Muzeul Județean Satu MareMuzeul Național al Carpaților Răsăriteni Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău

Muzeul Național de Istorie a TransilvanieiComplexul Muzeal Bistrița-Năsăud,

Muzeul Municipal Dej

Catalogul expoziției

Drumul Sării – Drumul Țării (Exploatarea și circulația sării în Bazinul Someșan din mileniul al II-lea î. Hr. până în secolul al XVIII-lea)

Autori: Constantin Albinetz, Ioan Bejinariu, Diana Iegar, Valerii Kavruk, Liviu Marta, Radu Zăgreanu

ISBN 978-606-8729-10-7

Muzeul Județean Satu MareMuzeul Național al Carpaților Răsăriteni Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău

Muzeul Național de Istorie a TransilvanieiComplexul Muzeal Bistrița-Năsăud,

Muzeul Municipal Dej

Catalogul expoziției

Drumul Sării – Drumul Țării (Exploatarea și circulația sării în Bazinul Someșan

din mileniul al II-lea î. Hr. până în secolul al XVIII-lea)

Autori: Constantin Albinetz (MMD), Ioan Bejinariu (MJIA Zalău), Diana Iegar (MNIT Cluj Napoca),Valerii Kavruk (MNCR), Liviu Marta (MJSM – comisar de expoziție), Radu Zăgreanu (CMBN).

Editura Muzeului SătmăreanSatu Mare 2018

5

1. Introducere

Valerii Kavruk (MNCR)Liviu Marta (MJSM)

La o primă vedere, economia reprezintă două zoneuriaşe: producţia şi consumul. Dar între aceste douăuniversuri se strecoară un al treilea, îngust, dar vioica un fir de apă, lesne de recunoscut şi el de la întîiaprivire: schimbul…

Fernand Braudel, Jocurile schimbului

1.1. Scopul și obiectivele expoziției

Pornind de la comparația plastică cu un șuvoi deapă, prin care Fernand Braudel descrie dezvoltareaimpetuoasă a schimbului în societatea europeană dinzorii epocii moderne, prezenta expoziție are ca scopreliefarea schimburilor economice într-un mediucultural-istoric ce pare, la prima vedere, cu mult maipuțin favorabil decât acela magistral redat de mareleistoric francez. Contextul schimburilor economiceprecapitaliste abordate de expoziția Drumul Sării –Drumul Țării este unul mai dificil decât acela prezentîn Europa din zorii Epocii Moderne, dintr-o dublăprespectivă: include o perioadă mai veche, devenindastfel mai dificil de reconstituit, și, totodată, se referăla un spațiu mai opac din perspectiva naturiisărăcăcioase a surselor istorice.

Situată într-o regiune a Europei Central-Orientale, problematica expoziției este asociată

paradigmei ce o include într-un mediu mai puțindinamic din perspectivă economică, mediu în carecapitalismul nu a atins formele clasice din zona sa deorigine, apusul continentului european. Descoperirilearheologice recente etalate în cadrul expoziției,asociate informațiilor istorice reinterpretate vin săateste o perspectivă mult mai complexă. În regiuneace include nordul Transilvaniei și nord-estul CâmpieiTisei (nord–estul Alföldului) exista un flux alschimburilor comerciale căruia noile descopeririarheologice îi conferă o intensitate surprinzătoare și odurată impresionantă, de trei milenii. Dinamica acestuiflux economic este atât de puternică încât componentasa majoră, comerțul cu sare, a ajuns să ofere la granițade nord a Transilvaniei etimologia unor localități (SatuMare, Zalnoc, Sălacea etc.) și chiar a unor entitățiadministrative (comitatele Solnocul de Mijloc șiSătmar). Situația nu este deloc întâmplătoare deoareceizvoarele medievale atestă cu claritate rolul majorjucat de transportul și comerțul sării.

Expoziția vine să ateste noile descoperiri din zonaorașului Beclean care conturează în mod spectaculosexistența unei intense activități de extracție a sării cutehnologii ingenioase, ce urmăreau obținerea unorcantități de sare care depășea cu mult nevoile locale,fiind destinate pentru piață. Aceste descoperiri aducun suport solid pentru vechile cercetări care conturauo serie de indicii referitoare la legarea ofrandelor debronzuri și a unor fortificații de exploatarea șivehicularea sării preistorice. Cercetările inițiate dereputatul arheolog clujean Mircea Rusu au pusproblema legăturii depozitelor de bronzuri cu salinele

6

preistorice, evidențiindu-se cu claritate că salineletransilvănene au reprezentat capătul traseelor pe careau circulat obiectele de bronz venite adesea de la maredistanță. Noile descoperiri arheologice din nordulTransilvaniei au reușit să asigure certitudineaexistenței exploatării sării în preistorie, oferind, astfel,o perspectivă nouă, neașteptată, asupra realitățilorarheologice și istorice din zonă.

Resursele de sare și intensa lor comercializare auajuns să determine un mod de viață aparte, care ainfluențat în profunzime viața oamenilor din BazinulSomeșan, de la obiceiuri alimentare ce au rămasspecifice până azi, la multe alte domenii aleeconomiei. Dincolo de o economie animalieră intensă,în care un rol primordial îl aveau porcinele, comerțulși tranzitarea sării au determinat însăși profiluldemografic al regiunii. Sarea era traficată împreună cualte materiale (lemnul de plute, vitele etc.), iarfluxurile comerciale de pe aceste drumuri au avut unrol esențial în formarea și nașterea orașelor din vestulRomâniei și estul Ungariei, fiecare dintre ele situate înpuncte comerciale nodale. Ilustrativă este situațiaorașelor Satu Mare și Szolnok, punctele principale încare se plătea en-gros sarea și care, deși situate încâmpie, au ajuns să își dezvolte o bogată industrie deprelucrare a lemnului, respectiv o industrie de utilajepentru industria minieră.

Din perspectiva Istoriei duratelor lungi, a istorieice se manifestă la nivelul mentalităților, și a roluluipieței comune în construcția identitară, expozițiaprezentă face legătură trainică cu Centenarul MariiUniri de la 1918. În expoziție este surprinsădimensiunea prin care fluxurile economice din nord-

vestul României au avut un rol coagulator. Prin creareaunei piețe inter-egionale Drumul Sării a dus laconștientizarea inter-dependeței dintre comunități,element esențial al creonării conștiinței identitare, faptpentru care Drumul Sării poate fi apreciat a fi DrumulȚării

1.2. Cadrul geografic și cronologic

Zona pe care se focalizează expoziția are caepicentru bazinul celor trei Someșuri. În bazineleSomeșului Mic și a Someșului Mare există zoneextrem de bogate în resurse de sare, ce adesea pot fiexploatate facil, de la suprafață. În schimb, în parteadin aval de confluența celor două râuri, la Dej, bazinulsomeșan se prezintă ca o zonă extrem de bogată înresurse alimentare, însă lipsită complet de mineralulprincipal necesar preparării și conservării hranei șinutrețului.

Expoziția vizează practic jumătatea de nord aTransilvaniei și Câmpia Sătmăreană respectiv,teritoriile județelor Bistrița-Năsăud, Sălaj și SatuMare, în întregime, precum și jumătatea de nord ajudețului Cluj și partea de sud-est a județuluiMaramureș. Acest teritoriu este drenat de râurileSomeșul Mic, Someșul Mare și Someș, precum și deaproximativ 400 afluenți ai acestora.

Someșul Mic izvorăște în Munții Apuseni, înMunții Gilău, din confluența Someșului Rece șiSomeșului Cald. După ce coboară pe panta estică amunților, Someșul Mic curge în direcția estică princuloarul Gilău – Cluj – Apahida, iar apoi, prin culoarulApahida – Gherla – Dej, în direcția nordică.

7

Parcurgând astfel o distanță de 178 km, Someșul Micse unește cu Someșul Mare pe teritoriul comunei Micaaflată la circa 4 km în amontede Dej. Afluențiiprincipali de stânga ai Someșului Mic sunt Nadășul,Borșa, Luna și Gădălinul, iar de dreapta – Fizeșul.

Someșul Mare pleacă din Carpații Orientali, dinMunții Rodnei, din confluența râurilor Preluci și Zmeuși traversează, în direcția sud-vestică și vestică, pe olungime de 130 de km, orașele Năsăud, Salva, Becleanși Dej și se unește cu Someșul Mic. Afluenții principalide stânga ai Someșului Mare sunt râurile Șieu, Bistrițași Meleș, iar de dreapta – Rebra, Sălăuța și Ilișua.

Someșul pornește din confluența Someșului Mareși Someșului Mic, are o lungime de 335 km, curgepredominant în direcția nord-vestică prin orașele Dej,Jibou și Satu Mare. De la Dej la Jibou, Someșultraversează, în direcția nord- și sud-vestică, PodișulSomeșan; apoi, traversează de la sud la nordDepresiunea Guruslău și curge în aceeași direcție pânăla confluența cu Lăpușul. De aici Someșul își îndreaptăcursul în direcția nord-vestică și traversează CâmpiaSomeșului. După ce parcurge o lungime de 52 de kmpe teritoriul Ungariei, în apropierea orașuluiVásárosnamény, Someșul se varsă în Tisa. Afluențiiprincipali de stânga ai Someșului sunt Almașul, Agrij,Crasna și Sălajul, iar de dreapta – Lăpușul și Bârsăul.

Exponatele expoziției ilustrează un interval detimp ce cuprinde peste patru mii de ani – între secoleleXXIV î. Hr. și XVIII d. Hr. Începutul acestui intervalcorespunde vârstei celor mai timpurii vestigiiarheologice concludente privind exploatarea sării dinTransilvania, descoperite pe teritoriul orașului Beclean– la Băile Figa (jud. Bistrița-Năsăud). Din perioada

imediat următoare, cca. 2.200 – 1.800 î. Hr., dateazăindicii deosebit de sugestive privind circulațiacontrolată a bunurilor de-a lungul Someșurilor și Tisei.Printre aceste indicii menționăm cele mai timpuriidepozite de obiecte de bronz, de tipul celor de la Apași Hajdúsámson, precum și cele mai timpuriifortificații, descoperite în punctele-cheie aleSomeșului și în preajma vărsării acestuia în Tisa.Limita cronologică superioară a intervalului la care sereferă expoziția – aproximativ jumătatea secolului alXVIII-lea – marchează începutul economiei capitalisteîn Bazinul Carpatic.

Deși cercetarea arheologică și istorico-documentară a înregistrat succese remarcabile, maiales în ultimele două decenii, mărturiile privindexploatarea și traficul sării în Transilvania sunt încăincomplete și lacunare. Astfel, relativ bine suntdocumentate epoca bronzului târziu (cca. 1.600/1.500– 1.150 î. Hr.), perioada de început a epocii fierului(cca. 1.150 – 800 î. Hr.), perioada Daciei romane (106și 271/5 d. Hr.) și Evul Mediu (cca. 900 – 1700 d. Hr.).Mult mai sărace sunt datele privind exploatarea șitraficul sării datând din finalul epocii bronzuluitimpuriu (cca. 2.400 – 2.000 î. Hr.) și cea de-a douaepocă a fierului (cca. 400 – 180 î. Hr.). Totodată, nuau fost încă descoperite în spațiul intracarpatic mărturiidirecte privind exploatarea sării din epoca bronzuluimijlociu (cca. 2000 – 1600/1500 î. Hr.), din cea de-adoua parte a primei epoci a fierului (cca. 800 – 400 î.Hr.), precum și din perioada pre-romană (cca. 180 –106 d. Hr.).

