CUVÂNT ÎNAINTE

Munţii Ştefleşti, cunoscuţi si sub numele de Munţii Lotrului, formează coloana vertebrala a grupei dintre Olt si Jiu-Strei şi sunt străbătuţi de o reţea deasă de drumuri şi poteci (marcate şi nemarcate) care oferă posibilităţi numeroase de drumeţie. Cu toate acestea, sub aspect turistic sunt mai puţin cunoscuţi decât alte masive din jur (Făgăraş, Cindrel, Căpăţâna, Parâng), datorită mai multor cauze, dintre care amintim relativa lor izolare, absenţa cabanelor de înălţime, ca şi publicitatea turistică redusă. Totuşi, drumeţii solitari sau în grupuri mici îi străbat frecvent. Şi cine a parcurs cel puţin un traseu, va reveni. Ei au darul de a oferi drumeţului clipe de linişte şi de reconfortare, de încântare şi de meditaţie.

Sus pe culmi sunt pajişti primare sau secundare, iar mai jos versanţii sunt îmbrăcaţi cu mantaua pădurilor compacte de conifere care trec treptat în făgete. În mijlocul acestora, poienile îşi au farmecul lor de linişte, loc de odihnă, de intersecţii de poteci.

Urcând pe vreme senină din oricare parte a masivului pe culmile golaşe, orizontul se lărgeşte treptat. De pe cele mai înalte vârfuri priveliştile sunt inegalabile: în toate părţile se zăresc numai şiruri de munţi despărţiţi de văi adânci, aidoma unor valuri încremenite. Când ceaţa persistă în văi, toate culmile formează un „arhipelag", aşa cum trebuie să fi fost în urma cu milioane de ani, în primele faze de ridicare de sub apele mării.

Se cuvine şi o precizare a denumirii acestor munţi. În vorbirea curentă se utilizează denumirea culmilor din interiorul unui bazin hidrografic după numele râului care le drenează. În cazul nostru, munţii din bazinul Lotrului şi, prescurtat, Munţii Lotrului. De altfel, pe hărţi mai vechi, Munţii Lotrului apar înscrişi de ambele părţi ale râului, ceea ce înseamnă că ei cuprind culmile care înclină spre această vale. Pe hărţi şi schiţe mai noi, printr-o deplasare de transcriere şi o preluare automată, acest nume apare numai pe stânga Lotrului trecând uneori şi dincolo de cumpăna apelor, spre valea Sadului (deci, în Munţii Sadului?).

După cum remarca V. Mihăilescu, acest lucru nu este justificat întrucât „criteriul vârfului dominant este mai corespunzător realităţii terenului", apoi „muntele fiind o formă pozitivă de relief, numele lui nu este potrivit să fie dat după o formă negativă, cum este valea râului".

În deplin acord cu acest principiu, utilizăm numele de Munţii Ştefleşti, propus de Vintilă Mihăilescu în lucrarea Carpaţii sud-estici, după vârful cel mai înalt.

PREZENTARE GEOGRAFICĂ

AŞEZARE ŞI LIMITE

Munţii Ştefleşti fac parte din grupa centrală a Carpaţilor Meridionali (extinsă între valea Oltului la est şi văile Strei-Jiu la vest), în cadrul cărora ocupă o poziţie axială, orientată E-V şi se desfăşoară pe o suprafaţă de circa l 120 km2. Prin schematizare, au forma unui triunghi cu baza pe Olt, orientată N-S şi vârful în curmătura Sălanelor. Desfăşurarea lor în latitudine este cuprinsă între paralelele de 45°20'00" şi 45°40'00" N, iar în longitudine este marcată de meridianele 23°36'33" şi 24°18’20” E.

Ei se învecinează cu Munţii Cindrel (N), Munţii Căpăţinii şi Latoriţei (S), Munţii Făgăraş (E) şi Munţii Şureanu (V), faţă de care limitele sunt clare, fiind formate de văi, depresiuni, bazinete depresionare şi şei adânci.

Limita estică, între Boiţa şi gura Lotrului, este formată de jralea transversală a Oltului, peste care. de la Câineni spre sud, se suprapune Ţara Loviştei. Acesteia, Ion Conea i-a dedicat un studiu de geografie istorică, din care aflăm că „lovişte" este un vechi cuvânt românesc cu semnificaţie de groapă, loc adăpostit, adică ceea ce este această „ţară" - o depresiune înconjurată de munţi. Această limită, cu aspect de defileu la nord de Câineni şi cu o înşiruire de bazinete la sud, are în talvegul Oltului cele mai coborâte altitudini. Diferenţierea dintre cele două sectoare este mai puţin vizibilă de pe fundul văii, dar devine clară îndată ce urcăm pe botul de deal de la Câinenii Mari.

La vest, faţă de Munţii Şureanu şi Parâng, limita este formată de văile Pravăţului şi Sălanele, între obârşiile cărora se interpune curmătura Sălanele (1 615 m), ceva mai coborâtă decât curmătura Tărtărău (1 665 m), peste'care trece DN 67-C.

La nord, limita faţă de Munţii Cindrel este dată de un culoar adânc sculptat de râurile Frumoasa şi Sadului, segmentat prin înşeuarea largă, dispusă între vârfurile Cindrel şi Ştefleşti. La vestul acestei înşeuări, valea largă a Frumoasei constituie nu numai o limită ci şi un compartiment al depresiunii intramontane Oaşa.

În lungul văii Sadului pot fi diferenţiale trei sectoare. Sectorul superior, între şaua Ştefleşti şiconfluenţa cu Sădurelul, cu excepţia zonei de obârşie unde fundul văii este mult lărgit pe seama depozitelor fluvio-glaciare, prezintă căderi în trepte cu pante mari în profil longitudinal (peste 30%) iar în unele porţiuni (Dudaş-Sădurel) are chiar aspect de defileu.

Îngustimea mare a văii de la Gâtu Berbecului a uşurat construirea primului baraj în arc din ţara noastră. Pe acest sector se înscriu în relief şi trei bazinete: Şerbănei, Rozdeşti şi Bătrâna. Sectorul mijlociu, între confluenţa cu Sădurelul şi localitatea Sadu se caracterizează printr-o deschidere mai largă a văii.

Panta profilului longitudinal se reduce mult şi este aproape constantă (12-14%). Lunca, terasele şi glacisurile de vale dintre confluenţele cu valea Pinului şi valea Cârligelor au favorizat alcătuirea aşezării Râul Sadului. Fundul văii mai prezintă îngustări între valea Cârligelor şi valea Lacului şi în aval de bazinetul de la Masa Verde, dar la partea superioară versanţii au deschideri largi. Sectorul inferior al văii Sadului se desfăşoară în cadrul depresiunii Sibiu, între localităţile Sadu şi Tălmaciu. Valoarea pantei longitudinale scade la mai puţin de 8%, iar în profil transversal se remarcă dezvoltarea largă a teraselor (3-5 şi 15-20 m). De la localitatea Sadu spre est, până la Boiţa, limita nordică a Munţilor Ştefleşti faţă de depresiunea Sibiu se înscrie în relief printr-o denivelare de 200-300 m care corespunde unor schimbări morfologice, litologice şi structurale. La sud sunt culmile rotunjite sau nivelate, sculptate în şisturi cristaline, cu înălţimi de peste 600 m, la nord un glacis structural pe depozite badeniene parazitat de formaţiuni deluvio-proluviale.

Limita de sud a Munţilor Ştefleşti o constituie valea Lotrului, între gura Pravăţului (Obârşia Lotrului) şi vărsarea în Olt. În lungul ei putem distinge mai multe sectoare. Un prim sector, între Obârşia Lotrului şi Vidra, este o depresiune intramontană sculptată în şisturi cristaline şi sedimente badeniene, cu o luncă largă şi o terasă de 3-4 m, în prezent acoperite în mare parte de apele lacului de acumulare. De la Vidra în aval până la confluenţa cu Dobrunu, valea Lotrului se strîmtează şi îmbracă aspectul unui defileu cu porţiuni de chei. Pe acest sector, lung de circa 14 km, diferenţa de nivel este de peste 500 m, ceea ce înseamnă o pantă de 40%. Cu toate acestea, la confluenţa cu Balindrul a fost creat un lac de acumulare. Aval de baraj, sub Cioaca Stricatului, se dezvoltă un sector cu praguri şi cascade - Cataractele Lotrului - peste care înainte de construirea lacurilor de acumulare, apele Lotrului se rostogoleau tumultuos, într-un vuiet care nu te lăsa să-ţi auzi nici propriul glas. Acum se strecoară săltând zglobiu doar un fir de apă. În aval de confluenţa cu Dobrunul, valea începe a se lărgi, încât la Voineasa apare chiar un bazinet. Până la confluenţa cu Oltul se succed mai multe îngustări, cea de la

Piatra Tăiată este mai spectaculoasă. Lărgiturile sub formă de bazinete constituie vetre de sate sau de acumulări hidroenergetice. Pe tot acest sector (Voineasa-Brezoi) talvegul are căderi alternative, dar panta medie este de 7-8%.

Administrativ, Munţii Ştefleşti se desfăşoară pe teritoriul a trei judeţe, limitele urmărind aproximativ cumpenele principalelor ape. Astfel, culmile din bazinul văii Sadului aparţin judeţului Sibiu, culmile din bazinul Lotrului aparţin judeţului Vâlcea, iar cele din bazinul superior al Sebeşului intră în judeţul Alba.

GEOLOGIA

Munţii Ştefleşti (Lotrului) sunt alcătuiţi dintr-o mare varietate de şisturi cristaline care formează pânza getică, individualizată ca unitate structurată în timpul diastrofismului laramic. Sişturile cristaline au rezultat printr-un proces de metamorfozare regională, adică o transformare a unor roci sedimentare şi magmatice în condiţii de presiuni şi temperaturi înalte, dar şi de circulaţie a soluţiilor chimice active. De asemeni, au avut loc şi procese de diferenţiere ce au condus la individualizarea unor corpuri concordante sau discordante de formă lenticulară cunoscut uneori sub denumirea de „filoane de tip alpin". Tot aici se cunosc şi numeroase filoane de pegmatite.

Diversitatea de roci metamorfice a fost grupată pentru Munţii Ştefleşti în patru complexe cu următoarea succesiune: în partea inferioară, la contactul cu autohtonul danubian sunt gnaise cu cordierit şi sillimanit; acestora le urmează amfibolite asociate cu gnaise, observabile mai ales în lungul Lotrului, peste care se dispun gnaise cuarţo-feldspatice, apoi micaşisturi cu granaţi, disten şi staurolit.

În vestul văii Oltului sunt şisturi cristaline epimetamorfice (Proterozoic superior) dispuse discordant peste şisturile cristaiine mezometamorfice ale seriei de Lotru şi încălecate dinspre est de rocile metamorfice ale seriei de Cumpăna, reprezentate prin gnaise cu feldspat potasic, paragnaise şi micaşisturi, şisturi verzi şi micaşisturi filitoase.

Formaţiunile sedimentare ocupă arii restrânse în cadrul acestor munţi. Ele se întâlnesc în partea sud-estică şi pe cursul superior ai Lotrului. În partea de SE (Brezoi), de sub depozite mai noi apar petece din cuvertura sedimentară mezozoică, alcătuite din gresii grosiere şi microconglomerate îa bază şi dintr-o alternantă de gresii şi marne cu aspect filişoid la partea superioară (Senonian).

În urma scufundării care a avut loc în Eocen, peste depozitele cretacice şi peste fundamentul cristalin s-au depus sedimente paleogene formate din breccii, conglomerate, marne. Pe cursul superior ai Lotrului, în Depresiunea Vidra se află depozite badeniene de argilă cu intercalaţii de cărbuni.

Formarea Munţilor Ştefleşti a avut loc în contextul generai de constituire a Carpaţilor Meridionali ca efect ai unor mişcări orogenetice şi epirogenetice. Se consideră că orogeneza aipină, mai ales mişcările din fazele austrică şi laramică (Cretacic) au generat suprapunerile tectonice (migrarea pânzei getice peste autohtonul danubian) şi conturarea structurală a unei cordilieră care se va transforma într-o catenă muntoasă. O ridicare generală a complexului metamorfic s-a produs în Neozoic. În Eocen are loc o scufundare în partea sudică a cristalinului Făgăraş care afectează şi colţul sud-estic ai Munţilor Ştefleşti şi care generează depresiunea intramontană Loviştea (umplută cu sedimente paleogene şi miocene). Afundările din Miocen au dus la formarea depresiunii intramontane Vidra, unde se mai păstrează sedimente badeniene (şi probabil a Depresiunii Oaşa, unde aceste formaţiuni au fost erodate). În Neogen, Munţii Ştefleşti apăreau insular în cadrul arhipelagului format de Carpaţii Meridionali. Spre sfârşitul sarmaţianului apele se retrag, astfel că întregul edificiu muntos intră sub acţiunea denudaţiei.

RELIEFUL

Relieful actual este sinteza unui. complex de factori modelatori care au acţionat iniţial sub un climat cald şi uscat, urmat de unul umed, apoi de cel glaciar şi periglaciar, succedat la rândul său de climatul actual. Rocile metamorfice dure au conservat destul de bine formele vechi ale reliefului major, dar nu şi pe cele ale reliefului minor (derivat).

Munţii Ştefleşti sunt formaţi dintr-o cuhne principală orientată V-E, cu o lungime de circa 60 km între curmătura Sălanelor şi valea Oltului la Râu Vadului. Pe aceasta culme, cu aspect ondulat în profil longitudinal, se întâlnesc mai multe vârfuri cu rol de noduri orografice: Tâmpele (1 838 m), Larga (1 936 m), Balu (2 028 m). Piatra Albă (2 178 m), Cristeşti (2 233 m), Ştefleşti (2 242 m), Conţu Mare (2 080 m), Balindru Mare (2 207 m), Negovanu Mare (2 135 m), Clăbucet (2 054 m), Buceciu (1 747 m), Voinăşiţa (1 848 m), Sterpu (2 142 m), Pârcălabu (2 060 m), Stânişoara, Vf. lui Vlad (1 352 m), între aceste vârfuri se interpun curmături mai mult său mai puţin adânci formate prin restrângerea obârşiei văilor: Tărtărău (1 665 m), Tâmpele (1 700 m), Balu (1 875 m), Cristeşti (2 233 m), Conţu (1 984 m), Buceciu (1 605 m), Poiana Ţiganului (1 573 m), Pârgheşu (1 911 m) ş.a.

Culmile secundare, generate de adâncirea reţelei hidrografice se desfăşoară sub forma unor trepte uriaşe, cu aspect de contraforturi. Ele au o orientare meridiană în partea vestică şi în evantai în partea estică a masivului. La partea superioară sunt rotunjite sau nivelate; mai rar apar sub forma unor creste ascuţite prin intersectarea versanţilor. La rândul lor, aceste culmi sunt fragmentate de văi scurte sau organisme torenţiale evoluate.

Modelarea acestor munţi s-a produs cu intensităţi diferite, în legătură cu succesiunea mişcărilor de înălţare care au provocat şi apariţia unor generaţii succesive de văi. O primă fragmentare care a dus şi la conturarea masivului a fost efectuată de principalele artere hidrografice: Sadu, Frumoasa, Lotru, Olt. A urmat apoi fierăstruirea transversală şi radiară, generată de afluenţii acestora, soldată cu detaşarea culmilor prelungi sau în trepte, atacate la rândul lor de alte generaţii de văi (perpendiculare sau oblice) care determină o fragmentare mai accentuată. În decursul timpului s-au petrecut o serie de modificări şi remanieri ale reţelei hidrografice, dar marile cursuri de apă au persistat pe aceleaşi direcţii, poate cu uşoare deplasări laterale sau cu inversări de drenaj.

Densitatea fragmentării este redusă (< 0,5 km/km2) în zona culmilor şi a nodurilor orografice, şi ridicată (>3 km/km2) în zonele de convergenţă a văilor. Adâncimile maxime de fragmentare, adică diferenţele dintre cele mai înalte culmi şi văile din jurul masivului, depăşesc l 000 m, în timp ce diferenţele altitudinale locale sunt în general mai mici de 500/m (şi chiar de 100 m), dar uneori pot depăşi 800 m.

Pantele sunt, de asemenea, foarte diversificate. Pe suprafeţele de eroziune ele sunt în general mai mici de 5°, dar cresc la 35-50° în zonele de versant, iar în anumite condiţii (litologice şi structurale) depăşesc 70°, ajungând până la verticalitate.

În morfologia majoră a reliefului apar mai multe nivele de eroziune ce pot fi grupate şi atribuite, pentru simplificare, celor trei suprafeţe policiclice semnalate de Emm. de Martonne în Carpaţii Meridionali.

Suprafaţa Borăscu (1 800-2 000 m), modelată în paleogen ca o peneplenă, apare atât pe culmea principală cât şi pe culmi derivate sub formă de poduri (Tâmpele, Piatra Albă, Ştefleşti, Haneşu, Dealu Negru), de culmi rotunjite (Dobrun, Negovanu, Clăbucet, Coasta Câinenilor) său ca martori de eroziune (Mândra, Sârbinu, Robu). Aria de răspândire a nivelelor din această suprafaţă se individualizează în două nuclee, la E şi V de dubla curmătură Buceciu-Poiana Ţiganului.

Suprafaţa Râu Şes (1 400-1 700 m), de vârstă miocenă, se dezvoltă pe un areal mai mare şi înconjură cele două nuclee ale suprafeţei Borăscu. Este mai extinsă în partea estică a masivului unde are aspect de treaptă intermediară şi mai îngustă în partea vestică unde se prezintă ca un culoar în care s-au adâncit văile Lotru, Sadu, Frumoasa. Nivelele acestei suprafeţe, rezultate parţial prin abraziune, apar mai rar sub formă de poduri largi; mai des se prezintă ca mici suprafeţe netede sau uşor bombate în profil transversal şi cu înclinări uneori destul de accentuate în profil longitudinal. Eroziunea a îmbucătăţit această suprafaţă care nu a ajuns la stadiul unei peneplene şi a redus-o, pe unele interfluvii, la o linie de intersecţie a versanţilor.

Suprafaţa Gornoviţa (700-1 200 m), formată în ponţian, se recunoaşte în partea estică, conturând culoarul transversal al Oltului, cu trimiteri tentaculare în lungul văilor Sadu, Lotrioara, Lotru. Nivelele ei se recunosc pe culmile care se prelungesc spre exterior, adesea ondulate, cu pante accentuate în sens longitudinal şi uşor convexe sau netede în profil transversal. Apare şi sub formă de umeri pe văile care pătrund în interiorul masivului.

Văile marilor râuri, puternic adâncite în complexul rocilor metamorfice, s-au dezvoltat în mai multe etape, în funcţie de mişcările de înălţare care au determinat şi deformarea suprafeţelor de eroziune, precum şi apariţia mai multor nivele în cadrul aceleiaşi suprafeţe. În profil longitudinal prezintă rupturi de pantă racordabile nivelului Gornoviţa sau umerilor de vale şi teraselor din cursurile inferioare, ceea ce denotă stadii de evoluţie sub comanda modificărilor nivelului de bază. Prezenţa unor roci mai dure şi puterea de eroziune redusă au favorizat formarea unor mici cascade şi repezişuri, ca de exemplu pe văile Lotru, Beţel, Steaja, Cailor, Hoteagu, Dobrun. În profil transversal, văile sunt simetrice sau asimetrice şi, în generai, prezintă forma literei „V”, mai mult sau mai puţin deschis. Uneori se interpun sectoare de defileu şi chiar de chei (Lotru la Cataracte şi la Piatra Tăiată, Sadu amonte de Sădurel, Jidoaia avale de baraj, Beţel, Lotrioara la Gârcu ş.a.), alteori unul din versanţi are caracter de cuestă.

Faptul că văile nu concordă cu structura geologică presupune că reţeaua hidrografică iniţială s-a instalat în lungul unor denivelări preexistente îndată ce zona a devenit uscat şi în condiţii în care diferenţele de altitudine între partea mediană şi periferia masivului erau reduse. Urmele topografiei iniţiale au dispărut, prin evoluţia în etape mai lungi sau mai scurte determinate de mişcările epirogenetice; fiecare ridicare generând o înviorare a eroziunii. Pentru sectoarele inferioare ale văilor nu este exclus fenomenul de epigeneză.

În ipoteza lui D.D. Burileanu, preluată de V. Mihăilescu, culoarele largi ale văilor Sadu,

Frumoasa şi Lotru, la altitudini absolute de peste l 400 m (Suprafaţa Râu Şes), cu vârfuri şi culmi de peste l 800 m, atât la nordul cât şi la sudul lor nu pot fi puse numai pe seama eroziunii, ci şi a tectonicii. Râurile Sadu şi Frumoasa se găsesc pe un coridor longitudinal care se prelungeşte pe cele două Jiuri şi pe Cerna. Acest culoar discordant faţă de structura actuală a fost generat probabil de mişcări de scufundare şi modelat ulterior prin eroziune. Fragmentarea lui s-a produs în urma unor captări în timpul modelării suprafeţei Râu Şes. Poate că s-a produs o captare pe Sebeş, în zona barajului de la Oaşa. Ridicări mai accentuate pe linia vârfurilor Ştefleşti-Cindrel şi Vf. lui Pătru-Ciban-Parâng, deci transversale pe axa culoarului, au facilitat captarea care a dus la fragmentarea acestuia şi, implicit, la modificarea drenajului.

Lotrul s-a instalat tot pe un asemenea coridor tectonic care, în est, se lasă axial între Făgăraş şi Cozia, ceea ce a favorizat transgresiunea eocenă peste cristalin şi acumularea formaţiunilor badeniene de la Vidra. Falia Brezoi pare o confirmare, cel puţin parţială, a originii tectonice a acestui culoar.

Prezenţa depozitelor badeniene (formate din argile cu intercalaţii de cărbuni pe cursul superior a Lotrului la altitudini de peste l 000 m constituie încă un argument care pledează în favoarea unor arii de scufundare care au conturat Munţii Ştefleşti. Dacă depozitele badeniene, păstrate azi în Depresiunea Vidra se extindeau spre E şi V (de unde au fost erodate), înseamnă că valea Lotrului în domeniul extinderii acestor depozite are caracter epigenetic.

Unele probleme de evoluţie ridică şi văile mai mici, în special Sădurelul cu şaua Pleşii şi Lungşoara cu şaua Gâtul Juvertului.

Relieful glaciar este puţin dezvoltat, dar aduce o notă aparte în ansamblul peisajului. El este reprezentat prin câteva circuri glaciare de tip pirinean, formate la obârşia unor văi preexistente, concentrate în zona vârfurilor Piatra Albă - Conţu Mare. În cadrul acestor circuri se pot identifica praguri glaciare şi acumulări morenice (acoperite de jnepeni) care se succed din avale în amonte. Absenţa văilor glaciare bine conturate în prelungirea circurilor pledează în favoarea unor gheţari de tip cuib. În schimb, prezenţa morenelor . frontale, laterale sau mediane la distanţe de 0,5-2 km în avalul circurilor, lărgimea mare a văilor şi un uşor profil transversal în „U" sunt argumente în favoarea unor limbi de gheaţă, de grosimi reduse, care au înaintat până la actuala limită superioară a pădurii şi chiar mai jos de ea. Pe versantul nordic, în bazinul hidrografic al Sadului sunt sculptate trei circuri glaciare cu deschiderea spre NNE şi NE. Două din ele, cele mai mari, se situează sub Vf. Ştefleşti, ai treilea (căldarea din Seciuri), de dimensiuni mai mici, se găseşte sub Vf. Conţu Mare. Pe versantul sudic, în bazinul Lotrului, circurile glaciare sunt ceva mai numeroase: Groapa Stejii cu orientare spre S, Căldarea Jipoasă spre E, Căldarea Cristeşti (formată din două circuri, unul cu deschidere spre E, altul orientat spre S, mai complex, cu o spinare mediană şi o şa de transfluenţă ce despărţea două nunatak-uri), un alt circ (Groapa) sub Vf. Cristeşti, orientat spre SEE şi încă două la obârşia Balindrului, orientate spre S.

Formele de relief rezultate sub acţiunea zăpezii sunt reprezentate prin depresiuni nivale, atât pe suprafaţa de eroziune Borăscu, cât şi pe versanţi. Cele mai mari se întâlnesc deasupra circurilor glaciare de sub vârfurile Piatra Albă şi Cristeşti, unde pot avea şi caracter structurai. Nişele nivale, de formă lineară sau semicirculară, sunt frecvente în zona vârfurilor Sterpu, Floarea, Balindru, Ştefleşti, Cristeşti. Merită a fi menţionate obârşiile largi şi rotunde ale văilor Conţu, Siarcaşu, Gârcu, Stânişoara ş.a., care presupun o modelare nivală, întrucât nici eroziunea torenţială nici cea fluviatilă nu generează asemenea forme, iar procesele de versant (care le pot crea) sunt mult încetinite în rocile metamorfice.

Potcoavele nivale formate la capătul inferior ai culoarelor de avalanşe se recunosc numai în cadrul circurilor glaciare. După dimensiuni, o asemenea formă de relief din circul Groapa Stejii dă impresia unei mici morene frontale formată în ultimul stadiu de topire a gheţarului.

În zona vârfului Cristeşti, pe culmile Goaţa, Steaja, Clăbucet, Sierpu, Dealu Negru etc. se întâlneşte un relief rezidual ruiniform, rezultat prin procesul de dezagregare şi reprezentat prin stânci golaşe, coloane, domuri cenuşii care contrastează prin forme cu rotunjimea culmilor şi prin culoare cu verdeaţa pajiştilor. Una dintre aceste microforme este piatra în echilibru (Piatra Cântătoare) de pe- versantul vestic ai Vf. Cristeşti, formată prin exfolierea şisturilor cristaline prin îngheţ-desgheţ şi prin procesul de coroziune (eroziune eoliană).

Ca efect al dezagregărilor vechi şi actuale, pe lângă relieful ruiniform se întâlnesc grohotişuri mai mult sau mai puţin fixate. Cele mai spectaculoase, sub formă de conuri sau trene, de vârstă recentă şi mai puţin stabile se observă în circurile glaciare. Pădurea acoperă însă întinse suprafeţe de grohotişuri.

Pe versanţi, în zona pajiştilor înalte, se întâlnesc adesea blocuri glisante, cu specificul val de pământ semicircular în partea frontală (din aval) şi cu şanţul din spate (amonte) generat ca urmare a deplasării lente pe pantă.

În şei, pe suprafeţele orizontaie sau slab înclinate se întâlnesc areaie cu muşuroaie înierbate, formate prin bombarea scoarţei de alterare în urma îngheţurilor repetate. În unele curmături slab

drenate, cum este cea dintre vârfurile Jidu şi Dobrun, s-au format mlaştini turboase oligotrofe.Munţii Ştefleşti constituie o unitate morfologică bine conturată şi individuaiizată, în cadrul

căreia se pot distinge trei subdiviziuni:1. Masivul Negovanu - Ştefleşti - Tâmpele, între cele mai adânci curmături de pe cuhnea- principală:

Poiana Ţiganului (1 573 m) şi Sălanele (1 615 m), caracterizat prin culmi secundare orientate N-S şi prin dezvoltarea exclusivă a suprafeţelor de eroziune medii şi superioare. Parţial, această subunitate este cuprinsă între două depresiuni intramontane: Oaşa (N) şi Vidra (S);

2. Masivul Sterpu, situat între Poiana Ţiganului (V), valea Oltului (E), valea Lotrioarei (N) şi a Lotrului (S), prezintă cele mai lungi culmi desfăşurate radiar spre văile Olt şi Lotru. Aici se surprind toate cele trei suprafeţe de eroziune precum şi forme structurale pe depozite sedimentare senoniene şi eocene (în partea sud-estică);

3. Masivul Prejba, situat între valea Lotrioarei (S), valea Sadului (N), şi valea Oltului (V), formează cea mai scundă subunitate, cu înălţimi sub l 800 m (Vf. Prejba, l 744 cu întinse pajişti secundare pe locul pădurilor de conifere şi foioase), utilizate ca păşuni şi fâneţe. În cadrul acestei subunităţi se evidenţiază numai suprafeţele Râu Şes şi Gornoviţa.

Merită a fi menţionate şi cele trei depresiuni intramontane - Loviştea, Vidra, Oaşa -, pe care drumeţul le poate identifica uşor şi care, parţial, sunt legate de aceşti munţi.

Depresiunea Loviştei, situată în sud-estul Munţilor Ştefleşti, are aspect deluros. Ea s-a format pe un graben umplut cu sedimente paleogene şi miocene în care eroziunea s-a manifestat mai viguros decât în rocile metamorfice din jur, formând un culoar orientat E-V.

Depresiunea Vidra, situată pe acelaşi culoar tectonic cu Depresiunea Loviştei, sculptată parţial în formaţiuni badeniene, prezintă o luncă largă la altitudinea de l 200-1 300 m, acoperită în mare pane de apele lacului de acumulare. Ea include şi nivelele suprafeţei Râu Şes, mai extinse între văile Goaţa şi Tunaru. Două terase - de 4 şi 10 m - inundate, şi ele, dovedesc o ritmicitate recentă a eroziunii.

Depresiunea Oaşa, cu o certă predispoziţie tectonică, include trei trepte altimetrice. Treapta inferioară, formată din bazinetul de la Oaşa (1 200 m), cu o luncă turbificatâ şi fragmente de terase, acum acoperite de apele lacului de acumulare; treapta mijlocie cuprinde lungul bazinet al Frumoasei (1 300-l 500 m), cu smârcuri oligotrofe, şi bazinetul suspendat de.la Luncile Prigoanei (1 400 m) şi treapta superioară, alcătuită din nivelele suprafeţei Râu Şes, cu largă extindere pe culmile Podele, Târna etc.

CLIMA

Clima Munţilor Ştefleşti este similară celorlalte masive din lanţul Carpaţilor Meridionali, dar cu particularităţile condiţionate de poziţia pe care o ocupă în ansamblul acestora. Pendularea maselor de aer generează aspecte deosebite de tîmp dintr-o parte m alta a masivului, iar altitudinea se reflectă în etajarea parametrilor climatici, implicit a vegetaţiei, solurilor şi altor aspecte fizico-geografice.

Temperatura medie anuală scade altitudinal, de la 1OC - la poalde estice ale masivului, până la 1 °C pe culmile de peste 2 000 m, cu un gradient mediu de 0,5°C/100 m (fig 1). Iarna, în ianuarie, temperaturile medii se dispun în intervalul -3...-9°C, iar vara, în iulie, între 18...8°C pentru acelaşi ecart de altitudine. Scăderea treptată a temperaturii aerului cu înălţimea este legată de variaţia bilanţului radiativ-caloric. Cantitatea de energie primită de la soare este în relaţie cu înclinarea şi orientarea versanţilor. Suprafeţele cu expunere sudică primesc o cantitate mai mare de radiaţii solare decât cei cu expunere nordică. Ca urmare, temperaturile medii zilnice, lunare şi anuale între versanţii însoriţi şi cei umbriţi şi expuşi vântului diferă cu 1-3OC. Contrastele termice dintre versanţii cu expuneri diferite sunt mai pronunţate iarna decât vara. Cele mai mari diferenţe se constată între altitudinile de 400 şi l 600 m. Peste şi sub aceste altitudini diferenţele termice se estompează.

Intervalele cu temperaturi medii zilnice >0°C, >5°C, >10°C, >15°C scad cu creşterea altitudinii. Astfel, temperaturile medii zilnice >0°C se menţin din aprilie până la începutul lunii noiembrie, la altitudini de 2 000 m, şi de la începutul lunii martie până în decada a doua a lunii decembrie, în valea Oltului.

Intervalul cu temperaturi >10°C se desfăşoară din decada a 3-a a lunii iunie, până la sfârşitul lunii august, şi din decada a 2-a a lunii aprilie până în decada a 2-a a lunii octombrie, pentru aceeaşi diferenţă altitudinală. Este de reţinut că mediile zilnice cu temperaturi >15°C se înregistrează la înălţimi mai mici de l 600 m.

Fig 01Minimile termice absolute sunt determinate de invaziile de aer rece arctic sau continental; ele

pot să coboare la valori de -30°C în timpul iernii şi până în jur de 0°C vara. Temperaturile maxime sunt legate în mare măsură de anticiclonii est-european şi nord-african care favorizează advecţia aerului caid şi uscat din S şi E şi pot depăşi iarna 10°C şi vara 30°C. Cele mai mari amplitudini de temperatură se produc în lunile de iarnă, datorită diferenţelor termice dintre masele de aer care traversează zona

montană. Aceste amplitudini sunt mai mici în zona crestelor decât în văile adânci.Iarna se înregistrează inversiuni termice frecvente, cu vreme frumoasă şi relativ caldă pe

culmile înalte, şi rece pe văi şi în depresiuni.Numărul zilelor cu cer senin însumează anual 80-100, iar ai celor cu cer acoperit 140-200. De

multe ori, însă în timp ce vremea este închisă în toată ţara, în spaţiul montan dintre Lotru şi Sadu se menţine timp frumos.

Ceaţa se produce în urma răcirilor adiabatice ale aerului ascendent sau ca efect ai răcirilor radiative. Ea apare cu precădere în perioadele reci şi umede şi solicită capacităţile de orientare ale turiştilor. Uneori ceaţa persistă în văile adânci (Olt, Lotru, Sadu), în timp ce culmile sunt însorite.

Precipitaţiile atmosferice sunt legate de invaziile de aer umed şi prezintă o distribuţie neuniformă în timp. Media anuală creşte progresiv cu altitudinea, de la circa 700 mm în defileul Oltului, la peste l 100 mm în zona culmilor ce depăşesc 2 000 m (fig.2).

Cele mai mari cantităţi de precipitaţii se înregistrează în sezonul caid (mai-august), luna iulie fiind cea mai ploioasă (80-140 mm). În acest interval şi evapotranspiraţia atinge valori maxime, ceea ce favorizează producerea ploilor de convecţie. La trecerea fronturilor atmosferice în timpul verii se înregistrează ploi cu caracter de aversă însoţite de descărcări electrice, uneori grindină sau chiar lapoviţă.

Fig 02-03Primele ninsori se produc, în medie, la sfârşitul lunii septembrie, în zona înaltă, întârziind

până la începutul lunii decembrie în zonele joase periferice. Ultimele ninsori au loc spre sfârşitul lunii martie în zonele mărginaşe şi spre sfârşitul lunii mai în zonele de creastă. Numărul mediu de zile cu ninsori creşte în altitudine de la circa 30 la peste 80. Pe acelaşi ecart altitudinal, stratul de zăpadă se menţine în medie de la 60 la 180 zile, favorizând practicarea sporturilor de iarnă.

Grosimea stratului de zăpadă depăşeşte 40-50 cm. Pe pantele expuse vântului este mai subţire, dar poate să ajungă la ordinul metrilor în zonele adăpostite de pe versanţii sudici, unde acoperă câmpurile de jnepeni. Vânturile şi gerurile care urmează unor zile mai calde duc la formarea crustei.

În perimetrele circurilor glaciare, la obârşia unor văi ca Sfărcaşu, Ivănuş, Conţu, Sterpu etc. apar situaţii favorabile producerii avalanşelor de zăpadă. În aceste zone, deplasarea grupurilor de turişti se va face în şir indian, cu distanţe de câţiva metri între persoane, călcând pe urma lăsată de capul coloanei.

Vânturile dominante în zona înaltă sunt din N, NV şi SV, cu viteze medii de 5-6 m/s. Vitezele maxime ale rafalelor depăşesc adesea 40 m/s. Situaţiile de calm sunt rare. Odată cu scăderea altitudinii, orientarea culmilor şi văilor canalizează curenţii de aer şi deci modifică local direcţia generală a vânturilor. În acelaşi timp se înregistrează şi o scădere a intensităţii acestora. În extremitatea NE, la Boiţa, predomină vânturile de S şi SV, urmate de cele de N şi NE, cu viteze mai mici de 4 m/s în intervalul iulie-august şi de peste 4 m/s în februarie-aprilie şi octombrie-decembrie. Pe valea Sadului sunt frecvente vânturile din SV, iar pe Lotru cele de V şi de E.

În ansamblu, climatul Munţilor Ştefleşti este favorabil practicării turismului în orice anotimp, dar mai ales la sfârşitul verii şi începutul toamnei, când zilele senine sunt mai numeroase, nebulozitatea este redusă şi atmosfera mai clară. Absenţa cabanelor în zona înaltă şi posibilităţile de producere a avalanşelor în timpul iernii, restrâng posibilităţile de drumeţie.

HIDROGRAFIA

Reţeaua de râuri constituie un element major în peisajul Munţilor Ştefleşti şi un factor care, în timp, a dus la înfăţişarea actuală a reliefului. Ea este tributară, direct sau indirect, Oltului sau Mureşului. Cumpăna de ape între bazinele acestor doi mari colectori se înscrie pe cele mai mari înălţimi între curmăturile Ştefleşti şi Sălanele. Râurile tributare Oltului drenează cea- mai mare suprafaţă a acestor munţi (94%), în timp ce Mureşul - prin afluentul său Sebeş, format din Frumoasa şi Sălanele - drenează o suprafaţă mult mai mică (6%).

Din însăşi poziţia Munţilor Ştefleşti în cadrul grupei Carpaţilor Meridionali Centrali, rezultă prezenţa râurilor autohtone alături de râuri marginale, semiautohtone (Sălane, Frumoasa, Sadu, Lotru, Pravăţ) şi chiar alohtone (Oltul).

Râurile proprii acestor munţi prezintă o orientare meridiană la vest de Vf. Sterpu şi o desfăşurare în evantai la estul acestuia. Apele lor sunt colectate de râurile marginale.

Oltul, în limitele laturii estice a Munţilor Ştefleşti se desfăşoară pe 42 km. La Boiţa, debitul mediu de apă al Oltului este în jur de 90 m3/s, iar înainte de confluenţa cu Lotrul, de peste 100 m3/s. În anii secetoşi, debitele medii ale Oltului la intrarea în defileul de la Turnu Roşu scad la mai puţin de 60 m3/s, pe când în anii ploioşi depăşesc 115 m3/s. Debitele de vârf ale viiturilor pot atinge 2 000 m3/s. Panta Oltului pe acest sector este de 1,5 m/km, ceea ce a frânat posibilităţile de navigaţie, dar care,

asociată cu debitele, este favorabilă amenajărilor hidroenergetice. O construcţie s-a şi realizat, prin acumularea (Vu = 5 mil. m3) şi hidrocentrala (Pi = 25 MW) de la Gura Lotrului.

„Tributarii" Oltului proveniţi din Munţii Ştefleşti, între Boiţa şi Golotreni, drenează 36% din suprafaţa masivului. Dintre cei mai importanţi, amintim pe Meghiş (S = 11,1 km2, L = 6,4 km), Lotrioara (S = 120 km2, L = 22 km; Q = 2,7 m3/s), cu obârşia sub Vf. Sterpu şi cu o pantă medie de peste 50 m/km, dar care în sectorul mijlociu ajunge la peste 80 m/km, favorabilă aducţiunilor forţate pentru propulsarea turbinelor, Căprăreţii (Vadu, S = 47 km2, L = 12 km), cu un bazin hidrografic asimetric, datorită afluenţilor de pe dreapta (Floarea, Găujanu), Vria (S = 33 km2, L = 15 km), cu izvoarele sub curmătura Stânişoara, Robeşti (S= 20 km2, L= 8,6 km), Călineşti (S = 40 km2, L =16 km).

În apele Oltului se reproduc şi vieţuiesc organisme vegetale şi animale. Dintre organismele fitoplanctonice sunt de amintit grupele de cianoficee (Nostoc corneum, Oscilatoria agardhii), euglenoficee (Euglena sp., Phacus pleuronectes), cloroficee (Closterium aciculare, Ulotrix zonală), dar mai ales diatomeele care predomină atât ca număr de indivizi, cât şi ca număr de specii (Ceratoneis arcuş, Diatona vulgare, D. elongatum, Nitzschia acicularis, N. linearis, N. sigmoidea, Synedra acuş, S. ulna, Amphora ovală, Cymbella affinis. C. cristula, C. lanceolata, C. tumida, Novicula cryptocephala, N. lanceolata etc.). Majoritatea speciilor fitoplanctonice includ apele Oltului din această zonă în categoria β-mezosaprobă.

Zooplanctonul este reprezentat prin rotifere, restrânse ca specii (Keratella quadrata, Braehionus calyciflorus. Bdelloideae), dar cu un număr mare de indivizi, protozoare (Vorticella campanula, Charchesium polypinum), iar sporadic apar copepodele şi clodocerii.

Nevertebratele bentonice sunt reprezentate prin oligochete care abundă în număr de indivizi, dar sunt puţin diversificate ca specii (Tubifex lubifex, Limnodrilus hoffmeisteh, Pnstina roşea, Nais elinguis ş.a.), chiromidae cu specii mai diversificate (Cricotopus algarum C. anulator, C. trifascia, C. vierriensis, Microcricotopus brevicolor, Rheotoni-tarsus exiguus etc.), nematode, hirudinee, copepode, colembole ş.a.

