MINISTERUL AFACERILOR INTERNE ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

DEPARTAMENTUL STUDII DE MASTERAT, DOCTORAT ŞI PREGĂTIRE PSIHOPEDAGOGICĂ

TEMA: ACȚIUNEA ÎN DESPĂGUBIRI CONTRA

ASIGURĂTORULUI DE RĂSPUNDERE CIVILĂ Conducător de doctorat Prof. univ. Dr. VLAD BARBU

Doctorand CĂLIN (PREOTU) DOINA

BUCUREŞTI

2 0 1 4

2

C U P R I N S INTRODUCERE Capitolul I CONTRACTUL DE ASIGURARE OBLIGATORIE Secţiunea 1 Noţiuni generale. 1.1. Definiţie şi reglementare 1.2. Caractere juridice. Secţiunea 2 Forma contractului de asigurare. 2.1. Conţinutul contractului de asigurare 2.2. Părţile contractului de asigurare Secţiunea 3 Elementele obligatorii specifice contractului de asigurare. 3.1. Obligaţia asigurătorului de a încheia contractul 3.2. Momentul încheierii contractului 3.3. Interpretarea contractului 3.4. Efectele contractului de asigurare 3.5. Riscurile acoperite prin contractul de asigurare 3.6. Elementele specifice contractului de asigurare Secţiunea 4 Aspecte specifice asigurarilor de răspundere civilă 4.1. Asigurarea de răspundere civilă auto 4.2. Asigurarea de răspundere civilă profesională 4.3. Malpraxisul medical Capitolul II CONDIŢIILE EXERCITĂRII ACŢIUNII CIVILE Secţiunea 1 Acţiunea civilă 1.1. Definiţia acţiunii civile 1.2. Natura juridică a acţiunii civile Secţiunea 2 Condiţiile de exercitare ale acţiunii civile 2.1. Condiţiile de exercitare ale acţiunii civile 2.2. Condiţiile ce trebuie îndeplinite de subiectul acțiunii civile 2.3. Sancţiunea care intervine în cazul lipsei dreptului 2.4. Participanții în procesul civil Secţiunea 3 Noţiunea şi condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal 3.1. Condiţiile necesare pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal 3.2. Elementele acţiunii civile 3.3. Subiecţii acţiunii civile 3.4. Trăsăturile acţiunii civile în procesul penal Secţiunea 4 Exercitarea acţiunii civile 4.1. Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile 4.2. Exercitarea acţiunii civile din oficiu

3

4.3. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă Capitolul III ANGAJAREA RĂSPUNDERII CIVILE A ASIGURĂTORULUI Secţiunea 1 Aspecte generale de ordin legislativ 1.1. Răspunderea pentru fapta altuia 1.2. Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale Secţiunea 2 Asigurarea de răspundere civilă auto 2.1. Limitele de despăgubire pentru daune materiale 2.2. Stabilirea despăgubirilor în cazul avarierii sau al distrugerii vehiculelor 2.3. Despăgubirile acordate de către asigurător 2.4. Criterii pentru stabilirea uzurii în cazul pagubelor produse la vehicule 2.5. Stabilirea despăgubirilor în cazul avarierii sau al distrugerii altor bunuri 2.6. Stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării sau al pieirii animalelor 2.7. Plata despăgubirilor Secţiunea 3 Răspunderea civilă în cazul asigurări obligatorii a locuinţelor 3.1. Poliţa de asigurare împotriva dezastrelor naturale (PAD) 3.2. Poolul de asigurare împotriva dezastrelor (PAID) Secţiunea 4 Asigurarea de răspundere civilă profesională Secţiunea 5 Răspunderea civilă a asigurătorului în procesul penal 5.1. Calitatea procesuală asigurătorului în procesul penal 5.2. Poziţia procesuală a asigurătorului în procesul penal Secțiunea 6 Acordarea daunelor morale de către asigurător în cadrul răspunderii civile 6.1. Prejudiciul moral. Definiţie. Clasificare 6.2. Criterii de stabilire a daunelor morale în legislaţia naţională şi internaţională Capitolul IV ELEMENTE DE DREPT COMPARAT ÎN DOMENIUL ASIGURĂRILOR PE CONTINENTUL EUROPEAN Secţiunea 1 Legislaţie specifică ţărilor din Europa 1.1. Austria 1.2. Belgia 1.3. Bulgaria 1.4. Cipru 1.5. Cehia 1.6. Franţa 1.7. Germania

4

1.8. Marea Britanie 1.9. Italia 1.10. Spania Secţiunea 2 Acordarea daunelor morale în accidentele auto 2.1. Austria 2.2. Belgia 2.3. Cehia 2.4. Danemarca 2.5. Elveţia 2.6. Finlanda 2.7. Franţa 2.8. Germania 2.9. Grecia 2.10. Marea Britanie 2.11. Italia 2.12. Luxemburg 2.13. Olanda 2.14. Norvegia 2.15. Portugalia 2.16. Slovacia 2.17. Suedia 2.18. Ungaria Capitolul V STUDIU DE CAZ: EVOLUȚIA UNUI ASIGURĂTOR DE SUCCES Secţiunea 1 Piaţa asigurărilor din România – evoluţie Secţiunea 2 Omniasig - prezentare generală 2.1. Profilul de creştere 2.2. Direcţia și modalităţile de creştere 2.3. Valorificarea competenţelor unice de creştere Branding 2.4. Parteneriatele privind vânzările 2.5. Utilizarea eficientă a forţei de vânzări Secţiunea 3 Structura organizaţională CONCLUZII PROPUNERI DE „LEGE FERENDA” Secţiunea 1 În cazul vătămărilor corporale Secţiunea 2 În caz de deces A N E X E BIBLIOGRAFIE

5

ABREVIERI alin. – alineatul ANAF – Agenția Națională de Administrare Fiscală art. – articolul B.Of. – Buletinul official CEDAM – Bază de date cu evidența centralizată a polițelor

RCA C.fisc. – Codul fiscal C.pen. – Codul penal C.proc.fisc. – Codul de procedură fiscală C.proc.pen. – Codul de procedură penală CECCAR – Corpul Experților Contabili și Contabililor

Autorizați din România coord. – coordonator(i) Ed. – Editura ed. – ediția etc. – et caetera (și celelalte) FMI – Fondul Monetar Internațional GLI – Grupul de Lucru Interinstituțional H.G. – Hotărârea Guvernului Ibidem – în același loc (în aceeași lucrare) IMM – întreprinderi mici și mijlocii IT – Tehnologia informației (Information

Technology) lit. – litera M.Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I MFP – Ministerul Finanțelor Publice NCC – noul Cod civil NCPC – noul Cod de procedură civilă nr. – numărul O.G. – Ordonanța Guvernului O.U.G. – Ordonanța de Urgență a Guvernului O.M.F.P. – Ordinul Ministrului Finanțelor Publice OCDE – Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare

Economică

6

ONU – Organizația Națiunilor Unite op. cit. – operă citată p. – pagina parag. – paragraful pp. – paginile pct. – punctul PIB – Produs Intern Brut RCA –Răspundere Civilă Auto ROF – Regulament de organizare și funcționare SUA – Statele Unite ale Americii TVA – taxa pe valoare adăugată urm. – următoarele vol. – volumul vs – versus, contra, împotriva

7

ARGUMENTUM

Din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au străduit să găsească soluţii pentru a-şi proteja viaţa şi bunurile, împotriva forţelor distructive ale naturii, ale accidentelor şi bolilor, ideea de asigurare aparând astfel cu mii de ani în urmă ,când oamenii primitivi au format pentru prima oara grupuri sociale, care aveau ca scop asigurarea supravieţuirii grupului.

Apariţia primelor forme de asigurări a avut loc în stransă legatură cu dezvoltarea puterilor maritime. Babilonienii au fost primii care au legiferat şi reglementat statutul asigurărilor în celebrul Cod al lui Hammurabi1. Astfel, negustorii care călătoreau pe apă aveau posibilitatea să primească un împrumut pentru a-şi finanţa transporturile. Pentru a-şi asigura transportul, ei puteau plăti o sumă adiţională creditorilor, care îi asigura că, în situaţia în care transportul de marfă ar fi fost furat, negustorii nu mai erau nevoiţi să ramburseze împrumutul creditorului. Se poate afirma că prima asigurare legiferată a fost cea împotriva furtului.

Tot în strânsă legatură cu comerţul maritim au fost dezvoltate asigurările în Rhodos. Negustorii a căror marfă făcea parte dintr-un transport comun plăteau o sumă de bani, care era colectată într-un fond comun, iar aceasta era folosită în cazul în care marfa unuia dintre ei era deteriorată pe durata voiajului2.

Primele reglementări referitoare la asigurări au fost cuprinse în legile Rhodosului din secolul al IX-lea î.e.n. Aceste legi nu reglementau faptele de asigurare în conţinutul lor actual, dar făceau referiri la „avaria comună” în exercitarea comerţului maritim şi tratau problemele legate de împărţirea şi suportarea riscului avarierii sau distrugerii navelor.

Poliţele individuale de asigurări, în forma actuală, au apărut pentru prima dată în secolul al XIV-lea în Genoa, sub forma unor contracte de asigurare, care cuprindeau riscuri variate în 1 Dincolo de realizarile militare, politice si administrative Hammurabi a ramas in istorie pentru renumitul sau cod de

legi, scris in jurul anului 1760 i.Hr. si care contine nu mai putin de 280 de articole de lege.

2 În secolul al IX-lea înainte de Hristos, legile Rhodosului au constituit baza teoretică şi practică a uzantelor maritime

referitoare la avaria comună.

8

cazul transporturilor maritime. Renaşterea a reprezentat un moment de dezvoltare a asigurărilor, atât din punct de vedere al complexităţii lor, cât şi din punct de vedere al diversificării sistemelor de asigurări şi a tipurilor de poliţe. Cele mai importante erau cele maritime, încurajate de intensificarea comenţului maritim şi asigurările de viaţă, care erau populare în rândul persoanelor de rang înalt.

Prima reglementare mai detaliată a asigurărilor apare în Ordonanţa din anul14533, emisă în Barcelona, care a fost primul act normativ ce a încercat să legifereze asigurările maritime.

În Anglia, primul act normativ ce legifera raporturile de asigurare îl constituie „Elisabetan Act”, adoptat în anul 1601.

În Franţa, prima reglementare privind asigurările o constituie Ordonanţa din anul 1681 a lui Ludovic al IV-lea, urmată de adoptarea, în 9 aprilie 1898, a Legii privind asigurarea victimelor accidentelor de muncă.

În România, primul act normativ în materia asigurărilor a fost Înaltul Decret Domnesc nr. 699 din 13 martie 1871, Decret prin care a fost autorizată şi înfiinţarea primei societăţi de asigurare, „Dacia”.

În prezent actele normative de bază în care este reglementată activitatea de asigurare în România sunt: Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în

România; Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi

supravegherea asigurărilor; Noul Cod Civil (Legea nr. 287/2009 privind Codul civil).

Asigurarea propriu-zisă, în forma cea mai simplă, dar şi cel mai des întâlnită pe piaţă, constă în protecţia financiară pentru pierderi cauzate de o gamă largă şi variată de riscuri.

Asigurarea are ca scop combaterea efectelor adverse ale riscului. Riscul este prezent permanent şi oriunde şi practic orice activitate economică sau de altă natură este ameninţată de producerea unor evenimente cauzatoare de pierderi. 3 Dată de Jaque I de Aragon în anul 1453, condiţiile contractelor de asigurare maritimă în Spania, aceasta constând în a

„preveni abuzurile şi fraudele şi de a acorda tratament preferenţial propriilor lor armatori”.

9

Dezvoltarea industriei asigurărilor din România reprezintă o necesitate susţinută de specialiştii din domeniul asigurărilor şi mai ales de către realitatea economică actuală, asigurările operand în medii concurenţiale internaţionalizate, cu puternice tendinţe de globalizare.

Cea mai importantă ramură de asigurare din România este reprezentată de asigurările de răspundere civilă. Prin asigurările de răspundere civilă se acoperă prejudiciul produs de asigurat - persoană fizică sau persoană juridică - unor terţe persoane.

Asigurările de răspundere civilă, spre deosebire de celelalte asigurări (de bunuri şi persoane), acoperă, în cazul în care se produce riscul asigurat prin contractul de asigurare, prejudiciul produs în patrimoniul terţului păgubit.