8

1.3 Circulația oamenilor, bunurilor

și tehnologiilor pe drumul sării

În ce privește evidețierea arheologică a comerțuluicu sare un rol esențial îl are studiul difuziuniiobiectelor, circulaţia obiectelor fiind unul dintreelementele care reflectă, prin intermediul unor modeleantropologice, mobilitatea culturală. Fără a intra înprofunzimea unei vaste literaturi referitoare laconceptul de mobilitate culturală, este general acceptatcă aceasta se evidenţiază arheologic prin modul în carecultura materială este mediată, recepţionată şitransformată atunci când oamenii se angajează lacălătorii mai lungi, în care traversează medii culturalediverse1. Mobilitatea culturală are la bază treicategorii: mişcarea oamenilor, mişcarea fizică aobiectelor şi transferul de cunoştinţe şi de culturăimaterială. Prezenta expoziție arată că aceste categoriide mobilitate se împletesc și nu pot fi imaginate a seexclude reciproc.

Importanța comerțului cu sare necesită a fiapreciată din perspectiva conceptului Istoriei de lungădurată (longue durée), concept exprimat de FernandBraudel. Conceptul afirmă că istoria poate evolua înritmuri diferite. La suprafață ne apare pojghița istorieievenimențiale, asociată oscilațiilor istorice scurte,rapide, nervoase. Însă sub ea stau straturi succesive aleunor istorii ce redau fenomene care, prin stabilitate,pot fi interpretate ca un ecou al unor procese de lungădurată sau ale unei istorii stagnante, sugestiv numităde Braudel “istoria prizonieră a duratei lungi”. Istoriaduratelor lungi este o istorie ce se manifestă la nivelulmentalităților, a modalităților de raportare la mediu, a

oportunităților de valorificare a resurselor naturale șia fluxurilor economice ce se dezvoltă și se mențin întreecosisteme diferite. Circulația sării între Transilvaniași Câmpia Panonică determină elemente specifice deconservare a cărnii de porc, a cărei preparare capătăvalențe identitatere. În aceste regiuni carnea (mai alesslănina) conservată cu sare a jucat rolul hranei de bazănu doar în epocile documentate istoric, ci și în epocilemai vechi, așa cum se constată din analizeleosteologice.

1.4. Exponatele, organizatorii și autorii

expoziției

Exponatele expoziției provin din colecțiile a șasemuzee: Muzeul Județean Satu Mare, Muzeul Județeande Istorie și Artă Zalău, Muzeul Național de Istorie aTransilvaniei, Complexul Muzeal Bistrița-Năsăud,Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni și MuzeulMunicipal Dej. Membri echipei de realizare aexpoziției sunt: dr. Liviu Marta (MJSM – comisar deexpoziție), Constantin Albinetz (MMD), dr. MihaiRotea și dr. Diana Iegar (MNIT Cluj Napoca), dr.Valerii Kavruk și dr. Dan Buzea (MNCR Sf.Gheorghe), dr. Radu Zăgreanu (CMBN), dr. IoanBejinariu (MJIA Zalău).

Muzeul Național al Carpaților Răsăriteni acontribuit la organizarea expoziției, atât prinexponatele valoroase provenind din siturilearheologice de exploatare a sării din Transilvania dinepoca bronzului și ce a fierului înainte de perioadaDaciei romane, cât și prin realizarea cataloguluiexpoziției. Arhologul dr. Valerii Kavruk a realizat

9

descrierea cadrului geografic și cronologic alexpoziției, a descris în mod sintetic proprietățile șiimportanța sării, distribuirea surselor de sare dinTransilvania și a descris stadiul cercetărilorarheologice privind exploatarea sării în BazinulSomeșului Mare din epoca bronzului și cea a fieruluidinaintea Daciei romane. Harta privind distribuirea surselor de sare accesibileexploatării pre-industriale (zăcămintelor de sare gemăaflate la mica adâncime și a izvoarelor de apă sărată)a fost realizată de arheologii dr. Maria MagdalenaȘtefan, dr. Valerii Kavruk și dr. Dan Lucian Buzea.Această hartă are la bază rezultatele cercetărilor etno-geologice și geo-arheologice efectuate pe teritoriulTransilvaniei din ultimii două decenii sub egidaMNCR. Arheologul dr. Dan-Lucian Buzea împreunăcu conservatorul Mirela Mureșan și fotograful PetruPalamar, au realizat fișele exponatelor.

Din colecțiile Muzeului Județean Satu Mare și aMuzeului Județean de Istorie și Arta Zalău sunt expuseobiecte descoperite pe traseul drumului sării, ce provindin așezări fortificate și din ofrande. Arheologii dr.Ioan Bejinariu și dr. Livu Marta au realizat cercetareași documentarea referitoare la circulația sării înaintede epoca romană expusă în catalogul expozițieiîmpreună cu descrierele de obiecte. Din colecțiamuzeului sătmărean sunt expuse în premieră obiectede import preistorice descoperite recent cu detectorulde metale în zona fortificațiilor preistorice de la Căuașși Andrid. Pentru a reflecta activitatea Cămării de Saredin Satu Mare sunt expuse copii de documente recentdescoperite în arhivele budapestane, aspect ce au fost

evidențiat de arheologii dr. Iegar Gianina-Diana și dr.Szőcs Péter. Fotografiile obiectelor au fost realizate dedr. Attila Nándor Hágo.

Muzeul Județean de Istorie și Artă din Zalău are obogată colecție constând în descoperiri apărute petraseul vechiului drum al sării care traversa zonaSălajului de la est la vest. Oferim publiculuioportunitatea de a vedea, în premieră, două depuneride piese de bronz recent apărute în zona fortificațiilorde la Jibou, respectiv Șimleu Silvaniei. Tot de laȘimleu Silvaniei provine un tezaur monetar dinperioada dacică, una dintre numeroasele descoperiride acest gen care atestă importanța și bogățiaputernicului centru de putere al dacilor din aceastăzonă. Un fragment dintr-o inscripție romanădescoperită la Porolissum ce se referă la un personajimplicat în comerțul cu sare din această parte aImperiului Roman este și el expus publicului vizitator,iar pentru a ilustra transportul sării pe Someșprezentăm o luntre monoxilă cu fundul plat și bordulînalt.

Muzeul Municipal Dej expune în cadrul expozițieiartefacte și unelte care au aparținut celor care auextras, transportat și comercializat sarea pe arteranavigabilă a Someșului. Aceste obiecte provin dinzona Dejului, municipiu a cărui înființare șifuncționare se datorează resurselor bogate de sare dela confluența Someșurilor. Selectarea obiectelor pentruexpoziție și descrierea lor a fost făcută de ConstantinAlbinetz, directorul Muzeului Municipal Dej, cel carea realizat cercetarea, documentarea și scriereamaterialului care prezintă evoluția tehnicilor de

10

exploatare a sării. Totodată, documentația prezintăfuncționarea aparatului administrativ, transportul săriiși rolul important al acestui mineral în economiastatelor care au stăpânit zacămintele din Transilvania.

Din colecția muzeului bistrițean sunt etalate obiectelegate de extracția sării, obiecte ce au fost descoperiteîn zona exploatării preistorice de sare de la Băile Figa,precum și inscripția romană de la Domnești. Dinaceste muzee (?) sunt expuse și vestigii arheologice cepot fi legate de exploatarea sării, vestigii ce au fostdescoperite în apropierea salinelor. Dini colecțiamuzeului clujean sunt expuse obiecte ce au descoperitela Uioara de Sus și Uriu, vestigii ce au fost apărute înapropierea salinelor de la Ocna Mureș și Băile Figa.

2. Sarea și importanța ei pentrucomunitățile precapitaliste

Valerii Kavruk (MNCR)

Sarea, sau clorură de sodiu (NaCl) este o substanțăși mineral compus din sodiu (Na) și clor (Cl). Eaparticipă la cele mai importante procese biochimicedin organismele vii. Astfel, sodiul fiind principalulcation (ion metalic pozitiv, Na+) extracelular, este unuldintre cei mai importanți electroliți implicați inmenținerea echilibrului hidric alorganismului.Totodată, sodiul joacă un rol esențial intransmiterea impulsului nervos, de natură bioelectrică,necesar contracției musculare. Sodiul și clorul înmediile lichide ale mamiferelor asigură echilibrulacido-bazic, schimbul de apă-sare și valoareapotențialelor bioelectrice. Ionii pozitivi de sodiucontribuie la formarea unor enzime de importanțavitală, iar ionii negativi ai clorului joacă un rolimportant în formarea acidului clorhidric. Acesta dinurmă asigură digestia și asimilarea proteinelor șiparticipă în formarea hormonilor care stimuleazăactivitatea pancreasului. În plus, acidul clorhidriccontribuie la transferul alimentelor din stomac înduoden și la neutralizarea microbilor. Deficitul de sareîn organism cauzează o serie de dereglări, printre carespasme musculare, afectarea centrilor sistemuluinervos, slăbiciune musculară, oboseală, pierdereapoftei de mâncare, creșterea setei etc. În cazuriextreme, deficitul de sare din organism poate ducechiar la deces.

11

Conform unei opinii foarte larg răspândite, existăo normă fiziologică de consum de sare specificădiferitor specii de animale. Se afirmă astfel, deexemplu, că un om adult are nevoie de aproximativ 6grame de sare pe zi, o bovină – 25-30 grame, un cal –aproximativ 40 de grame, iar oaia și capra – câte 5-15grame. În realitate însă, aceste valori fluctuează foartemult, în funcție de consumul de energie al fiecăruiindivid și de metabolismul acestora. De exemplu, încondițiile temperaturii atmosferice ridicate și activitățiifizice intense, necesarul zilnic de sare la om adultpoate ajunge și la 30 grame. De asemenea, consumulde sare este mult mai ridicat la animale folosite lamunci grele decât la cele care nu sunt supuse efortuluifizic. Întrucât sarea joacă un rol important în generareaenergiei în organism, atunci când consumul de energiea organismului este ridicat, în mod inevitabil crește șinecesarul de sare. Totodată, organismul pierde cantitățiimportante de sare prin transpirația asociatătemperaturilor ridicate și efortului fizic. În astfel decazuri este recomandat consum suplimentar de apăsărată. Pierderi ridicate de sare din organism se producși în urma suprasolicitării glandelor mamare.Respectiv, animalele supuse mulsului au nevoie de unconsum de sare mai ridicat.

Sarea prezintă, totodată, o serie de proprietățidestructive. Astfel, dacă este consumată în exces, eacauzează multe boli, dintre care cea mai frecventă estehipertensiunea. Totodată, excesul de sare diminueazădrastic fertilitatea solului și are un puternic efectcoroziv asupra materiilor de origine anorganică, înspecial asupra metalelor.

Omul are nevoie de sare nu numai pentruîntreținerea propriului organism, dar și în activitateagospodărească de zi cu zi. În societățile arhaice sareaa fost și este unul dintre cele mai eficiente mijloace deconservare a produselor de origine organică (peşte,carne, slănină, telemea, piei, legume, fructe, fân, etc.).Totodată, sarea a fost indispensabilă în confecționareabrânzeturilor. O sferă importantă de utilizare a săriieste creșterea animalelor. Pentru a asigura randamentuleconomic ridicat al animalelor, oamenii suntpreocupați ca animalele domestice să consume sareapeste ceea ce se găsește în mod natural în hrana lor.Deloc întâmplător, cele mai timpurii dovezi directe șiconsistente ale exploatării sării datează din neolitic,epoca în care omenirea a început să practice pe largcreșterea animalelor. Totodată, în cadrul economiilorpre-capitaliste, sarea a fost pe larg folosită înmeșteșuguri, mai ales în tăbăcirea pieilor, olărit șimetalurgie.