Sadu este tributar al Oltului, prin intermediul Cibinului, în care se varsă la Tălmaciu. El colectează majoritatea apelor de pe partea septentrională a masivului. Are o lungime de 43 km şi o suprafaţă a bazinului de recepţie de 280 km2, din care jumătate revin Munţilor Ştefleşti, dar numai 17% din suprafaţa acestora este drenată de Sadu. Debitele medii cresc de la mai puţin de 1 m3/s în punctul de convergenţă de sub Conţu, la peste 4 m3/s în zona de vărsare. Energia apelor Sadului a fost utilizată din timpuri străvechi pentru pive, joagăre şi mori, precum şi la transportul buştenilor. Acum apele saie pun în mişcare turbinele a trei hidrocentrale: două în aval (Sadu I şi II), cele mai vechi din ţara noastră (1896 şi 1907), şi alta în amonte (Sadu V), a cărei construcţie a fost favorizată de îngustarea văii de la Gâtu Berbecului pentru ridicarea barajului şi de o mare cădere pentru funcţionarea turbinelor, această hidrocentrală utilizează şi apele captate de pe valea Sădurel. Dintre afluenţii pe care-i colectează din Munţii Ştefleşti sunt de menţionat: Conţu (S= 15 km2, L = 6 km), Sădurel (S = 59 km2, L = 14 km), cu afluenţii Vaca (S m 10 km2, L = 5 km), Ţiganu (S = 20 km2, L = 7 km) şi Porcu, Valea lui Ivan (S = 8,4 km2, L= 4,75 km), Drăgăneasa, Mancu, Prejba, Valea Plaiului. Valea Juvertului şi Tălmăcelul (Lungşoara, S = 25 km2, L = 9 km) care izvorăşte de sub Vf. Muma. Cursul superior al Lungşoarei este ameninţat cu o captare de către pârâul Juvertului; afluenţii săi mai importanţi sunt: Tălmăcuţa pe stânga, Strungarii, Ştefăniţa şi Rîuşorul pe dreapta.

Lotrul (S = 1024 km2; L = 77 km) colectează toate râurile de pe clina meridională, reprezentând circa 47% din suprafaţa bazinului său de recepţie şi 43% din suprafaţa Munţilor Ştefleşti. El străbate o vale glaciară orientată S-N, până la confluenţa cu Pravăţul, apoi o vale fluviatilă cu orientare generală V-E. Se pare că numai de la confluenţa cu Pravăţul, în aval purta numele de Lotru. Aici se păstrează şi acum numele de Obârşia Lotrului (obârşie = început). În sus , râul se numea probabil Cîlcescu sau Găuri. Numele de Lotru s-a extins în amonte, dar Obârşia Lotrului a rămas la confluenţa cu Pravăţul.

Numele de Lotru provine din latinescul latro-are (vb), cu semnificaţia de a strigă, a ataca pe cineva, a face zgomot, a fi agitat (adică aşa cum sunt apele râului) sau din latro-oms (s.m), cu traducere de lefegiu, hoţ, vânător. Dar poate că şi verbul şi substantivul au contribuit la denumirea transmisă până în zilele noastre.

Apele Lotrului au fost utilizate multă vreme la transportul buştenilor. Acum ele sunt zăgăzuite în trei acumulări pentru producerea energiei electrice într-o succesiune de hidrocentrale, fapt pentru care au fost deviate, pe anumite sectoare, de pe vechea lor matcă. De asemenea, o parte din cursurile superioare ale afluenţilor săi din aval au fost captate, apele lor fiind conduse gravitaţional şi prin pompare în lacul Vidra.

Din lacul Vidra, apele Lotrului împreună cu cele provenite din captările secundare sunt conduse printr-un tunel (13,5 km) la castelul de echilibru, apoi printr-o conductă forţată (1,4 km) la turbinele hidrocentralei Ciunget. De aici, printr-o galerie de fugă (7,7 km) ies în vechea matcă, la coada

lacului Malaia. După ce pun în funcţiune turbinele de la Malaia, se acumulează în lacul Brădişor de unde sunt conduse la hidrocentrală, apoi printr-un tunel de fugă ajung în albia Oltului, la coada acumulării Turnu (Cârligu Mare), cu circa 3 km în aval de confluenţa naturală. Aşadar, prin vechea albie a Lotrului, în aval de barajele de la Vidra, Balindru şi Brădişor se scurg numai apele afluenţilor colectate pe sectoarele respective.

Afluenţii mai importanţi ai Lotrului pe partea stângă sunt: Tunaru (S = 5,8 km 2, L = 4,4 km), Balu (S = 14 km2, L = 9 km), Goaţa Mare (S = 16 km2, L = 8 km), Goaţa Mică, Steaja, Haneşul (S = 20 km2, L = 7 km), Balindru (S = 20 km2, L = 6 km), Hoteagu (S = 16 km2, L = 8 km), Voineşiţa (S = 85 km2, L = 15 km), Vătafu (S = 11 km2, L = 9 km), Rudaru (S = 12 km2, L = 6 km), Păscoaia (S = 118 km2, L = 20 km), Q = 2,2 m3/s), Vasilatu (S = 44 km2,L = 15 km).

În condiţii naturale, debitele medii ale Lotrului erau de circa 4 m 3/s la Obârşia Lotrului, 6,5 m3/s la Voineasa şi 18 m3/s la Brezoi.

Frumoasa împreună cu Sălanele aparţin bazinului hidrografic ai Mureşului şi colectează apele din partea nord-vestică a Munţilor Ştefleşti. Afluenţii Frumoasei pe stânga sunt: Cristeşti, Turişoara, Urlieşu, Praja, Graniţei, Stânii şi Tărtărău (S = 19 km2, L = 7 km). Mai jos de confluenţa cu Tărtărăul, unde valea Frumoasei se îngustează, este proiectat barajul unei acumulări hidroenergetice.

Sursele de alimentare cu apă a râurilor din Munţii Ştefleşti sunt de natură superficială şi subterană. Raporturile cantitative dintre acestea se schimbă în funcţie de altitudine. Astfel, la altitudini medii bazinale de peste l 200 m, sursele de suprafaţă şi subterane participă în proporţii aproape egale la alimentarea râurilor, iar dintre sursele de suprafaţă o pondere importantă revine alimentării din zăpezi. La altitudini mai coborâte, alimentarea din surse de suprafaţă este predominantă, iar în cadrul acesteia ponderea revine precipitaţiilor lichide.

Alimentarea râurilor cu apă provenită din zăpezi are loc primăvara, până în mai. În iunie, zăpada mai persistă uneori - dar în petece mici, la altitudini de peste l 900 m, în locuri adăpostite, unde vântul a acumulat cantităţi importante în timpul iernii, ca de exemplu în nişele şi şanţurile nivale din zonele vârfurilor Cristeşti, Ştefleşti, Balindru, Sterpu. Din aprilie-mai, apele provenite din ploi au o pondere tot mai mare la alimentarea râurilor până în iulie-august, apoi diminuează, încât spre sfârşitul toamnei întreţinerea alimentării începe să fie preluată de apele subterane.

Regimul scurgerii apei este determinat de modificările în ponderile surselor de alimentare. Cea mai abundentă scurgere are loc primăvara (când la apele provenite din topirea zăpezilor se asociază apele provenite din ploi), apoi scade treptat până iarna, când se înregistrează cele mai mici debite medii (datorită precipitaţiilor solide acumulate la sol ca strat de zăpadă şi a epuizării rezervelor de ape subterane).

Exceptând anotimpul rece când viiturile sunt foarte rare, în restul anului ele sunt destul de frecvente, fiind generate de ploi în timpul verii şi toamna, şi de topirea zăpezilor în primele luni ale anului. Înainte de amenajările hidrotehnice prin care undele de viituri sunt atenuate, acestea produceau mari pagube prin distrugerea căilor de comunicaţii şi inundarea micilor gospodării din lunci.

Dacă volumul de apă scurs, într-un an mediu, din Munţii Ştefleşti ar fi repartizat uniform pe întreaga lor suprafaţă, s-ar forma un strat cu grosimea de aproximativ 640 mm. Cum însă condiţiile de alimentare, împădurire, pantă etc. nu sunt uniforme, grosimea acestui strat variază cu altitudinea, astfel că descreşte de la peste 800 mm la altitudini maxime, la 500 mm pentru altitudini bazinale minime.

Odată cu scurgerea apei şi prin intermediul acesteia pe văile râurilor din Munţii Ştefleşti are loc şi un transport de aluviuni rezultate în urma spălării suprafeţelor în pantă şi a eroziunii din albii, ale căror debite medii oscilează între mai puţin de 0,5 kg/s şi 2 kg/s. Transportul celor mai mari volume de aluviuni se înfăptuieşte primăvara, când însumează peste 45% din volumul anual. Vara, scurgerea de aluviuni se menţine ridicată, între 25-40%. Toamna, ca urmare a diminuării debitelor lichide şi iarna, datorită absenţei alimentării cu suspensii de pe suprafeţele de recepţie, procentul scurgerii de aluviuni scade sub 15% şi uneori sub 5% din volumul anual. Cantităţile anuale de aluviuni în suspensie raportate la suprafeţele (bazinele aferente) de recepţie ilustrează faptul că din zona înaltă se transportă anual sub 0,5 t de pe flecare hectar, pe când în zona marginală din SV se ajunge la circa 1,5 t/ha. Media pentru întregul masiv este în jur de l t/ha/an. În prezent, o mare parte din aluviuni sunt reţinute în cuvetele lacurilor de acumulare.

Temperatura apei râurilor oscilează între 0°C şi 26°C, dar valorile medii, anuaie se dispun altitudinal între 9°C la periferia masivului şi sub 5°C la cele mai mari înălţimi. La peste l 000 m, temperaturile zilnice ale apei sunt < 15°C.

Iarna, când temperaturile aerului scad sub 0°C, pe râuri se produc fenomene de îngheţ reprezentate prin ace de gheaţă, gheaţă la mal, sloiuri şi pod de gheaţă. Acele de gheaţă formate în condiţii de suprarăcire a apei, mai greu vizibile pe timp noros, au sclipiri de diamant în zilele însorite dar geroase. Mai frecvent apare gheaţa la mal. Podul de gheaţă este discontinuu; el se formează numai pe sectoarele de albie cu pantă mică, unde şi viteza apei este redusă. Pe sectoarele cu pantă mare şi în

zonele de praguri nu se formează pod de gheaţă; în schimb, pe bolovanii din albii se depune o gheaţă spongioasă care apoi este antrenată la vale de curentul apei.

Caracteristicile hidrochimice şi calitative ale apei râurilor din Munţii Ştefleşti derivă din fondul geochimic natural. În totalitatea lor, apele au mineralizări scăzute, valorile medii fiind cuprinse între 60 şi 115 mg/1 (0,19-2,1 kg/s), ionii predominanţi fiind HCO3

- şi Ca ++ (sau Na+). Sarea cea mai abundentă în apele râurilor este Ca(HCO3)2; alte săruri (NaCl, NaSO4, MgSO4 etc.) se întâlnesc în cantităţi mai mici.

Duritatea apelor este scăzuta (sub 4°G), pH-ul oscilează în jurul valorii 7 (ape neutre). Conţinutul în substanţe biogene este optim dezvoltării vieţuitoarelor acvatice. Consumul biochimic de oxigen este, în majoritatea cazurilor < 4 mg/1, iar frecvenţele maxime ale oxidabilităţii permanganatice corespund valorilor <15 mg/1. Toate acestea, corelate cu un conţinut mediu de O 2 dizolvat care se menţine la valori >10 mg/1 sunt favorabile reproducerii şi dezvoltării salmonidelor.

Marele ansamblu hidroenergetic de pe valea Lotrului include, pe lângă reţeaua hidrografică naturală, şi o reţea artificială, cu menirea de a transporta un surplus de apă în lacul Vidra, în vederea asigurării debitelor necesare producerii energiei electrice (fig.3). Această nouă reţea hidrografică, cu o lungime de 125 km, colectează apele de la 80 captări situate în afara bazinului hidrografic ai lacului şi este formată din trei ramuri. Pe două din aceste ramuri, care-şi trimit apele în acumulările Jidoaia, Balindru şi Petrimanu, situate la cote inferioare acumulării Vidra, au fost construite şi staţii de pompare. Ramura de nord aparţine Munţilor Ştefleşti şi cuprinde 52 km galerii prin care se drenează apele de la 37 captări, cu un debit însumat de 4,57 m3/s. Din această ramură fac parte şi staţiile de pompare Jidoaia şi Balindru. Ramura de sud colectează apele de pe clina meridională a Munţilor Căpăţina şi din bazinul Latoriţei, are 63 km galerii cu 38 captări, inclusiv staţia de pompare Petrimanu şi un debit însumat de 5,61 m3/s. Ramura de vest, cu 10 km galerii şi 8 captări, aduce gravitaţional din bazinul superior ai Jieţului, un debit de 13 m3/s. Staţiile de pompare funcţionează ca transformatoare hidroenergetice, întrucât înălţimea la care ridică apa este mai mică decât căderea ei spre turbinele de la Ciunget.

Lacurile naturale şi antropice se integrează armonic dar distinct în peisajul Munţilor Ştefleşti. Deşi puţin numeroase şi de dimensiuni reduse, lacurile naturale sunt prezente în circurile glaciare de sub vârfurile Ştefleşti şi Cristeşti.

Mai spectaculoase sunt lacurile antropice de pe Sadu, Lotru, Jidoaia şi Olt, cu funcţie de acumulări hidroenergetice, dar şi de atenuare a viiturilor, precum şi de reproducere şi creştere a salmonidelor (tabelul 1).

La unele lacuri, fluctuaţiile de nivel pot depăşi 30 m (Vidra, Negovanu), la altele sunt mai mici de 20 m (Brădişor, Balindru) sau se menţin aproape constant (Malaia). Apele lor au durităţi mici (< 2°G), oxigen dizolvat de 8-11 mg/1 şi transparenţe care cresc spre baraj. Pe măsura acumulării apei în aceste lacuri, au fost populate cu puieţi de păstrăv indigen şi curcubeu, lostriţă şi coregon. O dezvoltare bună s-a remarcat la păstrăvul curcubeu (Salmo gairdneri irideus) care se hrăneşte îndeosebi cu vieţuitoare terestre (coleoptere, himenoptere), fără să dispreţuiască hrana endogenă, precum şi la păstrăvul indigen (Salmo trutta fario) care se hrăneşte mai ales cu vieţuitoare acvatice (larve de chironomide, trihoptere şi gasteropode acvatice), dar apelează şi la hrana exogenă.

Tabelul 1

Lacuri antropice

Nr. Lacul înălţime Altitudinea nivelului

Volum brut

U.H.E. Pi

(acumularea) bara) mediu de retenţie (mii. m3) MW(m) (m)

1 Gâtul Berbecului 62,00 1 154 6,5 Sadu V 25,7(Negovan)

2 Vidra 121,0 1 289 340,0 Ciunget 510,03 Malaia 30,5 480 3.44 Mălaia 18,64 Brădişor 46,4 452 38.0 Brădişor 115.05 Balindru 41,0 1 030 0,55 Staţie pompare 4 m3/s la

înălţimea de 318 m6 Jidoaia 38,0 1 180 0,48 Staţie pompare refulează la

înălţimea de 185 m7 Gura Lotrului 27,0 315 5,0 Gura Lotrului 25,0

O bună bază trofică pentru peştii planctonofagi o formează organismele zooplanctonice reprezentate predominant prin rotiferi (Filinia termalis, Keratella quadrata, Polyarthra vulgaris, Synchaeta pectinata, Testudinella patina ş.a.), cladocere (Daphnia cf. rosea, Bosmina longirostris var. pe/lucida si simila), protozoare (Arcella sp. Carchesium sp.), copepode.

Apele subterane. Prezenţa rocilor cristaline, practic impermeabile, nu este favorabilă constituirii unor hidrostructuri. Se întâlnesc totuşi numeroase izvoare care colectează apele de pe planurile de şistuozitate şi din fisuri, în special din zona de alteraţie. Acest fapt nu exclude prezenţa apelor la adâncimi mai mari pe linii de fractură.

Scoarţa de alterare (cu grosimi şi constituţii granulometrică diferite, formată pe seama rocilor cristaline) care mulează interfluviile, are proprietăţi sporite de acumulare a apelor provenite din infiltrarea precipitaţiilor. Din aceste depozite apar izvoare la diferite altitudini cu debite care depăşesc uneori l l/s. Debitele unor iviri de apă din trenele de grohotiş au fluctuaţii mari, de la mai puţin de l l/s (în septembrie), la peste 25 l/s (în aprilie-mai). Apele din depozitele de pantă cu grosimi mici se epuizează în timpul secetelor îndelungate.

SOLURILE

Fig 4 Principalele tipuri de sol din Munţii Ştefleşti l -luvisolun albice.2-soluri brune acide.3-soluri brune feri-iluviale;4-podzoluri humico-feniluviale.5-soluri humico-silicaticeSolurile din Munţii Ştefleşti au caracter zonal şi s-au format pe un material parental rezultat

din dezagregarea şi alterarea rocilor metamorfice (gnaise, micaşisturi, paragnaise cu intercalaţii interstratificate de amfibolite şi şisturi amfibolice şi cu străpungeri filoniene de pegmatite şi aplite). Trecerea de la un tip de sol la altul se face paralel cu creşterea altitudinii şi implicit cu schimbările care survin în caracteristicile climatice şi de vegetaţie care influenţează procesele de podzolic humico-feriiluviale (fig.4). Succesiunea de soluri evidenţiată de Angela Popovăţ şi colab., precum şi de harta pedologică (sc. l :500 000), reinterpretată după nomenclatură actuală (Sistemul Român de Clasificare a Solurilor - 1980) este următoarea: soluri brune acide formate la altitudini de 300-1 200 m, sub păduri de fag şi pajişti secundare.

Prezintă un profil de tipul A0 (gros de 4-10 cm) - AB (12-15 cm) - Bv (20-25 cm) - BC (20-25 cm) - C. Textura este în general luto-nisipoasă, relativ omogenă pe profil; se remarcă scăderea clară a argilei în orizontul de tranziţie spre roca de solificare. Sunt soluri slab scheletice sau scheletice cu intensă activitate biologică. Humusul de tip mull se găseşte în cantităţi mici şi prezintă o scădere accentuată din orizontul superior A0.

soluri brune feriiluviale, situate la altitudini de l 200-1 600 m, sub păduri de amestec (fag cu răşinoase) şi de molid, au un profil de tipul O (6-8 cm grosime) – A00, (8-10 cm) - Bs (15-20 cm) - BC (15-25 cm) - C şi textură luto-nisipoasă relativ constantă pe profil. Structura este foarte slab definită cu agregate mici şi medii care se desfac uşor la o presiune slabă. Trecerea de la orizontul O la A este clară, pe când la celelalte orizonturi se face treptat. Conţinutul în schelet este în jur de 10% în orizontul A şi creşte la 40-50% spre baza profilului. Humusul acumulat în orizonturile organice, se menţine ridicat până la baza profilului.

Capacitatea de schimb cationic este mai mică, în general, decât a solurilor brune acide, datorită conţinutului mai scăzut în argilă. Prezenţa humusului influenţează capacitatea de schimb cationic, care este mai intensă în orizonturile O, A şi B şi mai slabă în profunzime.

La altitudini de peste l 500 m aceste soluri prezintă un grad mai avansat de podzolire humico-feriiluvială. Textura devine nisipo-lutoasă, cu un conţinut scăzut în argilă şi o aciditate mai accentuată;

podzoluri humico-feriiluviale (podzoluri tipice) se dezvoltă pe cuhni înguste sau nivelate, dar şi pe versanţi cu diferite expoziţii şi înclinări, în zona pajiştilor înalte secundare în care predomină asociaţiile de Festuca rubra, F. supina, Nardus stricta, Agrostis rupestris, Deschampsia flexuosa, specii lemnoase (Vaccinium sp.) şi muşchi. Au un profil scurt, cu orizonturi bine exprimate, nestructurate, cu treceri clare sau nete. Solul conţine o cantitate redusă de schelet la suprafaţă care creşte în adâncime, iar textura este lutoasă.

Aşadar, la aceste tipuri de sol profilul se schimbă cu creşterea altitudinii, de la brun-acid la podzoluri, prin modificarea caracterului cambie ai orizontului B în caracter spodic. Ele prezintă o textură medie în generai luto-nisipoasă relativ constantă pe profil. În solurile brune acide conţinutul de argilă este sporit faţă de spodosoluri. În aceeaşi direcţie scade şi intensitatea activităţii biologice, precum şi natura, cantitatea şi distribuţia humusului (de la solurile brune-acide cu humus de tip mull, la cele cu podzolire humicoferi-iluvială cu humus de tip moder sau mor).

Insular, la cele mai mari altitudini, apar soluri brune acide (subalpine) şi soluri hurnico-

silicatice. De asemenea, în cadrul unităţii muntoase se întâlnesc şi soluri neevoluate, ca cele aluviale din luncile râurilor sau soluri turboase pe unele şei şi suprafeţe de nivelare, ca şi pe luncile unor râuri (Frumoasa, Lotru).

La marginea nord-estică a munţilor, în Depresiunea Sibiu, se dezvoltă luvisoluri albice.

ÎNVELIŞUL VEGETAL

Între punctul cel mai de jos al Munţilor Ştefleşti (Gura Lotrului - 304 m) şi vârful cel mai înalt .(Ştefleşti - 2 242 m), învelişul vegetal al acestor munţi cunoaşte aproape întreaga gamă de specii existente în Carpaţi. Se află atât plante inferioare (Talofite), cât şi superioare (Cormofite), pe care turistul le poate admira sau fotografia, iar specialistul poate revela - încă - elemente de noutate.

Pădurile constituie cea mai importanta parte a învelişului vegetal şi cuprind etajul nemoral şi etajul boreal.

Etajul nemoral este bine reprezentat în sectorul estic al Munţilor Ştefleşti, unde altitudinea redusă şi condiţiile climatice au determinat dezvoltarea pădurilor de foioase. Se întâlnesc păduri de gorun (Quercus petraea) sau de gorun în amestec cu alte specii, ca: plopul (Populus nigra), carpinul (Carpinus betuluş), jugastrul (Acer campestre) şi mesteacănul (Betula verrucosă). Astfel de păduri întâlnim în bazinul văii Vasilatu, pe valea Călineşti, în bazinul inferior al văii Pâscoaia, ele având o productivitate mai mare pe versanţii vestici, estici sau nordici. Pe versanţii sudici aceste păduri au o slabă productivitate, datorită pantei mari a versanţilor şi degradării puternice a rocilor care împiedică formarea unui strat mai gros de sol.

În apropierea satelor, datorită păşunatului intens al caprelor, aceste păduri sunt lipsite de etajul arbuştilor, ca şi de cel ierbos, iar productivitatea lor ca ecosistem este şi mai scăzut.

Ca altitudine, gorunul urcă până la circa 700-800 m, de la această altitudine (şi, pe alocuri, chiar mai jos) instalându-se fagul (Fagus silvatica). El formează păduri pure (făgete) sau păduri de amestec în care se întâlnesc paltinul (Acer pseudoplatanus), mesteacănul (Betula verrucosă), frasinul (Fraxinus excelsior) şi altele care, toamna, ne desfată cu culorile de pastel ale frunzelor, întâlnim astfel de imagini, la vreme de toamnă, pe Molivişul Mare, Păltinoasele, Gruiul Ursului, Plaiul Măceşului, Culmea Proienilor etc.

Versanţii nordici, mai reci şi mai umezi, adăpostesc făgete în amestec cu răşinoase (brad, molid) aproape pe toate văile din sectorul estic al Munţilor Ştefleşti.

În făgete, stratul ierbos cuprinde variate specii, ca: horştii (Luzula silvatica), vinariţa (Asperula adorata), breiul (Mercurialis perennis), colţişorul (Bentaria glandulosa), la care se adaugă ferigile (Dryopteris filismas, Polypodium vulgare, Phyllitis scolopendrium), ca şi stratul muscinai reprezentat de specii ale genului Polytrichum. De asemenea, se întâlnesc ciuperci ca: gălbiorii (Cantharellus cybarius), vineţelele (Russula aurata), ghebele (Armillaria mellea), iuţarii (Lactarius piperatus), iar pe trunchiurile de fag creşte păstrăvul de fag (Pleurotus ostreatus) - o specie apreciată de cunoscători.

În etajul montan mijlociu, pe valea Voineşiţa, Jidoaia, în bazinul superior al pârâului Sterpu, se întâlnesc brădeto-făgete în care mai apar ca specii însoţitoare frasinul şi scoruşul de munte (Sorbus aucuparia).

Tot în etajul nemoral, un rol important îl au tufărişurile de alun (Coryllus avellana) şi de păducel (Crataegus monogyna) care ocupă suprafeţe mai mari şi în bazinul inferior ai văii Voineşiţa, pe Dealul Runcului (Câineni).

De la l 300 m altitudine, fagul cedează treptat locul răşinoaselor ce constituie etajul boreai. Dintre acestea, ponderea cea mai mare o are molidul (Picea excelsa) care formează păduri închegate în bazinele pâraielor Pravăţu, Baiu, Goaţa Mare, Haneşu, Balindru, Hoteagu, Conţu, Sadu, Frumoasa, Bradul (Abies alba) ocupă areale reduse în cadrul molidişurilor, întâlnindu-se în bazinele unor pâraie, ca Rânjeul, Voineşiţa, Dobrun şi altele.

Mult mai rar se întâlneşte laricele (Larix decidua var. polonica), care formează mici insule pe Cioaca Dobrunului, pe Pleaşa, Stricatu, Buceciu etc.

Tufişurile de soc negru (Sambucus nigra) şi soc roşu (S. racemosa) abundă pe văile umbroase ale pâraielor, ca şi pe coastele unor munţi, ca Turnurele, Soci etc.

Poienile din cadrul etajului montan, dispuse mai cu seamă pe versanţii sudici ai vârfurilor şi culmilor adăpostesc numeroase specii, între care se remarcă gramineele, ca şi o serie de plante cu flori care, atunci când Tiu sunt păşunate, ne încântă privirea.

Pe văile mai însorite domină plante ca: laptele oii (Teletia speciosa), spinul (Carduus personala), talpa ursului (Heracleifm palmatum), iar spre izvoarele pâraielor cresc arbuşti ca: arinul de munte (Alnus viridis) şi salcia moaie (Salix caprea).

Tăieturile de pădure, destul de răspândite în cuprinsul Munţilor Ştefleşti, ca urmare a

exploatărilor masive a masei lemnoase, adăpostesc elemente floristice specifice, precum zburătoarea (Chamaenerion angustifolium), zmeurul (Rubus idaeus) şi bisacănul (Epilobium montanum).

În cuprinsul etajului nemoral se întâlnesc şi terenuri stâncoase ce adăpostesc o floră specifică, între acestea se disting stâncile ce domină valea Călineştilor, în cursul inferior, cele ce străjuiesc valea Beţelului, ca şi cele din bazinul văii Doabra, formate din conglomerate, gresii şi, pe alocuri, marne, în cuprinsul acestora se întâlnesc elemente termofile ca scumpia (Cotynus cocggygria), tulichina mică (Daphne cneorum) şi mojdreanul (Fraxinus ornus). Primăvara, devreme, ne încântă aici culoarea violetă a dediţelului (Pulsatilla montană).

Pe stâncile formate din şisturi cristaline şi pegmatite, prezente în Cataractele Lotrului, ca şi pe versanţii văii Hoteagu, cresc perniţe de Saxifragaceae, specii ale genurilor Sedum şi Sempervirum, ca şi perniţe de Thymus comosus şi pâlcuri de garofiţe de piatră (Dianthus spiculifolius).

Zona alpină este reprezentată prin ceea ce oamenii cunosc sub numele de „golul aipin". Se desfăşoară de la altitudinea de l 800 m în sus, aceasta reprezentând limita superioară a molidişurilor, şi sunt reprezentate de pajişti subalpine, alcătuite în cea mai mare parte din graminee, între acestea, specia dominantă este ţepoşica (Nardus stricta), element neconsumat de animale, constituind o adevărată calamitate a păşunilor, care încă rezistă pe suprafeţe mari din cuprinsul vârfurilor Piatra Albă, Ştefleşti, Dobrun, Sterpu ş.a. Alături de aceasta se mai întâlnesc şi alte graminee ca: păiuşul roşu (Festuca rubra), iarba iepurelui (Phleum alpinum ssp. comutatum), iarba vântului (Agrostis capillaris) ş.a.

Prin luna iunie, înainte de urcarea oilor, pe culmile înalte ale Ştefleştilor, Balindrului, Negovanului, ca şi întinsele platouri din Tâmpele şi Larga, întâlnim covoare de flori galbene (Ranunculus alpestris, Potentilla iernata), aparţinând unor specii pitice ce cresc în aceste zone bătute de vânturi. Ele s-au adaptat să-şi încheie ciclul de viaţă înainte de a fi păşunate, reuşind astfel să supravieţuiască în aceste vitrege condiţii, spre marea încântare a drumeţilor iubitori de natură.

Arbuştii ocupă un loc important în cadrul vegetaţiei din etajul subalpin. Tufişurile de bujor de munte (Rhododendron kotschi) ocupă jgheaburile şi hornurile stâncoase din Zănoaga Cristeştilor, Căldarea Jipoasă, circul Steaja, căldările de la izvoarele Balindrului etc. Arinul de munte (Alnus viridis) se întâlneşte de asemenea în văile şi jgheaburile umede din etajul subalpin, până aproape de culme. Dar cea mai largă răspândire o mai au încă jnepenişurile. Jneapănul (Pinus montana ss. mughus) este o importantă plantă medicinală dar în egală măsură şi poate şi mai mult, are cel mai important rol ceologic în etajul subalpin din Carpaţi.

În Munţilii Ştefleşti se întâlnesc jnepenişuri întinse pe culmile Piatra Albă, Cristeşti, Haneşu, Balindru, Conţu Mare, Stricatu, Hoteagu, Dealu Negru ş.a., dar s-au tăiat suprafeţe întinse pe faţa sudică a Vf. Cristeşti, faţa nordică a Vf. Ştefleşti, pe Negovanu Pietros, Clăbucetu, Sterpu etc., atât pentru industria farmaceutică, cât şi pentru extinderea păşunilor. Recoltarea vârfurilor vegetative practicată de muncitorii de la „Plafar" duce la uscarea arbuştilor respectivi, determinând un aspect dezolant al munţilor, cum este cazul vârfurilor Cristeşti şi Negovanu Pietros. Pe acest ultim vârf au apărut deja focare de eroziune, datorită distrugerii jneapănului.

Pe de altă parte, tăierea jneapănului pentru extinderea păşunilor (pe Negovanu Mare, Clăbucetu, Jidul etc.) nu este urmată de valorificarea materialului lemnos, care şi acesta conţine elemente valoroase pentru industria farmaceutică, cu toate că există drumuri de acces pentru tractoare.

Considerăm că resursele de pe culmile înalte ale Carpaţilor, inclusiv cele ale Munţilor Ştefleşti, se cer valorificate cu mult mai multă responsabilitate şi gândire ecologică, spre binele şi folosul omului şi naturii.

În jurul stânelor se dezvoltă o vegetaţie specifică formată din ştevia stânelor (Rumex alpinus) şi urzici (Unica dioică), punctată pe alocuri de albastrul florilor de omag (Acanitum tauricum).

Afinul (Vaccinium myrtillus), ca şi merişorul (K. vitis idaea) ocupă suprafeţe întinse în rariştile din molidişuri, în pasul Tărtărău, pe Voineagelul, în Şaua Buceciu, în bazinele pâraielor Hoteagu, Conţu Mare, Balu etc.

Pe crestele înalte, bătute de vânturi, întâlnim elemente de tundră alpină cu speciile Minuartia sedoides şi Silene acaulis, precum şi flori colorate ca Primula minima, Genţiana verna, Phyteuma nanum ş.a. Pe cursul superior ai râurilor Lotru, Frumoasa şi Sadu, în decursul vremurilor s-au format pe alocuri mlaştini de turbă, adăpostind muşchiul de turbă (Sphagnum), alături de alţi muşchi (Polytrichum strictum, P. commune). În cadrul acestora, vara se remarcă puful alb al bumbăcăriţei (Eryophorum vaginatum) ce îşi duce viaţa alături de aceşti muşchi în lumea acvatică a mlaştinilor.

Pe cursurile inferioare ale Lotrului, Sadului, ca şi în defileul Oltului, în unele sectoare se întâlnesc elemente ale vegetaţiei de luncă în care predomină specii de salcie (Salix alba, S. caprea), plop (Populus tremula) şi arin (Alnus incana, A. glutinosa).

Prin diminuarea debitului apelor Lotrului, depunerile aluvionare (pietrişuri, nisipuri, bolovănişuri etc.) în lunca acestuia au fost invadate de asociaţii de arin (Alnus incana), arbore cu un mare potenţial de dezvoltare în aceste condiţii. Folosirea acestei specii în consolidarea unor taluzuri, a

conurilor de dejecţie şi chiar a unor focare de eroziune (Râpa Brădişorului) ar contribui la stabilizarea terenurilor şi la preîntâmpinarea colmatării lacurilor de acumulare.

FAUNA

Fauna din Munţii Ştefleşti, în generai puţin studiată, se caracterizează printr-un mare număr de specii, răspândite în variatele biotipuri.

Dintre mamifere, reţin atenţia speciile de interes cinegetic, cum este ursul (Ursus arctos), stăpân ai pădurilor de molid, care urcă- vara până la golul de munte, pentru ca toamna să se apropie de satele de pe văi, ademenit de dulceaţa fructelor; cerbul (Cervus elaphus), o adevărată podoabă a pădurilor din Balindru, Haneşu, Goaţa, Sărăcinu Mare, Conţu, Toamna, la vremea brumelor ne încântă cu sunetele guturale în care resimţim toată puterea şi vigoarea Carpaţilor noştri.

Căpriorul (Capreolus capreolus) se întâlneşte mai cu seamă în pădurile de foioase şi rariştile de pe Dobrun, Poiana Arsă, Soci, Turnurele, Poiana Suliţei etc. Capra neagră (Rupicapra rupicapra) ocupă biotipurile stâncoase din căldările Steaja, Zănoaga Cristeştilor şi Balindru, iar când sunt urmărite de răpitori se retrag în stâncăriile din Cataractele Lotrului.

Felinele sunt reprezentate de pisica sălbatică (Felix silvestris), jderul de copac (Martes martes), jderul de piatră (Martes foina), ca şi de râs (Lynx lynx), acesta numărând tot mai puţine exemplare. Lupul (Canis lupus) numără încă multe şi viguroase exemplare, deşi a plătit tribut greu fenomenului de exterminare. Mistreţul (Sus scrofa), aflat în creştere numerică, coboară adesea în terenurile cultivate provocând daune.

În Munţii Ştefleşti sunt, de asemenea, prezente şi veveriţe (Sciurus vulgaris), pârşii (Glis glis), şoarecii de pădure (Silvaemus silvaticus) şi alte rozătoare.

Lumea păsărilor este bogat reprezentată, atât prin păsările mici, insectivore (piţigoi, vrăbii, mierle, cinteze, ciocănitori etc.), cât şi prin răpitori ca eretele vânăt (Circus cyaneus), uliul (Accipiter gentilis), huhurezul (Strix aluco) ş.a. În molidişuri întâlnim buha (Bubo bubo), forfecuţa (Loxia recurvirostră), precum şi ciocănitoarea (Ficus canus). Cel mai de seamă reprezentant al avifaunei din etajul molidişurilor rămâne cocoşul de munte (Tetrao urogallus), prezent în bazinele văilor Frumoasa, Sadu şi Lotru.

În pajiştile subalpine trăiesc exemplare de brumăriţa de stâncă (Prunella collaris) şi fâsa de munte (Anthus spinoleita).

Dintre reptile se întâlnesc: şopârla verde (Lacerta viridis), şopârla cenuşie (L agilis), şopârla de munte (L. vivipara), vipera comună (Vipera berus) ş.a.

Pădurile de pe văile umede adăpostesc şi o serie de amfibieni ca: broasca de pădure (Rana temporaria) şi salamandra (Salamandra salamandră).

Fauna piscicolă este reprezentată mai cu seamă de păstrăvul indigen (Salmo trutta fario), prezent în Lotru, Sadu, Frumoasa şi afluenţii lor, păstrăvul curcubeu (Salmo irridaeus) prezent în lacurile de acumulare, lipan (Thymallus thymallus), boiştean (Phoxinus phoxinus) ş.a. Pe cursul inferior al râurilor care înconjoară aceşti munţi se mai pescuiesc: mreana (Barbus barbus), scobarul (Chondrostoma nasus) şi cleanul (Leuciscus cephalus). Apele Oltului mai adăpostesc încă şi câteva specii de peşti, dar fără importanţă economică.

În lacurile de acumulare de pe Lotru, Sadu şi Sebeş există bogate populaţii piscicole, pescuitul fiind permis în baza unei autorizaţii emise de ocoalele silvice care administrează fondul piscicol.

Pe lacul de acumulare Brădişor a fost construită recent o staţie plutitoare pentru creşterea păstrăvului, urmând a intra în funcţie şi o unitate de industrializare a peştelui obţinut prin creştere intensivă.

Fauna de nevertebrate terestre cunoaşte şi în Munţii Ştefleşti numeroşi reprezentanţi din grupul viermilor, al monistelor, dar mai ales dintre Artropode. Sunt prezente: şarpele orb (Geophillus), scolopendra şi numeroase ordine de insecte (Coleoptere, Lepidoptere, Ephemeroptere, Odonaie, Homoptere, Heteroptere, Hymenoptere etc.).

În apele pâraielor se întâlnesc larvele insectelor din ordinul Epheroptera (rusalii), Odonata (libelula) ş.a.

În sectorul sud-estic ai Munţilor Ştefleşti, pe sub pietre şi prin crăpăturile rocilor sedimentare se întâlnesc numeroşi scorpioni (Euscorpius carpathicus).

REZERVAŢII NATURALE

Munţii Ştefleşti prezintă câteva rezervaţii naturale a căror existenţă este deja legiferată şi noi areale sunt în studiu pentru a fi propuse protejării.

Rezervaţia naturală Valea Călineşti (365 ha) se situează pe valea Călineşti, în etajul goruneto-făgetelor de deal cuprinzând arbori cu vârste de peste 100 de ani; este instalată pe terenuri cu pantă accentuată şi cu stâncării formate din conglomerate şi gresii.

Printre speciile existente se remarcă: păiuşul (Festuca pumila), grozama (Genista spathulata), urechelniţa (Forficula auricularia), iarba grasă ş.a.

Rezervaţia naturală Valea Urii se află pe valea Urii, tot în etajul goruneto-fagetelor cu arbori seculari care cresc pe terenuri puternic înclinate, cu stâncărie. În cadrul rezervaţiei se conservă şi asociaţia dintre firuţă (Poa nemoralis) şi o specie de şopîrliţă (Veronica bachofenii).

În afară de aceste rezervaţii de tip forestier, prin efortul naturaliştilor vâlceni s-a întocmit documentaţia şi s-au făcut demersurile necesare pentru înfiinţarea mai multor rezervaţii în cadrul Munţilor Ştefleşti. Astfel, prin Decizia nr. 348/1983, Comitetul executiv ai Consiliului popular Vâlcea a dispus ocrotirea sub formă de rezervaţii naturale a următoarelor obiective:

Rezervaţia Valea Doabra are un caracter complex ce cuprinde teritoriul dispus între izvoarele văii Doabra, afluent de stânga al Lotrului, în apropiere de confluenţa acestuia cu Oltul. Pe conglomeratele şi gresiile senoniene, care sub acţiunea factorilor climatici au dat naştere unor interesante forme de eroziune diferenţială, s-au dezvoltat elemente de floră termofilă ca scumpia (Cotynus coggygria), tulichina mică (Daphne cneorum), iedera aibă (D. blagayana) ş.a. De asemenea, aici se întâlneşte staţiunea naturală cea mai joasă din ţară (360 m) unde creşte floarea de colţ (Leontopodium alpinum Cass / intregaldense). Alături de aceasta se întâlnesc şi sfagnete care adăpostesc specia relictară 5phagnum wulffianum, aflată de asemenea la o altitudine foarte joasă.

În aceeaşi măsură, valea Doabra constituia o rezervaţie peisagistică în care intervenţia omului este minimă.

Rezervaţia Vârful şi Zănoaga Cristeşti se află în jurul Vf. Cristeşti (2 233 m) şi mai cu seamă versantul sudic acoperit încă de pâlcuri sănătoase de jnepeni (mari suprafeţe au fost distruse prin recoltarea vârfurilor vegetative), ca şi căldarea glaciară ce adăposteşte lacul glaciar Zănoaga Cristeştilor, înconjurat de asemenea de jnepeni. Rezervaţia are caracter complex (floristic, peisagistic, geomorfologic) şi este menită să ocrotească o pane din sectorul înalt al Munţilor Ştefleşti, de o reală frumuseţe.

Rezervaţia Muntele Stricatu cuprinde jnepenişuri compacte, care încă nu au fost supuse exploatării omului. În aceste locuri trăiesc şi exemplare deosebite de urs carpatin, capre negre şi cerbi.

Rezervaţia Sterpu-Dealu Negru, cantonată pe culmea ce porneşte din Vf. Sterpu (2 142 m), spre sud, până la .Dealu Negru, adăposteşte suprafeţe întinse de jnepenişuri ameninţate cu defrişarea. Culoarea închisă a jnepenişurilor a sugerat şi denumirea de Dealu Negru. Şi aici se întâlnesc elemente faunistice de interes cinegetic (urşi, cerbi, capre negre) ce necesită ocrotire.

Desigur, acestea sunt doar câteva regiuni restrânse în care s-a instituit protejarea prin efectul legii. Mai există însă şi alte regiuni în care intervenţia omului ar fi de dorit să se reducă treptat, pentru a se putea lăsa posterităţii munţii aşa cum i-am moştenit: însăşi exploatările forestiere aflate într-o puternică expansiune ar putea fi făcute mai judicios, pe criterii ecologice, spre a permite posibilitatea regenerării naturale a arboretelor.