Aprofundarea acestui domeniu prin alegerea temei de cercetare ştiinţifică are la bază modalitatea de recuperare a prejudiciului prin acţiunea în despagubiri formulată de către partea pagubită sau vatamată, raportată şi la limita de răspundere stabilită în sarcina asigurătorilor de răspundere civilă în ceea ce priveşte acordarea daunelor materiale şi morale, precum şi identificarea unor criterii de stabilire a daunelor morale având în vedere practica neunitară la nivel naţional.

În România nu există încă un criteriu obiectiv de stabilire a daunelor morale. Mai mult decât atât, criteriile de apreciere ale instanţelor sunt neunitare la nivel naţional.

În străinătate există instanţe specializate pentru piaţa de asigurări, practica acordării despăgubirilor fiind unitară.

În prezent, problema despăgubirilor pentru vătămări corporale şi deces capătă o importanţă tot mai mare în piaţa românească de asigurări. În acest context, se simte tot mai mult nevoia unui cadru normativ bine reglementat de acordare a despăgubirilor, în special în cazurile în care se solicită daune morale în urma accidentelor de circulaţie, în condiţiile în care instanţele de judecată se confruntă cu diferenţe mari între cuantumul despăgubirilor acordate pentru speţe similare.

Soluţia reparaţiei daunelor morale prin acordarea de despăgubiri băneşti este împărtăşită nu numai de doctrină şi

10

jurisprudenţă, dar şi de legiuitorul care a admis posibilitatea reparaţiei prejudiciului moral sau nepatrimonial în anumite materii speciale atât contractuale, cât şi extra-contractuale, iar Noul Cod Civil confirmă această concepţie, recunoscând dreptul la daune-interese atât pentru prejudiciul patrimonial, cât şi pentru cel nepatrimonial. Totuşi, o astfel de soluţie de principiu nu rezolvă pe fond problema, deoarece rămâne în discuţie metoda de evaluare a criteriilor pe baza cărora se pot acorda despăgubiri ca urmare a producerii unui prejudiciu moral.

Totodată, deşi în lege este prevăzută acordarea daunelor morale inclusiv pe cale amiabilă, asigurătorii din România evită să încheie tranzacţii extra-judiciare pentru daune morale, tocmai pentru că se confruntă cu dificultatea de a cuantifica aceste prejudicii.

Cercetarea doctorală îşi propune să abordeze domeniile interdisciplinare caracteristice prin dezvoltarea unor capitole de analiză, evaluare şi prognoză la nivel legislativ, instituţional, operaţional şi procedural care să permită în final formularea unor propuneri pertinente de eficientizare a activităţilor circumscrise generic domeniului asigurărilor.

Necesitatea de a asigura un cadru juridic mai coerent pentru compensarea vătămărilor corporale care rezultă din accidentele rutiere a fost ridicată în cadrul iniţiativei mai largi privind armonizarea cadrului legal pentru obligaţiile necontractuale în Europa, în special în dezbaterea cu privire la aşa-numitul Regulament „Roma II”4.

Un grad de convergenţă între legislaţiile din Europa este deja observabil într-o anumită măsură, ca urmare a iniţiativelor întreprinse de către reţelele de avocaţi5, în documentele oficiale ale Consiliului Europei şi în deciziile Curții Europene de Justiţie şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor

4 Publicat în Jurnalul oficial al Uniunii Europene L199/40 din 31.07.2007, disponibil la http://eur-

lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ. do?uri=OJ:L:2007:199:0040:0040:ro:PDF, sursă accesată în data de 21

septembrie 2013, ora 12.10

5 De exemplu, PEOPIL - Grotius, „Tilburg Group”, „Trier 2000 Group”, „Grupul de Hamburg” etc.

11

fundamentale6 face referire directă la principiul restitutio in integrum ca la un criteriu ce urmează să fie adoptat în compensaţie pentru o vătămare corporală, încadrată ca o încălcare a unui drept al omului, acesta acoperind în mod explicit atât material, cât şi moral dauna7.

Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene8, semnată la Nisa în anul 2000, precizează necesitatea de a asigura o protecţie uniformă a drepturilor civile pentru toţi cetăţenii europeni.

Curtea europeană a drepturilor omului a dezvoltat prin jurisprudenţa sa o definiţie largă referitoare la prejudiciul moral care include, de asemenea, despăgubiri pentru rudele apropiate pentru pierderea vieţii de familie sau pentru „pierdere de consorţiu”.

Consiliul Europei a jucat, de asemenea, un rol important în procesul de armonizare în ceea ce priveşte diverse domenii de protecţie a persoanelor împotriva actelor ilegale care cauzează o vătămare corporală sau deces.

În anii 1990, iniţiative cum ar fi, printre altele, Directiva 85/374/CEE a Consiliului din 25 iulie 1985 privind răspunderea pentru produsele defecte, dar, de asemenea, iniţiative similare în domeniile pachetelor turistice, mediului de lucru şi asigurărilor auto au contribuit pe larg la convergenţa legislaţiei privind răspunderea extra-contractuală în statele membre ale U.E.9

În ceea ce priveşte accidentele de trafic rutier, normele de drept internaţional privat se găsesc în Convenţia de la Haga din

6 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Roma, 4.XI.1950, aprobată prin Legea nr.

30 din 18 mai 1994 privind ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a

protocoalelor adiționale la această convenție, publicată în Monitorul oficial al României, partea I nr.135 din 31 mai

1994

7 A se vedea în acest sens „Convenţia europeană a drepturilor omului”, disponibilă la:

http://www.echr.coe.int/Documents/ onvention_RON.pdf, sursă accesată în data de 21 septembrie 2013, ora 15.00

8 Publicată în Jurnalul oficial al Uniunii Europene C326/391 din 26.12.2012, disponibilă la: http://eur-lex.europa.eu/

exUriServ/LexUriServ.do? uri=OJ:C:2012:326:0391:0407:RO:PDF, sursă accesată în data de 21 septembrie 2013, ora

15.30

9 Dana Alexandru, Florina Olteanu, Mihaela Olteanu, „Penalty clause in commercial agreements”, COFOLA 2010: the

Conference Proceedings, 1. edition. Brno: Masaryk Univerșity, 2010

12

4 mai 197110 care a intrat în vigoare la data de 3 iunie 1975. Convenţia abordează alegerea legii aplicabile în cazul litigiilor transfrontaliere privind pierderile cauzate de accidente rutiere, prin clarificarea la art. 3 că, în astfel de cazuri, „legea aplicabilă este legea internă a statului în care sa produs accidentul” (lex loci infracţiune commissi)11. Cererea de despăgubire lex loci este greu de satisfăcut în cazul victimelor având reşedinţa obişnuită în ţările cu nivel de trai ridicat. Astfel de victime se confruntă cu o compensare slabă atunci când sunt răniţi într-un accident care a avut loc într-o ţară cu standardul de viaţă mai slab sau cu criterii mai scăzute pentru evaluarea daunei.

În prezent, legislaţia naţională prevede pentru victimele accidentelor auto produse din vina unor terţi acordarea de despăgubiri morale în limita a 5.000.000 euro şi de despăgubiri materiale în limita a 1.000.000 de euro.

Capitolul I CONTRACTUL DE ASIGURARE OBLIGATORIE

Secţiunea 1 Noţiuni generale 1.1. Definiţie şi reglementare. Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit, după caz (art. 2.199 din noul Cod civil) . Reglementarea din noul Cod civil a contractului de asigurare este aproape integral preluată din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România . 1.2. Caractere juridice. Contractul de asigurare este un contract cu caracter civil. Asigurarea este o activitate comercială pentru asigurător şi uneori şi pentru asigurat. El este strict bilateral şi,

10 A se vedea în acest sens „Convention on the law applicable to traffic accidents”, disponibilă la: http

http://www.hcch.net/upload/conventions/ txt19en.pdf, sursă accesată în data de 23 septembrie 2013, ora 11.30

11 Ivana Kunda, Carlos Manuel Goncalves de Melo Marinho, „Ghid practic privind Dreptul internaţional privat

european”, DEUTSCHE STIFTUNG FUR INTERNATIONALE RECHTLICHE ZUSAMMENARBEIT E.V, Ghid

elaborat în cadrul proiectului „Îmbunãtãțirea cunoştinţelor membrilor reţelelor naţionale judiciare în materie civilă şi

comercială din Statele Membre ale UE în domeniul noilor regulamente UE”, Programul Justiţie Civilă 2010, p.32-33

13

de regulă, nu se poate încheia cu titlu gratuit. Contractul de asigurare, din punct de vedere juridic, face parte din categoria contractelor aleatorii. Secţiunea 2 Forma contractului de asigurare.

Potrivit dispoziţiilor art. 2.200 din noul Cod civil, pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în scris. Contractul nu poate fi probat cu martori chiar dacă există un început de dovada scrisă. Dacă documentele de asigurare au dispărut prin forţă majoră sau caz fortuit şi nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, existenţa şi conţinutul lor pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Încheierea contractului de asigurare se constată prin poliţa de asigurare sau certificatul de asigurare emis şi semnat de asigurător ori prin nota de acoperire emisă şi semnată de brokerul de asigurare. Documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate şi certificate prin mijloace electronice12. 2.1. Conţinutul contractului de asigurare. 2.2. Părţile contractului de asigurare. În mod clasic, contractul de asigurare se încheie între două părţi: asiguratul și asigurătorul dar poate fi încheiat între părţile contractante sau printr-un intermediar (agent sau broker). Secţiunea 3 Elementele obligatorii specifice contractului de asigurare

În cazul contractului de asigurare, elementele esenţiale sunt: riscul, suma asigurată sau limita de răspundere şi prima de asigurare. 3.1. Obligaţia asigurătorului de a încheia contractul. Conform uzanţelor în domeniu, asigurătorul nu poate refuza încheierea contractului. El constată dacă sunt întrunite condiţiile legale şi,

12 Art. 2.200 noul Cod civil prevede: (1) Pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în

scris. Contractul nu poate fi probat cu martori, chiar atunci când există un început de dovadă scrisă. Dacă documentele

de asigurare au dispărut prin forţă majoră sau caz fortuit şi nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, existenţa şi

conţinutul lor pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. (2) Încheierea contractului de asigurare se constată prin poliţa

de asigurare sau certificatul de asigurare emis şi semnat de asigurător ori prin nota de acoperire emisă şi semnată de

brokerul de asigurare. (3) Documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate şi certificate prin mijloace

electronice.

14

în acest caz, trebuie să accepte propunerea şi să emită poliţa sau contractul de asigurare. 3.2. Momentul încheierii contractului. Contractul se poate considera încheiat odată cu plata primelor şi emiterea documentului de asigurare. În practică, denumirea de poliţă de asigurare este generică şi, astfel, cel mai frecvent utilizată. În cele mai multe cazuri, emiterea poliţei se realizează în acelaşi timp cu plata primei, deoarece declaraţiile de voinţă care se contopesc în contract iau naştere concomitent. 3.3. Interpretarea contractului. Şi în cazul asigurărilor principiul care se aplică este cel al interpretării stricte a condiţiilor contractuale. Înțelesul oricărui termen din poliţă şi al tuturor expresiilor curente vor fi interpretate în sensul lor firesc, natural, folosit în limbajul uzual de către o persoană cu inteligenţă normală. 3.4. Efectele contractului de asigurare. Fiind un contract sinalagmatic13, contractul de asigurare presupune drepturi şi obligaţii corelative între părţi ce pot fi delimitate în două perioade: până la producerea evenimentului asigurat şi după producerea acestuia. 3.5. Riscurile acoperite prin contractul de asigurare. Riscul reprezintă consecința materială a producerii evenimentului asigurat, susceptibil de a fi măsurat din punct de vedere financiar la producerea sa, fiind un element fundamental al contractului de asigurare. Riscul este un eveniment viitor și probabil a cărui producere ar putea provoca anumite pierderi. 3.6. Elementele specifice contractului de asigurare. Elementele specifice contractului de asigurare sunt următoarele: interesul asigurabil, riscul, prima de asigurare și suma asigurată. Lipsa oricăruia dintre aceste patru elemente face contractul ineficace, fiind lovit de nulitate. Secţiunea 4 Aspecte specifice asigurarilor de răspundere civilă

Obiectul asigurărilor de răspundere civilă îl reprezintă tocmai prejudiciul produs unor terţe persoane de către asigurat. 13 Barbu V., Gheorghiu V., Vasile C. D., „Drept civil. Contracte speciale.”, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura

Cermaprint, Bucureşti, 2009, p.88

15

Este vorba de prejudiciul care poate fi produs prin folosirea anumitor bunuri, cum sunt: autovehicule, clădiri și diferite alte construcții, exercitarea unei anumite activități etc. 4.1. Asigurarea de Răspundere Civilă Auto. Pentru ca persoanele care au de suferit în urma producerii unor accidente de autovehicule şi de alte mijloace de transport sau cele ale căror bunuri au fost distruse în astfel de împrejurări să poată primi în toate cazurile despăgubirea ce li se cuvine, în vederea reparării prejuduciului creat, în majoritatea ţărilor din lume se practică - sub formă obligatorie sau convențională - asigurarea de răspundere civilă auto. 4.2. Asigurarea de răspundere civilă profesională. Asigurarea de răspundere civilă profesională acoperă răspunderea asiguratului angajată faţă de clienţi sau beneficiari pentru prejudiciile cauzate acestora, ca urmare a unor acte, fapte, săvârşite din culpa sa (erori, omisiuni, greşeli proprii comise fără intenţie), în timpul şi/sau în legătură directă cu desfăşurarea activităţii profesionale pentru care este autorizat. 4.3. Malpraxisul medical. Malpraxisul este eroarea profesională săvârșită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice. Prin personal medical se înțelege medicul, medicul dentist, farmacistul, asistentul medical şi moaşa care acordă servicii medicale.