Sarea a fost și este folosită în medicină: ladezinfectarea rănilor, tratarea reumatismului, bronșitei,inflamării gâtului, durerilor de dinți, dereglărilor șibolilor sistemului digestiv, afecțiunilor ginecologice,răceli etc.

Prin extrapolarea şi extinderea proprietățilorfizico-chimice reale ale sării, în societățile arhaice,sării i se atribuie o serie de proprietăți supranaturale șisemnificații simbolice. Astfel, valoarea ridicată a săriia făcut din ea un simbol al bogăției; importanța săriipentru viață și sănătate, precum și capacitatea ei de apreveni descompunerea substanțelor organice, autransformat-o în simbolul și garantul eternității,nemuririi, permanenței, puterii și sănătății, iar

12

acțiunea sa dezinfectantă a făcut din ea un simbol alpurității. Adesea, sarea a fost considerată drept simbolal prieteniei, prestigiului și puterii.

În comunitățile arhaice este larg răspânditacredința în originea divină a sării. Astfel, papuașii,conform unor cercetări etnografice recente, cred că apasărată care izvorăște din pământ, de fapt este urina uneidivinități subterane, iar în unele zone ale României deastăzi, căruțașii care transportă apă sărată prin sate nuprimesc bani pentru acest serviciu, deoarece „sareaeste de la Dumnezeu”.Sarea adesea este folosită înritualurile magice, religioase și funerare. Unul dintrecele mai larg răspândite ritualuri este acela de aîntâmpina oaspeții.

Răspândirea neuniformă a surselor naturale desare și cererea ridicată pentru acest mineral, au făcutca sarea să fie unul dintre cele mai importante articolede schimb. Mai mult, adesea sarea a fost folosită ca unechivalent în tranzacții economice. De exemplu,aborigenii din Papua Noua Guinee în zilele noastrefolosesc calupuri de sare drept moneda de schimb.Același rol îl juca sarea și în “regatele” din bazineleSenegalului și Nigerului de Sus și în Etiopia, unde,potrivit unui autor din anul 1620, cuburile mici de sareau servit, în egală măsură, ca bani și condiment.

În jurul sării se creează un sistem complex derelații sociale, economice și politice legate de accesul,posesia și controlul surselor, extracției sării șicirculației acestora. Competiția pentru accesul la sursede sare adesea genera conflicte, inclusiv militare.

Aducător de venituri şi beneficii importante,schimbul cu sare genera numeroase mijloace materialeşi structuri sociale care afectau întreaga societate.

Astfel, pretutindeni sunt amenajate drumurile șivămile sării, prin care, alături de alte bunuri, sareacirculă dinspre zonele salifere spre cele sărace saulipsite de acest mineral. În Roma antică, de exemplu,drumul care leagă Roma cu Reate, de-a lungul căruiase transportau cantități importante de sare, a fost numitVia Salaria. Drumurile sării au fost amenajatepretutindeni în evul mediu și perioada modernă,inclusiv pe teritoriul României. În amintirea acestoradin urmă se mai păstrează denumirile unor străzi șidrumuri, cum ar fi Drumul Sării din București,Drumul Sării din Ploiești, sau Drumul Sării între Praidși Gheorgheni.

13

3. Sarea în spațiul intracarpatic al României

Valerii Kavruk (MNCR)

Zeci de milioane de ani în urmă, o bună parte acontinentului european era acoperită de o mare, pecare cercetătorii de astăzi o numesc convenţionalParatethys – parte componentă a oceanului Tethys.Treptat, partea centrală a acestei mări s-a izolat șimicșorat, dând naștere, la început Mării Panonice, iarapoi Lacului Panonic. Aproximativ 13,82 milioane deani în urmă, pe teritoriile din jurul și în interiorularcului Carpatic, în urma unor schimbări climatice șiprocese geologice complexe, a debutat un proces deevaporare a apei marine și de formare de depozite deevaporite constând din săruri, ghips şi anhidrite. Acestproces a durat aproximativ 400.000 ani2.

În Bazinul Transilvaniei, în această perioadă s-auformat depunerile de roci acide de origine vulcanicăale Formaţiunii de Ocna Dej. Sarea din cadrul acesteiformațiuni geologice apare la suprafaţă și la miciadâncimi de-a lungul marginilor de vest, sud şi est aleBazinului Transilvaniei, iar în mijlocul acestuia – laadâncimi de sute de metri. Masele de sare au pătrunsspre suprafaţa pământului, străpungând roci mai denseși formând diapire. Prin împingerea spre suprafaţă şiprin străpungerea straturilor superioare, diapirele auformat stâlpi, perne, cupole de sare sau alte structuri.Cele mai consistente diapire în Transilvania suntcunoscute la Ocna Dej, Salina Turda, Ocna Mureş șiPraid. Totodată, în Transilvania există și altezăcăminte consistente: la Gherla, Apahida, Cojocna,

Valea Florilor, Ocna Sibiului, Sărmăşel, Zău deCâmpie, Sângeorgiu de Pădure, Simoneşti,Sighişoara, Daia - Odorhei, Buneşti, Rupea și altele.

Aceste diapire au suprafețe foarte neuniforme,care prezintă proeminențe și cavități mari, astfel încâtîn unele locuri ele ating suprafața terenului, iar în altelese află la adâncimi considerabile. În preajma diapirilorapar izvoare, pâraie, lacuri, nămoluri și soluri săratebogate în halofite – plante specifice solurilor și apelorsărate.

Transilvania este una dintre cele mai bogateprovincii salifere din Europa. Zăcămintele de sare dinaceastă provincie cuprind o suprafaţă de cca. 16.200km2. Cele mai consistente manifestări saline accesibileexploatării pre-industriale se află de-a lungul

Distribuția surselor de sare accesibilă exploatării pre-industriale/ The distribution of salt resources accessibleto pre-industrial extraction / Az ipari kitermelésre alkalmas

sólelőhelyek elterjedési térképe

14

Carpaților – în estul, nord-estul, nord-vestul, vestul șisud-vestul Transilvaniei: în Subcarpații Transilvaniei,în Bazinul Someșului Mare, în Bazinul SomeșuluiMic, în Bazinul Arieșului, în Podișul Secașelor șiDepresiunea Sibiului.

În cadrul Bazinului Someșan, sursele de saredeosebit de consistente se găsesc în bazineleSomeșului Mare și Someșului Mic. Bazinul Someșului

Mic ocupă nord-vestul provinciei saline transilvănene.Cele mai consistente zăcăminte de sare din acest bazinse află la Pata, Dezmir, Apahida, Gherla, Cojocna, Sic,Dej și Ocna Dej, toate pe teritoriul jud. Cluj. BazinulSomeșului Mare cuprinde manifestările saline aflateîn nord-estul și nordul provinciei saline transilvănene.Cele mai consistente manifestări saline din Bazinul

Someșului Mare, se află la Băile Figa, Dumbrăviţa,Săsarm, Mintiu, Tăure, Blăjenii de Jos, Caila, ValeaMăgheruşului, Cepari, Dumitra, Slătiniţa, JoseniiBârgăului, Bistriţa Bârgăului, Livezile, Sărata, Sărăţel,Albeştii Bistriţei și Pinticu Tecii, toate pe teritoriul jud.Bistriţa-Năsăud.

Zăcământ salin de mică adâncime de la Săsarm (jud. Bistrița – Năsăud) / Low-depth salt deposit at

Săsarm (BN) / A Săsarm-i (Beszetce-Naszód megye)felszínközeli sóréteg

15

4. Căile naturale de legătură între

zonele bogate și cele lipsite de sare

la granița nordică a Transilvaniei

Liviu Marta (MJSM) Ioan Bejinariu (MJIA Zalău)

Extragerea sării din sursele transilvănene estemenționată și în Cronica lui Anonymus, iar organizareacomitatului Crasna s-a datorat probabil și faptului căaceastă zonă, inclusiv Șimleul3 a fost tranzitată de unimportant ”drum al sării” așa cum apare, ceva maitârziu (la 1341) în documentele medievale. Astfel în1379 se vorbește despre ”marele drum al sării” carepornind de la exploatările din zona Dejului, traversaBobâlna, Gârbou, Popteleac, Șimleu Silvanieiajungând la Cămara Regală de la Sălacea. În multedintre localitățile aflate pe acest drum medieval al săriiexistă toponimul ”Hatló/ Hotlău”, semnificând un locdificil de trecut unde se impunea înhămarea a șase caila carele ce transportau sarea.

Zona trecătorii de pe Crasna, de la ȘimleulSilvaniei de astăzi poate fi un exemplu ”clasic” almodului în care localizarea strategică într-o rețeasupraregională a schimbului poate determinaimportante acumulări private sau comunitare, bogățiiîntr-un cuvânt. Pe această rută comercială, unde sareatrebuie să fi fost încă din epoca bronzului un obiectprincipal al schimbului, zona Șimleului nu este singuracare a prosperat de pe urma tranzitului comercial. LaJibou a fost descoperită o fortificație datată la sf. mil.II / încep. mil. I î. Hrs. care ținea sub control gura de

vărsare a Agrijului în Someș de unde o ramificație a”drumului sării” se îndrepta spre trecătoarea ”PoartaMeseșană”. În zona Jiboului se cunosc trei depozitede bronz și mai multe alte piese descoperite izolat toatedatând din perioada târzie a epocii bronzului4. Maideparte, în zona trecătorii croite de valea Orteleculuila limita nordică a masivului Meseș (”PoartaMeseșană”) sunt documentate numeroase fortificațiicare începând de la sfârșitul epocii bronzului / primaepocă a fierului și continuând cu perioada dacică pânăprin sec. al XIII-lea controlau această trecătoare. Șiaici se constată o mare densitate a descoperirilorconstând în depozite de bronz și tezaure monetare dinperioadele mai recente5. O inscripție găsită în castrulroman de pe Dealul ”Pomet” îl menționează pe P.Aelius Marus ”conductor (pascui et)salinarum”(administrator al pășunilor și salinelor) acărui prezență în zonă poate fi plasată în contextultraficului cu sare și a existenței unui punct vamal6. Omie de ani mai târziu documentele maghiaremenționează la 1165 dreptul mănăstirii SfântaMargareta din Meseș de a primi câte un bolovan desare din fiecare car ce transporta sarea regalătranzitând trecătoarea7. O altă vamă a sării estemenționată chiar la Zalău circa un secol mai târziu la12818. O altă situație similară întâlnim la limita sud-vestică a Depresiunii Șimleului, pe valea Barcăului, înproximitatea localității actuale Marca. Trecătoareatăiată de apele râului în zona marginală a MunțilorPlopiș, dublată de o înșeuare ușor de trecut aflată lazona de contact a muntelui cu relieful deluros cecontinuă spre nord-vest a fost ținută sub control prinfortificații aflate în poziții ce domină peisajul încă de

16

pe la sfârșitul primei jumătăți a mil. II î. Hrs. și pânăîn Evul Mediu. Beneficiile acestei poziționări încontextul tranzitului comercial sunt vizibile și aici maiales prin descoperirea unor tezaure de la sfârșitulepocii bronzului și din perioada dacică.

