-fice peste 230 de autori, reprezentând atât culturaorientală, cât şi cea occidentală4. Alţi cercetătoriromâni, care s-au ocupat de studierea moştenirii căr-turăreşti a lui Dimitrie Cantemir, între care P.P.Panaitescu, Dan Sluşanschi, Paul Cernovodeanuş.a., au arătat că mai mulţi autori la care face refe-rinţă Cantemir, nicidecum nu pot fi identificaţi, orisunt identificaţi cu mare dificultate. Experienţa acu-mulată în cercetarea scrierilor cantemiriene arată cuprisosință, că la dispoziţia cărturarului în ultimeledecenii ale secolului al XVII-lea şi primul sfert alsecolului al XVIII-lea, s-a aflat o deosebit de bo gatăbibliotecă de formaţie renascentistă.

Începuturile bibliotecii lui Dimitrie Cantemir aufost puse în casa tatălui său în copilărie și ado -lescență. Dintru început, un anumit număr de cărți,între care manuale, lexicoane de tot felul, i-au pusl-a dispoziție dascălii de la Academia slavo-greco-latină de pe lângă mănăstirea Trei Ierarhi din Iași,unde se formase o bogată bibliotecă în cărți grecești,latinești, slavonești, italiene ș.a.5, precum și de cu -noscutul călugăr Ieremia Cacavela, sub îndrumareacăruia, după 1688, a continuat să studieze DimitrieCantemir în casa părintească. De la acesta i-a putut

34

urme ale bibliotecii lui Dimitrie Cantemir în Rusia*Andrei EșanuMembru de onoare al Academiei Române

* Alocuţiune susţinută la Sesiunea științifică dedicată domnitorului-cărturar Dimitrie Cantemir(17 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)

35

să-i rămână Tâlcuirea Liturghiei (Iași, 1697), tra -dusă de vestitul dascăl6, precum și unele tipăriturioccidentale aduse de acesta la întoarcere după stu-diile făcute la Leipzig și Viena și în urma activitățiididactice în Țara Românească7. Vom aminti, printrealtele, că în copilărie, Dimitrie Cantemir citea tată-lui său „câteodată istorii de-ale celor din vechimeși altădată îi tălmăcea Sfânta Scriptură din graiu-lui slavonesc în cel al țării, sau îi spunea pe de rostpreaplăcutele predici ale preafericitului Ioan Gurăde Aur“8, fiind vorba, evident, de Biblia tipărită la1581, la Octrog, de Ivan Feodorov9 și de Mărgări-tarele lui Ioan Gură de Aur, tipărită la București, în1691. Cu altă ocazie, la un moment dat, când maitârziu încerca să descrie atmosfera culturală dinpatria sa în ultimele decenii ale secolului al XVII-lea,își amintește în Descriptio Moldoviae de Gramaticaslavonească tipărită la Moscova10 la 1648, dediferite cărți teologice din care învățau contem -poranii săi și de scrierile istorice ale lui MironCostin11 ș.a.

Probabil, tot pe atunci, până a fi dus ostatic laIstanbul, în 1690,12 el a procurat – prin mijlocireaîndrumătorilor și cu susținerea tatălui său Constan-tin Cantemir voievod – primele cărți. Astfel, în tim-pul vizitei sale la Iași, solul lui Constantin Brânco-veanu, numit de Cantemir „banul Cornescul“, a ținutnumaidecât să-l vadă pe adolescentul Dimitrie, pecare l-a surprins în odaia sa „înconjurat de cărți șide arme“13, ceea ce ne duce la ideea că de pe atunciacumulase o bibliotecă. Dintre cărțile pe care le avu-

sese Dimitrie Cantemir la Iași, făcea parte Dic -ționarul greco-latin, păstrat azi în Biblioteca Uni-versitară „M. Eminescu“ din Iași. Drept dovadă suntex libris-ul cărturarului14 și amprenta sigiliului per-sonal cu legenda „Ioan Demetr[i]us CantemirW[oevo]da Pr[incipatus] Mol[daviae]“15. Dinaceeași bibliotecă, a făcut parte, probabil, și primasa carte tipărită Divanul (Iași, 1698), pe care, de ase-menea, constatăm ex libris-ul său, precum și „cro-nici vechi ale Moldovei ca și ale Țării Românești(Hronicul muntenesc)“, care au rămas, cum va arăta

mai târziu în Hronicul..., în capitala otomană16. Completarea bibliotecii sale a continuat, mai cu

seamă la Constantinopol, între anii 1690–1710, caretrebuie considerată a doua și cea mai importantăetapă în formarea bibliotecii lui Dimitrie Cantemir.În capitala otomană cu vechile şi bogatele saletradiții culturale bizantine și turco-osmane, în careactivau numeroși intelectuali, teologi, profesori,ambasadori străini, tânărul Cantemir a obținut, sau aavut acces la mult mai multe cărți decât la Iași.Atmosfera cosmopolită de la Istanbul, dominată deinterferența civilizației de tip oriental-musulman, cucea de tip creștin ortodox și occidental, i-a oferitfiului de domn, un mediu cărturăresc de un înaltnivel, de care el a știut să profite din plin. A absorbitastfel, prin carte, multe din cele ce i-a oferit mareametropolă de pe țărmul Bosforului.

Studierea limbilor orientale (turca, araba și per-sana) împreună cu limbile însușite acasă (româna,slavona, greaca și latina) i-au deschis tânăruluiDimitrie Cantemir accesul în marile biblioteci șicolecții de carte, între care Biblioteca împărătească,adică a sultanului, unde văzuse pictați sultanii17 șicea a Patriarhiei de Constantinopol, unde aşa cum îșiva aminti el în aceeași Istorie a Imperiului Otoman„…se păstrează foarte exact transpuse și spusele,scrierile și faptele aproape tuturor patriarhilor cares-au aflat în fruntea Bisericii de la cucerirea decătre turci a Constantinopolului“18. Aceste împreju-rări i-au deschis și mai mult tânărului Cantemir ori-zontul spre cunoaștere și carte, spre un vast spectrude literatură științifică, între care lucrări istorice,filosofice, geografice, teologice, literare ș.a. dinvasta cultură bizantină, din Orient și Occident.

Mulți dintre autorii și tratatele la care se va referimai târziu Dimitrie Cantemir în operele sale, au foststudiate sau chiar procurate în această perioadă.

Dacă edițiile occidentale le comanda și i se adu-ceau prin negustori și diplomați europeni din Italia,Germania, Elveția, Austria, apoi cartea manuscrisăorientală (căci prima tipografie a început săfuncționeze în capitala otomană doar la 1729), în

Autograful lui Dimitrie Cantemir pe un dicţionar greco-latin

Autograful lui Dimitrie Cantemir pe un exemplar al Divanului... (Iaşi, 1698)

cea mai mare parte, o procura sau comanda prin mij-locirea unor intelectuali și demnitari musulmani saucreștini istanbolioți. Întrucât Dimitrie Cantemir seîmpăcase cu gândul că va rămâne pe întregparcursul vieții la Istanbul, și-a închiriat19 aici pe unlung termen o frumoasă vilă20, pe care a înzestrat-ocu toate cele necesare; pe lângă acestea, a acumulato colecție de obiecte antice21, de stampe, precum șio bogată bibliotecă completată cu numeroase manu -scrise orientale, cu ediții de opere ale autorilorantici, bizantini și tipărituri occidentale22, care,după cum s-a constatat mai târziu, au fost puse latemelia majorității lucrărilor elaborate de el în Rusia(1711–1723).

Ce s-a întâmplat cu această bibliotecă acumulatătimp de zeci de ani, atât în Moldova, cât și la Istan-bul? Ce s-a făcut cu biblioteca sa, spre finele lui1710, când Dimitrie Cantemir a fost ridicat înscaunul Țării Moldovei și în mare grabă a plecatspre Iași? În altă împrejurare, fiind vorba de vara anu -lui 1711, când principele moldovean a fost nevoit totatât de precipitat să părăsească, de astă dată, capitalaMoldovei, apare aceeași întrebare: a reușit el oare săia cu sine, în Rusia, biblioteca sa? Deși, în paralel cucercetarea și editarea moștenirii cărturărești ale lui

Cantemir, au fost depuse eforturi de a o descoperi înmarile colecții, biblioteci și arhive din Orient, Rusiași Occident – sau de a identifica, cel puțin, unelecărți și manuscrise care au făcut parte odinioară dinaceastă bogată colecție – deocamdată, s-au soldat curezultate modeste.

Investigațiile din ultima vreme au arătat că în -dată după înfrângerea de la Stănilești și retragerea înRusia a „ex-voievodului moldovean …, acestuia i s-aaplicat pedeapsa islamică müsâdere, constând înconfiscarea bunurilor mobiliare și imobiliare alecelor căzuți de trădarea intereselor islamului“23.Documentele osmane „consemnează mai multesume încasate, fie de la vânzarea vilei și a grădiniidin Ortaköy, pe Bosfor (3000 de guruși), în care seștie că principele a locuit în cea mai mare parte atimpului petrecut la Istanbul (…)“, fie din confisca-rea „palatului ce l-a construit în Fenar, pe care îldotase cu o frumoasă bibliotecă și tablouri, palat încare nu a mai ajuns să locuiască şi care a ajunsinițial în posesiunea lui Ioan Mavrocordat… și aaltor bunuri găsite în urma sa“ (a lui Dimitrie Can-temir – n.n.) la Istanbul, care au valorat 11 000,5galbeni, restul, bijuterii și alte „lucruri“. Este intere-sant de observat că între bunurile confiscate nufigurează cărți24. Să nu fi avut, în capitala otomană,marele nostru cărturar cărți sau chiar o bibliotecă?Or, în 1714, când i se confiscau averile altui domnromân, Constantin Brâncoveanu, printre acestea fi -gurau și „cărți creștine“25.

După câte se vede, la data confiscării au lipsitcărțile, deoarece la sfârșitul anului 1710, DimitrieCantemir a reușit să evacueze cu sine la Iași – undecredea că se va instala pe mai multă vreme în scaun– o mare parte a bibliotecii sale. Cu toate acestea,precum reiese din unele informații din epocă, celpuțin unele din cărțile și colecțiile lui Cantemir aurămas totuși la Istanbul, căci, precum va scrie maitârziu principele, după confiscarea „…palatului nos-tru clădit în suburbiile Constantinopolei, la Bosfor,într-un loc foarte plăcut (…) a ajuns, după plecareanoastră, la îndemâna fiicei sultanului Ahmed, lao-laltă cu palatul și cu celelalte monumente“26,27,încât s-ar părea că bogata sa colecție și bibliotecă aurămas la Istanbul și au trecut în posesia acesteia.

În ceea ce priveşte faptul că unele din cărțilebibliotecii sale au rămas la Istanbul, ne vorbesc șiunele exemple din Istoria creșterilor și a descreș -terilor Curții Othmannice, elaborată în Rusia. Astfel,la un moment dat, într-una din adnotări, DimitrieCantemir scria cu regret despre lipsa unei cărți per-36

Pentru meritele sale ştiinţifice şi literare, în 1714, Dimitrie Cantemir a fost ales membru

al Academiei din Berlin

37

sane „pe care o aveam la Constantinopole, cuprin-zând istoria de la facerea lumii și până la SzahIsmail, unde se aflau pictate cu foarte mare eleganță,chipurile tuturor Profeților și îm păraților…“28.

În alt caz, arată că a găsit în casa unui grec uncodice al lui Ali Effendi din Filippopol, un „foarteserios istoric turc“, „autorul prea adesea lăudatde noi…, nu doar plin de seriozitate, ci și foartepreocupat de adevăr și lipsit de lingușire [calitate– n.n.], foarte rară chiar la turci, de unde am tra-dus destule lucruri…“29 și „care merită ostenealasă le povestim după amintitul istoric“ faptele tur-cilor, deoarece „merită cu atât mai multă crezare,cu cât nici un alt scriitor dintre turci nuistorisește cu mai multă grijă și modestie fapteleprivitoare la creștini“30. Acest tratat „după pleca-rea noastră – scrie Cantemir – a rămas la Con-stantinopole, și am auzit că a ajuns, laolaltă cucelelalte lucruri culese de noi despre faptele șiobiceiurile turcilor (manuscrise – n.n.), la IoanMavrocordat, cel ce joacă acum rolul de Drago-man la Curtea Otomană“31.

Aceste exemple ne duc mai curând spre conclu-zia că o parte din biblioteca sa a rămas la Istanbul.În același timp, din publicațiile contemporane carene-au fost accesibile, reiese că, până în prezent, laIstanbul nu a fost identificat vreun codice sau cartetipărită care ar fi aparținut odinioară lui Cantemir.La un moment dat, ar putea servi drept argumentidentificarea în fosta capitală otomană a celebruluitratat de muzică al lui Dimitrie Cantemir Kitâb-ı’ilmü’l mûsikî ’alâ vechi ’l hurûfât KantemiroğluEdvârı (Cartea ştiinţei muzicii după felul literelor),scris cc. 1695–170032, dar acesta nu făcea parte dinbiblioteca lui Dimitrie Cantemir la sfârșitul anului1710, când pleca spre Iași, căci fusese dedicat șidăruit cu mai multă vreme înainte sultanuluiAhmed33.

Pe de altă parte, există mai multe probe căînvățatul principe a reușit să evacueze la sfârșitulanului 1710 la Iași mai multe dintre cărțile sale, iarde aici – în vara anului 1711 în Rusia, cărți care îivor ajuta mai târziu să-și definitiveze mai multe din-tre tratatele sale, fiind vorba mai ales de ediții dinsecolele XVI–XVII din Europa Occidentală, pe careînvățatul principe nu putea să le aibă în Rusia decâtîn cazul în care luase cu sine de la Istanbul cel puțino parte din biblioteca sa. Or, în Rusia precum aratăDimitrie Cantemir „… ne aflăm într-un spaţiu lipsitnu doar de literatura arabă, ci de orice alte uma-nioare34, unde nu există nici loc, nici nume pentru o

bibliotecă împlinită“35. Întrucât am admis că Dimi-trie Cantemir a reușit să ia cu sine de la Istanbul laIași, iar de aici în Rusia, cel puțin o parte din biblio-teca sa, să încercăm să aducem câteva argumentemai grăitoare în această privință:

În primul rând, Cantemir a luat cu sine în Rusialucrările elaborate de el până la 1710, între careSacrosanctae scientiae indepingibilis, Ioannis Bap-tistae Van Helmont. Phisices universalis doctrina etchristianae fidei congrua et necessaria philosophiaimago, Compendiolum universae logices institutio-nis, Istorie Ieroglifică36, și poate un exemplar al Di -va nului37, toate acestea fiind descoperite ulterior înbiblioteci și arhive rusești.

În al doilea rând, s-a constatat că Dimitrie Can-temir a luat cu sine de la Istanbul în Rusia copiileportretelor sultanilor (în număr de 22), cópii realizatede Leuni Celebi, musavvirul (pictorul şef) al Curţiiotomane38, la comanda și cu cheltuiala lui Cante-mir, reproduse ulterior în edițiile engleze The Historyof the Growth and Decay of the Ottoman Empire(Londra, 1734–1735, 1756) și germane Geschichtedes Osmanischen Reichs nach seinem Anwachseund Abnehmen (Hamburg, 1745). Or, chipurile sul-tanilor au fost duse în Occident din Rusia, împreunăcu manuscrisul tratatului în cauză de către AntiohCantemir, rămase de la tatăl său. La acestea, putemadăuga Planul topografic al Constantinopolei exe-

cutat de Dimitrie Cantemir, după noi, la Istanbul șigravat în 1720 de Alexei Zubov39, apoi și în edițiilede la Londra și Hamburg ale Istoriei Otomane40.

În al treilea rând, în mai multe lucrări scrise deDimitrie Cantemir în Rusia, aflăm referințe destulde exacte, la mai mulți autori41, indicându-se cartea,tomul, capitolul și chiar pagina, între care scrierilelui Iustin (Corpus Juris Civilis), Philippus Lonice-rus (Chronicon Turcicorum), George Phrantza Pro-tovistierul (Cronocon, Chronocon maius libri IV)42,Ioan Cantacuzino (Historiae, Ed. Jac. Gretser-Jac.Pontnus, Paris, 1645, 3 vol.), Georgios Cedrenos(SUnoyij fstoriwn, Ed. Guil. Xylander, Paris, 1647,2 vol.), Laonic Chalcocondylas, (Historiae, Trad.Conrad Clauser, com. Jo. Leunclavius, Paris 1600),Nicetas Choniates, (Historia, Ed. C. An. Fabrotus,Paris, 1647), Procopius (Bella și De aedificiis, Ed.Claudius Maltretus, Paris, 1661–1663, 2 vol.),Maciej Strijkowski (Chronika Polska-Litewska,Kralovac, 1582), Theodorit al Cyrului (HistoriaEcclesiastica, Paris, 1673), Laurentius Toppeltinus(Origines et occasus Transsylvanorum, Lyon, 1667),Ioan Zonaras (Chronicon, Ed. C. du Fresne DuCange, Paris, 1686–1687, 2 vol.)43.

În aceeași ordine de idei, putem să ne amintimcă în Panegiricul dedicat Sfântului Dimitrie44, din1719, Cantemir spicuiește o idee din celebrul filosofSocrate. În aceeași scriere, elaborată de altfel înlimba greacă, aflăm numeroase referințe aduse cumare exactitate (indicate cărți, capitole, versete) dinBiblie, făcute evident după ediții clasice occiden tale,cum ar fi cele din Germania (Frankfurt, 1597) sauAnglia (ediția Londra, 1653, Cambridge, 1665), căcieste vorba de Biblia în limba greacă.

În al patrulea rând, în examinarea de-vizu a cu -nos cutelor Notationes quotidianae ale lui Ivan Ilin-skii, secretarul personal al lui Dimitrie Cantemir,între care cele mai multe însemnări au fost făcuteîntre anii 1721–1723, am constatat o serie de noteneobservate sau trecute cu vederea de cercetătorii45sau de editorii acestei surse, între care trei titluri decărți, care probabil făceau parte din biblioteca per-sonală a cărturarului român și care, la un momentdat, au fost cerute pentru a fi consultate:

- LEXIKON Ellhnorwma†kon. DictionariumGrecolatinum, Basileae, per Sebastianum HenricPetri, 158446;

- Musladini Sadi; Rosarium Politicum siveAmaenum sortis humane Theatrum. De Persico inLatinu versu de a Georgio Gentio; Amstelaedami.Ex. Typographeio Ioannis Blaeu, 165147;

- Matthiae Martiny, Lexicon Philologicum inquo Cadmus Graecophoenix. Glossarium Isidori induobus tomis. Impressum Traiecti Batavorum, apudGulielmum Broedelet, 171148.

În al cincilea rând, după câte se pare, Cantemir aluat cu sine în Rusia unele dintre istoriile turcești,utilizate la elaborarea Historia Incrementorumatque Decrementorum Aulae Othomanicae, în care,la un moment dat, povestind despre un vestit pașa –Ibrahim, Beglerbegul Budei – menționează o cartedespre acesta, care „se află la noi (adică în Rusia –n.n.) o «Viață» a lui alcătuită cu foarte mareeleganță de un anume istoric turc (…)“49.

În al șaselea rând, în Biblioteca Națională aRusiei a fost descoperit un codice cu textul lucrăriide Miron Costin De neamul Moldovenilor, care seadmite că ar fi aparținut lui Dimitrie Cantemir și cănotele marginale de pe acest codice aparțin celebru-lui nostru cărturar50. Or, în Hronicul… sunt identifi-cate spicuiri din această operă a lui Miron Costin.

În al șaptelea rând, în decembrie 2009, în cadrulcercetărilor legate de Programul Cantemir în Secțiade manuscrise și cărți rare din Biblioteca Naționalăa Rusiei din Sankt-Petersburg, colaboratorii I.N.Lebedeva și A.N. Nicolaev ne-au orientat spre aexamina două codice în limba greacă (acestea ar fiaparținut lui Dimitrie Cantemir), fapt care a fostconstatat, cu anumită rezervă încă în perioadainterbe lică de V.N. Beneșevici, bizantinolog,arheograf și istoric al dreptului canonic, membrucorespondent al Academiei de Ştiințe a URSS.Aceste două manu scrise reprezintă, în primul caz, oculegere de rugăciuni, iar în cel de al doilea, estevorba despre o lucrare catalogată drept Списокегипецких царей51 – Lista regilor (faraonilor) egip-teni, care numără 193 file, nedatat. Dacă în primulcaz nu am reușit să identificăm vreo urmă care ar fiarătat posesorul de odinioară, apoi în al doilea amconstatat o evidentă asemănare dintre acest codiceîn limba greacă, în care sunt descrise în ordine cro-nologică domniile „regilor egipteni“ cu structuraIstoriei Imperiului Otoman al lui Dimitrie Cantemir,în care sunt descrise consecutiv domniile sultanilor.

În al optulea rând, o altă urmă, de astă dată maievidentă a bibliotecii lui Dimitrie Cantemir înRusia, ni se pare a fi o listă de cărți a Гвардии52порутчика князя Константина Кантемира([Listă de cărți a] cneazul Constantin Cantemir,porucic [al polcului] de gardă) descoperită de noi înArhiva de Stat a Actelor Vechi din Moscova(RGADA) întocmită la 30 iulie 1739, cărți care evi-38

39

dent îi aparțineau pe atunci lui Constantin Cantemir,fiul lui Dimitrie Cantemir53, în posesia căruia au tre-cut averile tatălui său. Nu știm în legătură cu ceocazie a fost întocmită această listă, dar cunoaștemcă atât el, cât și frații săi obișnuiau să-și inventariezeperiodic avuțiile de tot felul54. Această listă include64 de volume, în mare parte, tipărite. Lista începe cuenumerarea a trei manuscrise, inclusiv două fărătitlu, dintre care unul în limba greacă, iar al treileaintitulat Fizica. După care urmează compartimentul„Cărți tipărite“ cu un număr total de 24 volume (fărăa arăta limba lor), dintre care şapte fără indicareaformatului, iar celelalte 17 sunt trecute la subcom-partimentul „In octavo“ (in 8o). Întrucât următoareledouă compartimente sunt intitulate „Cărți nemțeștiși în alte limbi manuscrise și tipărite“ și respectiv„Cărți mari și mici tipărite în limba rusă“, am puteapresupune că mai multe volume din primul compar-timent „Cărți tipărite“ erau în limba română, darîntrucât scribul rus, care a întocmit documentul nu ocunoștea, nu a riscat să o arate. Dacă examinăm cuatenție această primă parte a listei, am putea presu-pune că prin titlul Жития святых в трех книгах(Viețile sfinților în trei volume), se ascunde lucrarealui Dosoftei Viața și pe trecerea sfinților, Iași,1682–168655; cartea inclusă în aceeași listă dreptMаргаритъ ar putea fi tipăritura de la București din1691 a Sfântului loan Gură-de-Aur, Mărgăritare,

tradusă de Șerban și Radu Greceanu56, iar НовыйЗавет ar putea fi Noul Testament, Bălgrad (Alba-Iulia), 164857. Am putea risca să identificăm și altetipărituri românești din secolul al XVII-lea din acestregistru, dar ne oprim aici, ca să prezentăm și cele-lalte compartimente.

Dintre cele 16 cărți „nemțești și în alte limbi“(aici am putea admite că este vorba de ediții în lim-bile latină și greacă), scribul menționează concretdoar două mari atlase de hărți, probabil geografice –or, cunoaștem pasiunea lui Dimitrie Cantemir pentrugeografie și cartografie – precum și o ediție bilingvăgermano-rusă privind transporturile pe mare întreRusia și Danemarca cu tarifele comerciale. Din cele19 „cărți rusești“ trecute în listă, cel puțin una aputut să-i aparțină lui Dimitrie Cantemir, fiind pro-curate după stabilirea sa în Rusia, iar altele și de fiulsău Constantin, dintre care și o serie de statute mili-tare.

Cea mai interesantă, sub aspectul temei comuni-cării noastre, este partea finală a acestui document,care cuprinde două titluri Библия печатнаяроссийскими литерами на волоском языке, Biblietipărită cu litere rusești (adică, cu caractereslavonești – n.n.) în limba română și Уложение наволоском языке печатными российскимилитерами Codul de legi tipărit cu litere rusești înlimba română, fiind evident vorba, în primul caz, deBiblia de la 1688 și în al doilea caz, de codul de legiCartea românească de învățătură… (Iași, 1646),sau Îndreptarea legii (Târgoviște, 1652).

La o primă impresie de lectură a acestui dinurmă compartiment, s-ar putea crede că este vorbachiar de acel exemplar al Bibliei în limba română(București, 1688), cunoscut de mai multă vreme,identificat de Lajos Demény și Lidia A. Demény înBiblioteca de Stat a Rusiei din Moscova. Conformacestora, exemplarul în cauză ar fi aparținut lui Con-stantin Cantemir voievod, apoi și fiului acestuiaDimitrie, care a lăsat pe câmp note marginale58. Cutoate acestea, nu putem susține această părere, deoa-rece exemplarul în cauză mai posedă și alte însem-nări marginale mult mai târzii, aparținând lui „HagiManole vtori comis“ (însemnare nedatată) și alta – auneia dintre fiicele lui Mihai Racoviță, domn alMoldovei (1703–1705; 1707–1709 și 1715–1726) șial Munteniei (1730–1731; 1741–1744) – din 7 sep-tembrie 1778, de care nu au ținut cont cercetătoriimenționați. Or, din aceste însemnări reiese că Bibliapăstrată azi la Moscova a rămas în Moldova sau înȚara Românească până cel puțin în ultimul sfert al

Creşterea şi descreşterea Curţii Otomane– ediţie apărută în limba germană –

40

secolului al XVIII-lea în familia lui Mihai Racoviță.Într-adevăr, această carte a putut să-i rămână luiMihai Racoviță59 de la prima lui soție, Safta Cante-mir (1676–1695/6)60, fiica lui Constantin voievod.Chiar dacă Dimitrie Cantemir, precum se admite, afăcut unele note și reflecții cu privire la traducerearomânească a Bibliei61, totuși, acestea au putut fiînscrise după 1688, când se tipărește cartea, dar numai târziu de 1691/2, când exemplarul putea fi încasa tatălui său, până la căsătoria surorii Safta cuMihai Racoviță în 1691–1692, căci, după această dată,exemplarul a trecut în posesia Saftei Cantemir-Ra -coviță, ca după moartea prematură a acesteia sărămână în posesia lui Mihai Racoviță și a urmaşilorsăi, care au deținut-o până spre finele secolului alXVIII-lea. În asemenea condiții, nu vedem cum l-arfi avut Dimitrie Cantemir în Rusia și nici cum ar fiajuns exemplarul în Muzeului Rumeanțev, care astat la baza bibliotecii „V.I. Lenin“ din Moscovadupă 1917, precum susțin cercetătorii menționați,căci exemplarul în cauză a Bibliei de la 1688 a intratîn posesia bibliotecii (mai sus prezentată), post-1930–ante-197062.

Cu toate acestea, putem cu siguranță spune căDimitrie Cantemir a avut, totuși, un exemplar alBibliei din 1688, dar acesta a fost altul, fiind vorba decel trecut împreună cu alte cărți, între care și Cartearomânească de învățătură (…) înscrise în documentuldin 30 iulie 1739, prezentat de noi mai sus; acesta atrecut în posesia lui Constantin Cantemir fiul, de latatăl său Dimitrie Cantemir. Din păcate, soarta ulte-rioară a acestor cărți din biblioteca lui Dimitrie Cante-mir rămâne, deocamdată, necunoscută.

Aceste informații luate împreună par să con -firme ipoteza precum că Dimitrie Cantemir la pleca-rea sa din Constantinopol la sfârșitul anului 1710 șirespectiv din Iași în vara lui 1711 a reușit totuși săevacueze cu sine, cel puțin o parte din colecțiile șibiblioteca personală. Fără a intra în detalii, trebuiesă arătăm că o parte din biblioteca lui Dimitrie Can-temir a trecut după moartea sa în posesia fiului săuConstantin, după moartea acestuia și a altor urmași,averile, inclusiv manuscrisele și cărțile au trecut dinmână în mână până la ultimul supraviețuitor Șerban(Serghei) Cantemir (1706–1780). După unele in -formații tangențiale reiese că în ultimii ani de viață(nu se știe exact când) Serghei Cantemir a vândutbiblioteca moștenită63; din păcate, documentul încauză nu oferă alte informații referitoare la cărțilevândute și cui au fost vândute.

Investigațiile trebuie continuate atât în bibliote-cile din Turcia și Rusia, cât și în cele din Occident.

Nu excludem faptul că biblioteca lui Dimitrie Can-temir din Rusia se mai păstrează undeva, dacă nu afost dispersată sau distrusă la fel ca și biblioteca luiAntioh Cantemir fiul. Or, după moartea, în 1744, aprincipelui Antioh64, din bibliotecă sa din Paris, carenumăra 847 titluri65, 207 (300 volume) au fost pro-curate de Guvernul țarist și aduse în Rusia; dintreacestea din urmă, au fost identificate până în pre-zent, doar trei cărți, care poartă ex libris-ul lumina-tului ambasador, dar și acestea dispersate în treibiblioteci din fosta Uniune Sovietică (printre care,una la Casa Muzeului „A.S. Pușkin“ din Chișinău).

Note1 A. Eşanu, Valentina Eşanu, Universul cărții la Dimitrie

Cantemir, în A. Eşanu, Valentina Eşanu, Moştenirea culturală aCantemireştilor, Chişinău, 2010, pp.143–154.2 I. Crăciun, Les bibliotheques roumanes dans les passé et denos temps, Extrait de la „Revue de Transylvanie“, tome VI, nr. 2,București, 1940, p. 23. 3 F. Babingher, Izvoare turcești ale lui Dimitrie Cantemir, în„Arhiva românească“, București, 1941, tom. VII, pp. 111–122. 4 Ecaterina Ţarălungă, Dimitrie Cantemir. Contribuţii docu-mentare la un portret, Bucureşti, 1989, pp. 322–334.5 A. Eşanu, Biblioteca colegiului [de la Trei Ierarhi din Iași],în Eşanu Andrei, Din vremuri copleșite de greutăți. Schițe din isto-ria culturii medievale din Moldova, Chișinău, 1991, pp. 193–205. 6 Învățătura Sfântă, adică Sfintei și Dumnezeeștii Liturghii.Traducere „de pe limba grecească pe limba rumânească de Ere-mia Kakavela dascalu cu porunca domniei sale domn Antioh Con-stantin voevod, Iașu“, Tip. domnească, 1697, 264 f. cu o Predislo-vie de hatmanul Lupul Bogdan, azi în Biblioteca Universitară„Mihai Eminescu“, Iași, la cota R.v.II-253. 7 Ariadna Camariano-Cioran, Jérémie Cacavela et ses rela-tions avec les Principautés Roumaines, dans „Revue des étudessud-est européennes“, III, 1965, nr. 1–2, pp. 165–190.8 D. Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, în CantemirDimitrie, Opere complete, vol. VI, tom. I, București, 1996,pp. 178–179, vezi și nota 289.9 Despre circulația în Țările Române a Bibliei de la Ostrog,1581, vezi: A. Eșanu, Tipăriturile lui Ivan Feodorov în ȚărileRomâne, în Eșanu Andrei, Cultural universe in Moldovia(XV–XIX)/ Univers cultural în Moldova (sec. XV–XIX), Chișinău,2013, pp. 20–37. 10 D. Cantemir, Principele Moldovei, Descrierea stării deodinioară şi de astăzi a Moldovei. Studiu introductiv, notă asupraediţiei şi note de Valentina şi Andrei Eşanu. Traducere din limbalatină şi indici de Dan Sluşanschi, Bucureşti, Institutul CulturalRomân, 2007, 339.11 Ibidem, p. 340.12 A. Eşanu, Valentina Eşanu, Prima ședere la Constantino-pol (1690–1691), în Dinastia Cantemireștilor (sec. XVII–XVIII),coord. acad. Andrei Eșanu, Chișinău, 2018, pp. 165–169.13 D. Cantemir, Vita Constantini Cantemyrii, în CantemirDimitrie, Opere complete, vol. VI, tom. I, București, 1996, p. 173.14 I. Gheorghiță, Semnătura voievodului D. Cantemir pe ocarte din Biblioteca Centrală a Universității din Iași, în Studii șicercetări științifice, Istorie, an. VII, fasc. 2, 1957, pp. 346–349. S.Callimachi, Vl. Block, Elena Georgescu-Ionescu, Dimitrie Cante-mir. Viaţa şi opera în imagini, București, 1963, p. 26.

41

15 G.I. Rădulescu, Sigiliile cancelariei domnești a Moldoveiîn anii 1711–1821, în „Revista arhivelor“, 1969, nr. 2, p. 177.16 D. Cantemir, Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor.Publicat de Gr. Tocilescu, București. 1901, p. 462. 17 D. Cantemir, Istoria creșterilor și a descreșterilor Curțiiothmannice. Traducere de Dan Slușanschi, ediţia a II-a revăzută,București, 2013, p. 271.18 Ibidem, pp. 225–226.19 Vezi actul din 19 mai 1712 în Maxim Mihai, O istorie arelațiilor româno-otomane, cu documente noi din arhivele turcești.Vol. II De la Mihai Viteazul la fanarioți (1601–1711/1716),Brăila, 2013, doc. 4, pp. 218–233. 20 „Pe când ne aflam la Constantinopole, pe un deal foarteînalt, numit Sandziakdar Jokuszi, înălțasem palaturi deloc dedisprețuit, de unde, ca dintr-un loc de pândă, i se dezvăluiau vede-rii aproape tot orașul, ca și suburbiile lui. Sub Sultan Muhammedal IV-lea, socrul nostru, Principele Valahiei, Șerban Cantacuzino,ridicând ziduri din vale până la 25 de coți (înălțime), a bătătoritpământul pentru o grădină, și înălțase, deja, primul perete al clă-dirilor, iar pentru aceasta, cheltuise ca la 35.000 de (galbeni)împărătești, dar mai apoi, i s-a interzis să clădească mai departe,dat fiind că putea privi în însuși Seraiul împărătesc, numit Bag-czesi, sau Tersane Serai. Dar, până la urmă, la intervenția Mare-lui Vizir Ali Pasza, am dobândit de la Împărat putința de a punepalatele noastre pe acele vechi temelii, de-abia fiind terminate, amfost siliți, cu forța parcă, să luăm în mână Principatul Moldovei“Cantemir D. Istoria creșterilor și a descreșterilor Curții othman-nice. Traducere de Dan Slușanschi, ediţia a II-a revăzută,București, 2013, pp. 230–231.21 Ibidem, p.210.22 P. Cernovodeanu, Dimitrie Cantemir la Constantinopol(1700–1710). Activitatea politică și culturală, în Omagiu VirgilCândea la 75 de ani, vol. I, București, 2000, p. 150. 23 M. Maxim, Dimitrie Cantemir și epoca sa. Documente noidin arhivele turcești, în „Revista de Istorie a Moldovei“, Chișinău,2008, nr. 4, p. 77.24 Ibidem, pp. 77–78.25 Ibidem. Același cercetător arată că în 1714 atunci când is-au confiscat averile lui Constantin Brâncoveanu, în inventar aufost trecute și „cărți creștine“ (Ibidem, p. 78).26 Monumente, Dimitrie Cantemir sub acest termen are învedere lucrări de istorie, manuscrise, documente. De exemplu: „...Nu credem că ar fi nevoie să învinuim de falsitate, printr-o lungădigresiune și atare istorisire, de vreme ce ea cuprinde în sine atâ-tea contradicții, încât oricui îi poate fi vădit că istoria aceasta afost scrisă de Michalo (Lithvanul) nu după monumentele înseși saudin povestirile tătarilor, ci numai și numai după bănuieli“ (D.Cantemir, Istoria creșterilor și a descreșterilor Curții othmannice.Traducere de Dan Slușanschi, ediţia a II-a revăzută, București,2013, p. 234). 27 G. Tahsin, Relațiile Țărilor Române cu Poarta Otomană îndocumente turcești (1601–1712), București, 1984, doc. 236. D.Cantemir, Istoria creșterilor și a descreșterilor Curții othmannice.Traducere de Dan Slușanschi, ediţia a II-a revăzută, București,2013, p. 210.28 D. Cantemir, Istoria creșterilor și a descreșterilor Curțiiothmannice. Traducere de Dan Slușanschi, ediţia a II-a revăzută,București, 2013, pp. 263–264.29 Ibidem, p. 271.30 Ibidem, p. 230.31 Ibidem, p. 230.32 Biblioteca Institutului de Turcologie (Türkiyat EnstitüsüKütüphanesi), Istanbul. Mss. T.Y.2768. 33 D. Cantemir, Istoria creșterilor și a descreșterilor Curțiiothmannice. Traducere de Dan Slușanschi, ediţia a II-a revăzută,București, 2013, p. 257.

