METODE EFICIENTE DE ÎNVĂŢARE
Transcript of METODE EFICIENTE DE ÎNVĂŢARE
1
2
3
CUPRINS:
METODE EFICIENTE DE ÎNVĂŢARE pag. 4
PSIHOLOGIA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL MILITAR pag. 12
COMUNICAREA DEFICITARĂ ŞI IMPACTUL
ASUPRA CORUPŢIEI pag. 14
SPAŢIUL CULTURAL AFGAN pag. 17
EVALUAREA ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ pag. 25
EDUCAŢIA PREVENTIVĂ DESFĂŞURATĂ DE CĂTRE
STRUCTURILE SPECIALIZATE ALE JANDARMERIEI ROMÂNE pag. 29
TORTICOLISUL (gât strâmb) pag. 32
ORGANIZAŢII CRIMINALE MAFIOTE -IV- MAFIA ASIATICĂ pag. 35
ATITUDINEA CORECTĂ ÎN ARTELE MARŢIALE pag. 42
SĂ NE CUNOAȘTEM pag. 44
4
METODE EFICIENTE DE ÎNVĂŢARE
Pornim de la ideea că „învăţătura este frumuseţea cea mai aleasă a
omului, este comoara celui învăţat pe care moştenitorii nu o opt împărţi, hoţii nu
o pot fura, iar dacă din ea dăruieşte şi altora, nu scade niciodată. Nici prin ani,
nici prin părul alb, nici prin avere, nici prin rude nu poţi fi mare. Înţelepţii
străbuni au stabilit legea: cine-i învăţat, acela-i mai mare în ochii tuturor.
Împăraţi şi regi şi şefi de state sunt respectaţi în ţările lor; învăţatul este respectat
pretutindeni‖.
Din aceste considerente, învăţătura, pregătirea trebuie pusă în centrul
preocupărilor noastre pentru a ne apropia cât mai mult de idealul „fiecare
persoană la locul ei de muncă să fie un specialist, ba chiar un expert în
problematica de care se ocupă‖.
Iată de ce, cunoaşterea şi îmbunătăţirea continuă a arsenalului
metodologic constituie o direcţie importantă în ridicarea standardelor în unităţile
de învăţământ, a creşterii competenţelor tuturor cadrelor din Jandarmerie în
îndeplinirea atribuţiilor şi misiunilor ce le revin.
Problema, „ce şi cât să înveţe‖ (conţinutul) şi problema „cum să înveţe‖
(metoda), sunt indisolubil legate între ele, fiind coordonate de prim ordin ale
preocupărilor pentru modernizarea învăţământului.
Termenul de „metodă‖ derivă din grecescul Methodos şi are înţelesul de
cale, drum, traseu, demers, inclusiv modalităţi, procedee, tehnici şi mijloace de
realizare a unei activităţi.
În didactică, metoda se referă la căile care se urmează, drumul care
conduce la atingerea obiectivelor educaţionale; modalităţile, ansamblurile de
5
procedee folosite de către instructor sau de către cei care instruiesc pe parcursul
formelor de organizare a instruirii, în scopul îndeplinirii obiectivelor stabilite
pentru diferite activităţi de învăţare.
Sintetizând mai multe definiţii avansate de diferiţi pedagogi, profesorul
universitar dr. George Văideanu arată că metodele de învăţământ reprezintă
calea sau modalitatea de lucru:
- selecţionată de cadrul didactic şi pusă în aplicare cu ajutorul
cursanţilor şi în beneficiul acestora;
- care presupune în toate cazurile cooperarea între instructor şi cursanţi
şi participarea acestora la căutarea soluţiilor, la distingerea adevărului
de eroare;
- care se foloseşte sub forma unor variante sau procedee selecţionate şi
utilizate în funcţie de nivelul şi trebuinţele sau cerinţele cursanţilor în
vederea asimilării cunoştinţelor; utilizarea metodelor nu vizează numai
asimilarea de cunoştinţe;
- care-i permite instructorului să se manifeste ca purtător competent al
conţinuturilor învăţământului, ca organizator al proceselor de predare-
învăţare; în cursul desfăşurării acestora, instructorul poate juca rolul de
animator, ghid evaluator, predarea fiind o ipostază a învăţăturii.
Metodele de învăţământ îndeplinesc anumite funcţii, dintre care amintim:
Funcţia cognitivă, de organizare şi dirijare a învăţării, de elaborare de noi
cunoştinţe;
Funcţia operaţională, de intermediar între cursant şi materialul de studiat,
între obiectivele de îndeplinit şi rezultate;
Funcţia normativă, de a arăta „cum‖ anume să procedeze, „cum să se
predea‖, „cum să se înveţe‖, pentru a se obţine cele mai bune rezultate în
condiţiile date; prin intermediul metodei, instructorul stăpâneşte acţiunea
instructivă, o dirijează, o corectează şi o reglează continuu.
Funcţia motivaţională, de stimulare a curiozităţii a interesului şi dorinţei
de a cunoaşte şi a acţiona, de organizare a forţelor intelectuale ale cursanţilor.
Funcţia formativ-educativă, de exersare şi dezvoltare a proceselor psihice,
fizice şi motorii, concomitent cu însuşirea cunoştinţelor şi formarea
deprinderilor; de influenţare şi modelare a atitudinilor, opiniilor, convingerilor,
sentimentelor, calităţilor morale.
Există un număr de clasificări ale metodelor de instruire, în raport cu
criteriul adoptat. Aproape fiecare autor le împarte în felul său, ceea ce
îngreunează mult memorarea lor.
Spre exemplu, Jinga şi Istrate dau o clasificare în funcţie de izvorul
principal al cunoaşterii sau învăţării şcolare, care poate fi format din experienţa
social-istorică sau moştenirea culturală (condensată în valorile ştiinţei, tehnicii,
literaturii, artei etc.); experienţa individuală dedusă din contactul nemijlocit (sau
mijlocit) cu realitatea; experienţa dobândită prin acţiune (practică) de intervenţie
activă, transformatoare a realităţii.
Metodele pot fi ordonate astfel:
A. metode de transmitere şi însuşire a cunoştinţelor:
metode de comunicare orală:
- expozitive: expunerea, explicaţia, povestirea, descrierea, instructajul;
6
- conversative: conversaţia, conversaţia euristică;
metode de comunicare scrisă (de muncă cu manualul): lectura explicativă,
lectura independentă, etc.;
B. metode de explorare şi descoperire:
metode de explorare directă a obiectelor şi fenomenelor, observarea
sistematică şi independentă, efectuarea de experimente, studiul de caz, etc.;
metode de explorare prin intermediul substitutelor realităţii: demonstraţia
cu ajutorul imaginilor, graficelor, filmelor didactice, machete, modele, etc.
C. metode bazate pe acţiune
În lucrarea sa „Psihopedagogia instruirii‖, Mihai Mânzat clasifică
metodele de instruire astfel:
A. metode de comunicare verbală
orală:
- expozitive (afirmative);
- interogative (conversative, dialogate);
scrisă (bazate pe mesajul scris);
interioară (limbajul intern);
B. metode de explorare a realităţii (obiective)
explorare directă a obiectelor şi fenomenelor reale (experimentele);
explorare indirectă prin intermediul substitutelor realităţii
(demonstrative);
C. metode de acţiune(operaţionale, instrumentale)
acţiune efectivă(reală);
acţiune fictivă(simulată);
În instituţiile militare de învăţământ ale Ministerului Administraţiei şi
Internelor şi în special în cele aparţinând Jandarmeriei Române foarte răspândită
este clasificarea în metode expozitive, demonstrative, interogative, aplicative,
active, euristice, de examinare şi de evaluare.
Indiferent care este metoda aleasă, aceasta trebuie să rezolve:
- activizarea maximă a cursantului pe plan intelectual şi practic;
- cultivarea atitudinii euristice investigatoare;
- dezvoltarea spiritului de originalitate şi creativitate în abordarea
învăţării.
În realitate, importantă este nu atât clasificarea pe baza diferitelor criterii,
reaşezarea în fel şi chip a aceloraşi cuvinte, cât cunoaşterea esenţei fiecărei
metode, a funcţiilor pe care le poate îndeplini, a avantajelor sau dezavantajelor,
precum şi a regulilor de respectat în timpul aplicării lor, pentru îndeplinirea
sigură a obiectivelor propuse.
Cea mai uzitată metodă şi în acelaşi timp cea mai practică este expunerea
prin care se transmit cunoştinţele prin intermediul limbajului oral. Aceasta
presupune prezentarea de către instructor a temei într-o organizare caracterizată
prin densitate, pregnanţă şi fluenţă. Ori pentru ca expunerea să îşi atingă scopul
propus este necesară o pregătire minuţioasă a temei, un mod fluent, cursiv a
expunerii, o captare a atenţiei cursanţilor în aşa fel încât prezentarea să nu fie
searbădă, să nu plictisească sau să nu fie înţeleasă de către cursanţi.
7
O altă metodă uzitată cu succes în instituţiile de învăţământ ale
Jandarmeriei este studiul de caz care, dacă este suficient de bine pregătit de
către un instructor cu experienţă, poate aduce un aport substanţial la rezolvarea
diferitelor situaţii cu care se vor confrunta cursanţii în misiunile executate.
Pentru aceasta instructorul, pe parcursul timpului trebuie să constituie o
„cazuistică‖ realizată din situaţii problematice reale tipice pentru care sunt
pregătiţi cursanţii. Această cazuistică trebuie foarte bine întocmită pe diferitele
tipuri de misiuni cu care se confruntă cursanţii şi în acelaşi timp presupune o
actualizare permanentă cu noi şi noi situaţii reale.