Turiştii şi cei care exploatează resursele naturale din aceşti munţi au datoria şi obligaţia morală de a nu deranja echilibrul ecologic care s-a stabilizat în multe mii de ani de evoluţie.

LOCUITORII ŞI ACTIVITĂŢILE UMANE

Popularea acestor munţi este tot atât de veche ca în întregul lanţ al Carpaţilor Meridionali. Dovada este dată de fragmentele de ceramică descoperite în diferite puncte de pe văile Lotrului şi Sadului. Vetre de aşezări predacice trebuie să fi existat şi în aceste locuri, dar încă nu au fost depistate. Poate că sunt invadate de pădure, sau prin perpetuarea locuirii pe aceeaşi vatră sunt mai puţin conservate decât cele din peşteri sau din zonele de şes. De altfel, în acest spaţiu montan încă nu s-au întreprins cercetări sistematice de arheologie.

Vestigiile dacice sunt mai abundente, iar în toponimie se regăsesc termeni din fondul lexical latin, care nu s-ar fi putut păstra în absenţa unei permanenţe a omului în aceste locuri.

Vestigiile romane - cum sunt castrele Pons Vetus, Căput Stenarum -, ca şi vestigiile feudale (Turnu Roşu, Turnu Spart, Arxavia) de pe valea Oltului presupun la timpul lor o arie de influenţă şi în interiorul masivului. De altfel, documente de arhivă şi din vechi tipărituri atestă o străveche locuire a acestor meleaguri.

La popularea acestei zone au contribuit ciobanii, precum şi familii refugiate din Transilvania.Agricultura a constituit o ocupaţie de bază a locuitorilor, mai ales în partea de NE a masivului

(Boiţa, Tălmăcel, Sadu - cu funcţii agro-pastorale). În localităţile din interiorul masivului acivitatea agricolă este subordonată condiţiilor de relief şi pantă, iimitându-se la mici suprafeţe din lunci, de pe

podurile teraselor şi de pe umerii de vale. Urme de veche plugărie se întâlnesc la înălţimi destul de mari (peste l 200 m). Se cultiva mai ales secară, orz, mei, hrişcă. Oricât de puţin productive erau aceste terenuri, roadele lor suplineau dificila aprovizionare cu produse agricole. O dată cu îmbunătăţirea posibilităţilor de aprovizionare, cultura pământului a cedat în faţa creşterii vitelor, mult mai rentabilă pentru aceste locuri. Terenurile agricole s-au transformat în fineţe, dar vechile parcele se mai recunosc după răzoarele dintre ele.

Ca urmare a specificului pastoral, fiecare aşezare dispune de o zonă de fâneţe unde se întâlnesc construcţii de adapost pentru oameni, animale şi fân (colibe, sure) mai grupate sau mai răsfirate. Ele sunt aşezări pentru munci sezoniere şi prin specificul lor reprezintă un tip de umanizare a muntelui. De altfel, unele sate (Lotrioara, Paltin) se pare că au rezultat din permanentizarea locuirii în zonele de fâneţe.

Ca aşezări sezoniere, stânele se întâlnesc în majoritatea cazurilor (95%) la altitudini de peste l 300 m, în etajul pajiştilor de la limita superioară a pădurii sau în pajiştile din etajul forestier, rezultate în urma activităţilor de runcuire (fig.5), cele mai numeroase (54%) găsindu-se între altitudinile de l 600 şi l 800 m. Prin construcţie, vechile stâne au în general două încăperi (stână, celar). În mijlocul încăperii mai mari este vatra focului, cu nelipsitul cârlig pentru agăţatul vaselor. Pe margini se află una sau două mese, paturile (lalte) care servesc pentru dormit, şezut, loc de păstrare a alimentelor, hainelor etc.

Aşezările temporare legate de activităţi forestiere (defrişări, replantarea şi întreţinerea fondului forestier) sunt de asemenea numeroase sub forma cabanelor forestiere şi chiar colonii. De altfel, locuitorii satelor din jurul Munţilor Ştefleşti sunt legaţi mai mult sau mai puţin de exploatările forestiere, transportul şi prelucrarea lemnului.

Activitatea industrială este prezentă nu numai la marginea ci şi în interiorul masivului. O dată cu dezvoltarea acesteia s-a produs şi o modificare a structurii profesionaie. O parte din locuitorii satelor din nord-estul Munţilor Ştefleşti lucrează în unităţi industriale din oraşele apropiate. La Voineasa locuitorii sunt antrenaţi în industria minieră (mică, feldspat) din Cataracte, la Baza de utilaj minier şi la Staţiunea de odihnă şi tratament.

Fig 05La Fabrica de prelucrare a lemnului din Brezoi, modernizată şi adaptată cerinţelor actuale ale

economiei naţionale, se produce cherestea din fag şi răşinoase, plăci aglomerate din lemn, lăzi pentru fructe etc. Ea asigură cea mai mare parte din materia primă necesară Combinatului de industrializare a lemnului de la Râmnicu Vâlcea. De asemenea, o bună parte din produsele sale sunt exportate.

Pe râurile care înconjoară Munţii Ştefleşti au fost construite mai multe hidrocentrale care furnizează o importantă cantitate de energie electrică. Primele hidrocentrale s-au realizat pe Sadu (UHE Sadu I în 1896, UHE Sadu II în 1907). Ulterior s-a construit UHE Sadu V. Între anii 1966 şi 1983 au apărut cele trei hidrocentrale de pe Lotru (Lotru-Ciunget, Malaia, Brădişor) care constituie până în prezent cea mai eficientă valorificare a energiei hidraulice la un râu de munte. Pe lângă aceste importante hidrocentrale se vor construi şi câteva minihidrocentrale. De curând a fost dată în exploatare hidrocentrala de la Gura Lotrului, amplasată pe Olt. Tot pe Olt se construieşte o hidrocentrală, ai cărei lac de acumulare, cu barajul aproape de haita Cornet, va ajunge aproape de Boiţa.

TURISM

OBIECTIVE TURISTICE

Pentru turiştii de orice vârstă reţin atenţia o serie de monumente istorice şi elemente ale cadrului natural care pot constitui ţinta unor excursii sau drumeţii cu caracter educativ.

Obiective social-istorice

Fortul Turnu Roşu se află amplasat la intrarea Oltului în defileul de la Boiţa-Cozia, pe malul său drept. Precizam că azi toponimul Turnu Roşu este atribuit şi vechii localităţi Porceşti, aflată pe malul stâng al Oltului, la circa 3 km amonte de intrarea în defileu.

Fortul se află pe o terasă înaltă, deasupra şoselei, în apropiere aflându-se şi un mic cimitir al eroilor din războiul de la 1916-1918. Originea sa se pierde în negura timpului. Unii istorici consideră că prima fortificaţie a fost ridicată după lupta de la Posada (1330), la această ipoteză contribuind şi argumentele arhitecturale, respectiv planul pătrat folosit frecvent în construcţiile bizantine din secolele X-XI V. Cert este că această fortificaţie asigură controlul şi apărarea drumului comercial de pe valea Oltului. Prima atestare documentară datează din anul 1411.

Ansamblul actual este format din clădiri ce aparţin unor perioade istorice deosebite. Cea mai veche este primul Turn roşu (cu pereţii vopsiţi în roşu), având formă paralelipipedică. Mai recent au fost construite clădiri administrative care nu au afectat aspectul general de cetate feudală.

În prezent, aici funcţionează o casă de copii.Cetatea Tălmaciu se află la exteriorul masivului, pe Dealul Furcilor, de formă tronconică,

sculptat în conglomerate ce se ridică zvelt deasupra teraselor Oltului, la S-SE de Tălmaciu. Astăzi se văd ruinele acestei cetăţi construită în stil romanic, de formă ovală, cu turnuri de apărare cu profil pătratic. Alături funcţionează o staţie meteorologică.

Turiştii care vizitează ceea ce a fost o cetate pot admira de aici poarta de intrare a Oltului în defileul de la Turnu Roşu (Boiţa), precum şi piemontul de la bordura nord-estică a Munţilor Ştefleşti.

Turnu Spart construit în anul 1383, se află la circa 5 km sud de Boiţa, în punctul de confluenţă a pârâului Meghiş cu Oltul.

La ferestrele de tragere se ajunge pe o scară interioară în spirală. .S-n păstrat până în zilele noastre elementele de zidărie dinspre Olt, precum şi un fragment de. zid încastrat în versantul de lângă şosea.

Monumental de la Cîineni a fost înălţat în anul 1926, în amintirea generalului David Praporgescu, căzut la datorie (30 septembrie 1916), în luptele pentru apărarea defileului Oltului, pe valea Coţi, aflată în apropiere.

Monumentul, situat pe malul drept al Oltului, în punctul de ramificaţie a şoselei care merge spre satele din Depresiunea Loviştei, poartă inscripţia: „Pentru apărarea patriei şi neamului românesc".

Monumentul de arhitectură feudală Cornetu se află pe malul drept al Oltului, prin faţa sa trecând şoseaua de pe valea Oltului, dominat de stâncile de la Pietrele Mănăstirii.

Schitul a fost ridicat în anul 1666 şi are drept ctitor pe Mareş Băjescu, velvornic şi ban al Craiovei. Este considerat un monument reprezentativ ai construcţiilor din secolul al XVII-lea.

Avariat în primul război mondial, monumentul a fost restaurat între anii 1923-1925. Pentru a nu fi afectat de construirea căii ferate, s-a ales soluţia tehnică de construire a unui tunel pe sub poarta din faţă. De jur împrejur se află ziduri groase de piatră ce formează un patrulater, iar în colţuri se află câte un turn de formă poligonală.

Monumentul Eroilor de la Brezoi se găseşte în centrul oraşului Brezoi. A fost ridicat în anul 1926, prin străduinţa judecătorului N. Coman, în semn de omagiu adus eroilor de pe valea Lotrului şi cea a Oltului care şi-au jertfit viaţa în luptele din războiul pentru întregirea neamului.

Pe soclul său stă scris: „Eroilor de la 1916 - recunoştinţă" şi sunt apoi încrustate numele celor care au căzut la datorie: gen. David Praporgescu, gen. Petală, col. Moşoiu, precum şi numeroşi fii ai satelor din ţinutul Loviştei. Undeva, sus, e inscriptat şi un mic epitaf: “Aici, din cei 800 000 care au făcut România Mare" şi sunt înscrise din cărămizi numele provinciilor ţării noastre: Muntenia, Moldova, Transilvania, Dobrogea, Banatul, Bucovina şi Oltenia.

Obiective ale cadrului natural

Elementele de peisaj, determinate îndeosebi de formele de relief şi de învelişul vegetai,

constituie vaioroase şi atractive obiective turistice. Între acestea, se impun prin frumuseţea lor: valea Doabrei, cu defileul săpat în conglomeratele în care apar numeroase forme de eroziune

diferenţială; valea Beţelului, având versantul stâng în cea mai mare parte stâncos, în cuprinsul său întâlnindu-se

ace, pinteni, hornuri înguste, pereţi verticali şi alte forme de relief modelate în conglomerate şi gresii;

valea Călineşti, la care de asemeni versantul stâng şi, pe aiocuri, şi cel drept prezintă forme variate de relief, între care se disting elemente pseudocarstice formate în conglomerate şi brecii;

pârâul Ştiubeiului, afluent de stânga ai văii Călineşti, unde se află un punct fosilifer cu Trigonia navis;

Cataractele Lotrului, care se impun prin măreţia pereţilor aibi de pegmatit în care sclipesc foiţe de mică. Pereţii sunt brăzdaţi de brâne ce adăpostesc perniţe de muşchi (în locurile umede) sau numeroase elemente floristice saxicole (traseul 4);

Valea Hoteagu, greu accesibilă în cursul inferior, datorită cascadelor, unele chiar de 10 m; valea Dobrun, în sectorul inferior, aproape de confluenţa cu Lotrul prezintă cascade şi repezişuri.

Este foarte greu accesibilă, mai ales pe versantul stâng; Valea Frumoasei, a cărei frumuseţe a fost întipărită în slovele lui Mihail Sadoveanu şi Ionel Pop.

Lunca largă, presărată cu mlaştini în care albeşte puful bumbăcăriţei; meandrele râului şi pădurea de răşinoase oferă linişte şi pace, odihnă şi reconfortare. Aici se mai păstrează urmele unor vechi stăvilare din lemn pentru plutitul sălbatic ai buştenilor, practicat până de curând;

Zănoaga Cristeştilor - unul dintre cele mai frumoase lacuri glaciare din Munţii Ştefleşti, aflat într-un peisaj superb, înconjurat de blocuri stâncoase şi tufărişuri de jneapăn;

Lacul Albastru din căldarea Ştefleştilor, aflat la NE de Vf, Ştefleşti, vizibil de pe muchia circului glaciar.

Defileul Oltului, deşi marginal masivului muntos, însumează un potenţial turistic complex (geografic, istoric, arheologic etc.), în care călătorul - chiar şi numai în trecere cu trenul - este încântat de derularea peisajelor.

Actuala şosea asfaltată se suprapune, parţial, vechiului „drum roman", care şi ei a folosit o mai veche cale dacică, însuşi numele castrului de ia Câineni (Pons Vetus) indică un vechi pod, deci şi un drum, încă dinainte de venirea romanilor.

Circulaţia pe valea Oltului a avut perioade de avânt şi de declin, în raport cu evoluţia legăturilor comerciale şi de starea drumului, dar niciodată nu a fost întreruptă. Aşa, de exemplu, în timpul lui Mircea cei Mare, schimburile comerciale prin defileul Oltului luaseră un mare avânt. După cum rezultă dintr-un înscris din 1505, semnat de Radu cel Mare, lotrenii (înţelegând pe locuitorii din zona gurii Lotrului - n.n.) făceau comerţ atât la nordul cât şi la sudul Carpaţilor. Pentru facilitarea negoţului, drumul este reparat de mai multe ori. Matei Corvin încuviinţează cererea sibienilor de a repara şi lărgi drumul. Sub conducerea inginerului Schwanz Frederico se realizează o refacere substanţială a drumului, între anii 1690-1717, în timpul împăratului Carol al VI-lea, fapt pentru care a fost numit „Via Carolina" - denumire care nu a rezistat. Şoseaua a mai fost reparată şi după pacea de la Adrianopol (1829), iar în 1847 a fost refăcută porţiunea dintre Cozia şi vama de la Câineni.

Supravegherea acestui drum a fost asigurată din cele mai vechi timpuri. Romanii au construit în lungul lui câteva castre: la Boiţa (Căput Stenarum), Câineni (Pons Vetus), Copăceni (Praetorium), Vărateca, Poiana Bivolari (Arutela).

Pe lângă vestigiile dacice şi romane se mai păstrează şi vestigii medievale, cum este Turnul Spart construit în 1383, la gura văii Meghiş, care a fost afectat de viiturile din 1533 şi nerefăcut, într-un document din 1407 este menţionată cetatea Lotrioara, pe o înălţime la malul drept al Oltului, dar locul încă nu a putut fi identificat până în prezent. Fortul (Arxavia), construit de austrieci prin 1717, pe o terasă la Câineni, a fost distrus de turci în 1739. Numele fortului (Arx-a-via) se traduce prin „cetatea de la via" (Carolina).

Paralel cu drumul pe uscat, însăşi apa Oltului a fost utilizată drept mijloc şi cale de transport, încă din cele mai vechi timpuri, transportul lemnului cu plutele era un fapt obişnuit. Cu toate pragurile şi cataractele din lungul defileului care nu permit folosirea unor ambarcaţiuni mari, el a fost totuşi utilizat şi pentru transportul mărfurilor - fapt atestat de unele documente din secolui al XIII-lea şi de mai târziu. Chiar dacă cu mijloacele de atunci navigaţia în amonte era grea, presupunând tragerea la edec, în aval curentul apei uşura transportul unor bărci, cu condiţia unor manevre abile în zonele cu praguri.

În decursul timpului au existat idei şi iniţiative de amenajare a Oltului pentru transportai naval, dar fără să se ajungă la începerea unor lucrări. O primă întreprindere cu sediul la Sibiu s-a constituit încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, tot la Sibiu s-a înfiinţat Societatea de navigaţie pe Olt, dar a dat faliment. Spre sfârşitul aceluiaşi secol,

doi ingineri ajung la concluzia că Oltul ar putea fi amenajat pentru navigaţie, de la Făgăraş la Dunăre.Idei mai noi - utilizarea energetică a apei - au prins însă viaţă. Pe lângă hidrocentralele

construite deja în aval, urmează a fi realizate altele în amonte. Una dintre ele a şi intrat în funcţiune, la gura Lotrului.

Prin construirea căii ferate (1896-1902), sub conducerea inginerului Mihai Râmniceanu, traficul de mărfuri şi călători prin Defileul Oltului a înregistrat o creştere substanţială.

Pe lângă schimburile comerciale, calea Oltului a fost utilizată şi de trecerea unor armate. În 1367, voievodul Vladislav Vlaicu trece prin defileul Oltului şi atacă cetatea Tălmaciului, dărâmându-i o parte din ziduri. Turcii au folosit această cale în incursiunile din anii 1437, 1438, 1442. Tocmai ca măsură defensivă în faţa pericolului expansiunii otomane, defileul a fost reorganizat cu fortificaţii în jurul anului 1500.

În octombrie 1599, prin defileu trece gruparea armată condusă de Radu Buzescu şi de banul Udrea, care s-au întâlnit la Tălmaciu (26 octombrie 1599) cu grosul trupelor conduse de Mihai Viteazul, cu două zile înainte de memorabila bătălie de la Şelimbăr, lângă Sibiu.

Prezenţa unei văi care traversează dintr-o pane în alta un lanţ muntos, cu înălţimi mai mari decât ale izvoarelor râului care a raodelat-o, cum este defileul Oltului între Boiţa şi Cozia, este frapantă 'şi trezeşte curiozitatea. Aşa se face că mai mulţi geografi şi geologi au emis câteva ipoteze cu privire la formarea acestei „porţi" intramontane. Astfel, G.M. Murgoci considera că Oltul a utilizat şi s-a adâncit pe o ondulaţie transversală a Pânzei Getice. În ipoteza emisă de Emm. de Martonne se presupune captarea unui Olt transilvănean de către un Olt Getic, posibilă prin intensificarea eroziunii în urma afundării din Depresiunea Getică. Cumpăna de ape străpunsă de Oltul Getic este plasată de Emm. de Martonne între Cozia şi Narat (deci Lotrul se drena spre Bazinul Transilvaniei). I. Popescu-Voiteşti o plasează oblic pe aliniamentul Vf. Robu-Vf. Râgla-Cozia (ceea ce înseamnă că Lotrul şi pârâul Călineşti aparţineau Oltului Getic), iar H. Wachner o plasează la nordul Depresiunii Loviştea. Ipoteza antecedenţei susţinute de I. Rodeanu, St. Ghica-Budeşti, V. Mihăilescu, N. Orghidan, Gr. Posea - cu diferite variante, mai ales de datare temporală - se bazează pe prezenţa unor nivele de eroziune desfăşurate fragmentar în lungul defileului care pledează pentru o legatară veche între lacul transilvan şi cel getic, dar şi pentru o adâncire pe loc a Oltului, ca efect al schimbării bazei de eroziune. Nu este exclus ca ondulaţia transversală presupusă de G.M. Murgoci să fi fost afectată de falii care au uşurat captări iniţiale, apoi o adâncire cu caracter antecedent. De altfel, N.C. Popescu cartează, între Boiţa şi Cozia nivelele suprafeţei Gomoviţa, sub care se dispun două nivele intermediare (de 650-800 m şi 550-600 m) care conturează de fapt defileul Oltului la partea superioară, apoi o succesiune de şapte terase cu altitudini relative între 160 şi 3 m.

Căi de acces

Apropierea de Munţii Ştefleşti este facilitată de căile ferate şi rutiere; pătrunderea în interiorul masivului se poate face din toate părţile pe drumuri naţionale, comunale şi forestiere, accesibile auto şi velo, şi pe numeroase poteci care converg spre creste şi puncte orohidrografice.

Căile ferate uşurează sosirea şi plecarea din zonă în toate direcţiile. Astfel, magistrala feroviară Bucureşti-Braşov-Sibiu-Simeria-Arad-Curtici (linia 200) înlesneşte accesul din partea nord-estică, utilizând staţiile Tălmaciu şi Sibiu, de unde, pentru apropierea şi intrarea în zona montană pot fi utilizate mijloace auto.

Calea ferată Piatra Olt-Podu-Olt (linia 201) face legătura între magistralele feroviare Buoireşti-Roşiori-Timişoara-Moraviţa (linia 100) şi Bucuresti-Sibiu-Curtici. Ea facilitează accesul din partea estică, prin staţiile Lotru (unde opresc şi trenuri accelerate), Lotrişor, Cornet, Balota, Robeşti, Câineni, Râu Vadului, Valea Fratelui, care pot fi chiar puncte de plecare în drumeţie.

Pentru abordarea masivului din partea vestică poate fi utilizată staţia Petroşani (linia 202), de unde -pe valea Jieţului, peste curmătura Groapa Seacă (DN 7-A) - se ajunge la Obârşia Lotrului (34 km) sau pe valea Jiului de Est, până la cabana Voievodu-Culmea Sterminosu-Poiana Muierii-curmătura Tărtărău. La Obârşia Lotrului şi curmătura (pasul) Tărtărău se poate ajunge şi de la Sebeş (linia 200), urmărind valea Sebeşului (DN 67-C).

Căile rutiere ocolesc masivul pe toate laturile. În est, paralelă cu Oltul şi calea ferată este şoseaua naţională DN-7. În sud, DN 7-A face legătura între Brezoi şi Petroşani. Acest drum, asfaltat pe tronsonul Brezoi-Voineasa şi în curs de modernizare în rest, se intersectează după 85 km la Obârşia Lotrului cu DN 67-C (Sebeş-Novaci) care traversează Munţii Ştefleşti pe la vest, prin curmătura Tărtărău. La nord, drumul comunal Tălmaciu-Sadu (asfaltat)-Râu Sadului-Gâtu Berbecului, prelungit cu drum forestier în amonte până la curmătura Ştefleşti (52 km), de unde se derulează pe valea Frumoasei, până la confluenţa cu Tărtărăul (15 km), unde întâlneşte DN 67-C (Sebeş-Novaci).

Din acest circuit rutier, asfaltat parţial, se desprind mai multe drumuri forestiere care pătrund

adânc în interiorul masivului; din ele pornesc poteci care ne ajută să ajungem până la cele mai înalte vârfuri.

Localităţi şi puncte de plecare în drumeţie

Localităţile şi punctele de plecare în drumeţie sunt situate în majoritatea cazurilor pe văile de la bordura munţilor şi sunt străbătute de drumuri naţionale, judeţene şi comunale. Cele de pe valea Oltului beneficiază şi de calea ferată.

Comuna Râu Sadului (alt. 600-760 m) este o aşezare lungă, pe valea Sadului, Ea cuprinde peste 300 gospodării, grupate din aval în amonte, astfel: Ciupari, Beberani, Măilaţi, Fundu Râului (Fleschineşti), Sădurel, centrul fiind Beberanii. S-a constituit cu locuitori veniţi din Răşinari. Se crede că şi denumirile actualelor sate provin de la primele familii (Ciuparu, Berbera, Mailat, Fleschiu), aşezate în aceste locuri încă din prima decadă a secolului al XVII-lea. Pe la începutul secolului al XIX-lea numărul familiilor se ridica la circa 170, localitatea luând numele de Râu Sadului. Toate problemele administrative din această aşezare erau rezolvate de comuna Răşinari, până în 1892, când a fost numit un ajutor de primar.

În 1925, obştea satului a cerut separarea de comuna Răşinari. Această cerere a fost aprobată de prefectura judeţului în 1927 şi astfel Râu Sadului a devenit comună.

Şi aici, ca în toate localităţile mărginimii Sibiului, învăţătura şi învăţătorii erau la mare cinste. Aşa se şi explică faptul că primul local de şcoală a fost dat în folosinţă încă din 1790. În prezent funcţionează trei şcoli, cea mai mare - cu etaj - fiind la Beberani.

Aici s-a născut Sava Popovici (1818-1906), artist şi scriitor, participant la revoluţia de la 1848. A fost membru al unor societăţi de picturi, iar unele din operele sale au fost premiate. De la el au rămas peste 20 000 pagini de memorii privind viaţa socială, politică, învăţământul, etnografia etc., din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, care constituie izvoare unice de informare. A trăit 22 de ani la Viena, de unde a revenit în 1887, stabilindu-se la Sadu.

Profilul comunei este pastoral. Culturi agricole se fac pe suprafeţe restrânse, în lungul văii sau pe fragmente de terase. Condiţiile climatice favorizează dezvoltarea pomilor fructiferi (meri, peri, pruni, cireşi, nuci). O parte din locuitori lucrează în domeniul forestier, exploatarea pădurilor în bazinul Sadului având vechime de peste 400 ani. De altfel, în secolul al XIX-lea, aici funcţionau mai multe joagăre şi pive.

Comuna Râu Sadului este atât punct de tranzit, cât şi de ascensiune în munţii Ştefleşti traseele 2, 9,11, 12, 13,14 şi Cindrel.

Comuna Sadu (alt. 420-460 m), aşezată la ieşirea râului din munte, are o formă alungită în lungul văii şi cuprinde circa 700 gospodării.

Se presupune că vatra iniţială a localităţii se află spre Cisnădie, pe locul numit Curăţele. Mutarea pe vatra actuală s-a făcut treptat, ca urmare a dezvoltării piuăritului, favorizat de apa râului. Aşezarea s-a extins apoi din amonte (Capu Satului), spre aval.

Aici s-a născut Ioan Inocentul Micu Clain (1692-1768), fiu de oier, care a fost episcop al Bisericii Unite (1728-1751) şi promotor al luptei politice naţionaie din Transilvania. El a făurit un program politic expus în nenumărate cereri şi memorii către Dietă şi Curtea de la Viena, inclusiv un amplu Supplex Libellus, în care cerea drepturi egale cu celelalte naţionalităţi ale românilor din Transilvania, în virtutea numărului şi utilităţii în stat, precum şi în temeiul dreptului istoric -argumentat prin romanitate, vechime şi continuitate în acest teritoriu. Devenind incomod, a fost exilat la Roma şi apoi silit să abdice (1751). Cu toate acestea, el şi-a continuat activitatea. Programul său a avut un rol hotărâtor în cristalizarea ideologică a Şcolii Ardelene şi a folosit la întocmirea lui Supplex Libellus Vallachorum.

Tot în Sadu s-a născut Samuil Micu (1745-1806), nepot al lui Inocenţiu Micu Clain, filolog şi istoric iluminist, unul din corifeii Şcolii Ardelene. A preconizat emanciparea românilor din Transilvania pe călea reformelor şi culturalizării maselor. Coautor la Supplex Libellus Vallachorum (înaintat împăratului Leopold al II-lea, în 1791) şi autor a peste 60 de lucrări pe teme istorice, a primei gramatici tipărită în limba română (în colaborare cu Gh. Şincai), precum şi a unui dicţionar român-latin care a stat la baza Lexiconului de la Buda. El a folosit pentru întâia oară alfabetul latin în istoria tipăriturilor româneşti.

Din Sadu provine şi primul medic titrat român, Ioan Piuam Molnar (1749-1815), profesor de oftalmologie la Şcoaia medico-chirurgicală din Cluj, autorul celei dintâi gramatici româno-germane, al unei istorii universale şi al unui dicţionar român-german. A iniţiat prima publicaţie ştiinţifică românească, Sfătuire către studenţii în chirurgie (1793) şi a colaborat la redactarea lui Supplex Libellus Vallachorum, iar la începutul secolului al XIX-lea a înfiinţat în satul natal o întreprindere manufacturieră de postav, care apoi (1853) şi-a încetat activitatea. Tatăl medicului, Ioan Piuam, trimis

de consăteni la învăţătură pentru a deveni preot, a fost arestat în 1760 şi întemniţat la Viena pentru activitatea de emancipare a românilor.

În prima jumătate a secolului al XVIII-lea ia fiinţă o şcoală sătească. Pe la jumătatea secolului al XIX-lea, în Sadu s-a instalat o „fierbătorie" de băuturi alcoolice, care s-a transformat apoi într-o fabrică de spirt şi o fabrică de bere. Spre sfârşitul aceluiaşi secol, în Sadu funcţionau 16 joagăre, înaintea celui de-ai doilea război mondial aici funcţiona şi o fabrică de cărămizi şi ţigle.

Comuna Sadu constituie un punct de tranzit turistic şi de acces în munţii Cindrel şi Ştefleşti (cabana Prejba) (traseul nr.8).

Tălmaciu (alt. 370-380 m), este situat pe terasa de 15 m, la confluenţa Cibinului cu Sadu şi însumează circa l 500 gospodării. Cu toate că nu este chiar la limita muntelui, constituie totuşi un punct de tranzit turistic prin calea ferată şi şoseaua naţională. De asemenea, este legat de zona muntoasă prin satele componente: Lazaret, Lotrioara, Paitin, Boiţa, Tălmăcel.

Prima menţiune scrisă despre această localitate datează din 1318, dar cu siguranţă ea exista mai de mult. Pe malul drept al Cibinului, la intrarea în micul defileu sculptat în conglomerate, a fost ridicată o cetate care avea perspectiva până la Boiţa (intrarea în defileul Oltului), în 1367 a fost distrusă de Vladisiav-Vlaicu, voievodul Ţării Româneşti, care a pătruns cu oştile sale pe valea Oltului. Prin 1370 a fost ridicată o nouă cetate (Landskrone) cu ziduri înalte de 10 m, guvernată de un castelan regal. Această cetate, ale cărei vestigii se mai văd şi azi, a fost demolată în 1489 din ordinul lui Matei Corvin, întrucât nu putea împiedica acţiunile de pătrundere ale duşmanilor pe valea Oltului. Precedând răscoala de la Bobâlna, în zona Tălmaciului au avut loc o serie de mişcări, în 1437.

Legat de înfiinţarea tipografiilor şi răspândirea tipăriturilor în Transilvania, în 1554 se construieşte o fabrică de hârtie, având ca materie primă lemnul adus pe Sadu. De atunci Tălmaciu a rămas fidel prelucrării lemnului. În prima jumătate a secolului al XX-lea, aici funcţiona cea mai mare fabrică de cherestea din lume, care a fost transformată ulterior, prin diversificarea producţiei, într-o mare întreprindere de prelucrare a lemnului. Tot aici a fost pusă în funcţiune o întreprindere de filatura şi vopsitorie textilă.

Satul Tălmăcel (alt. 430-540 m) este un sat de tip adunat, cu circa 450 gospodării, situat la confluenţa a trei cursuri de apă. Lungşoara, Tălmăcuţa şi Rîuşorul. Văile fiind înguste, străzile urmăresc albia râurilor, iar gospodăriile sunt lipite una de alta. Râurile au fost canalizate în vatra satului, iar malurile au fost înălţate şi întărite cu ziduri de piatră. Deosebit de pitoreşti sunt numeroasele poduri de piatră zidite în arc, peste care se face trecerea din stradă direct în curţile caselor.

Tălmăcelul constituie un punct de ascensiune în vârful Prejba, pe traseul nr.6.Satul Boiţa (alt. 370-400 m), situat în marginea muntelui, la intrarea în defileul Oltului, este o

aşezare de tip adunat care cuprinde peste 540 gospodării cu circa 600 familii. Casele sunt dispuse pe o reţea neregulată de străzi înguste. Aici au fost descoperite vestigii dacice din faza Latene. Tot aici romanii, după cucerirea Daciei, au construit un punct întărit (Căput Stenarum), iar în perioada medievală, chiar la intrarea în defileu, a fost construit fortul Turnu Roşu, cu rolul de a închide şi controla trecătoarea. Zidurile sale au fost afectate de inundaţia din 1533. Cu prilejul refacerii fortificaţiei, a fost construit şi un turn masiv lângă şosea. Aici a funcţionat un punct de vamă („vama cea mare"), unde se făcea şi numărătoarea oilor în transhumanţă.

În 1493, la Boiţa a avut loc o luptă cu turcii, în care aceştia au fost „bătuţi de păstori".Dintr-un document din 1519 aflăm că la Boiţa funcţionau joagăre, scândurile fiind

comercializate până în Ţara Românească. În secolul al XVIII-lea s-a dezvoltat dulgheritui şi confecţionarea şindrilei.

Tot de aici s-au ridicat vestiţii iconari Ioan Zugravu şi Ioan Man.La intrarea în sat, prin strada Traian, este fixată o placă cu menţiunea că fumatul este interzis

în localitate. Este o măsură preventivă contra incendiilor.Transformările social-culturale şi economice au produs mutaţii structurale, ceea ce a dus la

ideea creării unui muzeu, care s-a deschis în 1970, la etajul Căminului cultural. În cele cinci încăperi sunt exponate de autentică valoare istorică şi etnografică, care ilustrează agricultura, păstoritul, lucrul la pădure, pescuitul - ocupaţii tradiţionale ale localnicilor, într-un ulterior autentic sunt prezentate meşteşugurile casnice şi portul popular.

Se pare că numele satului provine din latinescul boia-ae (s.f.) care se traduce prin „zgardă, juvăţ", ceea ce ar corespunde cu îngustarea văii Oltului în acest loc.

De la Boiţa porneşte traseul nr.7 la cabana Prejba.Satul Paltin (alt. 400-500 m), situat pe valea Căprăreţ, aproape de confluenţa cu Oltul. Era

considerat cătun al satului Boiţa. De altfel, se pare că formarea lui este urmarea roirii unor familii din Boiţa. Gospodăriile sunt răsfirate mai ales pe versantul sudic al Dealului Păltiniş. Pe aici trece drumul forestier cu ramificaţii pe văile Găujanu, Iacobanul, Floarea. Tot de aici se poate urca la Vf. Floarea, pe poteci marcate (Scăuiele-Poiana Gâlfa-Coasta Câinenilor) şi nemarcate (Dealul Răchitei-Poiana

Pietrelor-Vf. Leul).Satul Lazaret (alt. 340 m) este o mică aşezare în defileul Oltului, la confluenţa cu Lotrioara.

Aici funcţionează un vechi spital de boli nervoase, de la care derivă şi numele.Este un punct de tranzit prin defileu sau de angajare pe drumul forestier de pe valea Lotrioara.Satul Lotrioara (alt 420-500 m), situat într-un bazinet Siliştea, pe valea Lotrioara, la 3-4 km

de confluenţa cu Oltul. S-a format prin stabilirea în zona de fâneţe a unor familii de la marginea nordică a masivului.

Localitatea oferă un sejur plăcut, dar constituie şi un punct de tranzit pe drumul forestier care se ramifică pe văile Mogoşu, Brăneasa, Gârcu, Cailor, Sterpu.

De aici se poate urca la cabana Prejba, prin fâneţele de pe Dealul Stroeştilor, pe o potecă Demarcată. Pe o altă potecă nemarcată se poate ajunge la Vf. Floarea şi Vf. Sterpu, trecând pe la Poiana Pietrelor şi Vf. Leul. Urmărind drumul forestier în amonte (14 km), se ajunge la Cantonul silvic Gârcu (970 m), de unde urcă o potecă marcată (triunghi roşu) la cabana Prejba (traseul nr. 10) şi alta nemarcată la Pârcălabii, prin Sfarcaşu.

Comuna Câineni (alt. 340-380 m) cuprinde satele Câinenii Mari (reşedinţă de comună), Râu Vadului, Robeşti - pe dreapta Oltului (DN-7) şi Câinenii Mici, Grebleşti, Priloage - pe stânga.

Localitatea Câineni este menţionată în documente din secolul al XV-lea, dar în raza ei s-au găsit urme de locuire mult mai vechi. Romanii au ridicat aici un castru (Pons. Vetus), iar mai târziu austriecii au construit o Cetăţuie (Arxavia).

Aici a funcţionat şi un punct de vamă (Vama de la genune), unde se făcea şi numărătoarea oilor în transhumanţă.

Podul peste Olt între localităţile Câinenii Mari (Câinenii de Vâlcea) şi Câinenii Mici (Câinenii de Argeş) permite accesul în interiorul Depresiunii Loviştea şi, mai departe, la Curtea de Argeş.

De la Câinenii Mari exista posibilitatea pătrunderii în Munţii Ştefleşti pe drumul forestier de pe valea Una şi pe poteci care urcă spre vârfurile Gorganu-Robu şi la Coasta Câinenilor. Din satul Rîu Vadului, o aşezare mică la nordul reşedinţei de comună, urcă poteci spre Coasta Câinenilor (traseele 5, 35) şi un drum forestier pe Valea lui Vlad Din satul Robeşti potecile ajung în culmea Murgaşu şi Vf. Robu, prin Vf. Gorganu sau prin Vf. Ghimpurosu (traseul nr.32), iar un drum forestier se derulează 5-6 km pe valea Robeşti.

Satele Balota şi Ţuţuleşti sunt aşezări vechi, situate pe DN-7 şi administrativ aparţin comunei Racoviţă, desfăşurată în cea mai mare parte pe stânga Oltului, unde, la Copăceni se află şi castrul roman Pretorium, descoperit de Grigore Tocilescu în 1894.

Din aceste sate, care constituie puncte de tranzit, pornesc poteci care converg în Vf. Şutei, de unde se îndreaptă spre Vf. Râgla. Tot în Vf. Râgla se poate ajunge urmărind drumul forestier ce porneşte din Balota pe valea Sărăcineşti (circa 4 km). De la capătul acestui drum urcă o potecă nemarcată pe versantul stâng al văii până la cumpăna de ape unde se uneşte cu poteca traseului 32; altă potecă urcă pe versantul drept şi se racordează la cărarea dintre Vf. Şutei şi Vf. Râgla.

Spre S, tot pe DN-7 (E-81) urmează satele Călineşti, Proieni, Corbu şi Golotreni ce aparţin administrativ de oraşul Brezoi.

Satul Călineşti (alt. 320 m), situat între confluenţele pâraielor Călineşti şi Beţel, constituie un punct de plecare pe mai multe trasee. Astfel, drumul de pe valea Călineşti uşurează accesul la Poiana Suliţei (traseul 27), la Vf. Robu pe o potecă marcată cu triunghi albăstrii, ce se desprinde după aproape 9 km spre stânga (versantul drept) către Vevereţu sau pe o potecă nemarcată ce urcă spre dreapta (versantul stâng) prin Zănoaga. Tot la Robu, trecând prin Vf. Râgla ajunge un drum de tractor, ca o prelungire a drumului forestier de pe pârâul Lotrişor. Din apropierea podului şoselei naţionale (DN-7), peste pârâul Călineşti porneşte o potecă marcată cu cruce albastră la Poiana Suliţei, prin Vf. Văcarului.În satul Proieni (alt 315 m), situat la 3,5 km aval de Călineşti, a avut loc în 1583 ceremonia căsătoriei lui Mihai Viteazul cu doamna Stânca, văduva postelnicului Dumitru din Văcăreşti. De aici, o cărare marcată cu punct albastru ajunge prin Poiana Suliţei la Vf. Robu (traseul nr.26).

Satele Corbu şi Golotreni (alt. 310 m) constituie numai puncte de tranzit pentru cei care străbat valea Oltului.

Oraşul Brezoi (alt 310-380 m) este situat pe Lotru, la circa 3 km amonte de vărsarea în Olt. În administrarea sa se află şi satele Călineşti, Proieni, Corbu, Golotreni, Drăgăneşti, Văratica de pe valea Oltului şi Vasilatu, Valea lui Stan, Păscoaia - situate pe valea Lotrului.

Toponimicul Brezoi apare pentru prima dată menţionat într-o condică de socoteli a oraşului Braşov.

Legăturile comerciale, dar mai ales exploatarea şi prelucrarea primară a lemnului stau la baza dezvoltării sale economice, încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, aici funcţioneaza mai multe joagăre. În 1864, satul de moşneni devine comună. Exploatările forestiere se intensifică prin înfiinţarea societăţilor Lotru (1900) şi Oltul (1913) care ulterior au fuzionat (1921) în „Societatea anonimă

românească pentru industria pădurii – Carpatina”. Ea construieşte o fabrică de cherestea, peste 50 km de căi ferate forestiere şi alte instalaţii de exploatare şi prelucrare a lemnului.

La Brezoi s-a înfiinţat în 1830 prima şcoală de pe valea Lotrului, dar primul local destinat învăţământului se construieşte abia în 1900. În intervalul 1921-1928 se construiesc încă două clădiri de şcoală, una de către Societatea „Carpatina”, alta, mai mare - în care acum funcţionează Liceul industrial de către moşnenii brezoieni.

În intervalul 1950-1956, la Brezoi a fost reşedinţa raionului Loviştea, apoi, ca urmare a evoluţiei sale industriale şi numerice, a primit statut de oraş. Aici funcţionează o întreprindere de exploatări forestiere, o mare fabrică de cherestea, precum şi o unitate de prelucrare a micii şi feldspatului exploatate la Cataracte.

În centrul oraşului, alături de clădirea Primăriei se înaltă un monument, ridicat în- 1922 în memoria eroilor căzuţi în războiul pentru reîntregirea neamului, din 1916-1918.

Din Brezoi se pot întreprinde excursii pe valea Doabrei, pe Vf. Ţurţudanul, pe Vf. Pleaşa Brezoiului, ajungând până pe vârfurile Robu şi Sterpu (traseele 25, 29,30,31).