34 Umanioare – totalitatea studiilor clasice considerate cabază a culturii unui om. 35 D. Cantemir, Istoria creșterilor și a descreșterilor Curțiiothmannice. Traducere de Dan Slușanschi, ediţia a II-a revăzută,București, 2013, p. 265. Citat după varianta traducerii propusă deIoana Costa, căreia îi aducem mulțumiri și pe această cale. 36 A. Eșanu, Valentina Eșanu, Opera lui Dimitrie Cantemir înmanuscrise și ediții princeps. Repertoriu, în Neamul Cante -mireștilor. Bibliografie, coord. acad. Andrei Eșanu, Chișinău,2010, pp. 77–88. 37 V. Cândea, Mărturii românești peste hotare, Seria nouă,vol. IV, București, 2012, p. 311, nr. 1300. Azi Biblioteca Acade-miei Ruse, Sankt-Petersburg. 38 D. Cantemir, Istoria creșterilor și a descreșterilor Curțiiothmannice. Traducere de Dan Slușanschi, ediţia a II-a revăzută,București, 2013, p. 264. P. Cernovodeanu, Dimitrie Cantemir laConstantinopol (1700–1710). Activitatea politică şi culturală, înOmagiu Virgil Cândea la 75 de ani, Vol. I, Bucureşti, 2002, p.149, n. 21.39 A. Eșanu, Valentina Eşanu, Opera lui Dimitrie Cantemir înmanuscrise și ediții princeps. Repertoriu, în Neamul Cantemi -reștilor. Bibliografie, coord. acad. Andrei Eșanu, Chișinău, 2010,pp. 116–177. Gravura se păstrează în Ermitajul din SanktPetersburg (Пекарский П.П., Наука и литература при ПетреВеликом. Введение в историю просвещения в России XVIIIстолетия, Санкт Петербург, 1862. Т. 1. с. 252).Vezi mai deta-liat despre gravorul Alexei Zubov: Алексеева М.А., БратьяИван и Алексей Зубовы и гравюра Петровского времени, в кн.: Россия в период реформы Петра 1, Москва, 1973.40 O copie a acestui plan-hartă, făcută de A. Zubov (în 1720),precum şi o copie a hărţii „Zidului Caucazian“ au fost atestate încolecţiile personale ale lui Petru I. Vezi: Реестры карт, планов,атласов, чертежей, рисунков и гравюр собрания Петра I, вкн. Исторический очерк и обзор фондов рукописного отделабиблиотеки Академии наук: карты, планы, чертежи, рисункии гравюры собрания Петра I, Москва-Ленинград, 1961. с. 42,57. Alte două copii (dintre care una aparţinuse bibliotecii tipogra-fiei sinodale din Petersburg) se păstrează azi în colecţiile Bibliote-cii Academiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse (secţia din Sankt-Peters -burg). A. Eșanu, Valentina Eșanu, Activitatea cartografică a luiDimitrie Cantemir, în Dinastia Cantemireştilor (sec. XVII–XVIII),Chişinău, Ed. Ştiinţa, 2008, pp. 306–320. Neamul Cantemireștilor.Bibliografie, coord. acad. Andrei Eșanu, Chișinău, 2010, pp.117–118. A. Eșanu, Valentina Eșanu, Activitatea cartografică a luiDimitrie Cantemir, în Dinastia Cantemireştilor (sec. XVII–XVIII),Chişinău, Ed. Ştiinţa, 2008, pp. 306–320.41 D. Slușanschi, Introducere, în vol. Dimitrie Cantemir,Opere complete, vol. IX, partea I, pp. 10–12. Ecaterina Ţarălungă,Dimitrie Cantemir. Contribuţii documentare la un portret, Bucu-reşti, 1989, pp. 322–334. A. Eșanu, Valentina Eșanu, Universulcărţii la Dimitrie Cantemir, în vol. Idem, Moștenirea culturală aCantemireștilor, Chişinău, 2010, pp. 143–154. 42 D. Cantemir, Istoria creșterilor și a descreșterilor Curțiiothmannice. Traducere de Dan Slușanschi, ediţia a II-a revăzută,București, 2013, pp. 201, 204, 207, 209, 211, 215, 217, 220, 224,251. 43 D. Slușanschi, Introducere, în vol. Dimitrie Cantemir,Opere complete, vol. IX, partea I De antiquis et hodiernis Moldova-iai nominidus și Historia Moldo-Vlachica, București, 1983, p. 11. 44 A. Eșanu, Valentina Eșanu, Un Panegiric necunoscut al luiDimitrie Cantemir, în Dimitrie Cantemir. Sesiune de comunicăriștiințifice, București, Ed. Biblioteca Bucureștilor, 2011, pp. 75–99.45 РГАДА, Фонд 199 «Портфели Миллера Г.Ф.», оп. 1.Портфель 139, № 8. Журнал Академии Наук переводчика ИванаИльинскаго. Notationes quotidianae / Подсядневныя записки.1721–1730, в Майков Л. Н. Материалы для биографии кн[язя]

А. Д. Кантемира. С введением и примeчаниями проф. В. Н.Александренко, Санкт-Петербург, 1903, c. 295–313. IlinskiiIvan, Notationes quotidianae, trad. Gr. Tocilescu (Țarălungă Ecate-rina, D. Cantemir în arhiva Gr. Tocilescu, în „Manuscriptum“,Bucarest, An XVIII, 1987, nr. 2(67), pp. 97–102). Șerban Constan-tin, Jurnalul lui Ivan Ilinski (1721–1730), în Studii, „Revista deistorie“, Bucureşti, 1955, nr. 5–6, pp. 119–136. Цвиркун, В.,Эпистолярное наследие Дмитрия Кантемира. Жизнь и судьбав письмах и бумагах, [Chişinău], Ştiinţa, 2008, pp. 288–316 şiЦвиркун В. И., Димитрий Кантемир. Страницы жизнь вписьмах и документах, Cаткт-Петербург, Нестор-История,2010, c. 334–368. 46 I. Ilinski, Notationes quotidianae/Повсядневные записки,РГАДА, Фонд 181, рукопись № 388, лл. 43. Titlul exact:ΛΕΞΙΚΟΝ ΕΛΛΗΝΟΡΩΜΑΪΚΟΝ, Per Sebastianum HenricPetri, Balileae, 1584. (Σε αυτό το λεξικό ενωποιήθηκαν τα έργα 10προγενέστερων λεξικογράφων όπως των Budaeus, Xylander καιάλλων). [δεν αναφέρεται στον ΠΑΠ.]. Σχ. φύλλου, περγαμηνήβιβλιοδ., σσ. 1518-95. 47 I. Ilinski, Notationes quotidianae/Повсядневные записки,РГАДА, Фонд 181, рукопись № 388, лл. 41. Musladini SadiRosarium politicum, sive Amoenum sortis humanae theatrum dePersico in Latinum versum, necessariisque notis illustratum aGeorgio Gentio, Amstelaedami: ex typographeio Joannis Blaeu,1651, [20], 629, [3] p.48 I. Ilinski, Notationes quotidianae/Повсядневные записки,РГАДА, Фонд 181, рукопись № 388, лл. 44. Fiind vorba deediția: Matthiae Martinii, Lexicon philologicum: ... Accedit ejus-dem Cadmus graeco-phoenix... Additur glossarium Isidori cumemendationibus et notis Joannis Georgii Graevii et auctarioTheod. Janssonii ab Almeloveen. Praefixa est operi inedita hacte-nus Joannis Clerici dissertatio etymologica, et vita scriptoris. Edi-tio prioribus emendatior atque auctior…, Traiecti Batavorum,Broedelet, 1711, in 2 vol., in-fol.49 D. Cantemir, Istoria creșterilor și a descreșterilor Curțiiothmannice. Traducere de Dan Slușanschi, ediţia a II-a revăzută,București, 2013, p. 489.50 Biblioteca Naţională a Rusiei, Fond 560 (Osnovnoe sobra-nie), Ms. nr. F.IV.2 (Rusia, Sankt-Petersburg). Demény Lajos,Demény Lidia A., Tradiție și continuitate în Hronicul lui DimitrieCantemir, în Demény Lajos, Demény Lidia A., Carte, tipar șisocietate la români în secolul al XVI-lea. Studii, articole, comuni-cări, București, 1986, pp. 261–270. C. Giurescu în ediţia criticăMiron Costin, De neamul moldovenilor, Ed. C. Giurescu, Bucu-reşti, 1914, datează manuscrisul cu anii 1712–1713, considerând afi copiat de Axinte Uricarul. Dumitru Velciu susţine că manuscri-sul a fost copiat de Sava Ieromonahul pentru Dimitrie Cantemir,care l-ar fi luat cu sine în Rusia la 1711 (Velciu Dumitru, Manu -scrisul De neamul moldovenilor de Miron Costin în redacţia luiNicolae Costin, în Cronica anonimă a Moldovei 1661–1709,Bucureşti, 1989, pp. 66–71).

51 Biblioteca Națională a Rusiei (Sankt-Petersburg), Secția demanuscrise, cota: mss Греч 786. Николаев А.В. Греческаярукопись „Список египецких царей“ из собрания РусскойНациональной Библиотеки, в История в рукописях и рукописив истории, Сб. науч. трудов к 200 летию Отв. Рукописей РНБ,Спб., 2006, с. 340–346.52 Conform documentului din 31 martie 1715, fiii lui Dimi-trie Cantemir – Matei, Constantin și Antioh, minori pe atunci – aufost înscriși în polcul elitar de gardă (Преовраженскийгвардейский полк) al țarului (Письмо кн[язя] Я.Ф.Долгорукова майору Ушакову от 31 марта 1715 года „Обопределении в солдаты Лейбгвардии Преовраженского полкадетей Дмитрия Кантемира – Матвея, Константина и Антиоха“(Российская Национальная Библиотека, Санкт-Петербург,Отд. Рукописей, Фонд 1000, оп.I, № 794).53 РГАДА, фонд 11, ед. хр. 279, л. 51-52об

54 De exemplu, Serghei Cantemir efectua astfel de inventa-rieri destul de frecvent; vezi A. Eșanu, Valentina Eșanu, O între-gire la iconografia Cantemireștilor, în Idem, Moștenirea culturalăa Cantemireștilor, Chișinău, 2010, pp. 204–212. 55 I. Bianu, N. Hodoș, Bibliografia românească veche, vol. I,București, 1903, nr. 73, pp. 240–246.56 Ibidem, nr. 91, pp. 315–321.57 Ibidem, nr. 54, pp. 160–165.58 L. Demény, Lidia A. Demény, Adnotări cantemiriene peun exemplar al Bibliei lui Șerban Cantacuzino, în Demény Lajos,Lidia A. Demény, Carte, tipar și societate la români în secolul alXVI-lea. Studii, articole, comunicări, București, 1986, pp.258–260. 59 L. Demény, Lidia A. Demény, Carte, tipar și societate laromâni în secolul al XVI-lea, pp. 258–260. 60 A. Eșanu, Valentina Eșanu, Fiicele lui Constantin-vodăCantemir, în Dinastia Cantemireștilor secolele XVII–XVIII.Coord. Andrei Eșanu, Chișinău, 2008, pp. 95–96.61 L. Demény, Lidia A. Demény, Carte, tipar și societate laromâni în secolul al XVI-lea…, p. 258.62 Exemplarul a fost procurat de Biblioteca de Stat a Rusiei(fost V.I. Lenin) după 1930, dar înainte de 1970 (Книгикирилловской печати XV–XVIII вв. Каталог, Вып. I, Москва,1979, с. 6.63 Biblioteca Națională a Rusiei din Sankt-Petersburg, Secțiamanuscrise, Fondul №, 588 (Пог. авт.), Оп. 3, № 261. 64 Александренко В.Н. К биографии князя А.Д.Кантемира, в Варшавские университетские известия,Варшава, 1896, №2, отд. III, с. 14–24; № 3, отд. V, с. 25–46.65 Catalogue de la bibliothèque de feu M. le Prince Cantemir,1745. Lista cărţilor din biblioteca lui Antioh Cantemir, vândute lalicitaţie după moartea sa, cuprinde titlurile a 847 de volume (ms.36845). (Александренко В.Н. К биографии князя А.Д.Кантемира, в Варшавские университетские известия,Варшава, 1896, №2, отд. III, с. 14-24; № 3, отд. V, с. 25–46).

42

43

Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea saugiudeţul sufletului cu trupul, apărut la tipografiaMănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi în 1698, a fost primacarte tipărită a lui Dimitrie Cantemir. Deşi aceastanu avea să devină cea mai cunoscută scriere a Prin-cipelui, Divanul ocupă un loc aparte în activitatea sacreatoare.

Autor al primei scrieri de morală filosofică dinliteratura română, Cantemir este socotit un pionieral eticii pe pământ românesc. Compunând și fi -nanțând tipărirea acestei cărţi, Cantemir a dorit sădea întreaga măsură a cunoştinţelor sale vaste deliteratură religioasă şi laică, de limbă greacă, latină,română, franceză, italiană, persană şi turcă, precumşi să demonstreze stăpânirea noţiunilor celor maiavansate de filosofie, istorie, literatură occidentală șiorientală.

Cantemir a structurat Divanul în trei părţi: Car-tea I – dialogul între Înţelept şi Lume; Cartea a II-a –o pledoarie a Înţeleptului în sprijinul ideilor sale,comentariu al primei cărţi; Cartea a III-a – conci-lierea poziţiilor celor două părţi prin triumful argu-mentelor Înţeleptului asupra acelora ale Lumii.Această parte este, în fapt, traducerea integrală ascrierii lui Andrzej Wiszowaty Stimuli virtutum,fraena peccatorum, tipărită la Amsterdam în 1682.Cunoscut în cercurile savante europene ca AndreasWissovatius, acesta a fost unul dintre reprezentanţiide seamă ai Fraţilor Poloni, care au îmbrăţişat doc-trina lui Fausto Sozini, numit şi Faustus Socinus.Gruparea lor a devenit în secolul al XVII-lea ceamai activă mișcare anti-trinitariană din Europa Cen-trală.

Născut în 1608, Andrzej Wiszowaty era nepotullui Fausto Sozini. Spirit cercetător, el a făcut studii

la Raków, Leiden şi Amsterdam, apoi a călătorit înAnglia, Franţa, Germania, Ungaria şi Transilvania.Socinienii se considerau continuatori ai Reformei,dorind să desăvârşească lucrarea începută de Lutherşi Calvin. Anti-trinitarienii central-europeni care auaderat la socinianism în secolul al XVI-lea urmăreaurevenirea creştinismului la puritatea lui originară. Eitrăiau după poruncile moralei creştine, în iubireaaproapelui, milostenie, egalitate, dreptate socială,toleranţă şi bună înţelegere.

La doar şapte ani de la tipărirea Divanului, ierar-hul sirian Athanasie Dabbās a încheiat o traducere înarabă a cărţii lui Cantemir care a circulat în Levant,în copii manuscrise, până în secolul al XIX-lea. El atradus Divanul după versiunea greacă întocmită dedascălul lui Cantemir, Ieremia Cacavelas, care purtatitlul Κρiτηριον ή Διάλεξις του Σοφου μέ τòνΚόσμον ή Κρίσις τής Ψυχής μέ τò Σωμα. Cacavelastradusese textul românesc, trimis lui de Cantemir,într-un amestec de greacă literară și populară, carac-teristică dominantă a literaturii cretane a vremii.1

Născut în 1647 la Damasc, Būlos (Paul) Dabbāsa studiat – pe lângă materiile tradiționale din dome-niul culturii bizantine – araba clasică, latina și italiana.Tuns în monahism la Mănăstirea Sfântul Sava delângă Ierusalim, important centru de cultură spiri-tuală al Ortodoxiei răsăritene, Dabbās a fost alesstareț al mănăstirii și, în 1685, Patriarh al BisericiiAntiohiei și a Întregului Orient, cu numele de„Athanasie III“. A ocupat scaunul până în 1694,când s-a retras temporar în fața competitorului săuChiril V Ibn al-Za‘īm2, nepotul Patriarhului Maca-rie, călător în Țările Române, Ucraina și Rusia lamijlocul secolului al XVII-lea3. Revenind în scaun

Divanul lui Dimitrie Cantemir tradus în arabă pentru creștinii din Siria otomană*Ioana Feodorov**

* Alocuţiune susţinută la Sesiunea științifică dedicată domnitorului-cărturar Dimitrie Cantemir(17 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)

**Dr., Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române

în 1720, Patriarhul Athanasie III a păstorit până lamoartea sa, în 1724.

Athanasie Dabbās a călătorit în martie 1700 înȚara Românească, fiind oaspete al domnului Con-stantin Brâncoveanu, de la a cărui moarte martiricăs-au împlinit anul acesta trei secole. La curtea luiBrâncoveanu, Dabbās a fost socotit un oaspete deseamă: a devenit sfătuitorul și duhovnicul domnului,a hirotonit episcopi și preoți, a slujit în 12 mai 1700la nunta fiicei domnului, Safta, cu marele logofătIordache Crețulescu, a slujit apoi la sărbătoarea din11 iulie 1703, când Brâncoveanu primise de la ÎnaltaPoartă hatișeriful de întărire în domnie. Dabbās aobținut de la domn o danie anuală către BisericaAntiohiană de 500 de taleri din venitul minelor desare de la Ocnele Mari.

Şederea Patriarhului Athanasie pe pământ româ-nesc, cu intermitenţe, până în 1704 a dat roade în -semnate: în 1702 el a scris în limba greacă o Istoriea Patriarhilor Antiohiei dedicată ocrotitorului săuromân, apoi a obţinut de la acesta sprijin pentru tipă-rituri în arabă şi greacă. Împreună cu Antim Ivirea-nul, cel mai priceput tipograf și gravor al tiparnițeidomnești, care a făurit literele arabe, Dabbās a tipă-rit două cărți liturgice: în 1701 un Liturghier, la Sna-gov (Liturgikon – Kitāb al-qudusāt al-thalātha al-ilāhiyya), iar în 1702 un Ceaslov (Horologion –Kitāb al-’Urūlūğiyūn), la Bucureşti. Așa cum afirmăDabbās în textul arab al Li tur ghierului, Brâncovea-nu i-a poruncit lui Antim să „făurească o tiparnițăarabă, cu grijă și osteneală“4. La întoarcerea la Alepierarhul sirian a primit în dar de la Antim Ivireanul,cu încuviințarea domnului Constantin Brâncoveanu,uneltele tipografice folosite pentru cele două cărțitipărite în Muntenia. El a continuat la Alep, într-onouă tiparniță așezată de el în reședința mitropoli-tană, activitatea tipografică în cepută la Snagov.Dabbās a primit ajutorul ierarhului aflat la aceavreme în scaunul Bisericii Antiohiene – Chiril V,nepotul Patriarhului Macarie III Ibn al-Za’īm.

Programul editorial al tiparniței instalate la Alep,menit să-i sprijine pe preoții arabi, a cuprins: Psalti-rea, în 1706, cu ediția a doua în 1709; Tetraevan-ghelul, în 1706, cu ediția a doua în 1708; în 1707,Cartea perlelor alese, cuprinzând 34 de omilii aleSf. Ioan Gură-de-Aur; în 1708, Cartea profețiilor șiApostolul; în 1711, 66 de predici ale patriarhuluiAthanasie II al Ierusalimului, însoțite de un panegi-ric compus de Patriarhul Hrisant Notaras(1707–1731), o predică a Sf. Ioan cu privire la

prăznuirea Paștelui, Octoihul și Epistola desprecăință și mărturisire scrisă de Dabbās.

Merită menționată și preocuparea sa de a păstoricu înțelepciune asupra enoriașilor: ca Episcop(Mitropolit) de Alep, el a emis în 1716 un cod deconduită, săpat în marmură în catedrala din Alep,care privea mai multe chestiuni administrative șiduhovnicești – ținuta și purtarea potrivită pentru unbun creștin, astfel încât să nu cadă pradă necuviinței,desfrânării și exceselor de orice fel5; hirotonirea întemeiul unor merite vădite („ca să nu se facă hiro-toniri pe temeiul corupției, a simoniei, a vreuneiproptele sau a vrerii celor puternici“6); să fie în -lăturați din ierarhia Bisericii Antiohiene înalții dre-gători sau slujbași ai guvernării otomane etc. La ocercetare atentă a acestui cod de conduită se poateconstata că unele precepte evocă principiile moraleexpuse de Cantemir în Divanul, ca și învățăturile luiAntim Ivireanul în Didahiile sale.

Athanasie Dabbās este cunoscut și ca autor descrieri și traduceri din grecește, care au îmbogățitliteratura arabă creștină: în 1711 el a compus o Epis-tolă despre căință și mărturisire, a tradus în arabăTriodul în 1715, a scris în 1719 o culegere de Omi-lii pentru duminicile și praznicele de peste an, iar în1721 a tradus fragmente din scrierea Începutulschismei, operă a lui Elias Meniates (1669–1714).

Scrierile și tipăriturile lui Athanasie Dabbāsreflectă climatul confesional tensionat, generat deacțiunile misionarilor catolici în Levant, îndeosebicele ale iezuiților. Conflictele dintre greco-ortodocșiși partizanii unirii cu Roma au dus în final ladespărțirea Bisericii Antiohiene în 1724, după moar-tea patriarhului Athanasie.

Versiunea arabă a Divanului poartă titlul Mân-tuirea înţeleptului şi pierzania desfrânatei lumi(Salāh al-hakīm wa-fasād al-‘ālam al-damīm).Dabbās a precizat că nu este autorul cărţii, ci el doara tradus-o. Traducătorul sirian a fost foarte atent latransmiterea corectă a mesajului, mai mult decât aformei lui, în aşa măsură încât în textul arab aparuneori corecturi de conținut. Iată un singur exemplu:dorind să restituie gândul lui Cantemir – lămurit înconţinutul capitolului – Dabbās a schimbat cuvântulcu antonimul său în Cartea a II-a, capitolul 62, undetitlul arab este Dumnezeieştile taine sunt ascunse,deşi textul grecesc (şi cel românesc) spun: Dumne-zeieştile taine sunt descoperite.

În schimb, numele autorului, Dimitrie Cantemir,lipseşte cu desăvârșire din traducerea arabă, ca şiorice referinţă la original: de aceea, s-a crezut multă44

45

vreme că autorul ar fi fost fie Patriarhul Dabbāsînsuşi, fie Sf. Vasile cel Mare, menționați ca atare încataloagele colecțiilor de manuscrise din Levant.Așa cum se știe, legătura dintre versiunea arabă şioriginal a fost descoperită în 1970 de Virgil Cândea,în căutările sale prin bibliotecile mănăstirești dinLiban.

Sunt cunoscute astăzi 11 copii manuscrise, din-tre care cea mai cuprinzătoare este aceea aflată laParis, datată 1705, care conţine 281 de paginirecto/verso de format 20 x 14 cm, în scriere nashī,cu rare inserţii de cerneală roşie. Acest manuscrisl-am editat și l-am tradus în limba engleză, publi-când în 2006 la Editura Academiei Române volumulDimitrie Cantemir, The Salvation of the Wise Manand the Ruin of the Sinful World (Salāh al-hakīmwa-fasād al-‘ālam al-damīm), care a primit Premiul„Eudoxiu Hurmuzaki“ pentru editare de text al Aca-demiei Române.

La definitivarea versiunii arabe a contribuit şicălugărul maronit Gabriel Farhāt, care a luat numelede Germanos la alegerea sa ca episcop maronit deAlep în 1725.7 Mai multe scrieri ale PatriarhuluiAthanasie poartă amprenta acestui mare cărturarmaronit, cunoscut pentru lucrările sale lexicograficeși traducerile din greacă în arabă.8

În această scurtă contribuție aș dori să prezintdoar câteva argumente pentru care mi se pare neîn-doielnic faptul că Athanasie Dabbās a avut intențiade a tipări versiunea arabă a Divanului, în atelierulînființat de el la Alep, chiar în anul încheierii tradu-cerii, 1705. Voi schița astfel o parte dintre rezulta telecercetărilor pe care le-am întreprins în anii din urmăcu privire la contribuția românească la inițierea tipa-rului în Orient în vremea domniei prințului martirConstantin Brâncoveanu.

Primul argument este adus de omisiunile dinversiunea arabă a Divanului. Lipsesc de aici toatetextele începătoare: epistola dedicatorie a lui Cante-mir către fratele său Antioh, domnul Moldovei9;epistola lui Cantemir Către cititor, un rezumat alcărţii; în fine, epistola adresată lui Cantemir de das-călul său Ieremia Cacavela. Acesta, primind carteaelevului său, îl laudă pentru „prima roadă a învăţă-turii sale“ şi „nobleţea minţii sale“, care a dat „în miitrodirea în învăţături“.10 Eliminarea acestor treitexte din versiunea arabă reflectă dorința traducăto-rului de a trece sub tăcere numele lui Dimitrie Can-temir. Pe lângă recunoştinţa faţă de ConstantinBrânco veanu, care ar fi putut fi nemulțumit deatenția acordată principelui Cantemir și de răspândi-rea ideilor sale în Levant, Dabbās era desigur

preocupat și de posibilitatea ca traducerea sa să fieinterzisă de guvernatorii otomani ai provinciilorlevantine, îngrijoraţi de scrierile creştine şi de auto-rii lor, cunoscuți pentru interesele lor strategice laÎnalta Poartă.

Reamintesc faptul că pentru a fi confirmat înscaunul de patriarh al unei Biserici orientale, candi-datul trebuia să obţină firman şi binecuvântare(barā’a) de la Istanbul, iar acestea depindeau dedez nodământul luptelor dintre diversele forţe careacționau în capitala Imperiului: dregătorii curţii,ambasadorii străini, patriarhul grec şi cel al armeni-lor.

Lipseşte integral din textul arab şi precuvântareala Cartea a III-a, în care Cantemir rezuma conţinutulcărţii lui Wissovatius, pe care a cuprins-o în operasa. Astfel, în mod neaşteptat, este prezent în versiu-nea arabă a Divanului numele anti-trinitarianuluiAndreas Wissovatius, care fusese menţionat de Can-temir în Cartea a II-a, Cap. 82, în vreme ce numeleautorului – un cărturar ortodox – a fost înlăturat cugrijă.

Au fost omise, de asemenea, numele meşterilortipografi, Atanasie şi Dionisie, precum şi cele douăScări de la finalul scrierii, una referitoare la primeledouă Cărţi, a doua la cea care cuprinde scrierea luiWissovatius. Dacă numele tipografilor nu erauimportante într-o carte ce nu mai putea fi identificatădupă autor, titlu, loc şi data tiparului, indicii din ver-siunea greacă nu mai foloseau în traducerea arabă,care ar fi primit indici noi în ultima etapă a pregăti-rii pentru tipar.

În locul epistolelor începătoare, versiunea arabăconţine un text compus, probabil, de Gabriel Farhāt.Introducerea adăugată la versiunea arabă este o ple-doarie convingătoare pentru aprecierea semnifica-ţiei legăturilor dintre români şi arabii creştini dinprovinciile otomane. Scrierea este înfăţişată ca „unleac pentru toate relele, o lumină pentru orice orbire,o sabie cu două tăişuri“, iar traducerea ei în arabă sedatorează dorinţei patriarhului de a oferi Bisericiisale un text folositor în „lupta lăuntrică“ a fiecăruicredincios cu ispitele şi cu slăbiciunile sale. Bas -mala, formula care se repetă la începutul tuturorcelor trei Cărţi, spune: „În numele Tatălui, al Fiuluişi al Sfântului Duh, Dumnezeu Unul, amin!“ Înmediul majoritar musulman în care trăiau arabiicreştini la sfârşitul secolului al XVII-lea–începutulsecolului al XVIII-lea, era important să se afirmeclar că aceștia venerau un singur Dumnezeu în celetrei ipostaze ale sale și nu trei dumnezei, așa cum îi

acuzau unii teologi musulmani. Această „adaptarelocală“ reflectă preocu parea lui Dabbās pentru răs-pândirea largă a traducerii arabe a Divanului încomunitățile arabe din Imperiul otoman – în celecreștine, ca și în cele musulmane.

Trei pasaje omise din scrierea lui Cantemir serefereau la Purgatoriu. Absenţa lor din versiuneaarabă demonstrează intenţia patriarhului Athanasiede a preîntâmpina respingerea scrierii sale atât decătre cititorii înclinaţi către unirea cu Biserica de laRoma, cât şi de către autorităţile otomane, careurmăreau să înlăture orice motiv de conflict religios.Conținutul lor ar fi putut stârni și nemulţumireamisionarilor europeni, a căror activitate în ţărileLevantului a fost foarte intensă între 1670 şi 1730.Se știe că Dabbās însuși primise primele lecţii degreacă la şcoala iezuită din Damasc, iar mai tîrziu,pe când era starețul mănăstirii din Bethlehem, a avutrelaţii strânse cu vecinii săi franciscani.

Hotărârea ierarhului antiohian de a traduce șirăspândi Divanul în formă tipărită poate fi legată șide activităţile misionarilor în Levant, astfel descrisede orientalistul contemporan Bernard Heyberger:„În general, discursul despre ignoranță este comuntuturor misionarilor de la începutul secolului alXVII-lea. El este însoțit, în ce-i privește, de certitu-dinea că erezia și schisma se explică numai prinlipsa de știință, pentru care luminile pe care ei înșișile răspândesc vor aduce remediul cerut. (...) Acestaeste momentul în care se descoperă contrastul din-tre cultura Reformei, întemeiată pe difuzarea largă

a scrierilor tipărite, și o cultură de tip tradițional, încare textele manuscrise sunt puține, iar formeleorale de comunicare sunt preponderente. (...) Numai puțin, măsurându-și gradul de cultură în raportcu vârfurile culturii umaniste occidentale, răsărite-nii devin ei înșiși conștienți de o carență reală.“11

În aceste condiţii, cartea lui Cantemir era o măr-turie incontestabilă că în Bisericile răsăritene cre-dincioşii ţineau pasul cu cele mai recente idei şidispute teologice şi filosofice. Era, de asemenea, odovadă de cunoaştere a literaturii sapienţiale şi spi-rituale apusene, interpretată în lumina tradiţiei orto-doxe. Bazată pe citate bogate şi bine interpretate,scrisă de un prinț din Răsărit care era deschis noiloridei ale cărturarilor apuseni, colecţia de învăţăturimorale a lui Cantemir era o completare cât se poatede folositoare pentru literatura arabă creştină a vremii.Această idee este confirmată de opinia lui BernardHeyberger: „La fel ca și erudiția în întreaga lumemusulmană în epoca otomană, producția savantă acreștinilor arabi este dominată îndeosebi de copie-rea de lucrări mai vechi și de compilație, care nusunt totuși neglijabile. (...) Opera dogmatică,filosofia și teologia sunt aproape cu desăvârșireabsente din cataloagele de manuscrise. Acelașilucru se petrece și cu lucrările de spiritualitate.“12

Lipsesc totuși din versiunea arabă a Divanuluinumeroase referinţe la scrieri occidentale, care nuerau accesibile în traducere arabă sau măcar în ver-siunea originală, mai ales în Cartea a III-a. De pildă,pentru a susţine ideea că „lumea nu spre bi nele, cispre răul tău te laudă“, Cartea a II-a, capitolul 78 seîncheie cu referinţe la Seneca, omise în traducereaarabă. În Cartea a III-a au fost omise citatele șireferințele la Epictet, Sallustius, Cato, Plutarh, Auso-nius, Iuvenal, Tacit, Cicero ș.a. Scrierile lui Homer şiHesiod sunt citate fără menţionarea autorilor.

Unul dintre pasajele modificate cel mai multeste acela din Cartea a III-a, capitolul 39, Să citimşi alţi scriitori folositori, în versiunea arabă Citeştecărţile şi învăţăturile sfinţilor. Bibliografia este sub-stanţial diferită aici faţă de cea indicată de Wissova-tius şi preluată ca atare de Cantemir. În Divanul arablista este modificată astfel încât să cuprindătraduceri și adaptări în limba arabă sau care erauușor accesibile arabilor creştini în versiune greacă.Ca predicator, care era ascultat de numeroşi creştinide toate confesiunile la slujbele duminicale și desărbători, Dabbās era interesat să răspândească învă-ţătura creştină cuprinsă în cărţile marilor Părinţi aiBisericii originare. Astfel, sunt recomandate ca lec-46

47

turi Imitatio Christi, Scara Virtuţilor, Grădina spiri-tuală, învăţăturile Sf. Ioan Gură-de-Aur, Sf. EfremSirul şi Isaac Sirul, Mântuirea păcătoşilor, altescrieri ale Sfinților Atanasie, Grigorie, Chiril șiVasile cel Mare.

Limba în care a fost tradusă scrierea lui Cante-mir reflectă dorința de a asigura cărții un public câtmai larg. Vocabularul și sintaxa versiunii arabe aDivanului sunt perfect accesibile și agreabile unuipublic arabofon, creștin ori musulman. Cuvintele deorigine greacă sunt surprinzător de rare pentru o tra-ducere din această limbă, știut fiind că araba creş tinăcuprindea la vremea aceea un mare număr de gre-cisme. Este şi acesta un semn că Divanul arab nu seadresa numai clerului, ci ar fi trebuit să ajungă și înmâinile oamenilor de rând, pentru care mesajulDivanului era la fel de folositor.

Apelul Episcopului ortodox Athanasie Dabbāscătre un călugăr de altă confesiune și preocuparea sade a „menaja“ sensibilitățile locale demonstrează căversiunea arabă era destinată unei distribuții largiprin tipărirea în atelierul înființat la Alep.

De ce nu a mai fost tipărită traducerea arabă aDivanului? Am răspuns la această întrebare într-ocontribuție la un volum colectiv în curs de publicarela Editura „Sfântul Antim Ivireanul“ a Arhiepisco-piei Râmnicului. Pe scurt, este probabil că după1711 nu a mai apărut nicio carte la Alep, pentru căAthanasie Dabbās a rămas fără mijloacele necesarecostisitoarei activități tipografice, din cauza dispa -riției finanțatorilor, domnul Constantin Brânco -

veanu și hatmanul Mazepa. La rugămințile adresateîn scris țarului Moscovei, patriarhul sirian nu a pri-mit un răspuns folositor.

Textul Divanului a fost îmbogăţit cu elementecaracteristice culturii şi civilizaţiei arabe creştine, pecare Athanasie Dabbās a reprezentat-o în mod stră-lucit. Întrucât versiunea arabă a Divanului cuprindeaînvăţături morale şi sfaturi de bună conduită și nuera ofensatoare pentru musulmani, publicul receptoral acestei scrieri ar fi putut să fie mai mare decât seaşteptase chiar Dabbās. Bucurându-se de versiuni înromână, greacă și arabă, a fost şansa Divanului sădevină accesibil pentru un public mai larg decât altescrieri ale sale – un caz unic de transfer cultural întreRaków, Amsterdam, Iași și Alep, în doar 23 de ani.

Note1 Divanul, ediție îngrijită de Virgil Cândea, Ed. Academiei

Române, Bucureşti, 1974, pp. 44–46.2 Aflat în scaunul patriarhal în iulie–noiembrie 1672, apoi dinnou circa 1694–1720.3 Paul din Alep, Jurnal de călătorie în Moldova și Valahia,studiu introductiv, ediția manuscrisului arab, traducere în limbaromână, note și indici de Ioana Feodorov, Cuvânt-înainte de Răz-van Theodorescu, Ed. Academiei Române – Muzeul Brăilei/Ed.Istros, București – Brăila, 2014; Relations entre les peuples del’Europe Orientale et les chrétiens arabes au XVIIe siècle. MacaireIII Ibn al-Za‘īm et Paul d’Alep. Actes du Ier Colloque internatio-nal, le 16 septembre 2011, Bucarest, ed. coord. Ioana Feodorov,Ed. Academiei Române, 2012.4 Liturghierul, Snagov, 1701, a doua Predoslovie, paragrafulfinal. 5 B. Heyberger, Les chrétiens du Proche-Orient au temps dela Réforme catholique (Syrie, Liban, Palestine, XVIe-XVIIIe siè-cle), École Française de Rome, Roma, 1994, pp. 135, 151, 162, 533.6 Ibidem, p. 92.7 Pentru biografia și scrierile lui Gabriel Farhāt v. JosephFéghali, Germānos Farhāt, Archevêque d’Alep et arabisant(1670–1732), în „Melto. Recherches orientales“, Université Saint-Esprit, Kaslik – Jounieh, Liban, II, 1966, nr. 1, pp. 115–129;Nahhād Razzūq, Germānūs Farhāt – hayātu-hu wa-’ātāru-hu(Germanos Fahāt – Viața și scrierile sale), Kaslīk, Liban, 1998.8 J. Féghali, Germānos Farhāt, pp. 117–118, 128; JosephNasrallah, Histoire du mouvement littéraire dans l’église melchitedu Vème au XXème siècle, Éditions Peeters – Chez l’Auteur, Lou-vain – Paris, 1979, vol. IV, t. I, pp. 137, 139–140, 144.9 Dimitrie îşi exprima în primul text dragostea frăţească şisupunerea faţă de Antioh în calitatea sa de domn al Moldovei(1695–1700, 1705–1707). Gestul era diplomatic şi politic: pe de oparte, Dimitrie încerca să facă uitat faptul că nu ceruse sprijinulfinanciar şi nici binecuvântarea fratelui său pentru tipărirea Diva-nului, iar pe de altă parte lansa un mesaj de armonie familială înatenţia duşmanilor care susţineau că fraţii Cantemir se aflau încompetiţie pentru tronul Moldovei. 10 Divanul, ediția Virgil Cândea, 1974, pp. 119, 121.11 B. Heyberger, Les chrétiens du Proche-Orient, pp.140–141.

12 Ibidem, pp. 147–149.

„Imaginea de nedescris a ştiinţei sacre“ (1700) – foaie de manuscris –

Marii istorici români de la sfârşitul secolului alXIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au discre-ditat tratatul lui Cantemir de pe poziţii pozitiviste. Înochii lor, cu toate că ar fi traversat o criză mistică şiobscurantistă în tinereţea sa, sub influenţa lui Iere-mia Cacavela şi, prin acesta, a cercurilor ortodoxieirăsăritene, principele român ar fi părăsit odată cumaturitatea preocupările sale filosofice fanteziste,pentru a se consacra disciplinei serioase a istoriei şicătre nişte ambiţii politice mai conforme unui prin-cipe al Luminilor1. Formulată încă din 1926 de P.P.Panaitescu2, această prejudecată, se baza deja peunele păreri ale lui Gr. Tocilescu, N. Iorga şi a fostadoptată şi în istoriografia din perioada comunistăcare, pentru motive ideologice uşor de înţeles, apreferat să promoveze imaginea unui Cantemirîntors cu faţa către idealurile de progres aleLuminilor şi lăsând în urmă lecturile sale de teologieortodoxă apofatică şi de alchimie paracelsică şihelmontiană3.

Este adevărat că descoperirea lucrării Sacro-sanctae, în 1878, provocase stupoare în mediile aca-demice de la Bucureşti. Academia Română îl trimi-sese pe Grigore Tocilescu în Rusia ca să găseascăDescriptio Moldaviae, şi tânărul clasicist se întor -sese cu Sacro-sanctae şi cu alte manuscrise teolo -gice peste care dăduse în Biblioteca Academiei Teo-logice de la Serghiev Posad.

Căutarea identitară romantică a proaspătuluiRegat al României era contrariată, cel puţin înaspiraţiile ei naţionale. Chiar dacă talentul şi cunoş -tinţele sale de latinist îi îngăduiseră lui Tocilescu săcopieze de mână întregul manuscris, odată ce seîntorsese la Bucureşti a ştiut ce să facă cu el.