De asemenea jocul de rol este o metodă activ participativă care permite
însuşirea de cunoştinţe noi şi în acelaşi timp consolidarea celor acumulate pe
calea transpunerii cursanţilor în rolurile diferitelor personaje participante la
activităţi asemănătoare celor pentru care este organizată pregătirea. Prin jocul de
rol instructorul studiază comportamentul cursantului într-o situaţie limită, modul
cum acesta gândeşte, acţionează, indiferent dacă este personajul pozitiv sau cel
negativ. Prin jocul de rol se creează deprinderi solide în a acţiona în timp foarte
scurt şi cu succes pentru a stăpâni o situaţie creată la un moment dat.
Pentru ca instructorul să poată transmite cunoştinţele sale cursanţilor este
necesară diversificarea metodelor utilizate şi adaptarea acestora la specificul
misiunilor pentru care sunt pregătiţi, astfel încât acestea să fie eficiente iar
utilizarea lor în activitatea de pregătire să aibă finalitatea dorită atât de furnizorii
de pregătire, cât şi de beneficiarii programelor de instruire.
Voi detalia în continuare câteva metode mai puţin cunoscute dar
aplicabile şi în învăţământul militar.
Metoda plusurilor şi minusurilor
8
Participanţii la stagiul de pregătire sunt împărţiţi în două tabere. Fiecare
dintre componenţii unei tabere îşi va alege un coleg din cealaltă tabără pentru a
discuta cu el. Prima fază a discuţiilor va cuprinde o centrare pe minusuri (ceea
ce nu a fost învăţat şi ceea ce nu este suficient de stăpânit de către fiecare dintre
cei doi). Aceste minusuri vor fi notate pe foi, cu o anumită culoare (roşu, de
exemplu). Apoi se va trece la aflarea şi trecerea pe listă a plusurilor (elementele
cunoscute de către fiecare din participanţi); acestea vor fi notate pe foi cu altă
culoare (albastru). Când toţi participanţii au trecut de aceste două etape, se va
trece la următoarea etapă, constând în afişarea listelor cu minusuri şi a listelor cu
plusuri. Instructorul va şti (împreună cu întreaga clasă de cursanţi) pe ce se poate
baza în activitatea de învăţare şi căror probleme trebuie să li se acorde o atenţie
sporită.
Metoda interacţiunii observate (fishbowl)
Metoda acvariului (fishbowl) urmăreşte punerea cursanţilor implicaţi, în
dublă ipostază: pe de o parte, participanţi activi la o dezbatere, pe de altă parte,
observatori ai interacţiunilor care se produc. Pentru aceasta, scaunele dintr-o
încăpere sunt aşezate în două cercuri concentrice. Acest lucru se întâmplă în
pauza dintre ore, astfel încât, în momentul în care cursanţii intră în clasă, ei îşi
vor alege singuri locul pe care doresc să se aşeze. Cursanţii aflaţi în cercul
interior primesc un timp de 8-10 minute pentru a discuta o problemă
controversată. Conversaţia din cercul interior trebuie să fie animată, după ce
participanţii au stabilit împreună cu instructorul câteva reguli de bază, specifice
momentului respectiv al activităţii. Această metodă presupune utilizarea
avantajelor lucrului în grupuri mici de discuţie, cu participarea simultană a
întregii clase; ea mai este denumită şi „teatru în cerc‖.
În timpul discuţiei ce are loc în cercul interior, cursanţii care s-au aşezat în
cercul exterior au de asemenea la dispoziţie 8-10 minute în care ascultă ce se
discută în cercul interior, fac observaţii privind modul în care se relaţionează în
acesta, gradul de stabilire a consensului, apariţia conflictului şi tipul de strategii
adoptate de colegii lor din cercul interior pentru a le rezolva. Pentru aceasta,
instructorul le oferă fişe de observare, făcute în acest scop. O astfel de fişă va
conţine rubrici în care cursanţii pot să noteze modul şi gradul de contribuţie a
celor din cercul interior la rezolvarea problemei tipul de concluzionare folosit,
etc. Ulterior, după ce cursanţii din cercul exterior, şi-au expus observaţiile,
urmează schimbarea locurilor între cele două „cercuri‖. Se porneşte cu o altă
idee controversată pe care cei aflaţi acum în cercul interior trebuie să o discute;
cursanţii care s-au mutat în cercul de observare primesc şi ei fişele de observare.
Tehnica controversei decizionale
Controversa decizională aduce grupurile în situaţia de a înţelege în
profunzime problema cu care se confruntă şi de a lua o decizie realistă în funcţie
de obiectivele grupului ca întreg, obiective acceptate de toţi membrii.
Tehnica presupune parcurgerea a şase paşi:
1. stabilirea contextului de cooperare – membrii grupului trebuie să
înţeleagă că „se îneacă sau înoată împreună‖; în momentul în care un
asemenea context de cooperare a fost stabilit, participanţii sunt
pregătiţi pentru rezolvarea problemei;
9
2. identificarea şi stabilirea problemei – grupul analizează diferenţa
dintre modul în care decurg lucrurile în prezent şi desfăşurarea dorită
a acestora;
3. diagnoza existenţei, mărimii şi naturii problemei – caracteristici ale
problemei care fac subiectul discuţiei între membrii echipei, pentru
ca fiecare dintre aceştia să înţeleagă fenomenul, precum şi percepţia
colegilor asupra lui;
4. identificarea şi analizarea cursurilor alternative ale acţiunii pentru a
rezolva problema; pentru a asigura corecta şi egala şansă a fiecărei
alternative de a deveni soluţia cea mai bună la problemă, fiecare
dintre ele va fi atribuită unui grup care va avea responsabilitatea de a
deveni avocatul acestei alternative;
5. dezvoltarea unei decizii privind cursul acţiunii în vederea rezolvării
problemei;
6. implementarea soluţiei alese şi evaluarea succesului acesteia în
rezolvarea problemei.
Metoda imunizării
Uneori atunci când analizăm o problemă, nu luăm în calcul toate
elementele ce o pot influenţa; mai târziu, aceste aspecte pot pune sub semnul
întrebării o soluţie ce părea potrivită. Iată de ce explorarea alternativelor ne
poate oferi o imunizare la impactul pericolelor respective.
În cadrul acestei metode, se porneşte de la un ciclu de întrebări de genul:
1. ce este posibil să meargă greşit în această situaţie?
2. care sunt dificultăţile ce pot apărea?
3. care este cel mai catastrofal lucru care este posibil să apară?
În esenţă, metoda imunizării reprezintă un tip de brainstorming negativ;
analiza este iniţiată în urma unei deschideri de tipul „Ce s-ar întâmpla dacă....?‖.
Printre avantajele unui asemenea demers, îl putem evidenţia pe acela al
identificării elementelor care sunt potenţiale declanşatoare a unor probleme
viitoare, elemente care nu au fost identificate până în acel moment.
Deşi metoda are avantaje, după un timp, ea poate produce o stare de
descurajare şi o atmosferă negativă asupra grupului sau persoanei care o
utilizează; pentru a evita această situaţie, se poate realiza o inversare a abordării,
care poate veni în completarea primei, ca o concluzie:
1. ce va merge bine?
2. ce elemente favorizante vor apărea?
3. care este cel mai bun lucru care se poate întâmpla?
Analiza SWOT
Porneşte de la evidenţierea a patru dimensiuni: S (Strenghts) - punctele
tari; W (Weakness) – punctele slabe; O (Opportunities) – oportunităţi; T
(Threats) – ameninţări
10
Cel care învaţă este pus într-o astfel de ipostază: aceea de a diagnostica
aceste patru axe urmând apoi, într-o a doua etapă, să efectueze o combinatorică
a lor în vederea evidenţierii strategiilor de acţiune. Etapa finală constă în
structurarea acestor strategii într-un demers coerent specificat într-un plan de
acţiune practică.
Exerciţiile de spargere a gheţii (ice-breaking) Aceste exerciţii (tehnici) au drept scop principal diminuarea barierelor
inhibitorii privind contribuţia persoanei la o activitate de grup, vizând instituirea
unui climat de lucru relaxant, reconfortant. Rolul exerciţiilor de spargere a gheţii
este tocmai acela de dezinhibare a participanţilor care interpretează diferite
roluri în cadrul grupurilor de lucru constituite.
Un exemplu de asemenea exerciţiu este „ziarul vorbitor‖. În cadrul
acestui exerciţiu, la începutul orei, instructorul cere cursanţilor să-şi exprime
sentimentele (părerile) produse de ziua respectivă acţionând asupra unui ziar pe
care fiecare l-a primit (ruperea ziarului, mototolirea, mâzgălirea acestuia etc.
indicând stările sau sentimentele produse); ceilalţi cursanţi vor trebui să descrie
în cuvinte starea persoanei.
Alt exemplu de spargere a gheţii, este „tehnica grupurilor
zumzăitoare‖(buzz groups), care presupune întreruperea activităţilor cu toată
clasa sau grupa de cursanţi pentru a da posibilitatea şi cursanţilor mai timizi,
care ezită să-şi exprime o opinie în faţa întregii clase sau a grupului, să se
exprime în grupuri de câte patru persoane.
Toate metodele enumerate sau detaliate în prezenta lucrare au fiecare rolul
lor în pregătirea minuţioasă a cursanţilor. Acestea sunt permanent adaptate în
funcţie de specificul cursului, al gradului de pregătire a cursanţilor şi au un rol
bine determinat în pregătirea specifică.
Dar cel mai important rol revine instructorului care prin metodele
adoptate, prin modul cum interacţionează cu fiecare cursant în parte se face
O(oportunităţi) 1...................
2...................
3...................
T(ameninţări) 1...................
2...................
3...................