Capitolul II CONDIŢIILE EXERCITĂRII ACŢIUNII CIVILE

Secţiunea 1 Acţiunea civilă 1.1. Definiţia acţiunii civile. Potrivit art. 29 din noul C.p.c., „Acţiunea civilă este ansamblul mijloacelor procesuale pentru protecţia dreptului subiectiv pretins de către una dintre părţi sau a unei alte situații juridice care nu se poate realiza decât pe această cale, precum şi pentru asigurarea apărării părţilor în proces”.

16

1.2. Natura juridică a acţiunii civile. Dreptul la acţiune nu este nicidecum un drept subiectiv general, abstract, autonom14, ci este în strânsă legătură cu afirmarea, pretinderea unui drept subiectiv sau interes civil, individualizat, fără însă a se include în conţinutul acestuia15 şi fără a se identifica cu mijloacele procesuale prin care se solicită protecţia judiciară a dreptului sau interesului civil afirmat, care formează acţiunea civilă. Secţiunea 2 Condiţiile de exercitare ale acţiunii civile 2.1. Condiţiile de exercitare ale acţiunii civile. În demersul de a stabili care sunt condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile, trebuie să avem în vedere, pe de o parte, împrejurarea că dreptul la acţiunea civilă se circumscrie dreptului fundamental de liber acces la justiţie16, iar, pe de altă parte, faptul că exercitarea acţiunii civile este liberă, ea nu este, în principiu, supusă unor garanţii sau autorizări prealabile17. 2.2. Condiţiile ce trebuie îndeplinite de subiectul acțiunii civile. 2.3. Sancţiunea care intervine în cazul lipsei dreptului. Dacă se constată de către instanţă, în urma unor dezbateri contradictorii, că reclamantul nu justifică un drept subiectiv, cererea reclamantului, ca formă de manifestare a acţiunii, va fi respinsă. 2.4. Participanții în procesul civil. Referitor la participanţii la procesul civil se remarcă prin noul Cod de Procedură Civilă o modificare conceptuală, referitor la incidentele procedurale privind alcătuirea instanţei. Spre deosebire de procedura penală, în procedura civilă se distingea incompatibilitatea, pe de o parte, şi recuzarea şi abţinerea, pe de altă parte.

14 Aşa cum este considerat de autorii italieni (E. Rosa, op. cit.; p. 4; E.T. Liebman, op. cit., pp 111-112; P.

Calamandrei, op. cit., p. 256-257; H. Croze, op. cit., p. 24).

15 Ch. Demolombe, op. cit., p. 1855-1866 (Sub influenţele dreptului roman, potrivit căruia dreptul subiectiv era

produsul acţiunii, autorul aprecia că acţiunea nu constituie o prerogativă distinctă de dreptul subiectiv, că dreptul

despuiat de acţiune este o pură abstracţie, un nonsens, că singurul criteriu pentru recunoaşterea unui drept subiectiv este

acţiunea, întrucât ea- acţiunea- este chiar „dreptul în stare dinamică”, „ dreptul care se pune în mişcare”, „ dreptul pe

picior de război”.)

16 Potrivit art. 21 din Constituţia României, revizuită în 2003 :„(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru

apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. (2) Nicio lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil […]”.

17 V. M. Ciobanu, Tratat..., vol.I, 1997, p. 265-266

17

Secţiunea 3 Noţiunea şi condiţiile exercitării acţiunii civile în procesul penal 3.1. Condiţiile necesare pentru exercitarea acţiunii civile în procesul penal. Pentru exercitarea acțiunii civile, în procesul penal este necesar să fie îndeplinite cumulativ următoarele condiții18: a) infracțiunea trebuie să fi cauzat un prejudiciu material sau moral; b) între infracțiunea săvârșită și prejudiciul cerut a fi acoperit să existe o legătură de cauzalitate; c) prejudiciul trebuie să fie cert; d) prejudiciul să nu fi fost reparat; e) în cazul persoanelor fizice cu capacitate deplină de exercițiu, să existe cererea de constituire ca parte civilă în cadrul procesului penal. 3.2. Elementele acţiunii civile. Acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere materială a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente. 3.3. Subiecţii acţiunii civile. Subiectul activ al acțiunii civile în procesul penal este parte în cauză. Subiecții pasivi ai acțiunii civile sunt cei care răspund din punct de vedere civil pentru prejudiciu și împotriva cărora acțiunea se exercită. 3.4. Trăsăturile acţiunii civile în procesul penal. Acțiunea civilă este definită ca fiind mijlocul legal cel mai important de proteguire prin constrângere judiciară a drepturilor civile încălcate sau a intereselor ocrotite de lege. Secţiunea 4 Exercitarea acţiunii civile 4.1. Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile. Persoana fizică, cu capacitate deplină de exercițiu, are posibilitatea de a-și valorifica pretențiile civile fie prin exercitarea acțiunii civile în cadrul procesului penal, fie prin exercitarea acțiunii civile în afara procesului penal, la instanța civilă. 4.2. Exercitarea acţiunii civile din oficiu. Acțiunea civilă se pornește și se exercită din oficiu, când persoana vătămată este o

18 George Coca, op.cit., p,131-136

18

persoană lipsită de capacitatea de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă. 4.3. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă. Sunt situații în care acțiunea civilă privind repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune poate fi exercitată numai la instanţa civilă din cauza inexistenţei posibilităţii alăturării acţiunii civile celei penale19.

Capitolul III ANGAJAREA RĂSPUNDERII CIVILE A

ASIGURĂTORULUI Secţiunea 1 Aspecte generale de ordin legislativ

Asigurătorul de răspundere civilă acoperă prejudiciile produse din culpa asiguratului său în dauna unei terţe persoane. Ea presupune stabilirea nivelului la care o pagubă produsă prin fapta asiguratului obligă pe asigurător la plata indemnizaţiei cuvenite. 1.1. Răspunderea pentru fapta altuia. Ea se referă, la răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie şi la răspunderea comitenţilor pentru prepuşi. 1.2. Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale. Repararea prejudiciului în cadrul răspunderii delictuale reprezintă pentru victimă un drept ce se naşte din ziua în care acesta este cauzat, chiar dacă dreptul nu poate fi valorificat imediat. Secţiunea 2 Asigurarea de răspundere civilă auto 2.1. Limitele de despăgubire pentru daune materiale Asigurătorul RCA are obligația de a despăgubi partea prejudiciată pentru prejudiciile suferite în urma accidentului produs prin intermediul vehiculului asigurat, potrivit pretențiilor formulate în cererea de despăgubire, dovedite prin orice mijloc de probă. 2.2. Stabilirea despăgubirilor în cazul avarierii sau al distrugerii vehiculelor. Despăgubirile pentru vehicule nu pot depăși cuantumul pagubei, valoarea vehiculului la data

19 I. Neagu op.cit., p.320

19

producerii accidentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA. 2.3. Despăgubirile acordate de către asigurător. Despăgubirile acordate de către asigurător nu pot depăşi: a) cuantumul despăgubirii, valoarea vehiculului la data producerii evenimentului și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația în care păgubitul face dovada reparării vehiculului; b) cuantumul despăgubirii, diferența dintre valoarea vehiculului la data producerii accidentului și valoarea rămasă și nici limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA, în cazul unei daune totale, în situația în care păgubitul nu face dovada reparării vehiculului și în cazul daunelor parțiale. 2.4. Criterii pentru stabilirea uzurii în cazul pagubelor produse la vehicule. Pentru stabilirea valorii vehiculelor la data producerii evenimentului asigurat, din valoarea de nou a acestora se scade uzura valorică. Prin uzura valorică se înțelege acea parte din valoarea vehiculului ce se pierde prin vechime, întrebuințare sau stare de întreținere. 2.5. Stabilirea despăgubirilor în cazul avarierii sau al distrugerii altor bunuri. Despăgubirile pentru clădiri, construcții sau alte bunuri se stabilesc pe baza prețurilor existente pe piață la data producerii riscului asigurat. 2.6. Stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării sau al pieirii animalelor. Despăgubirile pentru animale se stabilesc pe baza valorii de pe piața locală a animalului respectiv la data producerii accidentului. 2.7. Plata despăgubirilor. După acceptarea ofertei de despăgubire, persoana prejudiciată va preciza modalitatea de plată: în numerar sau prin ordin de plată, în contul bancar personal ori în contul bancar al unității de specialitate. Secţiunea 3 Răspunderea civilă în cazul asigurări obligatorii a locuinţelor 3.1. Poliţa de asigurare împotriva dezastrelor naturale (PAD). În materia asigurării obligatorii a locuinţelor, în cazul producerii unuia dintre riscurile asigurate obligatoriu, cererea de

20

despăgubire se poate face numai de beneficiarii PAD (poliţa de asigurare împotriva dezastrelor naturale) şi va fi adresată asigurătorului care a emis poliţa. 3.2. Poolul de asigurare împotriva dezastrelor (PAID). Constatarea şi evaluarea prejudiciilor, precum şi stabilirea cuantumului despăgubirii se fac de către asigurătorul care a eliberat PAD, în conformitate cu normele emise de Comisia de Supraveghere a Asigurarilor în aplicarea legii. În cazul proprietarilor care beneficiază de subvenţionarea primei de asigurare, cererea de despăgubire se adresează direct PAID (Poolul de asigurare împotriva dezastrelor) iar constatarea şi evaluarea prejudiciilor, respectiv lichidarea daunelor se pot face şi de o societate desemnată conform normelor emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară (fosta Comisia de Supraveghere a Asigurarilor). Secţiunea 4 Asigurarea de răspundere civilă profesională

Asigurarea de răspundere civilă profesională se adresează îndeosebi: persoanelor fizice sau juridice care ocupă funcții de conducere în anumite instituții, doctorilor și/sau asistenților din cadrul medical, avocaților, juriștilor în general, persoanelor fizice autorizate (cum ar fi contabilii, traducătorii, interpreții, experții etc.), experților financiari, persoanelor care lucrează în cadrul afacerilor cu imobiliare, precum și altor categorii de persoane. Secţiunea 5 Răspunderea civilă a asigurătorului în procesul penal 5.1. Calitatea procesuală asigurătorului în procesul penal. Potrivit contractului de asigurare, asigurătorul răspunde pentru pagubele provocate prin fapta învinuitului sau inculpatului vinovat de producerea evenimentului, obligându-se să despăgubească persoanele prejudiciate. În cazul asigurărilor de răspundere civilă auto nu contează dacă între persoana învinuitului/inculpatului şi cea a asiguratului există identitate, vinovat de producerea accidentului putând fi şi o altă persoană, terţă faţă de contractul de asigurare.