Notiţele sale cu privire la Sacro-sanctae scien-tiae indepingibilis imago4, luate în vederea re -dactării unei monografii consacrate lui Cantemir,

oscilează între o dare de seamă la firul ierbii şi exas-perarea pe care i-o provoacă manuscrisul. Părereacolegilor săi nu pare să fi fost foarte diferită. În faţaacestei primiri, mai degrabă reci, Academia a luatdecizia de a se adresa în străinătate. Două dintrelucrările lui Cantemir ce fuseseră copiate de Toci-lescu, Compendiolum universae logices institutionisşi Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago, aufost trimise pentru expertiză lui Richard Wahle, pro-fesor la Universitatea din Cernăuţi. Elev al lui ErnstMach, prieten al lui Sigmund Freud, Wahle era unfilosof din şcoala pozitivistă. Format la Viena, elrespingea metafizica, deoarece nu credea înexistenţa unui adevăr sigur. Orice cunoaştere erapentru el prezenţa unei reprezentări în dependenţa eifaţă de eu. Reducea psihologia la substratul ei fizio-logic. Profesor de filosofie, mai întâi la Cernăuţi,între 1895 şi 1917, Wahle a predat între 1917 şi 1933la Universitatea din Viena5. Referatele lui Wahles-au păstrat printre hârtiile lui Gr. Tocilescu, laBiblioteca Academiei Române6. Raportul săudespre Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imagoeste însă dezamăgitor. El face un rezumat amănunţital lucrării, dând apoi două pagini de observaţiigenerale. Deşi se scuză pentru lipsa de timp şi debibliografie7, nu şovăie să aşeze tratatul lui Cante-mir printre lucrările obişnuite de „speculaţiecreştină“, chiar dacă notează că autorul sedepărtează de expresiile devenite comune în tradiţiainaugurată de Toma de Aquino8. Observă caracteris-ticile literare ale lucrării, cum ar fi jocuri de cuvinte,o anumită lungime a expresiei9, un gust pentru acu-mularea de adjective şi de atribute, o predilecţiepentru antiteză şi pentru contradicţie, pe care o apro-pie de cea a lui Augustin. În ceea ce priveşte filiaţiaideilor, Wahle rămâne rezervat şi, chiar dacăavansează de mai multe ori numele lui Augustin,

48

Importanța lucrării Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imagopentru studiile cantemiriene*Vlad Alexandrescu**

* Alocuţiune susţinută la Sesiunea științifică dedicată domnitorului-cărturar Dimitrie Cantemir(17 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)

**Prof. univ., Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, Universitatea Bucureşti

recunoaşte că nu se poate vorbi de vreo dependenţăa lui Cantemir de episcopul de Hippona10.

În ceea ce priveşte raportul dintre Cantemir şiVan Helmont, mărturiseşte că nu a putut să-l pună laîncercare, din lipsă de timp şi de mijloace.

Erudiţii români nu erau neapărat mai pregătiţi săcitească lucrările filosofice ale lui Cantemir. În ochiilui Nicolae Iorga, acestea erau „nişte compilaţii ile -gibile“11. Dar, rezumatul lui Iorga vădeşte imediatcă marele savant nici nu văzuse Sacro-sanctae...,deoarece cunoştea lucrările lui Cantemir doar dinediţia veche a Academiei, care nu a publicat-o12.

Prima traducere a tratatului lui Cantemir13 a pri-mit cuvinte depreciative în mai multe studii desprefilosofia lui Cantemir. Nicodim Locusteanu, profe-sor de latină la Liceul „Spiru Haret“ din Bucureşti,traducător al lui Titus Livius şi exeget al lui Plaut, afost însă o figură interesantă în Bucureştiul ani-lor 1920. Profesor al lui Mircea Eliade şi ArşavirActerian, el îşi crease o reputaţie de cunoscător alantroposofiei lui Rudolf Steiner, al Kabbalei şi almagiei şi, dacă ar fi să-i credem pe unii, chiar unpractician al ştiinţelor oculte14.

Traducerea lui din Sacro-sanctae scientiae inde-pingibilis imago are, în primul rând, meritul de a fipus pentru prima oară în circulaţie principalul textfilosofic al lui Cantemir, care vreme de mai bine dedouă sute de ani, rămăsese în manuscris. Dincolo deimprecizia terminologică a traducerii sale, sem -nalată de Dan Bădărău, se cuvin observate douălucruri care limitau a priori posibilitatea de a ajungela o traducere mulţumitoare a lui Cantemir: maiîntâi, absenţa unei ediţii a textului latin al tratatului,care până astăzi nu a fost încă dată în culturaromână, Locusteanu fiind nevoit să traducă dupăcopia manuscrisă a lui Grigore Tocilescu, efectuatăla mânăstirea Zagorsk la începutul anului 1878 şidepusă la Cabinetul de manuscrise al BiblioteciiAcademiei Române, copie pe care însă el nu opublică; apoi, lipsa pregătirii filosofice sistematice atraducătorului, care abordează textul mai degrabă caun filolog, sensibil la frumuseţea lui literară şi maipuţin atent la rigoarea ideii pe care acesta sestrăduieşte să o comunice sub faldurile codificateale latinei savante, aşa cum se scria ea la Constanti-nopol la 1700.

Pentru descărcarea primului traducător, secuvine totuşi spus în acest cadru, că a traduce Sacro-sanctae scientiae la 1928 era cu siguranţă în acelmoment o întreprindere împotriva curentului. Înciuda câtorva ecouri favorabile, printre care se

cuvine să menţionăm aprecierea pozitivă a luiLucian Blaga15, cea dintâi traducere a lucrării luiCantemir16 a fost însă judecată sever de mai mulţiexegeţi. Dan Bădărău, de pildă, primul dintre cei ceau consacrat o carte filosofiei lui Cantemir, regretăde a nu fi dispus de o versiune românească satis -făcătoare a scrierii latine a Prinţului şi deplânge „vo -cabularul imprecis al singurei traduceri careexistă“17. Petru Vaida critică de mai multe ori, încar tea sa, calitatea acestei traduceri18.

Într-o lucrare colectivă, intitulată Istoriafilosofiei moderne şi editată de Societatea Românăde Filosofie, N. Bagdasar deplângea faptul căistoricii români ai culturii ignoră sau minimizeazălucrarea filosofică a lui Cantemir19. El salutase dejatraducerea în româneşte a Sacro-sanctae, remarcând„spiritul speculativ“ al lui Cantemir şi apreciindu-lca pe „un gânditor original“20. Nu utilizează, de alt-fel, decât traducerea lui Nicodim Locusteanu pentrua da seamă despre lucrarea lui Cantemir21.

Nicolae Bagdasar îşi schimbă totuşi părerea înstudiul din 1941, afirmând că, în Sacro-sanctae,Cantemir „se ridică la o concepţie mai puţin orto -doxă a lumii şi a vieţii, deoarece suferă influenţasectei teosofice, al cărei cel mai de seamă reprezen-tant este Van Helmont“. Chiar dacă trece în revistătezele principale din Sacro-sanctae, Bagdasarafirmă că nu se poate vorbi, la Cantemir, de origi-nalitate în adevăratul sens al cuvântului22. Con-cluzia este surprinzătoare, deoarece în paginile deprezentare nu se găseşte nicio tentativă de istorie aideilor.

Alţi istorici ai culturii româneşti îl pomenesc peprincipele moldovean în contexte nu neapărat favo -rabile: „Scriind într-o limbă universală pentru eru -diţii care încă nu părăsiseră prejudecata limbiilatine, ca un blazon al mandarinatului ştiinţific, D.Cantemir practică o rudimentară filosofie teologicăşi este un erudit cu multiple cunoştinţe“, notează depildă, Pompiliu Constantinescu23.

Lucian Blaga este cel care schimbă radical tonul,în textul unei conferinţe pregătite în anul 1948, darrămas nepublicat în timpul vieţii sale24. Într-adevăr,potrivit lui Blaga, Sacro-sanctae este opera lui Can-temir „cea mai puţin cunoscută, dar care rămânetotuşi cea mai concludentă“, când se încearcă o si -tuare a acestui autor „pe un plan spiritual“.Anunţând din capul locului o evaluare care nu estemereu în acord cu opinia curentă, Lucian Blagacompară Sacro-sanctae cu o lucrare de licenţă saucu o teză de doctorat a unui student din zilele noas- 49

tre. Într-adevăr, cum autorul era foarte tânăr la vre-mea la care scria, cu atât mai remarcabile sunt„maturitatea stilului său, siguranţa cu care mâ -nuieşte noţiunile meta fizice şi îndrăzneala cu careabordează problemele cele mai grave şi mai ab s -tracte“. După ce respinge energic calificarea de„teosofică“, Blaga afirmă că lucrarea lui Cantemirre prezintă „pur şi simplu doctrina creştin-orto -doxă“. Admirând „subtilităţile de ultim rafinamentpe care el le desfăşoară când abordează problemefilosofice“, printre care citează cunoaşterea simplă,atribuită spiritului divin, şi cunoaşterea compusă,atribuită omului, Blaga deplânge totuşi „dezolantana ivitate“ a lui Cantemir „când ia în dezbatere ches -tiuni ştiinţifice“. Cu titlu de exemplu, el citeazăexpli caţiile „supranaturaliste şi habotnice ale fulge -rului şi cutremurului de pământ, prin intervenţiadirectă a puterii divine“ şi regretă că noţiunile luiCantemir despre natură nu ţin pasul cu cele ale luiGalilei, ale lui Descartes şi ale lui Newton, care auca substrat matematica şi experimentul. Dar, afirmăBlaga, la epoca lui Cantemir, rivalitatea ştiinţeinaturii cultivate de un număr de filosofi ai naturii, deorientare mistică, şi a filosofiei naturale matema -tico-experimentale nu era încă decisă.

„Jan Baptist van Helmont, descinde din Ştiinţaunui Paracelsus şi, prin acesta, din misticismulmedieval, care, la rândul său, îşi enumeră pre -cursorii printre gnosticii din Antichitate şi printrefilosofii presocratici“. Pe această bază, Blaga apărăacceptarea de către Cantemir a motivului arheilor luivan Helmont, ca „factori secreţi“ prezenţi culucrarea lor în natură, acceptare care „nu vătămaîntru nimic unitatea metafizicii ortodoxe“.

Cantemir a combătut însă alte idei ale lui VanHelmont care „ar fi putut să primejduiască doctrinaortodoxă, ca de pildă credinţa că puterile astrale arinfluenţa destinul oamenilor, apărând în replică tezaliberului arbitru în conformitate cu tradiţionalaconcepţie patristică“. Pe de altă parte, afirmă Blaga,nu trebuie să uităm că Newton privea spaţiul ca sen-sorium Dei şi „mai scria şi comentarii întortocheatedespre Apocalipsul lui Ioan din Patmos“. Blaga îiîncheie evaluarea, amintind că „o sută de ani maitârziu, romanticii germani făceau încă ştiinţă înspiritul unui naturalism mistic de aceeaşi obârşiemultiseculară şi că Lamarck, profesa, încă de pe la1820, împotriva chimiei ştiinţifice incipiente ideidespre natură care îl aşază pe aceeaşi linie pe careumbla şi Dimitrie Cantemir“. În sfârşit, conchideBlaga, Schelling ar fi preţuit fără reticenţe, cel puţinîn ultima sa fază, metafizica lui Cantemir, iar,

presupunând că ar fi descoperit manuscrisul latin alŞtiinţei sacro-sancte (manuscris latin du Sacro-sanctae), Vladimir Soloviov ar fi recunoscut înDimitrie Cantemir „pe cel dintâi, şi nu cel mai lipsitde relief, dintre precursorii săi care au trăit pepământ ru sesc“.

În perioada comunistă, prejudecăţile veacului alXIX-lea pozitivist au fost înzecite, din păcate, deideologia marxistă. Chiar atunci când au zăbovitasupra conţinutului Sacro-sanctae scientiae, uniisavanţi români au încercat să născocească aspecteasupra cărora Cantemir ar fi fost în dezacord cu doc-trina bisericii ortodoxe. Astfel, unii l-au calificatdrept deist25, sau eretic26, alţii drept animist27, apre-ciind totodată că tăgăduieşte principiul creştin alcreaţiei ex nihilo28.

Tonul a fost dat de P.P. Panaitescu, care, în 1958,a aşezat Sacro-sanctae pe tărâmul „misticii orto-doxe“29. Salutând cele câteva „elemente ştiinţifice“cuprinse în lucrarea sa, el a calificat poziţia lui Can-temir drept „mistică“. El a pus în parte responsabili-tatea pe umerii lui Cacavelas şi ai lui Meletios, carear fi dirijat gândirea tânărului Cantemir pe o calestrăină tendinţelor sale spirituale şi formaţiunii salesociale30. Dar, pentru a da şi o explicaţie psihologicăapariţiei proiectului Sacro-sanctae, el vorbea despre„criza sufletească“ pe care ar fi traversat-o Cantemirla acea vreme, care l-ar fi adus să se retragă din viaţasocială şi să aibă „clipe de slăbiciune, de re nun -ţare“. Sacro-sanctae ar fi fost expresia acestei „re -trageri a lui din viaţa socială“31. Fiindcă oriceexplicaţie marxistă trebuia să aibă şi o latură socială,Panai tescu a făurit şi o ipoteză complementară,potrivit căreia lucrarea lui Cantemir ar fi fostaşteptată cu nerăbdare de cercurile intelectualecreştine, în particular greceşti, din Imperiul otoman,care ar fi primit-o ca un instrument pentru afirmarealor filosofică ce le îngăduia să retrăiască „vremurilede neatârnare şi de mărire ale Greciei antice şi alecelei bizantine“ şi să dea expresie dorinţei lor de eli-berare de sub jugul turcesc.32. Panaitescu a sculptatastfel o efigie a lui Cantemir, rămasă mai mult saumai puţin canonică de-a lungul regimului comunist.Astfel, din pricina constrângerilor ideologice cerutede aşezarea lui, el a preferat să vehiculeze imagineaunui Cantemir cu faţa întoarsă către idealurile deprogres al Luminilor şi îndepărtându-se de lecturilesale din tinereţe de teologie apofatică şi de alchimieparacelsică şi helmontiană33. Maturitatea i-ar fiîngăduit, în sfârşit, să se îndrepte spre „studiile geo-grafice, spre problemele de ştiinţă de la care fusese50

deviat de înrâurirea profesorului său“, IeremiaCacavelas34.

Filosoful Dan Bădărău, editor al Metafizicii luiAristotel în româneşte, a schiţat însă, câţiva ani maitârziu, o poziţie mai nuanţată. Chiar dacă urma săsacrifice mult cenzurii sau autocenzurii vremii, elrecunoştea, din capul locului, Sacro-sanctae scien-tiae indepingibilis imago drept „una dintre operelemajore“ ale lui Cantemir35.

Pentru Dan Bădărău, scopul acestei lucrări era„să consolideze credinţa religioasă şi s-o sustragăinfluenţei scolasticii vetuste şi sterile“36. Deşi, înprefaţa monografiei sale despre Cantemir, el declaracă nu împărtăşeşte „iluzia“ unei „vocaţii tardive“ şia „unei dezvoltări a spiritului“ lui Cantemir, în sen-sul în care „misticul naiv din tinereţe ar fi devenit înepoca maturităţii un istoric încercat“37, sfârşitulcapitolului consacrat Sacro-sanctae scientiae inde-pingibilis imago îl surprinde căzând în acelaşi loccomun38.

Petru Vaida, un cercetător în istoria ideilorfilosofice din generaţia următoare, a încercat să cen-treze privirea pe ceea ce a numit „umanismul“ luiCantemir. Lăsând deoparte chestiunea de a şti dacăîl putem situa pe Cantemir în curentul umanist, săobservăm doar că, în ceea ce priveşte înţelegereaSacro-sanctae, această întreprindere seamănă maidegrabă cu un pat al lui Procust decât cu o punerefirească în perspectivă. „Imaginea ştiinţei sacre,scrie Petru Vaida, [...] marchează din multe punctede vedere, printre care şi din cel al concepţieidespre om, un regres faţă de Divanul. Antropologiaşi etica din Imaginea ştiinţei, construită toată peproblemele păcatului şi a mântuirii, a raportuluidintre liberul arbitru şi graţie, dezvoltă temele cla-sice ale concepţiei creştine, cu o nuanţă de misticădatorată, în parte, influenţei ermetismului lui VanHelmont. Raţiunea (ratio) este respinsă în Imagineaca un izvor de eroare şi de păcat, opunându-i-seinte lectul (intellectus) ca facultate a intuiţieimistice. Definiţia aristotelică a omului ca animalraţional este combătută cu vehemenţă, ca de altfeltot ce ţine de cultura şi filosofia antică“39. P. Vaidapune această schimbare de atitudine faţă de valorileAntichităţii clasice pe seama unei polemici împotri-va curentului umanist şi laic grecesc din veacul alXVII-lea şi a unei luări de poziţie în favoarea curen-tului tradiţionalist ortodox40.

Dimitrie Cantemir s-ar fi împotrivit neoaris-totelismului adepţilor lui Teofil Coridaleu, fără aînclina neapărat balanţa în partea curentului conser-

vator al tradiţionaliştilor ortodocşi care ar fi înclinatla rândul lor spre catolicism şi filosofia scolastică41.Oricum ar sta lucrurile, autorul conchide că, laînceput, în Sacro-sanctae, Cantemir a respins teoria„adevărului dublu“, odinioară profesată de TeofilCoridaleu, „căutând să absoarbă ştiinţa şi filosofiaîn teologie, respectiv în teosofie“. Mai târziu însă,afirmă Vaida situându-se în acelaşi stereotip precumpredecesorii săi „necesitatea de a separa domeniulştiinţei de cel al credinţei s-a format treptat, progre-siv, în gândirea lui Cantemir, în strânsă legătură cuprogresul preocupărilor sale ştiinţifice, de istorie,geografie, orientalistică etc.“42

Aici trebuie să menţionăm poziţia lui Virgil Cân-dea, un mare promotor al studiilor cantemiriene înRomânia, care, ca un intelectual rafinat şi un marecunoscător al ambianţei intelectuale a veacului alXVII-lea în ţările sud-est-ului european43, emiseseunele rezerve împotriva celor care ţineau cu oricepreţ să constate o „evoluţie progresistă“ a gândiriilui Cantemir. „Însăşi împărţirea operei sale în faze– mistică şi raţionalistă – nu răspunde de altfel unorcaracteristici convingătoare“, nota el în studiulintroductiv la Divanul44. Cu toate acestea, fiindcănu a avut a se ocupa în mod particular de Sacro-sanctae, V. Cândea a rămas aici. Aprecierea pe carea făcut-o, în trecere, acestei lucrări a rămas în liniaevaluărilor dinainte de război45. Abia în 1993, el şi-adetaliat gândul într-un mic eseu cu un caracter maigeneral46. Din nefericire, Virgil Cândea nu a pututsă dezvolte acest program de cercetare în cursulactivităţii sale creatoare, iar problema interpretăriifilosofiei lui Cantemir rămâne întreagă până învremea noastră.

Note1O părere contra acestei prejudecăţi aparţine, semnificativ,

lui Dan Bădărău: „Presiunea unor evenimente în cursul căroraCantemir a jucat un rol important este la baza lucrărilor sale dinultima vreme în domeniul istoriei; din ce în ce mai frecvente şi maiimportante, aceste lucrări au putut crea iluzia unei vocaţii tardivea lui Cantemir şi a unei dezvoltări a spiritului său în sensul cămisti cul naiv din tinereţe ar fi devenit în epoca maturităţii unistoric încercat. Pe noi, care nu suntem stăpâniţi de o asemeneailuzie, Dimitrie Cantemir ne pune în prezenţa unei minţi luminatecu ve deri înaintate...”, op. cit., p. 8. Din nefericire însă, constrân-gerile ideologice marxiste, precum şi autocenzura practicată detraducătorul în româneşte al Metafizicii lui Aristotel au avut dreptrezultat distorsiuni majore în interpretarea ideilor filosofice ale luiCantemir.2P.P. Panaitescu, Le Prince Démètre Cantemir et le mouve-ment intellectuel russe sous Pierre le Grand, în „Revue des étudesslaves“, VI, 1926, pp. 225–262. 51

3 P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucu-reşti, Ed. Academiei R.P.R., 1958. A se vedea, de pildă, concluziacapitolului consacrat Imaginii ştiinţei sacre: „Interesul său pentruştiinţele umanistice străbate deci şi în lucrarea în care declarasecă se leapădă de ele şi se va închina numai ştiinţei sacre, pe careurma în curând s-o lase în mare parte în uitare.“4 Biblioteca Academiei Române, Cabinetul de manuscrise,mss. rom. 5148-II, fol. 433–453.5 Lucrări: Gehirn und Bewusstsein, 1884; Die geometrischeMethode des Spinoza, 1888; Das Ganze der Philosophie und ihrEnde, 1894; Kurze Erklärung der Ethik von Spinoza, 1899; Überden Mechanismus des geistigen Lebens, 1906; Josua, 1912; DieTragikomödie der Weisheit, 1915; Entstehung der Charaktere,1928; Grundlagen einer neuen Psychiatrie, 1931; FröhlichesRegis ter der paar philosophischen Wahrheiten, 1934.6 Son rapport sur le Sacro-sanctae..., non signé, contient, en29 pages, un résumé chapitre par chapitre, une évaluation généralede l’ouvrage (Bemerkungen) et quelques propositions pour enretrouver les sources intellectuelles (Literatur), Cabinet desmanuscrits, mss. roum., n° xxx, feuillets 80r – 95v.7 „Auch wollen obige Äusserungen natürlich kein abschlies-sendes Urtheil geben, da es bei der kürzen Zeit, in der ich mich mitCantemir beschäftigen konnte, natürlich nicht möglich war, ausfü-hrlichere Vergleichungen anzustellen. Dazu gehört ausserdemeine bedeutend grössere Literaturkentnnis der älteren Kirchens-chriftsteller als ich sie besitze“, Rapport Wahle, folio 94v. 8 „Das Verständnis des Werkes hängt zum grössten Theile abvon dem Verständnis des späten Latein und besonders der terminitechnici, die in der christlichen Speculation usuell geworden. Can-temir weicht allerdings in manchen Punkten wie z.B. Definitionder Natur, respective Wesenheit, die er als lumen formale bezeich -net (cf. l. V. c. 7) von den wenigstens in der Zeit nach ThomasAquinas üblich gewordenen Ausdrücken zum Theile ab, meist abersind die von ihm gewählten Worte in Anbetracht der eigenthümli-chen Art seines Werkes leicht als gleichwertig mit denen der son-stigen Schriftsteller zu erkennen“, ibidem, folio 94r.9 „...eine gewisse Breite des Ausdrucks infolge deren einGedanke in mehreren Wendungen wiederkehrt oder an mehrerenBeispielen durchgeführt wird“, ibidem, folio 94v.10 „Was sein Verhältnis zu anderen Schriftstellern betrifft, somüsste man eine genaue Vergleichung mit den einschlägigenMaterien behandelnden Kirchenvätern anstellen. Er selbst führt,wie in der Inhaltsangabe bemerkt wurde, den hl. Augustinus an,den er öfters lobend erwähnt, aber auch an dieser betreffendenStelle selbst lässt sich kaum eine besondere Abhängigkeitannehmen, im Gegentheil sucht er dessen Gedanken weit-erzuführen und über das von ihm Gebotene hinauszusehen“, ibi-dem, folio 94v.11 N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, vol. II: De la 1688la 1780, Bucureşti, 1926, p. 311.12 Dintre lucrările de natură filosofică, scrie Iorga, „două suntscrise în latineşte. În Compendiolum universae logices institutio -nis, precedat de două prefeţe, dintre care una n-are niciun sens,iar cealalată niciun folos – ca şi toată cartea –, se dau în scurtefraze, de şcoală, normele logice ale timpului. În Ioannis-BaptistaeVan Helmont, toparchae in Merode etc. encomium, autorul îşipropune să facă complimente acestui vestit cugetător, dar lecturatextului românesc de jos sau a textului latin de sus nu lasă alteimpresii decât a unei îngrămădiri dezordonate de cuvinteabstracte“, ibidem, p. 311.13 D. Cantemir, Metafizica, din latineşte de Nicodim Locus-teanu, cu o prefaţă de Em. C. Grigoraş, Bucureşti, Ed. Ancora, S.Benvenisti & Co., col. „Biblioteca universală“ [1928].14 Despre Nicodim Locusteanu, a se vedea Florin Ţurcanu,Mircea Eliade. Le prisonnier de l’histoire, Paris, La découverte,2003, pp. 41–42.

15 „Din nenorocire, Ştiinţa sacrosanctă, adică, Metafizica sa,scrisă latineşte, a rămas necunoscută până mai acum vreo douădecenii, când ea a apărut în buna traducere a lui NicodimLocusteanu şi cu o seamă de note introductive mai puţin fericiteale lui Em. Grigoraş“, Lucian Blaga, „Dimitrie Cantemir“ [texteécrit en 1948], in Izvoade (eseuri, conferinţe, articole), ed. cit., pp.142–168.16 D. Cantemir, Metafizica, din latineşte de Nicodim Locus-teanu, cu o prefaţă de Em. C. Grigoraş, Bucureşti, Ed. Ancora, S.Benvenisti & Co., col. „Biblioteca universală“ [1928].17 „...în ce priveşte scrierea de mare întindere Sacrosanctaescientiae indepingibilis imago ne-am văzut nevoiţi să ne mulţumimcu versiunea românească cu totul nesatisfăcătoare a lui Grigoraştipărită sub titlul fantezist de Metafizica... O ediţie ştiinţifică aoperelor lui Cantemir se lasă încă aşteptată... Este de crezut că ceice vor relua de acum încolo studiul în legătură cu gîndireafilosofică a lui Cantemir vor beneficia de condiţii de care noi nune-am putut bucura cu privire la materialele ce ne-au stat ladispoziţie. În primul rând, sperăm că, în ediţia proiectată, aşa-zisaMetafizică va fi tradusă din nou de un cercetător deosebit deserios, bun latinist şi totodată competent în probleme de filosofiemedievală, care să treacă prin ciur întregul text cu judiciozitate şiconştiinciozitate, făcînd un mare sacrificiu de timp în acest scop;este neîndoios că, în asemenea condiţii, această însemnată operăa lui Cantemir ar putea dezvălui unele aspecte încă necercetate,poate chiar nebănuite, în ce priveşte într-o măsură felul în careCantemir abordează aristotelismul, dar şi, bineînţeles, alte ches -tiuni, vocabularul neprecis din traducerea existentă nepermiţân - du-ne să examinăm corectitudinea textelor din punctul de vedereal terminologiei bisericeşti faţă de alterările teosofiei helmontienecare îl inspiră în acea epocă pe filosoful moldovean în atîteaprivinţe.“, D. Bădărău, Filosofia lui Dimitrie Cantemir, Bucureşti,Ed. Academiei R.P.R., 1964, Cuvânt-înainte, pp. 5–7.18 P. Vaida, Dimitrie Cantemir şi Umanismul, p. 116, note 1;p. 173, note 1; p. 221, p. 225, note 1.19 N. Bagdasar, cap. Dimitrie Cantemir, în N. Bagdasar, Tra-ian Herseni, S.S. Bârsănescu, Istoria filosofiei moderne, Bucureşti,1941, vol. V, Filosofia românească de la origini până astăzi, pp.3–20. „Se impune deci o reeditare a operei lui filosofice. O reedi-tare în româneşte a întregei lui opere filosofice şi în condiţii teh-nice care s-o facă atrăgătoare (ne gândim în primul rând la tra-ducerea lui Sacro-sanctae scientiae indepingibilis imago!). Seimpune de asemenea şi o altă atitudine a istoricilor noştri literarifaţă de opera filosofică a lui D. Cantemir!“, p. 6. 20 Recenzie în „Revista de filosofie“, 16, 1, 1931, pp. 91–92.21 N. Bagdasar, chap. Dimitrie Cantemir, în Istoria filosofieimoderne, vol. V, p. 9.22 Ibidem, p. 6.23 P. Constantinescu, Umanism erudit şi estetic, în „Vre-mea“, VII, 1934, nr. 353, p. 7, reluat în Scrieri, vol. VI, II p. 490.24 Publicat fragmentar, sub titlul „Inorogul“, în „Luceafărul“,XI, nr. 39, 1968, pp. 8–11, apoi, integral, Dimitrie Cantemir, înLucian Blaga, Izvoade (eseuri, conferinţe, articole), Bucureşti,ediţie îngrijită de Dorli Blaga şi Petre Nicolau, prefaţă de GeorgeGană, Minerva, 1972, pp. 242–268.25 P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir. Viaţa şi opera, Bucu-reşti, Ed. Academiei R.P.R., 1958, p. 56.26 P.P. Panaitescu, ibidem, p. 57, repris par Petru Vaida,„Dimitrie Cantemir“, în D. Ghişe, N. Gogoneaţă (éds.), Istoriafilozofiei româneşti, vol. I, seconde édition, Bucarest, Editions del’Académie de la République Socialiste de Roumanie, 1985, p.192. 27 D. Bădărău, Filozofia lui Dimitrie Cantemir, Bucarest,Editura Academiei Republicii Populare România, 1964, p. 282: „oamorsare de orientare animistă care este departe de a corespunde52

exigenţelor ortodoxiei“, à propos de la théorie des formes quadru-ples, qui investit d’une forme élémentaire et, partant, d’un certainseuil de vie des corps inanimés, tels la pierre, la gemme, le métal,etc. Notons que si Cantemir était animiste en 1700, Leibniz le seraaussi en 1714 avec la Monadologie!28 D. Bădărău, Filozofia lui Dimitrie Cantemir, pp. 250–255:la Création se ferait à partir d’éléments préexistants, tels l’eau.Cette conclusion est simplement fausse. La succession de l’appari-tion des images dans le miroir figure le temps de la création. D’au-tre part, Cantemir appelle l’eau un être créé, voir Sacro-sanctaescientiae indepingibilis imago, II, 4 et attaque souvent le principegrec ex nihilo nihil.29 P.P. Panaitescu, Dimitrie Cantemir, p. 55. Trecem subtăcere lozincile marxismului comunist, al căror singur scop este dea declanşa vânătoarea de vrăjitoare; a se vedea, de pildă, articolullui C.I. Gulian, Dimitrie Cantemir, un mare patriot şi cărturar, înLupta de clasă, seria V, an. XXXIII, nr. 9, septembrie 1953, quitraçait l’exigence d’examiner l’oeuvre de Cantemir du point de vuede l’émancipation de la pensée de la tutelle de la théologie.30 Ibidem, p. 59.31 Ibidem, p. 60.32 Ibidem.33 În încheierea capitolului despre Sacro-sanctae..., Panaitescuvorbeşte despre uitarea treptată a acestor preocupări în cariera luiCantemir: „Interesul său pentru ştiinţele umanistice străbate decişi în lucrarea în care declarase că se leapădă de ele şi se va în -china numai ştiinţei sacre, pe care urma în curînd s-o lase în mareparte în uitare“, p. 61.34 Ibidem, p. 40. O părere contra acestei prejudecăţi aparţine,semnificativ, lui Dan Bădărău: „Presiunea unor evenimente încursul cărora Cantemir a jucat un rol important este la bazalucrărilor sale din ultima vreme în domeniul istoriei; din ce în cemai frecvente şi mai importante, aceste lucrări au putut crea ilu-zia unei vocaţii tardive a lui Cantemir şi a unei dezvoltări a spiri-tului său în sensul că misticul naiv din tinereţe ar fi devenit înepoca maturităţii un istoric încercat. Pe noi, care nu sîntem stăpî-niţi de o asemenea iluzie, Dimitrie Cantemir ne pune în prezenţaunei minţi luminate cu vederi înaintate...“, op. cit., p. 8. Din nefe-ricire, însă, constrîngerile ideologice marxiste precum şi autocen-zura practicată de traducătorul în româneşte al Metafizicii lui Aris-totel au avut drept rezultat distorsiuni majore în interpretarea idei-lor filosofice ale lui Cantemir.35 D. Bădărău, Filozofia lui Dimitrie Cantemir, p. 130.36 Ibidem, p. 135.37 Ibidem, Cuvânt înainte, p. 8.38 „Putea el spune mai clar că preocupările sale metafiziceşi teozofice de moment în legătură cu tainele ştiinţei sacre nureprezintă altceva decât o amânare a unor cercetări pe plan cudesăvârşire profan care răspund adevăratei sale vocaţii?“, ibi-dem, p. 136.39 Petru Vaida, Dimitrie Cantemir şi Umanismul, pp. 77–78.40 Ibidem, p. 183.

41 Ibidem, p. 228. Pour le combat des deux courants à Con-stantinople et dans le monde grec en général, P. Vaida citează arti-colul lui Victor Papacostea, Originile învăţământului superior înŢara Românească, în Studii, 5, 1961.42 Ibidem, p. 242.43 Voir, à titre d’exemple, son article „Les intellectuels duSud-Est Européen au XVIIe siècle“, în „Revue des Études Sud-EstEuropéennes“, VIII, 1970, n° 2, pp. 181–230 et n° 4, pp. 623–668.44 D. Cantemir, Divanul, 1974, p. XVIII.45 „Dans Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, son[i.e. de Cantemir] attitude théosophique, à la manière de Van Hel-mont, le disciple de Paracelse, Cantemir tente une réconciliationentre la théologie et les sciences naturelles, où l’hermétisme et lesymbolisme médiéval tiennent un rôle majeur. C’est là, sans doute,la plus nette affirmation de Cantemir en faveur de l’ésotermisme,de l’initiation, de l’illumination – ce qui le sépare en égale mesu-re de la pureté doctrinaire chrétienne et de la science sensorielledu néoaristotélisme“, V. Cândea, „Quelques notes sur la pensée deDémètre Cantemir“, in Dacoromania. Jahrbuch für östliche Lati-nität, 2 (1974) p. 18.46 „Cantemir n’aurait pu être un rationaliste, à son époque,et dans le climat culturel où il travaillait: en Moldavie, au Levantou en Russie. Car, fondamentalement, on ne peut distinguer dansl’histoire du christianisme oriental les deux courants (idéaliste etrationaliste) dont on a tellement fait état dans l’histoire de la cul-ture russe à l’époque communiste. Pour les historiens commu-nistes de l’ancienne culture russe, chercher le „combat de l’ancienet du nouveau“ dans la culture de l’Europe Orientale et du Levantn’était qu’une façon de sauver son poste d’enseignant d’Universitéou de chercheur dans un institut de recherches. La philosophie oula pensée chrétienne orientale est, ainsi que l’a montré VladimirLossky dans un livre remarquable paru en 1944, Essai sur laThéologie mystique de l’Église d’Orient, une pensée mystique.Quoi que l’on fasse, il est impossible d’y trouver un combat desmystiques et des rationalistes; il n’y a pas de rationalistes dans lathéologie, du moins pas de rationalistes au sens des communistesou au sens de la pensée contemporaine. Cantemir, ce Cantemir quiécrivit le Divan et qui fit un tour de force en utilisant des sourcescatholiques telles que Bersuire ou des sources unitariennes tellesque Wissowatius pour en arriver tout de même aux conclusionsd’un livre orthodoxe, d’un manuel de réalisation intérieure pourses orthodoxes de l’Orient, un tel savant ne pouvait être un ratio-naliste. L’homme qui se dressa contre l’attitude de ThéophaneProkopovitch, un agent du modernisme dans la pensée russe àl’époque de Pierre le Grand, et contre l’opuscule de celui-ci surl’éducation des enfants ne pouvait être un rationaliste. On ne peutpenser Cantemir sous cette catégorie, et sa curiosité pour une cer-taine philosophie occidentale, dont celle de van Helmont, ou pourd’autres courants de pensée contemporains doivent être consi -dérés en rapport avec une attitude orthodoxe inébranlable.“, Vir-gil Cândea, „Dimitrie Cantemir – evoluţia interpretărilor“, in„Viaţa nouă“, nouvelle série, IIe année (1993), tome VII, p. 19.

53

L’héritage héraldique des princes Cantemir apréoccupé les historiens roumains depuis une bonnecentaine d’années. D’une part, les armoiries d’Etat,en usage officiel pendant les règnes des princesConstantin (1612/1627–1693), Antioh (1670–1724)et Démètre (1673–1723), ont été étudiées par desauteurs tels Gabriela Rădulescu1, Laurenţiu-ŞtefanSzemkovicz et Maria Dogaru2. D’autre part, lesarmes de famille, dérivées des celles d’Etat, on faitl’objet de plusieurs études dus au général Petre V.Năsturel3, à Jean N. Mănescu4 et à Dan Cernovo-deanu5, auxquels il faut aussi ajouter l’historienrusse Serguei Fomin6. D’intéressantes interpréta-tions ont été ajoutées par Ştefan S. Gorovei7 et SorinIftimi8, l’entier «dossier» étant récemment passé enrevue par le collègue moldave Silviu Andrieş-Tabac,en apportant des conclusions définitives, aussiqu’une importante bibliographie9.

Pour l’évolution du blason dans les Pays Rou-mains, ce dossier touche différentes problèmes,comme la relation entre l’héraldique d’Etat et cellede famille, la relation entre le patrimoine armorialautochtone et celui étranger, la relation entre l’em-blématique et l’héraldique proprement dite etc.

En se superposant, toutes ces sphères ont encommun un élément-clé: la tète d’aurochs, symbolede la Moldavie depuis la fondation de la Principauté,dont les princes on fait un usage ininterrompu (ainsique l’atteste une multitude de sources sphragis-tiques, épigraphiques, documentaires, monétairesetc.)10. Devenu une sorte de «symbole de fonction»,la tête d’aurochs se retrouve sur le grand sceau, ainsique sur les bagues sigillaires des trois princes de lafamille: Constantin (Fig. 1–2), Antioh (Fig. 3–4) etDémètre (Fig. 5–6)11.

Si ces sources iconographiques (auxquelles onpeut ajouter d’autres, multipliées sur plusieurs paru-tions de l’époque – Fig. 7)12, connues au moyen desimpressions apposées aux documents du temps,s’encadrent dans la série d’autres sceaux dus auxprinces qui se sont alternés sur le trône moldavedans cette époque troublée, on constate que – heu-reusement – d’autres sources nous offrent des élé-ments supplémentaires. Il faut dire que, avant lerègne des Cantemir, l’évolution des armoiries prin-cières roumaines a connu peu des cas quand les

54

Au carrefour des traditions héraldiques: les armoiries des Cantemir*Tudor-Radu Tiron**

Fig. 1 Empreinte du grand sceau du prince ConstantinCantemir, sur un document daté 12 Juin 1686 – aprèsLaurenţiu-Ştefan Szemkovicz, Maria Dogaru, Tezaur sfra -gistic românesc. II. Sigiliile emise de Cancelaria domneascăa Moldovei (1387–1856), Bucureşti, 2006, fig. 177.

Fig. 2 Empreinte du sceau annulaire du princeConstantin Cantemir, sur un document daté 15 Avril 1692 –après Laurenţiu-Ştefan Szemkovicz, Maria Dogaru, op. cit.,fig. 178.

* Alocuţiune susţinută la Sesiunea științifică dedicată domnitorului-cărturar Dimitrie Cantemir(17 noiembrie 2014, Aula Academiei Române)

**Doctor în istorie, membru asociat al Academiei Internaţionale de Heraldică

55

princes ont voulu «personnaliser» l’héraldiqued’Etat: les princes appartenant aux anciennes dynas-ties des Bogdan en Moldavie et des Bassaraba enValachie, les membres des nouvelles dynasties desMovilă et Cantacuzène, aussi que d’autres person-nages qui se s’emparèrent du trône (tel un JacquesHéraclides, mieux connu comme «Prince Des -pote»)13 ont apportés d’autres éléments héraldiques,d’ordre héréditaire ou purement personnel, dont unbon nombre de variantes – que le regretté Dan Cer-novodeanu plaçait sous le nom d’«armoiries d’Etatcombinées avec les armes dynastiques ou prin-cières».