Pentru vremurile preistorice rutele de-a lungulcărora se transporta sarea sunt greu de precizat, însăcu siguranță coincid în mare parte cu cele din EvulMediu când sunt atestate documentar și temeinicdescrise. Ele urmează căile naturale și se înscriu îngeneral pe văile unor cursuri de apă, confluențe cu altevăi, trecători și defilee pentru a atinge valea altor râuri.În partea nordică a Transilvaniei unul dintre”drumurile medievale ale sării” pornea din zonaexploatărilor de sare de pe teritoriul Dejului actual șiurma, fie pe apă, fie pe uscat cursul Someșului. Dinzona Jiboului unele transporturi continuau pe firulSomeșului până la vărsarea acestuia în Tisa. Într-omăsură importantă traficul medieval al sării urma și orută alternativă care pornea de la Jibou pe cursul văiiAgrijului, apoi prin trecătoarea ”Poarta Meseșană” dela Moigrad până atingea valea Crasnei îndreptându-semai departe spre cămara regală de la Sălacea, din zonade câmpie9. Asupra acestei rute dorim să neconcentrăm pentru a putea argumenta, prin prismadovezilor arheologice în ce măsură anumite zone saulocuri obligatorii de trecere situate pe un asemeneatraseu au profitat de pe urma poziționării lor în rețeauatraficului la nivel supraregional unde sarea trebuie săfi fost unul dintre articolele de bază comercializate.Aceste trasee erau cunoscute încă din preistorie și cusiguranță începând din prima jumătate a mileniului alII-lea î. Hrs., în epoca bronzului când exploatarea sării

din sursa de la Băile Figa este bine documentată. Acestlung și dificil traseu de pe firul Someșului și apoi maideparte până pe valea Crasnei implica numeroaseriscuri pentru cei care transportau sarea. Rutele detranzit trebuiau securizate și în mod constant seimpunea câștigarea bunăvoinței liderilor locali cecontrolau acest traseu și mai ales zonele obligatorii detrecere, ce nu puteau fi ocolite10. Cercetările șidescoperirile arheologice de pe acest drum al săriiatestă, începând chiar din prima jumătate a mileniuluiII î. Hrs., existența în proximitatea trecătorilor naturaleaflate pe ruta de tranzit a sării spre vest a unorimportante centre de putere, iar acest caracter s-aperpetuat și în perioadele ulterioare, chiar și în epocileistorice până la apariția căilor moderne decomunicație. Importanța căilor de comunicație înpreistorie decurge nu doar din localizarea în punctestrategice, nodale ale tranzitului, ci este dovedită maiales prin existența fortificațiilor și a movilelor funerare(tumuli) care domină aceste puncte și în egală măsurăprin marele număr al descoperirilor de tezaure:depuneri de piese de bronz sau din metal prețios oritezaure monetare.

Continuarea spre vest a celor două trasee majore detransport a sării din partea de nord a Transilvanieipoate fi evidențiată în Câmpia Sătmăreană pentru maimai multe perioade istorice. Drumurile săriitraversează zona de nord a Câmpiei Tisei, pe rute cestrăbat teritoriul Sătmarului și nordul Bihorului, legândpuncte de ieșire din zona Sălajului și Maramureșului(vechiul comitat Solnocul de Mijloc) prin văileSomeșului sau ale Crasnei și ale Barcăului de puținele

17

vaduri ce permiteau trecerea văii mlăștinoase a Tisei,de la Vilok, Tokay și Szolnok. Chiar dacă străbat zonecu relief plan, drumurile medievale din Câmpia Tiseiaveau trasee bine conturate, care treceau prin porțiuniimpuse sau favorizate de relief. În primul rânddrumurile vechi încercau să evite zonele mlăștinoase,care ocupau suprafețe imense generate de cursuriledivagante pe care le formau râurile în câmpie. În al

doilea rând, urmăreau să utizeze porțiuni ce puteau fimai ușor de circulat în condiții de precipitații, cum arfi cumpene de ape, terasele unor văi sau zonelenisipoase din regiunea Nir. Printre primele documenteîn care apare menționată Câmpia Someșană sunt daniiregale ce menționează venituri ce proveneau din sarea

colectată în două vămi situate în două puncteobligatorii de trecere de pe cele două trasee. Acestepunctele de trecere au permis celor două localități sădevină unele dintre cele mai importante vămi de saredin regatul maghiar: Satu Mare și Sălacea.

Documentele medievale descriu pe larg că unadintre cele mai importante și durabile instituţii aleSătmarului medieval era vama sării, aşa numitaCămară a Sării, prin care plutaşii erau obligați sătreacă, fie că tranzitau, fie că descărcau sarea ce otransportau pe Someș. Vama sării era construită înpartea de oraș situată pe o insulă mare formată prindespărțirea în două brațe ale râului Someș, zonăstrategic aleasă. Prin ea era controlată atât circulațiape râu, dar și circulația de uscat, căci insula ușuratraversarea râului prin despărțirea în două a albiei,formând un vad de trecere. Situația strategică

Reprezentare medievală a insulei pe care s-a format orașulSatu Mare / Medieval representation of the island on whichthe town of Satu Mare was founded / A középkori Szatmár

városának helyszínül szolgáló Szamos-sziget

Pilonii unuia dintre vchile poduri de pe brațul sudic alSomeșului (Satu Mare) / The pillars of one of the bridgesacross the southern branch of the Somel (Satu Mare) / A

Szamos folyó déli ágán átvezető fahíd pillérei.

18

deosebită a teritoriului pe care se află orașul Satu Mareeste reflectată de faptul că în zonă a existat în perioadamedievală o cetate cu important rol militar șieconomic, ce apare pomenită încă din Cronicanotarului Anonymus. Practicarea unui intens comerțpe Someș în preistorie este reflectată și de uneledescoperiri de pe râul Someș.

Pentru perioada romană poziţionarea pe o arterăcomercială importantă ar putea fi cheia pentru unadintre enigmele istoriei Văii Someșului: natura mărfiice era ambalată în vasele de provizii confecționate încel mai mare centru de cuptoare de ars ceramică dinEuropa rămasă în afara Imperiului Roman, la MedieșuAurit. Poate explicaţia ar trebui căutată chiar înamplasarea sitului pe unul din cele mai importante căicomerciale, cale comercială practicată încă dinpreistorie. Atât în antichitate, cât și preistorie, prinfortificația de la Potău /Medieșu Aurit – Cioncaş, iarapoi, prin cetatea medievală (timpurie şi recentă) zonaMedieş-Apa s-a conturat ca un centru de putere cecontrola comerţul pe direcţia nord – sud.

A doua rută comercială pe care era vehiculată sarea,aceea prin care sarea de la Dej și Jibou era dusă peuscat prin Porțile Meseșene, traversa zona de sud ajudeţului Satu Mare, pe ruta Șimleul Silvaniei – Supur– Tăşnad – Sălacea – Debreţin – Szolnok. Această rutăera bine documentată în Evul Mediu; vama de sare dela Sălacea era considerată a fi cea mai importantăvamă de interior de pe teritoriul regatului maghiar,alături de aceea de la Seghedin (Bula de Aur). Situațiamenționată în documente este reflectată și arheologic.În zona localității Sălacea sunt prezente numeroase

descoperiri monetare medievale. Drumul Sării ce leganordul Transilvaniei de Szolnok prin zona localitățiiSălacea poate fi urmărit pe teren deoarece trece prinzone accesibile, pe la marginea dealurilor Tășnaduluiși ale dealurilor Barcăului. El evita zonele mlăștinoasereprezentate de luncile inundabile ale Crasnei și aleBarcăului, care înspre vărsarea în Someș și Tisa formamlăștini de impenetrabile. Între cele două zone existaCâmpia Nirului, zonă care era ușor de traversat,deoarece nisipurile ce o formează permit circulațiacăruțelor chiar și în sezoanele ploioase.

Poziția vămii de la Sălacea era dată de situarea îndreptul Câmpiei Nirului, în zona de convergență adrumurilor ce venea dinspre terasa Barcăului saudinspre terasa Crasnei, aceasta din urmă prelungită deterasa sudică a văi Ierului. Vama era situată în dreptul

Traseul vechiului drum Carei – Debrețin ce traversa regiuneaNir / The route of the old Carei – Debrecen road through the

Nir region (Foieni, SM) / Az egykor NagykárolytDebrecennel összekötő út Nyírségi szakasza.

(Mezőfény, Szatmár megye)

19

unui vad de trecere peste valea mlăștinoasă a Ierului,un șanț tectonic, cu lungimea de peste 100 km, careavând o lățime medie de opt kilometri constituie obarieră naturală ce desparte dealurile Transilvaniei deCâmpia Nirului.

Principalele rute medievale de trecere ale văiiIerului abundă în descoperiri arheologice ce atestăschimburi comerciale, numeroase tezaure monetarefiind descoperite pe vadurile ce leagă localitățileTășnad de Carei, Pir și Sălacea de Andrid, Otomani deValea lui Mihai.

Vehicularea mărfurilor din Evul Mediu pe DrumulSării se evidențiază și pentru epocile mai vechi. Obogăție de vestigii arheologice nemaintâlnită în altespații nu poate fi explicată prin resurse localeexistente, ci mai degrabă prin faptul că exista un fluxcomercial deosebit, prin construirea infrastructurii de

control a bogăției care circula între regiuni. Numeroasedescoperiri arheologice atestă că elitelele de pe acesttraseu dispuneau de bogăţii imense generate decontrolul asupra rutelor comerciale pe care erauvehiculate materiile prime din Carpaţi (sare, cupru,aur)11. Valea Someșului, Valea Ierului și CâmpiaCareiului erau zone de pe traseul sării bogate în resursealimentare12. Însă o concentrare deosebită de așezărifortificate ca aceea din Valea Ierului, una dintre celemai mari din întreg spațiul carpatic, nu poate fiexplicată decît prin intenția de a controla un fluxcomercial, situație evidențiată de aplasarea forticațiilorîn puncte de control al drumurilor de trecere prinmlaștină.

Traseul Drumului Sării se prezintă ca un coridor încare abundă descoperirile de ofrande de bronzuri,coridor ce pornește din zona salinelor transilvănene șicontinuă pe traseul medieval al sării până în zonapunctelor de traversare ale râului Tisa de către

Mlaștina Ierului / The Ier marsh illustrated by a late-18thcentury map / Az Ér lápos árterülete. A XVIII. század végéről

származó térkép

Podul vechi peste Ier de pe drumul Sălacea (BH) – Andrid(SM) / The old bridge across the Ier on the Sălacea (BH) –

Andrid (SM) road / Az Ér hídja Szalacsnál, a Szalacs (Biharmegye) és Érendréd (Szatmár megye) közötti útszakasz

nyomvonalán.