W (puncte
slabe)
1....................
2....................
S (puncte
tari)
1....................
2....................
Strategii SO (max-max)
Punctele tari sunt utilizate
pentru a dezvolta oportunităţile
Strategii ST (max-min)
Punctele tari sunt folosite în
vederea ocolirii pericolelor
(ameninţărilor)
Strategii WO (min-max)
Punctele slabe sunt diminuate
prin prisma oportunităţilor
Strategii WT (min-min)
Punctele slabe sunt
minimizate pentru a se
evita, astfel, ameninţările
Decizia programului de instruire
11
înţeles astfel încât să poată fi puse în practică cunoştinţele şi deprinderile
dobândite. Indiferent de baza materială la dispoziţie pe care o are o instituţie de
învăţământ, dacă nu are un personal didactic capabil, bine pregătit, cu o mare
dorinţă şi capacitate de transmitere a cunoştinţelor dobândite, de a utiliza
diversificat şi în acelaşi timp punctual metode clasice sau noi în funcţie de
specificul cursului de pregătire atunci activitatea poate fi considerată un eşec.
Consider că un curs trebuie să-şi atingă scopul propus şi nu să fie doar o
activitate bifată şi înregistrată. De asemenea obţinerea de către toţi cursanţii a
unor calificative foarte bune fără niciun suport nu duce decât la o păcăleală care
la un moment dat se poate repercuta asupra cursantului aflat într-o situaţie reală.
MUNTEAN MARICICA,
Şef catedră pregătire de stat major, militară şi fizică
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE:
- Ion Negreţ Dobridor, Ion - Ovidiu Pânişoară – Ştiinţa învăţării de la
teorie la practică – Editura Polirom , Bucureşti – 2005;
- Mihai Mânzat – Psihopedagogia instruirii – Editura „Pro
Transilvania‖, Bucureşti - 2000;
- Ioan Jinga, Elena Istrate – Manual de psihopedagogie - Editura All,
Bucureşti – 2001;
- General de brigadă dr. Anghel Andreescu, cpt. drd. Ştefan Prună –
Psihopedagogie militară – Editura Timpolis, Timişoara - 1999;
- Niculescu, Marina Rodica – Pedagogie generală – Editura Scorpion 7,
Bucureşti – 1996;
12
PSIHOLOGIA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNTUL MILITAR
Se ştie deja că psihologia nu este unul dintre domeniile de maxim interes
în societatea românească actuală. De ce? Pentru că a fost atâta timp neglijată
(ştiţi doar că decenii întregi, în vreme ce în alte părţi se dezvolta şi avea noi şi
noi orientări, la noi psihologia era interzisă), iar oamenii se obişnuiesc mai greu
cu ce este nou, chiar dacă nou înseamnă de acum 20 de ani! Schimbarea este
uneori extrem de dificilă! Dar, pe cât de hulit este un domeniu, pe atât de
necesar se poate dovedi! Ne este frică de psiholog, dar domeniul pare interesant;
glumim pe seama preocupărilor psihologiei, dar am vrea să ne ajute; psihologia
e frumoasă, dar este şi grea, de parcă ar conţine numai înţelesuri pentru iniţiaţi...
Şi când te gândeşti că nu este nici pe
departe aşa de greoaie pe cât pare;
trebuie doar să ai mintea şi sufletul
deschise. Trebuie să accepţi şi o altă
explicaţie, trebuie să vezi şi o altă
modalitate de rezolvare a
problemelor, trebuie să ai
disponibilitatea de a-ţi apropia
sufletul de oameni altfel decât înţeleg
mulţi să o facă.
Este psihologul vreun Bau-bau?
Vreun psihoceva? Nu am auzit încă
de cineva mâncat de psiholog. Spun
încă...poate, cine ştie, o fi vreo astfel
de situaţie pe la canibali, dar or avea
psiholog?? Cu toate aceste porecle
mai mult sau mai puţin drăguţe,
psihologul şi-a făcut loc în armată,
pentru că a demonstrat că ceea ce face
este de mare valoare. Mai mult, există
şi psihologul profesor. Dacă în cazul
psihologului de unitate, avem măcar
idee care sunt atribuţiile lui, în cazul
profesorului de psihologie lucrurile stau puţin diferit.
Profesorul de psihologie este acela care face cu stagiarii pregătire
psihologică, în sensul că prezintă nişte elemente care să ghideze activitatea ori
viaţa, aminteşte lucruri importante despre oameni, încearcă să formeze sau să
schimbe atitudini, să-l facă pe militar mai conştient de sine, mai responsabil în
relaţiile sale cu ceilalţi. Pe lângă pregătirea solidă necesară oricărui psiholog
militar, profesorul de psihologie (militar şi el) trebuie să aibă clare calităţi
psihopedagogice, care să-i permită să transforme cunoştinţe de psihologie anoste
în informaţii interesante şi utile şi să aibă puterea de a-l face pe cursant să afle
mai mult despre sine, despre ceva ori cineva cu care lucrează.
Să nu vă gândiţi că vreau să înalţ ode profesorului de psihologie militar,
însă încerc să îi fac pe tot mai mulţi să conştientizeze importanţa predării acestei
discipline în armată. Ea nu a apărut de nicăieri şi nici nu are această destinaţie.
13
Ca disciplină de studiu, psihologia are o anumită fascinaţie mai mult sau mai
puţin recunoscută de cursanţi. Probabil unii aşteaptă „să vadă‖ ce li se spune,
dacă şi ce poate fi nou în afară de ceea ce ei ştiu deja, dacă nu cumva unele
informaţii le pot servi pentru rezolvarea problemelor personale nerecunoscute,
nedeclarate, dacă pot afla trucuri despre cunoaşterea oamenilor, dacă e într-
adevăr interesantă psihologia asta...
Lucrurile ar sta poate şi mai bine dacă nu ar exista păreri de genul: „Până
acum m-am descurcat şi fără să ştiu psihologie, de ce mi-ar trebui aşa ceva?‖,
„Orele de psihologie nu au ce căuta în pregătirea cadrelor, pierdem timpul!‖,
„Orele de psihologie nu sunt necesare la cursul...., la ce le-ar trebui lor
(cursanţilor) să ştie psihologie?‖... şi altele.... Acum aş vrea să dau şi nişte
răspunsuri la aceste întrebări, în speranţa că, cine ştie, la un moment dat,
psihologia predată în mediul militar va avea parte de un tratament mai bun, şi nu
unul cu tente de abordare psihiatrică, neavenită şi neaoşă: Este adevărat că
oamenii au trăit mult timp fără psihologie, însă aceasta exista, se practica, se
făceau cercetări, numai că era, oficial, inexistentă....Şi dacă lumea s-a schimbat,
a evoluat, de ce să nu fim şi noi măcar mai receptivi, poate ceva ne va lămuri
unele dileme, poate vom găsi răspunsuri... Orele de psihologie, mai exact de
pregătire psihologică, nu reprezintă nici pe departe o pierdere de timp, atâta timp
cât vezi utilitatea lor în perspectivă (nici psihologia şi nici psihologul nu pot
schimba peste noapte comportamente formate şi stabilizate în ani mulţi).
Oamenii se pot informa şi se pot schimba sau măcar îşi pot schimba anumite
scheme comportamentale. La diverse cursuri, ponderea orelor de pregătire
psihologică ar trebuie stabilită în raport nu de antipatiile sau simpatiile faţă de
această disciplină, ci în acord cu specificul activităţii stagiarilor, având în vedere
implicaţiile profesionale, mai exact la ce solicitări sunt supuşi respectivii, cu
cine intră în contact, care sunt modalităţile optime, adaptative de relaţionare ori
interacţiune etc. Grupul şi individul au nevoie de informaţii şi antrenament, iar
dacă acestea pot fi corelate cu activităţile specifice, avantajul pregătirii
psihologice se simte mai puternic. Nu cred că există o activitate/specializare,
mai mult sau mai puţin militară, care să nu aibă implicaţii psihologice! Într-o
lume care te obligă să te adaptezi rapid tot mai multor variabile, o lume grăbită
şi într-o permanentă schimbare, este bine să îţi păstrezi echilibrul, să ştii că
rămâi acelaşi, dar un acelaşi modern, adaptat şi puternic.
Dr. psih. GIANINA MILITARU-GÂNDEA,
Şef catedră pregătire socio-umană şi limbi străine
14
COMUNICAREA DEFICITARĂ ŞI IMPACTUL ASUPRA CORUPŢIEI
La o activitate de pregătire profesională desfăşurată cu personal MAI,
profesorul aflat în faţa cursanţilor le-a cerut permisiunea acestora să realizeze un
exerciţiu ce presupunea participarea lor. După acordul dat, auditoriul a fost rugat
să îşi scoată portofelele pe masă, iar, ulterior, să prezinte şi conţinutul.
În prima fază s-a constatat că portofelele erau de diferite mărimi şi culori,
putându-se diferenţia uşor cele aparţinând femeilor de cele ale bărbaţilor. O
persoană nu deţinea deloc portofel (s-a găsit imediat şi explicaţia!). În a doua
fază, în urma prezentării conţinutului portofelelor, din nou, s-au putut trage nişte
concluzii, de genul: X este o persoană activă, Y este un om ordonat sau Z este
foarte pragmatic.
De asemenea, s-a subliniat că un om poate fi caracterizat, la modul
general, după mai multe criterii, precum: felul în care se îmbracă, obiectele pe
care le foloseşte sau modul în care se comportă.
Ce bine ar fi însă, dacă am putea, pe baza unor indici sau semnale, să ne
dăm seama tot atât de uşor şi de acele persoane care intenţionează să săvârşească
fapte de corupţie!