Evidemment, n’étant pas «légiférés», dans lesens moderne du terme, et dépendant parfois de

Fig. 5, a–b Empreintes du grand sceau du prince Démètre Cantemir, sur les documents datées 22 Février et 6 Mai1711 – après Laurenţiu-Ştefan Szemkovicz, Maria Dogaru, op. cit., fig. 180–181.

Fig. 6. Empreinte du sceau annulaire du princeDémètre Cantemir, sur le document daté 6 Mai 1711 –après Laurenţiu-Ştefan Szemkovicz, Maria Dogaru, op. cit.,fig. 182.

Fig. 4 Empreinte du sceau annulaire du prince AntiohCantemir, sur un document date 16 Juillet 1697 – aprèsLaurenţiu-Ştefan Szemkovicz, Maria Dogaru, op. cit., fig.189.

Fig. 3 Empreinte du grand sceau du prince AntiohCantemir, sur un document daté 10 Juin 1696 – aprèsLaurențiu Ștefan Szemkovicz, Maria Dogaru, op. cit., fig.188

l’inspiration de l’artiste – graveur, sculpteur, orfèvre –appelé à les faire durer, toutes ces compositionsavaient le même caractère officiel: en effet, touteimage héraldique joignant les symboles tels la cou-ronne, le sceptre ou l’épée14, s’imposait en insignedu Pouvoir princier, incarnant par conséquence lesfonctions connues de celle-ci: militaire, autocra-tique, souveraine et d’essence divine15.

Voir un prince-intellectuel comme DémètreCantemir personnaliser ses armoiries officielles nenous surprends pas. Fils et frère de princes de Mol-davie, entré dans la famille cultivée du prince deValachie, Şerban Cantacuzène (par son mariage, enpremières noces, avec la princesse Cassandra),Démètre a voulu sans doute apporter un peu d’éclatau prestige de son propre lignage, par le moyen del’héraldique. La même idée l’a animée constam-ment, lorsqu’il a essayé d’évoquer son père, le vieuxprince Cantemir, comme le descendant d’une dynas-tie tartare, issue de Tamerlan, afin de faire oublierles origines humbles du fondateur de la dynastie16.Choisir les ancêtres ce n’était pas chose nouvelle, et

nous devons regarder le problème dans le contextede la recherche généalogique de l’époque. Apporterdes modifications à l’héraldique personnelle c’étaitencore plus facile, si l’initiative venait de l’hauteurdu trône, le prince étant libre d’en agir à son aise.

*Les armes du prince Cantemir ne sont pas

pareilles à ce qu’on peut appeler les armes des Can-temir. Les dernières font partie, en effet, de l’armo-rial russe, parce qu’elles correspondent à l’époque

quand la famille – tout comme un assez grandnombre de refugiés Moldaves – s’est intégrée dansla noblesse de l’Empire17. Rappelons maintenant les

armes de la famille (Fig. 8), ainsi décrites par leregretté Jean N. Mănescu: 1er, d’argent au rencontred’aurochs de sable, accompagné d’une étoile à huitrais d’or, entre ses cornes, d’un soleil du même etd’un croissant tourné, aussi d’or, dans les cantonsdu chef, ainsi que d’une masse d’armes (ou sceptre,ou massue) en bande et d’une épée (ou cimeterre) enbarre, passées en sautoir en pointe – Moldavie;2ème, de gueules à deux amphiptères affrontés desinople, les queues entrelacés, accompagnés enpointe d’une masse d’armes et d’une épée (iden-tique à celles du premier quartier), posées en che-vron renversé (ou passées en sautoir) – Cantemir;3ème, de gueules au corbeau contourné de sable, latète retournée, le vol couvert et abaissé, tenant dansson bec une croix d’or et perché sur une branched’arbre de sinople – Valachie; 4ème, d’azur à la foide gueules, penchée en barre, mouvant des flancspar des nuées d’argent. Sur le tout: d’or à l’aiglebicéphale de sable, surmontée d’une couronneimpériale et tenant dans ses serres le sceptre et leglobe – Russie18.

Jamais répertoriées dans l’Armorial général desfamilles noble de l’Empire, ni soumis à l’approba-tion de la Héroldia19, les armoiries ne semble pasavoir été officiellement approuvées, en dépit de lasituation nobiliaire exceptionnelle acquise parDémètre Cantemir: titulaire, avec ses héritiers, dutrône moldave (ainsi reconnu dans le traité d’allianceavec la Russie, conclu à Loutsk, en Avril 1711)20, etaussi les tires de prince sérénissime russe et prince duSaint Empire (étant l’un des cinq dignitaires du tsarà recevoir cette dernière qualité)21. L’intégration56

Fig. 7 Les armoiries de la Moldavie sur le verso de lapage du titre de l’ouvrage de Démètre Cantemir, Divanulsau Gâlceava înţeleptului cu lumea (Jassy, 1698), parupendant le règne d’Antioh Cantemir – après Ioan Bianu,Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche: 1508–1830,tomul 1 (1508–1716), Bucureşti, 1903, p. 358.

Fig. 8 L’écu des armoiries des Cantemir: reproductiond’après [Emanoil Hagi-Mosco], Steme boereşti din Româ-nia, Bucureşti, [1918], pl. III, fig. 4.

57

dans l’élite nobiliaire du monde Chrétien impliquait,même en cas d’absence d’une concession expressed’armoiries, l’adoption d’un blason. Mais commentest-il arrivé au blason que nous avons écrit ci-des-sus, dont l’iconographie associée aux Cantemird’après l’exil en Russie l’atteste en plusieurs ver-sions? (avec lions – Fig. 9 et sans lions – Fig. 10)22.

Le prototype de ces armes date, sans aucundoute, du vivant de Démètre Cantemir, auquel on

peut attacher avec certitude quelques blasons, tousassociés à la période russe de sa vie (Fig. 11–13).Conçus à partir les mêmes principes – «armoiries detype moldave», selon l’expression de Silviu

Fig. 10 Armoiries des Cantemir – avec manteau et sanslions: blason d’alliance avec les armes du prince DimitriMikhailovich Galitzine (1721–1793) et de Smaragda(Catherine) (1720–1761), fille de Démètre Cantemir – detaild’apres le portrait de la princesse Galitzine, gravure deRené Gaillard.

Fig. 11 Armoiries de Démètre Cantemir, publiées post-humément dans son Hronicul Romano-Moldo-Vlahilor,tome Ier (Jassy, 1835).

Fig. 12 Supralibros aux armoiries de Démètre Cante-mir, apposé sur le manuscrit de l’ouvrage Loca obscura inCathechisi [1720]: décalque par Grigore Tocilescu, aprèsIoan N. Mănescu, Stemele lui Dimitrie Cantemir şi locul lorîn heraldica Ţărilor Române, RA, L, XXXV, 1973, nr. 3, p.474, fig. 8.

Fig. 13 Armoiries de Démètre Cantemir, sur l’em-preinte en cire d’une lettre de ce prince, datée le 2 Janvier1722: croquis par Jean N. Mănescu, après DanCernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România,Bucureşti, 1977, pl. LXXVII, fig. 4.

Fig. 9 Armoiries des Cantemir – avec lions et sansmanteau: blason ornant le portrait de Démètre Cantemir,faisant partie de sa publication posthume Geschichte desOsmanshen Reichs nach seinen Anwachse und Abnehmen(Hamburg, 1745). Gravure de Cristian Fritzsch d’aprèscelle ornant le portait du même prince, publié dans Thehistory of the growth and decay of the Othoman Empire(London, 1734).

58

Andrieş-Tabac23 –, ces blasons ont en commun ladisposition concentrique des symboles, chosehéritée, à première vue, des traditions sphragistiquesautochtones. Mais on peut y aussi sentir l’influencedes sciences théorétiques, dont cette impressionindélébile de symétrie et d’ordre. Les éléments choi-sis pour traduire à la manière héraldique l’ego duprince sont disposés d’une façon logique, la compo-sition étant destinée à transmettre plusieurs mes-sages: le centre était occupé par la tête d’aurochs deMoldavie, donc un symbole territorial illustrant ledroit de Démètre au trône princier. Décrivant unnouvel cercle autour de l’aurochs, les deuxamphiptères sont destinés à témoigner le droit autrône comme héréditaire: fils de prince, reconnu parle tsar comme héritier du trône moldave, ainsi queson propre lignage (et pas un autre), Démètre Can-temir se rattachait lui-même à la tradition dynas-tique des anciens khans – tradition qui a provoqué,cinq ans après la disparition du prince, la bien-connue moquerie de Voltaire, adressée à Antioh, lefils du défunt, devenu ambassadeur russe dans l’Eu-rope des Lumières24. Sans exclure la possible exis-tence d’un pareil symbole héraldique des anciensCantemir25, en connexion avec la symboliquemédiévale des communautés tartares de la région(Fig. 14)26, sans exclure aussi le scénario voulant lesamphiptères descendus des dragons figurant dans leblason de la première dynastie moldave (celle duprince Dragoş, fondateur de la Principauté) (Fig.15)27, on trouve qu’il faut moins se préoccuper icide la origine véritable des amphiptères, et prendrecelui-ci tout comme ce symbole se présente: emblèmesauromorphe non-chrétienne28, assumée en vue dequelques prétentions généalogiques, voire poli-

tiques, tout à fait normales tenant compte de l’espritdu temps29. D’autre part – contrairement à ce quepensait le philosophe de Ferney! –, affirmer des ori-gines tartares ne doit pas surprendre, si on parle desgénéalogies dans l’espace de l’Empire Russe, dontun considérable nombre de lignages se rattachant ausouvenir de la Grande Horde: les Ouroussoff, lesYoussoupoff, les Kochubey30 etc., pour n’en men-tionner que des familles princières…

Outre la tête d’aurochs et les autres objets céré-moniels (couronne, sceptre et épée), les armoiries deDémètre Cantemir contiennent, dans ce qu’on peutappeler la pointe de l’écu, l’image d’une foi: deuxmains se serrant, mouvant des nuées. Figure tout àfait inouïe dans l’évolution de l’héraldique souve-raine autochtone, cette foi a déterminé le regrettéJean N. Mănescu supposer qu’il s’agissait ici d’unemblème maçonnique rosicrucienne31, preuve desliaisons du prince moldave aux sociétés secrètes dutemps. Dans ce contexte, cet auteur a aussi argu-menté le sens caché, dit-on également maçonnique,des armes d’un contemporain de Cantemir, le comterusse Piotr Andreïevitch Tolstoï (1645–1729), digni-taire de Pierre le Grand (à propos duquel le tsardisait «…quand on a affaire à lui, il faut avoir danssa poche une bonne pierre, pour lui casser les dentsen cas qu’il lui prenne envie de mordre...»). Mettanten relation ces deux blasons, Jean N. Mănescu tirades conclusions positives portant sur l’appartenancede Cantemir à la franc-maçonnerie32. Plus réservé,notre collègue moldave Silviu Andrieş-Tabacremarque que l’emblème circulait dans la Russie, aumoyen de l’ouvrage Symbola et emblemata, cata-logue paru dans un très gros tirage (Amsterdam,

Fig. 15 Les armoiries octroyées par Ladislas II, roi deHongrie, avec le titre de baron, aux frères Gheorghe etIoan Drágffy (le 28 Mars 1507): dessin de l’auteur d’aprèsNyulásziné Straub Éva, Őt évszád cimerei.../Wappen ausfünf Jahrhunderten..., Szekszárd, 1999, planche XXXIV.

Fig. 14 Emblème aux dragons entrelacés, sculptée surla Porte du Nord («Darbehane Qapı») du palais des khansde Bakhtchyssaraï en Crimée. Les murailles et les portes del’ensemble ont été bâties seulement en 1611.

59

1705), qui a fourni un assez grand nombre demodèles à l’héraldique, alors en berceau, de l’empiredes tsars (Fig. 16)33. Si on est totalement d’accordavec la source d’inspiration directe, qu’a peut avoirCantemir, on trouve que l’interprétation maçon-

nique de l’emblème doit résider sur plus d’argu-ments. Même Eugen Lozovan, auteur de la théorieconcernant l’appartenance du prince moldave à lafranc-maçonnerie34, a nuancé finalement les choses:«On ne saurait dire en ce moment jusqu’à quel pointD. Cantemir a été en contact avec les pré-francs-maçons (…). Mais, sans aucun doute, ces spécula-tions et pratiques n’étaient point étrangères à l’é-nigmatique prince… »35. On est tout à fait d’accordque de telles pratiques n’étaient point étrangères àDémètre Cantemir; très curieux de son naturel, leprince avait un incontestable penchant envers la«partie cachée des choses». Mais poser en relation,d’un part, la foi de ses armoiries avec, d’autre part,

l’emblème de la loge viennoise «Zur wahren Ein-tracht» (Fig. 17) nous semble hasardé: bien qu’illus-trant la même idée, les deux sources sont séparéespar plus de sept décennies, enfin une entière époqueoù la franc-maçonnerie a eu l’essor connu, y com-pris le développement d’un système particulier designes distinctifs. Peut-on vraiment avoir la certitudequ’un emblème comme celui de la loge précitée n’apas été conçu à partir d’un autre emblème, plusancien – par exemple celui reproduit dans la Symbo-la et emblemata de 1705?! Ça veut dire que ces deuxemblèmes, l’un intégré dans le blason de Cantemiret l’autre, présent dans celui de la loge «Zur wahrenEintracht», se réclament d’une source commune,mais ne peuvent pas avoir des connections entreelles – d’autant que les connexions entre Cantemiret la franc-maçonnerie, autrichienne ou non, sontpurement conjecturales36. Pour achever ce point,nous devons réitérer la première supposition de JeanN. Mănescu, faite en 1973, supposition selon laquel-le la foi voulait exprimer l’alliance politique avecPierre le Grand37 – vu l’état présent des connais-sances à ce sujet, on trouve cette explication commela plus sage.Nous devons à Eugen Lozovan le mérite de por-ter l’attention des chercheurs sur un certain dessinde Cantemir, qui peut être la clé de ce blason etqu’on essayera d’interpréter par la suite. On sait quele prince avait, à part ses qualités intellectuelles bienconnues, un certain penchant pour le dessin, dontune intéressante activité de cartographe38. Alors, deson propre main est un dessin à caractère allégo-rique (Fig. 18), illustrant l’œuvre Compendiolumuniversae logices institutionis, petit traité sur lalogique formelle classique, écrit entre 1700 et170539. Très complexe, la composition réunit, dans

Fig. 16 Emblème de la patience, d’après *** Sym bolaet emblemata, Amstelaedami, 1705, p. 127, fig. 375.

Fig. 18 Composition allégorique de Démètre Cante-mir, illustrant son œuvre Compendiolum universae logicesinstitutionis (1700–1705), en «Operele principelui Deme-triu Cantemiru», vol. VI, Bucureşti, 1883, p. 414.

Fig. 17 L’emblème de la loge «Zur wahren Eintracht»de Vienne, parue dans le «Journal für Freymaurer» 5784(= 1784), d’après D. Cantemir avant les Lumières, RIDS,77, Oktober 1980, pl. II.

60

un cadre circulaire, des «séquences» illustrant plu-sieurs idées: au centre, une colonne à laquelle estattachée («non moventer») un personnage couronnéféminin, tenant de sa main droite un serpent, sym-bole de la science, et soutenant de sa gauche la corded’un puits à balancier (équilibré, de son autre cotée,par un compas symbolisant la mesure des choses).Dans la partie gauche on peut distinguer un arbrefructueux, symbolisant probablement la science(«fructus dulcissimus»), sommé d’un livre ouvert etcouronné, que le personnage féminin touche avec leserpent. Dans la partie droite on aperçoit ce qu’ilpourra être une fontaine artésienne, ayant un dessintrès élaboré, avec plusieurs jets d’eau, avalés par lafoule – donc la science au profit des gens. La partieinférieure de la composition est occupée par unepyramide, bâtie en plusieurs niveaux, symbolisant lavie («nascitur» et «moritur»), ayant dans son som-met un oiseau – ça veut dire l’idée du souffle, pour-tant de très courte durée («cito, cito»). Une faux,présente dans l’extrémité inférieure, montre sansappel que la mort ne retard pas, alors qu’un bateause déplace vers la fontaine miraculeuse, symbolisantpeut-être que l’accès à la connaissance du tout n’est-elle possible, du vivant des hommes.

L’élément qui nous intéresse ici occupe la partiecentrale de la composition (Fig. 19): un lion rampanttourné vers la droite, tenant dans ses pattes anté-rieures la source du savoir infini («fons sapientiaeinfinitae»). Présent dans toutes les cultures, cetarchétype s’identifie avec l’origine de la vie, l’ori-gine du pouvoir, de la grâce, de la connaissance, del’inspiration, du génie etc.40, donc avec toutes lesaspirations d’un intellectuel de la taille de Cantemir.C’est pour ça que nous trouvons une connexiondirecte entre l’allégorie du Compendiolum et le bla-son que le prince s’est sans doute composé lui-

même et il faut ajouter ici que, dans les traditionspopulaires roumaines, les fontaines et les sourcesétaient gardées par les balauri41, êtres monstrueuxdu nombre desquels faisaient partie les amphiptèresde Cantemir (les créatures sauromorphes étaientaussi considérés, pendant l’Antiquité classique,comme gardiens des trésors en général)42. Là doit setrouver donc l’explication pour l’inhabituel etcurieux écu rond, ainsi que pour l’entière composi-tion ayant, comme nous l’avons montré auparavant,une structure circulaire. Donc, une compositionexprimant, à la fois, le statut personnel et héréditai-re, ainsi que les aspirations intellectuelles du princemoldave.

Revenant donc aux lions des armoiries Cante-mir, on peut constater que, en choisissant ces sup-ports, le prince s’est sans doute rapporté à une tradi-tion héraldique préexistante. Associés avec intermit-tences aux armes officielles de la Moldavie, les lionssont vraiment visibles sur quelques ouvrages monu-mentaux, par exemple l’église du monastère Golia(1660) ou le beffroi du monastère Cetăţuia (1670) àJassy43. Leur tradition remontait encore plus loin,jusqu’à la pierre avec inscription apposée par Etiennele Grand en 1481, à sa fondation de Putna, la nécro-pole princière44. C’était donc tout naturel pour unprince moldave de faire usage de ces deux lionsdans ses armes. D’autre part, l’image du lion tenantla source du savoir nous donne une autre explicationdes animaux tenant l’écu rond des armes: un em -blème sui-generis de la science, conçu pour être re -connu par les gens cultivés du temps.

A la différence d’autres princes de son époque,qui n’ont d’autre chose à faire de conserver ses bla-sons ancestraux, Démètre Cantemir a été le premierde son lignage à se créer une identité héraldique.Compilé à partir d’éléments traditionnels (la têted’aurochs, les insignes du pouvoir etc.), ce blasoncontient d’autres symboles, dont les origines et lesobjectifs (les buts) peuvent recevoir des explicationsplausibles. Quelques-unes des ces explications sontplus hasardées (telle la connexion entre le symboledes deux mains des armes Cantemir et celui, simi-laire, de l’emblème de la loge «Zur wahren Ein-tracht»), tandis que les autres sont plus probables(tel le message politique dissimulé par le mêmesymbole). La dernière composition héraldiquedatant du vivant de Cantemir, où la tête d’aurochsapparaît sur la poitrine de l’aigle bicéphale russe,montre le sens aigu que le prince avait des possibi-lités offertes par la science héraldique (à savoir la

Fig. 19 Détail de la composition allégorique précédemment référée

61

protection octroyée par le tsar, donc un messagepolitique).

Un dernier mot doit être dit au sujet des armoi-ries des princes russes Cantemir; jamais enregistréespar la Héroldia, celles-ci sont construites à partir desprincipes du blason occidental. Les symboles occu-pent les quartiers d’un écu écartelé, tandis quel’aigle bicéphale se trouve dans un écusson mis enabyme, doc une disposition tout à fait normale dansune héraldique à l’européenne. Les éléments pro-prement dits sont les mêmes que dans le blason deDémètre Cantemir, avec l’ajout, au troisième cartier,du symbole héraldique Valaque, le corbeau con -tourné de sable, tenant dans son bec une croix d’or.Vraisemblablement justifiée en raison du mariage deDémètre avec la fille d’un prince de Valachie, çaveut dire Şerban Cantacuzène, la présence de cesymbole offre une autre facette du blason qu’on étu-die: composition joignant plusieurs armes territo-riales, en raison des connections généalogiques de lafamille.

Voici donc une autre facette de Démètre Cante-mir – le prince qui, en se créant un blason, a su«voir» au-delà des limites imposées par la l’héral-dique traditionnelle, en faisant la synthèse entre toutce qui avait plus à son cœur: patrie, famille, éduca-tion, orientation politique. Et il faut souligner, enclôture de la présente étude, que si les blasons quenous venons d’approcher s’identifient avec son exil,les origines de cette conception doivent être cher-chées auparavant, montrant que dans les Pays Rou-mains les bonnes pratiques de l’art héraldiques n’é-taient pas du tout inconnues.

SummaryThe evolution of the coats of arms of the princes

Cantemir has been approached by authors as PetreV. Năsturel, Jean N. Mănescu, Dan Cernovodeanu,Gabriela Rădulescu and Silviu Andrieş-Tabac. Verydocumented, the study of the latter offered anoverview of the subject, with an important Roma -nian and Russian literature.

The coat of arms of princes Cantemir is impor-tant for the important number of issues implied,such as: the evolution of the princely coat of arms,the relation between the autochthonous and theforeign armorial systems etc. Conceived byDemetrius Cantemir, the scholar prince of Mol-davia, the coat of arms was used during Cantemir’sexile to Russia, being transmitted with several

altera tions to his descendants (became members ofthe Russian upper aristocracy).

The origins of the coat of arms as conceived byDemetrius Cantemir are very interesting: theaurochs head, symbol of the Moldavian principality,appeared together with a pair of winged serpents(considered to be the old symbols of the Cantemirs),and also a mysterious pair of shaking hands, appre-ciated by several contemporary authors as a hint forDemetrius Cantemir’s membership within the Euro-pean freemasonry.

Note1 Gabriela Rădulescu, Sigiliile Cancelariei domneşti a Mol-

dovei între anii 1711–1821, RA, XII, 1969, nr. 2, pp. 177,190–191.2 L.-Şt. Szemkovicz, Maria Dogaru, Tezaur sfragistic româ-nesc. II. Sigiliile emise de Cancelaria domnească a Moldovei(1387–1856), Bucureşti, 2006, pp. 65–68, 102.3 P.V. Năsturel, Stema României. Studiu critic din punct devedere heraldic, Bucureşti, 1892, pp. 66–67.4 I.N. Mănescu, Stemele lui Dimitrie Cantemir şi locul lor înheraldica Ţărilor Române, RA, L, XXXV, 1973, nr. 3, pp.465–480. Idem, Contributions héraldiques à l’his toire des sociétéssecrètes, RER, XIX–XX, Paris–Iaşi, 1995–1996, pp. 245–267 etEléments d’héraldique roumaine dans l’armorial russe, en«Comunicationes al XV Congreso International de las CienciasGenealogica y Heraldica», Madrid, 19–26.09.1982, III, 1983, pp.5–23.5 D. Cernovodeanu, Stema Moldovei în armele Can te -mireştilor, BSNR, LXVII–LXIX (1973–1975), nr. 121–123, 1975,pp. 277–294.6 С.В. Фомин, Кантемиры в изобразительных материалах,Кишинев, 1988, pp. 67–74.7 Lecture donnée, sous le nom «Genealogie şi heraldică depretenţii: Dimitrie Cantemir», dans la séance de 20 septembre2005 de la Filiale Jassy de la Commission Nationale de Héral-dique, Généalogie et Sigillographie de l’Académie Roumaine. Unrésumé a paru dans le «Buletinul Institutului Român deGenealogie şi Heraldică Sever Zotta», VII, 2005, nr. 10–12, 25décembre, p. 12.8 S. Iftimi, Dimitrie Cantemir şi delfinii din stema Moldovei(două ipoteze), ArhGen, IV (IX), 1997, 1–2, pp. 285–295.9 S. Andrieş-Tabac, Stemele Cantemireştilor, en Dinas tiaCantemireştilor. Secolele XVII–XVIII (Chi şi nău), 2008, pp.574–603.10 Un entier chapitre est dédié à l’évolution de l’héraldiqued’Etat en Moldavie, dans la plus récente bibliographie dédiée aublason autochtone – Maria Dogaru, Bibliografia HeraldiciiRomâneşti/Bibliographie Héraldique Roumaine, s. l., 2004, pp.75–84. L’essentiel de ces contributions a été regroupé dans«Herb. Revista Română de Heraldică» I (VI), 1999, 1–2, pp.3–50.11 L.-Şt. Szemkovicz, Maria Dogaru, op. cit., fig. 177–183,188–189.

62

12 S. Andrieş-Tabac, op. cit., pp. 578–580.13 D. Cernovodeanu, Ştiinţa şi arta heraldică în România,Bucureşti, 1977, pp. 63–77, 92–125. 14 Corina Nicolescu, Les insignes du pouvoir. Contribution àl’histoire du cérémonial de cour roumain, RESEE, 1977, XV–2,pp. 233–250.15 A. Pippidi, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române,Bucureşti, 1983, pp. 20, 35, 38.16 C. Rezachevici, Constantin Cantemir (1627–1693). Oviaţă neobişnuită – de la Silişteni la scaunul Moldovei, en DinastiaCantemireştilor. Secolele XVII-XVIII, ed. cit., pp. 45, 47 et note247. Autres mentions sur l’ascendance des Cantemir se retrouvedans Ştefan S. Gorovei, Cantemireştii – eseu genealogic, Ibidem,pp. 15–19.17 M. Cazacu, Familles de la noblesse roumaine au service dela Russie XVe–XIXe siècles, en CMRS, XXXIV, 1993, 1–2, Jan-vier-Juin, pp. 217–218, et aussi Jean Nicolas Mănescu, Elémentsd’héraldique roumaine dans l’armorial russe, en «Comunicacionesal XV Congreso internacional de las ciencias genealogica y heral-dica, Madrid, 19–25 septiembre 1982», III, Madrid, 1983, pp.5–23.18 Ibidem, p. 6.19 S. Andrieş-Tabac, op. cit., p. 586.20 A. Eşanu, Valentina Eşanu, Dimitrie Cantemir(1673–1723). Viaţa şi activitatea politică, în DinastiaCantemireştilor. Secolele XVII–XVIII, ed. cit., p. 206.21 S. Andrieş-Tabac, op. cit., pp. 585–586.22 Ibidem, pp. 595–603 (différentes armoiries datant des18e–19e siècles, illustrant ces deux versions).23 Ibidem, pp. 586–589.24 C. Rezachevici, op. cit., p. 47.25 S. Andrieş-Tabac, op. cit., p. 584.26 Şt. S. Gorovei, Genealogie şi heraldică de pretenţii: Dimi-trie Cantemir, en «Buletinul Institutului Român de Genealogie şiHeraldică „Sever Zotta“», Iaşi, VII, 2005, nr. 10–12, 25 decem-brie, p. 12. L’auteur mentionné a apprécié que les amphiptères deCantemir aient eu quelque connexion avec un emblème, figurant…deux dragons verts affrontés (représentés dans un certainendroit, même sur un fond rouge)… (donc une prétendue coïnci-dence avec la chromatique du 2eme quartier des armes Cantemir,n.a.); l’emblème en question se trouve au dessous de la porte dupalais de Bahcisarai, ancienne résidence des khans tartares deCrimée. Le même auteur suppose aussi que Cantemir s’est crée«…non seulement une généalogie de prétention (…), mais aussiune héraldique de prétention, adoptant un symbole des khans tar-tares…» – Ibidem.27 S. Iftimi, op. cit., pp. 290–291. 28 V. Simion, Imagine şi legendă. Motive animaliere în artaEvului Mediu românesc [Bucureşti], 1983, pp. 79–90.

29 M.D. Sturdza, Dictionnaire historique et généalogique desgrandes familles de Grèce, d’Albanie et de Constantinopole, Paris,1983, p. 19.30 Князь Петр Долгоруков, Российская родословнаякнига, T. II, Ч. I, Санкт-Петербург, 1855, pp. 26–32 (Ouroussoff),33–36 (Youssoupoff), 92–95 (Kochubey).31 *** Масонская коллекция Государственного МузеяИстории Религии/The Masonic Collection of the Stat Museum ofthe History of Religion, Санкт-Петербург, 2006, p. 21 (bijou lié àla franc-maçonnerie russe). Le même emblème circulait dans lesmilieux franc-maçonniques autrichiens du 18e siècle, figurant, parexemple, sur le pendentif d’un «Collier de l’Hospitalier» – OlgaBeşliu, Adrian Georgescu, Colecţia de obiecte masonice aMuzeului Naţional Brukenthal. Catalog, Sibiu, 2011, p. 27.32 J.N. Mănescu, Contributions…, pp. 257–261.33 S. Andrieş-Tabac, op. cit., pp. 591–592.34 E. Lozovan, La lettre sur la conscience de D. Cantemir,RER, XV, 1975, pp. 67–84.35 Idem, D. Cantemir avant les Lumières, RIDS, 77, Oktober1980, p. 9.36 H. Nestorescu Bălceşti, Enciclopedia ilustrată a francma-soneriei din România, Bucureşti, 2005, p. 216, d’autant que Mar-cel Shapira, Precizări asupra Ordinului Masonic Român, BIRE[Paris], 01.05.1983, p. 10, ont accrédité l’idée concernant l’appar-tenance de Cantemir à la franc-maçonnerie, avant que les logesfurent créées dans les Pays Roumains.37 I.N. Mănescu, Stemele lui Dimitrie Cantemir..., pp.471–472.38 A. Eşanu, Valentina Eşanu, Activitatea cartografică a luiDimitrie Cantemir, în Dinastia Cantemireştilor. SecoleleXVII–XVIII, ed. cit., pp. 306–320.39 Compendiolum universae logices institutionis, en Opereleprincipelui Demetriu Cantemiru, vol. VI, Bucureşti, 1883, p. 414.Le manuscrit a été découvert par Grigore Tocilescu, en 1877, dansles archives du Ministère des Affaires Etrangères de Moscou.40 I. Evseev, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor cultu rale,Timişoara, 1999, pp. 155–156, 219.41 I. Taloş, Gândirea magico-religioasă la români. Dicţionar,Bucureşti, 2001, p. 17.42 Anna Ferrari, Dicţionar de mitologie greacă şi ro mană,traducere de D. Cojocaru, Emanuela Stoleriu, Dana Zămosteanu[Iaşi], 2003, p. 131.43 D. Cernovodeanu, op. cit., pl. XXVII, fig. 1, 3.44 M. Berza, Stema Moldovei în timpul lui Ştefan cel Mare,SCIA, II, 1955, nr. 1–2, pp. 75–76, fig. 6 et Şt. S. Gorovei, Unmonument epigrafic şi heraldic recuperat: pisania cu stemă de laPutna (1481), AP, VIII, 2012, 2, pp. 141–166.

63

Discurs de recepţie

Titlul acestui discurs cere unele precizări pe caremă grăbesc să le aduc încă de la început.

Pe de o parte, el promite prea mult, cel puţin înraport cu preocupările mele din ultimele două dece-nii şi cu discuţia care urmează. Este adevărat căexistă încercări de a pune celula ca atare (bacterii, deexemplu) sau părţi ale acesteia (molecule de ADN înspecial) să calculeze, dar o direcţie de cercetare multmai realistă, cel puţin deocamdată, şi de care m-amocupat, este cea care caută în celulă idei utile infor-maticii, modele de calcul. Asemenea idei şi modelenu numai că pot asigura o eficienţă sporită calcula-torului tradiţional, electronic, dar se pot şi reîn toarceîn punctul de pornire, ca instrumente de lucru pentrubiologie.

Privind celula prin ochelarii matematicianu -lui-in formatician, aceasta este descrierea scurtă şiprecisă a demersului şi aici se plasează experienţa per-sonală de cercetare pe care se bazează textul de faţă.

Pe de altă parte, titlul anunţă deja intenţia auto-biografică. Privind retrospectiv, constat că mă aflula capătul a două perioade de câte două decenii fie-care, ultima dedicată în întregime „căutării de calcu-latoare în celulă“, prima consacrată aproape siste-matic pregătirii instrumentelor necesare acestei cău-tări. Mai ales despre experienţa celei de a douaperioade va fi vorba în cele ce urmează.

un alt titlu posibilPentru o vreme, am avut în vedere şi un alt titlu,

mult mai general, anume, „De la bioinformatică spreinfobiologie“. Era în acelaşi timp o propunere şi opreviziune, iar paginile care urmează încearcă să deaconsistenţă acestei previziuni. De altfel, ea nu-miaparţine, în mai multe locuri s-a vorbit despre onouă vârstă a biologiei, bazată pe folosirea paradig-melor informaţional-computaţionale. Este vorba nudespre aplicarea informaticii, fie ea teoretică saupractică, în biologie, ci de trecerea la un alt nivel, la

o abordare sistematică a fenomenelor biologice întermeni de inspiraţie computaţională.

De pildă, într-o carte recentă, apărută la Sprin-ger-Verlag, în 2013, Vincenzo Manca pledează pen-tru „o nouă biologie“ pe care o numeşte infobiotică,plecând de la observaţia că viaţa este prea impor-tantă şi prea complexă pentru a fi investigată numaide biologia tradiţională – cu sublinierea că, de fapt,tocmai biologii sunt cei chemaţi, nu numai să fiebeneficiarii, ci şi să dea contur noii ştiinţe. Alăturide informaticieni şi, cu mult mai plauzibil şi mai efi-cient, preluând de la aceştia idei, modele, tehnici,apropriindu-şi-le şi dezvoltându-le.

ContextulCu titlul de acum în faţă şi căutându-i un gen

proxim „oficial“, prima sintagmă care ni se oferăeste „calculul natural“ (natural computing) – cumenţiunea, însă, că ea acoperă o foarte largă varie -tate de cercetări. Pentru a avea o descriere autori zată,să mergem la Handbook of Natural Computing, edi-tat de Grzegorz Rozenberg, Thomas Bäck şi JoostKok, în patru volume masive, tot la Sprin ger-Ver lag,în 2012. De la începutul prefeţei, aflăm că „acestaeste domeniul de cercetare care investigheazămodele şi tehnici computaţionale inspirate din na -tură, dar investighează, în termeni de procesare ainformaţiei, şi fenomene care au loc în na tură“.Generalitatea este evidentă, adăugând la dorinţa de aidentifica în natură idei utile informaticii, un punctde vedere care, pus sistematic în funcţiune poateduce la o nouă paradigmă în cercetarea biologică şinu numai: abordarea în termeni de procesare a infor-maţiei, depăşind deci abordarea tradiţională, de tipchimico-fizic.

Ideea a fost formulată şi în alte contexte: punc-tul de vedere computaţional poate conduce la onouă fizică – este previziunea lui Jozef Gruska, unpionier al informaticii, şi pe aceeaşi teză este con-

Căutând calculatoare în celula biologică.După douăzeci de ani*Acad. Gheorghe Păun

* Discurs de recepţie(24 octombrie 2014, Aula Academiei Române)

struit şi volumul colectiv A Computable Universe.Understanding and Exploring Nature as Computa-tion, publicat de World Scientific în 2013, cu multecapitole incitant-entuziaste şi cu o prefaţă de lungi-mea unui capitol, semnată de Roger Penrose, nu tot-deauna de acord cu ipotezele din carte.

popularitatea unui domeniuPrivind la nivel editorial şi al conferinţelor (nu

mai adaug şi proiectele de cercetare, finanţarea,deci), se poate constata că traversăm o veritabilămodă a calculului natural, a bioinformaticii.

Am ajuns astfel la genul proxim cel mai restric-tiv: calculabilitate inspirată din biologie. Esteimportant de notat că termenul „bioinformatică“ areun dublu înţeles, cu determinare, ca să spunem aşa,geografică. În „Vestul pragmatic“, el acoperă maiales aplicaţiile informaticii în biologie (în scenariul„standard“, se pleacă de la probleme spre instru-mente, fără a teoretiza prea mult). În Europa, ambeledirecţii de influenţare sunt avute în vedere – dinsprebiologie spre informatică şi invers. Deşi este naturalca aceste direcţii să se dezvolte în paralel, în cola-borare, lucrurile nu stau totdeauna aşa. În căutare desoluţii pentru probleme curente, unele realmenteurgente, din domeniul biomedical, de exemplu,matematica şi informatica vin adesea cu instru mentepuse la punct în alte domenii. Exemplul tipic suntecuaţiile diferenţiale, cu o glorioasă istorie în fizică,astronomie, mecanică, meteorologie, şi care sunt„împrumutate“ de biologie, nu totdeauna cu verifi-carea adecvării lor.

„Strategia europeană“, a construirii unei teoriimatematice, care abia ulterior îşi găseşte aplicaţii,are atractivitatea şi avantajele ei – dar şi limitele şicapcanele ei. European fiind, matematician fiind,am fost mult mai atras de această strategie, cu vre-mea devenind însă tot mai interesat de „realitate“, deaplicaţii.

Ce înseamnă însă a calcula?Dacă procesarea de informaţie este calcul, atunci

putem vedea calcule peste tot în jur. Cu un detaliufoarte important ascuns în formularea dinainte:putem vedea, noi, oamenii. Un observator adică,pentru care un proces are semnificaţia unui calcul.

Un exemplu la limită, dar sugestiv, este cel alunei picături de lichid care cade prin aer. În vremeaasta, ea „rezolvă“ instantaneu, prin forma pe care oia, o ecuaţie diferenţială. Este acesta un calcul? N-aşmerge atât de departe. La fel cu tot ce se întâmplă în

celulele unei frunze sau din corpul unui om, la nivelbiochimic sau chiar la nivel informaţional.

O formulare sugestivă a necesităţii observatoru-lui în definirea unui proces ca fiind un calcul îi apar-ţine lui Tommaso Toffoli. Citatul care urmeazăapare într-un articol apărut în 2005 în Journal ofUnconventional Computing,

„Nu este util să numim calcul orice cuplarenetrivială între variabile de stare. Dorim în plus caaceastă cuplare să fie intenţionat stabilită pentru aprezice sau manipula – cu alte cuvinte, pentru acunoaşte sau a face ceva.