Satul Vasilatu (330-350 m alt.), este situat la confluenţa pârâului Vasilatu cu Lotrul. Aici în albia largă a Lotrului, există câteva bocşe pentru producerea mangalului solicitat la export. Se remarcă şi un început de exploatare minieră a pegmatitelor.

De aici porneşte poteca de culme, marcată cu bandă albastră, ce trece Pleaşa Oii şi ajunge pe Vf. Robu (1 900 m) şi la Stânişoara (traseul 25). De asemenea, de aici se desprind trasee spre valea Glodului (nr.29), spre Poiana Suliţei (nr.27) sau în lungul văii Vasilatului, până la Fundul Vasilatului - pe drum forestier -, apoi pe o potecă până pe Vf. Proieni (1 498 m).

Satul Valea lui Stan (340-360 m alt.), situat la confluenţa Văii lui Stan cu Lotrul. Deşi versantul stâng al Lotrului este abrupt şi, pe alocuri, stâncos, există două poteci care, pornind din Valea lui Stan ajung sub Vf. Pleaşa Brezoiului; una urcă pe lângă pârâul Caprei, iar cealaltă pe Dolia Scării, ajungând pe culme unde întâlneşte poteca marcată cu bandă albastră (traseul 25). Cea mai accesibilă este însă poteca ce urcă pe Gruiul Părului, aflat mai la vest, unindu-se cu poteca marcată cu cruce roşie ce leagă Valea Vasilatu cu Păscoaia pe sub Vf. Pleaşa Brezoiului.

Satul Păscoaia (350-370 m alt.), aşezat la confluenţa pârâului Păscoaia cu Lotrul. De aici urcă un drum forestier pe valea Păscoaia, cu ramificaţii spre văile Pietroşiţa, Priboioasa, Clăbuceasa, care reprezintă o importantă cale de pătrundere în sectorul sud-estic al Munţilor Ştefleşti. Aici se află o păstrăvărie.

Săliştea (380-400 m alt.), sat aparţinând comunei Malaia, aşezat de o parte şi de alta a Lotrului, dominat de Vf. Criva (881 m). De aici urcă o potecă, prin Poiana Alunu, în Dealul Armeanului, apoi în Movilişul Mic (1 495 m).Pe Vf. Movilişul Mare, ea se uneşte cu poteca ce urcă din Malaia (traseul nr.24).

Malaia (440-470 m alt.), centru de comună. Este o veche aşezare atestată în anii 1538-1539 de un document cu privire la stăpânirea mănăstirii Cozia, care aminteşte de „Siliştea de Malaia", Unii localnici mai folosesc încă toponimul Mălaia. Aşezarea, de formă alungită, se întinde îndeosebi pe malul drept al Lotrului, ca şi în lungul pâraielor Satului şi Grotului ce coboară din Munţii Căpăţânii. Comuna numără peste 2 000 de locuitori (împreună cu satele Săliştea şi Ciunget) şi se află într-o puternică dezvoltare economico-socială. În partea vestică a comunei se află barajul şi lacul de acumulare de la Malaia. Lângă şosea, în apropiere de Gura Grotului, se află cişmeaua Sf. Maria, construită în 1916 de Regimentul 5 Vânători, care a purtat lupte grele pe culmile Munţilor Ştefleşti.

Pitorescul deosebit al aşezării a fost remarcat şi de naturalistul Ion Simionescu. Frumuseţilor naturale li se adaugă un important tezaur folcloric ce se menţine încă, spre marea desfătare a turiştilor care doresc să cunoască aceste locuri.

Din Malaia porneşte o potecă marcată cu triunghi galben, ce urcă spre Vf. Pleaşa Mălăii, aflat la N de localitate şi, în continuare, trecând peste Movilişul Mare (1 610 m), Jangu Bradului (1 284 m) şi Poiana Vătafului (1 567 m), ajunge pe Dealu Negru şi se racordează la poteca de pe culmea principală (traseul nr.24).

În amonte de Malaia, la 5 km, se află Gura Latoriţei (515 m alt.), importantă bifurcare a şoselei ce urcă pe valea Lotrului, ramura stângă îndreptându-se pe valea Latoriţei, spre satul Ciunget, şi lacurile de acumulare Petrimanu şi Galbenu. Aici se află Hanul Latoriţei, dotat cu bufet şi căsuţe tip camping.

Satul Valea Măceşului (530-580 m alt.) aparţine de comuna Voineasa, important nod turistic. Aici se mai poate distinge podul de fier pe care trecea cândva trenul forestier ce cobora buştenii din bazinul mijlociu al Lotrului. Un drum forestier urcă pe Valea Rudarului (cândva, satul se numea Rudaru), până în dreptul Vf. Jangu Lăpuşului (1 305 m). Un alt drum forestier însoţeşte pe malul stâng apa Lotrului în amonte, apoi urcă pe Valea Vătafului, până aproape de izvoare

Din acest sat porneşte şi o potecă ce urcă pe Plaiul Măceşului şi continuă peste Jangu

Lăpuşului, poienile Mlăci şi Vătafului, până pe Dealu Negru.Voineasa (600-700 m alt.), centru de comună şi cea mai importantă bază turistică, de odihnă

şi tratament de pe valea Lotrului.Aşezarea este veche, prima atestare documentară fiind cunoscută dintr-un hrisov al lui Neagoe

Basarab, de la 1520. Vechiul sat de moşneni, administrat cândva de mănăstirea Cozia, devine comună în 1908. În care locuitorii se ocupau cu creşterea animalelor, iar mai târziu populaţia bărbătească a fost antrenată în exploatările forestiere şi miniere.

Începând din anul 1966 s-au deschis lucrările vastului şantier de amenajare hidroenergetică a Lotrului, la Voineasa instalându-se sediul Grupului de şantiere aparţinând Trustului de construcţii hidroenergetice Bucureşti. Odată cu aceasta s-au produs importante modificări în viaţa economico-socială a aşezării. Aici exista o Bază de producţie pentru utilaj minier (vagoneţi, burghie şi, mai nou, locomotive de mină). Minele de mică şi feldspat din Cataracte constituie un alt domeniu important al activităţii industriale. Pădurile furnizează o mare cantitate de material lemnos (peste 10 000 m3 anual).

Localnicii cultivă terenurile arabile cu cartofi, în unele locuri, la altitudini de peste l 400 m, însă cea mai importantă pondere în agricultura locală o deţine creşterea animalelor, mai cu seamă a oilor.

În proiectul de amenajare hidroenergetică a Lotrului, elaborat de speciaiiştii de la Institutul de studii şi proiectări hidroenergetice (I.S.P.H.) s-a prevăzut ca cea mai mare parte din construcţiile necesare funcţionării şantierului să fie destinate turismului, după înceheierea lucrărilor. Astfel s-a născut staţiunea Voineasa. În 1980 au fost introduse în circuitul turistic cele 14 vile mici, iar în 1981 s-a dat în folosinţă hotelul Lotru, cu o capacitate de 360 locuri. Ulterior, prin terminarea lucrărilor de amenajare au fost puse la dispoziţia oamenilor următoarele hoteluri de categoria I: Brădişor (360 locuri), Voineşiţa (280 locuri), Vidruţa (360 locuri), Poieniţa (72 locuri) şi Lotrişor (360 locuri), prin care capacitatea de cazare şi masă a crescut la aproape 2 000-locuri pe serie.

În cadrul hotelului Brădişor funcţionează şi o modernă bază de tratament, dotată cu aparatură de specialitate în care se efectuează variate proceduri terapeutice, indicate mai cu seamă în tratamentul reumatismului şi nevrozelor. Există de asemenea şi un bazin cu apă încălzită.

Staţiunea mai dispune de restaurant, braserie, cofetărie, farmacie, berărie, diverse magazine, club şi o modernă sală de spectacole. În cadrul staţiunii funcţionează o agenţie de turism, un cerc de turism montan şi o agenţie C.F.R.

Din staţiune se pot întreprinde numeroase excursii pe trasee de o jumătate de zi, de o zi sau de mai multe zile, în spaţiul montan limitrof (traseele 20, 21, 22 ş.a.).

Vidra (1 350 m alt.), cea mai nouă aşezare de pe valea Lotrului, instalată în vilele rămase de la constructorii barajului Vidra, situată pe malul drept al lacului, la circa 4 km de baraj.

Prevăzută a deveni staţiune pentru sporturi de iarnă însăşi prin proiectul de amenajare hidroenergetică a Lotrului, intrarea sa în circuitul turistic a întârziat. S-au amenajat vilele mici şi se lucrează la finisarea hotelurilor care au o frumoasă perspectivă spre lac, ca şi a celorlalte vile mari, împreună cu spaţiile comerciale aferente.

Prin amenajări corespunzătoare, Vidra poate deveni o adevărată perlă a Carpaţilor noştri, având condiţii excelente pentru practicarea sporturilor nautice, a turismului şra sporturilor de iarnă.

Accesul din Vidra spre Munţii Ştefleşti e mai dificil, deoarece singura posibilitate de abordare este prin ocolirea lacului.

Obârşia Lotrului (1 350 m alt.), mică aşezare ce include vechea cabană, la care s-au adăugat mai multe căsuţe de camping, restaurant, magazin alimentar, staţie meteorologică, câteva cantoane silvice şi forestiere. Se află aşezată în cotul pe care îl face Lotrul îndreptându-se spre est, la confluenţa cu pârâul Pravăţu.

Lunca largă a Lotrului, cu poieni înconjurate de molizi permite instalarea corturilor, practicarea unor sporturi, odihnă în aerul înmiresmat şi în şoaptele tainice ale apelor zbuciumate ale Lotrului.

De la Obârşia Lotrului se abordează trasee în circuit şi se porneşte în traseul de culme al Munţilor Ştefleşti (nr.5). Tot aici se intersectează drumurile DN 61-C şi DN 7-A, ceea ce face necesară construcţia unei cabane de mare capacitate.

Tabelul 2 Baza de cazare al alimentaţie

06 O

Tabelul 2Baza de cazare şi alimentaţie

Nr. Altitudine Acces

crt Denumirea (m) Localitate Localizare Conf. Camere în: Locuri în: Total autocabane căsuţe cabană căsuţă

1 Cabana Gâtu Berbecului

1130 Râul Sadului

Valea Sadului III 23 — 59 — 59 DA

2 Cabana Valea Sadului

503 Râul Sadului

Vf. Prejba(s) III 4 — 16 — 16 DA

3 Cabana Prejba 1630 Tălmaciu Valea Oltului am. confl. Lotrioara

IV 5 — 44 — 44 DA

4 Cabana Valea Oltului

350 Tălmaciu Valea Oltului DN 7 lângă gara Cornet

II 17 17 34 34 68 DA

5 Cabana Râul Vadului

330 Câineni Valea Oltului DN 7 (km.65)

II 5 15 11 30 41 DA

6 Cabana Popas turistic Cornet

320 Racoviţă Valea Oltului DN 7 lângă gara Cornet

III 4 11 8 11 8 DA .

7 Cabana Obârşia Lotrului

1325 Voineasa Valea Lotrului la intersecţia DN 7-A

cu DN 67 C

III 43 122 122 DA

8 Complex odihnă 650 700 Voineasa Valea Lotrului DN 7-A

l 556 vile 1146 — 1146 DA

9 Hotel Brezoi 320 Brezoi DN 7-A III 4 - 12 - 12 DA10 Hanul „Latoriţa" 509 Malaia DN 7-A III 2 - 4 - 4 DA

Precizăm că pe lângă localităţile menţionate există şi alte puncte de angajare pe diferite trasee: cabanele, intersecţiile de drumuri, cantoanele silvice şi forestiere etc.

Dotări turistice

Dotările turistice (locuri de cazare şi adăpost, marcaje) sunt eterogene şi nerepartizate uniform în cadrul masivului, dar satisface cel puţin parţial cerinţele necesare drumeţiilor montane.

Unităţi de cazare. Puţin numeroase, satisfac îndeosebi circulaţia turistică de la periferia masivului, fiind situate pe văile Sadului, Oltului şi Lotrului (tab.2). Cantoanele silvice şi cabanele forestiere suplinesc numai parţial lipsa cabanelor turistice în interiorul masivului. În caz de întârziere pe traseu sau pe timp nefavorabil, stânele diseminate pe culmi, la marginea superioară a pădurii (sau mai jos, în pajişti secundare provenite prin runcuri), precum şi colibele din zona fâneţelor, pot constitui adăposturi pentru grupuri mici (2-3 persoane), datorită spaţiului limitat. Din aceste motive, pentru traseele lungi, cortul este cel mai sigur loc de adăpost, chiar dacă greutatea sau volumul lui, aiături de sacul de dormit, este stânjenitor la drum.

Cabana Prejba (alt. l 650 m), situată la sud de Vf. Prejba (1 744 m), este singura care satisface traseele de creastă, dar într-o măsură mică, având o poziţie laterală. Ea a fost construită de Societatea Carpatină Ardeleană a Turiştilor (S.K.V.) în anul 1886, iar în anul următor a fost luată spre supraveghere de un paznic care se ocupa de întreţinerea ei. În acea perioadă - începutul turismului la noi în ţară - cabanele nu aveau un supraveghetor (cabanier). Această clădire care a ars în anul 1916 se afla pe versantul estic al Vf. Prejba. Cabana actuală a fost construită de Clubul Schiorilor Sibieni în perioada 1933-1935.

Pe valea Sadului întâlnim cabanele Valea Sadului şi Gâtu Berbecului. Cabana Valea Sadului este amplasată pe malul drept al râului, la circa 7 km de localitatea

Sadu. De aici porneşte o potecă marcată cu cruce roşie spre cabana Prejba şi alta în munţii Cindrel. Cabana Gâtu Berbecului se află pe malul stâng al râului, în zona lacului de acumulare

Negovanu. De aici se poate urca în Negovanu Mic şi Negovanu Mare şi spre staţiunea climaterică Păltiniş din Munţii Cindrel.

Pe valea Oltului se află următoarele locuri de popas: cabana Valea Oltului, Popasul turistic Râu Vadului şi Popasul turistic Cornet.

Cabana Valea Oltului se găseşte la 6,5 km de localitatea Boiţa, la poalele Gruiului Pleşii. Popasul turistic Râu Vadului este situat la l km sud de staţia C.F. Râu Vadului. De la popas

porneşte o potecă marcată cu cruce roşie spre Coasta Câinenilor şi, mai departe, în Vf. Stânişoara (1 995 m).

Popasul turistic Cornet este aşezat în bazinetul de la Racoviţă, la 200 m de staţia C.F. Cornet.Pe valea Lotrului găsim cabana Obârşia Lotrului şi Hanul Latoriţa (la confluenţa Latoriţei cu

Lotru). Cabana Obârşia Lotrului este o construcţie veche din lemn, datând din 1922, în jurul căreia s-au amenajat noi căsuţe. De aici, potecile se ramifică spre Munţii Ştefleşti şi Munţii Parângului.

La confluenţa Văii Vaca cu izvorul Zâmbrişor se află fosta cabană forestieră Zimbru (Vaca). Aici, membrii Clubului de turism „Amicii Munţilor" din Sibiu au amenajat o cameră cu priciuri, pentru

a oferi adăpost drumeţilor care urcă/coboară din valea Sadului, pe Sădurel şi Vaca, sau care se abat din drumul de creastă (sau de pe alte poteci) la venirea nopţii sau a timpului nefavorabil.

Prezenţa unor refugii (robuste) în zona de creastă ar fi binevenite, având în vedere lungimea traseelor şi lipsa cabanelor. Ele ar putea fi durate pentru început în perimetrele unor intersecţii de drumuri (Stânişoara, Buceciu, Cristeşti).

Poteci şi Marcaje. Munţii Ştefleşti dispun de o reţea densă de poteci şi cărări longitudinale şi transversale create de oamenii locurilor, păstori şi forestieri. Unele din ele, intens circulate odinioară, o dată cu construirea drumurilor forestiere şi-au pierdut din importanţă. O parte din aceste poteci au fost marcate; şi chiar aşa fiind, câteva au fost abandonate. În majoritatea cazurilor, potecile sunt bine conturate. Excepţie fac unele tronsoane din zona pajiştilor superioare.

Unele marcaje sunt incomplete, altele sunt şterse de intemperii sau au dispărut pe anumite porţiuni, datorită defrişărilor. Aşa, de exemplu, semnele punct albastru şi triunghi roşu din Râu Sadului prin bazinul văii Mancuiui se mai recunosc numai în partea superioară, spre creastă. Chiar partea finală a traseului de pe culmea principală, între poiana Comarnice şi poiana Gâlfa, se desfăşoară fără o potecă clară, iar în secţiunea Şaua Scăuiele - P.O. Valea Fratelui, marcajul este degradat şi poteca neclară (între Şaua Scăuiele şi satul Paltin). Drumul dintre poiana Comarnice şi Popasul turistic Râu Vadului, marcat în prezent cu cruce roşie, ar trebui marcat cu bandă roşie. Alte poteci au fost marcate numai fragmentar sau cu alt semn, fără ca cel vechi să fie şters. În zona pajiştilor, potecile sunt mai puţin vizibile, iar marcajele aplicate pe pietre sunt inobservabile, ceea ce impune plantarea unor stâlpi metalici. Greu de observat sunt şi semnele fixate pe copaci, sub ramuri.

Săgeţile indicatoare la intersecţiile de poteci lipsesc sau sunt indescifrabile. Activitatea de marcare nu este uşoară, necesitând efort, timp şi materiale. Tocmai de aceea este mai normai ca în locul îndesirii potecilor insuficient marcate să se refacă marcajul pentru traseul de creastă şi pentru cele transversale mai solicitate. Pe o potecă marcată insuficient turistul se rătăceşte mai uşor şi consumă mai mult timp căutând semnele, decât pe o potecă nemarcată.

Turism de iarnă şi alpinism

Dacă în aşezările de la poalele Munţilor Ştefleşti iarna are caracter mai blând, iar durata stratului de zăpadă este mai scurtă (3-4 luni), în sectoarele vestic şi centrai mantia aibă de zăpadă acoperă vârfurile, crestele şi văile cu un strat gros ce se menţine peste şase luni. Turiştii şi amatorii sporturilor de iarnă găsesc aici condiţii bune pentru practicarea lor.

Pârtii de schi amenajate şi dotate cu mijloace de transport pe cablu nu există încă, dar se poate practica schiul în jurul staţiunii Voineasa (pârtia „Poieniţa", pe faţa sudică a Daunelor etc.), ca şi în împrejurimile staţiunii Vidra, care oferă excelente pante pentru schi, mai importantă fiind cea de la Plaiul Hoţilor.

La Obârşia Lotrului se poate practica schiul doar dacă amatorii vor urca prin pădurea de molid ieşind la golul de munte Tâmpele, unde îşi pot alege pârtii după dorinţă. Cantonul silvic Dobrun (1 430 m) poate fi folosit de asemenea ca bază pentru practicarea, schiului, dar şi aici este necesar un urcuş de o oră prin pădure, până la golul de munte Dobrun care, prin înclinare şi expoziţie, este apreciat de schiori.

În afară de aceste sectoare unde se poate practica schiul „în staţionar", amatorii pot parcurge şi iarna aproape toate traseele descrise. Aceasta, deoarece Munţii Ştefleşti se caracterizează prin culmi întinse şi uşor înclinate, cu vârfuri rotunjite, lipsite de un relief stâncos. Excepţie fac circurile glaciare din sectorul central (Piatra Albă-Balindru) care prezintă pereţi abrupţi, foarte greu accesibili la vreme de iarna şi expuşi avalanşelor.

În cazul abordării traseelor descrise în acest ghid în timpul iernii, turiştii trebuie să ţină seama de lungimea lor, de durata mică a zilei-lumină. Prezenţa stratului de zăpadă şi temperaturile coborâte sporesc dificultăţile de deplasare. De asemenea, singurele posibilităţi de adăpostire, de înnoptare în zona înaltă în cazul ninsorilor abundente şi a viscolelor, rămân stânele, iar în zona forestieră cantoanele silvice şi forestiere care, în general, iarna sunt închise.

Echipamentul trebuie să cuprindă obligatoriu schiuri şi rachete de mers pe zăpadă, iar excursia se va face obligatoriu în grup.

În continuare, recomandăm câteva trasee ce se pot efectua iarna, având durata de până la o zi:1. Voineasa-Vf. Dâlmele Mari-Casa de vânătoare Dobrun-Voineasa. Durata: 5-6 ore.

Marcaj: cruce roşie (parţial). Diferenţa de nivel: 700 m.2. Casa de vânătoare Dobrun-Vf. Dobrun (întoarcere pe schiuri). Durata: 2-3 ore.

Marcaj: triunghi roşu-(vizibil doar în sectorul din pădure). Diferenţa de nivel: 450 m.3. Casa de vânătoare Dobrun-valea Hoteagu-Vf. Balindru Mare (întoarcere pe schiuri,

eventual peste Vf, Dobrun). Durata: 5-6 ore. Nemarcat. Diferenţă de nivel: 775 m.4. Cabana Obârşia Lotrului-pasul Tărtărău-Piciorul Tâmpei-Coasta Tâmpei (întoarcere

pe schiuri). Durata: 6-7 ore. Marcaj: triunghi roşu până în pasul Tărtărău, apoi bandă roşie până pe Vf. Tâmpa. Diferenţă de nivel: 450 m.

5. Lacul Jidoaia-Culmea Voinegel-Vf. Galbenu-Gura Galbenii. Durata: 5-6 ore. Marcaj: triunghi galben până la Voinegel, apoi cruce galbenă. Diferenţă de nivel: 640 m.

Munţii Ştefleşti oferă condiţii reduse de practicare a alpinismului, datorită, în primul rând, numărului redus de pereţi verticali formaţi din roci pretabile la pitonare.

Unele posibilităţi de căţărare există în cataractele Lotrului, pe conglomeratele din bazinul Doabra şi de pe valea Călineşti. În toate locurile va trebui însă o atenţie sporită şi utilizarea unor pitoane adecvate, datorită gradului avansat de alterare a rocii.

TRASEE TURISTICE

Densitatea potecilor şi a drumurilor forestiere oferă drumeţului numeroase posibilităţi de pătrundere în interiorul masivului.

Traversarea culmii principale, în jumătatea vestică, se poate face cu oarecare dozare a efortului într-o zi; în jumătatea estică sunt însă necesare, în funcţie de traseu, 2 şi chiar 3 zile. În această situaţie drumeţul va trebui să-şi aleagă din timp locul de popas (în cort sau la vreo stână).

Plecarea se face dimineaţa, cât mai devreme. O rezervă de 2-3 ore pentru fiecare etapă nu dăunează ci, dimpotrivă, vă poate salva din unele situaţii critice. De asemenea, drumeţia în grup e mai recomandabilă decât cea solitară. Muntele este primitor, dar numai cu cei care-l cunosc şi-l respectă. Echipamentul trebuie să fie potrivit anotimpului. Pe timp de iarna, colţarii şi rachetele sau schiurile sunt obiecte deosebit de utile, într-un colţ al rucsacului îşi va găsi locul o minitrusă de prim-ajutor medical (pansamente sterile, faşc, vată, leucoplast, tinctură de iod, lizadonă, unguent cu tetraciclină, vitamina C-200, Algocalmin, Antinevralgic).

Turistul începător sau avansat va trebui să cunoască şi să respecte legile nescrise ale muntelui, transmise din generaţie în generaţie, prin respect şi bună-cuviinţă pentru natură şi om.

Frumuseţea muntelui şi bucuria de a drumeţi se împleteşte cu un comportament civilizat, fără ţipete care sperie animalele sau pot ptovoca avalanşe în timpul iernii, Iară acţiuni de devastare a vegetaţiei, de inscripţie pe copaci, de distrugere a marcajelor şi alte fapte reprobabile.

1. Boiţa-Câineni-Gura LotruluiNemarcat Durata: 1 zi Distanţa: 42 km

Acest traseu de la marginea estică a Munţilor Ştefleşti urmăreşte valea Oltului (DN-7; E 81), motiv pentru care, cu puţine excepţii, parcurgerea sa se face de obicei cu trenul sau auto. El poate fi străbătut şi la pas, cu bicicleta sau cu ambarcaţii uşoare pe apă. De altfel, râul, şoseaua şi calea ferată şerpuiesc în paralel. Din şosea se desprind o serie de drumuri şi poteci care pătrund spre vest în Munţii Ştefleşti sau spre est în Munţii Făgăraş şi Depresiunea Loviştei.

La Boiţa, capătul din amonte al traseului, se ajunge venind dinspre Braşov sau Sibiu, pe şosea sau calea ferată (staţia Turnu Roşu).

Între Boiţa şi Cozia (54 km), valea transversală a Oltului poate fi divizată în trei sectoare, dintre care numai primele două se desfăşoară pe latura estică a Munţilor Ştefleşti. Primul sector, între Boiţa şi Câineni (17 km), se prezintă ca un defileu destul de îngust, cu lărgituri numai în zonele de confluenţă, dar în generai .prea mici pentru constituirea unor aşezări.

Părăsind satul Boiţa, şoseaua se strecoară pe malul drept, pe sub versanţii împăduriţi al cuhnii Oancea, până la gura văii Meghişului, unde pe stânga şoselei se ridică Turnul Spart - vestigiu medieval de supraveghere a vechiului drum comercial. Pe valea Meghişului se derulează un drum forestier pe care se poate ajunge în Curmătură, de unde se coboară pe valea Râuşorului la Tălmăcel sau se poate urca la cabana Prejba.

La 1 km în aval de Tumul Spart, pe dreapta şoselei, întâlnim motelul şi campingul Valea Oltului, cu un larg spaţiu de parcare, loc de popas şi de sejur într-un peisaj atrăgător. De aici, 3 km spre sud intrăm în micul sat Lazaret, precedat de punctul de confluenţă cu Lotrioara, în hmgul căreia şerpuieşte un drum forestier accesibil pe mai bine de 15 km, cu bifurcaţii pe văile Mogoş, Gârcu, Cailor şi din care pornesc numeroase poteci pe culmile laterale, Tot pe valea Lotrioarei, la 3 km de şoseaua naţională se deschide un frumos bazinet în care se află satul Lotrioara.

Continuându-ne drumul prin defileul Oltului, după aproape 2 km ajungem la confluenţa cu Căprăreţul (marcată şi de un indicator), în apropierea căruia este şi punctul de oprire Valea Fratelui. Pe valea Căprăreţului (Vadului) există de asemenea un drum forestier şi micul sat Paltin care, ca şi Lazaret şi Lotrioara, intră în componenţa localităţii Tălmaciu. Urmărim şoseaua (DN-7) care trece pe sub pasajul căii ferate şi după circa 2 km lăsăm pe dreapta valea Scăuiele (traseul 5), apoi, pe stânga, staţia de cale ferată Râu Vadului şi ajungem la popasul turistic Râu Vadului (Lazaret-Râu Vadului = 5 km). De aici, o cărare (traseul 35) urcă la Vf. lui Vlad şi Coasta Câinenilor, iar un drum forestier se derulează pe Valea lui Vlad. În continuare, până la Câinenii Mari mai sunt 4 km. De aici, în aval până la Gura Lotrului (24 km) se desfăşoară al doilea sector al văii transversaie a Oltului, care se suprapune Depresiunii Loviştei. Pe acest sector aspectul de defileu se păstrează, dar lărgiturile devin mai numeroase şi mai mari, adevărate bazinete (cu altitudinile cele mai coborâte din cadrul Depresiunii Loviştei) care au' favorizat dezvoltarea unor vechi aşezări. În limitele acestor bazinete se observă mai bine treptele teraselor, precum şi zone de glacis formate prin suprapunerea şi interferarea unor conuri

de dejecţie. Câinenii Mari constituie localitatea de centru a comunei Câineni, formată din şase sate, dintre care trei (Câinenii Mari, Râu Vadului, Robeşti) pe dreapta Oltului, pe DN-7, celelalte trei fiind pe stânga (Câinenii Mici, Grebleşti, Priloage).

De la Câinenii Mari, un drum forestier se angajează pe valea Una şi o potecă (traseul 33) urcă prin Dealul Runcului şi Gorganu la Murgaşu şi, mai departe, spre Robu. Tot aici există un pod peste Olt care face legătura cu satele din Depresiunea Loviştei, trecând prin Câinenii Mici. La bifurcaţia din dreptul podului, pe dreapta şoselei (DN-7) se află monumentul ridicat în memoria generalului David Praporgescu, căzut în luptele din zonă în primul război mondial. Pe pintenul de deal din apropiere, pe locul unor alte întărituri mai vechi, a fost construit de austrieci fortul Arxavia, distrus ulterior de turci.

Până la Robeşti (6 km), versantul drept se menţine mai abrupt decât cel stâng. De altfel, pe această porţiune se dezvoltă un bazinet destul de larg. De la Robeşti, un drum forestier pătrunde (10 km) pe valea cu acelaşi nume şi o potecă urcă la Vf. Gorganu. La mai bine de 1 km în aval este troiţa Cantacuzino, de unde se desprinde poteca marcată cu bandă galbenă (traseul nr.32) pe care în 3 ore putem ajunge în Vf. Râgla.

Până în satul Baiota (Sărăcineşti) mai sunt 2 km. De aici, un scurt drum forestier urcă pe v. Sărăcineşti şi o potecă nemarcată prin Vf. Şutei, la Vf. Râgla.

Continuându-ne drumul în aval, după 4 km ajungem în satul Ţuţuleşti, înainte de care însă cu aproape 1 km ne putem opri la Popasul Cornet, situat pe dreapta şoselei. Vizavi este staţia de cale ferată Cornet.

Satele Baiota şi Ţuţuleşti aparţin comunei Racoviţă, situată pe stânga Oltului.Părăsind satul Ţuţuleşti, după 1,5 km ajungem la schitul Cornet, monument de arhitectură

zidit-de vel vornicul Mareş Băjescu în anul 1666, pe timpul domnitorului Radu Leon Voievod. În 1864, sub domnitorul Al. Ioan Cuza, schitul a fost secularizat, toată averea lui trecând în patrimoniul Eforiei Spitalelor Civile, care s-a îngrijit de întreţinerea clădirilor şi salarizarea personalului, până în 1948, când a trecut sub jurisdicţia Episcopiei Râmnicului şi Argeşului. Pe sub poarta din faţă trece tunelul căii ferate. Avariile provocate de tirul artileriei în primul război mondial au fost reparate în 1924.

De aici, spre dreapta, se desprinde un drum care apoi se răsuceşte la stânga şi traversează şoseaua şi râul Olt, ca să ajungă în satele Depresiunii Loviştea (Băiaşu, Perişani etc.), de unde trece, la Sălătruc, în valea Topologului.

Ne menţinem pe DN-7 spre sud şi ajungem (după 1,5 km) la Călineşti, sat ce se desfăşoară în lungul şoselei pe 2 km. În capătul de amonte al satului, pe dreapta, se află valea Călineşti, cu un drum forestier din care pornesc poteci marcate şi nemarcate spre Poiana Suliţei, Vevereţu, Râgla, Murgaşu. Spre capătul din aval este valea Beţel care şi-a tăiat o cheie scurtă în conglomerate. La această cheie se poate ajunge urmărind drumul de pe dreapta râului Beţel până la Lunca Şerpilor (1,5 km), apoi o potecă (5 minute). Cheia îngustă, cu cascade şi mamite, poate fi străbătută pe versantul stâng folosind o brână structurală sub formă de jgheab, înclinat la 35-40°. În amonte de cheie, la diferite distanţe pe talvegul văii se succed marmite, jgheaburi şi cascade dificil de traversat.

La circa 1 km aval de Călineşti, şoseaua (DN-7) trece peste viaductul Albioara, lipit de versantul drept al văii Oltului.

De la Călineşti la gura Lotrului (7 km) Oltul şerpuieşte în două bucle, adevărate meandre adâncite. Şoseaua, deviată parţial pentru a oferi spaţiu acumulării hidroenergetice de la Gura Lotrului, trece prin satele Proieni, Corbu şi Golotreni care, ca şi satul Călineşti, aparţin administrativ de oraşul Brezoi. Traversăm podul peste Lotru şi ajungem la intersecţia în „T", Aici, din DN-7 se desprinde drumul ce urcă pe valea Lotrului (traseul 4).

2. Tălmaciu-Sadu-Râu Sadului-Gâtu Berbecului-Rozdeşti-Şerbănei-curmătura ŞtefleştiNemarcat. Durata: 14-15 ore Distanţa: 52 km (7 km asfaltaţi)

Traseul, urmărind valea Sadului, constituie calea nordică de pătrundere în zona muntoasă. Fiind plasat pe limita dintre Munţii Ştefleşti şi Munţii Cindrel, el constituie un drum axial din care se desprind spre arabele masive poteci marcate şi nemarcate. Deşi pe vale, parcurgerea sa la pas, mai ales de la comuna Sadu în amonte, este reconfortantă, el poate fi străbătut până la Fundu Râului sau Sădurel şi cu autobuze. În lungul văii se întâlnesc sectoare mai înguste, de defileu şi, mai largi, bazinete în care se dezvolta terase şi glacisuri ce oferă o varietate peisagistică. De fapt, bazinetele au constituit cadrul natural de instalare a aşezărilor.

De la intersecţia de lângă magazinul universal din Tălmaciu, drumul se derulează spre vest, până în comuna Sadu, prin Depresiunea Sibiu. Pe acest sector (lung de 7 km şi asfaltat), în partea stângă curge râul Sadului, iar dincolo de el se ridică cea mai nordică culme a Munţilor Ştefleşti, cu înălţimi mai mici de 800 m. În comuna Sadu se mai poate ajunge de la Sibiu, prin Cisnădie, cu autobuzul (14 km).

Din comuna Sadu în amonte, drumul pătrunde în zona muntoasă printre înălţimile Priboiu (765 m) şi Sorbu Mic (753 m). După 4 km ajungem la Masa Verde, trecând pe lângă U.H.E. Sadu (construită în 1896). De aici, pe câteva sute de metri în talvegul râului apar stânci şi mici praguri care imprimă apei un curs vijelios. La confluenţa cu valea Juvertului, în locul numit Masa Verde, o săgeată indicatoare ne atenţionează asupra punctului în care, din drumul judeţean, se desprinde poteca marcată cu triunghi albastru ce duce la cabana Prejba (traseul nr. 8). Mai în amonte se deschide bazinetul de la Gura Plaiului, cu o terasă mai înalta parazitată de agestre şi deluvii care se îngustează apoi spre confluenţa cu pârâul Luntrii, unde funcţionează UHE Sadu II (construită în 1907); în apropiere se află cabana Valea Sadului (construită pe un fragment de terasă) la care ajungem trecând podul pe partea dreaptă a râului.

De aici pornesc două trasee turistice marcate cu cruce roşie: unul spre N, în Munţii Cindrel, altul spre S la cabana Prejba (traseul 9). În continuare, valea se păstrează îngustă până la păstrăvăria din capătul din aval al satului Ciupari. Din apropiere porneşte o potecă nemarcată spre comuna Răşinari şi spre satul Cisnădioara peste vârful Măgura. În amonte de Ciupari, un drum forestier porneşte pe valea Prejbei. Tot de aici se desprinde spre sud şi o potecă (marcată odinioară cu cruce roşie) ce urcă prin Văreţe la cabana Prejba.

Continuând drumul în amonte intrăm în satul Beberani, unde este şi reşedinţa comunei Râu Sadului. Chiar la intrare se formează un drum forestier ce urcă pe valea Mancului. După circa 1,3 km pe partea dreaptă, o potecă nemarcată urcă prin fâneţele de pe Dealul Runcu, până la Apa Cumpănită (Munţii Cindrel).

Precedând intrarea în satul Fundu Râului sunt confluenţele cu valea Vârjoghii şi Valea lui Ivan pe care s-au construit drumuri forestiere.

Din drumul forestier de pe Valea lui Ivan se desprinde un vechi drum de car, puţin utilizat în prezent, care duce la Curmătura Buceciu, apoi prin Buclia şi pe la cantonul silvic Negovanu coboară în valea Sadului la Rozdeşti (traseul nr. 11). La ieşirea din satul Fundu Râului se află confluenţa cu valea Pinului, însoţită şi ea de un drum forestier ce urcă până aproape de cantonul din Tomnatec (Munţii Cindrel). Tot de aici porneşte şi o potecă marcată cu cruce roşie. Valea se îngustează şi după 2 km ajungem la Sădurel, unde funcţionează o tabără de şcolari, în clădirile fostei colonii a constructorilor hidrotehnicieni. Din spatele taberei, pe lângă cantonul silvic, urcă o potecă nemarcată până la vechiul drum de pe Porcoviţa. Puţin mai în amonte este confluenţa cu Sădurelul - cel mai important afluent al Sadului - care-şi are obârşia sub Vf. Negovanu.

Pe Sădurel urcă un drum forestier (traseul 13), din care pornesc ramificaţii pe văile afluente. Acestea constituie căi de acces lesnicioase spre culmea principală a Munţilor Ştefleşti. Pe drumul de pe valea Vaca, la confluenţa ci izvorul Zâmbrişorul, se află o fostă cabană forestieră în care membrii clubului de turism „Amicii Munţilor" din Sibiu, au amenajat un adăpost primitor pentru cazarea drumeţilor.

În continuare, până la lacul Negovanu mai sunt aproape 9 km. Drumul trece pe lângă U.H.E. Sadu V - model de ingeniozitate a hidrotehnicienilor noştri - care iniţial avea două grupuri generatoare de 7,7 MW, formate din turbine Pelton. Ulterior, hidrocentrala s-a extins printr-un grup generator cu turbină Francis de 10 MW, astfel că puterea instalată a crescut la 25 MW, pentru acelaşi debit de apă (5 m3/s). Apa Sadului, captată în amonte de confluenţa cu valea Ţiganului, „introdusă în galeria principală de aducţiune printr-o conductă forţată şi un puţ forţat, se foloseşte la o cădere de 42 m într-o centrală secundară de 400 Kw putere" (Mateescu C., Pavel D., 1972).

Drumul carosabil urmăreşte cu fidelitate meandrele văii, apoi face o dublă serpentină pentru a câştiga în înălţime, necesară spre a traversa botul de deal, dincolo de care se află cabana Gâtul Berbecului (1175 m). De la Tălmaciu până la cabana turistică Gâtul Berbecului, situată pe malul lacului Negovanu (Gâtul Berbecului) sunt 36 km.

Lacul s-a format în urma construirii barajului în cea mai îngustă secţiune de pe valea Sadului, numită de localnici Gâtul Berbecului. Este primul baraj în arc construit în ţara noastră, cu o rază medie la coronament de 78 m.

De la cabană urcă o potecă marcată cu triunghi roşu, la staţiunea climaterică Păltiniş.Drumul forestier se derulează în amonte, pe matul stâng al lacului şi ajunge în bazinetul de la

Rozdeşti (canton silvic, magazin alimentar), de unde porneşte poteca marcată cu triunghi roşu, spre Negovanu şi Dobrun (traseul 14). La 6 km de la cabana Gâtul Berbecului şi după magazinul alimentar Rozdeşti se desprinde drumul carosabil spre staţiunea climaterică Păltiniş. Drumul forestier continuă pe valea Sadului şi după circa 1,2 km ajunge la cantonul silvic Şerbănei, de unde porneşte o potecă spre refugiul Cânaia (triunghi roşu) din Munţii Cindrel, apoi se ramifică drumul forestier de pe valea Conţului. Pe poteci nemarcate se poate merge de pe valea Conţului pe vârful Negovanu Mare, Balindru sau Conţu.

În continuare, drumul se menţine pe partea dreaptă a albiei, trece pe la gura lujbei şi ajunge în

zona de obârşie a Sadului, unde fundul văii este larg şi relativ neted, pe seama acumulării unor depozite fluvio-glaciare. Drumul ocoleşte pe la nord o zonă mlăştinoasă şi ajunge în curmătura Ştefleşti, pe cumpăna de ape dintre valea Sadului şi valea Frumoasei, unde intersectează poteca ce face legătura între Păltiniş şi Obârşia Lotrului. De aici se continuă pe valea Frumoasei (traseul 3).

3. Cantonul Tărtărău-valea Frumoasa-curmătura ŞtefleştiMarcaj: triunghi albastru (parţial şi rar) Durata: 4 ore Distanţa: 15 km (drum forestier)

Valea Frumoasei, de la Tărtărău în amonte, are o luncă largă cu zone înmlăştinite şi cu pajişti punctate de flori multicolore prin care râul face numeroase meandre. Culmile care o împrejmuiesc sunt nivelate la înălţimea de 1 500-1 700 m, fapt ce o conturează şi mai pregnant, ca o depresiune între crestele principale ale munţilor Cindrel şi Ştefleşti.

La cantonul silvic Tărtărău se ajunge venind de la Oaşa, de la Obârşia Lotrului (DN 67-C) sau de la cabana Voievodu prin Poana Muierii.

Şoseaua forestieră, care a înlocuit poteca de picior, se menţine pe sub versantul drept al văii, fapt ce oferă o bună vizibilitate a Munţilor Ştefleşti (Tâmpele, Larga, Balu, Piatra Albă, Cristeşti, Ştefleşti). Din şosea se desprind câteva drumuri secundare care urcă pe afluenţii din stânga al Frumoasei: Graniţa, Praja, Urlieşu, Turişoara. La confluenţa cu Praja se mai păstrează un vechi stăvilar de hait, în spatele căruia bălteşte un ochi de apă.