21

5.2. Poziţia procesuală a asigurătorului în procesul penal. Problema calității procesuale a asigurătorului în procesul penal pare să facă obiectul unei insolubile controverse. Până acum, doctrina și jurisprudența au oscilat între a recunoaște și a nu recunoaște o astfel de calitate asigurătorului. Secțiunea 6 Acordarea daunelor morale de către asigurător în cadrul răspunderii civile auto

În majoritatea ţărilor, asigurarea de răspundere civilă auto pentru pagube produse terţilor (RCA) este obligatorie, în vederea protejării publicului. 6.1. Prejudiciul moral. Definiţie. Clasificare. Daunele morale sunt consecinţe de natură nepatrimonială cauzate persoanei prin fapte ilicite culpabile, constând în atingerile aduse personalităţii sale fizice, psihice şi sociale, prin lezarea unui drept sau interes nepatrimonial a cărui reparare urmează regulile răspunderii civile delictuale dacă fapta ilicită s-a produs în afara unui cadru contractual.

Daunele morale au fost clasificate astfel: daune morale constând în dureri fizice sau psihice numite „pretium doloris”; suferinţele psihice determinate de cauzarea morţii unei persoane iubite sau a unei rude apropiate ori de rănirea, mutilarea, desfigurarea sau îmbolnăvirea gravă a acesteia sunt denumite şi prejudicii prin ricoşeu, iar despăgubirea datorată pentru repararea acestora se numeşte „pretium affectionis”. 6.2. Criterii de stabilire a daunelor morale în legislaţia naţională şi internaţională. Există diferențe majore în stabilirea nivelului despăgubirilor acordate la nivel european. Totuși, pentru evaluarea daunelor, multe țări au adoptat tabele cu indemnizațiile ce trebuie plătite pentru diverse tipuri de vătămări20. Pentru ca instanţele să poată aplica aceste criterii, este necesar ca cel care pretinde daunele morale să indice nişte aprecieri cuantificabile ale prejudiciilor suferite ca urmare a traumelor fizice şi psihice.

20 A se vedea Compensation of victims of cross-border road traffic accidents in UE: Comparison of national practices,

analysis of problems and evaluation of options for improving the position of cross-border victims – Tartarin and

Farandelle case study

22

Capitolul IV ELEMENTE DE DREPT COMPARAT ÎN DOMENIUL

ASIGURĂRILOR PE CONTINENTUL EUROPEAN Secţiunea 1 Legislaţie specifică ţărilor din Europa 1.1. Austria. Pretinderea despăgubirilor provenite din accidentele rutiere pot fi bazate fie pe răspunderea prevăzută de Legea privind răspunderea feroviară și auto din 21 ianuarie 1959, fie pe răspunderea în materie de neglijență potrivit art. 1293 din Codul civil general. 1.2. Belgia. Temeiul compensațiilor este art. 1.382 din Codul civil. Răspunderea este bazată pe principiul neglijenței21. 1.3. Bulgaria. Temeiul compensațiilor în cazul accidentelor este art. 45 din Legea obligațiilor și contractelor. Răspunderea este bazată pe greșeală. Există prezumția greșelii în toate cazurile. 1.4. Cipru. Temeiul legal pentru angajarea răspunderii este Legea răspunderii care prevede că vina celui responsabil trebuie dovedită. În anumite cazuri, răspunderea poate fi prezumată. Neglijența contributivă poate reduce răspunderea pârâtului, prin urmare pot fi reduse și sumele compensate22. 1.5. Cehia. Potrivit art. 420 din Legea civilă cehă (ZGB), șoferul este responsabil pentru pagube cauzate din neglijență. Conform art. 427-431 ZGB, proprietarul vehiculului este responsabil și pentru accidente cauzate fără neglijență. 1.6. Franţa. Temeiul legal este art. 1.382 din Codul civil precum și Legea nr. 85-677 din 5.7.85 (Loi Badinter), modificată prin Legea nr. 2003-706 din 01.08.200323. „Loi Badinter” impune răspunderea strictă a utilizatorului înregistrat și a conducătorului vehiculului. 1.7. Germania. Dreptul la compensații poate rezulta din răspunderea bazată pe neglijență, precum și din răspunderea

21 James L. Gosdin, „Title Insurance: A Comprehensive Overview” Third Edition, American Bar Association, 2007,

p.104-114

22 A se vedea în acest sens „Insurance & Reinsurance. Jurisdictional comparisons”, First Edition, Sweet&Maxwell,

2012, p.93-104

23 A se vedea în acest sens „Insurance & Reinsurance. Jurisdictional comparisons”, First Edition, Sweet&Maxwell,

2012, p.129-140

23

strictă. Răspunderea bazată pe neglijență are ca temei legal art. 823 I BGB (Codul civil). Potrivit art. 823 II BGB, pot rezulta obligații și din violarea unei legi care protejează interesele uneia dintre părți. 1.8. Marea Britanie. Fundamentul compensațiilor este Legea prejudiciului24. Răspunderea există acolo unde există neglijență, iar asta implică și datoria de îngrijire a victimei. Prezumții ale neglijenței există numai în circumstanțe excepționale. 1.9. Italia. Fundamentul compensațiilor este răspunderea care are ca temei art. 2043 din Codul civil. Neglijența este pusă în responsabilitatea șoferului, prezumție care poate fi răsturnată dacă șoferul poate dovedi că nu avea cum să evite accidentul. Proprietarul vehiculului este de asemenea răspunzător, cu excepția situației în care șoferul a folosit vehiculul fără permisiunea proprietarului25. 1.10. Spania. Fundamentul compensațiilor este răspunderea care are ca temei Legea de răspundere civilă și asigurare și Textul de rambursare aprobat prin Decretul regal 21/2007. Răspunderea civilă în accidentele rutiere poate fi stabilită în instanțele civile, dar și în cele penale. Secţiunea 2 Acordarea daunelor morale în accidentele auto 2.1. Austria. Păgubitul are dreptul la daune morale nu numai în cazul comportamentului culpabil al păgubitorului, ci şi pe baza răspunderii independente de culpă conform normelor de răspundere obiectivă. 2.2. Belgia. În cazul unei vătămări corporale, o persoană vătămată poate solicita despăgubiri care vor fi plătite pentru daunele morale (dommage moral) suferite şi care pot compensa, pe lângă daunele morale pentru suferinţă (pretium doloris), şi prejudiciile de agrement şi prejudiciile estetice (dommage esthétique).

24 Philip Booth, Robert Chadburn, Steven Haberman, Dewi James, Zaki Khorasanee, Robert H. Plumb, Ben

Rickayzen, „Modern Actuarial Theory and Practice”, Second Edition, CRC Press, 2004, p.456-460

25 Observatorul pentru justiţie civilă din Milano - Noile tabele 2011 pentru lichidarea prejudiciilor nepatrimoniale

rezultate din afectarea integrităţii psiho-fizice și din pierderea/afectarea gravă a raportului de rudenie.

24

2.3. Cehia. Partea păgubită, vătămată corporal, poate solicita compensarea pentru durere şi suferinţă (pain and suffering), doar în cazul în care vătămările corporale suferite nu sunt minore. 2.4. Danemarca. În prezent, daunele morale sunt reglementate în art. 3 al Legii de despăgubire. 2.5. Elveţia. În cazul vătămărilor corporale, persoanele prejudiciate în urma unui accident au dreptul la o sumă de bani corespunzătoare cu titlu de reparaţie (daune morale). 2.6. Finlanda. Condiţia pentru existenţa unui drept la daune morale este producerea unei vătămări corporale din culpă. În cazul unor invalidităţi permanente, se acordă despăgubire şi pentru daunele morale ca urmare a pierderii calităţii vieţii26. 2.7. Franţa. În locul compensaţiei pauşale a daunelor morale care se acordă în mod obişnuit în multe alte ţări, legislaţia franceză prevede mai multe tipuri de prejudicii nonpatrimoniale. 2.8. Germania. În sistemul juridic german, despăgubirea pentru daunele morale nu reprezintă regula, ci mai degrabă excepţia27. 2.9. Grecia. Baza legală de acordare a daunelor morale, care se acordă rar în cuantumul corespunzător în afara instanţei, este art.932 din Codul civil. 2.10. Marea Britanie. Daune morale în sensul larg se acordă atât pentru durerea şi suferinţa pricinuită (şi pentru cea viitoare=pain and suffering), cât şi pentru prejudiciul de agrement (loss of amenities) şi, dacă este cazul, și pentru reducerea speranţei de viaţă (loss of expectation of life)28. 2.11. Italia. Pentru compensarea prejudiciului moral, legislaţia italiană face distincţie între daune morale (danno morale) şi daune biologice (danno biologico). 2.12. Luxemburg. Se acordă despăgubire pentru daunele morale numai dacă există culpă. Se acordă daune morale în cazul leziunilor mai uşoare la prezentarea chiar şi a unui certificat medical din străinătate.

26 Allgemeine Lebenserschwernisse = înrăutăţirea/îngreunarea generală a vieţii; tradus şi adaptat înseamnă pierderea

calităţii vieţii.

27 Hacks/Ring/Bohm - “Schmerzensgeld 2009”, Deutscher Anwalt Verlag, 2010

28 John Birds, „Insurance Law in the United Kingdom”, Kluwer Law International, 2010, p.102-110

25

2.13. Olanda. În temeiul art.6.95 şi 6.109 din noul Cod civil, există dreptul la daune morale în cazul vătămărilor corporale produse din culpă sau în cazul altor atingeri aduse unei persoane. 2.14. Norvegia. Se plătesc daune morale atât pentru prejudicii produse ca urmare a răspunderii civile delictuale, cât şi a celor produse ca urmare a răspunderii obiective. 2.15. Portugalia. În temeiul art.483 şi 496 din Codul civil, daunele morale se acordă atât în cazul vătămărilor corporale, cât şi în cazul suferinţelor psihice de o anumită gravitate. 2.16. Slovacia. Potrivit art.444 din Codul civil, persoanei vătămate corporal, în cazul unei afectări a sănătăţii, i se cuvine o compensaţie pentru durerile suferite şi pentru îngreunarea activităţii sale sociale. 2.17. Suedia. Conform legii privind daunele din accidente rutiere, se acordă compensaţie pentru vătămări corporale în absenţa culpei; această prevedere se aplică şi eventualelor daune morale. 2.18. Ungaria. Potrivit prevederilor art.354 din Codul civil din Ungaria, persoana vinovată trebuie să-i compenseze persoanei păgubite dauna nonmaterială provocată29.

Capitolul V STUDIU DE CAZ: EVOLUȚIA UNUI ASIGURĂTOR DE

SUCCES Secţiunea 1 Piaţa asigurărilor din România – evoluţie

Un factor important care a contribuit la dezvoltarea sectorului asigurărilor a fost introducerea iniţiativelor legislative, cu scopul de a reglementa, controla şi supraveghea piaţa asigurărilor şi constituirea, în anul 2000, a Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (CSA). De atunci, cadrul legal a fost adaptat treptat pentru a fi armonizat cu legislaţia U.E. Secţiunea 2 Omniasig - prezentare generală

29 A se vedea Peter Borscheid, Niels Viggo Haueter, „World Insurance: The Evolution of a Global Risk Network”,

Oxford Univerșity Press, 2012, p.524-526

26

La începutul anului 2012, în România, grupul VIENNA INSURANCE GROUP a fost reprezentat de patru companii de asigurări, acestea fiind: OMNIASIG (asigurări generale), ASIROM (asigurător compozit), precum şi BCR Asigurări (asigurări generale) şi BCR Asigurări de Viaţă. SC OMNIASIG VIG SA a fuzionat cu BCR Asigurări VIG SA, conform deciziei Vienna Insurance Group, acţionarul majoritar al ambelor companii. Obiectivul acestei fuziuni a fost crearea unei compani de asigurari lider pe piaţa din România, precum şi eficientizarea operaţiunilor Vienna Insurance Group pe plan local. SC BCR Asigurari SA a preluat în calitatea de societate absorbantă emblema și denumirea SC OMNIASIG VIG SA, iar începând cu data de 01.05.2012, a rezultat o noua companie.

Studiul a fost realizat pentru SC OMNIASIG VIG SA înainte de fuziune. 2.1. Profilul de creştere. În cadrul sectorului asigurărilor, Omniasig poate fi considerat un Top Performer, cu o CAGR a cifrei de afaceri şi a profitului de peste 12% în ultimii ani, fiind, astfel, un jucător important pe piaţa asigurărilor de răspundere auto şi liderul asigurărilor de bunuri. 2.2. Direcţia și modalităţile de creştere. Avantajele Omniasig au fost reprezentate de capacitatea sa rapidă de adaptare la condiţiile locale de piaţă, precum şi de dezvoltarea continuă de produse atractive, pentru a satisface cerinţele clienţilor, în combinaţie cu o strategie de vânzări orientată spre client, menită să întărească poziţia companiei pe piaţă. 2.3. Valorificarea competenţelor unice de creştere Branding. Numele Omniasig reprezintă un brand local puternic, construit în ultimul deceniu printr-o strategie consecventă. 2.4. Parteneriatele privind vânzările. Omniasig s-a diferenţiază pe piaţa de asigurări printr-o strategie specială de parteneriat, cu accent asupra vânzărilor retail şi a reţelei naţionale. 2.5. Utilizarea eficientă a forţei de vânzări. Ca parte a strategiei sale de creştere şi dezvoltare, Omniasig a lansat în 2007 campania „Alătură-te echipei Omniasig”.