20

drumurile medievale, trasee ce se identifică cu aceleadocumentate ca fiind ale Drumului Sării. Prezențaacestor ofrande poate fi explicate din perspectivasocială a interpretării depunerilor preistorice. Bogăţiiledeosebite documentate a fi transportate pe DrumulSării trebuie să fi fost râvnite de alte comunităţi, iar peplan intern să fi generat o competiţie între persoanelece urmăreau să îşi asigure controlul averilor şi apanajulde a le distribui în sânul societăţii. În acest sensofrandele, care la fel ca și construcțiile de fortificații,pot fi privite ca oglindiri materiale ale unor strategiisociale complexe ce urmăreau prezervarea controluluicomunităţii asupra bogăţiei şi, în acelaşi timp,constituiau pretext şi ocazie de afirmare sauconsolidare a statului social a elitelor ce încercau săcontroleze cât mai profund societatea. În zonavadurilor de trecere sunt construite fortificații cuscopul de a controla traseul, dar și din dorința de aangrena populația în proiecte comunitare; sunt ridicațitumuli imenși pentru a evidenția călătorilor statutulsocial elevat al unor dinastii locale, sau sunt făcuteofrande menite a demonstra o relație apropiată cudivinitățile.

Fernand Braudel a arătat că în societăţile autarhicedoar anumite produse de primă necesitate, limitate laarii de producţie restrânse, sunt de natură a crea reţelede schimburi economice. Este de înţeles că o resursăcum este sarea nu reprezintă în sine o valoare în zonelede extracţie, ci valoarea ei iese în evidenţă în contextulcomercializării sale spre zonele lipsite de sare darbogate în alimente. Descoperirea obiectelor străinedoar pe traseele unor rute naturale de circulaţie arputea să ateste fluxul de vehiculare al acestor resurse.

Transportul constant de mărfuri voluminoase atrage cusine şi circulaţia pe rutele create şi a altor produse. Unadintre zonele cu deficit major de sare este regiuneaformată din Câmpia Panonică şi zona de la sud de ea,spre Munţii Balcani şi Marea Adriatică. Relaţiilecomerciale cu această regiune, bazate pecomercializarea sării, pot fi ilustrate prin alte momentesemnificative, ulterioare acelora preistorice, ampluprezentate în expoziție. Semnificativă este perioada deînceput a antichităţii, când în mediul celtic sau dacicmoneda iliră era una dintre cele mai răspânditemonede descoperite pe teritoriul din vestului Românieişi teritoriile din preajma salinelor ardelene.

Oportunitatea de a tranzita şi tranzacţiona resurseleminerale din Carpaţi, bogăţia resurselor alimentare dinregiune, au asigurat un profil dinamic, întreprinzătorpentru zonele de câmpie de la poalele CarpațilorApuseni, zone situate în partea de vest a României șiîn partea de est a Ungariei. Prin acest profil pot fiexplicate câteva enigme ale istoriei continentale șiregionale: o densitate nemaintâlnită în nicio regiune afortificațiilor preistorice, antice și medievale (eneolitic,bronz mijlociu, bronz târziu și fier timpuriu, perioadădacică clasică, medievală timpurie ), prezența înregiune a celor mai mari așezări fortificate de pecontinent, descoperirea celor mai mari și numeroasetezaure de aur preistorice, funcționarea unor atelieremeșteșugărești cu o producție continentală (ȘimleuSilvaniei, Porolissum, Medieșu Aurit), prezența unorcoridoare în care se concentrează ofrandele metalicepreistorice, descoperirile de aur și argint, care continuăsă fie într-un număr neobișnuit de mare, din preistoriepână în zorii epocii moderne.

21

5. Exploatarea sării în Bazinul

Someșului

Nu sunt puţini oamenii care caută aur, însă nu este esteom care să nu îşi dorească să găsească sarea; pe bunădreptate este aşa căci nu există fel de bucate care sănu îşi datoreze savoarea sării.

(Cassiodorus, Variae Epistolae, 12.24)

5.1 Exploatarea sării preistorice Valerii Kavruk (MNCR)

Vestigiile arheologice directe privind exploatareapreistorică a sării din spațiul intracarpatic, până decurând se limitau la patru seturi similare de unelte delemn descoperite întâmplător la Slatina (Solotvino) șiValea Regilor (Tisolovo – Nereșnița) în Maramureșulde nord (în prezent regiunea transcarpatică a Ucrainei),la Valea Florilor (com. Ploscoș, jud. Cluj) și BăileFiga (oraș Beclean, jud. Bistrița-Năsăud).

Începând din anul 2003, în cadrul unor proiecteinițiate și realizate sub egida a două universitățibritanice (Durham și Exeter) și Muzeului Național alCarpaților Răsăriteni din Sfântu Gheorghe, încolaborare cu Universitatea Cornell din SUA,Institutul German Arheologic din Berlin, UniversitateaA.I. Cuza din Iași și muzeele din Bistrița, Târgu Mureșși Suceava, cu sprijinul financiar al AcademieiBritanice, al Ministerului Culturii și al AdministrațieiFondului Cultural Național din România, pe teritoriulTransilvaniei au fost descoperite, cercetate șiexpertizate câteva situri arheologice deosebit de

bogate în vestigii arheologice directe ale exploatăriipreistorice a sării.

În stadiul actual al cercetării, cele mai elocventevestigii ale exploatării preistorice a sării dinTransilvania sunt cunoscute în Bazinul SomeșuluiMare: în siturile Băile Figa, Săsarm și Caila (jud.Bistrița-Năsăud). Totodată, un sit cu urme bogate deexploatare a sării a fost descoperit la limita de sud-esta bazinului Someșului Mic – la Pată, com. Apahida,jud. Cluj, în anul 2017.

Situl arheologic de la Băile Figa se află peteritoriul administrativ al orașului Beclean (jud.Bistrița Năsăud), la cca. 1400 m SSV de cartierulPodirei şi cca. 740 m NV de marginea de NE a satuluiFiga, în vecinătatea nemijlocită a staţiunii turisticeomonime. Situl ocupă valea Pârâului Sărat care la 2,62km SSE de sit se varsă în râul Meleş, afluent alSomeşului Mare.

Situl a fost descoperit în anul 1977 de geologulbistriţean dr. Ioan Chintăuan. Descoperitorul aobservat în albia pârâului cu apă sărată (“PârâulSărat”) care străbate situl, numeroase urme deamenajări şi construcţii de lemn, printre care şi vârfulunei troace de lemn13. În luna mai a anului 2005, I.Chintăuan a scos troaca din nămolul sărat şi atransportat-o la Muzeul din Bistriţa. În scurt timp, I.Chintăuan a publicat troaca, interpretând-o dreptinstalație de evaporare a apei sărate14. În vara aceluiaşian, arheologii A. Harding (Marea Britanie) şi V.Kavruk (România) au examinat situl, au studiat troacaşi au realizat prima evaluare a potențialului științifical sitului. În anul următor ei au repertoriat şi cartattoate urmele arheologice vizibile la acea dată la

22

suprafaţa sitului, iar în anii 2007-2018, au condus înacest sit săpături arheologice și au coordonat o seriede cercetări interdisciplinare – prospectări, studiigeoarheologice, geofizice, datări prin metodeleradiocarbon şi dendrocronologică, expertize dendrice,experimente etnoarheologice – la care au participatarheologi, geologi, geofizicieni, biologi, conservatori,etnologi, specialişti în dendrocronologie ş.a. dinRomânia, Marea Britanie, SUA şi Germania.

Cercetările au scos în evidenţă vestigii privindexploatarea sării datând din diverse perioade între cca.anul 3200 î. Hr. şi zilele noastre. Cele mai multe dintreaceste vestigii datează din epoca bronzului târziu (cca.1600/1.500 – 1.050 î. Hr.) şi din prima epocă a fierului

(cca. 1.050 – 800 î. Hr.). Rezultatele obţinute au fostpublicate monografic la prestigioasa editurăArheolingua15 și în câteva articole în reviste românești,britanice și germane.

Situl de la Băile Figa ocupă o depresiune de formăemisferică ce suprapune un zăcământ consistent desare care cuprinde suprafaţă de cca. 1.000 x 1.000 mși are grosimea de cca. 1.600 m. Suprafaţa sitului estede cca. 600 x 200/250 m. Zăcământul de sare înperimetrul sitului apare la adâncimi cuprinse între 1 și10 m de la suprafaţa actuală a terenului. Deasupraacestui zăcământ s-a creat un strat gros de nămol săratsuprapus de pământ gălbui în amestec cu pietriş.

Câteva izvoare de apă sărată și apele pluviale augenerat un pârâu cu apa sărată („Pârâul Sărat”) caretraversează situl de la sud la nord. Apoi Pârâul Săratîși duce apele în alt pârâu sărat – Valea Sărată – afluentdirect al Meleşului care, la rându-i, îşi duce apele înSomeşul Mare. Debitul Pârâului Sărat variază foartemult. În perioade de precipitaţii maxime, adâncimeapârâului ajunge până la 1 m, iar lăţimea – până la 3 m.În schimb, în timpul secetei, Pârâul Sărat este secatcomplet, albia acestuia transformând-se într-o fâşie desare cristalizată.

Săpăturile arheologice efectuate la Băile Figa auscos la iveală numeroase amenajări, construcţii,instalaţii şi obiecte folosite la exploatarea sării. Celemai vechi dintre acestea datează din epoca bronzuluitimpuriu, între anii 3200 – 2000 î. Hr. Vestigiile dinfinalul acestei perioade includ o groapă circularăsăpată în roca de sare și numeroase fragmenteceramice cu suprafața striată sau cu amprente textile.În stadiul actual al cercetărilor, nu pot fi reconstituite

Unelte preistorice utilizate la exploatarea sării de la BăileFiga (Beclean, BN) / Prehistoric tools used for salt extraction

at Băile Figa (Beclean, BN) / Őskori sókitermelés: Füge(Szamosbethlen, Beszetce-Naszód megye)

23

caracterul și metodele de exploatare a sării din aceaperioadă.

Vestigiile din perioada cuprinsă între anii1.600/1.500 și 800 î. Hr. sunt mult mai bogate. Eleinclud numeroase structuri din nuiele împletite, sauscânduri de lemn, sprijinite de pari înfipți în nămolpână la roca de sare. Aceleiaşi perioade îi aparţin 10troace, întregi sau fragmentare, confecţionate dintrunchiuri masive de lemn cu corp scobit, descoperiteîn partea centrală și de sud a sitului. La unele troaceambele capete erau închise, în timp ce la altele uncapăt era închis, iar celălalt deschis. Pe linia medianăa fundului, troacele au fost perforate prin orificiicirculare (la exemplare mai vechi) sau pătrate (la celemai recente). În aceste orificii erau introduse dininteriorul troacelor cepuri cu secţiunea circulară saupătrată, perforate axial-longitudinal. Aceste cepuri auvârfurile superioare mai groase decât orificiile în careau fost introduse. În orificiile axiale ale cepuriloradesea se aflau, fie fragmente de sfoară din două firede cânepă împletite, cu un nod la capătul superior, fieace de lemn cu vârfuri ascuțite înfășurate cu fibresubțiri de liber (?).

Cercetările efectuate în partea central-sudică asitului au dezvelit un context arheologic deosebit decomplex și sugestiv în ceea ce privește funcţionalitateatroacelor. Astfel, în cuprinsul unei secţiunii de 20 x 16m, deasupra rocii de sare, în stratul de nămol, au fostdescoperite 5 troace întregi și 3 fragmentare, 9jgheaburi, o scară de lemn și o serie de unelte de lemnși piatră. Patru din troacele descoperite au fost dispuseîn lanț pe diagonala secțiunii. În imediata apropiere de

acestea, au fost descoperite urme a trei structuri delemn interconectate. Prima dintre aceste structuri esteun gard drept construit din fragmentele unor troace delemn rupte, o lopată de lemn și câțiva pari înfipți înnămol până la rocă de sare. A două structură este ofântână de formă tronconică, săpată în stratul de nămolpână la roca de sare, cu pereții căptușiți cu nuieleîmpletite sprijinite pe pari verticali. A treia structurăeste un palier format din două rânduri de stâlpi înfipțiîn nămol până la roca de sare.