Mai în amonte, la confluenţa cu Urlieşu, marcajul (triunghi albastru) urmăreşte o poteca ce traversează valea Frumoasei apoi se angajează pe culmea Târnii pentru a ajunge la casa de vânătoare Piatra Albă. Îl vom reîntâlni mai în amonte, în apropiere de confluenţa cu pârâul lui Blaga unde, coborând de la casa de vânătoare, traversează valea Frumoasei şi urcă în Muntele Şerbota. Amonte de confluenţa cu pârâul Ştefleşti drumul principal traversează pârâul Frumoasei (deocamdată prin vad), în apropierea unui fost baraj de halt. Ramura care se menţine pe dreapta Frumoasei se înfundă după circa 3 km.

După traversarea Frumoasei, drumul se derulează în urcuş pe versantul drept al pârâului Ştefleşti, până în curmătura cu acelaşi nume, unde se intersectează cu poteca turistică marcată cu cruce roşie, care face legătura între Munţii Cindrel şi Munţii Ştefleşti şi de unde se continuă în aval pe valea Sadului (traseul 2).

4. Obârşia Lotrului-Vidra-lacul Balindru-Voineasa-Brezoi-Gura LoculuiNemarcat Durata: 1-3 zile Distanţa: 83 km (şosea, în mare parte asfaltată)

Traseul urmează cursul Lotrului, de la confluenţa cu Pravăţu până la vărsarea sa în Olt. Desigur, acest traseu se poate parcurge şi cu mijloace auto, dar acestea nu pot oferi atâtea privelişti câte poate vedea drumeţul care merge pe jos.

Pentru a lăsa posibilitatea turiştilor de a alege variantele optime şi cele dorite, vom indica în descrierea noastră distanţele şi punctele posibile de cazare.

Pornim de la cabana Obârşia Lotrului, îndreptându-ne spre E pe şoseaua ce duce spre Voineasa. Conform indicatorului rutier care ne arată şi distanţa (45 km), străbatem poiana întinsă de o parte şi de alta a şoselei, cale de 3,5 km, însoţiţi de molizi uriaşi, iar, pe alocuri, de undele cristaline ale Lotrului, în care silvicultorii au amenajat cascade artificiale pentru a uşura viaţa păstrăvilor. La capătul acestei distanţe ajungem la cantonul forestier Tunaru, după ce am lăsat pe stânga frumoasa mlaştină (erioforet) de la Lunca cu Funiile.

Şoseaua se bifurcă în dreptul cantonului. Ne vom înscrie pe cea din dreapta, ce traversează Lotrul peste un pod de beton şi se derulează pe malul sudic al lacului Vidra.

După ce trecem podul, ne îndreptăm spre E, evitând drumul forestier din dreapta. Apoi, traversăm Pârâul de la Stână, în lungul căruia urcă o potecă marcată cu punct albastru, spre stâna şi Vf. Miru din Munţii Latoriţei.

În continuare ne vom deplasa pe şosea, urmând şerpuirile acesteia, determinate de menţinerea ei pe curba de nivel de 1 300 m în condiţiile în care mai multe pâraie şi torenţi o subtraversează în drumul lor spre Lotru.

Treptat, în stânga, îşi fac apariţia apele lacului Vidra, iar mai apoi zărim în depărtare, dincolo de lac, siluetele hotelurilor din Vidra. Străbatem un întins platou situat sub coasta Mirului şi în curând ajungem la confluenţa cu pârâul Sec, unde se află un canton forestier. De aici urcă o potecă marcată cu triunghi galben spre culmea Munţilor Latoriţei.

În continuare vom ajunge la luncile Mioarei unde, spre lac, zărim cariera de unde s-a scos argila necesară construcţiei barajului de la Vidra.

Dincolo de lac, spre N, se ridică spinările Sărăcinurilor, pe care vara zărim turmele de oi ca

nişte puncte albe. Din loc în loc, în drumul nostru vom admira, spre E, dantelăria de piatră a vârfurilor Mogoşu şi Pietrele din cuprinsul Munţilor Latoriţei.

Urmează un sector întortocheat al şoselei, dar vom evita drumurile forestiere din dreapta, care însoţesc firul unor pâraie şi se înfundă după câţiva kilometri, având grijă să avem tot timpul în stânga noastră cuveta lacului Vidra. După străbaterea acestei porţiuni ajungem în dreptul cantonului silvic Puru, situat deasupra şoselei spre S, într-un decor superb. În acest sector, lacul Vidra pare strangulat de culmile Puru în S şi Sărăcinul Mic în N, care se apropie foarte mult.

De la canton şoseaua se îndreaptă spre S, apoi spre E, pentru a ocoli ramura dinspre Vidruţa a lacului. Traversăm un mic pârâu, apoi pârâul Pietrele Vidruţei, în lungul căruia urcă un drum forestier. La circa 100 m de pod zărim un indicator ruginit cu o săgeată care precizează: 1½ ore până la stâna Pietrile, marcaj cruce roşie. De aici se desprinde şi poteca ce urcă mai întâi un povârniş bolovănos şi pătrunde în pădurea de molid.

Din aceste locuri, dacă nivelul lacului este scăzut şi putem să ne descurcăm mai uşor în probleme de orientare, vom scurta drumul părăsind şoseaua şi urmând o cărare care trece pe la gura galeriei care aduce apele din lacurile Petrimanu şi Galbenu (de pe Latoriţa), prăvălindu-le într-o jerbă înspumată. Pe această cale (sau pe şosea) vom ajunge în staţiunea Vidra.

Până aici am parcurs circa 20 km şi un popas mai lung se impune.De la staţiunea Vidra ne îndreptăm în continuare spre NV, coborând la nivelul şoselei de

contur a lacului. Vom străbate circa 4 km până la barajul Vidra , desfătându-ne privirea cu imaginile calme ale vârfurilor rotunjite ce străjuiesc oglinda de ape. Depăşim barajul şi coborâm serpentinele până la albia seacă a Lotrului, evitând drumul ce urcă pe pârâul Ţancu (spre E). Pe valea acestui pârâu (rebotezat de hidroenergeticieni Chioara) zărim cariera de unde s-au scos blocurile de piatră ce acoperă versanţii barajului. După ce coboară aproape 100 m diferenţă de nivel, şoseaua însoţeşte firul văii.

La aproape 1 km de la baraj, traversăm pârâul Goaţa Mică ce îşi aduce apele de sub Vf. Goaţa (1 847 m). În continuare, şoseaua se menţine pe malul stâng al văii străjuite pe alocuri de pereţi abrupţi. Depăşim astfel gura pâraielor Steaja (inaccesibilă) şi Haneşu. Pe Haneşu urcă un drum forestier în lungul căruia întâlnim marcajul triunghi albastru care conduce spre Vf. Cristeşti (traseul nr. 17). Tot pe aici putem pătrunde şi în bazinul pârâului Steaja, până la Vf. Piatra Albă (traseul nr. 16).

Urmând în continuare şoseaua pe sub pereţii aproape abrupţi, ajungem la confluenţa pârâului Balindru cu Lotru, unde se află şi lacul de acumulare Balindru, căruia i se mai spune şi Lotru aval sau Lotru pompaj. Apele acestui lac sunt pompate printr-o conductă ce urcă panta sudică a Vf. Fumica spre galeria ce le va conduce către lacul Vidra.

În lungul pârâului Balindru urcă 9 km un drum forestier care se ramifică atât spre valea Hoteagu (peste pantele munţilor Furnica şi Hoteagu), cât şi spre pârâul Balindruţ, afluent de stânga al Balindrului.

Marcajul punct albastru ce însoţeşte drumul ajunge până în şaua Conţului, în timp ce marcajul punct roşu ne călăuzeşte până pe Vf. Balindru Mare.

Mai există un marcaj (cruce albastră, până la pârâul Balindruţ, iar vechiul marcaj bandă albastră care însoţea poteca spre valea Hoteagu şi Dobrunu este în cea mai mare parte distrus.

Lacul Balindru este traversat de un frumos viaduct pe care îl traversăm în continuarea drumului nostru. Depăşim barajul (în aval de acesta se află un magazin pentru forestieri şi o casă cochetă) şi la scurt timp intrăm în vestitele Cataracte ale Lotrului. Depăşim pârâul Şteflea ce cobora cândva în cascade (acum apele sale sunt dirijate spre lacul Balindru printr-o galerie) pe versantul drept, în timp ce mai la vale, din versantul stâng îşi aduce apele pârâul Furnica. Sus, pe versantul drept, zărim cabanele coloniei de mineri, Cataracte (unde există un magazin alimentar). Traversăm pe un podeţ, evitând drumul ce urcă în colonia minerilor, şi ajungem pe malul stâng unde apar şi gurile unor galerii vechi. Pătrunderea în aceste galerii este periculoasă şi nerecomandabilă.

În continuare trecem pe lângă instalaţiile miniere şi, în coborâş uşor, ajungem la un frumos viaduct aruncat peste pârâul, cândva vijelios, pe care străbătându-l ajungem iar pe malul drept. În apropiere, un pârâiaş cu apă curată se prelinge peste stânci. Ne aflăm la „Zidul lui Manole" - un masiv zid de piatră stă să se prăbuşească sub presiunea masei de bolovani imenşi de pe coasta muntelui. Versantul stâng, aproape vertical, este brăzdat de numeroase brâne în care iarna îşi găsesc adăpost pâlcuri de capre negre.

Treptat şoseaua coboară odată cu Lotrul, depăşim gura văii Hoteagu, străjuită de un perete stâncos, apoi intrăm în ţinutul pădurii de fag. Albia Lotrului e plină acum de nisip în care sclipesc foiţe de mică.

La Gura Dobrunului se racordează la drum poteca marcată cu triunghi roşu ce coboară de la casa de vânătoare Dobrun (traseul nr. 14). De aici mai avem 4 km şi intrăm în localitatea Voineasa. Mai întâi apar sălaşe ale localnicilor, apoi câteva gospodării, sediul Districtului de drumuri şi, pe partea stângă a Lotrului, atelierele Secţiei de producţie industrială din Voineasa. Până în staţiune vom mai

parcurge circa 2 km prin vechiul sat, acum întinerit.Putem poposi în Voineasa, solicitând cazare la unul din hotelurile staţiunii.De la Voineasa există curse I.T.A. până la gara Lotru (40 km) şi până la Râmnicu Vâlcea (72

km). Din staţiune, drumul coboară în serpentine până la podul de peste Lotru, pe care îl traversează, orientându-se spre SE. Părăsind localitatea, drumul se angajează în coborâş uşor, pe sub poalele pădurii de fag, în defileul de la Piatra Tăiată (la circa 4 km de Voineasa), apoi străbate micul bazinet depresionar în care se întinde satul Valea Măceşului. De aici porneşte o potecă marcată cu bandă galbenă, ce urcă peste plaiul Măceşului şi, în continuare trecând peste plaiul Vătafului, ajunge pe culmea Dealul Negru, racordându-se la drumul de cuhne al Munţilor Ştefleşti (traseul nr.5). Tot marcaj bandă galbenă este înscris şi pe drumul carosabil de cuhne care porneşte din Valea Măceşului, străbătând culmea principală a Munţilor Latoriţei.

După 8 km de la plecarea din Voineasa se ajunge la Gura Latoriţei, unde se află Hanul Latoriţa. De aici se remifică spre V şoseaua spre Ciunget (6 km) şi, în continuare, spre lacul de la Petrimanu, străbătând pitoreştile chei ale Latoriţei. Această şosea (asfaltată până la Petrimanu) continuă peste Curmătura Olteţului (1 615 m), până la Polovragi, străbătând cheile Olteţului; nu este accesibilă iarna.

Traversăm Latoriţa peste podul mare de beton şi ne orientăm spre E. În faţă se întind culmile împădurite ale Gruiului Ursului, în care domină fagul şi mesteacănul, toamna oferind variate nuanţe de culori. După circa 3 km de la Gura Latoriţei şoseaua traversează canalul prin care apele ce debuşează din Uzina Lotru-Ciunget, sunt conduse în lacul de acumulare de la Malaia. Şoseaua urcă uşor oferindu-ne o privelişte asupra localităţii Malaia, iar în ultimul plan, spre înălţimile stâncoase ale Nărăţului. În continuare traversăm două viaducte întinse peste valea , Mălăii şi respectiv peste valea Bucureasa care îşi adună apele de sub culmea nordică a Munţilor Căpăţânii, în sectorul Vf. Ursu-Vf Cocora.

Depăşim barajul Uzinei Malaia şi coborâm uşor, intrând în localitatea Malaia. De aici, după ce traversează Lotrul pe o punte cu cabluri, urcă o potecă prin vârfurile Pleaşa (1 128 m) şi Vătafii la Stcrpu, marcată cu triunghi galben, pana la Vf. Movilişu (1 510 m), (traseul nr.24).

Tot din Malaia, urmând valea Satului, putem aborda poteca ce urcă spre Vf. Zmeurătu (1 938 m) din Munţii Căpăţânii („La Brătieni" - cum îi mai spun localnicii).

În continuare, din Malaia - traversăm pârâul Grofului ce îşi aduce năvalnic apele în Lotru; în imediata apropiere, pe dreapta, zărim izvorul Sf. Maria - captat de Regimentul 5-Vânători. După ultimele aşezări, şoseaua se dispune pe malul drept al lacului de acumulare Brădişor, traversând cinci viaducte şi strecurându-se pe sub pereţii stâncoşi. Dincolo de lac, culmile înclinate sunt tăiate de o serie de pâraie (Valea Rea Mare, Valea Rea Mică, Brădişoru) care an dăltuit văi adânci separate de creste, sugerând un relief tânăr.

Traversăm barajul Brădişor, construit din beton în dublu arc (între anii 1980-1983) apoi, printr-o serpentină, revenim la firul Lotrului. În versantul stâng se deschide Râpa Brădişorului, un imens focar de eroziune, un adevărat model geomorfologic în care putem vedea ce poate face apa torenţială pe versantul unui munte despădurit.

În curând ajungem la staţia de transformare de la Brădişor; apoi, după câţiva kilometri, intrăm în satul Săliştea. Urmează satul Păscoaia, cu casele risipite pe stânga Lotrului. Apoi şoseaua străbate un bazinet plan şi ajunge în satul Valea lui Stan. După încă 4 km intră în oraşul Brezoi. De la distanţă se văd pereţii abrupţi formaţi din straturi de gresii şi conglomerate, înclinate uşor spre E.

Din staţia de autobuz putem admira relieful accidentat din cuprinsul văii Doabra.Spre S se disting crestele dinţate ale Nărăţului. Din centrul oraşului, până la Gura Lotrului,

punctul de racord al şoselei pe care am venit (DN 7-A) cu drumul naţionai (DN-7; E-81), mai avem încă 3 km, iar până la gara Lotru 5 km. Dacă dispunem de timp, în circa o oră putem să cunoaştem lumea de stânci a văii Doabra; său, urmând traseul nr.30, să ajungem la Poiana Suliţei.

Precizăm că din Brezoi există curse locale spre gara Lotru.

5. Pasul Tărtarău - Vf. Tâmpele - Vf. Larga - Vf. Piatra Albă - Vf. Ştefleşti - Vf. Negovanu – curmătura Buceciu - Vf. Sterpu - Capu Muntelui - Poiana Gâlfa - Şaua Scâuiele, gura Scăuiele (valea Oltului)Marcaj: bandă roşie Durata: 3-5 zile Distanţa: 70 km

Este un traseu lung, cu cel puţin trei zile de marş şi fără cabane în imediata lui apropiere. Din acest motiv, parcurgerea traseului se va face cu cortul sau căutând adăpost la stâne. Pentru a rămâne cu imagini cât mai vii, este bine să se parcurgă în mai multe etape (4-5). Puncte bune de campare - fie în cort, fie la stâne - ar fi curmătura Tâmpa, Larga, Baiu, cumătura Piatra Albă, Conţu, curmătura Buceciu, Voinegel, curmătura Pârgheş, Capu Muntelui ş.a. Drumeţul îşi poate alege şi alte locuri de popas, la distanţă mai mare sau mai mică faţă de traseu.

În pasul Tărtărău se ajunge venind de la Obârşia Lotrului (S) sau Oaşa (N), pe DN 67-C, de la cabanele Voievodu (triunghi roşu) sau Şureanu (bandă albastră). Poteca porneşte din vecinătatea panoului care înfăţişează judeţul Vâlcea. Trecem prin rariştea de molizi din şa, apoi ne angajăm pe muchia Piciorul Tâmpei. După circa ½ oră, ghidându-ne după marcajul de pe molizi, ieşim la gol, unde ne întâmpină o suprafaţă cvasiorizontală. Cotim uşor la stânga, îndreptându-ne spre, est, după stâlpii de marcaj. Lăsăm un vârf teşit pe dreapta, apoi altul pe stânga; traversăm longitudinal o mică şa, după care coborâm printr-o rarişte în curmătura Tâmpei, unde întâlnim cărarea marcată cu cruce roşie (traseul 15), care urcă de la Obârşia Lotrului, pe coasta Tâmpei (unde ar fi necesar un indicator).

Între cele două curmături, Tărtărău-Tâmpa (4 km), se consumă circa 1½ ore. De aici cotim jumătate stânga (NE) şi începem un urcuş uşor prin pajiştea de pe culmea Larga (Larga lui Maniţa), având cumpăna de ape în dreapta. După ½ oră traversăm un pâlc de molizi (în 5 minute), apoi coborâm într-o şa, ocolim un mamelon, după care urcăm spre Vf. Larga (prin Larga Bangi), pe lângă temelia unei foste clădiri (pichet).

Ocolim Vf. Larga (acoperit de ienuperi şi molizi) pe la S şi zărim, lângă un molid, o săgeată metalica cu dublu sens pe care nu se poate descifra nimic, dar prezenţa ei ne confirmă că suntem pe poteca turistică. Cotim spre N şi ajungem în curmătura Baiului după circa 2-2½ ore de mers din curmătura Tâmpei. Pe tot traseul avem privelişti spre creasta Parângului, spre Munţii Şureanu (Sălanele, Vf. lui Petru, Clăbucet etc.) şi valea superioară a Lotrului.

În curmătura Baiului există o intersecţie de poteci şi trei săgeţi cu inscripţii greu de descifrat: Obârşia Lotrului, Ştefleşti, Vidra. O potecă coboară prin Tarniţa în valea Frumoasei, alta coboară prin Balu1 şi Sărăcinu la lacul Vidra.

În continuare urmărim cumpăna apelor în urcuş, având pe stânga ienuperi, punctaţi ici-colo cu molizi piperniciţi, apoi ne menţinem aproximativ la nivel. Lăsăm pe dreapta un mamelon şi cotind uşor spre stânga (NE), ajungem între obârşiile pâraielor Urlieşu (N) şi Goata (S), apoi la un izvor plasat în capătul vestic al Pietrei Albe. De aici porneşte o potecă la barajul Vidra prin culmea Goală. Marcajul bandă roşie îl întâlnim pe pietre şi pe rarii stâlpi metalici existenţi (uneori dezgropaţi).

Pornind de la izvor, ocolim Vf. Piatra Albă pe la N şi ajungem - după 1½ - 2 ore de la plecarea din curmătura Balului - lângă un panou ruginit pe care se recunoaşte o schiţă a marcajelor din munţii Cindrel şi Ştefleşti, dar pe care, mai recent, s-a scris „Păşunea Piatra Albă"... De aici, o potecă nemarcată coboară la cantonul Piatra Albă (traseul 16). Tot de aici se poate urca (în 10 minute) în Vf. Piatra Albă (2 179 m) de unde se deschide o minunată perspectivă asupra Munţilor Cindrel (de la Vf. Onceşti până la Dealul Domnilor), Munţilor Şureanu (de la Poiana Muierii până spre Păltinei), Munţilor Parâng, Munţilor Latoriţa şi Munţilor Căpăţînii.

Tot de aici se zăreşte o parte din Depresiunea Vidra, cu şoseaua de contur a lacului, Depresiunea Oaşa, cu culmile prelungi nivelate la 1 500-1 600 m, precum şi drumul pe care l-am parcurs din Tâmpele şi pe care-l vom continua spre Ştefleşti-Negovanu. În partea sudică a vârfului, la obârşia văii Steaja, este sculptat un circ glaciar în care se recunoaşte o mare potcoavă nivală sprijinită cu capetele pe versantul abrupt (V), iar mai în aval, valuri morenice (acoperite de jnepeni), care se prelungesc până în pădure.

Din Vf. Piatra Alba patern cobori pe cumpăna de ape spre NE sau ne întoarcem la panou pentru a urmări poteca marcată (bandă roşie). În ambele cazuri, în ½ oră ajungem în curmătura Piatra Albă (Cristeşti). Prima variantă (nemarcată) ne oferă posibilitatea de a trece pe lângă circurile glaciare Groapa Stejii, Căldarea Jipoasă şi Cristeşti.

În continuare, cărarea urmăreşte cu pantă domoală versantul vestic al Vf. Cristeşti, până la un grup de stânci, dintre care una atrage atenţia de la distanţă. Este Piatra Cântătoare (Piatra în Echilibru) -un bloc aproximativ discoidal (care, de la distanţă, seamănă cu un basc), sprijinit pe un soclu.

Aici există şi o intersecţie de poteci (dar săgeţile indicatoare lipsesc): una, marcată cu cruce roşie, urmăreşte aproximativ curba de nivel pe versantul nordic, circa 1 km, apoi coboară în curmătura Ştefleşti; alta, nemarcată, coboară în valea Frumoasei, trecând pe la o stână. Cărarea pe care ne vom deplasa (bandă roşie), mai puţin vizibilă prin iarba pajiştei, urcă costiş spre dreapta, pentru a ajunge (1/4 oră) în şaua dintre vârfurile Cristeşti şi Ştefleşti, unde întâlneşte poteca marcată cu triunghi albastru care urcă din valea Haneşului, pe stâna Groapei, în Vf. Cristeşti (traseul 17).

În această şa întâlnim grupuri de stânci cu forme diferite, presărate pe o suprafaţă aproape plană, oferind o privelişte deosebită, mai ales în jurul Vf. Cristeşti. Cărarea trece apoi pe versantul sudic şi urcă uşor (circa 1 km), până într-o mică şa situată între cele două vârfuri ale Muntelui Ştefleşti (2 242 m). Din pasul Tărtărău până la Ştefleşti sunt circa 20 km, care pot fi parcurşi în 6½ - 7½ ore.

De pe Vf. Ştefleşti se deschide o admirabilă perspectivă spre toate punctele cardinale. Astfel, spre SV se zăresc circurile glaciare de pe versantul nordic al Parângului, culmile din bazinul Latoriţei,

1 Balu derivi de la verbul latin balo-ere =a behăi

culmile Păpuşa-Căpăţâna, Mănăileasa; spre N sunt Munţii Cindrel (cu vârfurile Onceşti, Bătrâna, Boşineu, Rozdeşti, Niculeşti, Şerbota), spre V Munţii Şureanu (Clăbucet, Vf. lui Petru, Cârpa, Păltinei ş.a.), spre E culmea Ştefleşti (Conţu, Balindru, Sterpu, Prejba). În apropiere, pe versantul nordic sunt două circuri glaciare orientate spre valea Sadului, iar sub Vf. Cristeşti se observă un alt circ glaciar, mai mic, orientat spre ESE.

Din Ştefleşti cărarea se derulează spre E, prin pajişte, şi coboară (peste 160 m diferenţă de nivel), şerpuind printre jnepeni până la curmătura Conţu (1 980 m), unde sunt sculptate spre S două circuri glaciare. În continuare, poteca marcată cu bandă roşie urcă versantul sudic al Conţului Mare (2 080 m), apoi traversează şaua dintre Conţu şi Balindru2 şi, după un scurt urcuş, urmăreşte curba de nivel pe versantul nordic al Balindului, ocolind obârşia largă modelată nival; trece apoi printr-o mică şa pe versantul sudic şi ajunge în curmătura dintre Balindru şi Negovanu Mare, unde se pierde prin iarba pajiştei.

Atenţie! La V de Vf. Negovanu Mare există un alt vârf (Negovanu Pietros) cu versantul vestic stâncos. Poteca trece printre aceste vârfuri. De aici traversează versantul nordic al Negovanului Mare, unde întâlneşte poteca (marcată cu triunghi roşu - traseul 14), ce urcă de la Rozdeşti, apoi cotind uşor spre SE ajunge în şaua dintre Negovanu şi Clăbucet. Aici se desprinde o potecă spre curmătura Jidului, şi Vf. Dobrun. Cărarea marcată cu bandă roşie se derulează pe versantul sudic al Clăbucetului (Plaiul Clăbucetului), pe deasupra stânei Buceciu de Sus, şi după circa ½ oră coboară uşor, traversează un pârâu, trece printr-o rarişte de molizi şi ajunge în curmătura Buceciu (1 605). Aici a funcţionat multă vreme o staţie de funicular care cobora lemnul în valea Sadului, la confluenţa cu Valea lui Ivan. Din Vf. Ştefleşti până în curmătura Buceciu se parcurg circa 19 km în 5½ -6½ ore.

Curmătura Buceciu constituie o intersecţie importantă de drumuri: aici ajunge drumul forestier care urcă pe Rânjeu, ca şi drumul care urcă pe la Dobrun sau Poiana Florilor; drumul care urcă din Valea Sadului pe Valea lui Ivan şi coboară la Rozdeşti (traseul 11), legându-se de drumurile forestiere din bazinul Sădurelului (traseul 13); cărarea care porneşte de la Tălmăcel şi trece prin Prejba (traseul 6), precum şi poteca de creastă a Munţilor Ştefleşti - marcată cu bandă roşie (traseul nr.5).

Numele curmăturii ca şi al vârfului din apropiere derivă din substantivul (lat.) bucetum-i= păşune pentru vite, sau din verbul (lat.) bucino = a suna din trompetă, a buciuma.

Din curmătura Buceciu până în curmătura Poiana Ţiganului (1A oră), marcajul cu bandă roşie se suprapune pe o distanţă de circa 2 km drumului de car pe care întâlnim şi marcajul cu bandă albastră (fragment din traseele 6 şi 11) şi care urmăreşte curba de nivel pe la N de Măgura (Cuca) Buceciu.

La marginea de V a Poienii Ţiganului (1 573 m), o săgeată metalică fixată pe un copac ne arată direcţia spre Voinegel şi timpul de mers (1 oră). Drumul carosabil pe care continuă marcajul cu banda albastră (şi care va fi marcat cu cruce albastră) se menţine pe curba de nivel cotind la stânga. Poteca marcată cu bandă roşie se desprinde uşor spre dreapta, traversează poiana îngustă, dar prelungită în sens meridian, urcă pe muchie printre molizi şi ajunge în ¼ ore într-o pajişte alungită cu pantă domoală prin care marcajul apare rar pe pietre. După 5 minute panta se precipită, dar zigzagurile potecii care uşurează urcuşul se recunosc prin iarbă şi afiniş.

De la capătul urcuşului (1/4 oră), cărarea urmăreşte o muchie prelungă cu mici denivelări, până la un platou uşor bombat, cu o rarişte de molizi (Voinegel). Aici este necesară o placă indicatoare, întrucât cărarea se bifurcă: apare marcajul cu triunghi galben (traseul 23) care coboară pe la stâna Voinegel la lacul Jidoaia, din care se desprinde apoi marcajul cu cruce galbenă, care trece prin Vf. Galbenei.

Poteca marcată cu bandă roşie coteşte la stânga şi după 5 minute, ajunge în poiana unei mici şei (Groapa Sasului) cu indicatoare fixate pe un molid, care îndrumă spre: Gura Galbena - 3-4 ore, Voineasa -6 ore (cruce galbenă), Pădureţ - 15 minute (cruce galbenă), Vf. Sterpu – 1½ ore, curmătura Buceciu -2 ore (bandă roşie).

În continuare, poteca marcată cu bandă roşie urcă costiş timp de 25 minute pe versantul sudic al Vf. Voineşiţa, prin molidiş pe la „Bălţi", până în şaua dintre Voineşiţa şi Voineagu Cătănesii. De aici se desprinde o potecă abia vizibilă şi nemarcată spre Prejba, prin Dudurugu şi Panta.

Cărarea pe care ne deplasăm (marcată foarte rar cu bandă roşie) coteşte spre dreapta (SE) şi urcă cu o pantă destul de mare pe Voineagu Cătănesc, al cărui vârf îl ocoleşte pe la S (pe deasupra pădurii de molid), pentru a ajunge în ½ - ¾ oră sub Vf. Căcâcea. De aici cărarea urcă costiş pe versantul de N al Vf. Căcâcea (care pare un contrafort al Vf. Sterpu) şi ajunge pe cumpăna de ape trecând printr-o strungă.

Cărarea urmăreşte apoi curba de- nivel pe versantul meridional al Vf. Sterpu, traversează o culme care se prelungeşte spre S şi se arcuieşte pe la obârşia Văii Ivănuş, unde traversează şi un culoar de avalanşe drenat de un pârâu, pentru a urca în capătul nordic al culmii Dealu Negru.

2 Prin metamorfoză de la baliolus-a-um (adj. lat.) = bălţat

Din Voinegel pană aici sunt circa 6 km, care se parcurg în 1½ -2 ore. Dacă timpul ne permite putem urca în ¼ - ½ oră pe coama Vf. Sterpu (2 144 m), care este un bun punct de belvedere spre toate direcţiile cardinale.

Tot de aici, parcurgând culmea prelungă spre S a Dealului Negru putem coborî peste Vf. Vătafului: la Voineasa - prin Deluşelu sau Vf. Pleşu, Malaia - prin Molivişu (traseul 24) sau Păscoaia - prin Vf. Arsurii.

Din şaua largă în care ne găsim (dintre D. Negru şi Sterpu), cărarea coboară (1/3 oră) în curmătura Pârgheşul (dintre Vf. Sterpu şi Vf. Pârcălabu) - 1 911 m, unde întâlneşte un drum de tractor care se derulează pe versantul estic al Dealului Negru, apoi se îndreaptă spre Stânişoara (E). Banda roşie se suprapune acestui drum care urcă şi ocoleşte Vf. Pârcălabu (2 060 m) pe la S (în '/a oră), după care se desfăşoară aproximativ în curbă de nivel, pe la S de Piatra Gârcului, apoi ocoleşte Obârşia Văii Stânişoara şi ajunge în curmătura Stânişoara, la o intersecţie de drumuri care se pot urmări din acest loc pe coastele culmilor: spre S se desprinde un drum care duce prin culmea Mândra-Sârbinu-Robu, spre V este drumul pe care am venit şi altul, mai jos, care coboară în Valea Pârcălabului pe la stâna din Stânişoara; spre V este drumul pe care ne vom deplasa şi care se menţine aproximativ în curbă de nivel în lungul Coastei Câinenilor având în dreapta valea Una. Din curmătura Pârgheş, până la această intersecţie de drumuri sunt circa 5,5 km (1½ -2 ore).

După circa 1 oră de mers în lungul Coastei Câinenilor ajungem la Capu Muntelui, unde drumul face mai multe serpentine, pentru a cobora o diferenţă de nivel de circa 100 m. După terminarea serpentinelor, drumul ocoleşte obârşia Văii lui Vlad trecând prin faţa unei stâni pe al cărei pereţi zărim marcajul bandă roşie, absent aproape din Sterpu, apoi menţinându-se în curbă de nivel intră în pădurea de molid.

La capătul a 15-20 minute de la stână, drumul începe să coboare în serpentine, trecând treptat în pădurea de fag. Se menţine apoi cumpăna apelor (care devine aproape orizontală circa 1 km), ocoleşte pe la N două mameloane şi coboară menţinându-se pe versantul sudic până în şaua de la V de Dealul lui Vlad. Din această şa se deschide priveliştea spre Munţii Prejba, în care se recunosc vârfurile: Prejba, Greşii, Muma, Pleşiţa, apoi Curmătura şi Dealul Barnii, culmea Conţu, iar la S de valea Lotrioara privirea se odihneşte pe culmea Floarea-poiana Tisa-poiana Pietrelor.

Drumul urcă puţin din şa, se abate pe la S de Vf. lui Vlad şi coboară uşor în poiana Comarnice (la E de vârf), deasupra unei stâne. De la stâna din Capu Muntelui până aici se consumă 1½ - 1¾ ore. Poteca se bifurcă din această poiană. Drumul de car pe care l-am parcurs până aici (şi care ar fi trebuit marcat în continuare cu bandă roşie), coteşte uşor la dreapta şi este marcat cu cruce roşie (traseul 35). Pentru a urmări marcajul bandă roşie, urcăm prin poiană spre N.

La marginea poienii, pe un fag gros distingem marcajul apoi intrăm într-o pădure tânără de foioase pe o potecă abia vizibilă şi ajungem într-un luminiş, pe cumpăna apelor, lângă un fag cu vârful rupt de vânt. Semnul de marcaj apare rar pe trunchiul fagilor şi trebuie urmărit permanent, deoarece poteca este puţin circulată.

Cărarea coboară pe cumpăna de ape dintre valea Gâujanu (V) şi valea Scăuiele (E), trece printr-un pâlc de mesteceni (după ¼ oră) apoi, printr-un luminiş, traversează un mamelon stâncos şi după ½ - ¾ oră ajunge într-o şa, de unde - versantul vestic fiind defrişat - se observă Coasta Câinenilor, Dunga Pojorâţii, Floarea. Urcă puţin pe un mamelon rotunjit, în vârful căruia întâlnim marcajul, pe un fag, apoi coboară cotind la dreapta (E) şi ajunge într-o poiană pe versantul sudic al culmii. Traversează poiana diagonal trecând pe lângă un mesteacăn gros, apoi printr-o rarişte şi ajunge în poiana de la stâna Gâlfa.

De cum zărim stâna cotim la stânga şi urmărim plaiul care curând se înscrie spre dreapta, pe cumpăna de ape. Marcajul este rar, dar cărarea fiind circulată nu ridică probleme de orientare. Pătrundem într-o pădure tânără de foioase şi lăsăm cumpăna de ape la stânga, apoi trecem iar pe cumpănă, având în dreapta lăstăriş iar în stânga făget. Poteca se precipită pe o muchie pietroasă, apoi se înconvoaie în câteva bucle până în şaua de la V de Dealu Scăuiele, unde subtraversăm două linii electrice de înaltă tensiune. De aici, avem perspectiva spre valea Căprăreţ (Râu Vadului), cu gospodării răsfirate în luncă şi pe versantul opus.

Vechea potecă turistică marcată cu bandă roşie coboară din şaua Scăuiele în valea Căprăreţ, traversează râul peste puntea hidrometrică şi se îndreaptă aval de-a lungul drumului forestier (2 km), până la punctul de oprire (P.O.) Valea Fratelui al căii ferate. Este însă mai comod să urmărim cărarea care se derulează pe versantul de S al Dealului Scăuiele printr-o pădure de foioase (fag, stejar, carpen, ulm).

După ce întâlnim o altă potecă ce coboară din stânga, drumul se lărgeşte, face câteva serpentine, apoi coboară costiş până în talvegul văii Scăuiele. De aici urmăreşte firul văii în aval, pe malul stâng, apoi pe cel drept, până la calea ferată de pe valea Oltului. Nu traversăm calea ferată, ci cotim la dreapta, mergând în lungul acesteia spre aval circa 300 m până la barieră, unde pătrundem pe

DN-7 (Sibiu-Rm. Vâlcea).Până la staţia Râu Vadului, mergând în aval, mai sunt 500 m, iar până la Popasul turistic Râu

Vadului, 2 km.

6. Curmătura Buceciu - Poiana Tiganului - Dealul Panta – Tomnatec – Măcica - Cabana Prejba - Gruiul Greşii - Vf. Muma – Pleşiţa – Ştefăniţa - TălmăcelMarcaj: bandă albastră Durata: 9-12 ore Distanţa: 33 km

În curmătura Buceciu se poate ajunge din mai multe părţi (Obârşia Lotrului, Frumoasa, Voineasa, Rozdeşti, Sădurel etc.), pe trasee diferite.

Pentru a ajunge la cabana Prejba (5-7 ore) şi la Tălmăcel (9-12 ore) mergem pe drumul de car care menţine curba de nivel şi ocoleşte pe la N Cuca Buceciului până la Poiana Ţiganului, apoi la N de culmea Voinegelului, după care se derulează pe versantul vestic al Voineşiţei, până la Dealul Panta, unde coteşte spre NE şi ajunge la Crucea din Tomnatec (după 9 km).

Aici, drumul de car (traseul 11) coteşte la stânga, dar poteca marcată se menţine pe direcţia E, pentru a traversa pe nesimţite o şa. Coteşte uşor la stânga printr-o rarişte şi traversează albia unui pârâu (Fântâna Cerbului) şi în 5-10 minute ajunge la un stâlp metalic cu săgeţi spre: Dobrun (6 ore) şi Obârşia Lotrului (10 ore) prin curmătura Buceciu şi prin Prejba (2½ ore). În viitor, între curmătura Buceciu şi Fântâna Cerbului marcajul va fi cruce albastră; cu bandă albastră se va marea poteca dintre Fântâna Cerbului şi şaua de la estul Vf. Voineşiţa peste Dealul Panta (ca prelungire a traseului de creastă din Munţii Prejba).

Tot aici ajunge şi poteca traseului 12, marcată cu triunghi albastru. De la indicatorul metalic se urcă uşor prin pajiştea de pe versantul estic al Tomnatecului (unde pe un bot de deal se mai recunosc încă tranşeele din primul război mondial). Pe măsură ce „săltăm” în altitudine se zăreşte tot mai bine culmea principală a Munţilor Ştefleşti, putând distinge vârfurile Voineagu, Căcâcea, Sterpu, Floarea, spre SE, şi Clăbucet, Negovanu spre SV. Spre dreapta, în valea Brăneasa se zăreşte drumul forestier. După 20-25 minute de la indicator, cărarea ajunge pe un loc neted şi coteşte uşor la stânga, pe lângă un stâlp de marcaj, intrând în pădure. Pe dreapta lasă un mamelon împădurit. După câteva minute (3-4 minute) pe dreapta apare o plantaţie de răşinoase, în timp ce pe stânga se menţine pădurea închegată de molid. Se coboară uşor circa ¼ oră în albia unui pârâu (din bazinul Văii lui Ivan) ale cărui izvoare sunt ceva mai sus, în dreapta, în şaua dintre Tomnatec şi Brăneasa.

Poteca urcă prin păşunea de pe versantul vestic al Brăneasei, apoi traversează şaua dintre Brăneasa şi Bran printr-o rarişte de conifere, după care coboară uşor spre curmătura Măcica, unde este o stână şi un indicator ruginit.

De la indicator cărarea urcă prin pajişte aproape de liziera pădurii, lasă vârful pe dreapta, apoi traversează o şa şi ajunge la cumpăna de ape dintre valea Mancului şi pârâul Cailor. Mai departe urcă prin pajişte pe culmea Vaca, ocoleşte un mamelon pe la V, străbate câţiva zeci de metri prin pădurea de conifere, traversează un pârâu, o rarişte de conifere şi iese din nou pe pajişte (unde este jalonată de stâlpi metaiici) şi se menţine un timp pe cumpăna apelor. Se întâlneşte cu poteca ce urcă de la cabana Valea Sadului (traseul 9) şi trece pe versantul sudic al Vf. Prejba, pe lângă un stâlp cu trei săgeţi pe care încă se mai descifrează; Valea Sadului (3 ore), Obârşia Lotrului (12 ore), Dobrun (8 ore) şi cabana Prejba (10 minute). De aici se observă şi acoperişul cabanei situată la marginea pădurii şi spre care coborâm.

De la cabana Prejba la Tălmăcel sunt circa 14 km care se parcurg în 3½ - 4½ ore. Ne deplasăm spre NE circa 600 m, până la Troiţă, de unde se deschide o frumoasă perspectivă spre Munţii Cindrel, valea Sadului, Dealul Măgura, cu pajişti şi şuri, Munţii Făgăraş şi culmea principală a Munţilor Ştefleşti. De aici coborâm uşor pe cărarea marcată cu bandă şi triunghi albastru, prin păşune, apoi printr-o plantaţie de conifere şi în ¼ oră ajungem la un indicator care ne informează că înapoi, până la cabană, avem de mers ½ oră, la comuna Sadu, pe la Masa Verde (triunghi albastru) sunt 4 ore şi la Tălmăcel (bandă albastră) sunt 4-5 ore.

Ne îndreptăm spre E pe cărarea largă marcată cu bandă albastră, urcăm uşor spre Vf. Greşii, pe care-l lăsăm pe stânga, şi coborâm prin pădurea de conifere până în poiana din curmătura dintre Greşi şi Muma, în mijlocul căreia se ridică un mamelon stâncos cu un pâlc de conifere.

Din şa porneşte o potecă nemarcată şi ocoleşte Vf. Muma pe la V, apoi coboară pe o muchie până în şaua Gâtu Juvertului, de unde se răsfiră spre: valea Lungşoara; Vf. Pleaşa şi valea Juvertului. Altă potecă urcă costiş pe versantul sudic, ocoleşte vârful pe la E, trece pe lângă troiţă şi coboară pe culmea dintre valea Strungarului şi valea Lungşoara. Marcajul urmăreşte liziera pădurii care este în dreapta direcţiei de mers şi se menţine aproape în curbă de nivel.

La un cot al drumului, lângă o stână, traversează un pârâu. De aici liziera coboară pe cuhnile secundare şi urcă pe văi. În faţă observăm Vf. Pleşiţa (Boului), iar la dreapta, peste valea Mogoşului, se

află culmea Conţu, cu parcele defrişate şi cuhnile din bazinul Lotrioarei.Ocolim pe la S Vf. Pleşiţa şi coborâm până într-o şa, unde marcajul pe stâlpi metalici trece pe

versantul nordic (şi unde se desprinde spre E poteca ce coboară la Boiţa - traseul 7). În acest punct ar fi necesar un indicator cu săgeţi.