Departe de mine gândul de a strecura conside-raţii animiste, spiritualiste sau măcar antropice îndefiniţia calculului! Conceptul de calcul trebuie săapară ca o construcţie naturală, bine caracterizată,obiectivă, care să fie recunoscută ca atare şi utilăoamenilor, marţienilor şi roboţilor deopotrivă.“

Maşina TuringSă pornim însă din altă direcţie, de la accepţiu-

nea dată de matematică termenului de calcul. Dejade prin anii ’30 ai secolului trecut avem o definiţie aceea ce este calculabil, răspunsul pe care AlanTuring l-a dat întrebării „ce se poate calcula meca-nic?“, formulate în 1900 de David Hilbert. „Meca-nic“, deci „algoritmic“, reformulăm noi astăzi. Auexistat mai multe propuneri (amintesc doar funcţiilerecursive şi lambda-calculul), din partea unor numemari ale matematicii-informaticii (îi amintesc doarpe Alonzo Church, Stephen Kleene, Emil Post), darsoluţia pe care Turing a dat-o aşa-numitei Entschei-dungsproblem a lui Hilbert, ceea ce astăzi estecunoscut ca maşină Turing, a fost acceptată ca fiindcea mai convingătoare (fapt atestat până şi de exi-gentul Gödel). Acesta este în informatică modelulstandard de algoritm.

Câteva detalii mai tehniceEste interesant să notăm că atunci când şi-a defi-

nit „maşina“, Turing a plecat explicit, o spune încăde la începutul articolului, de la încercarea de a abs-tractiza modul în care calculează un om, reducând laminimum resursele şi operaţiile efectuate de acesta.S-a ajuns astfel la un „calculator“ care constădintr-o bandă potenţial infinită, împărţită în celule,în care se pot scrie simboluri dintr-un alfabet finit,citite şi rescrise de un cap de citire-scriere, contro-lat de o memorie, care se poate afla într-un numărfinit de stări. 64

Extrem de reducţionist, dar acesta este cel maigeneral model de calcul algoritmic – în lipsa uneidefiniţii anterioare a ceea ce este calculabil, afirma-ţia este doar o ipoteză şi ea poartă numele de tezăTuring-Church. Dar, ceea ce a făcut maşina Turingatrăgătoare au fost nu numai simplitatea, puterea şirobusteţea ei, ci, mai ales, existenţa maşinilor uni-versale: există o maşină Turing fixată, care poatesimula orice maşină Turing particulară în sensulurmător. Dacă pe banda maşinii universale scriemun cod al maşinii particulare şi date de intrare aleacesteia, atunci maşina universală ne va furniza ace-laşi rezultat pe care ni-l furnizează maşina particu -lară plecând de la datele respective. Iar Turing ademonstrat că există maşini universale.

Avem aici „certificatul de naştere“ al calculatoa-relor de azi, numite de aceea şi de tip Turing-vonNeumann – se ştie că, atunci când a realizat primelecalculatoare electronice programabile, la mijloculanilor 1940, John von Neumann a fost în mod esen-ţial influenţat de ideile lui Turing.

În cele ce urmează, a calcula are înţelesul su -gerat de maşina Turing: există o intrare şi o ieşire,iar între ele există un algoritm care face trecerea dela intrare la ieşire, rezultatul unui calcul fiind obţi-nut în momentul în care maşina se opreşte. Res-trictiv, dar precis. Având un asemenea cadru laîndemână, putem căuta calcule în jur, mai mult, leputem studia într-un context foarte bine dezvoltat,teoria calculabilităţii – un ansamblu, de fapt, demai multe teorii, precum teoria automatelor, teorialimbajelor formale (gramaticilor), teoria complexi-tăţii calculului.

Informatică şi matematicăPoate că acesta este locul în care putem aminti

încă o discuţie cu variate luări de poziţie, legată derelaţia dintre informatică şi matematică. Fără a intraîn alte dezbateri, să consemnăm doar că informaticateoretică, aflată la intersecţia celor două ştiinţe, esteadesea considerată parte a matematicii de cătreinformaticieni şi parte a informaticii de către mate-maticieni, având uneori probleme şi în cadrul infor-maticii – de altfel, ca orice ramură teoretică a uneiştiinţe cu mare pondere practică. Evident, false pro-bleme în sine, dar care pot avea urmări administra -tive neplăcute.

Apelez, fiind de aceeaşi părere, la o voce autori-zată, Edsger Dijkstra, un clasic al informaticii, bachiar al celei practice.

În discursul pe care l-a susţinut în mai 2000, laun simpozion organizat la Universitatea din Austin,Texas cu prilejul retragerii sale, Dijkstra spune:

„În zilele noastre, există o asemenea obsesie aaplicaţiilor că, dacă universităţile nu sunt atente,forţele externe, cele care fac distincţia [dintre teorieşi practică], vor trage o linie între cele două şi potîncerca să-i surghiunească pe teoreticieni în ghetoulunor departamente separate şi în clădiri separate.O simplă extrapolare ne spune că, după o vreme,practicienii vor avea puţine de aplicat; lucrul acestaeste bine cunoscut, dar nu a împiedicat niciodatăminţile contabile să omoare gâsca cu ouă de aur.Cel mai rău lucru cu institutele explicit dedicateaplicării ştiinţei este că ele tind să devină institutededicate teoriei de mâna a doua.“

Bineînţeles, relaţia matematicii cu informaticaeste mult mai complexă, dar nu este aici locul pen-tru a o explora în mai multe amănunte. Închei întor-cându-mă în punctul din care am plecat: calculatoa-rele de azi, programabile, de tip Turing-von Neu -mann, s-au născut din teorema de universali tate alui Turing, din 1936. Interesant (şi reconfortant pen -tru poziţia lui Dijkstra) este că, în urma unui vot peinternet, din 2013, menit a identifica cea mai impor-tantă descoperire ştiinţifică sau tehnologică brita -nică, locul întâi a fost ocupat de maşina Turing şiteorema de universalitate a lui Turing, care au câşti-gat competiţia cu linoleumul, motorul cu abur, tele-fonul, cimentul altele asemeni.

O întrebare preliminară: calculează natura?Având în minte calculabilitatea în sens Turing,

întrebarea devine extrem de restrictivă, dar începprin a cita o opinie foarte permisivă, unde niciobservatorul nu mai este invocat.

La începutul capitolului 2 al volumului colectivNon-Standard Computation, apărut la Wiley, în 1998,M. Gross spune: „Viaţa este calcul. Fiecare celulă înparte citeşte informaţie dintr-o memorie, o rescrie,primeşte date de intrare (informaţie asupra mediu-lui), procesează date şi acţionează conform rezultate-lor tuturor acestor calcule. Pe total, zilioanele decelule care populează biosfera efectuează cu sigu-ranţă mai mulţi paşi de calcul pe unitatea de timpdecât toate calculatoarele oamenilor puse la un loc.“

În cele ce urmează, adopt o poziţie mai conser-vatoare şi mai productivă: având în minte definiţiamatematică a calculabilităţii, în speţă, abordarea detip Turing, să privim în jur, în special în biologie, în 65

căutarea de idei, suporturi de date, structuri de date,operaţii cu acestea, moduri de control al operaţiilor,arhitecturi de „calculatoare“, care pot sugera:

- (1) noi modele de calcul, - (2) căi de folosire mai bună a calculatoarelor

existente, - (3) posibilităţi de îmbunătăţire hardware a cal-

culatoarelor existente, eventual chiar - (4) noi tipuri de calculatoare, bazate pe mate-

riale de provenienţă biologică. A se observa ambiţiaîn creştere de la un obiectiv la altul.

limitele calculatoarelor actualeModa calculului natural, cu deosebire a celui

inspirat din biologie, are o motivare puternică, le -gată de limitele calculatoarelor actuale, unele dintreele resimţite tot mai acut.

Procesoarele devin tot mai rapide şi mai com-pacte, capacitatea memoriei lor tot mai largă. Da,dar până când? A fost mult repetată aşa-numita legea lui Moore, enunţată în 1965 de Gordon Moore,cofondator al Intel Corporation, cu referire la numă-rul tranzistorilor de pe un circuit integrat, extinsăapoi la costul pe unitatea de informaţie memorată,formulată uneori şi în forma „în fiecare an, calcula-toarele devin de două ori mai mici, de două ori maiieftine şi de două ori mai puternice“. Exponenţialpe fiecare dintre cele trei dimensiuni, tinzând decirapid spre limita cuantică în dimensiunea procesoa-relor. Chiar la nivelul mai tehnic, confirmat pentrucâteva decenii, al dublării capacităţii procesoarelor,legea – de fapt, o observaţie, urmată de o previziune– a fost ajustată, cu dublarea prevăzută mai întâi laun an şi jumătate, apoi la trei ani. Încă nu e rău, darnu va putea continua prea mult nici în acest ritm.

Problema e însă alta. Progrese se fac continuu şise vor mai face la nivel tehnologic, dar calculatorulactual are limite principiale, peste care nu poatetrece numai prin progrese tehnologice – şi asta, înprimul rând pentru că este calculator... Turing-vonNeumann. Secvenţial adică. Uniprocesor. Calcu -lează tot ce se poate calcula, dar asta în principiu, lanivelul competenţei. O chestiune fundamentală ma -tematic, dar în aplicaţii devine relevantă perfor -manţa, resursele cerute de un calcul dat, ce putemcalcula acum şi aici, în condiţii precizate.

O mare provocare: complexitatea exponenţialăO puternică teorie s-a dezvoltat asupra acestui

subiect, teoria complexităţii calculului, care a defi-

nit încă de la început ca fiind fezabile problemelecare se pot rezolva în timp polinomial în raport cudimensiunea datelor de intrare. Problemele de com-plexitate exponenţială, care cer un timp de tip 2n, 3netc. pentru o intrare de dimenisune n, au fost consi-derate nefezabile. Prima clasă a fost notată cu p, adoua cu Np, abrevierile venind de la „polinomial“,respectiv, „polinomial nedeterminist“. Nu intru înamănunte.

O teorie foarte frumoasă, care, însă, nu ne poatespune încă dacă p = Np, dacă nu cumva soluţii poli-nomiale se pot găsi şi pentru problemele pe careacum le considerăm de complexitate exponenţială.Importanţa acestei probleme este enormă. Pe de oparte, majoritatea problemelor practice (netriviale)sunt în clasa Np, deci sunt nefezabile, nu pot firezolvate eficient, pe de alta, majoritatea sistemelorcriptografice în uz se bazează pe probleme de com-plexitate exponenţială, rezolvarea lor polinomialăputând duce la spargerea sistemelor. Problema estedeschisă încă din 1971, iar în anul 2000 a fost in -clusă de Clay Mathematical Institute, din Cam bri dge,Massachusetts, în lista celor şapte „probleme alemileniului“, rezolvarea ei fiind recompensată cu unmilion de dolari.

promisiunile calculului naturalPentru a face faţă problemelor de complexitate

exponenţială, informatica are mai multe posibilesoluţii, majoritatea legate de biocalculabilitate:

- (1) căutarea de calculatoare masiv paralele, - (2) căutarea de calculatoare/calcule nedetermi-

niste, - (3) căutarea de soluţii aproximative, - (4) căutarea de soluţii probabiliste.Toate aceste patru direcţii au fost explorate şi în

cadrul informaticii „standard“, în teorie, ca şi în teh-nologia de tip electronic. Calculatoare multiproce-sor sunt deja disponibile de mai mulţi ani – dar fărăa ajunge încă la paralelismul masiv de la care seaşteaptă rezolvarea problemelor complexe.

Foarte atrăgătoare sunt însă ultimele două dintrecele patru soluţii. Ele se aplică mai ales problemelorcomplexe de optimizare: explorând la întâmplarespaţiul soluţiilor posibile, suficient de mult timp, cuo mare probabilitate putem da peste soluţii optimesau aproape de cele optime.

Aici intră promiţător în scenă calculul natural.Mă voi referi de acum înainte numai la cel de inspi-raţie biologică.66

Într-o celulă, un număr imens de „chimicale“(ioni, molecule simple, macromolecule, proteine,molecule de ADN şi ARN) evoluează împreună, însoluţie apoasă, la un înalt nivel de paralelism şi, înacelaşi timp, de nedeterminism, într-un mod robust,coordonat, făcând faţă cu succes solicitărilor carevin dinspre mediu şi căpătând în timp caracteristicifoarte atrăgătoare, de tip adaptare, învăţare, autore-parare, reproducere.

Se pare, deci, că natura a perfecţionat de-a lun-gul a patru miliarde de ani de evoluţie procese careaşteaptă să fie identificate şi înţelese de informati-cieni, pentru a învăţa noi metode şi paradigme decalcul, eventual pentru a construi noi tipuri de cal-culatoare. Iar informaticienii au trecut de multăvreme la lucru.

Iată doar câţiva dintre paşii făcuţi pe acest drum:Algoritmii genetici, ca mod de a organiza căutareaprin spaţiul soluţiilor, imitând evoluţia darwiniană,pentru a rezolva probleme de optimizare. Reţeleleneurale, încercând să imite funcţionarea creieruluiuman, tot pentru căutarea de soluţii aproximative,mai ales pentru probleme de recunoaştere a forme-lor de învăţare. Ceva mai târziu, calculul cu ADN,care a propus şi un nou hardware, masiv paralel,folosind ca suport de calcul molecula de ADN. Şimai aproape de noi, calculul membranar, luând capunct de plecare celula ca atare şi populaţiile decelule.

un exemplu încurajator, algoritmii geneticiÎnainte de a trece la calculul cu ADN şi la calcu-

lul membranar, subiecte la care voi intra în maimulte detalii, să mai zăbovim puţin asupra uneiramuri a calculului inspirat din biologie care, laprima vedere, este surprinzător de eficient. Estevorba despre algoritmii genetici. Sloganul subînţe-les poate părea derutant: atunci când nu ştii încotrosă mergi, mergi la întâmplare, cu menţiunea că încazul algoritmilor genetici „întâmplarea“ este direc-ţionată, ea se face „ca în natură, în evoluţia specii-lor“.

Totul este o preluare metaforică a unor elementedin evoluţia darwiniană şi nimic nu garantează căajungem la o soluţie satisfăcătoare a problemei, dar,şi aici este surpriza (plăcută), într-un număr semni-ficativ de aplicaţii practice, strategia funcţionează.Iar singura „explicaţie“ este cea „bio-mistică“: algo-ritmii genetici funcţionează atât de bine în atât demulte situaţii pentru că natura a pus la punct pro ceseatât de performante în evoluţia speciilor.

Toate acestea induc, la acelaşi nivel speculativ, oconcluzie optimistă: dacă algoritmii genetici suntatât de utili, în ciuda lipsei unui argument matema-tic pentru aceasta, atunci să încercăm să imităm bio-logia şi în alte aspecte ale ei, având bune şanse ca,dacă suntem inspiraţi să extragem ideile potrivite, săobţinem sugestii fertile pentru îmbunătăţirea folosi-rii calculatoarelor existente şi, eventual, pentru rea-lizarea unora şi mai performante.

Acest optimism trebuie însă temperat de obser-vaţia că un rezultat celebru al calculului evolutiveste aşa-numita no free lunch theorem, a lui DavidWolpert şi William Macready, care, informal, spunecă oricare două metode aproximative de optimizaresunt la fel de bune, în medie, peste toate problemelede optimizare, ceea ce poate fi citit şi „la fel de puţinbune“, pentru fiecare metodă există probleme pentrucare metoda nu poate da soluţii satisfăcătoare.

primul calcul în eprubetăDespre posibilitatea de a folosi molecule de

ADN pentru a calcula s-a speculat încă din anii1970. În 1994, Leonard Adleman a confirmat aceastăaşteptare, rezolvând în laborator problema dacăexistă un drum hamiltonian într-un graf. Problemaeste cunoscută ca fiind printre cele mai grele pro-bleme nefezabile, de complexitate exponenţială, darAdleman o rezolvă într-un număr de paşi care esteliniar în raport cu mărimea grafului. E adevărat, paşibiochimici, făcând uz de un paralelism masiv, bachiar şi de nedeterminism, toate acestea posibiledatorită caracteristicilor moleculelor de ADN şi bio-chimiei aferente.

Pe scurt, milioane de cópii ale unor secvenţe sim-ple de nucleotide, codificând nodurile şi arcele gra-fului, au fost puse împreună în soluţie apoasă. Prinscăderea temperaturii, aceste secvenţe au formatmolecule dublu catenare corespunzătoare drumurilorîn graf. Pentru că au fost folosite suficient de multecópii ale secvenţelor iniţiale, cu mare probabilitate,au fost obţinute toate drumurile din graf. Dintreacestea, au fost selectate, prin operaţii obişnuite delaborator, cele care treceau prin toate nodurile.

Realizarea este extraordinară – iar ecoul a fost pepotrivă. Deja în anul următor, 1995, s-a organizat laPrinceton o întâlnire cu titlul „DNA Computing“,care s-a transformat în conferinţă şi continuă şi astăzi.

Argumente pro şi contraA fost un pas istoric, demonstraţia că se poate.

Pe un graf cu 7 noduri, însă, pentru care problema se 67

poate rezolva printr-o simplă inspecţie vizuală. Laînceputul anilor ’90, calculatoarele obişnuite puteaudeja rezolva problema existenţei dumurilor hamilto-niene în grafuri cu câteva sute de noduri, suficientpentru aplicaţiile practice curente, iar între timp per-formanţele lor au crescut mult.

Pe de altă parte, soluţia a fost obţinută printr-otranzacţie spaţiu-timp, pentru a micşora timpul, afost mărit spaţiul. Mai precis, numărul de moleculea fost exponenţial de mare în raport cu numărulnodurilor. Juris Hartmanis, un clasic al informaticii,după ce şi-a exprimat entuziasmul, a calculat canti-tatea de ADN necesar pentru a aplica procedura luiAdleman la un graf cu 200 de noduri şi a găsit căgreutatea acestuia ar fi depăşit greutatea Pământu-lui... Fizica progresează în urma experimentelorcruciale, informatica în urma demonstraţiilor căceva se poate, spune Hartmanis. Adleman a produso asemenea demonstraţie!

Cam aici este şi acum calculul cu ADN din punctde vedere practic. Numeroase experimente, dar totpe „probleme-jucărie“, multă teorie, priceperea înmanevrarea moleculelor de ADN în laborator a pro-gresat foarte mult, dar pe total domeniul s-a deplasatspre nanotehnologie, aplicaţiile practice nu au apă-rut încă (dacă nu cumva există aplicaţii în criptogra-fie, dar sunt clasificate).

Sisteme HDin punct de vedere teoretic, calculul cu ADN a

fost iniţiat în 1987, de Tom Head, de la State Uni-versity of New York din Binghamton, SUA, într-olucrare din Bulletin of Mathematical Biology, încare introducea o operaţie cu şiruri care formali -zează operaţia de recombinare a moleculelor deADN din genetică. O numeşte splicing şi aşa îi voispune în continuare, pentru a o distinge de recombi-narea de la algoritmii genetici, cu care seamănă, fărăa fi identică.

Pe scurt, două şiruri de simboluri sunt tăiate îndouă bucăţi fiecare, la mijlocul unui context specifi-cat printr-o pereche de subşiruri, iar fragmentelesunt recombinate încrucişat, obţinându-se douăşiruri noi.

Plecând de la o mulţime iniţială de şiruri şi apli-când această operaţie în mod repetat, obţinem undispozitiv de calcul, un generator de limbaje, simi-lar unei gramatici. L-am numit sistem H, pentru aaminti de Tom Head.

Atunci când se introduce un nou model de cal-cul, prima chestiune care trebuie clarificată priveşte

puterea sa, în comparaţie cu etaloanele teoriei auto-matelor şi limbajelor formale. Să notăm doar că ceidoi „poli“ ai calculabilităţii sunt puterea maşiniiTuring, prin teza Turing-Church fiind nivelul maximal calculabilităţii algoritmice, şi puterea automatuluifinit.

Sistemele H cu un număr finit de şiruri de ple-care şi un număr finit de reguli de splicing nu atingdecât puterea automatului finit. Insuficient ca pu -tere, mai ales că un „calculator“ de acest nivel nu areproprietăţi (convenabile) de universalitate, deci nu eprogramabil. Adăugând însă un minim control asu-pra operaţiei de splicing, cu multe sugestii veninddin biologie (promotori sau inhibitori, de exemplu),obţinem sisteme H echivalente cu maşina Turing.Demonstraţia este constructivă, ca urmare se„importă“ astfel de la maşina Turing şi existenţamaşinii universale, obţinem astfel un sistem H uni-versal, programabil.

Cu o menţiune: nu s-a putut încă realiza în labo-rator un asemenea „calculator“ bazat pe splicing.

un detaliu important: funcţionarea autonomăSă nu uităm că un calculator universal, progra-

mabil, ar trebui să lucreze autonom, în sensul căodată un program pornit, calculatorul continuă fărăintervenţii din afară – cu totul altfel decât se întâm-plă de obicei în experimentele de calcul cu ADN,unde operatorul uman controlează întregul proces.De pildă, în cazul experimentului din 1994, Adle-man a fost, de fapt, „calculatorul“, el a folosit mole-culele de ADN doar ca suport de calcul.

Există însă progrese promiţătoare spre realiza-rea de calcule autonome, cuvântul-cheie, mult pro-movat în ultimii ani, fiind auto-asamblare (self-assembly). Realizări remarcabile în această direcţieau fost obţinute de Erik Winfree şi echipa sa de laCaltech, Pasadena, SUA, iar abordarea sa este desemnalat şi pentru că de data aceasta nu este vorbadespre rezolvarea unei probleme ad-hoc, ca la Adle-man şi la majoritatea experimentelor din literaturacalculului cu ADN, ci de implementarea în labora-tor a unui model de calcul universal, autonom – deaceea, un demo, poate, mai important decât cel allui Adleman.

Există şi alte încercări de a realiza în laborator„calculatoare“ autonome. Semnalez doar simulareaunui automat finit, un succes al unei echipe dinIsrael, anunţat în noiembrie 2001 în „Nature“, cu68

menţiunea că era vorba despre un automat cu numaidouă stări. Tot numai un demo...

Ce înseamnă a calcula în mod natural?Există şi alte moduri de a calcula inspirate din

biochimia ADN-ului, de pildă, prin inserare şi şter-gere de subşiruri (în contexte date), printr-un fel de„joc de domino“ cu molecule de ADN care secuplează pe baza complementarităţii Watson-Crick.În calculul membranar întâlnim procesarea de mul-tiseturi. Evoluţia însăşi este bazată mai ales perecombinare/splicing, mutaţiile locale apar doaraccidental. În contrast, calculatoarele existente şimodelele teoretice de calcul folosesc, aproape toate,operaţia de rescriere (rewriting). Acest lucru esteadevărat pentru automate, gramatici, sisteme Post,algoritmi Markov. Toate aceste operaţii, şi rescriereaşi cele „naturale“, atât de diferite între ele, conduc lamodele de calcul echivalente, care au puterea maşi-nii Turing.

Întrebarea se impune: ce înseamnă a calcula înmod natural? Cu multe continuări: De ce informa -tica nu a considerat (decât sporadic) şi alte operaţiidecât rescrierea? Se pot concepe calculatoare (elec-tronice) folosind „operaţii naturale“? Folosind, depildă, recombinarea de tip splicing.

Urmează întrebarea dacă astfel de calculatoarevor fi sau nu mai bune decât cele existente. Teoretic,vor avea aceeaşi putere, diferenţele trebuie căutatepe alte coordonate: eficienţă computaţională, uşu-rinţă în utilizare, posibilităţi de învăţare etc.

Să trecem la celulă!În ciuda acumulărilor teoretice, a numeroaselor

experimente reuşite (totuşi, având de a face cu pro-bleme de dimensiuni derizorii) şi a perfecţionăriicontinue a tehnicilor de laborator, calculul cu ADNnu a confirmat entuziasmul de acum douăzeci deani, de după anunţarea experimentului lui Adleman.

La câţiva ani de la experiment, devenise clar cănu se poate merge prea departe, mai era nevoie deîncă o idee inovatoare, de încă o „străpungere“, pen-tru a face un pas esenţial spre aplicaţii, iar una din-tre „explicaţii“ se referea la faptul că ADN-ul nu secomportă in vitro la fel de bine (robust, predictibil)ca in vivo. Ideea apare de la sine: să mergem sprecelulă!

La nivel personal, momentul coincidea şi cuscrierea monografiei DNA Computing. New Compu-ting Paradigms, în colaborare cu Grzegorz Rozen-

berg şi Arto Salomaa, apărută la Springer-Verlag în1997, un fapt care s-a repetat aproape sistematic înprimele două decenii ale carierei mele de cercetător:după aproximativ cinci ani de lucru într-o ramură ainformaticii, am adunat, singur sau în colaborare,rezultatele într-o monografie, apoi am trecut la altsubiect – rămânând, totuşi, în cadrul informaticiiteoretice, mai ales al limbajelor formale şi automa-telor. Lipsă de tenacitate sau curiozitate? Poate dinamândouă câte ceva, dar o combinaţie norocoasă,pentru că toate capitolele de informatică teoretică pecare le-am frecventat înainte de a trece la calcululmembranar au fost folosite, uneori decisiv, în acestultim domeniu – cu care am întrerupt definitiv tradi-ţia schimbării la fiecare cinci ani.

Fascinanta celulăAm mers, deci, spre celulă. Celula este cu ade-

vărat fascinantă pentru un matematician-informati-cian. Cea mai mică entitate despre care toată lumeaeste de acord că e vie. Subiectul este netrivial: laInstitutul de la Santa Fe, SUA, de studiu al com-plexităţii, a fost iniţiat pe la mijlocul anilor 1980un nou domeniu de cercetare, sub numele de viaţăartificială, o extindere a inteligenţei artificiale,care dorea studierea vieţii în sine, simularea ei pesuporturi nebiologice, pe calculator, modelareamatematică. S-a început, desigur, cu căutarea uneidefiniţii a ceea ce numim intuitiv viaţă, dar nu s-aajuns prea departe: orice definiţie fie lăsa pe dina-fară ceva viu, fie ne asigura, de exemplu, că viruşiide calculator sunt vii, pentru că au „metabolism“,autoreproducere etc.

Celula trece însă acest test. Ea este o extraordi-nar de mică „uzină“, cu o structură internă com -plexă, ingenioasă şi eficientă, în care evoluează unnumăr enorm de agenţi, de la ioni la macromole culeextrem de complexe, precum cea de ADN, şi undeprocese informaţionale au loc la tot pasul.

Este o discuţie de interes aceea privind rolulcelulelor în a face posibilă viaţa însăşi. Citez doararticolul lui Jesper Hoffmeyer: „Surfaces inside sur-faces. On the origin of agency and life“, apărut înCybernetics and Human Knowing, în 1998, impor-tant pentru cele ce urmează fiindcă ne propune slo-ganul „viaţa înseamnă suprafeţe înăuntrul altorsuprafeţe“, cu referire la membranele care daustructura interioară a celulelor.

Închei cu o sugestivă ecuaţie, pe care academi-cianul Solomon Marcus a lansat-o la unul dintre pri-mele workshopuri de calcul membranar, cel de la 69

Curtea de Argeş, din 2002: Life = DNA software +membrane hardware.

Membrana.De la biologie la informatică Am ajuns astfel la un ingredient fundamental –

membrana. Se poate vorbi foarte mult despre a ceasta,au făcut-o biologii, au făcut-o biosemioticienii.Celula însăşi există pentru că este separată demediul înconjurător printr-o membrană.

Celula (eucariotă) are un număr de membraneşi în interior: cea care înconjoară nucleul, compli-catul aparat Golgi, vezicule, mitocondrii. Dinpunct de vedere computaţional, principalul rol alacestor membrane este acela de a delimita „reac-toare protejate“, compartimente în care are loc obiochimie specifică. Mai sunt şi alte caracteristici-funcţii ale membranei biologice care au impor tanţăpentru calculul membranar: în membrane sunt pla-sate canale proteice care permit comunicarea selec-tivă între compartimente; pe membrane sunt fixateenzime care controlează multe dintre proceselebiochimice din jur; membranele sunt utile şi pentrua crea spaţii cât mai reduse, în care moleculeleaflate în soluţie să aibă şansa de a se întâlni pentrua reacţiona.

Subliniez că privesc celula, structura şi proce -sele care au loc în ea cu ochelarii informaticianului-matematician, ignorând o mulţime de detalii biochi-mice şi interpretându-le pe cele selectate conformobiectivului acestui demers: definirea unui model decalcul.

Despre procesele informaţionale care au loc încelulă, eventual cu implicarea membranelor, citimîn multe locuri. Amintesc doar articolul lui D. Bray,Protein molecules as computational elements inliving cells, apărut în „Nature“, în iulie 1995, şi car-tea The Touchstone of Life. Molecular Information,Cell Communication, and the Foundations of Life,Oxford University Press, 1999, în care W.R. Loe-wenstein construieşte o întreagă teorie plecând de laaspectele informaţionale ale vieţii celulei.

O parantezăÎnainte de a trece la descrierea rapidă a calculu-

lui membranar, câteva precizări.Mai întâi, despre numele domeniului. I-am zis

membrane computing, plecând de la rolul membra-nei în viaţa celulei şi în arhitectura modelului, dar„calcul celular“ era, probabil, o alegere mai „comer-cială“.

Apoi, numele modelelor: în primele lucrări, vor-beam despre „membrane systems“, dar foartecurând cei care le-au preluat le-au numit „P sys-tems“, continuând şirul altor sisteme cu nume dininformatică, la început creându-mi un oarecare dis-confort public, la conferinţe, de exemplu, dar ini - ţi ala s-a autonomizat curând, devenindu-mi totalneutră.

Domeniul a crescut rapid şi e încă activ, dupăşaptesprezece ani de la pornirea la drum. M-amîntrebat uneori care sunt explicaţiile – evident, şipentru a vedea ce aş putea face pentru a-i sprijinicreşterea. Au concurat multe lucruri la interesul pen-tru calculul membranar: contextul favorabil(„moda“ calculului natural despre care am mai vor-bit); momentul potrivit, pe de o parte, în raport cucalculul cu ADN, pe de altă parte, în raport cu infor-matica teoretică în general şi teoria limbajelor for-male în particular. Calculul membranar a apărut ca ocontinuare şi extensie a acesteia, iar urmarea a fostcă un număr semnificativ de cercetători în teorialimbajelor formale au fost interesaţi de noul dome-niu, mulţi dintre ei coagulând în jurul lor grupuri decercetare dedicate calculului membranar.

A contat mult, desigur, „sociologia“ domeniului.S-a format curând o comunitate, lucru foarte impor-tant, nu numai în ştiinţă. Au contribuit la aceasta şiconferinţele anuale (încă din anul 2000, cu primeletrei ediţii organizate la Curtea de Argeş, unde a reve-nit şi ediţia a zecea şi unde intenţionez să o organi-zez şi pe a douăzecea) şi, aş sublinia cu deosebire, oîntâlnire de un tip inedit, pe care am organizat-opentru prima dată la Tarragona, Spania, în 2003, şide atunci, anual, la Sevilla, tot în Spania. Pentru cătrebuia să poarte un nume, am numit-o „Brainstor-ming Week on Membrane Computing“. O săptă -mână în care cei interesaţi de calculul membranarlucrează împreună, departe de grijile curente, sarcinididactice sau administrative. Întâlniri extrem de pro-ductive – la pagina web a domeniului pot fi găsitevolumele anuale, cu lucrările scrise sau doar în ce putela brainstorming.

O privire rapidă asupra calculului membranarSă nu uităm: vrem să pornim de la celulă şi să

construim un model de calcul. Rezultatul (cel pro-pus în toamna anului 1998) este ceva de genul urmă-tor. Privim celula şi abstractizăm până nu maivedem decât structura de membrane, aranjate ierar-hic, definind compartimente în care sunt plasatemultiseturi de obiecte care evoluează conform unor70

reacţii, descrise, ca la chimie, de reguli de „res crierea multiseturilor“, care consumă unele obiecte şi pro-duc altele.

Procesare de multiseturi (de simboluri), în para-lel, în compartimentele definite de o structură ierar -hică de membrane – iată descrierea scurtă a unui „Psystem“. O gramatică distribuită, lucrând cu multise-turi – iată legătura directă cu teoria limbajelor formale.

Iar „şantierul“ care începe de aici pare fără sfâr-şit, pentru că pot fi introduse un număr enorm declase de sisteme, motivate matematic, informatic,biologic sau dinspre aplicaţii.

Peste această mică junglă de modele se supra -pune programul de cercetare sugerat de informaticaclasică: putere de calcul, forme normale, complexi-tate descriptivă, complexitate de calcul, programede simulare etc.

Clase de rezultateEvident, nu voi relua aici teoreme precise, ci voi

menţiona doar cele două clase principale de rezul -tate şi stilul lor.

Prima clasă de rezultate se referă la universali-tatea computaţională: majoritatea claselor de sis -teme P sunt echivalente cu maşina Turing şi, pentrucă demonstraţiile sunt constructive, împrumută şipro prietatea de universalitate în sensul lui Turing.Adesea, acest lucru se obţine pentru sisteme de oformă redusă, particulară, cu un număr mic demembrane.

A doua clasă principală de rezultate se referă laeficienţă: clasele de sisteme care pot creşte (expo-nenţial) numărul de membrane pot rezolva în timppolinomial probleme Np-complete. Ca în cazul luiAdleman, avem din nou o tranzacţionare spa ţiu-timp,cu menţiunea că aici spaţiul nu este furnizat di -nainte, ci este construit în timpul calculului, prin„mitoză“ sau prin alte operaţii biologice.

În ambele direcţii există multe probleme des -chise privind graniţa dintre universal şi subuniversalşi dintre eficient şi neeficient, dar mai greu de for-mulat în cuvinte.

Pentru detalii, trimit la masivul Oxford Hand -book of Membrane Computing, editat împreună cuG. Rozenberg şi A. Salomaa, la Oxford UniversityPress, în 2010.

Semnificaţii pentru informatică şi pentru biologie Un model de calcul de puterea maşinii Turing

este un lucru bun, un calculator de acest nivel este

universal nu numai în sens intuitiv, ci şi programa-bil. În plus, avem un calculator distribuit, paralel, cuun mare grad de nedeterminism controlat în diferitemoduri inspirate din biologie.

Să observăm însă asemănările şi diferenţele din-tre un program uzual de calculator, un set de instruc-ţiuni ale unei maşini Turing şi un set de reguli deevoluţie dintr-un sistem P. În limbajele de progra-mare, programele sunt formate din instrucţiuni pre-cis înlănţuite, eventual etichetate şi apelate prinintermediul etichetelor. La maşina Turing, secvenţade instrucţiuni de aplicat este determinată de stărilemaşinii şi de conţinutul benzii. În cazul celulei,reacţiile sunt potenţiale, mulţimea lor complet ne -structurată, iar aplicarea lor depinde de moleculeledisponibile. Regulile de evoluţie aşteaptă datelecărora să se aplice, au o comportare concurenţială înraport cu acestea.

Diferenţele sunt vizibile şi ele ne sugerează dinnou întrebarea cum se calculează în mod natural,adăugându-i acum întrebarea dacă se poate lucra cuprograme de forma unor mulţimi de instrucţiuni,complet nestructurate.

Pe de altă parte, probabil că reacţia biologului larezultate de genul echivalenţei cu maşina Turingeste ridicarea din umeri. Şi totuşi:

Dacă celula este atât de puternică din punct devedere computaţional, atunci, ne spune asta teoremalui Rice, nicio întrebare netrivială asupra celulei nupoate fi rezolvată algoritmic, printr-un program. Iarbiologul formulează zilnic asemenea întrebări: Careeste evoluţia în timp a unei celule, a unei culturi decelule, a unui organism? Există o substanţă care seacumulează peste o anumită limită, într-un anumecompartiment? Dacă adăugăm un multiset de mole-cule (un medicament), se îmbunătăţeşte starea unuiorgan (din puncte de vedere specificate)? Şi aşa maideparte. Dacă un model al celulei ar fi decidabil, amputea afla răspunsul la asemenea întrebări exami-nând (algoritmic) modelul, la o stare dată, iniţială.Pentru că acest lucru nu este posibil (nu se poate înprincipiu, nu numai că nu putem noi, acum, aici), nerămâne experimentul de laborator (costisitor şi dedurată), experimentul pe calculator (ieftin, rapid, dara cărui relevanţă depinde de calitatea modelului) şi,teoretic, abordarea nealgoritmică, ad-hoc.

Paragraful dinainte poate fi văzut şi ca o pledoa-rie pentru biologie de a învăţa limbaje noi, în particu-lar, informatică teoretică, având astfel posibilitatea dea ridica probleme şi de a găsi soluţii care în limbajul 71

dinainte nu apăruseră, poate nici nu se puteau for -mula. Acesta ar fi un pas esenţial spre infobiologie.

Despre implementăriCalculul cu ADN a creat un precedent, drept

care întrebarea dacă există implementări ale siste-melor P este firească şi frecventă. Se înţelege, estevorba despre implementări pe un substrat biologic.Răspunsul este negativ. Au existat încercări, dar încănu s-a raportat un experiment reuşit.

E adevărat, există un patent SUA pe numele luiEhud Keinan, de la Tehnion, Haifa, de implemen tarea unui sistem P, folosind o tehnică bazată pe „treilichide nemiscibile“ plasate într-un spaţiu comun.Din câte ştiu, e o „implementare de principiu“, nu s-afăcut nimic practic.

Întrebarea care se pune este dacă un asemeneaexperiment ar aduce ceva cu adevărat util din punc-tul de vedere al aplicaţiilor. Având în minte situaţiade la calculul cu ADN, probabil că nu va fi decât totun demo, la nivelul unor calcule simple.

Cu totul alta este situaţia implementărilor pehardware electronic. Există multe implementări pro-miţătoare pe hardware paralel, pe hardware specialproiectat pentru calcul membranar, pe reţele de cal-culatoare, pe web chiar. Toate acestea reuşesc înmare măsură să prindă caracteristica esenţială a sis-temelor P, paralelismul. Având în vedere paralelis-mul, nu numesc implementări, ci simulări, cazurileîn care se folosesc calculatoare obişnuite, secven -ţiale.

Pe de altă parte, şi simulările, şi, cu atât maimult, implementările sunt utile în aplicaţii.

AplicaţiiDin acest punct de vedere, calculul membranar

confirmă o observaţie făcută în multe alte situaţii:atunci când o teorie matematică, pornită de la unfragment precis de realitate, se dezvoltă suficient demult la nivel abstract, teoretic, sunt toate şansele caea să se aplice şi în domeniul de plecare, dar şi înalte locuri, unele depărtate, la prima vedere, de celde unde teoria a plecat (dar cu o structură de adân-cime comună). Este, foarte pregnant, cazul de aici.

Revenirea la celulă era firească. Biologia ducelipsă de modele, celula nu este uşor de modelat. S-aşi afirmat că, după încheierea citirii genomuluiuman, principala provocare pentru bioinformaticăeste modelarea şi simularea celulei.