Astfel, după toate aparențele, troacele șijgheaburile au fost dispuse în lanţ și au funcționat în

Instalație preistorică de exploatare a sării de la Băile Figa(Beclean, BN) / Prehistoric salt extraction installation Băile

Figa (Beclean, BN) / Őskori sókitermelés: Füge(Szamosbethlen, Beszetce-Naszód megye)

24

conexiune cu un gard care delimita zona de exploatare,cu o fântână de acumulare a apei sărate și de un intrândflancat de stâlpi de lemn. Acest context arheologic aprilejuit verificarea ipotezelor privind funcționalitateatroacelor. Conform ipotezei avansate încă în 1877 șirecent preluate și dezvoltate, troacele au fost folositepentru havarea (perforarea) masivului de sare gemă cuajutorul jeturilor de apă care curgeau prin orificiilecepurilor. Se presupune astfel că în troaca aflată laînceputul lanţului se turna apă dulce. De aici, princapătul deschis al troacei și prin jgheaburi, apa ajungeaîn următoarele troace din lanț. Prin orificiile cepurilor,pe fire de sfoară răsucită, apa se prelingea punctiformpe roca de sare. În locurile de cădere a apei pe rocă,sarea se dizolva formându-se astfel orificii în masivulde sare. După cum au arătat experimentele arheologiceefectuate la Băile Figa în anii 2008, 2009, 201016, 2017și în 2018, în câteva ore orificiile din masivul de saredevin suficient de adânci și largi ca să se poatăintroduce în ele icuri de lemn care, lovite cu barosuri,pe măsură ce se adânceau, produceau în masivul desare crăpături tot mai mari. După aceea, se puteaudesprinde cu ușurință bulgari de sare. Ținând cont defuncţionarea troacelor în lanţ, ne putem imagina căaceastă tehnologie era deosebit de eficientă, întrucâtpermitea producerea concomitentă și cu eforturiminime, a zeci de orificii în roca de sare.

Pe de altă parte, prezența în apropierea troacelor aunei fântâni de apă sărată poate servi drept argumentîn favoarea altei ipoteze, conform căreia troacele aufost folosite la procesarea apei sărate. Experimenteleefectuate în anii 2017 și 2018 au arătat că tracele potfi folosite și la sporirea, prin fierberea cu ajutorul

pietrelor încinse introduse în troace umplute cu slatină,a salinității apei sărate, iar apoi, la filtrarea acesteia.

Aceleiași perioade îi mai aparţin numeroaseciocane de piatră de minerit și unelte și ustensile delemn: baroase, ciocane, lopeţi, coveţi și altele. Dupătoate probabilitățile, acestea erau folosite pentrudiverse activități asociate acțiunii troacelor.

Între anii cca. 800 și 400 î. Hr., sarea de la BăileFiga pare să nu fi fost exploatată. Cel puțin cercetărilede până acum nu au identificat nici un obiect dinaceastă perioadă. În schimb, în perioada imediaturmătoare – între anii cca. 400 și 180 î. Hr., sarea dinnou a fost exploatată la Băile Figa, folosindu-se deaceastă dată metoda total diferită și anume mineritulsării la adâncimea considerabilă. Urmele exploatăriiminiere din această perioadă au fost descoperite şicercetate la extremitatea sudică a sitului. Aici, a fostdezvelită partea superioară a unei mine, de formărectangulară, de 3,7 x 3,5 m, având pereţii alcătuiți dinbârne orizontale despicate în două şi stâlpi verticali pemijlocul fiecărei laturi, înfipți în nămol. Pentru apreveni prăbuşirea pereţilor înspre interior, între ceipatru pereţi au fost montate două bârne masive dispuseîn cruce, în poziție orizontală, prinse cu capetele lorde stâlpii de susținere a pereților. După cum indicăforajul efectuat, roca de sare apare aici la adâncimeade cca. 6 m de la gura minei. Alături de mină a fostdescoperită o scară de lemn, păstrată parţial, lungă de5,16 m. În acelaşi context au fost descoperite şinumeroase fragmente de vase ceramice dacice.

*

Situl arheologic Săsarm – Valea Slatina se află îndreapta Someşului Mare, la cca. 1,8 km NNV de satul

25

Săsarm (comuna Chiuza, jud. Bistriţa-Năsăud), la 6km NE de Beclean și 2,6 km SV de Chiuza. Elcuprinde valea unui pârâu sărat (Valea Slatina) carecurge printr-o viroagă adâncă la poalele de nord-est aleDealului Săsarmului. Suprafață sitului este de cca. 850x 60/100 m.

Situl a fost descoperit și consemnat pentru primadată ca unul dintre izvoarele de apă sărată cu potențialarheologic de către geologul Ioan Chintăuan șigeograful I. Rusu17. În contextul prezentării surselorde sare din nord-estul Transilvaniei, autoriimenționează existența masivului de sare de la Chiuzacare, după opinia lor, este una dintre cele douăproeminenţe ale masivului de sare Săsarm – Chiuza –Dumbrăvița. Totodată, deși în acest perimetru până laacea dată nu s-au efectuat cercetări arheologice, autoriiau admis posibilitatea că sarea din această zonă trebuiesă fi fost exploatată de daci și romani.

În toamna anului 2005, V. Kavruk, D. Buzea(MNCR), L. Vaida (CMBN) şi C. Bojică(Universitatea București), au efectuat primele cercetăriarheologice de suprafaţă, ocazie cu care au descoperitîn cadrul sitului vestigii arheologice certe datând dinepoca bronzului şi evul mediu târziu. În anul următor,A. Harding şi V. Kavruk au examinat situl, au cartat şirepertoriat vestigiile arheologice vizibile la suprafaţă:urme de construcţii şi instalaţii de lemn, denivelărileantropice de teren, concentrări de fragmente de vaseceramice. În următorii ani, V. Kavruk și A. Hardingperiodic au vizitat situl, descoperind de fiecare datănoi elemente semnificative. În anul 2009, A. Hardinga prelevat trei probe de pari de lemn înfipţi în fundulpârâului din imediata apropiere a fântânei. Analizele

realizate de laboratorul de la Oxford și de InstitutulArheologic German de la Berlin au furnizat date ce seîncadrează aproximativ între anii 1.500 și 800 î. Hr.

Vestigiile arheologice vizibile în cadrul situluiinclud numeroase elemente de structuri și instalații delemn și fragmente de vase ceramice. În albia pârâuluiși pe ambele maluri ale acestuia, se observă stâlpi, pariși scânduri de lemn, unele dintre acestea fiind înfipteîn poziție verticală în sol. După toate indiciile, acesteasunt urme ale unor construcții și instalații folosite laexploatarea sării.

Urmele structurilor de lemn în cadrul sitului suntdistribuite neuniform și, totodată, prezintăcaracteristici diferite în fiecare zonă a sitului. Astfel,în valea superioară a pârâului, elementele de lemn suntdeosebit de masive și de cele mai multe ori se află înaglomerări compacte, sugerând existența unor structurimasive utilizate la amenajarea unor galerii miniere. Înschimb, în zona centrală a văii, elementele de lemn seîntâlnesc foarte rar și izolat. În zona aflată în aval defântâna de apă sărată, pe o lungime de cca. 60 m, seobservă mai multe grupări de pari de lemn. Urmeazăapoi o zonă de peste o sută de metri în care nu seobservă vestigii arheologice. Pe malul stâng al văii seobservă mult mai multe elemente de lemn decât pe celdrept. Astfel, la distanța de cca. 100 m în aval defântână, în malul stâng se observă două rânduri de paricare, după toate probabilitățile, marchează o galerieminieră ce se îndreaptă către zăcământul de sare gemă.

Unul dintre cele mai importante obiectearheologice descoperite la Săsarm-Valea Slatina esteo troacă de lemn descoperită la cca. 30 m în aval defântâna de apă sărată, în albia pârâului, similară cu

26

troacele de la Băile Figa. Din interiorul troacei provineun ac de lemn cu vârful ascuțit înfășurat cu cânepă (?).După toate probabilitățile, acesta a fost înserat înorificiul longitudinal al unuia dintre cepurile introduseîn orificiile realizate în fundul troacei. Vârsta acesteitroace nu a fost încă stabilită, însă, având în vederedatările cunoscute ale troacelor similare, se poatepresupune, cu un grad ridicat de probabilitate, căvârsta ei poate fi încadrată între anii 1500 şi 900 î.Hr.,sau, mai probabil, ţinând cont de datările obţinutepentru pari aflaţi în apropiere, între anii 1450 şi 1130î.Hr.

În cuprinsul sitului, pe alocuri, atât în albia pârâuluicât și pe malurile acestuia, pe suprafaţa terenului seobservă numeroase fragmente de vase ceramice. Ceamai ridicată concentrare de fragmente ceramice a fostconstatată în jurul fântânii de apă sărată, unde în malulpârâului şi la suprafaţa terenului apar fragmente delipitură de lut ars, cenuşa și fragmente de vaseceramice lucrate cu mâna. Unele dintre fragmenteceramice – lucrate din pastă grosieră şi modelate fărăroată – datează din finalul epocii bronzului timpuriu(cca. 2300 – 2000 î. Hr.), altele – din epoca bronzuluitârziu (cca. 1400 – 1150 î. Hr.), iar cele mai multe –lucrate din pastă fină și modelate la roata olarului –sunt specifice perioadei medievale târzii (aproximativsecolele XVII – XVIII).

Deși situl de la Săsarm – Valea Slatina încă nu afost cercetat prin săpături arheologice, investigațiile desuprafață efectuate, precum și analizele probelorprelevate, arată că, în raport cu celelalte situri dinTransilvania legate de exploatarea sării, situl de la

Săsarm dispune de cel mai ridicat potențial științific șipatrimonial.

*Situl Caila - La Slatini se află la 1,4 km vest de

satul Caila (comuna Șintireag, jud. Bistrița-Năsăud) șicuprinde valea superioară a pârâului Fața Sării, carese varsă în pârâul Vâlceaua Cailei, afluent al râului

Roșua, care, la rându-i, se varsă în râul Șieu – afluentulcel mai important al Someșului Mare.

Situl a fost menţionat pentru prima dată înliteratura de specialitate în anul 1988, în contextultrecerii în revistă a manifestărilor saline din nord-estulTransilvaniei18. În anul 2007, cu ocazia cercetăriifântânii de slatină aflată în mijlocul acestui sit, AndreaChiricescu (MNCR) a remarcat urme de structuri delemn vizibile în albia şi valea pârâului ce străbate situl.

Zăcământ salin de mică adâncime cu de la Caila (BN) / Low-depth salt deposit at Caila (BN) / Caila-i (Beszetce-Naszód

megye) felszínközeli sóréteg

27

În anii următori au fost efectuate investigaţii desuprafață în perimetrul sitului și împrejurimileacestuia. Acestea au vizat localizarea și delimitareaexactă a sitului, ridicarea topografică, cartareavestigiilor arheologice vizibile la suprafață terenuluiși prelevarea probelor de lemn şi apă sărată. S-a stabilitcă mostrele de lemn prelevate la Caila datează dinintervalul de timp cuprins între anii 1266 şi 818 î. Hr.19

Vestigiile arheologice vizibile în cadrul situluicuprind o suprafață de cca. 200/250 x 20-60/80 m.Acestea includ denivelările antropice de teren șinumeroase elemente de lemn aflate în albia pârâuluiși pe ambele maluri ale acestuia: stâlpi, pari șiscânduri, cele mai multe înfipte în poziție verticală însol și fiind, după toate indiciile, urme ale unorconstrucții și instalații.