Continuându-ne drumul însoţiţi de stâlpii de marcaj prin Dealul Plaiului, ne apropiem de pădurea de fag şi coborâm pe marginea ei, având-o în dreapta (marcajul bandă albastră trece pe copaci). În stânga se menţine pajiştea secundară. Cotim la dreapta pe lângă o stână veche şi continuăm coborâşul. După circa ½ de oră, din şa ajungem în zona fâneţelor şi observăm în stânga câteva şuri (în dreapta făgete). Coborâşul devine mai rapid şi după încă 15-20 minute ajungem în Ştefăniţa, lângă o şură pe care sunt fixate două săgeţi indicatoare: una ne îndrumă spre culmea Prejba (3 ore), alta în satul Tălmăcel (1 ½ ore).

Din acest loc, cărarea fiind greu vizibilă prin pajişte, ne îndreptăm uşor spre stânga, către un pâlc de mesteceni. Aici ne angajăm pe poteca ce coboară în serpentine în valea Ştefăniţei, printre livezi şi pâlcuri de copaci. Urmărim apoi albia, când pe o parte când pe alta, până la confluenţa cu valea Lungşoara, la cantonul silvic Ştefăniţa.

La 100 m în amonte pe valea Lungşoarei este şi o cabană forestieră. Trecând pe malul stâng al văii Lungşoara ajungem în drumul forestier pe care-l parcurgem până în satul Tălmăcel.

7. Satul Boiţa-Dealul Răvigu-Dealul Bârnii-Culmea Jarişte, Vf. Pleşiţa-cabana PrejbaMarcaj: cruce albastră (parţial) Durata: 4-6 ore Distanţa: 15 km

Este traseul spre cabana Prejba care oferă cele mai frumoase privelişti, întrucât în mare parte traversează păşuni şi fâneţe.

La intrarea dinspre N (Sibiu) în satul Boiţa, din şoseaua naţionala (DN-7) se desprinde str. Traian, iar din aceasta o stradă îngustă care, până să fie delimitată de case, are în stânga zidul cimitirului şi în dreapta terenuri cultivate. Pornind pe această stradă, după 100 m, unde începe zona clădită, observăm marcajul -cruce albastră - pe zidurile celor două case de ambele părţi ale străzii.

Ne continuăm drumul până la prima intersecţie, unde cotim la drepta pe strada care se continuă cu .drumul ce duce peste deal la Tălmăcel. Aici, pe un stâlp de beton observăm de asemenea marcajul. Ieşim din sat pe o poartă şi îndată drumul se bifurcă. Cotim pe cel din stânga (cel din dreapta duce la Tălmăcel), trecem pe lângă o clădire şi observăm iar marcajul pe un stâlp de beton.

După 10 minute ajungem la o altă poartă (metalică), semn de trecere din zona terenurilor cultivate în păşune. Drumul continuă pe valea Boicioara (circa 500 m), trece prin dreptul unui organism torenţial cu râpe spectaculoase în bazinul său de recepţie, situat pe dreapta în sensul de mers şi ajungem la confluenţa a două văi. De aici (nu există semn indicator) urcăm muchia dintre cele două văi printre tufişuri de arini şi mesteceni şi în circa 10 minute, pe stânga, vom avea o pădure de pin, iar pe dreapta - fagi.

Curând pinetul rămâne în urmă. Marcajul apare, din când în când, pe copaci. După circa 30-40 minute de urcat pe muchie, cărarea trece pe versantul estic pentru a ocoli un mic mamelon unde iarăşi întâlnim un pâlc de pini. Depăşind mamelonul, cărarea se menţine puţin tot pe versantul estic, având (pe direcţia de mers) cumpăna de ape în dreapta şi valea Pleşa în stânga, apoi urcă pe muchie în serpentine.

După circa 1-1¼ ore de la părăsirea văii Boicioara (deci de când a început urcuşul) se ajunge în zona fâneţelor. De cum ieşim din pădure, ne apare în faţă o şură pe care zărim marcajul. Continuăm drumul prin poiană, trecem printr-un pâlc de arbori, depăşim o altă şură urmărind cumpăna de ape în urcuş, apoi schimbăm uşor drumul spre V şi ajungem în şaua din Dealul Bârnii. Urcăm uşor şi ocolim vârful prin stânga (S), apoi urmând curba de nivel ajungem la crucea din Curmătură.

Aici, poteca noastră se intersectează cu un drum de căruţe care urcă din valea Râuşorului şi trece în bazinul văii Meghişului (unde îl putem vedea urmărind curba de nivel). Pe tot drumul prin fâneţe (circa 1 oră) semnele de marcaj sunt aproape inexistente, iar cărarea uneori invizibilă. De aceea, până va fi refăcut marcajul, ne vom deplasa în apropierea cumpenei de ape. Lângă crucea din Curmătură există şi un indicator care ne informează că până la Boiţa (pe drumul pe care am venit) se fac 2 ore, până la cabana Prejba 2½ ore şi până la Tălmăcel, pe drumul de car, pe valea Râuşorului, 2 ore.

Din Curmătură urcăm în serpentine pe un drum adâncit de ape printre pâlcuri de mesteceni şi după 15 minute ajungem pe o crupă lată. De aici cotim la stânga şi continuăm drumul 2-3 minute având în faţă versantul împădurit de deasupra Jariştei. După 150-200 m poteca se bifurcă. Una coteşte la stânga mergând pe curba de nivel, alta urcă prin Jarişte3.

3 Jarişte (de la jar, jăratec) - loc despădurit (fânaţ), rezultat prin arderea pădurii - întâmplător sau voit.

Putem alege oricare din aceste două poteci.

Varianta A: alegând cărarea din stânga, drumul este ceva mai lung (întrucât ocoleşte zona de obârşie a văii Meghieşului), dar urcuşul este mai domol şi ajunge într-o şa (care se vede din acest loc) pe care o recunoaştem uşor: mamelonul din stânga şi versantul prelung din dreapta sunt împădurite. La început poteca urmăreşte curba de nivel până la un izvor, apoi începe să urce uşor, ca în final, în câteva serpentine, să ne scoată în şa. De aici cotim la dreapta. Urcăm aproximativ în lungul cumpenei de ape printr-o pajişte cu mesteceni, apoi pe liziera pădurii de fag şi după circa 20-30 minute observăm în pietrişul de pe cărare calcare cristaline, ajungem în păşune unde zărim în faţă baliza de pe Vf. Pleşiţa, spre care ne îndreptăm. Mai parcurgem 10 minute aproximativ pe curba de nivel, lăsând un mic vârf pe dreapta şi ajungem în poteca marcată cu bandă albastră.

Varianta B: ne menţinem prin fîneţele din Jarişte pe cumpăna de ape şi în 10-15 minute intrăm în pădurea de fag (nu sunt semne indicatoare) după care cotim la stânga (în locul unde din dreapta vine o altă cărare din valea Rîuşorului), apoi uşor ia dreapta şi în 20 minute ajungem în păşune la poteca descrisă în varianta A, pe care o urmărim până la şaua din estul Vf. Pleşiţa, unde întâlnim poteca marcată cu bandă albastră (traseul 6) care urcă de la Tălmăcel la cabana Prejba şi pe care o urmăm în continuare 1½ - 2 ore (5,5 km).

8. Cabana Prejba-şaua Muma-dealul Babeşui-valea Juvertului-Masa Verde Marcaj: triunghi albastru Durata: 3½ - 4 ore Distanţa: 7,5 km

Primele 15-20 minute urmăm poteca descrisă la traseul 6, trecând pe la troiţă, până la indicatorul care ne îndrumă spre Tălmăcel (bandă albastră) şi spre comuna Sadu pe la Masa Verde (triunghi albastru). Conform săgeţii cotim la stânga şi începem coborîşul printr-un molidiş (urmărind triunghiul albastru) pe o potecă largă, presărată cu pietre, care ocoleşte pe la N Gruiul Greşii.

După 15 minute ajungem în păşune trecând pe lângă un izvor cu vălău. Coborâm costiş având în faţă Vf. Muma, traversăm un pârâu, cotim la stânga şi trecând pe sub o stână intrăm în pădurea de răşinoase. Cărarea trece prin pădurea de foioase, traversează câteva pâraie, apoi se ondulează în serpentine. Treptat poteca se transformă într-un drumeag care coboară în serpentine largi.

Aici marcajul este mai rar. Ajungem într-o mică. sa pe unde trece drumul forestier ce coboară pe valea Juvertului (şi pe care putem continua traseul care, în acest caz, va fi mai lung). Traversăm drumul forestier şi intrăm într-o plantaţie de conifere punctată cu mesteceni. După. 5 minute ieşim din plantaţie şi începem coborâşul în serpentine prin pădurea de fag până în albia unui pârâu (Juvcrţel), unde întâlnim un drum de căruţe ce coboară în lungul său.

În continuare urmărim drumul de căruţe, marcat rar, pe pietre, ce ne duce în valea Juverţului, în drumul forestier pe care l-am traversat în Babeşul. Mergând pe acesta ajungem în valea Sadului, la Masa Verde, unde un indicator ne face cunoscut că urcuşul până la cabana Prejba (deci pe drumul pe care am coborât) se face în 3½ - 4 ore.

Din acest punct, pe drumul judeţean putem merge spre aval în comuna Sadu (3 km) sau în amonte la cabana Valea Sadului (2,7 km), în comuna Valea Sadului sau la cabana Gîtu Berbecului (25 km).

9. Cabana Valea Sadului - culmea Prislop - sub Vf. Prejba - cabana PrejbaMarcaj: cruce roşie Durata: 3½ - 5 ore Distanţa: 6 km

Cărarea porneşte de la stâlpul indicator, plasat lângă cabana Valea Sadului, spre stânga, apoi pieptiş pe o muchie destul de abruptă prin pădurea de fag; semnul marcajului este vizibil pe trunchiul copacilor.

După 30-45 minute panta se domoleşte, dar curând se accentuează din nou (1/2 oră), apoi iar devine mai lină. Lăsăm un mamelon pe dreapta, apoi un luminiş cu urzici pe lângă care urcăm uşor şi ajungem într-o şa cu poiană, unde un indicator ne lămureşte că până la cabana Prejba se fac 2 ore, iar înapoi la cabana Valea Sadului 1 oră (cam jumătate din timpul consumat la urcuş).

Aici se ajunge pornind de la Gura Prejbei (amonte Ciupari) şi urcând prin Văreţe o veche potecă (marcată odinioară tot cu cruce roşie), utilizată atât de localnici cât şi de turişti. Continuăm drumul şi după 5 minute ajungem într-o altă şa (cu versantul vestic defrişat) la capătul unui apendice al drumului forestier de pe valea Prejba (vizibil jos pe versantul opus) şi pe care de altfel se poate urca până în acest punct, dar într-un timp mai lung.

De aici intrăm din nou în pădurea de fag, urcuşul devine ceva mai dur şi se menţine pe versantul vestic. După circa ¾-1 oră ajungem pe o crupă unde ieşim din pădurea de fag, apoi printr-un desiş de molizi) ajungem în Poiana Prislop (partea de jos a păşunii ce se prelungeşte ca un culoar dinspre culmea Prejbei spre N). De aici marcajul îl urmărim pe stâlpi de metal; urcând pieptiş în circa 15 minute ajungem la un indicator care ne anunţă că până la cabana Prejba mai sunt 45 minute, iar înapoi la cabana Valea Sadului 2 ore.

În continuare cărarea coteşte la dreapta, astfel că vârful îl avem pe stânga. Trecem pe lângă o cruce (care aminteşte sfârşitul tragic, prin trăsnet, al unei vieţi!) şi urcăm uşor, prin pajişte, apoi intrăm în pădurea de conifere prin care poteca urmăreşte curba de nivel circa 5 minute, până la o săgeată care ne trimite pe stânga, indicându-ne şi timpul: 30 minute până ia cabana Prejba. Altă săgeată ne arată că înapoi până la cabana Valea Sadului se fac 2½ ore.

Din acest loc părăsim poteca ce urmăreşte curba de nivel şi, conform săgeţii cotim la stânga, urcând printr-o rarişte de molizi. Treptat pătrundem în păşune, iar panta cărării se domolşte. În stânga ne apare baiiza de pe Vf. Prejba. Travesăm cumpăna de ape, urmărind stâlpii metalici cotim la stânga şi ajungem în poteca marcată cu bandă albastra lângă un stâlp indicator, de unde zărim şi acoperişul cabanei. la care ajungem în 10 minute.

10. Cantonul silvic Gârcu - Pârâul Cailor - cabana PrejbaMarcaj: triunghi roşu (parţial) Durata: 2½ ore Distanţa: 6,5 km

Este unul dintre cele mai uşoare drumuri spre cabana Prejba, dacă dispunem de un mijloc de locomoţie care să ne transporte din satul Lazaret (gura Lotrioarei) până la cantonul silvic Gârcu (şi eventual mai departe, pe drumul forestier de pe valea Cailor, până la confluenţa cu valea Vaca).

De la cantonul silvic Gârcu parcurgem în amonte drumul forestier ce se derulează pe stânga Lotrioarei, circa 10 minute (până în dreptul confluenţei cu pârâul Sfârcaşu). Aici se desprinde un drum forestier care ajunge pe Pârâul Cailor. Chiar la începutul acestui drum se află o săgeată cu menţiunea: „Cabana Prejba, 2½ - 2¾ ore". Cotim la dreapta pe acest drum. Urcând, vom avea în stânga Dealul Lotrioarei, iar în dreapta valea Lotrioarei, apoi Pârâul Cailor.

După circa o oră de la cantonul Gârcu, ajungem la confluenţa cu pârâul Poienii în amonte, de care trecem pe malul stânga al Pârâului Cailor, pe un pod de beton pe care observăm marcajul (triunghi roşu). La mumai 10 minute de mers, trecem din nou pe malul drept al pârâului, apoi pe lângă un baraj şi ajungem în dreptul confluenţei cu Pârâul Vacii. Aici, un indicator ne spune ca la cabana Prejba se ajunge în 1½ ore, iar la cantonul Gârcu într-o oră. Conform săgeţii cotim la dreapta, traversăm Pârâul Cailor şi ne angajăm pe poteca ce urcă pe muchia de pe stânga Pârâului Vacii.

Urcând, vom avea în dreapta o plantaţie, iar în stânga un molidiş, apoi pădure de fag. Marcajul (triunghi roşu) este rar, pe trunchiurile copacilor şi pe câţiva stâlpi metalici. După 30-40 minute, panta se domoleşte şi intrăm în pădurea de molid pe o potecă largă care se menţine la nivel. Străbatem această potecă timp de 5-10 minute, apoi o părăsim cotind la stânga, după marcaj, pe o potecă abia vizibilă care urcă printre molizi, (în acest punct ar fi necesar un indicator sau să se refacă marcajul pe la izvorul cu vălău metalic).

După urcuşul din pădure ajungem într-o poiană unde urmărim marcajul pe stâlpi metalici, menţinându-ne aproximativ pe cumpăna de ape, apoi pe versantul dinspre Pârâul Vacii. Lăsăm pe dreapta un mamelon împădurit, ajungem într-o şa unde cotim spre stânga prin pajişte, având culmea Prejbei în dreapta şi ne apropiem de brâul de pădure care ne ascunde cabana. Odată pădurea traversată, suntem lângă cabană.

11. Râu Sadului (Fundu Rîului) - dealul Porcoviţa - dealul Panta - curmătura Buceciu – Buclia - cantonul Negovanu - RozdeştiMarcaje parţiale Durata: 10-12 ore Distanţa: 38 km.

Traseul urmăreşte un vechi drum de car, foarte uşor de parcurs, dar care în ultimul timp, prin construirea unor drumuri forestiere şi-a pierdut din importanţă, mai ales în porţiunile terminale (intrare şi ieşire din traseu). El se menţine în generl prin pădure, dar traversează luminişuri şi pajişti de unde se deschid privelişti de vis. Este marcat numai în parte, pe sectoarele care se suprapun unor cunoscute trasee turistice (nr.6, 12). Parţial poate fi utilizat pentru excursii de ½ - 1 zi ale elevilor de la tabăra din Râu Sadului.

Se porneşte de la podul care traversează râul Sadu, de pe stânga pe dreapta, în apropierea confluenţei cu Valea lui Ivan. După traversarea podului, drumul forestier coteşte la dreapta pe conul de dejecţie, apoi se derulează în amonte pe Valea lui Ivan. După circa 1,5 km, pe dreapta sensului de mers se profilează o şură văruită în alb. În dreptul ei, pe stânga văii, observăm şi un afluent. Traversăm valea

în amonte de şură şi ne îndreptăm spre versantul ei stâng pentru a intercepta vechiul drum de car. mai în amonte de confluenţa menţionată. Urmărim apoi drumul care se desfăşoară pe versantul stâng al Văii lui Ivan, spre N, apoi în serpentine, urcând uşor prin pădurea de fag. Pe unele segmente ale drumului au început sa crească lăstari sau sunt „barate" de copacii căzuţi, care însă pot fi depăşiţi cu uşurinţă. În 2-3 locuri mai umede, unde drumul coteşte chiar pe talvegul unui pârâu şi unde căptuşeala de bârne a putrezit, trecerile sunt puţin mai dificile.

După circa 2 ore de urcuş, săltând pe verticală aproximativ 500 m diferenţă de nivel, trecând printr-o plantaţie de răşinoase observăm pe o stâncă triunghiul albastru. Cărarea înierbată coteşte apoi la stânga şi ne scoate în capătul unei muchii (la un funicular forestier), care coboară la confluenţa Sadului cu Sădurelul şi pe care urcă (coboară) o poteca nemarcată până la tabăra de elevi Râu Sadului (traseul 12).

Aici putem face un scurt popas pentru odihnă şi pentru a admira şi a recunoaşte culmile care limitează şi care coboară spre Valea Sadului, încâ din lujbea Răşinarului. În continuare, poteca şerpuieşte în urcare lină pe versantul vestiic al Porcoviţei, având în dreapta o plantaţie (molid şi larice) iar la stânga, ascuns de frunziş, triunghiul albastru şi o săgeată cu trimitere spre Tomnatec. De aici, triunghiul albastru apare mai ales pe trunchiuri de fagi şi molizi marcând drumul în curbă de nivel şi după 40-45 minute ajunge într-o şa cu o poieniţă.

Odată traversată poiana, drumul se bifurcă. Spre stânga urcă poteca marcată cu triunghiul albastru care ajunge în Tomnatec. Noi menţinem însă drumul de car, bine conturat în curbă de nivel, dar „barat" uneori de trunchiuri prăbuşite care pot fi depăşite cu uşurinţă şi după circa 1½ ore ajungem într-un luminiş neted, la crucea din Tomnatec.

Aici există o bifurcare de poteci şi tot aici întâlnim marcajul (bandă albastră) dintre cabana Prejba (stânga) şi curmătura Buceciu (dreapta - traseul 6). Drumul pe care am venit şi pe care îl urmăm coteşte la dreapta, menţinându-se ca şi până aici, pe versantul vestic şi având ca marcaj vechi bandă albastră (în prezent cruce albastră). El face numeroase ocoluri, pe cuhnile ce coboară spre valea Ţiganului, pentru a avea o pantă mai mică. Trece prin dealul Panta (de unde o cărare coboară la dreapta pe culmea Icoanei) şi unde mai sus, în stânga, sunt pajişti, apoi pe sub Voineagu, prin Poiana Ţiganului şi ajunge la intersecţia de drumuri din curmătura Buceciu. Acest traseu (crucea din Tomnatec-curmătura Buceciu), lung de 9,5 km (2½ ore) se suprapune potecii turistice marcată cu bandă albastră dintre satul Tălmăcel şi Buceciu (traseul 6).

Traversând curmătura Buceciu, drumul se derulează pe versantul nordic al culmii Clăbucet, depăşeşte culmea Zîmbrului, şi după 2,5 km se bifurcă la obârşia văii Vaca. La dreapta, pe valea Vaca coboară drumul de tractor (traseul 13) care trece pe la casa Zâmbru (2 km), situată la confluenţa cu pârâul Zâmbrişor, unde se poate înnopta. Drumul nostru se menţine şerpuind pe curba de nivel circa 4 km până în curmătura Buclia.

Este posibil ca acest nume să provină din latinescu bucula-ae (s.f.) care înseamnă „juncă" sau din buccula-ae (s.f.), care se traduce prin „obrăzar" (parte a coifului care protejează obrazul). Buclia (vârf şi şa) apare ca un contrafort al Clăbucetului. Din curmătura Bucliei drumul coteşte la stânga şi începe să coboare uşor (1,5 km) până la valea Sădurelului, (unde este intersectat de drumul forestier). Traversează Sădurelul, coteşte la dreapta pe lângă temelia unei foste cabane forestiere şi urcă în pantă lină pe versantul stâng, urmărind uneori curba de nivel, pentru ca după circa 2½ km să ajungă în faţa cabanei silvice Negovanu. Depăşeşte cabana (în faţa căreia susură un izvor), apoi coteşte uşor la stânga prin poiană, unde întâlneşte poteca marcată cu triunghi roşu (traseul 14). De aici se desprinde o cărare nemarcată care trece peste Pleşu şi coboară în curmătura de la cotul Sădurelului (şaua Pleşii). Tot de aici începem să coborâm uşor spre valea Sadului.

După circa 1 km, poteca marcată cu triunghi roşu îşi păstrează direcţia generală spre V, părăseşte drumul de căruţe şi coboară în valea Sadului, lângă magazinul alimentar Rozdeşti. Drumul nostru coteşte brusc la dreapta şi începe să coboare domol, în serpentine, până la malul drept al lacului Negovanu. Această porţiune a drumului fiind mai puţin circulată, este uneori înierbată, alteori invadată de lăstăriş (în zonele mai puţin umbrite).

Ajunşi la malul lacului, căutăm pe versant o potecă firavă, făcută de pescari, care ne scoate la coada lacului, unde traversăm Sadu pe la staţia hidrometrică şi ieşim în şosea. De aici, mergând 1,3 km în amonte ajungem la Rozdeşti, iar 3 km în aval, la cabana turistică Gâtu Berbecului.

12. Tabăra de elevi Râu Sadului-Porcoviţa-TomnatecMarcaj: triunghi albastru (parţial) Durata: 3-3½ ore Distanţa: 5 km

Din spatele taberei de elevi se trece puntea pe malul drept al Sadului şi se urmăreşte împrejmuirea din amonte a cantonului silvic, până la baza pantei. De aici poteca urcă spre dreapta costiş, apoi coteşte la stânga pe muchie printr-o pădure de fagi înalţi. După 40-50 minute ajunge într-o

tăietură de unde se deschide priveliştea spre bazinul văii Porcului şi spre cuhnile cu poieni de pe stânga văii Sadului. În continuare urcăm încă 20-30 minute având în dreapta o plantaţie de brad şi larice, prin care poteca face o serpentină şi ajungem ta un drum de car (traseul 11). Spre stânga, drumul coboară în 2 ore la Valea lui Ivan, în punctul unde a fost capătul de descărcare a unei lungi linii de funicular.

Ne angajăm la dreapta pe acest drum (descris de traseul 11) şi după 15-20 minute întâlnim marcajul (triunghi albastru) pe care-l zărim prima dată pe o stâncă, pe stânga sensului de mers, apoi pe trunchiurile copacilor. La capătul unei ore de mers ajungem într-o şa cu o mică poieniţă. Părăsind poiana, drumul se bifurcă. Cel de car, coteşte uşor la dreapta aproximativ în curbă de nivel şi continuă spre Buceciu. Poteca pe care o urmăm, marcată cu triunghi albastru, urcă spre stânga. Locul de despărţire se cunoaşte după triunghiul albastru de pe trunchiul unui molid situat între cele două drumuri.

Urcuşul este puţin mai greu 10-15 minute datorită pantei şi a copacilor prăbuşiţi care trebuie ocoliţi. În continuare, panta se domoleşte şi poteca se desfăşoară aproape orizontal (15 minute) până iese din pădure, în apropierea indicatorului din Tomnatec, unde întâlneşte poteca marcată cu bandă albastră cabana Prejba-Buceciu (traseul 6).

Cine doreşte să se întoarcă (coboare) pe acest drum, a cărui direcţie nu este indicată din Tomnatec, va trebui ca de la stâlpul metalic cu săgeţi să se îndrepte spre NE. Pe trunchiul unui molid, mascat de cetină şi degradat de timp, se zăreşte triunghiul albastru, iar poteca devine vizibilă. Alte direcţii de urmat sunt spre Vf. Prejba, curmătura Buceciu, Gura Sădurelului, Rozdeşti (traseele 6, 11,13).

13. Gura Sădurelului - valea Sădurel - valea Vaca - cantonul silvic Zâmbru - curmătura BuceciuNemarcat Durata: 4½ - 5½ ore Distanţa: 15 km

La gura Sădurelului, aflată la aproximativ jumătatea distanţei dintre Beberani şi cabana Gâtu Berbecului, se ajunge urmând drumul judeţean de pe valea Sadului în amonte sau în aval. Ajunşi la punctul de confluenţă ne angajăm pe drumul forestier de pe Sădurel care urmăreşte fidel torsiunile văii. Urmându-l, trecem prin dreptul văilor Porcului, Ţiganului şi Tarniţa.

După mai bine de 5 km, valea, râul şi drumul se înconvoaie cu aproape 120°. Aici, pe stânga văii este c şa ce se ridică numai cu câţiva metri peste talvegul Sădurelului şi cu mai mult de 200 m peste talvegul Sadului. În aval de acest punct, valea pe care am venit este strâmtă, cu aspect de defileu şi cu o pantă longitudinală de peste 100 m/km. În amonte, versanţii se evazează.

Până la confluenţa cu valea Vaca mai străbatem circa 2,5 km. De la această confluenţă drumul forestier se derulează în sus pe Sădurel încă 6 km, intersectând (după 5 km) traseul 11. Chiar în faţa podului cotim la stânga (S) pe drumul care urmăreşte valea Vaca. După circa 2,5 km, lăsând pe dreapta (V) un apendice al drumului forestier ajungem la cantonul forestier Zâmbru (Vaca), unde se poate caza. Până aici se consumă 3½ - 4 ore.

Drumul forestier urcă în continuare încă 1 km, apoi se ramifica în mai multe drumuri de tractoare, îl preferăm pe cel mai larg. care coteşte apoi la stânga şi ne urcă (1 km), treptat, spre capătul nord-estic al Clăbucetului, unde întâlnim - mergând pe curba de nivel - un vechi drum de car (traseul 11). Urmând acest drum spre stânga (circa 2,5 km), ajungem în şaua Buceciu. În dreapta ne conduce prin Buclia şi valea Sădurelului la cantonul Negovanu şi Rozdeşti. În curând porţiunea dintre confluenţa Sădurel-Vaca şi curmătura Buceciu va fi marcată cu cruce albastră.

14. Rozdeşti - cantonul silvic Negovanu - Vf. Negovanu Mare - Vf. Jidu – Dobrunu - casa de vânătoare Dobrun - VoineasaMarcaj: triunghi roşu Durata: 8-9 ore Distanţa: 20 km

Pe valea Sadului, la Rozdeşti e un bazinet în care se găseşte un canton silvic şi un magazin alimentar (la 300 m amonte). Aval cu 100 m de magazinul alimentar, o săgeată metalică ne dirijează spre dreapta.

Urcăm conul de dejecţie al pârâului Negovanu, pe care-l traversam. Urmând poteca marcată cu triunghi roşu pe malul drept al pârâului, prin molidiş, ajungem în 5 minute la vârful conului de dejecţie, unde apare şi o difluenţă antropică (o parte din apă fiind condusă la o microhidrocentrală).

De aici, părăsim albia pârâului şi începem urcuşul pe versant, cotind la stânga. După circa 30 minute traversăm un pârâiaş, apoi panta potecii devine, pe o porţiune scurtă (5 minute), mai înclinată şi mai pietroasă. Depăşind acest sector, poteca întâlneşte într-o cotitură vechiul drum de care (venind de la marginea lacului Negovanu - traseul 11) şi urcă lin până în poiana unde se află stâna şi cantonul silvic Negovanu, la care ajungem în 15-20 minute.

La marginea nordică a poienii, un stâlp metalic cu săgeţi indicatoare ne atenţionează că drumul se bifurcă. Înainte, o potecă coboară spre valea Sădurelului (care este propusă pentru marcare cu cfuce albastră); puţin la dreapta este drumul care trece prin faţa stânei şi a cantonului silvic Negovanu şi care se continuă prin Buclia-Buceciu-Tomnatec, până în valea Sadului (la Râu Sadului - traseul 11); la dreapta, pe liziera pădurii de deasupra cantonului este poteca marcată cu triunghi roşu pe care am venit de la Rozdeşti şi pe care o urmărim în continuare. Lăsăm cantonul pe stânga, intrăm în molidiş, urcăm constant, având valea în stânga şi în ½ oră ajungem într-o şa (Groapa Bujorilor).

De aici poteca coteşte spre stânga şi devine mai înclinată câtă vreme urcă pe muchie. Semnele de marcaj lipsesc - pădurea fiind doborâtă de vânt - dar cărarea este vizibilă. După câţiva zeci de metri de urcuş, poteca urmăreşte curba de nivel pe versantul vestic al Negovanului Mic, prin păşune, apoi pe liziera pădurii, trecând uneori prin rarişti de molizi şi pâlcuri de ienuperi, precum şi pe lângă o stână.

După circa 1-1½ ore de la cantonul silvic, cărarea coboară într-o curmătură largă (şi dublă, prin interpunerea unui mamelon) dintre Negovanul Mic şi Negovanul Mare. În această curmătura poteca se despleteşte prin rarişti de molizi şi ienuperi, unde semnele de marcaj sunt rare. Ne menţinem însă, pe cât posibil, pe cumpăna de ape timp de 15-25 minute, apoi poteca se adună într-una singură care urcă spre Vf. Negovanu Mare - nume ce provine, probabil, din verbul nego-are = a rezista, inexpugnabil. După 10 minute de urcuş se ajunge la limita superioară, a pădurii, în Poiana Comenzii şi în faţă ne apare Culmea Negovanului, cu pâlcuri de jnepeni.

Din dreapta (valea Conţu) urcă un drum. În continuare, poteca urmăreşte aproximativ cumpăna de ape şi după ½ oră de urcuş, trecând prin jnepeni (parţial uscaţi), ajungem la un indicator pe care descifrăm: casa de vânătoare Dobrun 2 ore (triunghi roşu) şi Ştefleşti 4 ore. Săgeata pentru Dobrun ne îndreaptă spre V (dreapta), pentru a ocoli Vf. Negovanu Mare. Acest ocol se realizează în circa ½ oră pe o potecă slab circulată, pe versantul sudic al vârfului şi fără semne de marcaj.

În aproximativ acelaşi timp se poate ocoli Vf. Negovanu Mare şi pe la E, ajungând tot în şaua de la obârşia văii Jidoaia (între Vf. Negovanu Mare şi Vf. Jidului), pe care o recunoaştem după mlaştini din care apele se scurg spre valea Hoteagului, cât şi spre Jidoaia. De aici, poteca urcă spre Vf. Jidului printre jnepeni, pe care-l lasă totuşi spre stânga (E) şi ajunge în şaua dintre Jidu şi Dobrun, unde întâlneşte mlaştini cu turbă şi ochiuri de apă.

Aici există o bifurcaţie de poteci nemarcată şi greu vizibilă prin pajişti. Ambele ajung, ocolind Vf. Dobrun, la sudul acestuia, în Poiana Dobrunului. Prima potecă, slab marcată cu triunghi roşu, ocoleşte Vf. Dobrun pe la V. Lasă pe dreapta o stână, traversează pârâul Secu Dobrunului şi se menţine la marginea superioară a pădurii până ce ajunge în Poiana Dobrunului. Aici întâlneşte o potecă nemarcată ce urcă din valea Hotcagului. În continuare coboară spre stâna Dobrunului, până la un stâlp indicator plantat la marginea drumului de tractor.

A doua potecă urcă uşor pe Dobrun, printre jnepeni uscaţi, având pe dreapta „oameni de piatră" (mici stâlpi clădiţi de ciobani din lespezi de şist, ca limită de păşune). Poteca lasă vârful spre V şi apoi coboară la drumul carosabil ce şerpuieşte aici la limita pădurii şi care leagă curmătura Buceciu cu valea Lotrului (traseul nr.20).

Ajunşi la drum, cotim pe acesta la dreapta prin apropierea unui izvor şi a unei nişe nivale. După 5 minute întâlnim o bifurcaţie. Pe o săgeată metalică citim: Voineasa 3 ore. Drumul forestier care coboară în stânga (traseul nr.20) duce mai direct în valea Lotrului, pe la Poiana Florilor (acum împădurită). Ne menţinem pe drumul din dreapta, aproximativ în curbă de nivel (pe care întâlnim şi marcajul cruce albastră), având Vf. Dobrun la N (dreapta). Acesta şerpuieşte apoi în două serpentine prin pădurea de molid pentru a ieşi în poiana stânei din Dobrun, unde se reuneşte cu poteca descrisă anterior (abia vizibilă prin pajişte, lângă un indicator ruginit cu săgeţile întoarse spre alte direcţii decât cele normale şi cu inscripţiile: Gâru Berbecului (de fapt, Rozdeşti) 4 ore (triunghi roşu); cabana Dobrun (triunghi roşu şi cruce albastrâ): Prejba (cruce albastră).

Traversăm poiana pe curba de nivel, trecem pe lângă un izvor şi intrăm în molidişul de pe Cioaca Dobrunului al cărui vârf rămâne în dreapta. Drumul de car, favorabil chiar pe timp umed şi iarna, şerpuieşte în serpentine, iar poteca marcată (triunghi roşu şi cruce albastră) îl taie până la casa de vânătoare Dobrun (aiături de care este şi cantonul brigăzii silvice Cataracte). Aici este un panou şi câteva săgeţi indicatoare: Casa Balindru - 3 ore (cruce albastră); cabana Prejba - 10 ore prin Poiana Buceciu (cruce albastră); Gâtu Berbecului (triunghi roşu); Voineasa -2 ore (triunghi roşu).

Pentru a ne menţine pe marcajul triunghi roşu, urmărim drumul care pleacă de la Casa Dobrun până ia intersecţia cu drumul carosabil care urcă de la Voineasa pe Valea Pietrii, pentru a ajunge în valea Balindru. De aici o cărare coboară pe o muchie abruptă situată între izvorul Dobrunului şi valea Hoteagului, apoi valea Lotrului. Intrarea pe potecă este mai dificilă întrucât lipseşte semnul indicator, dar odată pătrunşi pe ea este vizibilă, şi triunghiul roşu apare uneori pe trunchiurile copacilor. Ea se menţine în zona muchiei şi datorită pantelor mari - sectoarele rectilinii alternează cu altele în serpentină. Traversează câteva poieni cu fâneţe, dar în cea mai mare parte se derulează prin pădurea de

fag punctată ici-colo de pâlcuri de mesteceni. Coborâşul până în albia Lotrului, în apropierea confluenţei cu pârâul Dobrun, durează ¾ - 1 oră. Ajunşi aici, traversăm Lotrul, urcăm în şosea şi ne îndreptăm spre Voineasa care este în aval, la circa 5 km.

15. Cabana Obârşia Lotrului - Coasta Tâmpei - Curmătura TâmpeiMarcaj: cruce roşie Durata: 1½-2 ore Distanţa: 5,5 km

Această potecă se utilizează pentru a ajunge mai repede de la Obârşia Lotrului în drumul de creastă al Munţilor Ştefleşti (traseul 5).

De la cabana Obârşia Lotrului se merge în aval pe DN 7-A circa 300 m până la cabana I.C.F. ascunsă în molidiş, unde este şi un izvor captat. Aici, o săgeată metalică la colţul unui gard ne îndreaptă la stânga pe un drum de tractor spre Tâmpele, cu specificarea timpului de 2 ore.

Drumul, cu pantă accentuată urcă în serpentine pe Coasta Tâmpei prin pădure de molid. După circa 50 minute panta se domoleşte, apoi după încă 5 minute drumul se îngustează, pătrunde în pajiştea din Pleşa Tâmpei, apoi traversează un pârâu şi urcă printr-o rarişte de molizi deasupra unei stâne care rămâne pe dreapta. Traversează un alt pârâu şi ajunge din nou în pajişte, unde se derulează costiş, având pădurea în dreapta şi cumpăna de ape în stânga. Marcajul apare mai rar, pe pietre, apoi pe un stâlp metalic. Depăşind stâlpul metalic, cărarea coboară puţin în Pârâul Muierilor, unde trece şi printr-un pâlc de molizi, după care, traversându-l urcă costiş, apoi urmăreşte curba de nivel pe deasupra unei stâne situată mai jos, la o distanţă de circa 200 m. În dreapta-jos observăm Depresiunea Vidra, dincolo de care se înşiruie vârfurile Mieruţu, Ştefanu, Bora, Puru, Fratoşteanu. Coborâm uşor în curmătura largă a Tâmpei unde poteca marcată cu cruce roşie întâlneşte marcajul cu bandă roşie (traseul 5) şi unde spre S zărim o stână.

O săgeată dublă, dar cu orientare dubioasă, fixată pe doi ţăruşi, ne îndreaptă spre pasul Tărtărău (1½ ore) şi spre Vf. Larga (1½ ore). De aici putem ajunge, prin Tâmpele (bandă roşie), în curmătura Tărtărău, la DN 67-C, pe care putem merge la Oaşa sau să ne întoarcem la Obârşia Lotrului. Tot de aici putem alege traseul 5.

16. Gura Haneşului - valea Haneşu - valea Steaja - Vf. Piatra Albă - cantonul Piatra Albă - FrumoasaNemarcat Durata: 5½ - 6½ ore Distanţa: 18 km

Pârâul Steaja, afluent de stânga al Lotrului îşi adună buchetul de izvoare dintr-o frumoasă căldare glaciară cu deschidere sudică, dominată de Vf. Piatra Albă. În cursul inferior al acestui pârâu, panta văii devine foarte accentuată. În aceste condiţii, accesul spre pârâul Steaja se face din Valea Haneşului aflată la E.

Pornim de la Gura Haneşului, pe drumul forestier. La aproape 1,5 km de la plecare întâlnim o ramificaţie a drumurilor. Alegem ramura din stânga care urcă pe malul drept al unui pârâu, evitând drumul ce însoţeşte în continuare valea Haneşu (traseul nr. 17).

La circa 400 m de la ramificaţie drumul forestier efectuează o întoarcere de aproape 180° îndreptându-se spre S, în urcuş uşor, spre a ocoli un vârf împădurit, apoi se înscrie în lungul unui pârâiaş ce îşi adună apele de sub culmea Steaja. La aproape o oră de la plecare întâlnim o cabană forestieră. Mai sus de cabană drumul traversează pârâul şi se orientează din nou spre S, într-un larg ocol, aproape pe curba de nivel, şi taie piciorul sudic al culmii Steaja printr-o mică sa. Spre S se ridică un vârf împădurit iar dincolo de Lotru se înalta versantul nordic al Vf. Mânileasa Mare. La N de drum se întinde o vastă tăietură de pădure în care abundă zmeurul şi zburătoarea (Epitobium angustifolium).

Dacă dorim să avem privelişti mai largi spre munţii din jur, iar orientarea spaţială nu constituie o problemă, putem renunţa la deplasarea spre firul văii Steaja, abordând culmea Steaja pe o cărăruie ce urcă din această şa spre culmea principală a Munţilor Ştefleşti, aflată spre N. Vom avea astfel prilejul să admirăm vârfurile din zona înaltă a acestor munţi, ca şi căldările glaciare cu deschidere sudică.

În continuare, traseul urmează drumul forestier ce pătrunde în pădurea de conifere, conducându-ne spre valea Steaja. Traversăm câteva pâraie şi, treptat, ne apropiem de firul văii. Din desişul pădurii, spre V, se ridică vârful golaş Goaţa de Jos (1 847 m), de sub poalele căruia îşi adună apele pârâul Goaţa Mică.

În apropierea pârâului Steaja drumul se ramifică din nou. Vom evita ramura din stânga ce coboară uşor spre captarea de pe acest pârâu, îndreptându-ne în susul văii pe ramura din dreapta (N).

Treptat drumul ajunge la pârâu, însoţind apoi în urcuş apele ce cad pe alocuri în mici cascade.Acest drum ia sfârşit la cabana forestieră Steaja, de unde avem privelişti deosebite spre S

unde, dincolo de Lotru, se ridică vârfurile Munţilor Latoriţei, ca şi spre SV, unde se ivesc înălţimile

stâncoase ale Parângului.De aici, deşi ar fi tentantă explorarea căldării glaciare de la S de Vf. Piatra Albă, ne vom

îndrepta pe o cărăruie spre culmea Steaja, aflată la E. Aceasta este necesar pentru a evita întinsa barieră de jnepeni care acoperă partea de jos a căldării şi ne pot crea probleme în deplasare.

Urcăm uşor pe cărăruie, până ajungem la pajiştea de pe culme, unde se zăreşte o potecă mai bine conturată. De pe culme abordăm urcuşul unui vârf aflat între căldarea Steaja şi Căldarea Jipoasă din bazinul Haneşu. Cărăruia se strecoară printre tufele de jneapăn şi ne scoate pe versantul vestic al vârfului.

Coborâm o mică şa, apoi urcăm lejer spre platoul ce se întinde deasupra căldărilor glaciare, înspre E se ridică piramida stâncoasă a Vf. Cristeşti. Vf. Piatra Albă se află la V şi pentru a ajunge pe creştetul său trebuie să ocolim abruptul căldării Steaja pe la N, pe o distanţă de câteva sute de metri. Popasul pe vârf ne oferă privelişti superbe asupra culmilor din jur, ca şi asupra văii Frumoasei, aflată la N.