Din păcate, atunci când este vorba de corupţie, acest lucru nu poate fi, în
totalitate valabil, deoarece am putea să alunecăm cu uşurinţă într-o extremă
periculoasă, în care persoane nevinovate, dar neglijente, să fie etichetate drept
corupte, iar altele, cu o putere mare de disimulare, ar trece neobservate.
Deşi în societatea de astăzi, în plină expansiune, viteza transmiterii
mesajelor scrise creşte de la an la an, în acest vârtej creat intră, paradoxal, şi unii
poliţişti cu funcţii de conducere din cadrul ministerului. Dar nu în sensul de a
comunica cu persoanele pe care le au în subordine, ci, din contră, de a le evita.
Astfel, vitezei de propagare a informaţiei prin mijloace moderne (de ex.
videoconferinţele) îi cade „victimă‖ comunicarea în cadrul colectivul de muncă.
Şedinţele de lucru, reuniunile pentru comunicări de ordine, chiar şi alte
activităţi adiacente care au ca scop subsidiar închegarea unui colectiv, pot fi
considerate în ziua de azi desuete. Nu mai este timp, trebuie repede să ne facem
treaba! Şi când ne gândim că în cazul companiilor private „se investesc bani‖
pentru acest lucru (cunoscutele team-building-uri)!
Ce pretenţii să mai avem de la cei care nu îşi cunosc temeinic
subordonaţii, care nu le ascultă păsul? Ulterior, când nu se mai poate face nimic,
tot ei sunt cei care rămân cu gura căscată atunci când află, pe firul scurt, de
săvârşirea unei infracţiuni de corupţie chiar de către unul dintre subordonaţi. Şi
atunci, încep să curgă întrebările retorice de genul „oare cum a fost posibil?”,
“ce prieteni avea respectivul?”, „cum s-a manifestat în ultimul timp?”.
Din nefericire, aceste abordări din partea unor şefi, care ar trebui „să dea
tonul unor confesiuni‖, au drept consecinţă imediată şi lipsa încrederii din partea
subordonaţilor lor. Problemele de serviciu sau cele personale apărute în viaţa
acestora nu mai sunt aduse la cunoştinţa superiorilor, nu mai prezintă interes, iar
aceştia, necunoscându-le, nu pot lua niciun fel de măsuri.
Şi atunci, cum să nu îi dăm dreptate lui Joseph Priestley, un strălucit
savant al secolului trecut (cel care a descoperit oxigenul şi apa gazoasă -
15
sifonul), care ne-a lăsat o constatare dureroasă: „cu cât mai avansate şi mai
eficiente sunt mijloacele noastre de comunicare, cu atât comunicăm mai puţin‖!
O posibilă explicaţie este dată şi de afirmaţia plastică a unui arhitect
român, ce arăta că „lumea, când se îmbogăţeşte, îşi ridică gard. E primul semn.‖
Aceeaşi tendinţă de „izolare impusă‖ se constată, de regulă, şi la cei care
încalcă legea. Pentru a-şi asigura conspirativitatea faptelor, se distanţează de
restul colegilor, preferând activităţi cu „expunere cât mai scurtă‖ şi menţinerea
contactului cu un număr limitat de persoane, numite „de încredere‖.
În sprijinul acestor afirmaţii vin şi concluziile desprinse din analiza unor
fapte de corupţie săvârşite de personalul MAI în ultimii ani, în sensul în care
autorii acestor fapte nu au făcut parte dintre cei care se remarcau prin activitatea
profesională desfăşurată şi nici nu au avut un comportament profesional ce ar fi
putut anticipa săvârşirea unor fapte de corupţie.
Caracterul disimulat al acţiunilor ilegale poate fi desluşit însă de către
persoanele cu funcţii de conducere, dacă se au în vedere cauzele ce contribuie,
uneori, la săvârşirea unor fapte de corupţie. Astfel, amintim: contactele
frecvente cu exteriorul instituţiei, accesul la informaţii/baze de date, gestionarea
mijloacelor financiare, gestionarea bunurilor şi serviciilor, acordarea de drepturi
(eliberarea de documente, permise de conducere, paşapoarte, cărţi de identitate,
autorizaţii, certificate, cazier judiciar etc.) sau aplicarea legii (atribuţii de
control, supraveghere, constatare aplicare de sancţiuni etc.).
Totul porneşte de la vârf! Statistic vorbind, lipsa unor măsuri ferme din
partea şefilor a făcut ca infracţiunile de corupţie ai ultimilor ani din cadrul MAI,
să fie săvârşite cu preponderenţă de personalul de execuţie, în marea lor
majoritate agenţi/subofiţeri. Unii şefi au înţeles greşit cum stă treaba cu corupţia.
O parte ar dori să fie primii „informaţi‖ de ofiţerii anticorupţie atunci când unii
subordonaţi încep „să devieze‖ de la lege, în timp ce alţii nu se implică suficient,
conform obligaţiilor ce le revin, în prevenirea apariţiei acestor cazuri.
O altă consecinţă a unei comunicări necorespunzătoare în relaţia şef-
subordonat se poate traduce şi prin lipsa aşa-numitelor avertizări în interes
public, conform Legii 571/2004 privind protecţia personalului din autorităţile
publice, instituţiile publice şi din alte unităţi care semnalează încălcări ale legii.
Adică a sesizărilor făcute, de către colegi, cu privire la faptele săvârşite în
instituţiile publice, ce presupun încălcări ale legii sau ale deontologiei
profesionale. Dintr-o abordare greşită a spiritului de colegialitate, sunt acceptate
diferite manifestări reprobabile ce conduc, inevitabil, la perpetuarea lor.
Aici ne referim, în special, la infracţiunile de corupţie, la folosirea abuzivă
a resurselor materiale sau umane, evaluări neobiective ale personalului în
procesul de recrutare, selectare, promovare, retrogradare şi eliberare din funcţie,
sau la încălcări ale procedurilor administrative/stabilirea unor proceduri interne
cu nerespectarea legii.
Un proverb străin menţiona: ―Dacă vrei ca un copac să crească, să nu
tragi de el. Să îl uzi la rădăcină‖.
Astfel, comunicarea, mai precis, comunicarea verbală, folosită cu tact de
către şefii structurilor, cu rol în prevenirea corupţiei, ar trebui să reprezinte
pentru colectivul de muncă şi relaţiile profesionale stabilite în cadrul acestuia,
16
acel liant care să îi apropie pe oameni, să-i facă mai performanţi, mai
încrezători, asigurându-le premiza unei evoluţii sănătoase, integre, în carieră.
NEACŞU ROBERT, Serviciul Prevenire – Direcţia
Generală Anticorupţie
17
SPAŢIUL CULTURAL AFGAN
Afganistanul reprezintă un subiect fierbinte de o bună bucată de vreme,
dacă avem în vedere misiunile desfăşurate şi prezenţa internaţională în acest
teatru de operaţii. Însă atunci când este vorba de asigurarea succesului unei
misiuni, trebuie ţinut cont de particularităţile culturale şi de civilizaţie proprii
zonei de manevră. Cunoaşterea populaţiei, a obiceiurilor adânc înrădăcinate, a
tradiţiilor seculare şi a preceptelor religioase, a culturii în sensul cel mai larg al
termenului, se impune cu necesitate, cu atât mai mult cu cât spaţiul cultural
afgan este unul cu totul diferit de ceea ce cunoaştem ca fiind civilizaţie
europeană. Din acest motiv, voi aborda în continuare câteva elemente de cultură
reprezentative pentru afgani.
Afganistan înseamnă de fapt ţara afganilor şi s-a întemeiat la începutul
secolului al XIX-lea. Englezii au introdus primii denumirea de „ţara afgană‖,
transformându-se mai târziu în Afganistan, denumire preluată şi de afgani.
Termenul „afgan‖ nu se înţelege în sensul de cetăţean al Afganistanului, ci se
referă îndeosebi la poporul pastunilor (fiind denumiţi afgani numai în Persia şi
India). Numele Afganistan a fost folosit pentru prima oară în 1801 în tratatul de
pace dintre Anglia şi Persia referitor la regiunile în care trăiau pastunii. O
denumire foarte veche a regiunii unde astăzi se află Afganistan este Kabulistan.
Afganii tipici sunt
consideraţi etnicii pastun,
cei mai vechi locuitori ai
Afganistanului. Alături de
ei trăiesc tadjici, uzbeci,
turkmeni, baluci, aimaki şi
mongoli hazara. Prevalent
rămâne grupul pastunilor
care au fost din totdeauna
majoritari, iar astăzi
numără circa 40% din
populaţia ţării. Etno-
genetic, pastunii sunt o
ramură a iranienilor de est,
care numără în prezent 43 de milioane de oameni, fapt ce-i face cel mai mare
grup etnic distinct din întreaga lume. Fără nicio excepţie, sunt cu toţii
musulmani sunniţi.
Din cele mai vechi timpuri, afganii au fost războinici aflaţi în căutarea
libertăţii. Închişi între munţii lor, izolaţi la intersecţia marilor imperii, afganii au
fost obligaţi să fie tot timpul pe picior de război contra invaziilor externe. În
afară de invaziile greceşti, hinduse, persane, mongole, britanice, sovietice şi
americane, zona a fost din totdeauna un teatru de operaţiuni pentru desele
conflicte inter-tribale şi, mai ales, interetnice, care au devastat şi încă răvăşesc
viaţa locuitorilor de aici. Aceasta deoarece Afganistanul este compus dintr-un
mozaic de populaţii diverse, cu obiceiuri, religii şi concepţii sociale diferite.