Spuneam, multe modele folosite în biologie suntbazate pe ecuaţii diferenţiale. În unele locuri ele sunt

adecvate, în altele nu. Ecuaţiile ţin de matematicacontinuului, se potrivesc populaţiilor foarte mari demolecule, uniform distribuite. În celulă, multe mole-cule se găsesc în numere mici, drept care aproxima-rea finitului prin infinit, pentru a aplica ecuaţii dife-renţiale, duce la rezultate viciate. De aici, firească,necesitatea modelelor discrete, în particular, a siste-melor P, care mai au şi alte caracteristici atrăgătoarepentru biolog: vin din biologie, sunt deci uşor deînţeles, aspect ce nu trebuie deloc subestimat; suntmodele algoritmice, direct programabile, pentru a fisimulate pe calculator; pot fi uşor extinse (sunt sca-labile), adăugarea de componente, de orice tip ar fiacestea, nu schimbă programul de simulare; com-portarea este de tip emergent, nu poate fi prezisă pebaza componentelor.

Sunt numeroase aplicaţiile în biologie şi biome-dicină. De la celula individuală s-a trecut la popu -laţii de celule, apoi la... ecosisteme. Doar un exem-plu, pentru că este sugestiv: cazul vulturului bărbosdin Pirinei, investigat de o echipă de informaticienişi biologi din Sevilla şi Lleida. Evident, ecosistemuleste o celulă metaforică, „moleculele“ care interac-ţionează fiind vulturii, caprele sălbatice, lupii, vână-torii – toate acestea în cantităţi discrete, numerecunoscute, fără nicio şansă de a fi modelate cuinstrumente ale matematicii continue. Alte ecosis -teme studiate privesc urşii panda din China şi scoicadungată din lacurile de acumulare ale hidrocentrale-lor spaniole.

Aplicaţii plauzibile până aici. Mai puţin aştep -tate sunt cele în grafica de calculator, criptografie,optimizare aproximativă (calcul evolutiv distribuit,cu distribuirea organizată ca într-o celulă; numărullucrărilor de acest gen este foarte mare, subiectulfiind popular în China, iar rezultatele sunt surprin-zător de bune – cu menţiunea că faimoasa no freelunch theorem cenzurează şi aici entuziasmul),modelare economică (o extensie metaforică similarăcelei la ecosisteme), controlul roboţilor.

la frontiera dinspre SFPrincipala promisiune a calculului natural este

eficientizarea folosirii calculatorului existent,împingerea frontierei fezabilităţii, furnizarea desoluţii, fie ele şi aproximative, la probleme care nuse pot rezolva prin tehnici tradiţionale. Calculul cuADN a venit cu un scop mai ambiţios, inedit: furni-zarea unui nou tip de hardware, a unor „cipuri bio-logice“, eficiente nu numai în termeni computaţio-nali, ci şi în ceea ce priveşte consumul de energie,72

sau făcând plauzibile caracteristici deosebit de atră-gătoare, cum ar fi autorepararea, adaptarea, învăţa-rea. Toate acestea sunt aşteptări oarecum standard,dar există şi altele care trimit spre ştiinţa de mâine,dacă nu direct spre science-fiction.

Una dintre direcţii este cea care ţinteşte sprehipercalculabilitate – aşa sunt numite cercetărilecare vizează „calcularea necalculabilului“, trecereadincolo de bariera Turing. Domeniul este bine dez-voltat, există vreo duzină şi ceva de idei care conducla modele de calcul mai puternice decât maşinaTuring, iar unele au fost extinse şi la calculul mem-branar.

Hipercalculabilitatea poate părea doar un exerci-ţiu matematic, dar se estimează că depăşirea calcu-labilităţii Turing ar putea avea consecinţe maiimportante decât găsirea unei demonstraţii, chiareficiente, pentru egalitatea p = Np.

Să ne apropiem însă de biologie şi medicină.Genele sunt şiruri, viruşii sunt şiruri (de nucleotide).O speranţă a medicinii este să vindece boli prin edi-tarea genelor, să elimine viruşii prin identificarea şiapoi tăierea lor în fragmente. Pentru asta e necesarun vector care să ducă un editor de gene şi viruşi lalocul potrivit. Pe total, un nano-robot, care să fiemultiplicat corespunzător şi să umble din celulă încelulă, vindecând ce este de vindecat. Un preproiectal unui asemenea nano-robot a fost prezentat în2004, la cea de a zecea ediţie a Conferinţei de DNAComputing de la Milano, Italia, de o echipă de cer-cetători israelieni care se suprapunea în mare mă -sură peste echipa, care a implementat automatulfinit autonom amintit mai devreme.

Mai sunt multe lucruri de pus la punct, posibili-tatea de a avea corpul scanat încontinuu de un robotreparator de gene nu este deloc aproape. (Un aseme-nea robot ar putea avea şi sarcini malefice, ar puteafi o armă – se poate deschide aici o discuţie despreetica cercetării, există destule dezbateri de acest gen,inclusiv în bioinformatică.)

Dar, nu cumva sperăm prea mult?Să coborâm cu picioarele pe pământ, la calculul

natural aşa cum îl avem astăzi şi aşa cum este plau-zibil să-l avem în viitorul apropiat, adoptând o pozi-ţie lucidă, dacă nu chiar sceptică, contrară entuzias-mului din secţiunea anterioară şi entuziasmului mul-tor autori.

Să opunem, deci, optimismului de până acum, opoziţie mai realistă, pornind de la diferenţele, nume-roase şi semnificative, între informatică şi biologie,

de la dificultăţile de a implementa bio-idei în infor-matică şi calcule în celule: scopul vieţii este viaţa,nu calculul, noi, informaticienii, vedem calcule pre-tutindeni şi încercăm să le folosim pentru noi;într-un anume sens, viaţa are timp şi resurse nelimi-tate, îşi permite să experimenteze repetat, să renunţela rezultatele nepotrivite – toate acestea sunt greu deextins la calculatoare, fie ele şi bazate pe biomole-cule. La fel, viaţa are un mare grad de redundanţă,de nedeterminism. Apoi, procesele biologice au ungrad mare de complexitate, par a folosi mai alesmatematica aproximărilor, probabilităţi, mulţimivagi, care sunt greu de implementat.

Şi mai important: poate că visăm prea mult şi lanivel teoretic. În primul rând, tranzacţionarea spa-ţiu-timp nu poate redefini clasele de complexitate,cel mult măreşte spaţiul fezabilităţii (a se revedearemarca lui Hartmanis cu privire la experimentul luiAdleman).

Există, apoi, o teoremă a lui Michael Conrad,din 1988, care ne spune că trei caracteristici doriteale unui calculator, programabilitatea (universalita-tea), eficienţa şi evolvabilitatea (capacitatea deadaptare şi învăţare), sunt contradictorii, nu existăun calculator care să le posede pe toate trei în ace-laşi timp. Putem interpreta acest rezultat ca o no freelunch theorem generală pentru calculul natural.

O teoremă similară de limitare a „ceea ce sepoate face în principiu“ este teorema lui RobinGandy, doctorand şi colaborator al lui Turing, teo -remă care spune că hipercalculabilitatea este un lucruextrem de dificil de obţinut. Gandy a dorit să elibe -reze teza Turing-Church de orice tentă antropică şipentru aceasta a definit o noţiune generală de „ma -şină“, descrisă de patru proprietăţi abstracte, pe careorice „calculator“, fizic sau teoretic, ar trebui să leaibă. El a demonstrat apoi că orice maşină cu acestepatru proprietăţi poate fi simulată de o maşină Turing.

Să trecem de la informatică la aplicaţii în biolo-gie şi să începem tot prin a sublinia că există limităriserioase şi în această privinţă. Sunt chiar convins că,dacă s-ar face liste cu dorinţele pe care le avem de lamodele şi simulări (adecvare, acurateţe, eficienţă,inteligibilitate, programabilitate, scalabilitate etc.),vor apărea teoreme de imposibilitate de genul teore-melor lui Arrow, Conrad, Gödel privind modelareacelulei înseşi.

Toate-s vechi şi nouă toate... În ultimii ani, există o preocupare tot mai vizi -

bilă privind modelarea celulei, ba chiar s-a propus o 73

direcţie dedicată de cercetare, biologia sistemică, cunumeroase articole programatice apărute în revistede mare vizibilitate, precum „Science“ şi „Nature“.Principalul promotor a fost H. Kitano, care are învedere un model general al celulei, care să fie simu-lat pe calculator şi apoi folosit, în relaţie şi cu alteinstrumente informatice şi biologice, până la „trans-formarea biologiei şi medicinei într-o inginerie pre-cisă“. Insistenţa cu care s-a vorbit despre „systemsbiology“ ca despre o noutate l-a făcut pe Olaf Wol-kenhauer să se întrebe încă din titlul articolului săudin Briefings in Bioinformatics (din 2001) dacăaceasta nu este cumva doar „reîncarnarea aplicăriiteoriei sistemelor în biologie“. Ultimul paragraf allucrării lui Wolkenhauer îl invocă pe Mihailo Mesa-rovic, un clasic al teoriei sistemelor, care spunea, în1968, că „în ciuda considerabilului interes şi a efor-turilor, aplicarea teoriei sistemelor în biologie nu arăspuns aşteptărilor. (...) Un avans real în aplicaţi -ile teoriei sistemelor în biologie va apărea numaiatunci când biologii vor începe să formuleze între-bări care sunt bazate pe concepte sistemice şi nuatunci când aceste concepte sunt folosite pentru areprezenta într-un mod nou fenomene care sunt dejaexplicate în termeni biofizici sau biochimici. (...) Înacel moment, nu vom avea doar o aplicare a princi-piilor inginereşti la probleme biologice, ci un dome-niu nou, al biologiei sistemice, cu propria-i identitate.“

Cuvintele lui Mesarovic pot fi luate ca motto alinfobiologiei pentru care pledează întreg textul defaţă.

Transformarea biologiei şi medicinei într-o„inginerie precisă“ poate fi pusă în legătură şi cudificultăţile curente de a înţelege ce este viaţa, mate-rializate, printre altele, în limitele curente ale inteli-genţei artificiale şi vieţii artificiale. Toate acesteasugerează, în termenii lui Rodney Brooks (articoldin „Nature“, ian. 2001) că „probabil ne lipseşteceva fundamental şi greu de imaginat la ora aceastaîn modelele noastre biologice“. Intuiţia este că viaţaeste mai mult decât biofizică şi biochimie, dar cealtceva este poate fi ceva inimaginabil, „care neeste invizibil la ora aceasta. Nu este complet impo-sibil că vom descoperi noi proprietăţi ale biomole-culelor sau noi ingrediente“.

Încheiere (provizorie)Sper că această descriere succintă a convins că

drumul de la biologie la informatică şi înapoi la bio-logie este fascinant intelectual şi util ambelor şti inţe.Câteva lucruri merită reţinute:

- (1) în toată istoria sa, informatica a încercat săînveţe din biologie,

- (2) iar acest efort a adus beneficii importanteinformaticii şi deopotrivă biologiei;

- (3) progresele în această direcţie nu pot fisupraestimate,

- (4) dar, în general, este plauzibil că aşteptămprea multe (şi prea repede) de la simbioza informa-tică-biologie,

- (5) pentru că ignorăm diferenţele esenţiale din-tre cele două universuri, limitele inerente ale calcu-labilităţii şi faptul că biologia nu este o ştiinţă mate-matizată,

- (6) cu menţiunea că este posibil să avem ne voiede o nouă matematică pentru a modela şi simulaviaţa şi inteligenţa; în sfârşit,

- (7) fie-mi permis să anticipez o nouă vârstă abiologiei, dincolo de bioinformatica şi de calcululnatural de azi, şi să propun un termen care să onumească, infobiologie.

Mai propun şi să ne acordăm un răgaz de încădouă decenii pentru a o vedea conturându-se...

Din punct de vedere intelectual, cei patruzeci deani despre care a vorbit acest text i-am petrecut înpreajma domnului academician Solomon Marcus,un „mare copac“, care invalidează fraza cu careBrâncuşi şi-a motivat refuzul de a lucra cu Rodin:profesorul Solomon Marcus nu i-a umbrit niciodatăpe mulţii studenţi şi colaboratori pe care i-a avutşi-i are în juru-i, ba dimpotrivă. Repet, pentru aîntări: dimpotrivă. Depun mărturie în acest sens şi-iînchin cu recunoştinţă prezentul discurs de recepţie,mulţumindu-i încă o dată.74

75

Cuvânt de răspuns*Acad. Solomon Marcus

Drag academician Gheorghe Păun,Ne-aţi prezentat un Discurs de o remarcabilă

densitate de idei. Acest Discurs trebuie citit, trebuiestudiat, nu doar ascultat. Câtă experienţă în cerce -tare, câtă acumulare de căutări, câtă rafinare a idei-lor, câte poticniri, reveniri, şlefuiri au trebuit să sepetreacă, pe parcursul mai multor decenii, până săajungeţi la această prezentare pe cât de simplă, peatât de profundă.

Putem citi acest Discurs în mai multe feluri.Este o poveste de viaţă a unui cercetător care a trăitcu intensitate marile schimbări de paradigmă aleultimelor decenii; un capitol de istorie a ştiinţei dinultimii 80 de ani; o relatare a apariţiei şi evoluţieiideii de calcul; o analiză a interacţiunii biologieieredităţii cu matematica şi cu informatica; o lecţiede cultură în care explicaţi în ce fel distincţii binarecasante, ca inert-viu, uman-nonuman, adevărat-falsetc. au fost puse sub semnul întrebării şi înlocuite cuviziuni mai fine, mai nuanţate. Ajungeţi la o tipolo-gie a complexităţii unui sistem, complexitate a căreicapacitate explicativă întrece pe aceea a distincţiilortradiţionale; momentul culminant, care focalizeazăatenţia cercetătorilor în această ordine de idei estecomplexitatea exponenţială, căreia îi consacraţi oîntreagă secţiune.

Aţi convocat cvasi-totalitatea disciplinelor, dela logică, lingvistică, fizică şi chimie până la filoso-fie şi religie. Se simte în tot acest discurs dramatis-mul frământărilor prin care aţi trecut, de-a lungul a40 de ani de implicare în cercetare.

Titlul Discursului dumneavoastră este o sfidarea rânduielilor actuale în birocraţia ştiinţifică şi uni-versitară şi, în particular, şi în cea academică, biro-craţie în care împărţirea culturii pe discipline şi con-trastul dintre ştiinţe şi umanioare se află la bazamonitorizării culturii şi organizării învăţământului.Transgresaţi graniţe odinioară indiscutabile. Reuşiţisă realizaţi un echilibru între atenţia acordată pre-

zentului şi aceea îndreptată spre trecut, spre istorie.La această atitudine contestatară, nonconformistă,vă obliga evoluţia firească a cunoaşterii umane.

Vă însuşiţi observaţia lui John Searle, conformcăreia a calcula nu este o calitate intrinsecă a unuiproces, ci una pe care procesul o dobândeşte, caurmare a interacţiunii sale cu un observator. Naturacalculează. Şi aşa începe călătoria în lume a ideii decalcul. De la Turing, pe care-l preocupa simulareacalculului aritmetic în cea mai standardizată ipos -tază a sa, până la calculul cu acizi dezoxiribonu-cleici este o întreagă istorie şi monografia pe care aţidedicat-o acestuia din urmă, la Springer, în 1998, încolaborare cu Arto Salomaa şi Grzegorz Rozenberg,a devenit de referinţă, fiind tradusă în japo neză, rusăşi chineză şi beneficiind de aproximativ o mie decitări vizibile pe google scholar. La fel v-au preocu-pat automatele Watson-Crick, o altă asociere semni-ficativă a informaticii cu biologia eredităţii.

Toată activitatea de cercetare pe care aţi desfă-şurat-o până în anul 1997, o citiţi acum altfel decâto citeaţi atunci, decât o citeam atunci noi, ceilalţi.Eraţi, în a doua jumătate a anilor ’90 ai secolului tre-cut, unul din liderii mondiali ai teoriei limbajelor şigramaticilor formale, fapt ilustrat în mod convingă-tor de poziţia în prim-plan pe care o aveţi în cele treivolume din Handbook of Formal Languages publi-cate la Springer în 1997 şi de impactul monografieianterioare, în colaborare cu Jurgen Dassow, privindpeisajul care se desfăşoară dincolo de lumea grama-ticilor context free; 875 de citări menţionate în urmăcu câteva zile, pe google scholar. Cu această impre-sionantă carte de vizită aţi devenit în 1997 membrucorespondent al Academiei Române. În anii ’90 aţibeneficiat de stagii repetate de cercetare la Univer-sitatea din Turku, unde aţi colaborat cu un mareprieten şi sprijinitor al ştiinţei româneşti, profesorulacademician Arto Salomaa; această colaborare aavut un rol esenţial în evoluţia dumneavoastră camatematician, ca informatician şi ca om. Îi expri-măm aici recunoştinţa noastră.

* Cuvânt de răspuns la Discursul de recepţie(24 octombrie 2014, Aula Academiei Române)

76

Iată, însă, că acum altfel se vede toată aceastăistorie; ea vă apare ca o pregătire a instrumentelorde lucru, în vederea intrării în perioada următoare, apariului dumneavoastră major privind capacităţilecomputaţionale ale celulei biologice. Să nu ne gră-bim însă.

Cine a fost Gheorghe Păun al anilor ‘70, ’80 şi’90? A fost mai întâi o furnică muncind pe terito-riul relativ restrâns al gramaticilor chomskiene.Metafora furnicii trimite aici la două aspecte aleacestei simpatice fiinţe: zona de acţiune de naturălocală, dar cu pătrunderi în profunzime; deosebitahărnicie investită în acţiunea respectivă. GheorghePăun a fost toată viaţa un mare muncitor, iar hărni-cia sa a fost tot timpul în alianţă cu talentul său, cudeose bire în problemele de natură combinatorială,generativă şi de alegeri strategice. Mai trebuieadăugat aici ceva esenţial: academicianul Păun esteun împătimit al jocului, ludicul ocupă un loc cen-tral în personalitatea sa. Le-a făcut pe toate cu sta-rea de spirit a gratuităţii, le-a făcut de dragul lor.Truda sa nu a fost niciodată o caznă, o salahorie, cidimpotrivă: şi-a însuşit disciplina concentrării peobiectul supus investigaţiei, fără ca aceasta să-iafecteze starea de destindere, de relaxare, de bunădispoziţie. Cine l-a văzut pe Gheorghe Păun adre-sându-se unei săli de profesionişti ai domeniului, aputut cunoaşte verva cu care îşi trăieşte ideile, faţasa radiind de satisfacţie şi de bucurie, plăcerea cu

care savurează unele rezultate, modul în care seautoironizează şi râde atunci când relatează diferi-tele capcane întâlnite pe parcurs. Se întâmplă demulte ori ca talentul să nu se asocieze cu munca şicu hărnicia, după cum se întâmplă de şi mai multeori ca hărnicia şi munca să nu se asocieze cu talen-tul. La Gheorghe Păun mariajul talentului cumunca şi cu hărnicia este total şi acest fapt explicăceea ce unul dintre marii lui parteneri, GrzegorzRozenberg, propunea drept cuvânt cheie în carac-terizarea personalităţii lui: eficienţa.

Momentul culminant al aventurii dumneavoas-tră bio-informatice îl constituie anii de început almileniului al treilea, cu articolul-manifest de lan sarea calculului membranar, publicat în „Journal ofComputer and System Sciences“ şi acumulând 1702citări, iar doi ani mai târziu, în 2002, cu cartea de laSpringer, dedicată aceluiaşi calcul membranar şiacumulând 1643 de citări menţionate pe googlescholar; tradusă în limba chineză. Aceste douălucrări programatice îl au ca unic autor pe GheorghePăun, iar la aspectul numeric impresionant al citări-lor trebuie adăugat aspectul calitativ; aceste citări,după cum se poate uşor vedea, vin în mare parte dela autori care, la rândul lor, au multe citări, iar na turaesenţială a citărilor este probată de faptul că ele sereferă la noţiuni şi idei introduse chiar de GheorghePăun. Ar mai fi de adăugat la ele lucrarea colectivădin 2010 The Oxford Handbook of Membrane Com-puting cu 359 de citări menţionate la 22 octombrie2014 pe google scholar. Apariţia unui astfel deHand book este semnul recunoaşterii domeniuluicreat de Gheorghe Păun drept unul ajuns la maturi-tate şi la celebritate.

Este acum, fără îndoială, un moment de bilanţ.Este clar că aţi dus la capăt un proiect grandios,maratonic, extins pe parcursul a patru decenii. Aţireuşit acest lucru într-o ţară în care, în urmă cu câtevasecole, Dimitrie Cantemir observa cu amărăciunecă, pe aceste meleaguri, oamenii cu greu se apucăde ceva şi când se-apucă, repede se lasă. Desigur, nusunteţi primul contraexemplu la reflecţia mareluidomnitor al Moldovei. Dar, trebuie să recunoaştem,suntem încă deficitari la realizarea atâtor proiecte petermen lung, în cercetare, în educaţie, în economie,în civilizaţia vieţii cotidiene.

Gheorghe Păun a evitat sistematic să lucreze înînvăţământ, să profeseze de la o catedră. S-a dedicattotal cercetării. Dar, de îndată ce cucerea un teritoriual cunoaşterii, simţea nevoia să împărtăşească şi

77

altora bucuriile trăite, să-i contamineze cu preocu-pările sale; prin expuneri invitate, prin ceea ce ascris şi publicat, prin dezbateri şi discuţii personale,prin angajamentul său total într-o aventură intelec-tuală captivantă a reuşit să seducă numeroşi cerce-tători, să-i atragă la preocupările sale, a ajuns să fiecăutat şi chemat peste tot în lume.

Sesiunile bianuale de comunicări şi brainstor-ming în domeniul calculului membranar, susţinutede fiecare dată în altă parte a lumii, îl au ca protago-nist pe Gheorghe Păun. Lista discipolilor săi, a celorcărora le-a condus sau îndrumat teza de doctorat, acelor cu care a colaborat, este lungă şi include naţio-nalităţi dintre cele mai diverse.

În ciuda faptului că nu a lucrat în învăţământ,acţiunea sa educaţională este impresionantă. Mulţidintre discipolii săi au devenit personalităţi recunos-cute, care au format la rândul lor discipoli. Dacă unsavant ar trebui apreciat după calitatea celor cărorale-a devenit mentor, Gheorghe Păun se prezintăexcelent şi la acest capitol. Puţini dascăli cu activi-tate la catedră de o viaţă întreagă îl pot concura peGheorghe Păun în această privinţă.

Nevoia pe care a resimţit-o de a ieşi în lume cuideile sale, curajul de a se supune judecăţii ei, apre-cierii critice nemiloase, fără de care nu poţi pătrundeîn marile reviste internaţionale nu au întârziat să dearezultate. După ce s-a luptat ca lumea ştiinţifică să-lrecunoască şi să-l respecte, a reuşit s-o seducă şi să

devină o personalitate căutată de zeci şi zeci de uni-versităţi, punctul său de vedere a căpătat greutate, adevenit o instanţă internaţională în evaluare şi câtevazeci de reviste internaţionale dintre cele mai presti-gioase l-au inclus în comitetele lor editoriale. Zecide întâlniri internaţionale l-au inclus în comitetul deprogram sau l-au reperat ca plenary invited speaker.Lumea a devenit a lui şi el a devenit al lumii. Com-paraţi această situaţie cu problema care este vitalăpentru cultura românească, pentru ştiinţa româ -nească: numărul încă foarte mare al celor care, lu -crând în cercetare, nu au curajul sau capacitatea sauvoinţa de a intra în jocul planetar al competiţieivalorilor. Tuturor acestora, frecvent întâlniţi în uni-versităţi şi în institute de cercetare, le adresăm invi-taţia de a urma exemplul celui care astăzi se află înatenţia noastră.

Vom încheia cu referire la o altă problemă fier-binte a societăţii noastre: problema identităţii.

Câtă energie se cheltuieşte pe tema compatibili-tăţii dintre diferitele noastre identităţi: românească,europeană, planetară! Iată, avem aici, în faţa noas-tră, în carne şi oase, o persoană care a articulatîntr-o armonie perfectă identitatea sa de cetăţean alcomunei Cicăneşti, în care s-a născut şi care l-a pro-clamat Cetăţean de Onoare; de cetăţean al oraşuluiCurtea de Argeş, unde a urmat liceul şi unde locu-ieşte acum, după un şir lung de ani în care a fostbucureştean; este Cetăţean de Onoare al acestui oraşîn care, de câţiva ani, editează revista lunară de cul-tură „Curtea de la Argeş“; de cetăţean al Europei, încare zeci de universităţi l-au invitat şi l-au omagiat,iar Academia Europaea l-a ales ca membru; de cetă-ţean al lumii, cu savanţi de pe toate continenteleaplecaţi asupra cercetărilor sale.

„Cine sunteţi?“ l-a întrebat un gazetar. „Sunt unţăran argeşean dus de viaţă până prin AcademiaRomână; ba şi prin cea a Europei. Am obiceiul de alucra zi-lumină (ca ţăranul) şi fac aproape totul înstare de joc“.

„De ce aţi rămas în România?“ „Pentru că nupot trăi decât în limba română; pentru că am tăl pileşi genunchii înverziţi de iarba Cicăneştilor şi nu seia verzeala asta oricât m-aş freca de tare cu săpuneuro-global. Altfel, ca tot matematicianul, am totumblat prin lume: cu treburi, niciodată ca să-micaut loc de casă.“

Acesta este academicianul Gheorghe Păun, pecare acum, la ora bilanţului din pragul alegerilorprezidenţiale, să-l arătăm ţării şi lumii, să se vadă cucine ne mândrim.

Internetul mi-a schimbat viaţaDeşi m-a prins la o vârstă destul de înaintată (67

de ani), internetul mi-a schimbat viaţa, randamentulmuncii mele intelectuale în ultimii 22 de ani a cres-cut vertiginos. Un aspect interesant al acestui fapt îlconstituie posibilitatea de a vizita pe oricine, fără a-icere permisiunea şi fără măcar ca el s-o ştie; estevorba, desigur, nu de a pătrunde în viaţa personală,de familie, a cuiva, ci de a lua cunoştinţă de ispră -vile sale profesionale, de afirmare a personalităţiisale creatoare.

un act moral, de civilitateEste natural să dorim să-i cunoaştem mai bine pe

cei cu care convieţuim, să le ştim realizările. Credchiar că este un act moral, de civilitate, care ar tre-bui să devină o regulă a convieţuirii în era interne-tului, în care avem posibilitatea de a-i cunoaşte peoameni în latura lor cea mai umană, care conferă unsens vieţii noastre; să acord atenţie eforturilor deafirmare creatoare a celor cu care interacţionez. Numai vorbesc de cât de mult avem de învăţat dinaceastă acţiune, din greşeli şi din eşecuri. În acelaşitimp, şi eu mă simt obligat să mă expun public cuzestrea cultural-ştiinţifică pe care am acumulat-o şisă urmăresc impactul ei, pozitiv sau negativ.

Ca membru al Academiei RomâneDar mai e şi un alt aspect. Ca membru al Acade-

miei noastre, pus frecvent în situaţia de a mă pro-nunţa, direct, deschis sau prin vot secret, asupraoportunităţii alegerii unuia sau altuia în anumitefuncţii sau atribuirii anumitor titluri sau grade,cunoaşterea personalităţii şi operei unor colegi, aimpactului lor uman, social, profesional devinenecesară. Prin sistemul actual al globalizării cunoaş-terii, cercetării şi monitorizării performanţelor fie-cărui autor, prin facilităţile oferite de tehnologiainformaţiei şi de cea comunicaţională, evaluareacapătă un grad înalt de obiectivare. Nu mai e caatunci când deciziile de alegere a cuiva într-o anu-mită funcţie sau de atribuire a unor titluri sau gradese luau în mare măsură pe baza a două, trei opinii aleunor personalităţi ale domeniului.

pot eu evalua pe cei din alte domenii?Mai intervine un fapt, esenţial. Parametrii pe

care se bazează evaluarea pot fi în mare măsură con-trolaţi şi de persoane din afara domeniului celuivizat, cu condiţia de a fi familiarizate cu structuragenerală a monitorizării şi evaluării internaţionale,în esenţă aceeaşi pe grupe mari de direcţii de cerce-tare. O atare situaţie măreşte capacitatea de controlcare revine comunităţii ştiinţifice şi culturale inter-naţionale.

Atenţie la gheorghe BengaFără a fi medic, nu mi-e greu să-mi dau seama ce

semnificaţie au datele pe care le găsesc pe google şipe google scholar la numele gheorghe Benga. Văvoi spune ce am găsit. A devenit de câteva luni sep-tuagenar. Are, la 17 iunie 2014, 7970 de rezultate pegoogle şi 228 de rezultate pe google scholar. Dupăfrecvenţa anumitor cuvinte cheie, îţi dai seama ime-diat că problema care l-a preocupat cu precădereeste aceea a existenţei şi identificării unor protei -ne-canal pentru apă. După ce a fost descoperită oatare proteină, ea a fost numită Aquaporina. Gheor-ghe Benga şi echipa sa au fost primii care au identi-ficat-o, dar Premiul Nobel pentru această ispravă amers în altă direcţie.

În prima linie a frontului cercetăriiEsenţial mi se pare faptul că profesorul Benga a

intrat în competiţie, încă din deceniul al optulea alsecolului trecut, în prima linie a frontului de cerce-tare, cu articole publicate în cele mai exigente reviste,ca „Nature“ (1977), „Cell Biology InternationalReports“ (1982), „Journal of Membrane Biology“(1983), „Biochemistry“ (1986). A format o echipă,un laborator, a armonizat investigarea experimen talăcu cea teoretică. A alternat publicarea unor lucrări deechipă cu a altora, avându-l ca autor doar pe Gheor-ghe Benga; se vede clar că a simţit nevoia uneialternări a cercetării de laborator cu reflecţia teo-retică, de largă cuprindere. Un titlu ca Molecularaspects of medicine este semnificativ pentru aceastădeschidere a sa spre diverse orizonturi. A navigatîntre chimie, biologie şi medicină, traversându-le şi78

Aniversare

un savant ca la carte – gheorghe BengaAcad. Solomon Marcus

aducându-le în aceeaşi albie, după ce, la şcoală,fusese un elev de nota zece, cu prezenţe repetate ladiverse faze ale olimpiadelor de matematică, apoifăcuse două facultăţi (Medicină, apoi Chimie, urmatede un doctorat în Biochimie). Problemele, întrebă -rile pot fi în interiorul unei discipline, dar răspunsu-rile sunt de cele mai multe ori transdisciplinare.Întreaga sa operă este o ilustrare clară a tendinţe-lor actuale de depăşire a graniţelor dintre disci -pline, de exploatare a zonelor lor de interferenţă.

probleme de interes majorCel mai important şi nu fără legătură cu ceea ce

am scris anterior este faptul că s-a îndreptat spreprobleme de interes major, aşa cum rezultă clar dinacordarea unui Premiu Nobel unei descoperiri lacare şi el a contribuit esenţial. Atunci când PeterAgre, laureatul Nobel din anul 2003, pentru o des-coperire revendicată de Gheorghe Benga şi echipasa, a prezentat povestea existenţei unei proteine-canalpentru apă, l-a menţionat, printre primii, pe Gheor-ghe Benga, ale cărui articole le citase repetat. Îlcunoştea bine. Unui reporter care îşi declinase origi-nea românească, îi declarase: „Aveţi în România uncercetător de mare valoare, Gheorghe Benga; aveţigrijă de el!“

Impactul cercetărilor saleCa o încununare a celor relatate până aici, se

manifestă impactul puternic al cercetărilor sale.Câteva zeci de lucrări ale sale, publicate mai toate înreviste dintre cele mai exigente, au beneficiat desute sau multe zeci de citări esenţiale, fiecare înparte. Şi un profan în ale medicinei, ca autorul aces-tor rânduri, înţelege uşor, parcurgând locurile careindică cine, unde, când şi cum a preluat ştafeta luiBenga şi a dus-o mai departe, că Benga s-a situatmereu în zone fierbinţi ale cercetării, iar mesajul săua reţinut atenţia multora, dintre cei mai activi. Teedifici astfel nu doar prin cifre, ci în primul rândprin calitatea citărilor, asupra impactului opereisale. La acestea se adaugă numeroasele invitaţii pen-tru stagii în unităţi de cercetare sau universitare sauca vorbitor principal la diverse întâlniri ştiinţifice.

O lucrare simbolică Este vorba de un articol („Biochemistry“, 25,

1535–1538, 1986) de o semnificaţie majoră înansamblul publicaţiilor sale, scris în colaborare cucei pe care i-a asociat la descoperirea sa principală,Octavian Popescu şi Victor I. Pop, cu care demon -

strase existenţa unei proteine-canal pentru apă înmembrana celulară a globulelor roşii, şi Ross P. Hol-mes, venit la Cluj-Napoca de la Urbana-Champaign(Illinois) pentru a participa la experienţa decisivă dedetectare a acestei proteine. Deci, experienţa s-afăcut la Cluj-Napoca.

O minte neastâmpăratăDin tot ceea ce am relatat până aici, recunoaştem

în profesorul Benga o personalitate neastâmpărată,care s-a manifestat ca atare la toate vârstele, în toateetapele vieţii sale. A simţit nevoia să înveţe, săabsoarbă cât mai multă ştiinţă, curiozitatea nu l-apărăsit niciun moment, a sesizat cu acuitate întrebă-rile rămase fără răspuns.

În tradiţia lui lazăr, Bariţiu şi HaretDar a mai făcut ceva, care-l plasează în tradiţia

unor mari înaintaşi, de felul lui Gheorghe Lazăr,George Bariţiu şi Spiru Haret: a avut conştiinţa aceea ce trebuia început pe plan social. Organizează,începând cu anul 1978, la Universitatea de Medi cinăşi Farmacie din Cluj-Napoca, disciplina de biologiecelulară; iniţiază Laboratorul de genetică umană;formează la Cluj-Napoca o şcoală românească debiologie celulară şi moleculară; excelează în activi-tatea de profesor al acestor discipline, în îndrumareaştiinţifică a studenţilor, masteranzilor (medici, chi-mişti, psihologi), doctoranzilor; obţine, pentru Uni-versitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţie -ganu“, fonduri de peste două milioane de dolariamericani, prin contracte, granturi sau donaţii.

Om al timpului săuÎn momentul în care, în 1993, se cristalizează o

nouă revoluţie tehnologică, internetul, GheorgheBenga a urmat un Curs de perfecţionare în informa-tică medicală. Dar, încă mai devreme, a înţelescerinţele procesului de globalizare, faptul că trebuiesă fie activ nu numai la el acasă, în România, ci şi peplan internaţional. De publicat, o făcea de multăvreme, dar trebuia să fie şi un organizator al unorîntâlniri internaţionale în domeniile sale de activi -tate. A făcut-o cu deplin succes, culminând cu mar-carea, în anul 2011, a 25 de ani de la propria sa des-coperire, din 1986. A fost un moment semnificativ,în care lumea ştiinţifică i-a recunoscut prioritatea.

În 2013, profesorul Benga introduce termenul deAquaporinologie ca un domeniu al ştiinţelor biome-dicale, un capitol de biologie celulară şi moleculară,consacrat studiului integrat al proteinelor-canal pen- 79

80

tru apă, identificate cu sutele la toate vieţuitoarele(bacterii, arhebacterii, plante, animale, om).

Recurenţa unor frustrăriIstoria ne provoacă să încercăm să explicăm

repetarea exasperantă a unor nedreptăţi: VictorBabeş, Alexandru Proca, Nicolae Paulescu, Gheor-ghe Benga (pentru a ne referi numai la câteva, pri-mele trei fiind din primele decenii ale secolului tre-cut). Deşi Victor Babeş publicase articolul său cucâţiva ani mai devreme decât germanul von Behring– acesta, în colaborare cu japonezul Kitasato – Pre-miul Nobel pentru descoperirea imunităţii pasive,baza seroterapiei, fusese acordat numai celor dinurmă. Deşi Alexandru Proca demonstrase existenţamezonilor înainte de japonezul Hideki Yukava, Pre-miul Nobel îl primise numai Yukava. La fel, în cazul„Dacă aceleaşi cercetări le făceam în SUA, caromâno-americani, probabil că nu eram ignoraţi“,observa Gheorghe Benga într-un interviu.

Calitatea laboratoarelor Totuşi, cred că fiecare dintre cazurile menţio nate

trebuie discutat separat, deoarece are specificul său.În locul unei atitudini de tânguire, sugerând un des-tin, aş prefera o discuţie lucidă. Nu mă simt capabils-o fac în ceea ce-l priveşte pe prof. Benga, am par-curs cu atenţie Nobel Lecture al lui Peter Agre Aqua-porin Water Channels din 2003, în care apar referirila Benga, dar neînsoţite de trimiteri bibliografice;am urmărit istoricul problemei şi în versiuneaGheor ghe Benga şi în aceea propusă de Ad Astra şimărturisesc incapacitatea mea în a mă descurca întrediferitele modalităţi ale existenţei în medicină. Cumse manifestă existenţa efectivă a unei anumite pro-teine, într-un mod ce se poate valorifica practic,deoarece aici am impresia că se duce bătălia. „Iden-tification proved a very difficult problem […]”; apoise referă la Solomon şi la Benga, după care conclude:„Neverthless, none of the proteins were isolated,reconstituted and shown to transport water“ (NobelLecture, 2003). Pe de altă parte, Gheorghe Bengadistinge între detectare, purificare şi reconstituire.Aici să fie nodul problemei? În lucrarea simbolicămenţionată (Benga et al., Biochemistry, 25,1535–1538, 1986) se indică şi calea de finalizare acercetării: purificarea proteinei-canal şi reconstitui-

rea ei în vezicule lipidice (liposomi). Însă Românianu-i oferea profesorului Benga condiţiile de labora-tor de care avea nevoie şi nici nu i s-a permis în anii1986–1989 deplasarea în străinătate pe 10–12 luni,cât ar fi fost nevoie pentru finalizarea cercetării.

Calitatea laboratoarelor ce-ţi sunt accesibile,deci care pot valorifica o descoperire, este esenţială.Şi aici, se pare, Benga a fost depăşit de Agre, care apurificat proteina în 1988, fără să ştie rolul său decanal pentru apă, rol pe care l-a descoperit în 1992.Cronologic, Benga a avut un avans faţă de Agre, darpentru finalizarea de laborator, România a fost depă-şită de SUA, cum era de aşteptat; iar pentru Comite-tul Nobel, asta a făcut diferenţa în favoarea lui Agre.Pentru mine, faptul că George Emil Palade a diag-nosticat ca o mare greşeală neacordarea PremiuluiNobel lui Benga este o garanţie că-l merita. În rest,ce ţine de diferenţa de viziune, de tip de civilizaţie,de calitatea morală a oamenilor, sunt chestiuni careaşteaptă o clarificare.