În continuare coborâm spre NE până la un panou fixat pe doi stâlpi metalici, unde intersectăm poteca de culme a Munţilor Ştefleşti (traseul nr.5). De aici putem urmări cu privirea drumul pe care-l vom urma spre valea Frumoasei.

Coborâm spre NV pe cumpăna de ape a unei culmi prelungi dintre văile Urlieşu şi Turişoara. După circa 2 km (30 minute) panta se precipită iar poteca trece prin pădure şi ajunge la cantonul Piatra Albă situat pe o suprafaţă de eroziune. În apropiere se află şi o stână. Aici întâlneşte cărarea marcată cu triunghi albastru care porneşte de la cantonul Tărtărău pe valea Frumoasei, până la confluenţa cu valea Urlieşu, apoi urcă prin pădurea de molid de pe culmea Târnii, până la cantonul Piatra Albă, pentru a coborî din nou în valea Frumoasei (dar cu aproape 4 km mai în munte), pe care o traversează şi urcă în vârful Cindrel prin Şerbota.

De la cantonul Piatra Albă coborâm în valea Frumoasei pe poteca marcată cu triunghi albastru, fie spre V prin cuhnea Târnii şi Pârâul Cantonului (dacă dorim să ajungem la Oaşa), fie spre NE dacă dorim să ajungem în Cindrel sau în curmătura Ştefleşti (traseul 3).

17. Gura Haneşului - valea Haneşului - Vf. CristeştiMarcaj: triunghi albastru Durata: 3-4 ore Distanţa: 10 km

În punctul unde pârâul Haneşu îşi aduce apele năvalnice în Lotru, se remarcă pe o stâncă un indicator care arată că pe Vf. Cristeşti se ajunge în 3 ore, urmând marcajul triunghi albastru. Pentru aceasta urmăm mai întâi drumul forestier care urcă în lungul pârâului. După mai bine de o oră de mers evităm ramificaţia din stânga a şoselei care se îndreaptă peste culmea Steaja spre bazinul pârâului Steaja (traseul nr. 16). Urmând drumul, întâlnim un canton al muncitorilor forestieri, iar ceva mai în sus, tot pe vale, un canton mai nou al silvicultorilor.

Depăşim acest canton şi, urcând puţin vom observa galeria care captează apele pâraielor de la N de Lotru, conducându-le în lacul Vidra. Apoi şoseaua traversează pârâul şi se îndreaptă spre E, urmând ca după câteva serpentine să câştige altitudine, revenind după circa 3 km la firul văii Haneşu. De aici urcă uşor, străjuită de pădurea de molid, până la altitudinea de 1 600 m - punct în care traversează din nou pârâul, îndreptându-se spre SV.

După un urcuş uşor, iese într-o tăietură de pădure la 1 650 m unde se alia şi două cabane ale forestierilor şi unde drumul se bifurcă. De aici se deschid privelişti spre N, către culmea principală a Munţilor Ştefleşti care pare foarte aproape; dar, şi spre S unde se ridică dincolo de Lotru, înălţimile Munţilor Latoriţei.

Pe peretele cabanei principale zărim marcajul şi o săgeată spre Vf. Cristeşti, aflat spre N. De aici vom începe urcuşul pe culmea prelungă, până pe vârf, trecând mai întâi printr-o plantaţie tânără cu iarbă înaltă. Marcajul apare rar şi de aceea, pentru a ne orienta, e bine să ne menţinem în permanenţă pe culme, evitând drumurile de tractor de pe stânga sau dreapta ce se desfăşoară printr-o întindere de jnepeni ale căror vârfuri au fost tăiate cândva şi care acum se usucă lent

Treptat, după aproape o oră de mers printre jnepeni, ajungem la poteca ce saltă în serpentine spre vârf, întâlnind şi marcajul triunghi albastru. Urcăm încet, furaţi de peisajul plăcut al înălţimilor şi, părăsind lumea jnepenilor, ieşin sub stâncile vârfului. Un ultim efort şi suntem pe creştetul stâncos al Vf. Cristeşti, de unde zărim larga perspectivă a văii Frumoasa şi, dincolo de aceasta, spre N, culmile Munţilor Cindrel. Dacă atmosfera este clară, spre V putem admira crestele dinţate ale Parângului, iar spre NV, în zare, culmile domoale ale Şureanului.

În junii vârfului se află răspândite numeroase stânci pe platoul alpin, între care se află, spre NV, şi renumita „Piatră Cântătoare" - un „bloc oscilant", de forma ovoidaiă, care amplifică vuietul nesfârşit al vântului.

Dacă dorim ca în această excursie să admirăm mai de aproape lacul Zănoaga Costeştilor,

putem alege o variantă a traseului ce ne poate conduce spre Vf. Cristeşti, trecând pe la acest lac. Pentru aceasta, de la ultimul canton forestier ne vom îndrepta mai întâi spre V, pe un drum de tractor, până ajungem la pârâul GroapaT apoi urmăm firul pârâului - pe o potecă largă, situată pe malul drept. Urcăm treptat spre marginea de sus a pădurii, apoi poteca trece pe o mică distanţă, la malul stâng, revine pe cel drept, străbătând o barieră de jnepeni, după care iese pe o mică platformă. Aici, spre V, observăm urmele unui fost lac, azi colmatat, precum şi o potcoavă nivală.

În continuare, urmând o cărăruie ce se zăreşte prin iarbă, ajungem în scurt timp la lacul Zănoaga Cristeştilor, aflat într-un cadru pitoresc, înconjurat de jnepeni. După popasul de rigoare vom aborda în urcuş dur, abruptul care străjuieşte căldarea glaciară, pe o potecuţa îngustă care ne scoate pe culme, într-o şa, la 2 019 m altitudine. Aici întâlnim drumul de culme. Piscul stâncos al Vf. Cristeşti se află la H şi ajungem pe creştetul său urcând direct prin pajiştea de munte.

Putem vedea de aproape şi „Piatra cântătoare", dacă urmărim poteca de culme, aproape inobservabilă prin iarba pajiştei, ce ocoleşte vârful pe la N şi care intersectează grupul de stânci unde se află acest obiectiv.

18. Gura Balindrului-valea Balindra-şaua ConţuMarcaj: punct albastru Durata: 4-5 ore Distanţa: 10 km

Ascensiunea Vf. Ştefleşti (2 242 m) se poate realiza din valea Lotrului, cel mai uşor, urmând acest traseu.

La gura pârâului Balindru există un indicator pe care sunt aplicate semnele punct albastru, punct roşu şi cruce albastră, iar pe un mic pisc stâncos aflat pe malul stâng, deasupra lacului Balindru se află un vechi stâlp, pe a cărui săgeată ruginită se mai distinge semnul cruce albastră, care conduce spre casa de vânătoare de la Dobrun şi, în continuare, până la cabana Prejba.

Acum poteca respectivă a fost înlocuită cu un drum forestier, pe care nu se mai întâlneşte marcajul. Pornim pe drumul forestier ce însoţeşte pârâul Balindru pe circa 8 km. Drumul se derulează în urcuş uşor, şerpuind odată cu pârâul, pe sub cetina molizilor. După 3½ km întâlnim galeria de aducţiune a apelor spre lacul Vidra (şoseaua trece pe sub ea), plasată la confluenţa pârâului Balindruţ.

Ceva mai sus, după ce depăşim captarea pârâului Balindru, remarcăm drumul de tractor ce se desprinde în dreapta (spre E), orientându-se spre bazinul afluentului Balintuţ. După încă 300 m trecem pe lângă un fost canton forestier transformat în stână, apoi mai sus un alt canton (silvic), după care şoseaua traversează pârâul pe malul drept, apoi revine pe malul stâng şi urcă în pantă domoală spre E, pentru ca după circa 350 m să se orienteze iar spre N, pe firul principal al văii, dar ceva mai sus.

De aici şoseaua urcă uşor până în jurul altitudinii de 1 575 m, unde traversează parcul orientându-se spre V. Punctul de traversare se află la confluenţa a trei pârâiaşe. Mai jos de drum se află un canton forestier. Urcăm pe sosea până ce ajungem la o tăietură de pădure, unde ia sfârşit drumul forestier din care pornesc în continuare mai multe drumuri de tractor. În acest punct ne putem orienta mai uşor, deoarece zărim Vf. Balindru Mare ce se ridică semeţ spre NE, ca şi culmea acoperită cu jnepeni ce coboară din Vf. Ştefleşti, separând bazinele văilor Haneşu şi Balindru.

În continuare părăsim drumul de tractor ce se îndreaptă spre V şi urcăm spre N, printr-o rarişte de molizi situată pe malul stâng al pârâiaşului ce se află pe direcţia axei principale a văii Balindru, întâlnim aici câteva valuri morenice pe care pârâiaşul le ocoleşte pe la E (în jurul altitudinii de 1 700 m). Spre V se aude cursul subteran (prin grohotişuri solificate) al unui pârâiaş. După 15 minute de urcuş de la căpătui drumului forestier întâlnim poteca marcata cu punct albastru ce urcă pe lângă pârâu până la nivelul căldării glaciare. În căldare, a cărei jumătate vestică este acoperită cu jnepeni şi bujori de munte, se află un mic lac glaciar (cu caracter efemer) înconjurat de tufe de jneapăn şi blocuri de stânci colţuroase.

Părţile estică şi nordică ale căldării au fost defrişate şi pe versanţi au apărut focare de eroziune sub forma unor jgheaburi stâncoase (iama sunt brăzdate de avalanşe). De la lac vom urca direct spre culmea nordică pe o cărăruie îngustă, circa 20 minute. Sus, în şaua Conţu, întâlnim poteca de culme a Munţilor Ştefleşti marcată cu bandă roşie, pe care o putem parcurge spre E (Balindru, Negoveanu) sau spre V (Ştefleşti, Cristeşti, Piatra Albă) - traseul nr.5. Din această şa remarcăm serpentinele potecii ce urcă pe versantul estic al Vf. Ştefleşti, la care putem ajunge într-o oră.

19. Gura Dobrunului - Casa de vânătoare Dobrun - valea Hoteagu - Vf. Balindru MareMarcaj: triunghi roşu până la Dobrun Durata: 7-8 ore Distanţa: 11 ion

Vârful Balindru Mare (2 207 m), cu profilul său ascuţit, se remarcă de la mare distanţă, tmpunându-se prin înălţimea sa în faţa culmilor domoale din jur. Ascensiunea acestui vârf reprezintă în principal un obiectiv turistic important pentru cei care se află pentru câteva zile la Casa de vânătoare

Dobrun. În egală măsură însă poate constitui ţinta unei excursii mai lungi efectuată de turiştii aflaţi în staţiunea Voineasa. În această situaţie menţionăm că din centrul staţiunii şi până la Gura Dobrunului sunt circa 5 km (şosea forestieră).

Puţin mai jos de vărsarea pârâului Dobrun în Lotru (680 m) se află un pod de lemn pe care îl vom trece cotind apoi imediat la stânga. După circa 100 m traversăm pârâul Dobrun şi căutăm pe malul drept al acestuia, prin pădure, poteca ce urcă în serpentine panta destul de înclinată a Piciorului Dobrunului. Pe copaci apare şi marcajul triunghi roşu ce ne va însoţi până la Casa de vânătoare.

Urmează un sector de urcuş greu, prin pădure, care ne va solicita din plin forţele. Abia mai sus, după ce am urcat circa o oră şi jumătate, ajungem într-o poieniţă (pe la 1 200 m) şi putem să ne orientăm mai uşor, mai ales să admirăm panorama văii Lotrului amonte de Voineasa. Poteca şerpuieşte în urcuş prin poiană, trece pe lângă un grajd, reintră în pădure şi după un nou urcuş ajunge într-o poiană înclinată. După mai bine de două ore de mers poposim la Casa de vânătoare, unde putem fi cazaţi la cantonul alăturat, dacă am luat dinainte legătura cu pădurarul. (Pe această porţiune se urmăreşte în sens invers un fragment din traseul nr. 14).

La Dobrun soseşte şi drumul forestier ce urcă pe pârâul Pietrii care, începând de la Poana Arsă, poartă marcajul cruce roşie. Panoul din faţa cantonului ne dă lămuriri asupra traseelor din zonă cu durata de parcurs şi marcajul. În apropiere, la V, se văd fundaţiile barăcilor fostei colonii Hoteagu. Din acest loc pornesc spre valea Hoteagu, aflată la V, două drumuri forestiere aproximativ pâraiele, dar la cote diferite, îl vom alege pe cel superior care, după o serpentină dublă, se înscrie pe curba de nivel de 1 450 m, îndreptându-se spre versantul stâng al văii Hoteagu.

Ajunşi pe acest drum vom avea o largă vedere spre adâncul văii Lotrului, săpată între stâncile din Cataracte şi putem remarca drumul forestier ce ocoleşte piciorul Muntelui Stricatu pe curba de nivel de 1 575 m. Drumul pe care ne deplasăm a fost săpat în abruptul, pe alocuri stâncos, al Muntelui Cioaca Dobrunului.

După mai bine de 1 km de la plecarea din Dobrun întâlnim o ramificaţie şi vom evita drumul din stânga, ce coboară spre firul văii. La aproximativ 2 km de ia Dobrun, drumul se apropie de pârâu şi se ramifică. Ramura stângă (V) traversează pârâul şi se înscrie în urcuş uşor pe versantul drept al văii. Ramura dreaptă pe care ne vom deplasa în continuare urcă pe firul văii Hoteagu, menţinându-se tot pe malul stâng. La circa 500 m de intersecţie evităm un drum de tractor ce se desprinde pe dreapta, urcând pe pârâul Dobrunel, afluent pe stânga al Hoteagului.

Urcăm şi admirăm cascadele în care se zbuciumă apele pârâului Hoteagu şi după circa 1 1A ore, la 1 575 m altitudine întâlnim apele pârâului Negovanu Mare, unul din principalele izvoare ale Hoteagului, alături de pârâul Bordeiului şi Pârâul lui Gheorghe. La circa 150 m amonte de această confluenţă se desprinde pe dreapta o potecă ciobănească ce urcă pe. piciorul de munte dintre pârâul Negovanu Mare şi pârâul Bordeiului.

Urmărim această potecă ce ne va scoate în circa ½ oră la golul de munte unde se află stâna Hoteagu. Trecem printre cele două clădiri ale stânei, însoţiţi vara de lătratul agresiv al câinilor şi urcăm pe culmea domoală privind înălţimile din jur: Vf. Dobrun (1 979 m), rămas în urmă spre SE şi mai ales piscul ascuţit al Vf. Balindru Mare spre care ne purtăm paşii.

Poteca străbate apoi pâlcuri de jnepeni (sau resturi tăiate ale acestora) şi ajunge în păşune, unde se poate pierde prin iarba înaltă. Dar de aici ne îndreptăm direct spre vârf, având de urcat în ultima parte panta estică, bolovănoasă, a piscului. Priveliştile ce se deschid de pe acest pisc ne vor răsplăti însă eforturile depuse în urcuş. La N de vârf trece drumul de culme al Munţilor Ştefleşti (traseul nr.5).

Dacă dorim să ne întoarcem la cantonul Dobrun, putem realiza un mic circuit, angajându-ne pe culmea sudică ce se desprinde din acest vârf. La circa 1 km vom întâlni o potecă ce se desprinde din traseul de culme îndreptându-se spre Vf. Balindruţ (2 066 m). Coborâm treptat printre tufele de jneapăn, depăşim stâncile albe de pegmatit din preajma acestui vârf, apoi întinsele jnepenişuri de ne latura estică a culmii, după care ajungem în Poiana Stricatului. Poteca coboară pe culme, întâlnind mult mai jos în pădure drumul forestier care ne conduce spre valea Hoteagu şi apoi la Dobrun.

Dacă dispunem de timp şi de resurse fizice putem urma drumul forestier spre V, îndreptându-ne spre lacul de acumulare de la Balindru peste Muntele Fumica.

20. Voineasa - pârâul Pietrii - Poiana Arsă - curmătura BuceciuMarcaj: bandă galbenă, cruce albastră (parţial) Durata: 5-6 ore Distanţa: 20 km

Pe vremuri, când accesul spre şaua Buceciu nu era posibil pe la izvoarele Jidoaiei, acest drum era mai căutat de turiştii care efectuau traversări din valea Lotrului în valea Sadului. Acum este folosit mai rar, datorită unui ocol aparent, deşi oferă pe anumite porţiuni vederi frumoase spre munţii Căpăţinii şi Latoriţei.

Pornim de la Hotel Lotru şi ne îndreptăm spre vestul localităţii Voineasa, până la Gura Pârâului Pietrii. La punctul de confluenţă, străjuit de pereţii de la Piatra Lotrului, traversăm Lotrul pe podul de beton şi începem urcuşul uşor pe drumul forestier ce însoţeşte pârâul Pietrii. Drumul se desfăşoară prin pădurea de foioase în care prin jgheaburile umede se zăresc perniţe de muşchi (Briofite) şi ferigi stufoase.

După aproape 3 km, şoseaua iese într-o rarişte unde se află un grup de cantoane forestiere şi coteşte spre E, efectuând o dublă serpentină. Evităm drumul de tractor ce se îndreaptă spre V către culmea Socilor. Treptat drumul forestier se înalţă în serpentine elegante pe versantul stâng al văii, apoi mai sus se apropie iar de pârâu. După aproape două ore de mers traversăm pârâul şi începem urcuşul în serpentine pe faţa estică a culmii Socilor. Aici soseşte din S şi vechiul drum forestier care urcă până spre culme, apoi se îndreaptă către N prin tăietura de pădure, depăşeşte o pepinieră şi după circa 8 km din valea Lotrului ajunge la o intersecţie unde se află şi un indicator pe săgeata căruia scria cândva: Poiana Buceciu - 2 ore.

Ne vom îndrepta spre ramura din dreapta (E) marcată în continuare cu bandă galbenă. Ramura din stânga merge spre Casa Dobrun (traseul nr. 21). Drumul traversează mai întâi pădurea tânără în urcuş uşor, apoi iese în apropierea stânei din Poiana Arsă. În apropiere se află un izvor.

Depăşind stâna, vom pătrunde în pădurea deasă de molid prin care drumul şerpuieşte, îndreptându-se spre culmea Poiana Florilor, apoi urcă pe versantul vestic al culmii, şi sub Vf. Dobrun întâlneşte drumul ce face legătura între cantonul Dobrun şi curmătura Buceciu prin Cioaca Dobrunului (cruce albastră). Aici este şi o săgeată care ne „trimite" înapoi la Voineasa în 3 ore , pe drumul pe care am urcat. Cotim la dreapta, drumul dcrulându-se la liziera pădurii. După 5 minute observăm pe partea stânga poteca ce coboară din Vf. Dobrun (traseul 14).

În continuare drumul marcat cu bandă galbenă şi cruce albastră, şerpuieşte aproape în curbă de nivel prin bazinul Rânjeului, prin pădure sau la limita superioară a acesteia, traversează pe la E coasta Mioarelor, apoi pârâul Jidoaia şi ajunge la stâna Buceciu de Jos. Aici se racordează cu drumul forestier ce urcă pe valea Rânjeului şi trece în bazinul Jidoaiei prin curmătura Măgura (traseul nr.22). După încă 200 m, urmărind acest drum spre stânga (N) ajungem în curmătura Buceciu, unde întâlnim poteca de culme.

21. Voineasa - Vf. Dâlme - Poiana Arsă - Casa de vânătoare DobrunuMarcaj: cruce roşie Durata: 4-5 ore Distanţa: 13 km

Pornim din centrul staţiunii Voineasa (Hotel Lotru), unde există un stâlp cu săgeţi indicatoare, îndreptându-ne spre N, pe şoseaua ce urcă în serpentine pe piciorul sudic al Dâlmelor. După ce depăşim ultimul hotel (Voineşiţa), şoseaua continuă cu un drum de tractor (marcat cu cruce roşie), pe sub linia de înaltă tensiune. Urcuşul devine mai greu şi abia după ce trecem de staţia de filtrare a apei poposim pe un mic platou de unde admirăm poziţia pitorească a staţiunii.

În continuare se urcă direct pe muchie spre vârful ascuţit al Dâlmelor Mici - vârf pe care îl remarcăm de altfel de la plecare. După o pantă destul de înclinată, trecem de limita pădurii de brad şi molid care înconjoară staţiunea şi ieşim la golul de munte care ne permite observarea culmilor din jur. Spre E se adânceşte valea Voineşiţa, dincolo de care se desfăşoară o mulţime de culmi şi vârfuri cu înălţimi mijlocii (în medie 1 500 m), acoperite cu păduri între care pe feţele sudice se zăresc pajişti şi tufişuri.

La V admirăm valea Mânileasa, de ia vărsarea în Lotru pani la izvoarele aflate sub curmătura Vidruţei, ca şi vârfurile Mânileasa Mică, Fratoşteanu Mare, Părăginosu şi altele.

Înspre S, dincolo de Lotru se înalţă o culme tăiată în două de şaua Chica Lupului (1 012 m), iar în ultimul plan se ridică cuhnea Munţilor Căpăţinii, pe care se desfăşoară de la dreapta spre stânga vârfurile: Ursu, Cocora, Văleanu, Priota, iar în zare - Narăţu. Remarcăm de asemenea silueta zveltă a Vf. Târnovu Mare, al cărui flanc vestic cade în abrupturi spre Latoriţa.

După o oră de urcuş ajungem pe Vf. Dâlmele Mici (1 137 m), unde un popas este binevenit. Menţionăm că unii localnici cunosc acest vârf ca şi întreg muntele sub numele de „Golu", în sens de gol de munte (neîmpădurit), şi nu de Calu sau - cum eronat este transcris pe unele hărţi - Gelu. Consideram necesar a se face cuvenita rectificare.

Continuând drumul, trecem pe lângă o stână (în stânga, în pădure, spre V se află un izvor), apoi urcăm în pantă lină pe lângă liziera pădurii de fagi seculari până la al doilea vârf al culmii (Vf Dâlmele sau Dâlmele Mari - 1 293 m).

De acolo se deschide o largă privelişte spre Poiana Arsă şi Vf. Sterpu. Spre N-NE se înalţă masiv Vf. Sterpu, iar în întunecimea pădurilor dinspre V se remarcă Lotrul în Cataracte.

Mai departe marcajul lipseşte, iar linia de înaltă tensiune care ne-a călăuzit până aici se îndreaptă spre Coasta Mioarelor şi Clăbucet. De aceea, luând ca reper serpentinele şoselei ce urcă

dinspre Pârâul Pietrii, mergem pe culme pe o cărăruie până la al patrulea stâlp de înaltă tensiune, unde părăsim culmea îndreptându-ne spre V, pe o cărăruie, apoi pe un drum de tractor ce coboară prin tăietura de pădure şi ne scoate la cantonul forestier aflat în apropierea primei serpentine a şoselei.

În continuare ne suprapunem (circa 2 km) traseului nr.20 şi urcăm, pe drumul forestier care se derulează în serpentine pe cuhnea Socilor, evităm o ramificaţie vestică aflată chiar pe cuhne (care duce spre valea Turnurele), acesta fiind un drum forestier abandonat, şi pătrundem iar în tăietura de pădure îndreptându-ne spre N. Trecem pe lângă o pepinieră şi ajungem iar în apropierea cumpenei de ape, de unde se desprinde spre dreapta (NE) drumul forestier care trece pe lângă stâna Poiana Arsă, apoi se îndreaptă spre şaua Buceciu (traseul nr.20).

Continuăm traseul spre stânga, pe drumul forestier, trecem cuhnea pe versantul vestic (apare şi marcajul cruce roşie). Drumul se derulează aproximativ în curbă de nivel circa 6 Ion, cu ocoluri largi pentru a traversa pâraiele Turnurele, Dobrun şi culmea Turnurele.

La capătul a 4-5 ore de mers ajungem la Casa de vânătoare Dobrun, aflată deasupra şoselei spre N, unde putem poposi şi admira trofeele de vânătoare - evident, cu acordul pădurarului. Locul este tainic şi liniştit; doar fluieratul neobosit al vântului în cetina molizilor ne tulbură pacea gândurilor.

Panoul aflat la intrarea în curtea cantonului ne dă informaţiile necesare asupra traseelor ce se pot parcurge în jur. Aici, utilizând fundamentul de beton al unei construcţii, ar putea fi clădită o cabană turistică, care să valorifice potenţialul munţilor din acest sector.

22. Voineasa - gura Rânjeului - barajul Jidoaia - curmătura BuceciuMarcaj: triunghi albastru Durata: 5½ - 6½ ore Distanţa: 16 km

Din faţa Oficiului poştal al staţiunii Voineasa, se coboară pe strada principală care face o curbă la dreapta spre podul de peste Lotru. Imediat după trecerea curbei, în dreptul Ocolului silvic se desprinde pe stânga o stradă (a doua de la poştă) care duce în valea Voineşiţa peste un pod de beton. Odată podul traversat se coteşte la stânga.

Traseul se derulează în amonte pe v valea Voineşiţa; trece pe lângă un chioşc alimentar şi ateliere auto. După circa 1¼ ore se ajunge la gura Deluşelului, unul din afluenţii mai importanţi pe stânga, apoi la confluenţa cu Jidoaia (2 ore de la Voineasa) unde, pe un copac de pe versant, sunt fixate săgeţi indicatoare cu direcţii spre: Voineasa - 1 oră (triunghi albastru), gura Galbenă - 2 ore, Poiana Vătafului (punct galben), Voinegel - 4 ore (cruce galbenă), Buceciu - 4 ore (triunghi albastru), Vf. Sterpu - 5 ore.

De aici se părăseşte valea Voineşiţa în favoarea văii Jidoaia. După ¾ - 1 oră se ajunge la confluenţa cu Rânjeul. La bifurcarea drumului forestier pe Rânjeu (100 m amonte de confluenţă) întâlnim următoarele indicaţii: Cuca Jidului - 2 ore (punct albastru), Jidoaia – ½ oră (triunghi albastru), Gaibena – ¾ oră.

Continuăm urcuşul pe drumul de pe Jidoaia şi în circa ½ oră ajungem în avalul barajului (mai sus de un canton forestier), la o bifurcaţie. Drumul principal coteşte la dreapta, traversează râul peste un pod de beton şi urcă în serpentine pe versantul stâng al văii (traseul 23). Marcajul cu triunghi albastru se continuă la stânga pe un drum de tractoare care urcă pe versantul drept al văii. Chiar la bifurcare, sunt fixate trei săgeţi de tablă: Voinegel - 2 ore (triunghi galben), Cuca Jidului - 1½ ore (triunghi albastru), Gura Rânjeului – ½ oră (triunghi albastru).

Ne angajăm pe drumul de tractor, care urcă în serpentine spre Domba, urmărind marcajul (triunghi albastru) notat pe trunchiurile copacilor. Depăşim câteva bifurcări spre stânga şi spre dreapta, apoi marcajul părăseşte drumul de tractor şi ne conduce într-o tăietură care ne apare ca o fâşie în lungul pantei. Poteca urcă în serpentine prin acest culoar înierbat (pe sub linia electrică) până la cumpăna apelor, aproape de Vf. Cioaca (Cuca) Jidului (care este puţin mai la nord), de unde se deschide priveliştea spre Coasta Mioarelor, Voineagu, Galbenu. De aici se vede şi cărarea largă, în linie dreaptă, pe care vom cobori în 15 minute până la curmătura Măgura, la drumul forestier care urcă din valea Rânjeului.

În curmătura Măgura (1 507 m), peste drum de o cabană forestieră transformată în stână zărim indicatoarele spre: curmătura Buceciu - 1 oră (triunghi albastru), lacul Jidoaia – 1¼ ore (triunghi albastru), Gura Rânjeului - 2 ore (punct albastru). În continuare, marcajul urmăreşte drumul forestier de pe versantul drept al Jidoaiei pe care apoi o traversează şi într-o oră ajunge la stâna Buceciu de Jos, unde o săgeată ne arată că până la Voineasa sunt 4 ore (triunghi albastru). Aici ajunge şi drumul care urcă din valea Lotrului în curmătura Buceciu, trecând prin Dobrun (traseul nr.20). Până ia intersecţia drumurilor din curmătura Buceciu mai sunt 5 minute.

23. Lacul Jidoaia (1 190 m) - stâna Voinegelu (1 635 m) - Groapa Sasului - Vf. Voineşiţa (1 848 m)

Marcaj: triunghi galben Durata: 2-3 ore Distanţa: 4 km

Lacu) Jidoaia se află adăpostit sub versanţi puternic înclinaţi şi împăduriţi, astfel că în împrejurimi există puţine locuri pentru instalarea cortului. Aici se ajunge venind din Voineasa, pe traseul 22, până în aval de baraj, de unde se urmăreşte în continuare drumul forestier care traversează pe stânga văii şi urcă în serpentine până deasupra lacului.

Spre coada lacului, unde debuşează apele pârâului Voinegelu, remarcăm dincolo de acesta poteca ce urcă în serpentine pe culmea prelungă ce coboară paralel cu pârâul. La început urcuşul este mai dur, dar pe măsură ce înaintăm prin pădurea de fag şi răşinoase, conduşi de marcajul triunghi galben, panta devine mai blândă. După circa 10 minute întâlnim un izvor, iar după 30 minute începe pădurea de molid. La catul unei ore de urcuş ieşim la marginea inferioară a golului de munte Voinegelu. Trecem pe lângă o stână veche înconjurată de urzici, apoi depăşim stâna nouă, modernă, acoperită cu ţiglă.

Poteca marcată urcă spre culme orientându-se spre NE. De aici se deschid privelişti spre V, unde se ridică culmea Coasta Mioarelor şi Vf. Jidului. Pe marginea sudică a unui mamelon poteca se uneşte cu o alta marcată cu cruce galbenă ce vine din valea Voineşiţa peste culmea Galbena şi pe care putem cobori la întoarcere.

După câteva zeci de metri printr-o rarişte de pădure întâlnim marcajul potecii de culme (traseul nr.5). Urmând această potecă spre V ajungem la Poiana Ţiganului şi curmătura Buceciu. Mergând spre N, după circa 200 m ajungem într-o şa abia schiţată, cu o mică poiană, cunoscută sub numele de Groapa Sasului (1 706 m). De aici, putem urmări în continuare traseul de culme spre Vf. Sterpu (bandă roşie), putem urca pe o potecă nemarcată spre Vf. Voineagu (Cătănesc) sau, ocolind vârful pe la E sau V, să ne îndreptăm spre cabana Prejba.

24. Malaia - Vf. Pleaşa Mălăii - Vf. Molidvişu Mare - Vf. Jangu Bradului - Vf. Vătafulul - Vf. SterpaMarcaj: triunghi galben până pe Vf. Molidvişu Durata: 9-10 ore Distanţa: 23 km

Dacă dorim să cunoaştem sectorul munţilor mijlocii în partea de E a Munţilor Ştefleşti şi în final să ajungem pe cuhnea principală a acestor munţi vom porni pe acest traseu din comuna Malaia.

Traseul, presărat cu multe urcuşuri şi coborâşuri. ne va solicita din plin organismul şi trebuie să pregătim bine această excursie.

Din Malaia traversăm Lotrul pe o punte suspendată, situată aproape de şcoală, apoi începem urcuşul pe versantul stâng al văii. Poteca urcă uşor spre dreapta, conducându-ne după circa 10 minute la o rarişte a pădurii ce se continuă spre V cu câteva poieniţe. Ne aflăm la „Padini" şi de aici ne vom îndrepta în urcuş către muchia ce desparte Valea Rea de un mic afluent al Lotrului. Treptat luăm înălţime şi poteca pe care apare rar marcajul triunghi galben (aproape şters) ne conduce spre culme.

Din acest sector putem admira versantul nordic al Munţilor Căpăţînii, la baza cărora se dispun livezile gospodarilor din Malaia (în Brădet), ca şi zona depresionară cunoscută sub numele de Groapa Mălăii străjuită de Vf. Ursu.

Treptat părăsim pădurea de gorun şi ne întovărăşim cu fagi uriaşi alături de care apar mesteceni şi paltini. După aproximativ 1 oră de urcuş ieşim într-o poiană alungită, situată la sud de muchie, în punctul „La Paltin" (990 m). De aici zărim evantaiul de izvoare separate de culmi ascuţite şi împădurite ce formează mai jos, spre E, Valea Rea.

Reintrăm în pădure, poteca se îndreaptă spre V, ocoleşte prin NE Vf. Pleaşa Mălăii (1 128 m), apoi coborâm în şaua „La Măr” (1 008 m), în apropiere aflându-se o stână. Spre V se adânceşte bazinul văii Luntrilor.

Urcăm în continuare Vf. Răchiţii (1 062 m) şi, privind spre NV vom distinge confluenţa Lotrului cu Latoriţa, precum şi drumul ce urcă în serpentine pe culmea Munţilor Latoriţei. Continuăm drumul pe plaiul prelung până pe Vf. Păltinoasa (1 204 m). Din acest punct, muchia pe care se află poteca se îndreaptă spre NE. Coborâm o mică şa (1 101 m), apoi urcăm un plai prelung prin pădure, întâlnind trei poieniţe, ultima fiind mai lungă. Această culme desparte bazinul pârâului Păltinoasa de cel al Văii Rele. După aproape două ore ieşim într-o poiană prelungă şi înclinată, apoi urcăm lejer un plai întins şi împădurit până aproape de Vf. Molidvişu. Acesta îşi face simţită prezenţa printr-o poiană întinsă aflată pe culme, ce se ramifică spre E.

Vârful Molidvişu Mare reprezintă o răscruce de culmi şi de poteci. Aici soseşte poteca ce vine din E de pe Molidvişu Mic şi Dealul Brădişorului. Pe acest vârf ajungem după circa trei ore de mers. Popasul pe vârf ne prilejuieşte admirarea unor locuri pitoreşti, aflate la hotarul dintre trei grupe de munţi: Ştefleşti, Latoriţei şi Căpăţinii.

În continuare, până pe Vf. Vătafului (1 676 m), ne aşteaptă un drum de culme de circa 12 km,

marcat de o succesiune de vârfuri şi înşeuări de altitudine mai mică.De pe Vf. Molidvişu Mare, poteca (nemarcată) coboară pe versantul său nordic, apoi se

îndreaptă uşor spre V şi coboară într-o şa (1 360 m) ce desparte izvoarele pârâului Rudăreasa (Rudărele) de cel al Clăbuceasei. De aici coboară o potecă spre firul văii Clăbuceasa, ajungând pe drumul forestier ce conduce în valea Păscoaia. Poteca noastră începe urcuşul prelung al unui vârf ascuţit (1 411 m) pe care, atingându-l, se uneşte cu un drum de tractor ce vine dinspre E, tot din bazinul pârâului Clăbuceasa.

În continuare se desfăşoară pe o porţiune aproximativ plană, apoi coboară uşor îndreptându-se spre E şi, ocolind obârşia pârâului Clăbuceasa, ajunge pe un vârf acoperit cu pădure relativ tânără (1 332 m). De aici poteca se îndreaptă iar spre N apoi, ocolind obârşia pârâului Străunele (afluent al pârâului Rudaru), se îndreaptă spre V ajungând pe Vf. Jangu Bradului (1 284 m), la vestul căruia se află poiana cu acelaşi nume. Aici ajunge o potecă ce urcă din drumul forestier de pe valea Rudaru. În caz de necesitate, această potecă, precum şi cele ce se desprind din culme spre V, reprezintă căile de ieşire din zonă cele mai scurte, permiţând ajungerea în satul Valea Măceşului şi apoi la Voineasa.

Din Vf. Jangu Bradului poteca coboară spre N într-o mică şa, urcă un vârf (1 282 m), apoi coboară ca să urce din nou o pantă abruptă spre un vârf înalt de 1 307 m, al cărui versant nordic se termină în Poiana Rudarului (1 257 m), o şa unde se află izvorul pârâului Rudaru. Spre NV se înalţă Vf. Rudaru (1 308 m) pe care poteca îl ocoleşte pe la E, coboară o şa (1 278 m), apoi începe un urcuş prelung prin pădure. În dreapta (E) se află, sub versanţi puternic înclinaţi, obârşia pârâului Mlaca Fântânii, afluent al văii Priboiasa.

Poteca ocoleşte prin E un vârf împădurit şi iese în Poiana Mlăcii, unde se află şi o stână, apoi se arcuieşte spre E, ocolind obârşia pârâului Dosu Mlăcii. Urcă apoi treptat şi se orientează spre N, prin pădurea în care apar tot mai frecvent răşinoasele, spre Poiana Vătafului. Aici se află stâna Vătafii, de la care poteca se îndreaptă către un pisc (1 568 m) ce se zăreşte în faţă; trece printr-o mică şa şi urcă treptat prin pădure spre Vf. Vătafului (1 676 m), pe care îl ocoleşte prin E şi coboară în şaua situată în NE, unde se află o poiană ce adăposteşte o stână.

Din şa urcăm spre NE, traversăm o mică barieră de arbori şi ieşim în golul de munte de sub Vf. Dealu Negru. Poteca se îndreaptă către culmea Dealu Negru, aflată la E, ocolind obârşia pârâului Priboiasa şi se racordează pe curba de nivel până la Şaua Pârgheşului (1 911 m). De aici vom urca spre NV în Vf. Sterpu (2 142 m), de pe care priveliştile ne vor răsplăti eforturile depuse până aici.

Înnoptarea se realizează în cort, care se va monta fie în Şaua Pârgheşului, fie - dacă dispunem de resurse - dincolo de Vf. Sterpu, în Groapa Sasului.

25. Stânişoara – Robu – Pietroasa - Pleasa Oii - Pleaşa Brezoiului - VasilatuMarcaj: bandă albastră Durata: 8-10 ore Distanţa: 25 km

Traseul urmăreşte o culme orientată spre S, între Muntele Stânişoara şi valea Lotrului.La intersecţia drumurilor din Stânişoara se ajunge de obicei urmărind poteca de culme a

Munţilor Ştefleşti (traseul 5). Intrarea pe traseu, deşi nemarcată cu vreun indicator turistic, nu ridică probleme. La intersecţia drumurilor, în punctul numit „Pichet", ne orientăm cu faţa spre S. În dreapta vom avea obârşia văii Păscoaia, în stânga obârşia văii Urii, iar în faţă Vf. Mândra, spre care ne vom îndrepta pe un drum larg de tractor. Depăşim acest vârf pe la E şi, apropiindu-ne de Sârbinu, zărim două semne de marcaj: banda albastră şi bandă galbenă. După circa ¾ oră ajungem la cabana Saşa Mândrii, situată puţin mai jos de drum. De aici se desprinde o potecă marcată cu triunghi roşu care coboară pe o muchie până la valea Urii, de unde se urmăreşte drumul forestier (20 km) până la Câinenii Mari (5-6 ore).

Ne continuăm drumul spre S şi în 10 minute ajungem la bifurcaţia din nord-estul Vf. Robu. Spre stânga, prin curmătura Danului, fără nici un semn indicator porneşte traseul 32, marcat cu bandă galbenă. Noi ocolim Vf. Robu pe la E şi S şi în ½ oră ajungem la stâna cu etaj din Robu. Drumul se curbează spre stânga, pe deasupra stânei, lasă pe dreapta Vf. Gligomanu şi ne conduce (în ½ oră) la Stâna Bătrână (stâna veche din Robu care oferă şi condiţii de cazare). De aici se desprinde poteca marcată cu punct albastru ce coboară în valea Oltului la Proieni (traseul 26).

Din Stânişoara până aici se „consumă” circa 2 ore.Ne îndreptăm spre colţul de SE al poienii, trecând pe lângă stână, pentru a întâlni drumul de

tractor (estompat prin poiană). Urmându-i, după circa 15 minute ajungem la o bifurcaţie. Spre stânga, drumul coboară către valea Vasilatu. Noi ne angajăm pe cel din dreapta, marcat cu bandă albastră, care urcă puţin, trece printr-o şa, apoi începe să coboare. După circa ¼ oră de la bifurcaţie, drumul se încovoaie spre E şi coboară tot spre valea Vasilatu. Chiar în curbă, pe un fag, observăm marcajul. De aiici părăsim drumul de tractor care coteşte la stânga şi ne menţinem în coborâş pe cumpăna apelor, urmărind o poteca puţin circulată. În circa 10 minute ajungem la o vâlcea largă, aproape netedă, cu

luminişuri (Izvorul Frumos), în lungul căreia ne deplasăm maxim 10 minute. Lăsăm în stânga valea care începe să se adâncească şi începem, dintr-o mică şa, un urcuş uşor. Marcajul este rar. Urmărim o muchie pietroasă, trecem printr-un luminiş, lăsăm un mamelon pe dreapta şi curând ajungem într-o poiană alungită unde zărim stâna şi Vf. Pietroasa. De la Stâna Bătrână până aici se totalizează 1-1½ ore.