Descendenţi direcţi din vechii arieni, pastunii au moştenit de la aceştia
nobleţea înnăscută, precum şi un temperament bătăios, uşor inflamabil în situaţii
18
tensionate. La fel ca alte populaţii care au apărut şi s-au dezvoltat în zone
muntoase, pastunii sunt extrem de reticenţi la orice contact cu exteriorul, ţin
foarte mult la conceptul de onoare personală, preţuiesc loialitatea faţă de clan,
sunt pasionaţi de arme, pe care le ţin tot timpul asupra lor, fiind oricând gata să
rezolve disputele prin luptă. Luptele inter-tribale şi cultul răzbunării ridicat la
rang de artă întregesc tabloul.
Iată ce afirma un locotenent sovietic, a cărui declaraţie a rămas de altfel în
istorie: „Afganii sunt diferiţi de toţi oamenii de pe Pământ. Ziua stau paşnici,
rezemaţi de ziduri şi ne privesc absent. Dacă ne apropiem de ei sunt prietenoşi şi
comunicativi, invitându-ne să le cumpărăm fructele, legumele şi brânzeturile din
care muşcă în faţa noastră pentru a ne arăta că nu vor să ne otrăvească. Noaptea,
aceiaşi oameni de treabă pândesc pe străzi cu cuţitele la îndemâna pentru a tăia
gâtul oricărui soldat rătăcit.‖
În completarea acestei descrieri, vine şi afirmaţia unui general britanic
care, vorbind despre războaiele anglo-afgane, declară în memoriile sale: „Am
cucerit o ţară, dar nu şi pe locuitorii săi‖.
Afganii nu s-au luptat deschis nici cu imensa maşinărie de război
americană, ci în cel mai clasic stil oriental, s-au mulţumit să-şi observe, aparent
placizi, duşmanii, să trăiască în apropierea bazelor militare, să cunoască
obiceiurile soldaţilor şi tehnica de luptă americană. Războiul din Afganistan a
dovedit tuturor analiştilor politici şi experţilor militari că tehnologia, oricât ar fi
ea de avansată, nu suplineşte factorul uman.
Încă din copilărie, războinicul pastun este şlefuit de un mediu ostil, sărac,
unde violenţa este o prezenţă cotidiană. Spre adolescenţă, tinerii afgani participă
la buzkashi, care începe primăvara, odată cu Noul An islamic. Acesta este
sportul naţional, în care două echipe de călăreţi, denumiţi chapandoz, se înfruntă
pentru a duce un boz (carcasa unei oi decapitate) de la un cerc la un punct situat
la câteva sute de metri
mai departe, şi iar în
cercul respectiv. Jucătorul
care are carcasa oii va fi
atacat pentru a i se lua
prada, uneori chiar şi de
proprii coechipieri care ar
dori prelungirea jocului.
Cavalerii de Kessel
reprezintă o frumoasă
descriere a acestui obicei
din cultura afgană.
Buzkashi este un
joc-luptă deosebit de dur
şi periculos pentru
integritatea fizică a participanţilor. Căliţi în această formă arhaică de rugby-
călare, tinerii pastuni nu mai pot fi impresionaţi de moartea, durerea şi
distrugerea omniprezente. La fel de apreciate sunt şi luptele tradiţionale de câini,
care au fost interzise temporar de regimul taliban, pentru a renaşte fulminant
după intervenţia americană sub egida N.A.T.O.
19
Cele mai multe activităţi de amuzament se desfăşoară în familie, seara.
Tradiţiile orale, precum poveştile sau cântecele sunt foarte dezvoltate. O tradiţie
foarte populară o reprezintă surnai, muzică interpretată cu ajutorul tobelor şi a
unui instrument asemănător clarinetului.
Ca gesturi cotidiene ale afganilor, este interesant de ştiut că salutul oficial
constă într-o strângere de mână, apoi mâna este pusă pe inimă pentru a indica
sinceritatea. Trebuie evitată strângerea mâinii unei femei sau atingerea ei în
public. De altfel, o femeie afgană nu trebuie privită drept în ochi şi trebuie
evitate întrebările indiscrete referitoare la femei sau familie. Se adresează
folosind titlurile onorifice: Hadji şi/sau Han, Mollah… De reţinut că Malik este
şeful satului sau al tribului, Mirabul este responsabilul cu distribuirea apei,
Mullahul - învăţătorul Legii islamice, iar Hanul - proprietar de pământuri care
poate controla sate întregi, îndeplinind şi rolurile de Malik şi Mirab.
Un alt obicei este să nu se folosească niciodată mâna stângă care este
considerată impură pentru că este folosită la toaletă; deci nu se oferă niciun
obiect cu mâna stângă, şi nici nu se mănâncă cu stânga. În general, se stă pe jos
şi se mănâncă direct cu mâna, numai mâna dreaptă fiind folosită. La masă, există
un recipient comun cu mâncare, din care un oaspete nu trebuie să termine tot,
spre deosebire de mâncarea din farfuria proprie, care trebuie terminată. Când
farfuria comună este rotită, mesenii trebuie să accepte, ca semn de apreciere a
mâncării. Niciodată nu trebuie refuzat un fel de mâncare, acest lucru ar fi o
insultă, şi nu se bea direct din sticlă în public. Alcoolul este interzis. De
asemenea, nu se îndreaptă picioarele înspre o persoană, nu se aşează cu
picioarele încrucişate, nu se arată talpa pantofilor care este considerată impură
pentru că se află în contact cu mizeria de pe jos. De aceea pantofii se scot înainte
de a intra într-o casă sau moschee.
Bucătăria afgană cuprinde diferite variante de palau (orez amestecat cu
carne şi/sau legume), qorma (sos pe bază de legume), kebab (carne făcută la
frigărui), ashak (foitaj umplut cu praz), mantu (foitaj umplut cu carne), nan
(pâine cu drojdie). Fie că este verde sau negru, chai (ceai) este cea mai populară
băutură. Legea islamică interzice consumul de alcool şi de carne de porc.
Obiectul de îmbrăcăminte tradiţional al femeilor din triburile pastune se
numeşte Burqa şi este purtat exclusiv de afgane. De obicei este de culoare
albastră, iar materialul dintr-o singură bucată acoperă tot corpul, având un fel de
20
„grilaj‖ în dreptul ochilor pentru a putea vedea. Burqa nu este o obligaţie
religioasă (farîza), ci o tradiţie (âda).
Casele au în general o cameră specială, hujra, unde persoanele invitate
sunt primite de gazdă. Femeile stau în celelalte părţi ale locuinţei. Invitaţilor li
se serveşte ceaiul sau ceva de mâncare, în funcţie de momentul zilei. Obiceiul
este de a bea cel puţin trei ceşti de ceai.
Loialitatea etnică şi ierarhia tribală ghidează deciziile individuale, iar
depăşirea lor reprezintă o provocare imensă pentru această societate rurală.
Întreaga viaţă a pastunilor este marcată de respectarea preceptelor şi obligaţiilor
de clan şi individuale cuprinse în Pastunwali - severul cod tradiţional afgan.
Pastunwali este în egală măsură lege nescrisă şi ideologie vie în sânul societăţii
pastunilor. Regula de bază a codului de onoare afgan este ospitalitatea, pe locul
secund fiind răzbunarea. Ambele concepte sunt obligaţii sociale de la care nu se
va dezice niciun pastun. Nicio insultă, nicio jignire, nicio nedreptate nu scapă
nerăzbunată. De asemenea, se pune accent pe cultivarea unor valori precum
stăpânirea de sine, egalitatea, respectul faţă de bătrâni, respectul faţă de toţi
oamenii. Conform etnologilor, Pastunwali cuprinde toate principiile care duc la
perfecţiunea unui grup social. Este alcătuit din concepte primare, care sunt
respectate cu sfinţenie, şi concepte secundare, care le întăresc pe primele,
asigurând funcţionarea armonioasă a clanurilor.
Acest cod de onoare comun triburilor pastune este încă în vigoare şi se
referă la:
Legile primare:
1. Melmastia (ospitalitatea) este cea mai importantă lege, fiecare pastun
fiind obligat să arate ospitalitate şi respect oricărui vizitator străin, indiferent de
rasa, religia, statutul economic sau naţionalitatea oaspetelui. Pastunii sunt
consideraţi drept cel mai ospitalier grup uman din lume.
2. Badal (dreptate, răzbunare) este o îndatorire sfântă pentru orice afgan.
Chiar şi o glumă aparent nevinovată poate duce la moarte de om şi la răzbunări
inter-familiale care se pot extinde pe generaţii întregi.
3. Nanawateh (azil, oferirea de protecţie) este o trăsătură clasică a oricărei
comunităţi tradiţionale care supravieţuieşte într-un mediu ostil, înconjurată tot
21
timpul de duşmani. Chiar şi soldaţii americani care au cerut protecţie au fost
iertaţi şi salvaţi de pastuni, mulţi fiind predaţi înapoi bazelor americane.
4. Zemaka (pământ) obligă un pastun să-şi apere pământul cu preţul vieţii
împotriva oricărei incursiuni duşmănoase.
5. Nang (onoarea) este un concept sfânt la pastuni, şi reprezintă conştiinţa
individuală a onoarei, a curajului şi a valorii războinice a unui pastun care
trebuie să ştie să rămână demn de clanul său în toate situaţiile.
6. Namus (onoarea femeilor) trebuie protejată de bărbaţi cu orice preţ. Un
pastun nu trebuie să-şi precupeţească viaţa pentru a o proteja chiar de atacuri
verbale sau jigniri în public.
7. Hewad (naţiunea): dragostea de ţară nu este doar o trăsătură importantă
a pastunilor, este o obligaţie esenţială de la care nu se dezice niciun bărbat.