O timiditate istorică În cartea mea Din gândirea matematică româ-

nească (Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1975) primulcapitol are titlul Din istoria unor frustrări. Marimatematicieni români din prima jumătate a secolu-lui trecut, ca Dimitrie Pompeiu, Simion Stoilow,Gabriel Sudan, Miron Nicolescu, au la activul lorrezultate care nu primiseră recunoaşterea pe care omeritau. Am radiografiat aceste cazuri, le-am readusîn atenţia lumii ştiinţifice şi în bună măsură, dar cumare întârziere, rezultatele respective au intrat încircuitul specialiştilor. De unde provenea nedrepta-tea? Se pare că nu era suficient, în urmă cu o sută deani, să vii tu singur cu ceva nou, dacă eşti dintr-oţară fără tradiţie în cercetare; trebuia să se creeze unîntreg front de cercetare, care să se impună atenţiei.Polonezii creaseră acest front, în primele două dece-nii ale secolului trecut, românii încă nu. Mă refer lasituaţia din domeniul analizei reale, al logicii mate-matice, al ecuaţiilor cu derivate parţiale. Dar erau şialte aspecte ale problemei, pe care nu le pot discutaaici. Noi furnizăm şi acum surse de frustrare şi denedreptate, prin greşeli comise în modul de valorifi-care a rezultatelor cercetării. O timiditate istorică aprodus daune de proporţii.

81

Opinii

Multora le este dragă ideea lui Michel Crozier, şianume, că administraţia statului ar avea nevoie maimult de patroni, decât de legişti.1 De altfel, acestdiscurs critic îl regăsim, nu de puţine ori, în admi-nistraţia noastră atât la centru, cât şi în administraţiaperiferică. Impresia generală este că, cel puţin înceea ce priveşte serviciul public, reforma şi moder-nizarea provoacă o oarecare reducere a rolului jucatde dreptul public în general şi mai cu seamă a celuiadministrativ, înţeles ca entitate aparţinând dreptuluicomun, în ansamblul mecanismelor de reglare juri-dică a schimbărilor sociale.

În acelaşi timp, nimeni nu poate contesta faptulcă zonele din care dreptul public se retrage, nu înce-tează să poarte amprenta elementului juridic, a drep-tului în general. De fapt, ele nu sunt abandonate dedreptul public decât pentru a reveni la dreptul privat,care-şi asumă rolul de drept comun.2 De asemenea,este lesne de înţeles că statul şi administraţia sa nu sepoate lipsi de resursa juridică, cu tot protestul legitimîmpotriva formalismului abuziv şi contraproductiv alanumitor reguli şi tehnici (a se vedea regulile dindomeniul contabilităţii financiar-ban care sau al func-ţiei publice). Avantajul reglementării riguroase amodului de desfăşurare a raporturilor sociale ce aparîn realizarea activităţilor administrative ale statuluieste de necontestat, deoarece, fie că este vorba dereglementarea raporturilor din interiorul administra-ţiei, fie a celor care apar în relaţiile cu mediul, drep-tul oferă o vastă gamă de posibilităţi de rezolvare. Iatăde ce consider că, în cadrul reformei ce îşi propuneîntărirea capacităţii administra tive, trebuie să fie pusăla punct o nouă politică în ceea ce priveşte rolul şifuncţiile dreptului. Acest lucru, după părerea mea sepoate face, nu sub forma unui program conceput şiservit de sus, ci ca o construcţie empirică, amenajatăîn funcţie de realitatea şi problemele concrete alevieţii administrative a statului.

De altfel, se pare că agenţii economici şi, înparte, şi cei administrativi, care se implică în reformă,au devenit foarte sensibili la elaborarea textului juri-dic. Acest lucru, deoarece modernizarea presupunecrearea unui mediu juridic relativ constant, în care

este garantată o anumită siguranţă din punct devedere juridic (a se vedea aspiraţia managerilor spreun mediu de afaceri îmbunătăţit şi constant) şi încare eşti apărat împotriva unor practici juridice, carerezultă din comportamente imprevizibile şi fluc-tuante, cum sunt acelea ale unui serviciu de controlfinanciar, care descoperă surprinzător calităţile şiaplicabilitatea unor reguli învechite, apreciate, deregulă, ca desuete sau inutilizabile în alt contextdecât cel care le-a dat naştere. Redescoperirea unorasemenea reguli, având drept efect material parali-zarea unui serviciu, nu pot decât să crească senti-mentul de nesiguranţă juridică, mai ales dacă, pânăla acest moment, aceleaşi dispoziţii devenite liti-gioase, fuseseră considerate şi de către utilizatori şide către prestatorii de servicii, ca fiind învechite şiieşite practic din uz, deci caduce.

În condiţiile în care au fost adoptate mii de legişi mii de ordonanţe şi în condiţiile în care zeci şi zecide acte normative au suferit extrem de multe modi-ficări, se pare că reforma şi modernizarea adminis-traţiei statului ar trebui să pună mai mult accentulpe codificare. Începutul făcut în această direcţie esteextrem de util, deşi părerile sunt împărţite, dar nu neputem explica de ce nu se promovează în Parlament,Codul de procedură administrativă şi Codul Admi-

Există o criză a dreptului public?

*Prof. univ., decan de onoare, fondator al Facultăţii de Administraţie Publică, SNSPA

Ioan Alexandru*

82

nistrativ, care, potrivit programului de guvernare,trebuiau adoptate încă din 2001, dar care, din păcate,au rămas în stadiul de proiect pe masa de lucru aministerului de resort. Atât doctrinari, cât şi practi-cieni din administraţia publică agreează codificarea,sperând într-o asanare a legislaţiei din diversedomenii şi obţinerea unei igiene juridice, care săgenereze apoi o reducere a câmpului interpretărilorşi, implicit, a unei însuşiri abuzive a anumitor normejuridice.

În acest fel s-ar restabili funcţia regulatoare adreptului, inclusiv în relaţiile dintre autorităţile şiserviciile administrative.

În condiţiile specifice ţării noastre efortul de asi-milare a aquis-ului comunitar, reforma şi moderni-zarea administraţiei nu au generat o diminuare avolumului de acte normative ci, dimpotrivă, o creş-tere a densităţii juridice a sistemului administrativ.În aceste condiţii, logica managerială a trebuit să seobişnuiască cu starea de fapt, cu miturile şi mentali-tăţile juridice caracteristice lumii noastre adminis-trative. De altfel, la noi ca şi în alte ţări, se poatesemnala un adevărat paradox al reformei şi moder-nizării administraţiei publice. Politica de reformă şimodernizare a administraţiei, întreaga „revoluţie arandamentului“ îşi extrage, în mod evident, resurseledin ideile liberale, ce proslăvesc piaţa, înscriindu-seîn promovarea aşa-zisei culturi de întreprindere, darcare, pentru a fi funcţională, va trebui să recurgă ladrept, adică să se înscrie în cadrul unor norme şiprincipii cărora dreptul administrativ le-a conferitun fel de statut mitic. După cum lesne se poate con-stata, valorile pe care se construieşte reforma şimodernizarea administraţiei nu mai sunt cele consa-crate până nu demult şi care au fost permanentizate,în special de dreptul administrativ.

În dreptul administrativ în general, în dreptulserviciului public în special, pe care îl impune şi-lface să funcţioneze politica de modernizare prinreformă, nu vom descoperi numai norme, care con-stituie restricţii sau avantaje, ci un întreg ansambluorganizat de credinţe colective care se constituie caun fel de fundament al unei construcţii imaginare aadministraţiei viitoare.3

Dezvoltarea practicilor manageriale, tipice eco-nomiei de piaţă, ar fi putut sau poate ar fi trebuit săreducă semnificativ zona structurată prin drept a ser-viciului public, a administraţiei în general, dar cutoate transformările preconizate şi unele chiar reali-zate, ele continuă să-şi extragă legitimitatea dinordinea juridică şi încă se sprijină pe norme şi com-

portamente nu tocmai favorabile sau promovate demanagementul public.4

De asemenea, nu este lipsită de importanţă con-statarea, general acceptată, şi rezultată din rapoar -tele ANFP, potrivit căreia autorităţile administrativeşi serviciile publice din administraţie reclamă, maidegrabă, un deficit de jurişti şi nu de manageri, întimp ce ele îşi fixează drept obiectiv al reformei in -troducerea unor tehnici şi a unei culturi juridico-ad -ministrative extrem de deficitare în peisajul admi-nistrativ actual.

Având în vedere natura activităţilor desfăşuratede funcţionarii publici, precum şi preponderenţaspecializărilor tehnice, apreciem că este necesarăstabilirea unui echilibru între profesiile menţionateanterior, prin atragerea juriştilor, economiştilor, sta-tisticienilor, sociologilor şi a altor specialişti, în sco-pul realizării competenţelor generale şi/sau specificestabilite de lege pentru autorităţile şi instituţiilepublice.

În sfârşit, trebuie să ameliorăm sau chiar săîncercăm să eliminăm opoziţia, spontan practicatăîntre jurist sau economist şi manager, deoarece nueste vorba decât de personaje ale unei realităţi unice,iar punerea în valoare a managerului întreprinderiisau serviciului public, merge în acelaşi sens cu rea-bilitarea rolului juristului şi economistului în admi-nistraţie.

Întrebarea care se pune de multe ori este aceeadacă rentabilizarea serviciului public este un procescare excede domeniul dreptului public aşa cum sus-ţin adepţii statului minimal sau contractualist,punând astfel în discuţie utilitatea dreptului public.Răspunsul presupune un comentariu mai larg.

Una dintre cele mai mari paradigme ale sistemu-lui nostru juridic, puternic influenţat de cultura poli-tico-juridică franceză, este această diviziune: dreptpublic şi drept privat. Indiferent prin ce forme, poli-ticile de reformă a administraţiei se lovesc de acestbinom, invocându-se de cele mai multe ori un clivajîntre cele două secţiuni ale sistemului nostru juridic.Actorii reformei concrete utilizează eficient aceastăbipolaritate a ordinei juridice, cu atât mai mult cucât regulile jocului în procesul de modernizare şireformă sunt încă imprecise, dacă nu absente, eleschimbându-se uneori după bunul plac al subiecţi-lor, care le folosesc şi în funcţie de percepţiile în pri-vinţa dreptului pe care aceştia le au şi unde se ames-tecă cu nişte date juridice verificabile din punct devedere empiric şi presupuneri aparţinând zonei con-vingerilor ideologice.

83

Problema care se pune, este aceea de a şti dacă,sau până unde, managementul public poate fi conceputîntr-un cadru oferit de dreptul public, în condiţiile încare actorii reali ai reformei trimit mesaje, mai multsau mai puţin directe, prin care apreciază dreptulpublic ca fiind cel mai rigid cadru juridic compusdin norme juridice desuete, care împiedică oriceconducere de tip modern, managerial. Aşadar, estecriticat, nu dreptul în general, ci dreptul public şi, înspecial, dreptul administrativ.

Reţinând asemenea opinii critice, nu trebuie sădescalificăm de plano şi a priori dreptul public. Ast-fel de opinii nu au apărut întâmplător, ci datorităcomportamentului birocratic, manifestat în unelesectoare ale administraţiei publice alergice la oreformă, astfel cum aceasta este concepută de o lite-ratură oficială politică, juridică sau infra-juridică.De altfel, asemenea comportamente găsesc unsuport în dreptul public prin faptul că, într-o oarecaremăsură, el favorizează permanentizarea unor poziţiiprivilegiate pe care unii se tem că le-ar putea pierde.Cu toate acestea, nu trebuie să ne lăsăm păcăliţi deacest discurs, clar ideologic, prin care se învinovă-ţeşte dreptul public de toate relele din societate, iarreforma administraţiei trebuie să se bazeze pe drept,nu să-l critice, cu condiţia de a stabili măsura exactăşi nu inutil exacerbată a funcţiei juridice, în cadrulautorităţilor şi serviciilor publice din administraţie.

Se ştie că atenţia acordată unei mai mari efica -cităţi a serviciului public oferă colectivităţilor pu -blice, de toate categoriile, tentaţia excederii dome-niului dreptului public. Această tendinţă pare a finecesară şi firească faţă de faptul că reproşurile şicriticile făcute de către manageri asupra modului deorganizare şi funcţionare a instituţiilor şi întreprin-derilor statului se sprijină pe calităţile dreptului pri-vat. Astăzi, poate mai mult decât în trecut, ne între-băm dacă protecţia juridică a celor două domenii,public şi privat, are acelaşi rol pe care l-a avut mereuşi dacă această bipolaritate a ordinei juridice maitrebuie sau mai poate fi menţionată, în condiţiile încare întregul spaţiu juridic se află în plină restructu-rare. Realităţile confirmă că linia de demarcaţieîntre dreptul public şi cel privat devine, uneori, denerecunoscut, nu fiindcă divizarea nu ar mai fi deactualitate, ci pentru că apar persoane juridice noi,care încurcă diviziunea public-privat prin rapiditateamodificărilor structurale, introducând astfel, un ele-ment de nesiguranţă şi aleatoriu în construcţii juri -dice, în care erau conservate unele certitudini. Difi-

cultatea descrierii acestui fenomen de recompunerea teritoriului juridic constă în proliferarea fără pre-cedent a unor forme juridice noi5, extrem de variate.La temelia motivării acestei stări de fapt stă impre-sia că dreptul public ar fi ocupat abuziv un teritoriucare aparţine raţionalităţii dreptului privat şi, prinurmare, se cultivă ideea declinului dreptului admi-nistrativ, deşi, după cum ştim, aceasta este ramurade drept specifică pregătirii, aplicării şi asigurăriirealizării politicilor publice. Într-adevăr, realitateaconfirmă, cel puţin în parte, tendinţa de reducere ateritoriului asupra căruia dreptul public al adminis-traţiei pusese stăpânire. Ne dăm mai bine seama deamploarea acestei tendinţe, dacă ne reamintim că, laorigine, autonomia dreptului administrativ se mani-festa împotriva raţionalităţii comerciale şi că parti-cularitatea acestuia consta tocmai în structurareauniversului juridic administrativ în jurul unor valoriproprii, ireductibile faţă de valorile economiei depiaţă.

Perspectiva clasică asupra administraţiei, dinpunct de vedere al dreptului, era aceea a unei zonede activităţi publice, care nu se supune regulilor ran-damentului, ale eficienţei şi profitului. Într-adevăr,putem afirma, fără teama de a greşi, că serviciulpublic poate fi descris ca fiind orice activitate, pecare puterea publică o consideră ca prezentând uninteres general suficient, pentru ca respectiva activi-tate să fie asigurată direct sau indirect, de cătrecolectivitatea publică şi care nu trebuie să fie guver-nată de iniţiativa şi legile economiei de piaţă liberă.6

Vedem cu toţii că ceea ce caracterizează epoca încare trăim este o fortificare a logicii comerciale pânăla punctul în care dreptul o obligă să funcţioneze înmod diferit. În acelaşi timp, modificarea şi multipli-carea formelor juridice de care aminteam mai sus,s-ar părea că dă legitimitate unei tendinţe de depre-ciere sau banalizare a gestiunii publice, mai ales dinpartea celor care laudă virtuţile managementului, caşi cum ar fi soluţia miraculoasă, panaceul universalregăsit.

Pentru a înţelege cum perspectiva managerială, acărei esenţă constă în supralicitarea pieţei şi a efi-cienţei, influenţează şi chiar determină în profun -zime expresia juridică a administraţiei, vom luaunele exemple sugestive. Mai întâi, putem remarcaatitudinea surprinzătoare a statului de a se face plă-cut acceptat, şi chiar agreat, precum şi efortul aces-tuia de a-şi schimba imaginea, folosind noi modali-tăţi de comunicare, îmbunătăţind limbajul comercialpână la dimensiunea sa publicitară. Astfel, succesul

unora din noile forme, cum ar fi „parteneriatulpublic-privat“ demonstrează că această strategie nueste inutilă. Trebuie spus, însă, că nu toate formelejuridice pe care le ia această strategie a „seducţiei“aparţin dreptului privat. Dorinţa statului de a plăcea,de a fi agreat, îl obligă tot mai frecvent să se elibe-reze de propria identitate, mult prea marcată dedreptul public.

Remarcăm, de asemenea, supunerea instituţiilorşi serviciilor publice, regulilor dreptului concuren-ţei, legislaţia în materie impunând acestora, celpuţin în privinţa preţurilor, achiziţiilor, libera concu-renţă. De altfel, serviciile publice, cele industriale şicele comerciale, nu se mai supun decât în parte nor-melor de drept public. Toate activităţile de produc-ţie, distribuţie şi de prestări servicii ale persoanelorjuridice publice trebuie supuse dreptului privat,deoarece, în fapt, ele prezintă toate caracteristicileunei activităţi de administrare privată asimilate cuacelea ale agenţilor economici privaţi. Asistăm,deci, la un fenomen de pătrundere a logicii econo-miei de piaţă în domeniul politicilor publice. Deaceea, nu trebuie să asimilăm orice activitate de ser-viciu public cu o piaţă, numai pentru că există unofertant şi un client. Împrejurarea că dreptul concu-renţial domină exercitarea efectivă a activităţilorpublice de producere, distribuire şi de servicii, nuschimbă natura juridică a deciziilor privind modulde administrare a serviciilor publice, care rămân, înprincipal, expresia unei abordări juridice ce ţine dedreptul public

În Europa, impresia existenţei unei crize a drep-tului public este accentuată şi de influenţele drep-tului comunitar asupra partajului public-privat,deoarece modelul partajului public-privat specificordinei juridice franceze, pe care şi noi, alături dealte state, l-am preluat, nu se regăseşte în dreptulcomunitar şi nu-şi poate găsi explicaţia decât încadrul istoriei particulare a construirii statului fran-cez, istorie pe care Europa dreptului comunitar nuare nici un motiv să şi-o asume. Interesele şi idea-lurile pe care Europa le serveşte în zilele noastre nusunt deloc compatibile cu acea „regalitate“ a drep-tului administrativ,7 de care statul a ştiut să profitepentru a-şi afirma propria sa „regalitate“, supunân-du-se principiului dreptului, dar păstrând controlulasupra acestui drept, l-a transformat într-un instru-ment în mâna sa.8 Idealurile şi interesele a cărorapărare va fi asigurată de Europa, nu prea pot să fieservite de un model juridic, care dă prioritate nor-melor juridice de drept public şi scoate statul în

afara normei de drept comun, absolvindu-l de oserie de răspunderi.

Spre deosebire de acest model, dreptul comuni-tar îşi are izvoarele într-un mod opus de partajare arolurilor sociale, în care promovarea întreprinderiiprivate şi a principiilor pieţei presupune o reduceresemnificativă a funcţiilor administrative şi a dreptu-lui public care stă la baza acestora. Conceput de laînceput spre a permite construirea unei pieţe co -mune9, dreptul Europei sistematizează un ansamblude convingeri legate de liberalismul economic, cumar fi normele gândite pentru a garanta deplina liber-tate în desfăşurarea operaţiunilor economice. Iată dece, odată cu apariţia dreptului comunitar, se puneproblema regimului juridic al schimburilor econo-mice, materie în care nu există încă o concordanţăîntre practica şi credinţele conservate în sistemelejuri dice, caracterizate de partajul public-privat şiideile promovate în aranjamentele comunitare carepromovează libera concurenţă între întreprinderileprivate.

Această problemă a frontierei dintre dreptulpublic şi dreptul privat, care este specifică şi ordineinoastre juridice, nu se pune doar din punct de ve dereeconomic, ci şi pe plan politic. Liberalismul comu-nitar nu se prea potriveşte cu un Stat a cărui supra-faţă socială este sistematic mărită cu ajutorul unorcategorii şi instituţii juridice care ţin de dreptulpublic, mai exact de dreptul administrativ.

Odată cu introducerea conceptelor de interesgeneral, ordine publică şi putere publică, Statul nudispune doar de nişte concepte, ci şi de pârghiilenecesare reglementării pe cale administrativă a ra -porturilor sociale.

Între acest tip de pârghii şi cele ale dreptuluicomunitar nu se prea poate face o articulare, fără aexista tensiuni. Conceptul juridic european dă o maimică importanţă sectorului public şi tinde să seimpună prin măsuri, cum ar fi cele destinate să limi-teze zona, care, tradiţional, este cuprinsă în adminis-traţia publică sau măsuri care constau în surprinde-rea anumitor reguli de funcţionare, caracteristiceserviciilor publice şi sectorului public, în general. Înacest mod, se poate produce, într-un anumit fel, oasimilare juridică între public şi privat, care treptatsunt supuse aceloraşi norme şi reglementări. Spreexemplu, normele juridice care reglementau accesulla funcţia publică stabileau că au vocaţie pentruacestea doar cetăţenii români, dar acest lucru con-travenea principiului liberei circulaţii impus printratatul de la Roma. Jurisprudenţa Curţii Europene84

85

de Justiţie a dat noţiunii de administraţie publică unconţinut restrictiv, pentru a permite ocuparea fun c -ţiilor publice şi de alţi cetăţeni ai statelor membreale Uniunii Europene. Pentru a corela norma internăcu spiritul şi normele Uniunii Europene a fost nece-sară modificarea normei juridice, în sensul de a sepermite accesul în funcţii publice în administraţiaromânească şi pentru cetăţenii străini, în condiţiilelegii.

Trebuie să mai observăm ceva şi anume căobservaţiile critice asupra dreptului public, şi maicu seamă cele cu privire la capacitatea administra-tivă a statului, se întemeiază pe argumentele drep-tului privat, negându-se de fapt dreptul administra-tiv. În primul rând ar trebui să amintim că nu adep-ţii statului minimal sau ai managementului audeclanşat critica administraţiei publice şi a dreptu-lui său, ci teoreticieni ai dreptului şi ştiinţelor admi-nistrative, care şi-au pus problema dacă nu cumvareforma administraţiei poate reuşi doar cu condiţianegării dreptului administrativ, considerat ca deri-vat al dreptului comun.10

De altfel, doctrina nu este nouă, dar transformă-rile care au loc în activitatea publică o readuc înplină actualitate. Critica este extrem de categorică,negând dreptului administrativ chiar şi calitatea de afi o ramură de drept, iar argumentarea este maiveche, provenind din tezele lui F.A. Mayek cu pri -vire la cele două modele de reglare socială11: unulcare se fundamentează pe dreptul propriu-zis„nomos“, celălalt pe legea dată de legiuitor sau destat „thesis“. Analiza diacronică ne permite să ob -servăm că în zilele noastre s-a accentuat contrastulîntre aceste două experienţe ale elementului juridic.

În primul caz, pe care îl regăsim în experienţaţărilor anglo-saxone, noţiunea de drept exprimă unsistem de reguli prin care societatea civilă îşi asi gurăpropria reglare, în exteriorul statului şi, uneori,împotriva lui, astfel că, dreptul constituie ansamblulde norme pe care societatea şi le autoaplică spre aţine la distanţă puterea politică iar, în caz de litigiu,cel care are misiunea de a avea ultimul cuvânt estejudecătorul. Modul normal de colaborare dintresocietatea civilă şi stat este convenţional.

În cel de-al doilea caz, al concepţiei franceze,preluate printre alţii şi de noi, reglarea socială nuprovine din dreptul civil, ci se sprijină cu precăderepe „drept“ care constituie politica statului. Aşadar,se aşază în mod abuziv în spatele aceluiaşi cuvânt„drept“, pe de-o parte, reguli care sunt, de fapt,expresia derivată a dreptului privat iar, pe de altă

parte, norme ce exprimă voinţa exclusiv unilateralăa statului, în raport cu societatea civilă, sub motiva-ţia interesului general. Acesta este, de fapt, dreptuladministrativ. Din punct de vedere al liberalismuluipur, însăşi ideea existenţei unui drept public consti-tuie un simptom de corupere a dreptului, semnul căelementul juridic este invadat de valori care-i suntstrăine, dacă nu chiar opuse.12

În acest mod, practic, se operează o socializaresau chiar o etatizare a raporturilor sociale. Coagulatăîn jurul conceptelor de putere publică, de serviciupublic şi de interes general, se apreciază că, prindreptul administrativ se sprijină, de fapt, dominaţiasocială a statului depreciindu-se astfel conceptul desocietate civilă. Aşadar, în loc de a o considera peaceasta ca loc de exprimare naturală a intereselorparticulare, dreptul administrativ sugerează existenţaunui spaţiu plin de contradicţii. Pe de altă parte, doc-trina juridică administrativistă apreciază că, în con-diţiile unei societăţi fărâmiţate, incapabilă să-şi asi-gure unitatea, dreptul administrativ oferă mitul inte-resului general, ca soluţie de rezolvare a litigiilor.13Supunând dreptului administrativ organizarea şifuncţionarea unor instituţii, întreprinderi şi serviciipublice, spre a le face să iasă din domeniul de regle-mentare a unei logici de piaţă, deşi acestea, prin spe-cificul activităţii, ar trebui în mod natural să ţină deaceasta, statul sfârşeşte prin a pune sub semnulîntrebării propria-i existenţă. Datorită acestui lucruputem explica profundele perturbaţii apărute subimpactul ireversibil al schimbărilor industriale şiacela al ştiinţelor organizării şi al managementuluicare constituie corolarul acestora, precum şi apariţiaîndoielilor cu privire la viabilitatea unor principii şiconcepte fundamentale ale dreptului public, cum ar fi:funcţia publică, serviciu public, interes general ş.a.,concepte transformate în pârghii ameninţătoare ladispoziţia statului şi administraţiei sale. Se mai sus-ţine că acest partaj sugerează, de fapt, două ordinijuridice, ca şi cum n-ar trebui să vedem în dreptulpublic şi privat cele două aspecte ale aceleiaşiordini, ci o nouă logică de partajare, care opune ceeace ar fi un drept fals, care ar fi dreptul public şi carear ţine mai puţin de elementul juridic, şi mai mult deputerea politică, faţă de dreptul adevărat, care ar fidreptul privat, unicul pe care societatea civilă îlacceptă şi îl utilizează pentru a se organiza şi auto -apăra.

Aşadar, este la modă un discurs ce stigmati zeazădreptul public până la negare.

Oare chiar aşa să fie? Pentru a încerca să răs-pundem va trebui să aflăm dacă, într-adevăr, devină pentru toate este ordinea juridică existentă.Până una alta, fondate sau nu, aceste critici producconsecinţe deosebit de importante. Va trebui, maiîntâi, să remarcăm faptul că respingerea dreptuluipublic pleacă, de cele mai multe ori, de la o repre-zentare deformată şi care îngroaşă prea mult de -ficienţele sistemului juridic ce separă dreptul înpublic şi privat. Va trebui să fim mai atenţi cu acestecritici, nu atât pentru a apăra dreptul public şi în spe-cial dreptul administrativ, cât mai ales pentru asublinia riscurile unei critici exagerate a funcţieidreptului în instituţiile şi serviciile administrative,atunci când se fundamentează, în principal, pe pre-judecăţi, norme şi clişee, pe care observarea directăşi corectă a faptelor juridice ne obligă să nu le luămîn considerare.

Evaluând observaţiile rezultate dintr-o cercetareempirică am constatat, de principiu, că în realitate,actuala negare, din perspectiva managerilor, a drep-tului public, reflectă, în cea mai mare parte, o per-cepţie incorectă şi deformată a ordinii juridice. Pro-punem şi această ipoteză, susţinând-o cu două cate-gorii de argumente complementare, şi anume: dacăeste adevărat ce am mai afirmat, şi anume, că trebuiesă evităm să exagerăm neajunsurile partajului întredreptul public şi cel privat este necesar şi să nu neamăgim în privinţa capacităţilor dreptului public dea răspunde întotdeauna satisfăcător cerinţelor per-formanţei şi randamentului în sectorul public.

În ceea ce priveşte exagerarea şi dramatizareapartajării dreptului în public şi privat este de obser-vat că, această critică se bazează pe o dublă condiţieşi anume, mai întâi, să nu lase deoparte nimic dincaracterul foarte relativ al diviziunii ordinii juridice,iar, apoi, să nu încerce să impună ca indiscutabilăchestiunea demarcaţiei între cele două domenii, careîn realitate este discutabilă. Aşadar, critica formulatăla adresa unor norme juridice de drept public se înte-meiază pe o opoziţie (public-privat), despre care seface prea mult caz. Această exagerare conferă drep-tului aplicabil transformărilor administrative o auto-nomie faţă de dreptul zis comun şi care este în modvădit supralicitată, ca şi cum ar fi vorba de un uni-vers total diferit şi care ar fi format din noţiuni şiconcepte absolut originale cu alte raţiuni de a fi. Înesenţă, asistăm astfel, la o mistificare prin recon -strucţia deformată a universului juridic, care se fun-damentează, de fapt, pe separarea între stat şi socie-tatea civilă, schemă care în drept îşi găseşte o for-

malizare în ceea ce există deja: două zone, douătipuri de drept, două aparate jurisdicţionale.

Critica dreptului public se bazează, aşadar, pe oadeziune de principiu faţă de valorile reale sau pre-supuse ale dreptului privat, preamărind caracteristi-cile dreptului civil şi de care, în parte, dreptul publiceste lipsit prin propria sa natură, şi anume: flexibili-tatea (în opoziţie cu rigiditatea); consensualitateacontractului devenit legea părţilor (în opoziţie cuunilateralitatea normei juridice şi a actului adminis-trativ), iar, pe cale de consecinţă, autoreglarea juri-dică a societăţii civile prin intermediul contractelorşi nu prin reglementarea birocratică definită de uncentru de putere în numele interesului general. Acesttip de argumentare ce se bazează pe sesizarea per-suasivă şi exagerarea unor contraste, nu este tocmaiconformă realităţilor, deoarece, de multă vreme, numai există în stare pură, nici drept privat şi nici dreptpublic, ele influenţându-se şi suprapunându-se reci-proc.

Acum aproape trei decenii, F. Edwald a demon -strat că dreptul civil a fost contaminat de dreptulpublic, urmând soarta statului-providenţă, atuncicând modelul iniţial al contractului (în care indiviziliberi şi egali între ei se înţeleg în privinţa unuiobiect) nu a rezistat tendinţei generale de sociali zarea dreptului (apariţia dreptului social sau asigurato-riu). Înlocuind principiul contractului, acest proces agenerat, alături de alţi factori, transformarea dininterior a categoriilor de proprietate sau responsabi-litate.14

Acelaşi tip de raţionament ar putea fi făcut şipentru dreptul public, şi anume, mişcarea spre pri-vatizare, care contribuie la actuala sa transformare,nu trebuie să ne facă să uităm că acesta s-a consti-tuit pe temelia dreptului privat şi că, de fapt, nici nus-a emancipat total, datorând acestuia o serie denoţiuni, concepte şi principii fundamentale. În acestsens, C. Eisenmann sublinia că raporturile socialeîn care se află angajată administraţia statului, n-aufost reglementate niciodată de un drept special„separat“ şi că, de multă vreme, aceste raporturisunt supuse, în parte, normelor de drept zis dreptcomun (adică acela al comerţului şi al industriei) şiîn parte supuse unei părţi a unui drept special(acela al puterii publice). Nu putem pretinde că unaar fi regula şi cealaltă excepţia. În ceea ce priveştecriteriul de partajare între cele două tipuri de drept,C. Eisenmann propune ideea, după el necesară şisuficientă, a „asemănării“: nu există o aplicare aunui drept special şi a unui judecător special decât86

87

atâta vreme cât activităţile publice se îndepărteazăde modelul oferit de domeniul relaţiilor private.15Putem spune, deci, că dreptul privat a fost întot-deauna preferat în funcţionarea administraţiei statu-lui şi că dreptul administrativ, în special, are trăsă-turile unui hibrid, care amestecă în proporţii dife -rite (în funcţie de ţară şi de epocă) norme de dreptpublic cu norme de drept privat. Dreptul public, saupolitic, cum mai poate fi numit, nu a fost impusniciodată decât în singura situaţie, în care el eraabsolut necesar pentru îndeplinirea unor funcţii aleadministraţiei statului. René Champs arăta că drep-tul administrativ, spre exemplu, are o identitatehibridă şi astfel, el contribuie la permanentizareaunui spaţiu public deschis cu scopul servirii colec-tivităţii.16

În condiţiile în care invocarea obsesivă a ran-damentului riscă să devină ideologie, este momen-tul ca prin dreptul public să se reamintească deci-denţilor publici cerinţele justificate şi profundumane ale unor alte valori în afară de cele invo catede ideologia managementului: preţ, randament, efi-cienţă.

Este, însă, foarte adevărat că se impune deurgenţă adaptarea dreptului public şi mai cu seamă acelui administrativ la necesităţile creşterii capacită-ţii, a randamentului administraţiei publice.

Principalul argument al contestatarilor dreptuluipublic este acela al obtuzităţii acestuia în faţa cerin-ţelor specifice ale lumii economiei şi afacerilor sus-ţinându-se astfel necesitatea promovării unui alt tipde reglementare a acţiunii publice care să se înteme-ieze pe dreptul privat. Fără să respingem de planoaceste critici, care în parte sunt confirmate şi de pro-priile noastre observaţii, trebuie să arătăm, însă, căanumite reprezentări în privinţa dreptului public lacare aderă unii practicieni şi teoreticieni ai reformeiadministrative sunt nepotrivite faţă de realitateacomplexă a materialului juridic. Astfel, în unelecazuri, legătura ce se face între norma juridică şiperformanţă este artificială, sau cel puţin nepotrivită,în condiţiile în care nu putem să pretindem transfor-marea performanţei în normă juridică. Pentru jurist,performanţa nu semnifică altceva decât comporta-mentul ireproşabil, din punct de vedere juridic, alinstituţiilor publice, iar dreptul acestuia este consi-derat un adevărat aparat de măsură a modului defuncţionare a administraţiei şi a serviciilor publice.Însă, aşa după cum am mai afirmat şi în altelucrări17, acest control de legalitate nu face altcevadecât să măsoare devierile sau abaterile de la regula

prestabilită, cuprinsă într-o ordine juridică determi-nată, generată de probleme specifice, în care perfor-manţa este stabilită potrivit unor principii şi regulicare nu îşi au sorgintea în lumea dreptului, ci înlumea economiei de piaţă liberă.

Juristul trebuie să accepte că, odată cu reformaadministraţiei statului, apare impetuos ideea de per-formanţă, de randament, care până acum nu intra înpreocupările acesteia. Să explicăm: dreptul adminis-trativ, principala ramură a dreptului public, s-a con-stituit într-o epocă în care administraţiile nu-şipuneau problema propriilor performanţe, deoarecenimeni nu le obliga să o facă, iar în acest sens, drep-tul nu impunea vreo exigenţă, astfel că semnificaţiaunei „bune administraţii“ era aceea ca gestiuneapublică să respecte regula. Abia prin anii ‘80 au apă-rut în Occidentul democratic norme care cuprindproblematica administrării eficiente şi performantepe care dorim şi noi să o impunem, astăzi, după treidecenii şi mai bine.18

Problema care se pune este aceea dacă aceastăschimbare de standard al performanţei are loc împo-triva dreptului public şi dacă impune „depubliciza-rea“ normelor juridice aplicabile raporturilor sociale,în care administraţia publică este implicată.

Răspunsul impune prudenţă deoarece, deşi sunt,după cum am văzut, tendinţe vizibile de ieşire desub tutela dreptului public, în realitate, aceste ten-

dinţe nu sunt altceva decât nişte semnale în favoa-rea integrării în plan juridic a restricţiilor impuseprin reforma modului de organizare, funcţionare şicontrol al serviciilor publice. În realitate, şi la noi,după revoluţie, întregul proces de democratizare şimodernizare a societăţii a generat şi impune încontinuare o adaptare şi chiar subordonare a între-gului sistem juridic la legile economice. Dreptuladministrativ care, pe drept cuvânt, este consideratca un drept fundamentat politic, are cele mai mariresurse de a servi necesităţile unei administraţii,care se vrea performantă. Aşadar, lupta pentru aobţine randamentul se înscrie, chiar şi în dreptulpublic, care poate să-i asigure o modalitate deidentitate juridică.

Reformele în curs sunt considerate, de o parte asubiecţilor, ca fiind timide, apreciindu-se că însuşiprincipiul inalienabilităţii domeniului public com-promite o administraţie economică, eficientă a aces-tuia. Totuşi, permiţând investiţiile private asupraunor active domeniale, interzise până nu demult,legiuitorul demonstrează că în sistemul de partajjuridic al rolurilor sociale, care este generat de divi-ziunea drept privat/drept public, primul (dreptul pri-vat) nu mai este singurul învestit cu calităţi juridiceimpuse de logica randamentului.

Iată, deci, că oricât de timizi sunt paşii făcuţi,legislaţia şi instituţionalizarea ne relevă, deja, faptulcă dreptul public poate servi o abordare economicăa funcţiei administrative. Practic, în multe domenii,începe să se treacă de la un control de conformitate(ce se referă exclusiv la nişte norme juridice), la uncontrol al gestiunii, ce vizează obiective cuantifica-bile şi standarde de calitate, aşadar, un control deeficacitate.

Este edificator să observăm că, deşi timid, acestcriteriu al eficacităţii devine un instrument intelec-tual, pe care îl foloseşte chiar şi justiţia în litigiilede contencios administrativ sau în cazurile deexproprieri, spre exemplu. Cu toate acestea, reali-tăţile confirmă că acest criteriu nu funcţioneazăîncă în sectoarele educaţiei naţionale şi sănătăţiipublice. Oricum, nu se mai poate contesta că valo-rile lumii economiei de piaţă au pătruns în lumeadreptului.

Concluzionând, am putea spune că reforma sta-tului şi a administraţiei sale nu poate neglija dreptul,preexistent acesteia, chiar şi atunci când acesta nueste întotdeauna receptiv la schimbare, mai ales că,treptat, dreptul public tradiţional deja nu mai este ceera, nici în formele sale, care au devenit mai flexi -bile şi mai bazate pe consens, nici în esenţa sa, deve-nită mai economică, mai managerială.