27

Secţiunea 3 Structura organizaţională Modelul organizaţional şi operaţional al companiei, ca în

cazul majorităţii asigurătorilor de-a lungul acestei perioade, a fost aliniat cu segmentul de retail, cu un grad înalt de descentralizare la nivel naţional, pentru a asigura flexibilitatea în răspuns la cerinţele pieţei.

CONCLUZII Principiul care guvernează domeniul acordării de daune

morale este unul just, iar problema nu este în a aplica principiul, ci în cuantificarea prejudiciilor, în identificarea unor criterii pentru a aprecia cuantumul prejudiciului, nefiind daune evaluabile în bani. Încă din ani ‘90, Curtea Supremă de Justiţie s-a pronunţat în acest sens, pentru a se găsi criterii pentru cuantificarea prejudiciilor fizice şi morale şi stabilirea echivalentului valoric al acestora, în sensul administrării de probe. Pentru ca instanţele să poată aplica aceste criterii, este necesar ca cel care pretinde daunele morale să indice unele aprecieri cuantificabile ale prejudiciilor suferite ca urmare a traumelor fizice şi psihice.

În prezent, procesul de acordare a daunelor morale este încă suportabil de către piaţa asigurărilor, însă este posibil să ajungem peste câţiva ani în situația de a nu mai putea controla un astfel de fenomen, să fie generalizate excepţiile şi să devină o practică aplicabilă. Majoritatea persoane vatamate sunt influenţate de creşterea limitelor de despăgubire şi consideră că acestea se cuvin a fi plătite până la valoarea maximă posibilă în fiecare caz ceea ce, nu reprezintă o situație de normalitate.

Despăgubirea plătită de către asigurător celor păgubiţi prin accidente produse de autovehicule nu se recuperează de către acesta de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei. Asigurătorul are acţiune în regres pentru despăgubirile plătite numai în cazurile speciale, expres şi limitativ prevăzute de art. 58 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în

28

România30 -„Asigurătorul recuperează sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, în următoarele cazuri: a) accidentul a fost produs cu intenţie; b) accidentul a fost produs în timpul comiterii unor fapte incriminate de dispoziţiile legale privind circulaţia pe drumurile publice ca infracţiuni săvârşite cu intenţie, chiar dacă aceste fapte nu s-au produs pe astfel de drumuri sau în timpul comiterii altor infracţiuni săvârşite cu intenţie; c) accidentul a fost produs în timpul când autorul infracţiunii săvârşite cu intenţie încearcă să se sustragă de la urmărire; d) persoana răspunzătoare de producerea pagubei a condus vehiculul fără consimțământul asiguratului.”

Numai în aceste cazuri asigurătorul are un rol de simplu garant al plăţii despăgubirilor, avansând, fără a suporta în final, o sumă care va reintra în patrimoniul său pe calea regresului. În toate celelalte situații, de regulă, asigurătorul nu este doar un simplu garant, ci adevăratul debitor al despăgubirii care se cuvinte terţului prejudiciat, deoarece el nu doar avansează, ci suportă, efectiv şi definitiv, prejudiciul cauzat prin culpa asiguratului său. Astfel, în legătură cu suma solicitată de partea civilă cu titlu de daune morale, pe lângă criteriul gravităţii prejudiciului moral, ţinând cont de argumentele literaturii juridice şi ale practicii judiciare în materie, pentru stabilirea indemnizaţiei destinate reparării daunelor morale trebuie să apelam şi la un alt criteriu orientativ, şi anume criteriul echităţii.

De aceea indemnizaţia trebuie să fie justă, raţională, echitabilă, să fie în aşa fel stabilită, încât să asigure efectiv o compensaţie suficientă, dar nu exagerată, a prejudiciului moral suferit, fără a deveni o sursă de îmbogăţire fără just temei.

30 Actualizată până la data de 18 octombrie 2013 cu modificările şi completarile aduse de: Ordonanţa nr. 27 din 22

august 1997, abrogată de Legea nr. 32 din 3 aprilie 2000; Legea nr. 172 din 14 mai 2004; Ordonanţa de urgenţă nr. 61

din 23 iunie 2005; Legea nr. 283 din 5 octombrie 2005; Legea nr. 113 din 4 mai 2006; Legea nr. 172 din 16 mai 2006;

Legea nr. 180 din 12 iunie 2007; Legea nr. 304 din 13 noiembrie 2007; Legea nr. 71 din 3 iunie 2011 şi Ordonanţa de

urgenţă nr. 94 din 16 octombrie 2013.

29

In sensul acestor criterii, Decizia 4458/27.05.2005 a I.C.C.J a statutat:Cu privire la cuantificarea prejudiciului moral este de reţinut că aceasta nu este supusă unor criterii legale de determinare. În acest caz, cuantumul daunelor morale se stabileşte, prin apreciere, ca urmare a aplicării de către instanţa de judecată a criteriilor referitoare la consecinţe negative suferite de cei în cauză, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care le-a fost afectată situația familială, profesională şi socială. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subrogate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei infracţiunii”.

Practica instanţelor naţionale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului demonstrează că este posibil să se evalueze prejudiciul moral, astfel încât sumele acordate să nu fie exagerate şi să reprezinte o justă compensare a răului suferit. Este necesar însă ca instanţa judecătorească să acorde atenţie unor criterii în stabilirea despăgubirilor.

Potrivit Deciziei nr. 2356/2011 a I.C.C.J., „daunele morale sunt apreciate ca reprezentând atingerea adusă existenţei fizice a persoanei, integrităţii corporale şi sănătăţii, cinstei, demnităţii şi onoarei, prestigiului profesional, iar pentru acordarea de despăgubiri nu este suficientă stabilirea culpei autorităţii, ci trebuie dovedite daunele morale suferite. Partea care solicită acordarea daunelor morale este, deci, obligată să dovedească producerea prejudiciului şi legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu şi fapta autorităţii.”

Din studiul realizat de C.S.A.31 se observă discrepanţa dintre nivelul despăgubirilor nepatrimoniale acordate pentru

31 Lucrare cu caracter ştiinţific întocmită în colaborare de: Comisia de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.), Fondul

pentru Protecţia Victimelor Străzii (F.P.V.S.) şi Uniunea Naţională a Societăţilor de Asigurare din România

(U.N.S.A.R.) referitoare la practica instanţelor judecătoreşti atât din România, cât şi a celor din cadrul Uniunii

Europene, în privinţa cuantumului daunelor morale acordate de-a lungul timpului în urma producerii de accidente

rutiere soldate cu victime omeneşti. A se vedea în acest sens

30

compensarea unor suferinţe psihice similare. Mai mult decât atât, apreciem că, atâta timp cât suferinţa provocată unei persoane prin vătămarea sa nu diferă de la o ţară la alta, în cadrul aceleiaşi ţări de la o localitate la alta , nici cuantumul daunelor morale acordate în cazuri similare nu ar trebui să difere cel puțin în cadrul aceleiaşi ţări de la o localitate la alta, şi mai ales în cadrul aceleiaşi localităţi. Spre exemplu, instanţa trebuie să reţină faptul că, limitele de răspundere în asigurarea RCA sunt aceleaşi în Germania, membră a Uniunii Europene, ca şi pentru accidentele produse în România.

Cu toate acestea, despăgubirile nepatrimoniale acordate în Germania pentru vătămări sunt rezonabile tocmai în virtutea rolului pe care îl au daunele morale: efectul compensatoriu pe care asemenea sume trebuie să îl aibă, iar nicidecum ca aceste sume să se constituie în amenzi excesive pentru autorii daunelor ori cheltuieli nejustificate pentru asigurători.

Conform celor mai sus expuse, considerăm că nu se poate afirma că într-o altă ţară membră a U.E. suferinţa oamenilor pentru pierderea unei persoane apropiate este mai mică decât în România şi din acest motiv daunele morale acordate sunt în cuantum rezonabil.

Discrepanţa dintre nivelul despăgubirilor nepatrimoniale acordate în cazul unei infracţiuni de vătămare (infracţiune săvârşită cu intenţie) şi a acelora acordate în cazul unei infracţiuni de vătămare din culpă.

Diferenţa constatată este greu de explicat în condiţiile în care infracţiunea de vătămare, apreciată din prisma pedepsei penale ca având o gravitate cel puţin dublă faţă de aceea a vătămării din culpă, transpusă în latura civilă, se situează la 1,4 % (respectiv, prin raportare la jurisprudenţă, pentru o persoană vătămată cu intenţie s-au acordat daune morale mai mici, iar pentru vătămare din culpă sumele sunt mult mai mari).

Nu în ultimul rând, acordarea despăgubirilor morale trebuie să aibă un caracter compensatoriu pentru atingerea adusă stării http://www.fpvs.ro/doc/info_utile/Ghid_pentru_soluționarea_daunelor_morale_ed_2012.pdf, accesat la data de

18.12.2013 ora 16.00

31

psihice a părţii civile ca urmare a vătămării, și nu să fie o sancţionare civilă (punitivă) a asigurătorului.

În Spania, în anul 1995, a fost stabilit sistemul juridic pentru evaluarea vătămării corporale cauzate de accidentele rutiere. Acest set de reguli a fost considerat obligatoriu, astfel că judecătorii trebuia în mod inevitabil să îl aplice şi să ţină cont de regulile de evaluare pe care acesta le conţine. Stabilirea acestui sistem legal a fost considerat „revoluţionar”, întrucât evaluarea prejudiciului personal şi diversele sale consecinţe negative nu mai făceau subiectul evaluării judiciare, fiind integrate în dreptul civil. În prezent, instrucţiunile precise şi regulile de stabilire ale despăgubirii pentru prejudiciul personal sunt prevăzute prin lege. Legea stabileşte valoarea economică a prejudiciului, iar judecătorul trebuie să o respecte (in servitute legis iudicis libertas est).

Ulterior stabilirii cadrului legal, a existat o perioadă de tranziţie. Unele instanţe au considerat că acest cadru legal trebuie aplicat în mod obligatoriu, însă altele au refuzat să îl accepte, motivând că era pur indicativ, susţinându-şi capacitatea de a stabili despăgubiri în afara acestuia. Această părere negativă a fost adoptată de Secţia civilă şi Secţia penală a Curţii Supreme, însă Curtea Constituţională a soluţionat problema prin sentinţa din 29 iunie 2000, stabilind caracterul absolut obligatoriu al sistemului juridic şi asigurând o interpretare din punct de vedere constituţional a reglementării unui anumit element din sistem. Fiind astfel stabilit, fără nicio urmă de îndoială, că sistemul juridic este obligatoriu (aceasta fiind şi intenţia legiuitorului, voluntas legislatoris), influenţa acestui sistem asupra evaluării daunelor a devenit de notorietate şi este în dezvoltare.

Diferitele secţii ale Curţii Supreme (Civilă, Penală, Socială, Administrativă şi Militară) tind în acest moment să utilizeze sistemul juridic pentru a evalua vătămarea corporală, chiar şi atunci când vătămarea nu a fost cauzată de un accident rutier. Judecătorii recunosc caracterul indicativ sau instructiv al sistemului juridic, iar judecătorul care îl aplică pentru a evalua

32

prejudiciul şi consecinţele negative ale acestuia trebuie să o facă în mod corect, respectând baza legală a evaluării pe care a stabilit-o, iar, dacă această bază nu este îndeplinită, sentinţa poate fi cenzurată.

PROPUNERI DE „LEGE FERENDA” Secţiunea 1 În cazul vătămărilor corporale

Structura de bază a reglementării tabelare trebuie să corespundă despăgubirii standard în caz de deces şi vătămări temporare sau permanente, evidenţiate pe principiul de egalitate care, în opinia noastră, ar trebui să fie primul nivel de individualizare a vătămării. Secţiunea 2 În caz de deces

În cazul decesului rudelor apropiate se va acorda o compensaţie soţului/soţiei şi rudelor supravieţuitoare, despăgubire care include atât daunele materiale, cât şi daunele morale pentru suferinţa psihică îndurată (conform tabelului I şi II din Anexele 2 şi 3 ale tezei de doctorat).