8. Dob-pasbani (protejarea tradiţiilor şi a culturii pastune) este o obligaţie
de bază a oricărui pastun, deoarece prin supravieţuirea acesteia, însăşi esenţa
etniei pastune este la adăpost faţă de influenţele dăunătoare care vin din exterior.
9. Tokhm-pasbani (protejarea etniei pastune): pastunii sunt uşor de
recunoscut în Afganistan datorită hainelor şi limbajului specific. Un pastun
trebuie să se căsătorească doar cu o femeie pastună. Acest obicei are la bază
credinţa locală că oamenii pe jumătate pastuni nu cultivă şi nu respectă tradiţiile,
cultura, neavând nici trăsăturile fizice ale pastunilor tipici.
10. De Pastunwali Perawano (credinţa în codul Pastunwali): pentru a se
asigura că urmaşii săi nu devin durvand (ne-pastuni), un bărbat pastun trebuie să
adere din tot sufletul la principiile codului tradiţional. Cei care ignoră această
lege sunt rapid expulzaţi şi goniţi din comunitatea care-i găzduia.
Legile secundare:
1. Lashkar este armata tribală care acţionează în sprijinul deciziilor luate
în Jirga.
2. Jirga sau Loya Jirga este sfatul bătrânilor înţelepţi ai triburilor care
funcţionează ca o instituţie de judecată. O Jirga este convocată de obicei pentru
a preveni războaiele inter-tribale şi a stabili pacea.
3. Tsalweshti: termenul derivă din cuvântul afgan pentru cifra 40 şi se
referă la o forţă tribală care veghează la respectarea oricărei decizii luate în
Jirga. Forţa civică este alcătuită din fiecare al patruzecilea bărbat dintr-un trib.
4. Badragga este escorta tribală care veghează la pacea şi integritatea
oricărui călător care traversează pământurile pastune.
5. Hamsaya îi desemnează pe străinii aflaţi sub protecţia pastunilor; orice
atac la adresa lor este considerat un afront adus către Badragga. De obicei,
această insultă se spală cu sânge.
6. Mlatar este obligaţia oricărui membru al tribului de a lupta sub
conducerea căpeteniilor alese şi recunoscute.
7. Nagha sunt amenzi stabilite de liderii tribali, în funcţie de greşeala
făptaşului.
8. Rogha este un conflict între facţiunile rivale din sânul unui trib.
9. Hujra este locul unde dorm bărbaţii neînsuraţi dintr-un sat. Orice
vizitator sau tânăr neînsurat este obligat să înnopteze într-o Hujra.
10. Lokhay Warkawal este un concept care cuprinde ideea de „a da totul‖
pentru a proteja un membru al tribului de atacurile externe.
22
În Republica Islamică Afgană, în jur de 84% din populaţie sunt sunniţi, iar
15% sunt musulmani şiiţi. A doua religie monoteistă din lume, «ISLAM»
înseamnă „abandon, supunere în faţa lui Dumnezeu‖; este de asemenea, o
filosofie a vieţii, în care fiecare acţiune, fiecare domeniu cuprinde şi o
dimensiune religioasă. Se bazează pe trei axe fondatoare: Allah, Dumnezeul
unic, dar şi unicitatea lui Dumnezeu (nu există nici Fiul, nici Sfântul Duh);
Mahomed, mesagerul lui, ultimul profet; şi Coranul (înseamnă recitare, dictare)
este cuvântul lui Dumnezeu transmis de Allah lui Mahomed prin intermediul
arhanghelului Gabriel.
Coranul este cartea sfântă care conţine cuvintele divine dictate de
arhanghelul Gabriel lui Mahomed. Alcătuită din 114 surate care cuprind 6226
versete, fiecare fiind un „semn‖ al lui Dumnezeu. Oumma reprezintă
comunitatea credincioşilor, naţiune islamică în care se aplică principiile din
Coran şi Sunna. Nu recunoaşte nicio frontieră politică, geografică, ideologică
sau de rasă. Oumma este destinată să se răspândească pe întreg pământul, până
când toţi oamenii i se vor supune lui Dumnezeu. Hadith înseamnă spusele şi
faptele Profetului, povestite de discipolii săi şi care formează Sunna, adică
tradiţia. Există 6 culegeri recunoscute de către toţi musulmanii. Hadith cuprinde
prescripţii pentru credincioşi referitoare la toate aspectele vieţii: cult, viaţa
socială, dreptul privat şi public etc. Charia sau Legea islamică („calea de
urmat‖) cuprinde obligaţiile impuse de cult, denumite în general „cei 5 piloni ai
islamului‖, precum şi relaţiile civile şi sociale. Charia fixează pentru credincioşi
recomandări, puneri în gardă, interdicţii şi obligaţii, cu un anumit grad de
toleranţă pentru fiecare. Djihad înseamnă „efort‖. Distingem Marele Djihad care
reprezintă efortul de a se purifica şi de a se apropia de Dumnezeu şi Micul
Djihad regăsit în a doua surată, şi care nu este legitimat decât de voinţa de a face
bine (de exemplu, apărarea Oumma şi alungarea necredincioşilor de pe teritoriul
islamului).
Cei cinci piloni ai islamului sunt reprezentaţi de Shahâda sau profesiunea
de credinţă: „Nu există alt DUMNEZEU decât ALLAH şi MAHOMED este
profetul său‖. Este de ajuns pronunţarea acestei fraze în prezenţa a 2 martori
demni de încredere, pentru a fi considerat musulman. Rugăciunea sau Salât
trebuie făcută de 5 ori pe zi, în funcţie de soare. Este apoi pomana obligatorie
sau Zakat: orice musulman care are posibilitatea trebuie să dea pomana legală.
Este de fapt un fel de impozit religios în beneficiul celor mai săraci şi a
comunităţii. Datorită acestui precept ţările islamice bogate ajută ţările islamice
mai sărace. Postul din luna Ramadanului sau Sawm: încă de la adolescenţă, acest
post este obligatoriu şi constă în a nu ingera nimic, a nu fuma, a nu avea relaţii
sexuale sau gânduri necurate între răsăritul soarelui şi apus, pe durata întregii
luni a Ramadanului (a noua lună a anului musulman). În fiecare seară, când se
termină postul, se face o petrecere. Luarea mesei este foarte convivială. Sfârşitul
postului culminează cu „mica sărbătoare‖ (Aït el Fitr). În sfârşit, pelerinajul la
Mecca sau Hadj pe care fiecare musulman trebuie să încerce să-l facă cel puţin o
dată în viaţă. Are loc în ultima lună a anului musulman. Pelerinii sunt spălaţi de
păcate şi primesc titlul de Hadj.
Locurile sfinte din islam sunt: Mecca, oraşul unde s-a născut Mahomed şi.
Medina care se află la circa 300 km nord de Mecca. Aici a fost înmormântat
23
Mahomed, în 632. Tot aici a fost înmormântată Fatima, fiica sa preferată, soţie a
lui Ali şi mamă a lui Hussein şi Hassan. Medina este oraşul Profetului, unde
acesta a fost primit împreună cu discipolii săi, în 622 (după calendarul
musulman). Această dată marchează de altfel, începutul calendarului musulman,
iar la puţin timp după aceea, are loc schimbarea Kibla, adică a direcţiei pentru
rugăciune, care nu va mai fi spre Ierusalim, ci spre Mecca. Ierusalim deţine un
loc special în islam. Într-o noapte, Mahomed, care călătorea dinspre Mecca pe
calul său înaripat cu cap de femeie şi coadă de păun (al Bôrak), a ajuns la Stâncă
(pe esplanada moscheilor în Ierusalim). De acolo, o scară i-a permis să urce
până în al 7-lea cer. Hebron face parte tot din locurile sfinte, deoarece
adăposteşte mormintele patriarhilor (Abraham, Iacob, Isaac şi Iosif). Pentru şiiţi,
oraşul Kerbala, în Irak, locul martiriului lui Hussein (fiul lui Ali), este un oraş
sfânt şi un loc de pelerinaj foarte frecventat.
Musulmanii sărbătoresc Întâi Muharram, adică Anul nou după calendarul
musulman. O altă sărbătoare musulmană este Mouloud al Nabi: comemorarea
naşterii Profetului, deşi nu se cunoaşte data exactă, şi este sărbătoarea copiilor
prin excelenţă (vezi Crăciunul). Ramadanul este luna în care se posteşte.
Această lună este cea mai binecuvântată dintre toate deoarece Coranul i s-a
arătat pentru prima dată lui Mahomed în noaptea de 26-27. Denumită „Noaptea
Destinului‖ sau „noaptea decretului‖ (Leilat al Kadr), se spune că este mai bună
decât o mie de luni. Aïd el Seghir (mica sărbătoare) sau Aït el Fitr: sărbătoare
care marchează sfârşitul postului de Ramadan, când se ţine o rugăciune specială
la moschee. Tot atunci, credincioşii dau o pomană suplimentară pentru ca săracii
să poată participa la masa care urmează. În mod tradiţional, este ziua când
credincioşii se reculeg la mormintele apropiaţilor. De cele mai multe ori, tot cu
această ocazie se dau şi haine noi copiilor. Aït el Kébir (marea sărbătoare) sau
Aït el Adha: Sacrificarea Oii, în amintirea sacrificiului lui Abraham. Este
denumită „sărbătoarea oii‖ Tradiţia face ca cel care a cumpărat bovina (un
24
berbec frumos) să nu păstreze decât 1/3 pentru el şi să dea restul apropiaţilor şi
săracilor. Sărbătoarea durează 3 zile şi începe cu o rugăciune colectivă la
moschee. Achoura (sărbătoare şiită) reprezintă Comemorarea Sacrificiului lui
Hussein, al doilea fiu al lui Ali. Pentru şiiţi, este o zi de doliu, marcată prin
penitenţe publice.