Note1 J. Caillosse, Le manager entre dénégation et dramatisation

du droit, în Réflexions sur l’enseignement actuel du droit adminis-trativ, PUG, Grenoble, 1995, pp. 63–92.2 Y. Gandemenit, L’entreprise publique à l’épreuve du droitpublic, în L’Unité du droit, Mélanges Drago, Economica, Paris,1996, pp. 259–271.3 J. Caillosse, J. Hardy, Droit et modernisation administrative.La Documentation française, Paris, 2000, p. 29.4 J. Hardy, Le service public en question, Politiques et mana-gement public, vol. 14, no. 3, septembrie 1996, pp. 45–66.5 J. Caillosse, J. Hardy, op. cit., p. 32.6 M. Combarnous, L’approche juridique du service public,Comunicare la Colocviul de la Rouen, mai 1990.7 Formula aparţine lui P. Legendre, Trésor historique de l’É-tat en France, Fayard, 1992.8 J. Caillosse, J. Hardy, op. cit., p. 36.9 J.P. Jacque, Le rôle du droit dans l’intégration européenne,în „Philosophie politique“ nr. 1/1991.10 Un studiu colectiv asupra temei a fost propus de F. Dubois,M. Engueleguele, G. Lefebvre şi M. Loiselle sub titlul La contes-tation du droit administratif dans le champ intellectuel et politique,PUF, Paris, 1993.11 Droit, législation et liberté, vol. 1, „Regles et ordre“, PUF,Paris, 1980.12 J. Caillosse, op. cit., p. 38.13 L. Cohen-Tanugi, Le droit sans l’État. Sur la démocratieen France et en Amérique. PUF, Paris, 1985; M. Crozier, Étatmodest, État moderne. Stratégies pour un autre changement,Fayard, Paris, 1987.14 F. Edwald, L’État providence, Grasset, Paris, 1986.15 C. Eisenmann, Cours de droit administratif, „Le droitapplicable à l’administration“, LGDJ, Paris, vol. 1, p. 529 şi urm.16 R. Champs, Le service public et la puissance publique,RDP, 1968, p. 235 şi urm.17 I. Alexandru, Administraţia publică – Teorii, realităţi,perspective, ediţia a III-a revăzută şi adăugită, Ed. Lumina-Lex,Bucureşti, 2003, p. 491 şi urm.18 J. Caillosse, Le droit administratif contre la performancepublique?, în Actualité juridique, droit administratif, 1991, p. 195şi urm.; J. Leca şi J. C. Thoenig, Evaluer pour gouverner antre-ment, „Le Monde“, dec. 1997.

88

89

In memoriam

Acad. Ionel-Valentin VladPreşedintele Academiei Române

Horia Scutaru-ungureanu – Academicianul,Colegul, Prietenul, Omul ales – a plecat dintre noi,la puţin timp după ce a împlinit 71 de ani. Cu inimastrânsă şi cu tristeţea că nu ne vom mai întâlni, nuvom mai lucra împreună, nu vom mai discuta despreatâtea momente din viaţă străbătute împreună, voispune că atât IFA, cât şi Academia Română suferă omare pierdere.

Cercetarea românească în fizică îl recunoaşte capersonalitate marcantă a generaţiei sale, drept unmare creator în fizica teoretică.

Activitatea sa ştiinţifică s-a desfăşurat în câtevadomenii importante ale fizicii teoretice: fundamen-tele mecanicii cuantice, sistemele cuantice deschise,teoria sistemelor cu simetrii dinamice, teorianucleului atomic şi teoria particulelor elementare,teoria cuantică a informaţiei şi optică cuantică.

Acad. Horia Scutaru-Ungureanu a adus contri-buţii valoroase în literatura de specialitate menţio-nându-se „stări coerente generalizate în sensul luiScutaru” sau despre „sisteme covariante în sensullui Scutaru”. Are prioritate în introducerea concep-tului de entropie clasică a unei stări cuantice, ca şi înstabilirea dualităţii între simbolurile covariante şicontravariante definite cu ajutorul „stărilor coerenteScutaru”. A introdus un nou tip de relaţii de incerti-tudine, folosind funcţia generatoare a entropiei, areuşit să demonstreze faptul că stările coerente suntstările cele mai strict localizate în spaţiul fazelor şimulte altele. A obţinut o margine inferioară pentruinformaţia mutuală a unui canal de comunicarecuantic.

Aceste rezultate au fost recunoscute atât de cole-gii săi din ţară şi din străinătate, cât şi de marii pro-fesori Şerban Ţiţeica, Aretin Corciovei, Radu Gri-gorovici şi alţii. O urmare importantă a fost alegerealui Horia Scutaru ca membru corespondent (23 mar-tie 1993) şi apoi membru titular (7 februarie 1995)al Academiei Române. Academicianul Radu Grigo-rovici l-a desemnat succesor la conducerea Secţiei

de ştiinţe fizice la scurt timp, în 1996, iar membriisecţiei l-au votat pentru această poziţie pentru câtevamandate.

Am colaborat mult cu Horia în IFA şi în AcademiaRomână. Am fost admişi în IFA în acelaşi an, 1966.Ne întâlneam la Biblioteca IFA, la seminarii şiaveam discuţii interesante, în care veneam cu abor-dări diferite, potrivit formaţiei şi activităţilor noastre(el în Secţia de fizică teoretică – cea mai reputatăsecţie din IFA, eu în Laboratorul de metode optice înfizica nucleară, apoi în Secţia de laseri a profesoru-lui Ion Agârbiceanu).

După anul 1990 am fost mereu de aceeaşi parte,atât în opinii, cât şi în fapte. Am colaborat mult înComisia de Fizică a Ministerului Cercetării (alăturişi de acad. Aurel Săndulescu). În această comisie,am propus cu Horia o distribuire a puţinelor fonduride cercetare, care să respecte pe toţi cercetătorii fizi-cieni, dar să şi evidenţieze rezultatele foarte bune(cu un semnificativ premiu). Apoi, am propus îm -preună un nou şi simplu sistem de evaluare a rezul-tatelor ştiinţifice ale proiectelor, completarea biblio-

Horia Scutaru-ungureanu (1943–2014)

90

tecii IFA cu revistele care lipseau de atâta vreme,grija faţă de marile instalaţii ale institutelor, grijafaţă de tinerii cercetători (pentru care s-au dat fon-duri speciale distribuite prin Fundaţia „Horia Hulu-bei“) şi multe altele.

În discuţiile cu Ministerul Cercetării, Horia afost un luptător aprig pentru recunoaşterea rezultate-lor cercetătorilor din IFA şi în general, din România.Nu făcea compromisuri şi nu accepta păreri necom-petente.

Profesorul Radu Grigorovici l-a apreciat foartemult pentru caracterul său integru, pentru gândireaprofundă şi originală, pentru cultura sa ştiinţifică şipentru studiul atent al documentelor Academiei.Prin aceste calităţi, Horia găsea de multe ori atâtpunctele nevralgice ale unor propuneri din institu-ţie, cât şi soluţii curajoase, fără să se intimideze înfaţa unor opinii, să le numim „consacrate în epocă”.

A fost preşedintele Secţiei de ştiinţe fizice aAcademiei şi membru al Prezidiului AcademieiRomâne timp de 16 ani. În această calitate, a lucratcu grijă şi cu multă dedicaţie. Venea aproape zilnicla secţie şi se interesa îndeaproape de numeroaselesarcini pe care i le prevedea Statutul Academiei.

Îi respecta pe membrii secţiei şi era binecunos-cută legătura sa cu membrii din alte secţii (cu mate-maticienii – îmi vin în minte acad. Marius Iosifescu,acad. Solomon Marcus şi acad. Radu Miron, cu chi-miştii, cu inginerii – îl amintesc numai pe acad.Radu Voinea, cu agronomii – acad. Cristian Hera, cuscriitorii – acad. Dumitru Radu Popescu, cu medicii –acad. Victor Voicu).

Aprecia pe fondatorii IFA, indiferent de forma-ţiunea acestora. Deşi fizician teoretician, apreciacorect pe experimentatori. Astfel se explică susţine-rea sa puternică pentru alegerea în AcademiaRo mână a lui Augustin Maior şi, apoi, a domnuluiprof. Mihail Bălănescu. Nu pot să nu amintesc atitu-dinea curajoasă privind reprimirea în AcademiaRo mână a lui Nichifor Crainic (exclus în 1948),pentru opera sa consemnată de marii noştri criticiliterari.

Horia nu negocia adevărul, nu era „călduţ”, pen-tru acest lucru dau mărturie şi evoc aprecierea pecare i-o făcea profesorul Grigorovici.

Horia mi-a fost prieten – prin toate exemplele deprietenie de aproape 50 de ani. A rostit o scurtăcuvântare, când am împlinit 70 de ani, şi a arătatesenţa acestei prietenii – slujirea sinceră şi devotatăa două mari instituţii, IFA şi Academia Română. Îmipare rău că eu am ocazia să vorbesc despre aceastălegătură numai în acest moment. Speram – la aniver-sarea lui Horia din acest an – să-l revăd la Academie.

Ca „pulbere de stele” (cum spun fizicienii), oparte a lui Horia se duce acum la locul acesteia. Spi-ritul lui Horia trece prin poarta pe care i-a deschis-oDomnul. Rămâne însă şi în memoria noastră prinexemplul său de dăruire, prin corectitudinea sa, carepot educa noile generaţii de cercetători în ştiinţă, înslujirea oamenilor, în slujirea institutelor noastre defizică şi ale Academiei Române.

Nu pot să închei aceste gânduri la plecarea luiHoria din această lume, fără să evoc dragostea şimândria lui faţă de familia sa. Grija pe care o aveafaţă de soţie, doamna dr. Cornelia Scutaru, pentrucare se ducea la Casa Academiei, ca să facă un drumîmpreună spre casă; o aprecia sincer pentruactivitatea ştiinţifică la Institutul de PrognozăEconomică al Academiei, pentru revista pe care acondus-o până la obţinerea unui factor de impactinternaţional remarcabil şi pentru atâtea alte rezul -tate. Era mândru de fiicele şi de ginerii săi, care adu-ceau armonie şi colaborare în alcătuirea unei fru-moase familii. Şi familia i-a fost sprijin devotat şiales, cu dragoste, în suferinţă, până la sfârşit.

Exprim condoleanţele mele doamnei CorneliaScutaru şi întregii familii îndoliate. Sunt alături dedumneavostră în aceste momente grele şi nu numaiacum.

Luminaţi de valorile eshatologiei noastre creş -tine, credem şi sperăm că Dumnezeu l-a chemat laEl, ca să îl odihnească în Pace şi să-i dea Lumina ceafără de sfârşit.Institutul de Fizică Atomică

91

Cronica vieții academice

Noiembrie7 noiembrie: În Amfiteatrul „Ion Heliade-Rădu-

lescu” al Bibliotecii Academiei Române a avut locConferinţa internaţională de Antropologie cutema „Contested land, Food and Forests inEurasia: Everday geo-politics in the Country-side 25 years after the Fall of Berlin Wall”. Eveni -mentul a fost organizat de Institutul de Antropologie„Francisc Rainer” al Academiei Române în colabo-rare cu Institutul Internaţional de Ştiinţe Sociale şiUniversitatea Erasmus din Rotterdam.

10 noiembrie: Amfiteatrul „Ion Heliade-Rădu-lescu” al Bibliotecii Academiei Române a găzduitConferinţa „le chef d’oeuvre et le cerveau” sus-ţinută de prof. Jan de Maere de la UniversitateaLiberă din Bruxelles, codirector al DepartamentuluiPostgraduate Connoiseurship, Research, profesor laDuke University, SUA.

11 noiembrie: În Aula Academiei Române s-adesfăşurat Sesiunea de comunicări ştiinţifice„Omagiu lui george Emil palade” la 40 de ani dela decernarea premiului Nobel pentru fiziolo gie-me - dicină primului cercetător de origine ro mână“.Evenimentul a fost organizat de Secţia de ştiinţemedicale şi Secţia de ştiinţe biologice.

Sesiunea a fost moderată de acad. Victor Voicu,secretarul general al Academiei Române, care a pre-zentat comunicarea Omagiu lui George Palade –Omagiu şcolii româneşti. În continuare, au susţinutcomunicări:

- acad. Maya Simionescu – George Palade saudespre o lume ascunsă într-o celulă;

- acad. Octavian Popescu – Actualitatea desco-peririlor lui George Emil Palade;

- dr. Anca Volumnia Sima, membru corespon-dent al Academiei Române – George Emil Palade –mentor peste generaţii;

- prof. Gheorghe Benga, membru corespondental Academiei Române – Întâlniri cu George EmilPalade;

- prof. Octavian Buda – Galeria laureaţilorNobel ai anului 1974.

17–18 noiembrie: Aula Academiei Române agăzduit Sesiunea ştiinţifică dedicată domnitoru-lui-cărturar Dimitrie Cantemir. După Cuvântulde deschidere rostit de acad. Ionel Valentin Vlad,preşedintele Academiei Române, au susţinut comu-nicări:

- acad. Răzvan Theodorescu, preşedintele Sec-ţiei de arte, arhitectură şi audiovizual – Umanismulsincretic al Europei Orientale şi paradigma Cante-mir;

- acad. Dan Berindei, preşedinte de onoare alSecţiei de ştiinţe istorice şi arheologie – Cantemir:omul şi domnul;

- acad. Eugen Simion, preşedintele Secţiei defilologie şi literatură – Moralistul Cantemir;

- prof. Ştefan Lemny, Biblioteca Naţională, Paris– L’histoire d’livre d’histoire. „Incrementa atquede cremeta Aulae Othomanicae”. Une nouvelle lec-ture;

- dr. Alessandra Mascia, Departamentul de Isto-ria Artei din Fribourg, Elveţia – Les Cantemir etl’invention d’un portreait dynastique: quelquesréflexions autour de l’iconographie cante mi rienne;

- acad. Alexandru Surdu, vicepreşedinte al Aca-demiei Române – Logica în opera lui Dimitrie Can-temir;

- acad. Andrei Eşanu, Academia de Ştiinţe aRepublicii Moldova, membru de onoare al Acade-miei Române – Urme ale bibliotecii lui DimitrieCantemir în Rusia;

- prof. Serghei Frantsouzoff, Institutul deManuscrise Orientale al Academiei Ruse de Ştiinţedin Sankt Petersburg, Rusia – En quête de labibliothèque de Dimitrie Cantemir;

- dr. Victor Ţvircun, secretar general al Organi -za ţiei pentru Cooperare Economică la Marea Neagră –Cantemiriologia contemporană – realizări, pro -bleme, perspective;

- prof. univ. dr. Vlad Alexandrescu, Facultatea deLimbi şi Literaturi Străine, Universitatea din Bucu-reşti – Importanţa lucrării „Sacro-sanctae scientiaeindepingibilis imago” în studiile cantemiriene;

- prof. univ. dr. Bogdan Creţu, Facultatea deLitere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ dinIaşi – Inorogul lui Dimitrie Cantemir: corupereaunui mit creştin;

- acad. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii„Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, directorul Centru-lui de Studii Transilvane al Academiei Române –Dimitrie Cantemir şi Transilvania;

92

- prof. Mihai Maxim, Centrul de Studii Turce„Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Istorie, Univer-sitatea din Bucureşti – Dimitrie şi Antioh Cantemir.Noi documente în arhivele turceşti;

- prof. dr. Tasin Gemil, directorul Institutului deTurcologie şi Studii Central-Asiatice, Universitatea„Babeş-Bolyai”, din Cluj-Napoca – Documente tur-ceşti privind Palatul Ortaköy al lui Dimitrie Cante-mir;

- dr. Ioana Feodorov, Institutul de Studii Sud-EstEuropene al Academiei Române – „Divanul” luiCantemir tradus în arabă pentru creştinii din Siriaotomană;

- dr. Tudor Radu Tiron, Cancelaria Ordinelor,Administraţia Prezidenţială – La răscrucea tradiţii-lor heraldice: stemele Cantemireştilor;

- Ovidiu Olar, Institutul de Istorie „NicolaeIorga” al Academiei Române – Povestiri curioase:„Sistemul religiei muhamedane“ în context.

În Sala „Theodor Pallady” a Bibliotecii Acade-miei Române a fost vernisată expoziţia „DimitrieCantemir. Domnitor şi savant umanist”. Au avut alo-cuţiuni acad. Florin Filip, directorul general alBibliotecii Academiei Române şi acad. RăzvanTheodorescu, preşedintele Secţiei de arte, arhitecturăşi audiovizual a Academiei Române.

18 noiembrie: În Amfiteatrul „Ion Heliade-Ră -dulescu” al Bibliotecii Academiei Române au avutloc Seminarul şi masa rotundă pe tema „Echili-brul între eficienţă energetică, calitate ambien -tală şi confort în clădiri şi alte spaţii ocupate.Soluţii şi provocări actuale“, organizate de Comi-sia de energie regenerabilă a Secţiei de ştiinţe teh -nice şi moderate de conf. Ilinca Năstase de la Uni-versitatea Tehnică de Construcţii Bucureşti. DupăCuvântul de deschidere rostit de prof. Viorel Bă -descu, membru de onoare al Academiei Române, auprezentat comunicări:

- Iolanda Colda, Universitatea Tehnică de Con-strucţii Bucureşti – Modularea factorilor ambientalipentru un impact optim asupra fiziologiei organis-mului;

- Laszlo Fulöp – Pecz University, Hungary Ther-mal comfort assessment methods and current pro-blems and perspectives;

- Agripina Rascu, Universitatea de Medicină şiFarmacie „Carol Davila“ Bucureşti – Patologia„clădirilor bolnave“ în practica medicinei muncii.Modelarea numerică a curgerilor de aer în clădiri

şi aplicaţii ale acesteia în studiul confortului ter-mic;

- Cristiana Croitoru, Universitatea Tehnică deConstrucţii Bucureşti – Eficienţă energetică şi con-fort în clădiri: sisteme de aer condiţionat bazate peinteligenţa artificială;

- Ioan Ursu, Institutul Naţional de CercetăriAerospaţiale „Elie Carafoli“ – Contribuţii la repro-iectarea unui post de lucru, având în vedere as pecteergonomice, utilizând reţele neuronale artificiale şimetoda RULA;

- Daniel Constantin Anghel, Universitatea dinPiteşti – Validitatea modelului de confort termicadaptativ în România. Studiu de caz;

- Ioana Udrea, Universitatea Politehnica Bucu-reşti – Sistemele de ventilare personalizată şiimpactul soluţiei asupra confortului utilizatorului;

- Florin Bode, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca – Proiectul INSIDE. Evaluarea confortu-lui termic şi a calităţii mediului interior în autove-hicule;

- Andreea Vartires, Universitatea Tehnică deConstrucţii Bucureşti – Proiectul EQUATOR –Calitatea Ambientală în spitale: probleme cu -rente, soluţii, strategii pe termen lung;

- Ilinca Năstase, Universitatea Tehnică de Con-strucţii Bucureşti – Perspectivă industrială asuprasistemelor de climatizare şi a calităţii mediuluiinterior în clădiri;

- Iunia Gligor-Schako – Comparaţie între douăsisteme de evaluare a confortului termic într-unbirou real.

20 noiembrie: În Sala de consiliu a AcademieiRomâne, în cadrul ciclului „Colocvii matematice”,dr. Gabriela Marinoschi, secretar ştiinţific al Sec-ţiei de ştiinţe matematice, a susţinut Conferinţa cutema „Modele matematice de autoorganizare acriticalităţii”. Evenimentul a fost organizat deSecţia de ştiinţe matematice.

24 noiembrie: În Aula Academiei Române s-adesfăşurat Sesiunea omagială „Jean georgescu,pionier şi senior al filmului românesc“. Eveni-mentul a fost organizat de Secţia de arte, arhitec -tură şi audiovizual şi Institutul de Istoria Artei„George Oprescu” ale Academiei Române, încolabo rare cu Uniunea Cineaştilor din România şiArhiva Naţională de Filme. În deschidere, acad.Răzvan Theodorescu a făcut o prezentare a perso-

93

nalităţii de excepţie a artistului de neuitat şi profe-sorului Jean Georgescu. A urmat mesajul transmisde maestrul Radu Beligan şi citit de prof. ManuelaCernat.

Au rostit mesaje de salut prof. univ. dr. Lau-renţiu Damian, preşedintele Uniunii Cineaştilor şidr. Adrian-Silvan Ionescu, directorul Institutuluide Istoria Artei „George Oprescu” al AcademieiRomâne. Lucrările au fost moderate de prof. univ.Manuela Cernat. În continuare, au susţinut comu-nicări:

- dr. Radu Gabrea – Un francez la Bucureşti;- prof. univ. dr. Laurenţiu Damian – Un patriarh

al cinematografului românesc;- dr. Olteea Vasilescu – Lanterna cu amintiri;- prof. univ. dr. Titus Vîjeu – Jean Georgescu,

vizual şi narativitate în cinema;- Viorel Domenico – Contextul istoric al reali-

zării capodoperei „O noapte furtunoasă”;- Nicolae Cabel – Jean Georgescu între cripto-

gramele absurdului;- Jean Cazaban – Jean Georgescu şi comicul

caragelian (text citit de prof. Manuela Cernat);- prof. univ. dr. Manuela Cernat – Glorie şi mar-

ginalizare. Un destin emblematic pentru Româniasecolului XX.

În continuarea sesiunii, a urmat proiecţia filmu-lui „Directorul nostru”, realizat de marele regizor înanul 1955.

26 noiembrie: Academicianul Ionel-ValentinVlad, preşedintele Academiei Române, a fost dis-tins cu titlul „Doctor Honoris Causa” al Univer-sităţii „Vasile Goldiş” din Baia Mare şi titlul decetăţean de onoare al judeţului Maramureş.

26 noiembrie: În Aula Academiei Române s-a des-făşurat Sesiunea comemorativă de comunicări dedi-cată împlinirii a o sută de ani de la naşterea aca -demicianului liviu Constantinescu (1914–1997),organizată de Secţia de ştiinţe geonomice.

Sesiunea a fost deschisă de acad. CristianHera, vicepreşedinte al Academiei Române, care afăcut o prezentare sintetică a vieţii şi activităţii şti-inţifice şi universitare a academicianului LiviuConstantinescu.

În continuare, au susţinut comunicări:- acad. Mircea Săndulescu, preşedintele Secţiei

de ştiinţe geonomice – Amintiri despre academicia-nul Liviu Constantinescu;

- dr. Dorel Zugrăvescu, membru corespondent alAcademiei Române – Academicianul Liviu Con-stantinescu, o personalitate a geoştiinţelor româ-neşti;

- ing. Andrei Soare, Institutul Geologic al Româ-niei – Academicianul Liviu Constantinescu – fonda-torul Observatorului Naţional Geomagnetic Sur-lari;

- acad. Dan Bălteanu – Cercetarea interdiscipli-nară a mediului în preocupările academicianuluiLiviu Constantinescu.

26 noiembrie: La Casa Oamenilor de Ştiinţă s-audesfăşurat lucrările Colocviului Comisiei mixte deistorie româno-bulgare, care a pus în discuţia spe-cialiştilor din cele două ţări, temele:

- Călătorii şi schimbul de informaţii pe celedouă maluri ale Dunării;

- România, Bulgaria şi Balcanii: solidaritateşi dispute în spaţiul european din secolele XIX şiXX.

27 noiembrie: În Sala de prezidiu a Acade-miei Române s-a desfăşurat şedinţa comună aconducerilor Academiei Române şi Academieide ştiinţe a Republicii Moldova, în cadrul că reiaa fost semnat Memorandumul de cooperare teh-nico-ştiinţifică din cadrul programului uniuniiEuropene pentru Cercetare şi Inovare „Ori-zont 2020”. Documentul a fost semnat de acad.Ionel-Valentin Vlad, preşedintele AcademieiRomâne, şi acad. Gheorghe Duca, preşedinteleAcademiei de Ştiinţe din Republica Mol dova.Semnarea Memorandumului de cooperare teh -nico-ştiinţifică se înscrie în seria acţiunilor co -mune de afiliere şi participare la ProgrameleCadru de Cercetare şi Inovare ale Uniunii Euro -pene „FP 7” şi „Orizont 2020”.

27 noiembrie: În Amfiteatrul „Ion Heliade-Ră -dulescu” al Bibliotecii Academiei Române, picto-rul Sorin Dumitrescu, membru corespondent alAcademiei Române, a susţinut Conferinţa cutema „Modelul iconic al martiriului Brâncove-nilor”.

28 noiembrie: Marea unire din 1918 a fostomagiată în cadrul unei sesiuni de comunicăriştiinţifice desfăşurate în Aula Academiei Române.În deschidere, acad. Ionel-Valentin Vlad, pre -

94

şedintele Academiei Române, a prezentat comuni-carea Academia Română – for promotor şi luptătorpentru unitate naţională. În continuare, a fost cititmesajul Prea Fericitului Daniel, Patriarhul BisericiiOrtodoxe Române, membru de onoare al AcademieiRomâne, cu titlul Biserica a sprijinit Marea Unire.Mesajul a fost citit de Florin Şerbănescu, consilierpatriarhal.

Au urmat comunicările susţinute de:- Episcop Mihai Frăţilă, eparh al Eparhiei Gre -

co-Ca tolice, Bucureşti – Cultura omeniei la 1Decembrie 1918 – Episcopul Iuliu Hossu şi Bisericagreco-catolică a românilor transilvăneni;

- prof. Gheorghe Duca, membru de onoare alAcademiei Române, preşedintele Academiei de Şti-inţe a Moldovei – Marea Unire din 1918 şi conse-cinţele ei pentru dezvoltarea ştiinţei şi culturii înBasarabia;

- acad. Dan Berindei, preşedintele de onoare alSecţiei de ştiinţe istorice şi arheologie – 1918. Împli-nire şi urmări;

- acad. Ioan-Aurel Pop, rectorul Universităţii„Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, directorul Centruluide Studii Transilvane al Academiei Române – Pre-mise ale Unirii Transilvaniei cu România;

- prof. dr. Dumitru Vatamaniuc, membru deonoare al Academiei Române, director onorific alInstitutului „Bucovina“ din Rădăuţi – Acţiuni înBucovina înainte de unirea provinciei cu patriamamă;

- prof. Nicolae Edroiu, membru corespondent alAcademiei Române, directorul Institutului de Istorie„George Bariţiu” al Academiei Române – Persona-lităţile Marii Unirii de la 1 Decembrie 1918;

- prof. Dumitru Acu, preşedintele AsociaţieiASTRA – Asociaţia ASTRA – centru de gravitaţie alluptei pentru unitate naţională;

- prof. univ. dr. Valer Daniel Breaz, rectorul Uni-versităţii „1 Decembrie 1918“ din Alba Iulia – Res-ponsabilităţile mediului universitar albaiulian înedificarea conştiinţei naţionale a tinerei generaţii.Premise, realizări, perspective;

- prof. univ. dr. Aurel Ardelean, preşedinteleUniversităţii de Vest „Vasile Goldiş“ din Arad –Contribuţia profesorului Vasile Goldiş în dezvolta-rea învăţământului românesc.

Prezent la sesiune, preşedintele Emil Constanti-nescu a vorbit despre importanţa Marii Uniri din1918 din perspectiva prezentului.

Decembrie10 decembrie: La împlinirea a 35 de ani de la

înfiinţarea Institutului de Biologie şi Patologie Celu-lară „Nicolae Simionescu”, în Aula AcademieiRomâne s-au deschis lucrările Simpozionului ani-versar cu tema „De la cercetarea fundamentală şipreclinică la medicina personalizată”.

În alocuţiunea inaugurală, acad. Ionel-ValentinVlad, preşedintele Academiei Române, a prezentatactivitatea aces tui Institut care este Centru de Exce-lenţă al Uniunii Europene şi, cum îl caracterizaacad. Nicolae Simionescu, „o instituţie de cultură încare se face ştiinţă”.

În semn de recunoaştere a excelenţei întregiiactivităţi de cercetare, preşedintele AcademieiRomâne a decernat diploma „Meritul Academic”Institutului de Biologie şi Patologie Celulară „Nico-lae Simionescu”, înmânată doamnei acad. MayaSimionescu, directorul Institutului. Au susţinut alo-cuţiuni:

- acad. Bogdan C. Simionescu, vicepreşedinte alAcademiei Române;

- prof. univ. Irinel Popescu, membru de onoareal Academiei Române, preşedintele Academiei deŞtiinţe Medicale;

- prof. univ. Leonida Gherasim, membru cores-pondent al Academiei Române;

- prof. Radu Deac, vicepreşedinte al Academieide Ştiinţe Medicale.

În încheierea lucrărilor, acad. Maya Simionescu,preşedinta Secţiei de ştiinţe biologice, a făcut oamplă prezentare a activităţii din această citadelă aştiinţei româneşti, în care „a trăi în şi pentru şti -inţă” este un mod concret de a fi prin exerciţiul per-severent al „artei de a găsi la provocări şi dificul-tăţi”.

Lucrările simpozionului au continuat pe grupuride cercetare. A doua zi, a avut loc o sesiune de pos-tere; doctoranzi şi postdoctoranzi şi-au prezentatrezultatele cercetărilor.

19 decembrie: În Aula Academiei Române s-audesfăşurat lucrările Adunării generale a membri-lor Academiei Române. În prima parte, au fost dis-

95

cutate şi aprobate în unanimitate planurile de cerce-tare ale institutelor şi centrelor de cercetare din re -ţeaua academică.

A urmat ceremonia de decernare a PremiilorAcademiei Române pe anul 2012. În deschidereaceremoniei, acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedinteleAcademiei Române, a vorbit despre semnificaţiilepremiilor Academiei care se acordă pentru lucrări deexcepţie din domeniile ştiinţei, culturii şi artei. Încontinuare, acad. Ionel-Valentin Vlad, preşedinteleAcademiei Române, a acordat:

Diploma „Meritul Academic”- Institutului de Geografie al Academiei Ro -

mâne;- Institutului de Chimie Macromoleculară „Petru

Poni” al Academiei Române din Iaşi, cu prilejul ani-versării a 65 de ani de la înfiinţare;

- Centrului de Chimie Organică „Costin D.Neniţescu” al Academiei Române, cu prilejul ani-versării a 65 de ani de la înfiinţare;

- profesorului Vasile Sebastian Dâncu, directorulInstitutului Român pentru Evaluare şi Strategie;

- dr. Mariana Ileana Sabados, secretar ştiinţificla Institutul de Istoria Artei „George Oprescu”;

Diploma „Distincţia Culturală”- Agenţiei Naţionale de Presă AGERPRES;- jurnalistului Dan Manolache, Societatea

Română de Radiodifuziune;- revistei „Balcanii şi Europa”.În continuare, preşedintele fiecărei secţii a înmâ-

nat premiile specialiştilor din domeniul de referinţă.În total, au fost acordate 69 de premii – din totalulcelor 74 – unui număr de 109 autori.

Festivitatea de decernare a Premiilor Academiei Române (19 decembrie 2014, Aula Academiei Române)

Apariții la Editura Academiei

96

pERIplu TOpONIMICAdrian REZEANuVolumul cunoscutului cercetător al fenomenului

toponimic românesc, Adrian Rezeanu, cuprinde unvaloros corpus de studii de specialitate teoretice,dar şi cu aplicabilitate practică, referitoare la struc-tura, geneza, repartiţia formulelor marcatoare dinspaţiile urbane şi rurale, precum şi la circulaţiaacestora în interiorul unor construcţii de tip exten-sional.

Noutatea şi ingeniozitatea ideilor şi soluţiilorpropuse de Adrian Rezeanu conferă acestui volumstatutul de model pentru viitoarele lucrări consa -crate analizei toponimelor româneşti.

TRATAT DE CHIRuRgIENEuROCHIRuRgIE Vol. VI Sub redacţia:Irinel pOpESCuConstantin CIuCECoordonatori:Ioan ştefan FlORIANIon pOEATĂApariţia volumului are valoare de simbol al

unui arc peste timp, al unei reîntoarceri în vecheamatcă, motiv pentru care coordonatorii acestuivolum le sunt profund recunoscători iniţiatoriloracestui vast proiect atât pentru iniţiativă, cât şi pen-tru onoarea de a ne nominaliza în acest demerspublicistic.

Departe de a fi un tratat atotcuprinzător, în pagi-nile volumului ne-am axat mai mult pe principiilede diagnostic şi tratament. Sunt prezentate în modsuccint datele esenţiale necesare pentru identifica-rea bolii, precum şi măsurile terapeutice gene ralepentru o atitudine terapeutică cât mai corectă.

97

NEW ApplICATIONS OF NANOMATERIAlS22Series in Micro and Nanoengineering

Volumul cuprinde o parte a comunicărilor ştiin-ţifice pezentate la ediţia a 12-a a Seminarului Naţio-nal de Nanoştiinţe şi Nanotehnologie, organizat deINCD-IMT (16 mai 2013) la Biblioteca AcademieiRomâne.

Cercetările prezentate în cadrul acestei ediţiis-au focalizat pe aplicaţii ale unor nanomateriale,referindu-se la decontaminarea chimică şi micro-biologică a mediului înconjurător, utilizând diverşisorbenţi, degradarea unor poluanţi organici ai ape-lor naturale folosind nanomateriale cu proprietăţifotocatalitice, câteva aplicaţii medicale pe bazainteracţiunii unor proteine, aplicarea unor nanoma-teriale în procese de restaurare/consolidare a monu-mentelor istorice şi aplicaţii în electronică ale unornanodiode fără joncţiune p-n.

INEQuAlITY IN ROMANIA: DIMENSIONS AND TRENDSIuliana pRECupEŢuMarius pRECupEŢuVolumul în limba engleză, Inegalitatea în

România: dimensiuni şi tendinţe, tratează inegali -tatea în România în perioada 1990–2011, analizândmultiplele sale dimensiuni la nivel social, politic,cultural şi economic.

Lucrarea conturează cadrul general al acestuifenomen, trecând în revistă factorii majori care aucontribuit, pe parcursul perioadei de tranziţie cătredemocraţie şi economie de piaţă, la accentuarea ine-galităţii.

Sunt utilizate date statistice provenind atât dinsurse naţionale, cât şi internaţionale, precum:Eurostat, Institutului Naţional de Statistică, Institu-tul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Comisia Euro -peană.

98

ISTORIA şTIINŢElOR JuRIDICE ÎN ROMÂNIATraian IONAşCuMircea DuŢuLucrarea reprezintă o nouă ediţie, radical

actualizată şi dezvoltată a lucrării Istoria ştiinţelorîn România. Ştiinţe juridice (Editura AcademieiRomâne, 1975) de acad. Traian Ionaşcu şi apare încinstea aniversării a 60 de ani de la înfiinţareaInstitutului de Cercetări Juridice al AcademieiRomâne (ICJ). Astfel, noua ediţie, pe lângă actua-lizarea informaţiei, prin aducerea completăriloraferente ultimilor 40 de ani, cuprinde şi un sub-stanţial capitol consacrat institutului, o ilustrare aprezenţei juriştilor în Academia Română şi o eva-luare a obiectivelor cercetării ştiinţifice în dome-niul dreptului.

Se relevă astfel evoluţia ideilor şi concepţiilordespre drept şi instituţiile sale fundamentale în ţaranoastră, stadiul actual de dezvoltare a lor şiperspec tivele viitoare în contextul integrării unio -nal-eu ropene şi exigenţelor mondializării.

FIlOSOFIA şI lOgICA şTIINŢElOR SOCIAlEIoan BIRIşLucrarea încearcă să răspundă, în esenţă, la o

serie de întrebări presante pentru ştiinţele sociale,îndeosebi pentru fundamentele filosofice şi logicileacestora, ca de exemplu: mai pot fi păstrate grani -ţele tradiţionale între ştiinţele sociale şi cele alenaturii? Cum apar instituţiile sociale? Cum măsu-răm faptele sociale? Putem spera la o măsurare aomului? Raţionalitatea în formă „tare” trebuie săcedeze locul gândirii „slabe”? Suntem răi prin na -tura noastră? Putem oare converti sufletul la „stareade raţiune”, aşa cum dorea Platon?

Cartea prezintă multe elemente de originalitate,îndeosebi prin aplicaţiile pe care le găsim la aproapetoate capitolele: o teorie construită de autor cu pri-vire la fenomenele culturale, inclusiv propunereaunor indicatori de măsurare; aplicarea logicii pari -tive la fenomenele spiritual-religioase; analiza cri -tică a conceptelor sociale, cu aplicare la conceptulde „dezvoltare sustenabilă” sau aplicarea logicii lateoria jocurilor.

99

Propunerile de articole se predau la redacţie înformat electronic (CD, stick) sau se trimit prin e-mail, ca fişiere ataşate.Sunt returnate autorilor propunerile de articolecare nu corespund indicaţiilor din prezentul ghid,care nu sunt culese cu toate semnele diacritice pen-tru limba română sau franceză şi care nu sunt corectscrise în limba română sau străină.Sunt respinse propunerile de articole care au fostpublicate (parţial sau integral), care nu au conţinutştiinţific pertinent, elemente originale, resursebiblio grafice relevante şi de actualitate. Consiliul editorial decide acceptarea sau respin-gerea manuscrisului. Autorii sunt singurii respon sabili asupraopiniilor şi ideilor exprimate.Manuscrisele nepublicate nu se înapoiază!Din cauza volumului mare de lucru, nu seprimesc materiale dactilografiate sau scrise de mânăcare necesită culegere.Pentru a scurta timpul de pregătire editorială,lucrările trebuie redactate, după cum urmează:- Redactarea manuscriselor va respecta standar -dele precizate de Dicţionarul Explicativ al LimbiiRomâne – DEX (ediţia 2007, Editura Univers Enci-clopedic sau http://dexonline.ro/), Dicţionarulortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române –DOOM (ediţia 2005, Editura Univers Enciclopedic),Hotărârea Adunării generale a Acade miei Românedin 17.02.1993 privind revenirea la grafia cu „â” şi

„sunt” în grafia limbii române (www.acad.ro/ alte-Info/pag_norme_orto.htm). - Cuvintele străine inserate în textul în limba ro -mână se vor culege italic. - Se menţionează referinţele despre autori: titlulştiinţific, prenumele şi numele de familie aleautorilor, funcţia, locul de muncă, localitatea, ţara şidatele de contact (telefon, e-mail etc.). - Referinţele bibliografice se scriu la sfârşitularticolului, în ordinea citării în text, numerotându-secu cifre arabe, urmate de punct.- Citările se scriu cu caractere italice. Fiecarecitare trebuie să fie însoţită de sursa bibliografică,obligatoriu, menţionată în lista de referinţe biblio -grafice.- Materialul ilustrativ se va prezenta separat detextul articolului, scanat cu rezoluţia de 300 dpi, alb-negru cu extensia TIFF, sau se vor prezenta origi-nalele ilustraţiilor, care vor fi scanate şi prelucrate laredacţie, după care se vor înapoia sub semnătură,autorului.- În cuprinsul articolului se va menţiona loculunde se va plasa figura sau tabelul, precum şi legen-da fi gurilor sau titlul tabelului.- Tabelele trebuie să fie alb-negru fără coloaneevidenţiate cu alte culori. De asemenea, dacă există scheme, nu trebuie săaibă evidenţieri în alte culori. Un articol trebuie să aibă cinci–şase pagini decalculator, scrise la corp 12, şi să conţină trei–patruilustraţii.

gHID pENTRu AuTORI

100

ISSN 1220-5737 100 PAGINI

Redacţia revistei „Academica“Casa Academiei – Calea 13 Septembrie nr. 13, sector 5, Bucureşti, tel: 021.318.81.06/2712, 2713

PREŢUL 6 lei

Abonamentele la revista „Academica“ se pot face prin mandat poştal pe adresa revistei „Academica“, serviciul difuzare (popa Aurora)

sau cu ordin de plată în contul RO64TREZ7055005XXX006462,Trezoreria sector 5, Bucureşti.

preţul unui abonament pentru 12 luni este 36 lei.