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE Legislație națională 1. *** Constituția României, actualizată şi republicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003, modificată şi completată prin Legea 429 din 2003 de revizuire a Constituţiei României, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicată de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constituţie, cu reactualizarea denumirilor şi dându-se textelor o nouă numerotare; 2. *** Noul Cod penal al României, Legea nr. 286/2009 privind Noul Cod Penal, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările modificările și completările aduse de: Legea 187/2012 - pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 757/2012, Legea 63/2012 - pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 258/2012 și Legea 27/2012 - pentru modificarea şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 180/2012;

33

3. *** Noul Cod de procedură penală, Legea nr. 135/2010 privind Noul Cod de Procedură Penală, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările modificările și completările aduse de: OUG nr. 3/2014 - pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 98/2014 și Legea nr. 255/2013 - pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 515/2013; 4. *** Noul Cod civil, Legea 287/2009 privind Noul Cod Civil, republicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 505/2011, cu modificările modificările și completările aduse de Legea 60/2012 privind aprobarea OUG 79/2011 pentru reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 255/2012; 5. *** Noul Cod de procedură civilă, Legea nr. 134/2010 privind Noul Cod de Procedură Civilă, republicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 545/2012, cu modificările și completările aduse de: Legea nr. 206 din 9 noiembrie 2012, Ordonanţa de Urgenţă nr. 4 din 30 ianuarie 2013, Legea nr. 2 din 1 februarie 2013, Legea nr. 72 din 28 martie 2013 și Decizia nr. 473 din 21 noiembrie 2013; 6. Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România; 7. Legea nr. 260/2008privind asigurarea obligatorie a locuinţelor împotriva cutremurelor, alunecărilor de teren sau inundaţiilor; 8. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările în vigoare; 9. Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor; 10. Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară şi falimentul societăţilor de asigurare; 11. Ordinul nr. 24/2008, completat şi modificat prin Ordinul CSA nr. 5/2011, pentru punerea în aplicare a Normelor privind prevenirea şi combaterea spălării banilor şi a finanţării actelor de terorism prin intermediul pieţei asigurărilor; 12. Ordinul nr. 10/2007 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Registrul intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări; 13. Ordinul nr. 10/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind Fondul de Garantare; 14. Ordinul nr. 15/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind autorizarea brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare, precum şi condiţiile de menţinere a acesteia; 15. Ordinul nr. 16/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind autorizarea asigurătorilor;

34

16. Ordinul nr. 18/2009 pentru aprobarea Normelor privind principiile de organizare a unui sistem de control intern şi management al riscurilor, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern la asigurători/reasigurători; 17. Ordinul nr. 23/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind informaţiile pe care asigurătorii şi intermediarii în asigurări trebuie să le furnizeze clienţilor, precum şi alte elemente pe care trebuie să le cuprindă contractul de asigurare; 18. Ordinul nr. 3/2010 pentru aprobarea Normelor prudenţiale referitoare la rezolvarea reclamaţiilor privind activitatea asigurătorilor, reasigurătorilor şi intermediarilor în asigurări şi/sau în reasigurări; 19. Ordinul nr. 4/2010 pentru aprobarea Normelor privind organizarea activităţii de arhivă la asigurători, reasigurători şi intermediari în asigurări şi/sau în reasigurări; 20. Ordinul nr. 6/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind implementarea principiului egalităţii de tratament între femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte accesul la serviciile din domeniul asigurărilor şi furnizarea de servicii în domeniul asigurărilor; 21. Ordinul nr. 7/2010 pentru punerea în aplicare a Normelor privind calificarea profesională şi pregătirea continuă a persoanelor care lucrează în domeniul distribuţiei produselor de asigurare; Legislație internațională 22. 2003/20/CE: Decizia Comisiei din 27 decembrie 2002 privind aplicarea art. 6 din Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2000/26/CE din 16 mai 2000 privind apropiere legislaţiei statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă în ceea ce priveşte folosirea autovehiculelor şi de modificare a directivelor Consiliului 73/239/CEE și 88/357/CEE; 23. 2003/564/CE: Decizia Comisiei din 28 iulie 2003 de aplicare a Directivei Consiliului 72/166/CEE privind controalele de asigurare de răspundere civilă ce vizează folosirea autovehiculelor; 24. 2004/332/CE: Decizia Comisiei din 2 aprilie 2004 privind aplicarea Directivei Consiliului 72/166/CEE referitoare la controalele asigurărilor de răspundere civilă a autovehiculelor; 25. 2004/6/CE: Decizia Comisiei din 5 noiembrie 2003 privind înfiinţarea unui Comitet European de control al asigurărilor şi al pensiilor ocupaţionale; 26. 2004/9/CE: Decizia Comisiei din 5 noiembrie 2003 privind înfiinţarea unui Comitet European de control al asigurărilor şi al pensiilor ocupaţionale; 27. 2005/849/CE: Decizia Comisiei din 29 noiembrie 2005 din 29 noiembrie 2005 privind aplicarea Directivei 72/166/CEE a Consiliului la controalele efectuate asupra asigurărilor de răspundere civilă auto; 28. 2007/482/EC: Decizia Comisiei din 9 iulie 2007 privind aplicarea Directivei 72/166/CEE a Consiliului în ceea ce priveşte controlul asigurării de răspundere civilă auto;

35

29. 2009/79/CE: Decizia Comisiei din 23 ianuarie 2009 de instituire a Comitetului European al inspectorilor pentru asigurări şi pensii ocupaţionale; 30. 74/165/CEE: Recomandarea Comisiei din 6 februarie 1974, adresată statelor membre, privind aplicarea Directivei Consiliului din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă ce vizează utilizarea autovehiculelor, precum şi la aplicarea obligaţiei de asigurare de răspundere civilă; 31. 81/76/CEE: Recomandarea Comisiei din 8 ianuarie 1981 privind accelerarea soluţionării revendicărilor sinistraţilor în cadrul asigurării de răspundere civilă auto; 32. 91/323/CEE: Decizia Comisiei din 30 mai 1991 privind aplicarea Directivei Consiliului 72/166/CEE privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi; 33. 91/370/CEE: Decizia Consiliului din 20 iunie 1991 privind încheierea Acordului dintre Comunitatea Economică Europeană şi Confederaţia Elveţiană referitor la asigurarea directă, alta decât cea de viaţă; 34. 92/48/CEE: Recomandarea Comisiei din 18 decembrie 1991 privind intermediarii în asigurări; 35. 93/43/CEE: Decizia Comisiei din 21 decembrie 1992 privind aplicarea Directivei Consiliului 72/166/CEE privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi; 36. 97/828/CE: Decizia Comisiei din 27 octombrie 1997 privind aplicarea Directivei Consiliului 72/166/CEE privind apropierea legislaţiilor statelor membre cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto şi introducerea obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi; 37. A doua Directivă a Consiliului 84/5/CEE din 30 decembrie 1983 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă ce vizează circulaţia autovehiculelor; 38. A doua Directivă a Consiliului 88/357/CEE din 22 iunie 1988 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ce vizează asigurarea directă, alta decât asigurarea de viaţă şi de stabilire a dispoziţiilor de facilitare a exercitării efective a liberei circulaţii a serviciilor şi de modificare a Directivei 73/239/CEE; 39. A treia Directivă a Consiliului 90/232/CEE din 14 mai 1990 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă a autovehiculelor; 40. Acord între Comunitatea Economică Europeană şi Confederaţia Elveţiană privind asigurarea directă, alta decât asigurarea de viaţă; 41. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, 326/02, 2012/C; 42. Decizia Comitetului mixt a SEE nr. 166/2002 din 6 decembrie 2002 de modificare a anexei IX la Acordul SEE;

36

43. Decizia Comitetului mixt al SEE nr. 164/2002 din 6 decembrie 2002 de modificare a anexei IX la Acordul SEE; 44. Decizia Comitetului mixt al SEE nr. 165/2002 din 6 decembrie 2002 de modificare a anexei IX la Acordul SEE; 45. Decizia Comitetului mixt al SEE nr. 8/2004 din 6 februarie 2004 de modificare a anexei IX la Acordul SEE; 46. Directiva 2005/1/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 9 martie 2005 de modificare a Directivelor 73/239/CEE, 85/611/CEE, 91/675/CEE, 92/49/CEE şi 93/6/CEE ale Consiliului, precum şi a Directivelor 94/19/CE, 98/78/CE, 2000/12/CE, 2001/34/CE, 2002/83/CE şi 2002/87/CE, cu scopul de a institui după o nouă structură comitetele competente din domeniul serviciilor financiare; 47. Directiva 2005/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 mai 2005 de modificare a Directivelor 72/166/CEE, 84/5/CEE, 88/357/CEE şi 90/232/CEE şi a Directivei 2000/26/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto; 48. Directiva 2007/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 septembrie 2007 de modificare a Directivei 92/49/CEE a Consiliului şi a Directivelor 2002/83/CE, 2004/39/CE, 2005/68/CE şi 2006/48/CE în ceea ce priveşte normele de procedură şi criteriile de evaluare aplicabile evaluării prudenţiale a achiziţiilor şi majorărilor de participaţii în sectorul financiar; 49. Directiva 2008/19/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 martie 2008 de modificare a Directivei 2002/83/CE privind asigurarea directă de viaţă, în ceea ce priveşte competenţele de executare conferite Comisiei; 50. Directiva 2008/21/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2008 de modificare a Directivei 91/675/CEE a Consiliului de instituire a unui comitet european de asigurări și pensii ocupaționale, în ceea ce privește competențele de executare conferite Comisiei; 51. Directiva 2008/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 11 martie 2008 de modificare a Directivei 92/49/CEE a Consiliului de coordonare a actelor cu putere de lege și actelor administrative privind asigurarea generală directă, alta decât asigurarea de viaţă, în ceea ce privește competențele de executare conferite Comisiei; 52. Directiva 2008/37/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 martie 2008 de modificare a Directivei 2005/68/CE privind reasigurarea, în ceea ce priveşte competenţele de executare conferite Comisiei; 53. Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi; 54. Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare;

37

55. Directiva Consiliului 64/225/CEE din 25 februarie 1964 privind eliminarea, în materie de reasigurare şi de retrocesiune, a restricţiilor privind libertatea de stabilire şi de prestare de servicii; 56. Directiva Consiliului 72/166/CEE din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislaţiilor statelor membre privind asigurarea de răspundere civilă în vederea folosirii vehiculelor cu motor şi consolidarea obligaţiei de a efectua asigurarea acestei răspunderi; 57. Directiva Consiliului 72/430/CEE din 19 decembrie 1972 de modificare a Directivei Consiliului 72/166/CEE din 24 aprilie 1972 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă ce vizează utilizarea autovehiculelor, precum şi la aplicarea obligaţiei de asigurare de răspundere civilă; 58. Directiva Consiliului 73/240/CEE din 24 iulie 1973 de eliminare a restricţiilor privind libertatea de stabilire în materie de asigurare directă, alta decât cea de viaţă; 59. Directiva Consiliului 76/580/CEE din 29 iunie 1976 de modificare a Directivei 73/239/CEE privind coordonarea actelor cu putere de lege şi actelor administrative privind accesul şi urmărirea activităţii de asigurare directă, alta decât asigurarea de viaţă; 60. Directiva Consiliului 77/92/CEE din 13 decembrie 1976 privind măsurile de facilitare a exercitării efective a libertăţii de stabilire şi de prestare de servicii referitoare la activităţile agenţilor şi brokerilor de asigurări, în domeniile respective; 61. Directiva Consiliului 78/473/CEE din 30 mai 1978 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative referitoare la coasigurarea comunitară; 62. Directiva Consiliului 84/641/CEE din 10 decembrie 1984 de modificare, în special privind asigurarea turiştilor, a primei Directive (73/239/CEE) referitoare la coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ce vizează desfăşurarea desfăşurarea activităţilor de asigurări directe, altele decât cele de viaţă; 63. Directiva Consiliului 87/343/CEE din 22 iunie 1987 de modificare, cu privire la asigurarea de credit şi la asigurarea de garanţie, a primei Directive 73/239/CEE privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative referitoare la desfăşurarea activităţii de asigurare directă (generală), alta decât cea de viaţă; 64. Directiva Consiliului 87/344/CEE din 22 iunie 1987 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ce vizează asigurarea pentru protecţia juridică; 65. Directiva Consiliului 90/618/CEE din 8 noiembrie 1990 de modificare, în special cu privire la asigurarea de răspundere civilă auto, a Directivei 73/239/CEE şi a Directivei 88/357/CEE referitoare la coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ce vizează asigurarea directă, alta decât asigurarea de viaţă;