Cea mai remarcabilă descoperire a fost făcută înzona sudică a pârâului, la cca. 50 m sud-vest defântâna de apă sărată. Aici, în malul stâng al pârâului,în anul 2008, A. Harding a descoperit o troacă de lemnrealizată dintr-un trunchi de copac scobit. Capătul devest al troacei era întreg, iar cel estic, aflat în pârâu,era rupt. Lungimea părţii păstrate a troacei era de 1,8m. Ea se afla în poziţia orizontală, cu fundul în sus,perpendicular faţă de cursul pârâului. În baza troaceise observau orificii pătrate dispuse în linie mediană,în cele mai multe dintre acestea aflându-se înseratecepuri de lemn perforate axial. În urma analizeiradiocarbon efectuată la laboratorul din Oxford, otroacă a fost datată între anii 1211 și 1008 î. Hr.

*Vestigiile cele mai consistente ale exploatării sării

în cele trei situri din Bazinul Someșului Mare datează

din epoca bronzului târziu și prima epocă a fierului.După toate aparențele, pe parcursul acestui interval detimp, între anii cca. 1.600/1.500 și 800 î. Hr. în acestesituri au fost folosite metode de exploatare similarecare implicau utilizarea unui set similar de structuri,instalații, unelte și ustensile. Densitatea, complexitateași numărul acestora sugerează exploatarea sării deproporții, mult peste nevoile consumului local.

În toate aceste situri nu există urme de locuirepermanentă, ci doar cele de exploatare a sării, ceea cesugerează că sărarii locuiau undeva în afara acestorsituri. Una dintre posibilități plauzibile este aceea că,aidoma unor situații etnografice documentate în AfricaCentrală și Papua Noua Guinee, în anumite perioadeale anului, omenii pricepuți la exploatare a sării semutau, pentru perioade relativ scurte, din mai multelocalități în locurile de exploatare, pentru a extragesarea în cantități considerabile, destinate în principalschimbului.

Toate aceste situri se află exclusiv în văile unorafluenți direcți sau indirecți ai Someșului Mare. Astfel,conectivitatea cu Someșul Mare a fost unul dintreelementele importante ale algoritmului de alegere alocului de exploatare. După toate probabilitățile, unadintre rațiunile acestei alegeri a fost posibilitateatransportului sării pe ape până la Someșul Mare carepână de curând a fost navigabil.

Totodată, trebuie avute în vedere și numeroaseleconexiuni facile pe uscat între Bazinul SomeșuluiMare, Depresiunea Lăpușului și Câmpia Transilvaniei.

Astfel, în stadiul actual al cercetării, se poatepresupune, cu un grad ridicat de probabilitate, că înintervalul de timp cuprins între anii cca. 1.600 și 800

28

î. Hr., în Bazinul Someșului Mare se practicaexploatarea industrială a sării, al cărei scop principala fost aprovizionarea cu acest mineral a zoneloradiacente din Câmpia Transilvaniei și DepresiuneaLăpușului, precum și a unor zone mai îndepărtate,aflate în vestul Podișului Someșan, Câmpia Someșuluiși nordul Câmpiei Pannonice. Evident, această este oipoteză care necesită încă multe cercetări și argumentenoi.

În ceea ce privește exploatarea sării dinTransilvania în cea de-a doua epocă a fierului, maiexact între anii 400 și 180 î. Hr., urmele directe aleacesteia sunt documentate deocamdată doar la BăileFiga. Prezența în acest context a unei mine bineamenajate și a unei scări lungi de peste 5 m, arată fărătăgadă o exploatare minieră a sării. Este interesant deremarcat prezența în acest context a unui numărconsiderabil de fragmente ceramice de factura dacicăși absența oricăror elemente de factura celtică. Acestfapt este cu atât mai important cu cât în perioadarespectivă, conform opiniei predominante, BazinulSomeșului Mare a fost stăpânit de celți.

6.2. Exploatarea sării în Dacia Romană

Radu Zăgreanu (CMBN)

Dacă privim harta Imperiului Roman putemobserva cu ușurință faptul că romanii par a-și ficoncentrat infrastructura, astfel încât aceasta să fiemereu legată de apropierea de sursele de sare. Chiar șiportul Romei, Ostia a fost plasat într-un punct, gura devărsare a Tibrului, recunoscut pentru resursele de sare

pe care le oferea de-a lungul zonelor de coastă, undese formau ,, ochiuri’’ de sare (bazine), care erau plinecu saramură la fiecare maree. Unul dintre cele maivechi și mai renumite drumuri, ce lega Roma de restulItaliei, a fost Via Salaria (Drumul sării), ce începea dela Porta Salaria și ajungea până la CastrumTruentinum, la Marea Adriatică, parcurgând o distanțăde 242 km. Acesta unea două zone salifere importanteale peninsulei italice, cea din zona Campus Salinarumși exploatările de pe malurile Adriaticii20.

Odată ce nivelul mării din Marea Mediterană acrescut, bazinele de sare din Ostia s-au inundat și într-o perioadă scurtă, au încetat să mai producă sare.Astfel că noi porturi devin pioni importanți aicomerțului cu sare: la Leptis Magna, este construit unport poligonal în timpul lui Traian pentru a face fațăcomerțului cu sare din nordul Africii; este amenajatportul din Efes, cel care aduce sarea din zona laculuisărat de la Tatta (lacul Tuz Gölü), portul Halicarnas,Milet sau Caesaria.

Plinius cel Bătrân este autorul antic care ne oferăcele mai importante imformații privind exploatareasării în lumea romană cu informații despre:identificarea resurselor naturale, modul de extracție,prelucrarea și utilizarea acesteia în diferite ipostaze dela alimentație la efectele terapeutice ale acesteia21.Acesta menționează două tipuri de sare: sal nativus –lacuri de apă sărată, izvoare sărate, mlaștini sărate,roca nativă; și sal fasticius – cea obținută prinprocedeul de desalinizare a apelor sărate. Tehnicele deexploatare amintite sunt: obținerea sării din apelesărate; revărsarea apei prin conducte în saline pentruobținerea saramurii care era ulterior supusă evaporării;

29

preluarea apei marine în bazine; folosirea lemnuluiprin revărsarea apei sărate peste lemenele care ard;extracția sării sub formă de blocuri22. În lipsa unorcercetări arheologice aprofundate, cronologia șitehnica exploatării salifere de epocă romană rămânecu multe necunoscute. De cele mai multe oriexploatările din epoca fierului au fost refolosite decătre romani, după cum avem exemple în Britania laChildham23, unde tehnica briquetaj-ului s-a folosit lascără mare până la un moment dat.

Termenul salinae în lumea romană are douăaccepțiuni: locul prorpiu zis de exploatare a sării, darși spațiul în care aceasta este depozitată înainteavânzării24. Trebuie subliniat faptul că statul romanarenda atât locurile de exploatare a sării cât și acestedepozite și beneficia de o taxă de pe urma vânzărilor.Locul unde era depozitată și pusă în vânzare sarea înmetropola Roma se numea Salinae și se afla lângăForum Boarium. Cele mai importante centre deexploatara a sării sub formă de rocă nativă existau înItalia, Hispania și la granița provinciilor Belgica șiGermania Inferior25. În Orient sunt cunoscuteexploatările în rocă gemă de la muntele Sodom, de pemalul vestic al Mării Moarte.

Tehnicile de exploatare în aceste saline erau celesub forma exploatărilor în camere, cu forme regulate,lungi de 15-30 m și late de 4-8 m, blocurile de sarefiind scoase treptat de la talpa exploatării. Pentru a seputea obține făgașe în masivul de sare era folosită apadulce, existând după cum remarca și Vitruvius roțihidraulice26, prin care se putea ridica cu ajutorulgăleților apa până la înălțimea dorită. Unelte de fiererau utilizate pentru bătutul în aceste făgașe, în

vederea dislocării unor blocuri, operațiuni pentru carese foloseau penele și rângile, asemănătoare celor dincarierele de piatră. Sarea a constituit una dintrresursele principale avute în calcul de către romani înmomentul cuceririi Daciei27. Dispunerea castrelormilitare din noua provincie cucerită, se va face astfelîncât ele să ofere protecție acestor surse salifere. Sareaexploatată de aici fiind ulterior trimisă în imperiu saufolosită ca monedă de schimb cu lumea barbară.

Sursele bibliografice sunt generoase în a numipuncte de exploatare a sării de epocă romană, fără aaduce însă argumente concrete. Astfel că A.Constantinescu enumera în 1981 circa 18 mine de maridimensiuni și 11 mai mici28. În bazinul Transilvan suntmenționate o serie de puncte de exploatare a sării caaparținând epocii romane, însă nici una dintre acesteanu prezintă structuri sau complexe arheologicespecifice care să ateste cu certitudine acest lucru. Decele mai multe ori aceste exploatări au fost corelate cuepoca romană, pe baza unor descoperiri arheologice aunor artefacte sau ceramică de epocă romană, în zoneaflate în imediata apropiere a acestora sau pe teritoriulrespectivelor localități. După cum remarca și V.Wollmann urmele rămase de la vechile exploatări desare s-au șters în cursul secolelor XVIII-XIX, mai alescu seama în urma prăbușirii exploatării în formă declopot sau prin transformarea lor în exploatărimoderne în forma unor camere trapezoidale29. Mediulsalifer este unul în care înafara structurilor de lemn șia resturilor ceramice, alte vestigii nu s-au pututconserva. Deocamdată singura modalitate de a deosebidiferitele exploatări preistorice de cele romane o

30

constituie doar modul de executare a excavațiilor înmasivul de sare.

Unul dintre punctele importante l-a constituitprobabil Potaissa, unde pe teritoriul actualelor saline(în prezent neexploatate), la „Tarcea Mică”, s-audescoperit cărămizi romane, unele ştampilate, ţigle,ceramică, monede30. Literatura veche semnalaexistența în acest areal a unor puțuri romane în anul1756, iar J.E. Fichtel indică în monografia sa prezențaunor lucrări romane acoperite de apă31. I. Téglásrecupera în 1902 în momentul îndepărtării depunerilorde la una din aceste exploatări câteva unelte de lemn,pe care le consideră romane32. În anumite sectoare alesalinelor de la Turda se pare că se mai păstrează șiastăzi urmele unor posibile galerii lucrate cu dalta șiciocanul33. Instalarea aici a legiunii V Macedonicaarată faptul că pe lângă poziția strategică ocupată deunitatea militară, aceasta avea în supraveghere șisalinele din imediata apropiere.