Încercarea de a ignora aceste componente importante ale culturii afgane ar
conduce la neînţelegerea unor factori esenţiali din societatea afgană. Pentru cei
mai mulţi dintre săteni, care de altfel formează marea majoritate a populaţiei,
Legea islamică şi legile tribale continuă să fie mult mai importante decât noile
legi statale.
Cornelia DUMITRAŞCU
Instructor – catedra de pregătire socio-umană şi limbi străine
Bibliografie:
1. Le Point nr. 1949 / ianuarie 2010
2. http://ro.wikipedia.org
3. http://www.afghan-web.com
4. http://www.frontpress.ro
5. http://ro.wikiquote.org
25
EVALUAREA ÎN EDUCAŢIA FIZICĂ
Evaluarea este un act necesar şi obligatoriu în conducerea procesului
instructiv. Prin evaluare avem posibilitatea de a cunoaşte nivelul indicilor
calităţilor motrice, complexitatea şi varietatea sistemului de deprinderi şi
priceperi, modul de manifestare a subiecţilor, eficienţa mijloacelor de acţionare
folosite şi capacitatea didactică a profesorului.
Evaluarea este un proces permanent, ritmic, finalizarea sa furnizând datele
şi informaţiile declanşării unui nou proces optim, instructiv-educativ.
Ştiinţa examinării şi aprecierii este denumită „Docimologie‖ - Dokime =
probă, examen; Logos = ştiinţă.
Fazele evaluării în procesul instructiv-educativ sunt:
1.- verificarea;
2.- aprecierea;
3.- notarea, acordarea calificativelor.
1.- VERIFICAREA este procesul prin care un subiect este supus unui efort
generat de o probă sportivă. Natura probelor este diferită şi strict legată de
disciplinele practicate: atletism, gimnastică, autoapărare, exerciţii fizice
specifice etc.
Toate probele de verificare sunt însoţite de norme. Normele sunt
exprimate cantitativ şi calitativ şi se materializează prin bareme. Acestea se
găsesc în ordinele privind activitatea de educaţie fizică, în programele analitice,
în „testele de evaluare a capacităţii fizice‖, etc. şi reprezintă, din punct de vedere
didactic, finalităţile unui proces instructiv-educativ.
După înregistrarea rezultatelor obţinute la verificare se face „judecarea‖
acestora. Ele sunt comparate cu sistemul de valori prestabilite şi transformate în
note sau calificative.
26
Următorul pas este aprecierea. Rezultatele individuale permit aprecierea
subiecţilor, rezultatele globale creează posibilitatea judecării întregului proces
instructiv-educativ.
2.- APRECIEREA reprezintă reflectarea realităţii, şi-i permite profesorului
realizarea unei judecăţi de valoare.
În domeniul militar rezultatele sunt măsurabile (m, km, minute, secunde,
kg, etc.) favorizând o apreciere obiectivă, adevărată, dar şi interpretativă în
sensul judecării execuţiei cu ajutorul analizatorului vizual şi care se referă la
amplitudine, precizie, integralitate, formă etc. care ţin mai mult de
subiectivism.
3.- NOTAREA reprezintă materializarea actului de evaluare; constituie
rezultatul dialecticii dintre verificare şi apreciere.
Dincolo de a exprima sub altă formă o anumită cantitate sau calitate, nota
joacă un rol deosebit în asigurarea cadrului didactic moral şi volitiv în care se
desfăşoară procesul instructiv.
Funcţiile notei sunt:
a-didactică:
- să surprindă eficienţa mecanismului intern de instruire;
- să fie reper pentru optimizarea acestuia;
- să răspundă corect la cât a „recepţionat‖ subiectul şi cum a fost
transmisă informaţia (cum a „funcţionat‖ emisia ). Totul trebuie raportat
la cerinţele programei de specialitate.
b-educativă:
- determinarea la subiecţi a unei atitudini active, conştiente, pozitive faţă
de educaţia fizică;
- motivarea valorii ei ;
- asigurarea „coincidenţei‖ între profesor-colegi-subiect.
c-socială: să surprindă evoluţia ulterioară optimă a militarului prin ierarhizarea
aptitudinilor sale. Între cele trei funcţii trebuie să existe o corelaţie
optimă.
Criteriile de evaluare decurg din obiectivele educaţiei fizice şi asigură
un sistem logic de notate.
Principalele criterii de evaluare sunt :
- performanţa motrică ;
- progresul ;
- nivelul însuşirii programei ;
- capacitatea de practicare sistematică şi independentă a activităţii ;
- atitudinea faţă de disciplina educaţie fizică.
Metode şi tehnici de evaluare
a-metode şi tehnici de verificare:
- trecerea probelor de control ;
- executarea unor deprinderi şi acte motrice în condiţii concrete de
concurs (luptă, parcursuri aplicative);
27
- îndeplinirea unor sarcini speciale –exerciţii fizice specifice;
- observarea curentă a subiecţilor.
b-metode şi tehnici de apreciere şi notare:
- aprecierea pe baza normelor = metodă absolută;
- aprecierea prin comparaţie = metodă relativă;
- aprecierea şi notarea progresului individual;
- aprecierea şi notarea nivelului de execuţie.
Judecând din punct de vedere formal, există două tipuri de evaluare pe
care profesorii le mai pot efectua: sumative şi formative.
Evaluarea sumativă include:
- o declaraţie rezumativă asupra eficacităţii programului (procesului);
- o descriere a programului;
- o declaraţie documentară despre realizarea scopurilor programului;
- rezultatele neanticipate ale programului;
- competiţii cu rezultatele programelor-proceselor-desfăşurate anterior.
Evaluarea formativă include:
- identificarea problemelor potenţiale din cadrul programului de pregătire;
- identificarea componentelor procesului care are nevoie de întărire (creştere
valorică);
- identificarea punctelor forte ale programului;
- monitorizarea obiectivelor programului.
Profesorul trebuie să se străduiască să includă cât mai multă informaţie
comparativă cu putinţă în evaluarea programului, lucru util în aprecierea calităţii
unui program, în comparaţie cu alte programe de acelaşi tip.
ILIE POP, profesor de educaţie fizică şi sport
28
Bibliografie:
- LEONTE ION - Metodica educaţiei fizice militare – Editura A.I.S.M.,
Bucureşti 1998.
-CÎRSTEA GHEORGHE - Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului –
Editura Universul, 1993.
- POPA I. şi VESPAN V. – Metodica organizării şi desfăşurării pregătirii fizice
a cadrelor din unităţile M.I. –Bucureşti 1989.
29
EDUCAŢIA PREVENTIVĂ DESFĂŞURATĂ DE CĂTRE STRUCTURILE
SPECIALIZATE ALE JANDARMERIEI ROMÂNE
Prevenirea criminalităţii, prin acţiuni educative, este o componentă a
prevenirii sociale, desfăşurată de vectori educaţionali (familie, şcoală, forţe
poliţieneşti), în cadrul legal, prin propagandă juridică, pregătire anti-
infracţională şi anti-victimală, cu scopul de a limita posibilitatea apariţiei
faptelor antisociale.
Prevenirea criminalităţii, aşa cum este înţeleasă de lucrătorii de
jandarmerie, are un caracter colectiv şi nu individual (prin natura atribuţiilor,
gestionăm mase de oameni, din punct de vedere al siguranţei), nu este
coercitivă, acţionează înainte de producerea faptelor antisociale, exclude
măsurile de pedepsire sau intimidare. Având încredere în prevenire, credem că
personalitatea omului poate fi modificată prin educaţie şi prin schimbarea
contextelor situaţionale.
Totuşi, identificăm unele limite ale activităţii de prevenire: diversitatea
mare a faptelor antisociale, costuri ridicate ale unor modalităţi de intervenţie,
uneori starea mentală nu poate fi prevăzută/influenţată, anumite măsuri pot veni
în contradicţie cu valorile locale etc.
În sens larg, prevenirea criminalităţii se realizează, în afara educaţiei
preventive, şi prin măsuri administrative de organizare a spaţiului public,
iluminat stradal, patrularea forţelor de ordine, prioritizarea zonelor de intervenţie
prin direcţionarea efectivelor poliţieneşti, apeluri de urgenţă tip 112,
supraveghere video a punctelor comunitare vulnerabile, gestionarea situaţiei
operative prin utilizarea elementelor poliţieneşti în ţinută civilă.
Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Argeş este structură a Jandarmeriei
Române, forţă principală de ordine şi siguranţă publică, instituţie specializată a
statului, cu statut militar, componentă a Ministerului Administraţiei şi Internelor,
care exercită, în condiţiile legii, atribuţiile ce îi revin cu privire la apărarea
ordinii şi liniştii publice, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor,
a proprietăţii publice şi private, la prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi a
altor încălcări ale legilor în vigoare, precum şi la protecţia instituţiilor
fundamentale ale statului şi combaterea actelor de terorism.
Inspectoratul de Jandarmi Judeţean Argeş desfăşoară acţiuni preventiv-
educative în mediul şcolar preuniversitar, folosind efective specializate din
compartimentul Prevenirea şi combaterea criminalităţii.
Temeiul legal al acestor acţiuni este reprezentat de Legea 550/2004
privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, Legea 35/2007
privind creşterea siguranţei în unităţile de învăţământ şi Legea 4/2008 privind
prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi jocurilor sportive.