38

66. Directiva Consiliului 91/371/CEE din 20 iunie 1991 de punere în aplicare a Acordului dintre Comunitatea Economică Europeană şi Confederaţia Elveţiană referitor la asigurarea directă, alta decât asigurarea directă de viaţă; 67. Directiva Consiliului 91/674/CEE din 19 decembrie 1991 privind conturile anuale şi conturile consolidate ale societăţilor de asigurare; 68. Directiva Consiliului 91/675/CEE din 19 decembrie 1991 privind înfiinţarea unui comitet de asigurări; 69. Directiva Consiliului 92/49/CEE din 18 iunie 1992 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ce vizează asigurarea directă, alta decât asigurarea de viaţă şi de modificare a Directivei 73/239/CEE şi a Directivei 88/357/CEE; 70. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2000/26/CE din 16 mai 2000 privind apropierea legislaţiilor statelor membre referitoare la asigurarea de răspundere civilă auto şi de modificare a Directivelor Consiliului 73/239/CEE şi 88/357/CEE; 71. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2000/64/CE din 7 noiembrie 2000 de modificare a Directivelor Consiliului 85/611/CEE, 92/49/CEE, 92/96/CEE şi 93/22/CEE privind schimbul de informaţii cu ţările terţe; 72. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2001/17/CE din 19 martie 2001 privind reorganizarea şi lichidarea societăţilor de asigurare; 73. Directiva parlamentului European şi a Consiliului 2002/13/CE din 5 martie 2002 de modificare a Directivei Consiliului 73/239/CEE referitoare la cerinţele privind marja de solvabilitate pentru societăţile de asigurare generală; 74. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2002/83/CE din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viaţă; 75. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2002/87/CE din 16 decembrie 2002 privind supravegherea suplimentară a instituţiilor de credit, a societăţilor de asigurare şi a companiilor de investiţii aparţinând unui conglomerat financiar şi de modificare a directivelor Parlamentului European şi ale Consiliului 73/239/CEE, 79/267/CEE, 92/49/CEE, 92/96/CEE, 93/6/CEE şi 93/22/CEE şi a Directivelor 98/78/CE şi 2000/12/CE; 76. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2002/92/CE din 9 decembrie 2002 privind intermedierea în domeniul asigurărilor; 77. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 2003/51/CE din 18 iunie 2003 de modificare a Directivelor 78/660/CEE, 83/349/CEE, 86/635/CEE şi 91/674/CEE privind conturile anuale şi consolidate ale anumitor tipuri de societăţi, bănci şi alte instituţii financiare şi societăţi de asigurare; 78. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 95/26/CE din 29 iunie 1995 de modificare a Directivelor 77/780/CEE şi 89/646/CEE în domeniul instituţiilor de credit, a Directivelor 73/239/CEE şi 92/49/CEE în domeniul asigurărilor generale, a Directivelor 79/267/CEE şi 92/96/CEE în domeniul

39

asigurării de viaţă, a Directivei 93/22/CEE în domeniul firmelor de investiţii şi a Directivei 85/611/CEE în domeniul organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM), în vederea consolidării supravegherii prudenţiale; 79. Directiva Parlamentului European şi a Consiliului 98/78/CE din 27 octombrie 1998 privind supravegherea suplimentară a societăţilor de asigurare care fac parte dintr-un grup de asigurare; 80. Hotărârea Golder contra Regatului Unit din 21 februarie 1975, în V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile Omului, 1997; 81. Propunere de Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului pentru supravegherea suplimentară a instituţiilor de credit, a societăţilor de asigurări şi a firmelor de investiţii aparţinând unui conglomerat financiar; 82. Propunere de Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului privind medierea în domeniul asigurărilor; 83. Propunere de Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivelor Consiliului 85/611/CEE, 92/49/CEE, 92/96/CEE şi 93/22/CEE privind schimbul de informaţii cu ţările terţe; 84. Propunere pentru o Directivă a Parlamentului European şi a Consiliului de modificare a Directivelor Consiliului 72/166/CEE, 84/5/CEE, 88/357/CEE, 90/232/CEE şi a Directivei 2000/26/CE privind asigurare de răspundere civilă în raport cu utilizarea autovehiculelor; 85. Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi al Consiliului, din 11 iulie 2007, privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale („Roma II”).

II. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII Doctrină română 86. Adam I., Savu C.N., Legea procedurii insolvenţei. Comentarii şi explicații, Editura CH. Beck, Bucureşti, 2006 87. Angheni S., Drept comercial, Editura Oscar Prinţ, Bucureşti, 1997 88. Angheni S., Volonciu Mv Stoica C, Lostun M.G., Drept comercial, Editura Of Print, Bucureşti, 2000 89. Banciu M., Contribuţia practicii judecătoreşti la dezvoltarea principiilor dreptului civil român, Editura Academiei, Bucureşti, 1978 90. Barbu V., Cernat C., Genoiu I., „Drept civil. Contracte speciale”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009 91. Barbu V., Gheorghiu V., Vasile C. D., „Drept civil. Contracte speciale”, Ediţia a II-a revizuită şi adăugită, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2009 92. Barbu V., Gheorghiu V., Vasile C. D., „Drept civil. Contracte speciale”, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2008

40

93. Barbu V., Ţiclea A., Botea G., Lozneanu V., Stancu G., „Instituţii de drept civil şi drept procesual civil. Curs selectiv pentru licenţă”, Editura All Beck, Bucureşti 2008 94. Barbu V., Botea G., Gheorghiu V., Dragu L., Ivan Ş., „Drept civil. Introducere în studiul dreptului civil. Persoana fizică. Persona juridică” Curs universitar, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2007 95. Barbu V., Ţiclea A., Botea G., Lozneanu V., Stancu G., „Instituţii de drept civil şi drept procesual civil. Curs selectiv pentru licenţă”, Editura All Beck, Bucureşti 2007 96. Barbu V., Gheorghiu V., Vasile C. D., „Drept civil. Contracte speciale”, Editura Cermaprint Bucureşti, 2007 97. Băcanu I., Capitalul social al societăţilor comerciale, Editura Lumina, Bucureşti, 1999 98. Bîrsan C, Dobrinoiu V., Ţiclea Al., Toma M., Tufan C, Societăţile Con dale, ediţie revăzută şi adăugită, vol. I, Casa de editură şi presă Şansa SRL, Bucureşti 1995 99. Bîrsan C, Dobrinoiu V., Ţiclea Al., Toma M., Tufan C, Societăţile comerciale. vol. I, ed. revăzută şi adăugită, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1995 100. Bogdan D., Selegean M., Jusrisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului- Studii şi Comentarii, Institutul Naţional al Magistraturii, 2005 101. Boroi G., Rădescu D., Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura AII, Bucureşti, 1995 102. Boroi G., Stănciulescu L., Drept civil, Curs selectiv pentru licență, ed. a 3-a revizuită şi actualizată, Editura Hamangiu, Bucureşti 2006 103. Caraiani Gh., Tudor M., Dreptul asigurărilor. Asigurări. Probleme juridic-tehnice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001 104. Căpăţână O., Dreptul concurenţei comerciale, Concurenţa patolog, Monopolismul, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993 105. Căpăţână O., Societăţile comerciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1991 106. Cărpenaru D. St, David S., Predoiu C, Piperea Gh., Legea societăţilor comerciale. Comentariu pe articole, ed. a 3-a, Editura CH. Beck, Bucureşti, 2006 107. Cărpenaru D.St, Drept comercial român, ed. a 6-a revăzută şi adaug Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007 108. Cărpenaru D.St, Drept comercial român, ed. a V-a, Editura AII Beck, Bucureşti, 2004 109. Cărpenaru D.St, Nemeş V., Hotca M.A., Noua lege a insolvenţei. Comentarii pe articole, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006 110. Cărpenaru D.St, Nemeş V., Hotca M.A., Noua Legea insolvenţei. Legea nr. 85/2006. Comentarii pe articole, Editura Hamangiu, Bucureşti. 2006

41

111. Cărpenaru D.St., Predoiu C, David S., Piperea Gh., Societăţile comerciale, Reglementare. Doctrină. Jurisprudenţă, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002 112. Cârcei E., Societăţile comerciale pe acţiuni, Editura AII Beck, Bucureşti, 1999 113. Ciurel V., Asigurări şi reasigurări: abordări teoretice şi practici internaţionale, Editura AII Beck, Bucureşti, 2000 114. Clocotici D., Gheorghiu Gh., Operaţiunile de leasing, ed. a 2-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000 115. Coca G., Acțiunea civilă în procesul penal exercitată de unitățile spitalicești, Editura Universul Juridic, București, 2012 116. Constantinescu D.A., Dobrin M., Ungureanu A.M., Grădişteanu D., Tratat de asigurări, Editura Semne 24 SRL, Bucureşti, 1999 117. Constantinescu M., Deleanu I., Iorgovan A., Muraru I., Vasilescu F., Vida I., „Constituţia României comentată şi adnotată”, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1992 118. Cosma D., Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969 119. Costin N.M., Deleanu S., Dreptul comerţului internaţional - Partea generală, Editura Lumina Lex Bucureşti 1994 120. Costin N.M., Deleanu S., Dreptul societăţilor comerciale, ed. a 2-a, revăzută şi completată, Editura Lumina Lex Bucureşti, 2000 121. Costin N.M., Miff A., Falimentul. Evoluţie şi actualitate, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000 122. Deak Fr., Tratat de drept civil. Contractele speciale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001 123. Deak Fr., Tratat de drept succesoral, Editura Actami, Bucureşti, 1999 124. Deleanu I., Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996 125. Deleanu I., Tratat de procedură civilă, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1985 126. Drăgan J., Oancea I., Acţiunea penală şi acţiunea civilă în procesul penal, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, București, 2006 127. Dogaru I., Drăghici P., Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, ed. a 3-a, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002 128. Dumitrescu M.A., Codul de comerciu comentat, vol. III, Bucureşti, 1916 129. Eliescu M., Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1972 130. Eliescu M., Curs de succesiuni, ed. îngrijită de Cristiana Mihaela Crăciunescu Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

42

131. Filipescu I.P., Drept internaţional privat, vol. I şi II, Editura Actami, Bucureşti, 1995 132. Finţescu I.N., Curs de Drept comercial, editat de Al.Th. Doicescu, Bucureşti, 1929 133. Fuerea A., Drept comunitar al afacerilor, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2003 134. Georgescu I.L., Drept comercial român, Editura Socec &Co. S.A.R. Bucureşti, 1946 135. Gherasim D., Buna-credinţă în raporturile juridice civile, Editura Academiei, Bucureşti, 1981 136. Gorun D. E., Acțiunea penală și acțiunea civilă în procesul penal, Editura Pro Universitaria, București, 2013 137. Karten D. C., „Corporaţiile conduc lumea”, Editura Antet, Oradea, 1998 138. Leş I., Participarea părţilor în procesul civil, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1982 139. Motica R. I., Trăileanu A., „Drept funciar, amenajarea teritoriului şi protecţia mediului”, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999 140. Muraru I., Liber amicorum. Despre constituţie şi constituţionalism, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006 141. Muraru I., Tănăsescu E.S., Constituţia României, comentariu pe articole, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008 142. Nemeş V., „Dreptul asigurărilor”, Ediţia II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011 143. Pantea M., „Investigarea Fraudelor”, vol. I şi II, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2012 144. Pivniceru M.M., Efectele contractelor aleatorii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009 145. Roodman D. M., „Edificarea unei societăţi durabile”, în Lester Brown (coordonator) „Starea lumii 1999”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999 146. Stoenescu I., Zilberstein S., Drept procesual civil. Teoria generală, ed. a II-a, EDP Bucureşti, 1983 147. Tăbârcă M., Excepţiile procesuale în procesul civil, ed. a II a revăzută şi adăugită, Editura Universul Juridic, 2006 148. Trancă A., Acțiunea civilă în procesul penal. Practică judiciară, Editura Hamangiu, București, 2008 149. Uță L., Acțiunea civilă în procesul penal - Repararea prejudiciilor materiale și morale cauzate prin infracțiuni care au adus atingere vieții, integrității corporale sau sănătății, Editura Universul Juridic, București, 2006 150. Voicu C., Voicu A., Teoria generala a dreptului, Editura Universul Juridic, București, 2013 151. Voicu M., Jurisprudenţă civilă, Legea nr. 10/2001, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005