Un alt punct considerat a fi o exploatare romanăeste Ocna Mureșului34, antica Salinae35. M. J. Acknerînreistrează aici urmele unor exploatări romane desuprafață prin decopertare, semnalând în apropierealor urmele unor construcții romane boltite, o serie deobiecte și un fragment de monument funerar36. Trebuieamintit faptul că în imediata apropiere se află castrulroman de la Războieni.Alte centre de exploatare a săriiîn nordul Transilvaniei sunt considerate a fi Cojocna37,Sic38 - ce gravitează în jurul castrului roman de laGherla, Rupea39 - în imediata apropiere a castrului dela Hoghiz și Sânpaul40 - unde pe lângă castrul dinlocalitate, există și o inscripție ce amintește un

conductor salinarum, precum și descoperirea unormonede romane într-un puț abandonat41.

Exploatarea saliferă de la Domnești prezintă înpartea centrală a sitului un lac cu o suprafaţă de circa25 m în jurul căruia pe partea dinspre valea Şieului sepot observa urmele unor cavităţi adânci în formă declopot, foarte probabil semne ale unor exploatăriimportante în zonă. Potrivit celor care au inspectatzona, în trecut au existat mai multe structuri din lemnmult mai vizibile, recentele terasamente făcute în zonăprobabil au distrus sau cel puțin acoperit elementelede lemn. În întreaga zonă urmele exploatării de saresunt marcate de mici bălți, gropi şi alunecări de teren.Aici, de-a lungul drumului care lega Domneștiul deSărățel au existat un șir întreg de fântâni de apă săratăexploatată de către localitățile din jur. Ele suntlocalizate atât pe hărțile Josephine cât și în Geographialui Windich, din 1791. Pe lângă utilizarea saramurii deaici se extrăgeau și bolovani de sare, desprinse din stratși din malul râului. Râul Șieu este atestat încă laAnonymus „Ad fluvium Soyou et usquead castrumsalis”. În evoluția istorică a regiunii prezențadepozitelor de sare a constituit un factor favorizant.După cucerirea romană, zona aflată la margineaprovinciei și străbătută de un drum ce lega castrele depe limesul nord-estic al Daciei romane, era apărată decastrul amplasat pe valea Budacului, la OrheiuBistriței și aliniamentul de turnuri consemnate laBudacul de Jos, Buduș, Simionești și burgusulamplasat pe malul drept al Șieului, la Domnești. Pedealul „Cetății” de la Sărățel au fost amplasate, lamarginile de est și vest a platoului, două turnuri carecontrolau nemijlocit salina. O relecturare a textului

31

unei inscripți descoperite în zonă, pare a atestaexistența unei regio Neridonis42, în teritoriul castruluiroman de la Orheiu Bistriței și a salinelor de sub dealulBobeica. O a doua inscripție, un altar votiv ce facereferiri la exploatarea sării a fost descoperit la 18martie 1913 în punctul „La Slatini”, de către PavelLucaci, pe malul stâng al râului Șieu, la confluențaacestuia cu apa Budacului, între satele Sărățel șiDomnești, unde apare la zi sarea masivă, izvoare șibălți cu apă sărată, nămol sărat, eflorescențe saline șiplante halofile. Cele două inscripţii aduc doveziexpresive în favoarea unei activităţi miniere înperioada romană. La amenajarea unei locații turisticela liziera pădurii de sub dealul Bobeica, în anii 90 aisecolului trecut, au fost descoperite mai multecărămizi și artefacte romane, care indică existența uneiclădiri pentru administratorul salinei.

Pe cursul Someșului avem menționată o singurăexploatare de epocă romană, cea de la Ocna Dejului,unde în epoca romană exista probabil aici, laconfluenţa Someşului Mare cu Someşul Mic, ostaţiune militară sau civilă, lucru considerat pe bazadescoperirilor de materiale izolate, unele nesigure,neverificate43. Consultând o hartă din anul 1837, V.Wollmann identifică 12 puncte de exploatare atribuiteromanilor (,,Römergrubenpingen’’), majoritateapunctelor fiind concentrate în jurul dealului Cadbic44.Același reputat arheolog, identifică într-un manuscris,,Anonymus Montanisticus’’ privind istoricul aurăriilordin Dacia, de la Arhivele Statului Cluj, redactatprobabil între anii 1918-1919, o serie de informaţii deteren inedite referitoare la urme ale exploatărilorminiere antice, luând în considerare și cele de sare.

Astfel pe traseul Someșului sunt amintite o serie deexploatări salifere din bazinul acestuia: Cuzdrioara,Mănășturel, Reteag, Căianu Mare, Ciceu-Cristur,Ilișua, Beclean, Chiuza, Șintereag etc. unde seprecizează că sarea se afla doar la adâncimea de 3-4m, fiind ușor extrasă din malul Someșului sau a unorafluenți45.

6.1. Exploatarea sării din evul mediu până în

perioada modernă

Constantin Albinetz (MMD)

În zona spațiului intracarpatic, începând din evulmediu, se conturează două mari centre de exploatareși de distribuție a sării: unul este Transilvania, maiexact zona sa centrală - cu cele mai importante punctela Dej, Turda, Ocna Mureș, Ocna Sibiului etc., iar celde al doilea este Maramureșul, cu salinele sale careurmează în mare cursul râului Tisa. Cele două zonesunt administrate separat încă din evul mediu, astfelîncât ajung să constituie entități separate încă detimpuriu.

În perioada cuprinsă între secolele XI-XIII, sareaexploatată era vândută din depozitele regale de sareadministrate de musulmani, evrei sau de slujbașiiregelui în colaborare cu instituţii ecleziastice căroraregii le donau cantităţi mari de sare din ocne. În secolulal XIV-lea însă, exploatarea şi vânzarea sării a ajunssă fie organizată exclusiv de către regalitate, prinintermediul cămărilor de sare, instituţii proprii. Înperioada dintre jumătatea secolului al XIV-lea şi

32

jumătatea secolului al XVI-lea, sarea era intensexploatată în ocnele din Transilvania şi Maramureş46.

Sarea constituia pentru regalitatea maghiară oprioritate demonstrată de unele realităţi: primele daniiregale din domeniul transilvănean au fost făcute înzonele salifere; organizarea comitatului Maramureș șiînzestrarea cu privilegii extinse a orașelor regale de pelinia Tisei se leagă de exploatarea minieră în general,în cadrul căreia extragerea sării ocupă un locfundamental; primele documente scrise referitoare laTransilvania și împrejurimi vorbesc exclusiv despresare (corăbiile cu sare de pe Mureş şi ,,târgurile sării”,unde se aducea sare de pe valea Someşului şi a TiseiSuperioare); când regele Andrei al II-lea a plecat înCruciada a V-a, a dat soţiei sale 1000 de mărci deargint „din vânzarea sării care coboară pe Mureş”;solul regelui Bela al III-lea, la curtea franceză a evaluatvenitul anual al regelui său la 60.000 de grivne deargint, din care un sfert proveneau din vânzarea sării47.

Modalități de exploatare a sării

Timp de secole, pentru exploatarea sării s-a folositmetoda săpării ocnelor în formă de con sau clopot,care însă avea și dezavantaje. În afara pierderilordestul de însemnate cantitativ din prețiosul mineral,vieţile şuvagăilor (tăietorii de sare) erau amenințatepermanent de pericolul prăbușirii puțurilor. Dinaceastă cauză, în secolul al XVIII-lea se introducetehnica de exploatare a sării prin camere cu profiltrapezoidal (inovație utilizată pentru prima dată înMaramureş, care se generalizează apoi și în

Transilvania). Pentru tăierea şi dislocarea blocurilorde sare s-au folosit o perioadă de timp vechile mijloacede extracție (icuri bătute în masiv cu ajutorul unorciocane), la care se adaugă, în perioada modernă,frezele, havezele şi explozibilul. Metoda camerelor cuprofil trapezoidal a crescut coeficientul de exploatare,a îmbunătăţit condiţiile de aeraj prin amenajarea unorpuţuri speciale şi, bineînțeles, a înlesnit capacitatea deevacuare a sării la suprafaţă48. Noua metodă deexploatare a sării a fost aplicată şi la Ocna Dejîncepând cu anul 1788 la Ocna Iosif. La Ocna Dej,renumitul inventator şi constructor în domeniulutilajelor miniere, Ritinger, a adus în anul 1856îmbunătăţiri în exploatare. Astfel, cablul de pe tambura fost dirijat pe role într-un turn de extracţie înălţatpentru a mări eficiența aşa numitului braţ de forţă49.

Informații mai bogate privind modul de desfășurareal exploatărilor de sare se păstrează din perioadapremodernă. În timpul principatului transilvănean,ocnele au început să fie exploatate la adâncimi maimari, fără să putem vorbi însă de vreun progres tehnic.Ocna Dej, alături de Turda, Dej, Cojocna, OcnaSibiului şi Sic continuă să fie cele mai importante ocnede sare din Transilvania50. În acea perioada, în zonaDejului există informații despre două ocne: Czeraknaşi Deésakna (cea de la Ocna Dej). Cserakna se afla pedealul Cabdic (menţionat ca nume de hotar al orașului,cu termenul lat. FagusCald, încă din secolul al XIII-lea) e la o depărtare de oraş cu lungimea a patruiugăre, pe povârnişul unui deal. Mina de la Ocna Dejera la o distanţă de alte patru iugăre de Cserakna, subacelaşi povârniş. La ambele ocne, sarea se afla laadâncimi mici (19 braţe la Cserakna şi 11 braţe la

33

Deésakna), în comparație cu Turda, unde o mină avea75 de braţe şi cealaltă 25 de braţe adâncime.Problemele celor două ocne au fost observate încă dinperioada funcționării: la Cserakna, groapa deexploatare era neregulată, situaţie care a lăsat netăiatăo parte de 10 braţe adâncime şi 5 braţe lăţime, iar laDeésakna exista pericolul inundării minei51. Soluţiapentru mina din Ocna Dej era deschiderea unei alteocne, în paralel cu exploatarea existentă, optimizatăprin săparea unui puţ în mijlocul gropii minei unde săse scurgă apa.

Minele de sare ale Dejului au fost exploatate pânăla 1750. Ultima mină, care s-a surpat pe la 1743-1747,a lăsat un crater de aproximativ opt metri adâncime,la baza căruia se vedea stânca de sare perforată, cudiametrul de doi metri. Totuşi, în 1752, în Dej maiexistau încă şuvagăi care scoteau sarea. Pe dealulCabdic au fost identificate douăsprezece ocne, dintrecare şapte au fost exploatate începând cu epocaromană şi cinci au fost exploatate din evul mediu. Treimine de sare au fost exploatate până la epuizare, omină a fost părăsită la invazia tătarilor din anul 1717,iar ultima s-a surpat. În locul minelor s-au formatlacuri sărate52. Lucrătorii de la minele din Dej, locuiauprobabil pe Mulatău, iar apoi în imediata apropiere avechilor mine de pe hotarul Cabdic53.

Între anii 1743-1747, administrarea salinei de laDej s-a mutat definitiv la Ocna Dej, desființându-seexploatarea de la Cabdic (Rompaş), după ce s-aconstituit la Ocna Dej, în anul 1730, casa cămării desare54.

Noul centru al exploatării sării din zona Dejului,Ocna Dej, se dezvoltă substanțial în special în secolul

Salina din Ocna Dej (1940) / The Ocna Dej salt mine (1940)A Désaknai sóbánya (1940)

34

al XVIII-lea. Dacă la 1613 aici funcţiona o singurămină, din secolul al XVIII-lea acestea au devenit multmai numeroase: Ocna Ciciri (Csicsiri), având oadâncime de 70 de stânjeni, a fost deschisă în anul1734 şi părăsită în anul 1754; Ocna Mică (K