Trecem pe lângă stână şi urcăm spre stânga, pe o potecă printre stânci, apoi prin pajişte, pentru a ocoli vârful prin E. Ajunşi în partea estică, putem părăsi poteca pentru a urca (5 minute) până la borna altimetrică, de unde avem o frumoasă privelişte asupra culmilor din jur. Totodată, vom observa şi urmele tranşeelor din primul război mondial, întorşi la potecă, coborâm pe liziera pădurii de fag, apoi pe o muchie mai abruptă, după care urmează o culme prelungă, împădurită, pe care ne menţinem în preajma cumpenei apelor. După circa ¾ oră din Vf. Pietroasa ajungem într-o şa şi începem un urcuş scurt: apoi, menţinându-ne în apropierea cumpenei de ape; prin pădurea de fag, observăm în dreapta o plantaţie de conifere. Coborâm într-o curmătură, cu o stână la marginea unei mici poieni. Trecem pe lângă stână şi pătrundem într-o pajişte prin care ne deplasăm, având cumpăna de ape în dreapta, apoi în stânga. Coborând, intrăm în pădure şi ajungem într-o mică sa. Ocolind un mamelon, ajungem într-o altă şa, din care urcăm o pantă accentuată (circa 100 m diferenţă de nivel), menţinându-ne pe cumpăna apelor, apoi pe versantul stâng (E). Trecem de un vârf, coborâm uşor, mergem pe curbă de nivel pe lângă o ridicătură stâncoasă şi ajungem în Pleaşa Oii, în capătul de sus al unei pajişti de formă triunghiulară, pe un versant puternic înclinat. În faţa noastră, spre dreapta, este Curmătura Băjeni, adâncă şi împădurită, dincolo de care se ridică culmea Purcaru.

Până la curmătura Băjeni putem cobori pe liziera pădurii din dreapta (V) pe o muchie pietroasă şi cu pantă accentuată. Drumul este puţin mai lung, dar mai uşor, coborând pe liziera din stânga (E) până la stână. De aici cotim la dreapta, pe o potecă ce ne poartă costiş prin pajişte, până la pădure, după care coborâm pe cumpăna apelor. Din curmătură, urcând o diferenţă de nivel de circa 10 m ajungem la o fostă cabană forestieră. Aici întâlnim un drum de tractor. Spre stânga, drumul coboară în valea Vasilatu prin Larga şi este marcat cu punct roşu. Ne menţinem pe drumul din dreapta, marcat cu bandă albastră, care urcă în pantă dulce spre Pietroşiţa, urmărind neregularităţile versantului. Din el se desprind ramificaţii atât spre stânga, cât şi spre dreapta. Pădurea fiind tăiată recent, nu mai întâlnim marcajul decât aproape de Vf. Purcaru; de aceea, vom fi atenţi să nu ne angajăm pe ramificaţiile dinspre dreapta. Mai indicai este să urcăm pe a doua sau a treia ramificaţie, spre stânga. Ambele ajung trecând prin plantaţie, într-o curmătură largă, despădurită, numita Lacul Purcarului. De aici, orientându-ne spre SV, urcăm pe cărarea care se derulează perpendicular pe culmea Purcaru. Ajunşi pe creasta, după circa 1 - 1½ orc din Curmătura Băjeni, întâlnim semnul de marcaj. Urmărim creasta la stânga, având în dreapta pădurea de fag şi în 10 minute ajungem la baliza din Vf. Purcaru.

Continuând drumul spre SE, prin pajişte, depăşim stâna situată într-o mică şa, urcăm uşor prin pădure, apoi coborâm în pajiştea din Purcărel; trecem pe lângă stână şi ne menţinem pe versantul drept. Traversăm o pădure de fag şi după ½ oră din Vf. Purcaru ajungem în Pleaşa Brezoiului. Aici întâlnim -venind din stânga - marcajul cruce roşie (traseul 28).

Coborâm prin fineţe urmărind ambele marcaje. După circa 10 minute, traseul nostru - marcat cu bandă albastră - coteşte la stânga şi coboara, cu pantă accentuată, pe o potecă abia bănuită prin fâneţe punctate de mesteceni până într-o şa, unde intrăm în pădure (stejar şi fag). De aici urmărim o potecă puţin circulată, dar configuraţia culmii ne obligă să ne menţinem pe cumpăna apelor, traversând sau ocolind mai multe mameloane stâncoase, într-o şa îngustă, poteca se trifurcă. Noi ne menţinem pe cea din mijloc, mai puţin conturată, care urcă o muchie pietroasă şi ne scoate, urmărind culmea, la un vârf rotunjit (1 oră). De aici urmărim muchia care coboară spre SE. Poteca este absentă, dar marcajul se zăreşte pe trunchiurile stejarilor. Depăşim o porţiune foarte înclinată, apoi panta se mai domoleşte. Ne menţinem pe muchie (Gruiu cu case) având în dreapta o plantaţie de pini şi ajungem într-o tăietură lângă un stâlp de înaltă tensiune, de unde vedem râul Lotru şi câteva case din satul Vasilatu. Marcajul se menţine pe muchie până la vale, la intersecţia drumurilor de lângă podul peste râul Vasilatu. Este mai comod ca de la stâlpul de înaltă tensiune să urmărim cărarea ce coboară spre stânga, care ne scoate cu câteva zeci de metri mai în amonte, la drumul forestier de pe valea Vasilatu.

Din satul Vasilatu pornim spre Brezoi, fie pe drumul forestier de pe stânga Lotrului, fie pe şoseaua asfaltată de pe dreapta, la care ajungem trecând o punte pe cabluri.

26. Stâna Robu – Vevereţu – Păltinei - satul ProieniMarcaj: punct albastru Durata: 5½ - 6½ ore Distanţa: 19 km

Din poiana stânei vechi din Robu (stâna Bătrână) se bifurcă poteca, dar fără vreun semn distinctiv. Spre S, prin Vf. Pietroasa se continuă poteca marcată cu bandă albastră (traseul nr.25).

Pentru a ajunge la Proieni se caută poteca largă ce intră în pădure şi care se găseşte la circa

150 m N de stână. Angajaţi pe această poteca, după 2-3 minute trecem pe lângă un izvor, apoi cotim la dreapta şi întâlnim marcajul punct albastru (care porneşte de sub stână, prin pădure, dar traseul este mai dificil - datorită căzăturilor de arbori.

După circa 10 minute de la părăsirea poienii, cărarea face o serpentină, apoi urmăreşte aproximativ cumpăna apelor. Treptat, răşinoasele sunt înlocuite de făgete. La aproape o oră de la plecarea din poiana stânei vechi din Robu, pătrundem în poiana Pocivarişte, trecând pe deasupra unui izvor (unde o potecă nemarcată urcă din valea Vasilatu). Traversăm poiana, poteca menţinându-se pe versantul dinspre valea Călineşti şi ajungem în 10 minute în poiana Saşa. Urmărind liziera pădurii, stâna o zărim mai sus, în dreapta.

La capătul sudic al poienii coborâm o serpentină spre dreapta (atenţie, o cărare duce spre stânga, către vechea stână din Şasa!), intrăm în pădurea de fag şi curând, în dreapta zărim o poiană cu stână (Vevereţu). Poteca se menţine însă pe versantul estic.

După circa ½ oră din poiana Şasa poteca coboară în serpentine peste 300 m diferenţă de nivel, printre fagi şi mesteceni; în circa 30-40 minute pe această porţiune de drum punctul albastru apare mai rar. La terminarea acestui coborâş, pe un fag apar două semne: punct albastru şi triunghi albastru (care urmăresc o potecă ce urcă din valea Călineşti pe versantul drept, defrişat). Cărarea se menţine pe cumpăna apelor, cu mici urcuşuri şi coborâşuri, până la stâna din Păltinei, pe care o lăsăm pe dreapta (şi de unde o potecă nemarcată coboară în valea Vasilatului).

Cărarea marcată cu punct albastru coteşte la stânga, pentru a ocoli bazinul văii Boului, pe un versant acoperit cu ferigi, apoi traversează o pădure de fag şi coboară în serpentine în poiana din şaua Aninoasa (1/2 oră de la stâna Păltinei), de unde urcă uşor pe versantul dinspre valea Boului, până în fâneţele din Dealul Proicnilor. Aici, pe un măr, sunt fixate câteva indicatoare (săgeţi): Plaiul Suliţei - ½ oră (marcaj? triunghi şi cruce roşie); Brezoi 3 ore (triunghi roşu); Vasilatu - 2 ore (cruce roşie) şi Proieni - 2 ore (punct albastru).

Suntem deci la o intersecţie de potecă. Cotim la dreapta, conform săgeţii, apoi la stânga - pe lângă colţul unui gard - şi coborâm uşor lăsând pe stânga o căsoaie, de unde poteca ne îndreaptă spre bazinul superior al Beţelului. Părăsim fâneţele şi intrăm în pădurea de fag, apoi, traversând pârâul Beţel, ieşim pe un versant despădurit, unde pe soclul unui stâlp electric, lângă un mamelon împădurit, zărim punctul albastru şi o săgeată care ne indică direcţia de mers. Drumul coboară printre livezi delimitate de garduri şi ajunge în Valea Satului, pe care o traversează pe malul stâng şi după câteva zeci de metri ajunge la şoseaua naţională (DN-7), în capătul din aval al satului Proieni, lângă un magazin sătesc şi staţia de autobuz.

27. Călineşti - valea Suliţei - Poiana Suliţei – Vasilatu - BrezoiMarcaj: cruce roşie Durata: 6½ -7½ ore Distanţa: 25 km

Din localitătea Călineşti se poate ajunge în Poiana Suliţei fie pe o potecă ce urmăreşte cuhnea dintre bazinele hidrografice Beţel şi Călineşti, fie pe un traseu marcat parţial cu cruce roşie.

Pentru început ne angajăm pe drumul forestier de pe valea Călineşti, circa 2,7 km, până la confluenţa cu valea Suliţei. Aici este un apendice al drumului care urcă pe valea Suliiţei încă 1 ,7 km. De la capătul lui, se urmăreşte pe albia pârâului drumul de tractor 5 minute. Marcajul continuă pe vale încă 5 minute, apoi se pierde (ca şi poteca), datorită defrişării. De aceea, este bine să urmăm drumul de tractor care coteşte la dreapta, pe versantul stâng al văii şi urcă pe cumpăna de ape a unui mic interfluviu. Aici, menţinându-ne pe cumpăna apelor, urcăm prin tăietură spre pădure, o traversăm pe o potecă bine conturată şi reîntâlnim marcajul (cruce roşie) care trece prin fâneţele din Poiana Suliţei şi ajunge la intersecţia potecilor din Dealul Proienilor.

Acum, poteca marcată cu cruce roşie coboară prin poienile interfluviului dintre valea Boului (N) şi valea Glodului, apoi printr-o pădure de gorun, menţinându-se pe cumpăna de ape, ajunge lângă o casă, la vărsarea Glodului în Vasilatu. De aici, o potecă urcă pe valea Glodului (traseul nr.29).

Traversăm pârâul Vasilatu şi ajungem la drumul forestier ce se derulează pe malul drept al acestuia. Ne îndreptăm spre aval (S) pe drumul forestier şi după circa 2 km ajungem în satul Vasilatu, la pod. Se poate ajunge la Brezoi pe două variante: a) pe drumul care traversează pârâul .Vasilatu şi continuă pe malul stâng al Lotrului (3 km); b) pe şoseaua asfaltată la care ajungem trecând o punte peste râul Lotru.

Dacă timpul ne permite, putem încerca o ascensiune pe Pleaşa Brezoiului. În acest caz, de la gura văii Glodului parcurgem (spre satul Vasilatu) circa 300. m până în dreptul văii Secărelei unde începe traseul.

28. Vasilatu - valea Vasilatu - Gruiul Secărelei - Vf. Pleaşa Brezoiului - Gruiul Viezuinii - Păscoaia

Marcaj: cruce roşie, de la Gura Secărelei Durata: 4 - 4½ ore Distanţa:

Prin marcaj (cruce roşie) acest traseu este o prelungire mai recentă a celui ce traversează Poiana Suliţei între văile Călineşti şi Vasilatu.

Din staţia auto pentru satul Vasilatu ne întoarcem circa 150 m înapoi, până la puntea suspendată deasupra Lotrului, pe care o traversăm. La capătul ei nordic cotim uşor spre stânga pe poteca ce ocoleşte gospodăriile oamenilor şi ne conduce la drumul forestier ce însoţeşte pârâul Vasilatu.

Traversăm podul şi cotim la dreapta pe drumul forestier. În faţă se află stânci, pe care se distinge mai la dreapta un vechi semn - bandă albastră - şi o săgeată ce ne îndrumă în susul văii. Acest semn aparţine vechiului marcaj care conducea pe actualul traseu până la Vf. Pleşa Oii. Dar, aşa cum o să vedem, el a fost desfiinţat şi acum se află pe cuhnea dintre valea Vasilatu şi Lotru (traseul nr.25).

Vom parcurge circa ½ oră pe drumul forestier până la gura pârâului Secărelei, lăsând în urmă pe dreapta (E) bazinul de recepţie a pârâului Gresiile, străjuit de pereţi abrupţi.

Ajunşi la confluenţa pârâului Secâreiei cu Vasilatu, pe parapetul de beton al podului peste care trece drumul forestier se zăreşte marcajul cruce roşie (unul din semne a fost aplicat peste bandă albastră) şi o săgeată ce indică în ambele sensuri, sugerând continuarea potecii marcate, şi la E, spre Poiana Suliţei. De aici vom începe urcuşul pe o cărare ce însoţeşte pârâul Secărelei. După câteva zeci de metri poteca părăseşte pârâul şi urcă în serpentine spre N, pe culmea acoperită de o pădure rară de fag. După circa 20 minute de la drumul forestier ieşim într-o poieniţă în care, la E, pe un fag bătrân se află semnele marcajului.

Poteca taie poieniţa îndreptându-se spre V, unde pătrunde în pădure. Urcuşul, mai uşor la început, devine treptat pieptiş şi după alte 10 minute ajungem într-o poiană înclinată şi alungită pe direcţie V-E, în care se află un grajd şi un teren arabil împrejmuit. De aici zărim, spre E, stâncăriile din bazinul văii Glodului, între care reţin atenţia Piatra Mare, Piatra Leurdei, Piatra cu Găuri.

Poteca urcă în serpentine pe marginea sudică a poienii. Mai sus se întâlnesc, atât pe dreapta (în poiană), cât şi pe stânga (în pădure), câteva izvoare. În continuare, poteca intră în pădure orientându-se spre SV, apoi se îndreaptă către NV, pe muchie. Treptat, se orientează spre N. Pe versanţii expuşi la soare, pădurea este formată din gorun - care dă semne de uscare -, iar pe versanţii umbriţi, din fag cu arbori tineri (făget cu Dentaria). Pe această culme, unde urcuşul devine mai lejer, vom zări printre arbori, către NV, silueta Vf. Pleaşa Brezoiului (1 155 m), spre care ne îndreptăm.

După circa 1½ oră de la plecare întâlnim pe culme o rarişte în care se află un gorun secular (1,20 m diametru), cu coroană stufoasă şi încă viguros. Alături, în stânga, se mai află un exemplar, dar ramificat la circa 2 m înălţime. Aceşti arbori ar trebui decretaţi ca monumente ale naturii, întrucât în zonă nu se mai află exemplare aşa mari.

De aici, în 5 minute de urcuş, ieşim într-o poiană întinsă, ce înclină spre N. Poteca coteşte spre V, lăsând în dreapta (E) un jgheab pe unde se transportă fânul, de către localnici, spre colibele aflate mai jos. Suntem la 850 m altitudine şi începem urcuşul spre vârf. Poteca trece pe lângă un izvor şi se îndreaptă spre marginea nordică a poienii în urcuş. De aici vom admira, spre S, crestele zimţate ale Nărăţului, ce contrastează cu culmile rotunjite ale celorlalte vârfuri din Munţii Căpăţinii. Traversăm mai sus o bandă de pădure şi ieşim în poiana din apropierea Vf. Pleaşa, smălţuită primăvara de florile agliceilor (Primula officinalis).

Ocolim prin S un teren arabil împrejmuit (unde se află şi două sălaşe), apoi urcăm spre vârf. Marcajul apare mai rar. Poteca se dispune pe liziera pădurii în urcuş uşor. De aici zărim valea Lotrului spre vărsarea în Olt, oraşul Brezoi şi Muntele Cozia. Spre NE se ivesc culmile prelungi ce coboară dinspre crestele înalte ale Munţilor Făgăraş. În depărtare, satul Perişani stă ascuns sub umbra înălţimilor Coziei.

În apropierea vârfului, poteca se bifurcă. Ramura din dreapta îl ocoleşte pe la N, cea din stânga pe la S. Ambele întâlnesc poteca de culme (bandă albastră) ce coboară din Vf. Robu. Marcajul nostru (cruce roşie) se menţine pe cărăruia de la sudul Vf. Pleaşa Brezoiului şi, după ce întâlneşte poteca traseului 25 se suprapune acesteia, coborând până la o porţiune mai plană, unde marcajul cu bandă albastră se desprinde spre stânga (E). Noi vom continua drumul, circa 100 m, pe la liziera pădurii (aflată în N, în bazinul pârâului Purcăreţu), apoi coborâm pe faţa sudică, pe cărăruia ce abia se zăreşte, căutând marcajul pe arborii rari.

După ce am coborât circa 100 m diferenţă de nivel, poteca coteşte spre V, pătrunzând în pădure, traversează un pârâu în apropierea unui izvor şi coboară treptat, depăşind o poieniţă aflată în bazinul pârâului Viezuinii. Ocolind acest bazin, ne dispunem în coborâş pe Gruiul Viezuinii şi în curând ieşim într-o poiană prelungă şi înclinată pe direcţia S. Traversăm poiana în lung şi, pe măsură ce coborâm, ne orientăm spre SE. Lăsăm în urmă un grajd de vite şi reintrăm în pădurea de gorun. Coborâşul este greoi, datorită pantei mari şi frunzişului de pe potecă, ce favorizează alunecarea

picioarelor.După aproape ½ oră de la ramificarea potecilor ieşim într-o nouă poiană având în faţă

versantul nordic al Munţilor Căpăţînii cu valea Eleşteului; Coborâm prin poiană, şi aproape de marginea sa sudică cotim la dreapta spre pârâul Călugărului, pe unde poteca ne va conduce în satul Păscoaia.

Ajunşi în sat ne vom îndrepta spre V, traversăm Lotrul pe lungul pod de beton şi ajungem în DN 7-A.

29. Brezoi - valea GloduluiMarcaj: triunghi galben Durata: 4-5 ore Distanţa: 7 km

Din, centrul oraşului Brezoi urmam şoseaua naţională spre Voineasa circa 3 km (putem folosi şi mijloacele auto), până în dreptul satului Vasilatu. Traversăm Lotrul pe o punte suspendată şi urmăm o uliţă până la drumul forestier ce urcă pe valea Vasilatu. Trecem podul peste acest pârâu şi intrăm pe drumul forestier de pe malul drept al pârâului.

După 30 minute ajungem la gura văii Glodului, unde se află un grup de case. Pe stânga, un indicator aplicat pe gard arată încă ½ oră până la pârâul Boului - marcaj triunghi galben. Pe dreapta, la capătul unui zid apare marcajul cruce roşie, care ne poate conduce spre Poiana Suliţei. Privind spre valea Glodului, remarcăm în ultimul plan Piatra Leordei - o stâncă masivă ce se ridică maiestuos din desişul pădurii. Traversăm pe o punte de lemn şi ne angajăm pe vale, lăsând în stânga o casă şi apoi poteca marcata cu cruce roşie ce urcă spre Poiana Suliţei (traseul nr.27). Firul văii e însoţit de un vechi drum de tractor, în parte distrus.

Pe măsură ce înaintăm, valea devine tot mai sălbatică, între timp îşi fac apariţia rocile sedimentare, conglomeratele şi gresiile în care apa a săpat un veritabil defileu. La capătul fostului drum forestier remarcăm în stânga, mult mai sus, o stâncă masivă pe care localnicii au numit-o „Piatra cu Găuri", deoarece pe partea sud-vestică prezintă numeroase găuri din care pornesc în interior mici galerii reunite într-o reţea. Este un caz de clastocarst în conglomerat, întâlnit mai rar.

După încă 100 m, malul drept al pârâului este străjuit de un portal uriaş („Umerii Glodului"). Pârâul realizează aici o curbă dublă - delimitată de două cascade, cea din amonte având o cădere de 6 m. Mai departe, albia pârâului pe care ne deplasăm prezintă trepte erodate de apă. Din stânga răzbeşte un pârâiaş ce cade sub formă de cascadă.

Continuăm să mergem pe vale, cât ne permit copacii căziţi şi lărgimea văii, după care ne înapoiem pe acelaşi traseu. La întoarcere putem urca până la ,piatra cu Găuri", în 10-15 minute.

30. Brezoi-valea Doabrei-Vf. Poiana SuliţeiMarcaj: triunghi roşu Durata: 3 ore Distanţa: 5,5 km

Pornind din piaţa oraşului, traversăm podul de lemn de peste Lotru, apoi cotim spre stânga, pe şosea, circa 100 m până la Gura Doabrei.

Urmărind marcajul, pătrundem pe valea Doabrei4, urcând uşor pe o uliţă. În dreapta se înalţă abruptul vestic al Ţurţudanului. După 150 m de la ultima casă, traversăm pârâul pe malul drept, părăsim valea şi începem urcuşul în serpentine pe culmea împădurită. Privind înapoi, vom admira valea Lotrului spre vărsarea acestuia în Olt şi oraşul Brezoi, care apare mult mai frumos văzut de sus. După circa o oră de urcuş, pătrundem în stâncăriile din partea vestică a bazinului Doabrei.

Poteca şerpuieşte printre pereţi, pe culmi înguste, solicitându-ne din plin atenţia la fiecare pas. În dreapta se desfăşoară priveliştea stâncoasă a bazinului văii Doabra, o lume de pereţi cenuşii, de conuri şi piramide, de hornuri şi jgheaburi înierbate, adăpostind elemente floristice interesante ca: floarea de colţ (Leontopodium alpinum f. integraldinse) şi tulichina mică (Daphne cneorum).

Străbatem această porţiune mai accidentată şi ieşim în vastele platouri ce ne conduc încet spre Vf. Poiana Suliţei (1 013 m). Fără a fi spectaculos şi fără a avea înălţimea remarcabilă a marilor vârfuri din Munţii Ştefleşti, acest munte oferă totuşi privelişti spre valea Călineştilor şi bazinul Titeşti, precum şi spre îndepărtatul masiv Făgăraş, înspre S, dincolo de Lotru se înalţă cetatea de piatră a Nărăţului.

Poiana Suliţei, un platou uşor înclinat spre SV, dominată de vârful cu acelaşi nume, cuprinde minunate pajişti înviorate vara de prospeţimea şi culoarea florilor de cicoare, a albăstrelelor sau margaretelor. Din loc în loc se văd aşezările izolate ale unor localnici care trăiesc în sânul naturii, crescându-şi vitele şi cultivând un petec de pământ.

Din acest vârf porneşte plaiul Vevereţul, pe care o potecă marcată cu punct albastru ne

4 Doabra provine probabil printr-un proces de constricţie din substantivul doiabra-ae (topor, bardă, unealtă cu doua tăişuri) prin eludarea lui l.

conduce până la Vf. Robu (1 900 m) pe traseul nr.26.Înapoierea de pe vârf se poate face coborând spre Călineşti sau Vasilatu (traseul nr.27), de

unde putem folosi cursele auto.

31. Brezoi-Vf. ŢurţudanulNemarcat Durata: ¾ - 1 oră Distanţa: 1 km

Aflându-ne în centrul oraşului Brezoi, putem distinge cu uşurinţă silueta Vf. Turţudanul (644 m), dominat de un mic mamelon stâncos. Spre acesta ne îndreptăm, pornind din vecinătatea Primăriei. Lăsăm în dreapta cartierul de blocuri şi traversăm Lotrul pe un vechi pod de lemn, îndreptându-ne spre stânga la confluenţa văii Doabra.

De la podul de beton aflat la Gura Doabrei ne orientăm spre dreapta, apucând poteca ce începe urcuşul prin pădurea de pini. La început urcăm pe o pantă abruptă, apoi ieşim pe o culme îngustă de unde putem zări oraşul pe care l-am lăsat în urmă. În continuare depăşim o treaptă şi în faţă ne apare brusc abruptul vestic al vârfului format din conglomerate.

Poteca urmează versantul sudic, apoi trece pe cel estic, pe o brână îngustă. În dreapta se deschide un horn imens, iar pereţii, ce se desfăşoară în continuare spre E, amintesc de marile înălţimi montane. Primăvara timpuriu, aici înfloreşte o podoabă a stîncăriilor - dediţelul (Pulsatilla montana}. Ieşim în şaua estică şi continuăm un urcuş dificil pe versantul nordic până la vârf.

După o jumătate de oră de urcuş suntem pe vârf, de unde ni se deschide o vastă panoramă asupra oraşului Brezoi. Spre V se pierde în neguri, valea Lotrului şerpuind printre cuhni, iar în faţă, spre S, crestele Foarfecii par a se înfrăţi cu cerul. Spre SE se înalţă masivul Cozia, pe vârful căruia sclipesc în soare antenele releului de televiziune. Valea Oltului, care îl desparte de Foarfeca, este ascunsă privirii noastre, dar îi ghicim prezenţa în adâncitura şi abruptul stîncăriilor de sub Cozia.

Spre N, la izvoarele Doabrei, ne reţine atenţia dantelăria de vârfuri, creste şi abrupturi create prin eroziune în conglomeratele de Brezoi. După ce ne-am odihnit, timp în care privirea a rătăcit liberă asupra peisajului din jur, ne întoarcem pe acelaşi traseu sau, traversând prin pădure spre N, ieşim în poienile de deasupra văii Doabrei şi coborâm apoi pe firul acesteia. Orientarea nu pune probleme deosebite.

32. Crucea Cantacuzino - Podu Viei – Ghimpu roşu – Râgla - Izvoru Frumos - Curmătura Murgaşului – Danu - vf. RobuMarcaj: bandă galbenă Durata: 6-7 ore Distanţa: 16 km

Traseul urmăreşte un vechi drum de car şi se desprinde din şoseaua naţională (DN 7), la circa 1 km aval de satul Robeşti, la Crucea Cantacuzino, plasată la gura unei mici văi fără apă. Ne angajăm pe vale, 20 m, apoi cotim pe un drumeag la stânga (altul coteşte la dreapta) şi ieşim, într-un teren cultivat. Drumul pe care ne aflăm se îndreaptă spre S şi iese în şosea către Balota. Parcurgem câteva zeci de metri în lungul lui, până întâlnim un alt drum ce se desprinde spre dreapta şi care ne scoate din. terenul cultivat în fâneţe, unde face o serpentină, apoi se menţine în urcuş pe versantul sudic al culmii Podu Viei.

La capătul a ¾ - 1 oră de mers ajungem pe o pajişte nivelată, la circa 600 m altitudine, unde avem o bună perspectivă asupra văii Oltului. În acest loc se poate ajunge şi pe o poteca de picior care urcă din satul Robeşti pe o muchie împădurită. În continuare, drumul de car se menţine alături sau pe cumpăna apelor.

Depăşim pe la S Vf. Ghimpurosu şi coborâm uşor într-o şa. De la Crucea Cantacuzino până aici se consumă circa 2 ore. Marcajul (bandă galbenă), absent la începutul traseului, apare rar şi uneori incorect plasat pe trunchiurile copacilor.

Drumul urcă alternativ prin pădure şi pajişti până pe faţa sudică a Vf. Râgla (3 ore din DN 7), de unde observăm în jos, spre stânga, mai multe drumuri utilizate la trasul lemnului din parcelele defrişate. La V de Vf. Râgla, drumul nostru se uneşte cu un drum de tractor care se derulează din valea Lotrişor, pe culmea Pripor. Pe acest drum, marcat cu punct roşu, se poate urca din valea Călineşti. În continuare urmărim cumpăna apelor prin pădure (2 km) şi coborâm uşor în şaua de la Izvoru Frumos (1 280 m) unde este o poiană şi o intersecţie de drumuri. Aici se ajunge, urcând din valea Călineşti pe un drum de tractor, iar din valea Robeşti pe o potecă. În colţul sud-estic al poienii e o colibă ce poate folosi ca adăpost pe timp nefavorabil. La V, dincolo de pârâu, la marginea pădurii se aude susurul unui izvor.

De la Izvoru Frumos, drumul urcă cu pante alternative (mai mari sau mai mici) şi în ¾ - 1 oră ne scoate în poiana din Curmătura Murgaşului, pe care o recunoaştem după stâna plasată mai sus, spre V. Aici ajunge şi poteca marcată cu bandă albastră (Câinenii Mari - Gorgana-Ştevioara). În urcuş lăsăm

stâna pe stânga şi după ¼ - ½ oră ajungem în Danu, apoi în Curmătura (Şasa) Danului, unde zărim rămăşiţele unei stâne. În faţă apare Vf. Robu, spre care ne duce şi drumul, până la care consumăm circa ½ oră. Ajunşi în partea nord-estică a vârfului, pe un platou, întâlnim drumul de culme din Stânişoara şi Vasilatu (bandă albastră), pe care putem să coborâm în valea Lotrului (S) sau să urcăm spre culmea principală a masivului (N). Dacă pornim spre N, ajungem în maxim 1 oră la bifurcarea drumurilor din Stânişoara, trecând pe deasupra cabanei cu etaj din Şasa Mândrii, folosită mai ales în timpul culesului fructelor de pădure.

33. Curmătura Murgaşu-Ştevioara-Gorgane— dealul Runcu-Câinenii MariMarcaj: bandă albastră Durata: 4-5 ore Distanţa: 13 km

Traseul acesta, deşi marcat cu bandă albastră, este una dintre cele mai dificile legături între culmea principală a Munţilor Ştefleşti şi valea Oltului, din cauza unor sectoare cu pante accentuate şi mai ales a unor porţiuni cu marcaj absent, în care poteca nu este vizibilă. El este ignorat şi de localnici.

Curmătura Murgaşu se află pe interfluviul dintre văile Urii şi Călineşti. De aici, interfluviul se bifurcă spre E. Pe culmea sudică (între văile Robeşti şi Călineşti) se derulează traseul 32 (bandă galbena); pe culmea nordica (între văile Urii şi Robeşti) este traseul în cauză.

Din axa curmăturii, situată mai jos de stână, ne orientăm cu faţa spre E. În dreapta vom avea drumul marcat cu bandă galbenă (traseul 32), iar în stânga poteca marcată cu bandă albastră. Ne angajam pe aceasta din urmă şi după câteva minute ajungem într-o zonă în care pădurea a fost doborâtă de vânt, unde semnul dispare. Urmărim poteca dinspre N care coboară spre stânga într-o şa mică, apoi urcă puţin spre dreapta pe un mamelon înierbat, punctat cu molizi.

Aici căutăm spre E poteca marcată cu bandă albastră, care cobora spre Groapa Ştevioara.Pe distanţa de 1,5 km se coboară o diferenţă de nivel de 400 m (3/4 oră), trecând din pădurea

de răşinoase în cea de foioase pe o potecă ştearsă, ajungem în curmătura Groapa Ştevioarei. În continuare, urcăm circa 30 m diferenţă de nivel, printre tufişuri, ne menţinem puţin pe cumpăna apelor, apoi lăsăm pe stânga Vf. Ştevioarei şi ajungem (½ oră) în Curmătura Prislop, lângă surlă (adăpost conic) păzitorul turmei de boi din Robeşti.

De aici porneşte spre dreapta o potecă marcată cu cruce albastră ce coboară în valea Robeşti (traseul 34), iar spre stânga o alta, nemarcată, cu pante repezi, duce în valea Urii. Poteca noastră, se îndreaptă spre Gorgane - o culme stâncoasă, marcată de patru vârfuri - şi este foarte dificilă pe o distanţă de circa 700 m.

Din curmătura Prislop recunoaştem vârful vestic din culmea Gorgane, după un pâlc de răşinoase implantat în pădurea de foioase. Dincolo de el este o sa zimţată urmată de un alt vârf acoperit cu fagi. Traseul traversează şaua dintre aceste două vârfuri. Pentru a ajunge în această şa există două variante:

A. Se urcă spre pâlcul de conifere unde trebuie căutată urma de potecă, care ne conduce de pe versantul sudic pe cel nordic prin şaua care se traversează cu dificultate, datorită unor abrupturi, tufişuri şi pericolul de alunecare. Depăşind şaua întâlnim poteca (întreţinută de ciobani) pe versantul nordic. Până la amenajarea şi remarcarea acestei porţiuni de traseu, de altfel spectaculos, este bine să fie ocolit.

B. Şi această variantă este dificilă; ea presupune un simţ de orientare dezvoltat. Se urmăreşte poteca marcată cu cruce albastră circa 1 km până la punctul unde traversează muchia Dealul Negru. De aici se urcă pe muchie spre stânga, pe o potecă abia vizibilă prin frunziş. Se lasă apoi muchia în dreapta urcând costiş spre NV, până se observă stâncăriile şeii, în faţă, de unde - printr-un scurt jgheab - ajungem pe cumpăna de ape şi coborâm pe clina nordică, unde întâlnim poteca pe care o vom urma la dreapta (spre stânga, poteca se pierde prin pădure după câteva zeci de metri). În continuare, marcajul rar trece dintr-o plantaţie de conifere în pădurea de fag şi coteşte la dreapta, ocolind cel mai înalt vârf de pe culmea Gorgane. Ajunşi pe cumpăna de ape o urmăm coborând spre E, până în pajiştea din estul cuhnii. În faţă zărim cel mai estic vârf al Gorganelor, despădurit, de unde o potecă nemarcată coboară spre satul Robeşti.

Pentru a nu pierde marcajul coborâm spre stânga până la stâna care se observă în mijlocul pajiştei, lângă un izvor. De la stâna poteca se derulează spre N, trece prin pădurea de fag şi ajunge într-o zonă cu fîneţe (d. Runcu). Când mai vizibilă, când mai ştearsa, poteca se menţine pe cumpăna apelor, traversează o pădure de fag punctată cu mesteceni şi ajunge într-o poiană. De la capătul de jos al poienii, aflat într-o şa, trece pe versantul estic al Runcului câteva sute de metri şi ajunge din nou într-o

zonă de fâneţe. De aici se menţine pe muchie având în stânga liziera pădurii şi coboară cu o pantă destul de accentuată spre Câinenii Mari.

La coborâre avem perspectiva văii Oltului şi a părţii nordice din Depresiunea Loviştea. Poteca ajunge pe Malu Podului, o terasă a Oltului, unde se mai păstrează urmele unei vechi fortificaţii (Arxavia), numită de localnici „La redute". De aici, spre stânga, drumul ne conduce în localitatea Câinenii Mari. Spre dreapta, o potecă coboară fruntea terasei la şoseaua naţională, în faţa staţiei de cale ferată.

34. Curmătura Prislop-Dealu Negru-Livezi-RobeştiMarcaj: cruce albastră Durata: 2 ore Distanţa: 8 km

În curmătura Prislop, situată între Ştevioara şi Gorgane, se ajunge venind din Robu prin curmăturile Danului şi Murgaşului (traseele 32, 33), din Câineni ori Robeşti, prin Gorgane sau din valea Urii pe un hăţaş (potecă abruptă).

Poteca porneşte de lângă adăpostul conic din bârne (surlă), prin pajiştea de pe versantul sudic. După câteva zeci de metri intra în pădure, unde observăm şi marcajul (cruce albastră). După circa ½ oră, trecând peste muchia Dealu Negru se ajunge în „Livezi" - de fapt, fîneţele locuitorilor din Robeşti.Marcajul apare mai rar, dar poteca este vizibilă şi coboară cu pante repezi până la drumul forestier de pe valea Robeşti, în punctul de confluenţă cu Valea Mică. În continuare se parcurge drumul forestier în aval, până la-satul Robeşti, circa 4 km.

35. Popasul turistic Râu Vadului-Suhatn lui Fănuţ-Poiana (stâna) ComarniceMarcaj: cruce roşie Durata: 2½ - 3 ore Distanţa: 6 km

Este cel mai uşor traseu care duce din valea Oltului pe cuhnea principală din Munţii Ştefleşti şi se derulează pe un vechi drum de car. Pornim din spaţiul de parcare de la Hanul Râu Vadului spre dreapta (N), printre câţiva nuci şi urcăm uşor pe un tăpşan. Aici drumul se bifurcă: ramura din dreapta se menţine în curbă de nivel aproximativ paralel cu şoseaua naţională, ramura din stânga - pe care ne vom deplasa - se îndreaptă spre versant (V) şi urcă şerpuind printr-o pajişte. După circa 10 minute ajungem la liziera pădurii şi cotim la stânga. Aici, pe trunchiul unui nuc zărim primul semn de marcaj (cruce roşie). În continuare drumul urcă în multe serpentine prin pădure şi poieni cu flori viu colorate (Livezile Câinenilor) şi trece de pe versantul dinspre Valea Oltului pe versantul dinspre Valea lui Vlad. După circa o oră ajungem ia un izvor situat în stânga, lângă o buclă a drumului care aici coteşte la dreapta.

Mai urcăm puţin şi ajungem la partea inferioară a unei pajişti largi (Suhatu lui Fănuţ), prin care drumul face câteva serpentine. La partea superioară a pajiştei traversăm un brâu de pădure, ieşim într-o poiană şi curând urcuşul se domoleşte, drumul menţinându-se în curbă de nivel. În dreapta, pe cumpăna de ape, zărim câteva grămezi de pietre, de la care se deschide o frumoasă perspectivă spre culmea Prejba, Defileul Oltului şi Depresiunea Loviştea. Traversam un brâu de pădure (S minute) şi ajungem în Poiana Comarnice, pe care o recunoaştem după stâna situată la marginea sudică (stânga).

Aici întâlnim poteca de creastă, marcată cu bandă roşie (traseul S). Din aceasta poiană urmărim traseul 5, pe care putem cobori în valea Scăuiele (la staţia C.F.R. Râu Vadului) sau putem parcurge culmea principală a Munţilor Ştefleşti, până în pasul Tărtărău.

BIBLIOGRAFIE

BADEA L., RUSENESCU CONSTANŢA, Judeţul Vâlcea, Ed. Acad, R.S.R., 1970.BARDAŞU P., SIMEANU GH., Brezoi - 100 ani de industrie forestieră, Rm. Vâlcea, 1973.BĂLĂCEANU V., CRISTEA HEDDA, Făgăraş, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1984.BUZA M., FESCI SIMONA, Cindrel, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1983.CIULACHE ST., Scara favorabilităţii pentru turism a condiţiilor climatice din România. Lucrările celui de-al II-lea Simpozion de geografie aplicată, 1977.CIURCHEA MARIA, Vegetaţia stâncăriilor de pe valea Călineşti (jud. Vâlcea). Contribuţii botanice, 1970.CONEAL, Ţara Loviştei, B.S.R.G., LIII, 1934.DECEI P., Lacuri de munte, Ed. Sport-Turism, 1981.DRÂGULESCU C., Flora şi vegetaţia din bazinul văii Sadului (teză de doctorat), Cluj-Napoca, 1976.DUMITRESCU-JIPA A., NISTOR N, Sibiul şi ţinutul în lumina istoriei, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1976.GIURCANEANU CL., MOCANU C., Valea Oltului, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.MATEESCU C., PAVEL D., Lucrări hidroenergetice reprezentative în R.S.R. realizate în anii 1947-1972, „Hidrotehnica", 12, 1972.MIHAILESCU V., Carpaţii sud-estici, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963.MUJICICOV N., MUJ1CICOV C., Munţii Cibin-Lotru. Călăuza turistului, Ed. Stadion, Bucureşti, 1970.NICULESCU GH., Relieful glaciar din munţii Şureanu şi Cindrel, S.C.G.G.G., gcogr, XVI, l, Bucureşti, 1969.PLOAIE GH., Valea Lotrului, Ed. Sport-Turism, 1983. PANIGHIANŢ E., Valea Oltului, Ed. C.N.E.F.S., Bucureşti,1969. POPESCU LM Comori naturale ale judeţului Vâlcea, „Studii vâlcene", vol. VI, Rm. Vâlcea, 1983. POPESCU N.C., CĂLIN D., Cozia, Ed. Sport-Turism, 1987. POPESCU N., Valea Oltului între Turnu Roşu şi Cozia,B.S.S.G., II, 1972. POPP N., De-a lungul Carpaţilor Meridionali, B.S.G.; XLIX, Bucureşti, 1930.TRUFAŞ V., TRUFAŞ CONSTANŢA, Şureanu, Ed. Sport-Turism, 1986. TUDOR T., MÎŢU C., Invitaţie la drumeţie, Ed. Cercs,Bucureşti, 1976. VELCEA VALERIA, SAVU A., Geografia Carpaţilor şi Subcarpaţilor româneşti, E.D.P., Bucureşti, 1983. VOICU-VEDEA V., DENEŞ N., OPR1ŞIU M., Sibiu. Ghid turistic al judeţului, Ed. Sport-Turism, 1979. VOICIULESCU C.. 10 trasee între munţii dintre Olt şi Jiu. Ed. rev. „Transilvania", 1983.

CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTEPREZENT ARE GEOGRAFICĂ

AŞEZARE ŞI LIMITEGEOLOGIARELIEFUL

CLIMAHIDROGRAFIA

SOLURILEÎNVELIŞUL VEGETAL

FAUNAREZERVAŢII NATURALE

LOCUITORII ŞI ACTIVITĂŢILE UMANETURISM

OBIECTIVE TURISTICEObiective social-istorice

Obiective ale cadrului naturalCăi de acces

Localităţi şi puncte de plecare în drumeţieDotări turistice

TRASEE TURISTICEBIBLIOGRAFIE

ISBN 973-97056-4-5

Scanare, OCR şi corectura : Roşioru Gabi rosiorug@yahoo.comAlte titluri disponibile la : grupul HARTI_CARTI la http://groups.yahoo.com/Carte obţinută prin amabilitatea dlui. Cristian Bichiş.