43

Doctrină internaţională 152. Philip Booth, Robert Chadburn, Steven Haberman, Dewi James, Zaki Khorasanee, Robert H. Plumb, Ben Rickayzen, „Modern Actuarial Theory and Practice”, Second Edition, CRC Press, 2004 153. James L. Gosdin, „Title Insurance: A Comprehenșive Overview”, Third Edition, American Bar Association, 2007 154. „Insurance & Reinsurance. Jurisdictional comparisons”, First Edition, Sweet&Maxwell, 2012 155. John Birds, „Insurance Law in the United Kingdom”, Kluwer Law International, 2010 156. John P. Lowry, Philip Rawlings, „Insurance Law: Doctrines and Principles”, Hart, 2005 157. Ivana Kunda, Carlos Manuel Goncalves de Melo Marinho, „Ghid practic privind Dreptul Internaţional Privat European”, DEUTSCHE STIFTUNG FUR INTERNATIONALE RECHTLICHE ZUSAMMENARBEIT E.V, Ghid elaborat în cadrul proiectului „Îmbunătățirea cunoştinţelor membrilor reţelelor naţionale judiciare în materie civilă şi comercială din Statele Membre ale UE în domeniul noilor Regulamente UE”, Programul Justiţie Civilă 2010 158. „Insurance in the Baltic Countries”, OECD Publishing, 2004 159. International Monetary Fund. Monetary and Capital Markets Department, „Italy: Detailed Assessment of IAIS Insurance core Principles”, International Monetary Fund, 6 dec. 2013 160. Narita I., „Un alt punct de vedere cu privire la calitatea procesual-penală a societăţilor de asigurare” - Revista Dreptul nr.7/2002 161. Pierre Tercier, „Contribution à l'étude du tort moral et de sa réparation en droit suisse”, Editions Universitaires, Fribourg, Suisse, 1971 162. Peter Borscheid, David Gugerli, Tobias Straumann, „The Value of Risk: Swiss Re and the History of Reinsurance”, Oxford University Press, 2013 163. Peter Borscheid, Niels Viggo Haueter, „World Insurance: The Evolution of a Global Risk Network”, Oxford University Press, 2012 164. Rene Savatier, La théorie des obligations. Vision juridique et économique, „Dalloz, Paris”, 1969

III. JURISPRUDENȚĂ 165. C. Constituţională, Avizul consultativ nr. 1/1994, în Culegere de decizii şi hotărâri, 1994 166. C. Constituţională, dec. nr. 48/1999, în Culegere de decizii şi hotărâri, 1999 167. C. Constituţională, dec. nr. 102/2000, în Culegere de decizii şi hotărâri, 2000

44

168. C. Constituţională, dec. nr. 119/1995, în Culegere de decizii şi hotărâri, 1995-1996 169. C. Constituţională, dec. nr. 175/1999, în Culegere de decizii şi hotărâri, 2000 170. C. Constituţională, dec. nr. 19/1999, în Culegere de decizii şi hotărâri, 1999 171. C. Constituţională, dec. Plenului nr. 1/1994, în Culegere de decizii şi hotărâri, 1994 172. C.A. Ploieşti, sec. com. şi de cont. adm., dec. nr. 85/1998, Culegere de practică judiciară pe anul 1998 173. C.A. Bucureşti, sec. a V-a com., dec. nr. 122/2007 nepublicată 174. C.A. Bucureşti, sec. a V-a com., dec. nr. 567/2007 nepublicată 175. C.Constituţională, dec. nr. 41/1995, în Culegere de decizii şi hotărâri 1995-1996 176. C.Constituţională, dec. nr. 60/1993, în Culegere de decizii şi hotărâri, 1992-1993 177. Decizia nr. 18/1997, în Culegere de decizii şi hotărâri 1997 178. Decizia nr. 363/1997, în Culegere de decizii şi hotărâri, 1997 179. Decizia nr. 56/1996, în Culegere de decizii şi hotărâri, 1995-1996 180. Decizia nr. 66/1997 în Culegere de decizii şi hotărâri, 1997 181. Decizia nr. 73/1996, în Culegere de decizii şi hotărâri, 1997 182. Decizia nr. 92/1996, publ. în M.Of. nr. 297/1996 183. Decizia nr. 1/28 martie 2005, a Înaltei Curți de Casație şi Justiție - Secțiile Unite 184. Decizia nr.129/1995, în Culegere de decizii şi hotărâri, 1995-1996 185. Hotărârea Iosif şi alţii împotriva României, publicată în M.Of. partea I, nr. 561/24.07.2008; 186. Decizia nr. 32/09.06.2008 a ÎCCJ - Sec. Unite, publicată în M.Of. partea I, nr. 830/10.12.2008; 187. Încheierea din 20.06.2008 pronunţată de Judecătoria Sect. 6 Bucureşti în Dosarul nr. 3988/303/2008, nepublicată; 188. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârea Albina împotriva României, publicată în M.Of. nr. 1049/25.11.2005; 189. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârea Brumărescu împotriva României, publicată în M.Of. nr. 414/31.08.2000; 190. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârea Glod împotriva României, publicată în M.Of. nr. 1 127/30.11.2004; 191. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârea Pini şi Bertani şi Manera şi Atripaldi împotriva României, publicată în M.Of. nr. 1 245/23.12.2004; 192. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârea Rotaru împotriva României, publicată în M.Of.nr.19/11.01.2001; 193. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârea Ruianu împotriva României, publicată în M.Of. nr. 1139/02.12.2004;

45

194. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârea Străin şi alţii împotriva României, publicată în M.Of. nr. 2 din 02.02.2006; 195. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârea Vasilescu împotriva României, publicată în M.Of. nr. 637/27.12.1999; 196. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, hotărârea Weissman şi alţii împotriva României, publicată în M.Of. nr. 588/27.08.2007; 197. Prima Directivă a Consiliului 73/239/CEE din 24 iulie 1973 privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative referitoare la accesul şi la desfăşurarea activităţii de asigurare directă, alta decât asigurarea de viaţă; 198. Proceduri de lichidare - Decizia de deschidere a procedurilor de lichidare privind Marina Mutual Insurance Association Limited; 199. Procedurile de lichidare - Decizie de deschidere a procedurilor de lichidare pentru Eurolife Assurance (International) Limited; 200. Procedurile de lichidare - Decizie de deschidere a procedurilor de lichidare pentru MZK (Societate Internaţională de Asigurări) „Evropa“ AG;

IV. ARTICOLE ȘI STUDII ÎN REVISTE DE SPECIALITATE 201. Alexandru D., Olteanu F., Olteanu M., „Penalty clause in commercial agreements”, COFOLA 2010: the Conference Proceedings, 1. edition. Brno: Masaryk University, 2010 202. Barbu V., „Aspecte teoretice şi practice privind acţiunea în constatare”, Sesiunea de comunicări ştiinţifice a cadrelor didactice din cadrul Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, 22 mai 2003 203. Barbu V., „Despre utilitatea şi eficienţa utilizării instituţiei administrării probelor prin avocaţi în procesul civil”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti, Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională. Strategii XXI/2006 204. Barbu V., „Studiu comparativ între răspunderea patrimonială şi răspunderea materială”, Editura Academiei Forţelor Terestre, Sibiu, Sesiunea de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională cu tema „Ştiinţa şi învăţământul - fundamente ale secolului al XXI - lea”, 2005 205. Barbu V., articol „Răspunderea penală reglementată de noul cod al muncii”, publicat în Analele Universităţii Spiru Haret, 2003 206. Barbu V., articol „Studiu comparativ între răspunderea patrimonială şi răspunderea materială”, publicat în Revista „Pro Patria Lex”, nr. 5/2004 Editura Tritonic, 2004 207. Barbu V., Lozeanu V., „Discuţii şi reflecţii cu privire la obligativitatea întâmpinării în procesul civil”, Editura Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I” Bucureşti, Sesiunea anuală de comunicări ştiinţifice cu participare internaţională. Strategii XXI/2006

46

208. Barbu V., Lozeanu V., „Modificări aduse codului de procedură civilă prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului, nr. 58/2003”, Sesiunea de comunicări ştiinţifice a cadrelor didactice din cadrul Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, februarie 2004 209. Barbu V., Lozeanu V., „Rolul activ al instanţei în cadrul cercetării procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi”, Editura Academiei Forţelor Terestre, Sibiu, vol. VII 2005 210. Dumitru Gh., Societățile de asigurare. Calitatea procesuală, în „Revista de drept penal” nr. 4/2000 211. Pantea M., Preotu D., articol „Aspecte de natură juridică şi tehnică în domeniul intermediarilor în asigurări” - partea I-a, publicat în Revista „Pro Patria Lex”, Vol. IX, nr. 1 (18)/2011, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011 212. Pantea M., Preotu D., articol „Aspecte de natură juridică şi tehnică în domeniul intermediarilor în asigurări” - partea II-a, publicat în Revista „Pro Patria Lex”, Vol. IX, nr. 2 (19)/2011, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011 213. Pantea M., Șanta O., articol „Types of fraud in insurance”, publicat în limba engleză în „Journal of Criminal Investigations”, Vol. III, issue 6/decembrie 2010, Editura Sitech, Craiova, 2010 214. Patulea V., „Contribuție la studiul răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciului rezultat din vătămarea integrității corporale” în R.R.D. nr. 11/1970 215. Popescu C.L., Dreptul la un proces echitabil. Condiţia judecării cauzei de un magistrat independent şi imparţial. Consecinţele existenţei unui judecător militar în completul de judecată. Violarea art. 6 par.1 din Convenţie, în Pandectele Române, nr. 3/2001 şi în Pandectele Române nr. 4/2001 216. Preotu D., Preotu C.N., articol „Angajarea răspunderii civile a asigurătorului în procesul penal” publicat în „Revista de Investigare a Criminalităţii”, anul IV, nr. 2, decembrie 2011, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011 217. Preotu D., Preotu C.N., articol „Consideraţii generale despre contractul de asigurare maritimă”, publicat în „Revista de Investigare a Criminalităţii”, Nr. 5/iunie 2010, editura Sitech, Craiova, 2010 218. Preotu D., Preotu C.N., articol „Dispoziţii ale noului cod civil cu referire directă la domeniul asigurărilor”, publicat în limba engleză în „Revista de Investigare a Criminalităţii”, Nr. 5/iunie 2010, editura Sitech, Craiova, 2010 219. Preotu D., Pantea M., articol „Daunele morale. Propunere de criterii pentru prejudiciile morale”, publicat în revista de studii şi cercetări juridice „Pro Patria Lex”, Volumul XII, Nr.2(23)/2013, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013

47

220. Sferidan I. și Bercea L., Observații asupra răspunderii asigurătorului in asigurarea auto obligatorie - Revista Dreptul nr. 11/2005 221. Turianu C., (II) Din nou despre calitatea procesuală societarii de asigurare în procesul penal, în „Dreptul” nr. 12/2001

V. COLECŢII DE REVISTE ŞI JURNARE DE SPECIALITATE 222. Colecţia Revista de investigare a Criminalităţii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008-2013 223. Colecţia Journal of Criminal Investigation, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010-2013 224. Colecţia Revista Dreptul, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 1990-2013 225. Colecţia Revista Pro Patria Lex, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008-2013 226. Colecția Pandectele Române, Editura Wolters Kluwer, Bucureşti, 2001-2013

VI. RESURSE INTERNET 227. http://eur-lex.europa.eu 228. http://legeaz.net 229. http://nostrabrucanus.wordpress.com 230. http://webcache.googleusercontent.com 231. http://www.echr.coe.int 232. http://www.hcch.net 233. http://www.asf-fga.ro 234. http://cedam.csa-isc.ro/ 235. www.ckp.cz 236. www.csa-isc.ro 237. www.eticamedicala.ro 238. www.fpvs.ro 239. www.ommasigonline.ro 240. www.omniasig.ro 241. www.zf.ro