Lucrătorii de jandarmerie prestează servicii de ordine şi siguranţă publică
prin desfăşurarea unor acţiuni preventiv-educative în unităţile şcolare din mediul
urban şi rural. Toate acestea se desfăşoară în baza actelor normative enunţate
mai sus, a unui Plan general de acţiune pentru activitatea de prevenire a
criminalităţii şi a unui Plan comun de acţiune cu I.S.J. Argeş pentru activitatea
de prevenire a criminalităţii în instituţiile de învăţământ, plan denumit
30
„Împreună, pentru siguranţă!‖. Cu unele unităţi şcolare, se desfăşoară
parteneriate/proiecte educaţionale în care sunt detaliate activităţile prestate de
părţile implicate.
În concret, fie şcoala solicită telefonic cadrele militare din jandarmerie
pentru susţinerea unei prelegeri/şedinţe de pregătire, fie, la începutul unui
semestru, se realizează o planificare de principiu a acţiunilor comune.
Personalul specializat al I.J.J. Argeş desfăşoară acţiunile preventiv-
educative în uniformă, imprimând însă discuţiilor un caracter neformalizat,
pentru a uşura comunicarea, interacţiunea. Temele discutate şi mijloacele
pedagogice sunt adaptate categoriilor de vârstă. Informaţia este transmisă, în
special, prin imagini/filme şi prezentări în format PowerPoint.
Activităţile de pregătire anti-infracţională, anti-victimală şi propagandă
juridică se desfăşoară prin distribuirea de pliante informative, broşuri, materiale
didactice, diseminarea informaţiilor legislative şi prezentarea temelor specifice
în cadrul unor şedinţe de pregătire, folosirea sistemului de pregătire tip releu, în
instituţiile de învăţământ preuniversitar. Materialele de pregătire pot fi
transmise, pe bază de proces-verbal, către profesorii-diriginţi ai claselor unde
Jandarmeria prestează servicii de prevenire a criminalităţii, care devin astfel
vectori de pregătire, în scopul distribuirii către elevi.
Principiul didactic de acţiune al jandarmilor argeşeni, pe acest domeniu,
este că dacă din 30 de elevi care aud şi interacţionează, 25 ascultă, 20 înţeleg, 15
reţin şi 10 (chiar şi 1) aplică, atunci misiunea este perfect justificată.
Cantitativ, această activitate s-a concretizat prin realizarea unui număr de
139 de acţiuni preventiv-educative, în cursul anului 2009 şi 150 de acţiuni
desfăşurate până la data de 01.11.2010, în diferite instituţii de învăţământ, atât
din mun. Piteşti cât şi din alte localităţi.
Cu ocazia activităţilor de prevenire s-au distribuit pliante informative
(„Drogurile între iluzie şi realitate‖, „Nu te lăsa amăgit de alcool‖, „Pahare mici,
probleme mari‖, „Sănătatea sau tutunul‖ etc.).
Acţiunile se desfăşoară, cu preponderenţă, pe raza municipiului Piteşti. În
zonele rurale folosim efective cu specializare dublă, care execută şi alte misiuni.
Ca oportunităţi identificate în acest palier acţional al Jandarmeriei,
enumerăm:
- posibilitatea perfecţionării efectivelor de jandarmerie în tehnici de
comunicare adult-minor, precum şi în metode didactice (activitate în desfăşurare
cu Şcoala Generală nr. 6 „Nicolae Bălcescu‖ Piteşti, prin utilizarea unor
materiale foarte utile atingerii scopului, transmise de către doamna profesoară
Silvia NEAGOE - director);
- posibilitatea acţionării în sistem integrat cu efectivele specializate
ale Poliţiei (avem metode şi mijloace similare);
- posibilitatea utilizării, potrivit normelor legale, a mijloacelor
logistice puse la dispoziţie de către beneficiarul serviciilor noastre.
Dincolo de unele statistici mai mult sau mai puţin sterile, din punct de
vedere calitativ, beneficiarul serviciilor este cel mai în măsură să se pronunţe.
Astfel, familia şi şcoala pot observa modelarea comportamentală a minorului iar
forţele poliţieneşti şi administraţia locală pot analiza evoluţia numărului faptelor
31
antisociale comise de către minori în zona instituţiilor de învăţământ
preuniversitar şi nu numai.
CEZAR TOMA, Ofiţer Prevenirea şi combaterea criminalităţii
Inspectoratul de jandarmi judeţean Argeş
32
TORTICOLISUL (gât strâmb)
Atitudinea corectă a corpului este semn al echilibrului fizic şi psihic,
rezultantă a dezvoltării armonioase a corpului. Atitudinea corectă depinde deci
de un organism şi un sistem nervos sănătos.
Afecţiunea unuia dintre cei doi muşchi sterno-cleido-mastoidieni,
determină înclinarea capului în partea opusă muşchiului scurtat şi răsucirea
capului spre umărul opus. Şanţul median al cefei este înclinat în raport cu
verticala.
Cauzele torticolisului sunt multiple:
- diformităţi congenitale osoase;
- retracţia musculară a muşchiului sterno-cleido-mastoidian (torticolis
congenital);
- câştigate:
- infecţii ale faringelui;
- traumatisme;
- discopatii cervicale;
- deficienţe oculare sau auditive;
- afecţiuni neurologice (paralitice sau spastice);
- afecţiuni psihice (isteria).
Urmărind cauzele producătoare ale torticolisului vom prezenta tipurile cel
mai des întîlnite.
a) TORTICOLISUL CONGENITAL, ca
o malformaţie congenitală, îl găsim nu numai la
copiii născuţi cu forcepsul, cum se credea, ci şi
la cei născuţi prin cezariană sau la cei cu alte
malformaţii congenitale.
Nou-născutul prezintă o tumoretă ovoidă,
în urma hematomului intramuscular care creşte
în primele două luni ca apoi să dispară sau poate
să persiste. Fibrele rupte se sclerozează şi
muşchiul se retractă determinând mai târziu
torticolisul (fig. 1).
b) TORTICOLISUL OCULAR ŞI CEL AUDITIV. In cazul paraliziei
unor muşchi ai ochiului (marele oblic mai ales), se produce o diplopie
(perceperea a două imagini ale unui obiect privit). Pentru a o corecta, copilul
înclină capul în partea ochiului sănătos, fără a-1 roti în partea opusă.
La fel, copilul care are o diminuare a auzului ţine capul înclinat de partea
unde aude mai bine, ca după un timp coloana cervicală să se fixeze în această
poziţie.
c) TORTICOLISUL PRIN LUXAŢIE ATLOIDO-AXOIDIANA
UNILATERALA, cu contracţia muşchilor şanţurilor cervicale şi relaxarea
muşchiului sterno-cleido-mastoidian în partea înclinării capului, dar cu
contracţia celuilalt în partea unde se răsuceşte.
d) TORTICOLISUL PARALITIC prin afecţiunea unuia din muşchii
sterno-cleido-mastoidieni. Acţiunea celuilalt muşchi fiind normală produce
torticolisul pe partea sănătoasă.
33
Dorind să corectăm poziţia capului în torticolis suntem blocaţi de
tensiunea muşchiului sterno-cleido-mastoidian. Executând mişcarea în partea
cealaltă în care se accentuează torticolisul, o putem face cu uşurinţă.
Copilul cu torticolis foloseşte două poziţii de compensare pentru a putea
menţine capul pe verticală, pentru a nu-şi stânjeni vederea:
- ridică umărul de partea bolnavă, muşchiul sterno-cleido-mastoidian
rămânând la lungimea sa. (fig. 2).
Fig. 2. Torticolis compensat prin ridicarea umărului din partea
bolnavă.
Fig. 3. Torticolis redresat printr-o scolioză cervicală în baionetă.
Această poziţie menţinută mult timp va determina modificări în poziţia
coloanei vertebrale:
- redresează capul printr-o translaţie a gîtului de partea bolnavă, fără a
ridica umărul, dar aceasta determină o scolioză cervicală în baionetă (fig. 3).
TRATAMENTUL trebuie aplicat cât mai devreme, deoarece torticolisul
se accentuează treptat şi se fixează deja la adolescenţă.
În torticolisul recent produs prin luxaţie, până nu s-a instalat reacţia
inflamatorie, este suficientă o extensie continuă.
În torticolisul congenital se poate încerca un tratament de postură, aşezând
copilul cu partea afectată spre lumină sau în direcţia din care intră părinţii în
cameră, obligându-l astfel să-şi întoarcă faţa spre partea corectoare. Adăugăm la
acest tratament de postură, masajul muşchiului scurtat, urmat de exerciţii pasive
şi active care să întindă muşchiul şi să-l tonifice pe cel opus.
Tratamentul început la un copil mai mare foloseşte exerciţii cu
autocontrol în oglindă şi transport de greutăţi aşezate pe cap, care obligă la o
poziţie pe verticală a capului, pentru a menţine în echilibru această greutate,
precum şi elongaţii la căpăstru Glisson. Imobilizarea în corset este mai greu de
suportat.
Un alt tratament este tenotomia (secţionarea tendonului) capătului
retractat al muşchiului stern-cleido-mastoidian, sau alungirea muşchiului urmată
de elongaţii la căpăstru. Intervenţia chirurgicală pe muşchi se poate face numai
după vârsta de doi ani. Cicatricea după operaţie nu va fi masată.
34
Exerciţii pentru torticolis
1. Şezând: elongaţii la căpăstru Glisson (dispozitiv de imobilizare cap, gât),
concomitent cu vibromasaj pe muşchiul scurtat.
2. Şezând în faţa oglinzii: corectarea poziţiei capului cu menţinerea ei.
3. Şezând: ridicarea braţelor întinse sus odată cu ridicarea capului, privire în sus
spre braţe.
4. Culcat pe partea muşchiului sănătos: se lasă capul să cadă spre sol odată cu
răsucirea lui şi privirea în sus.
5. Poziţia sfinxului: ridicarea şi răsucirea capului spre partea corectoare şi
menţinerea timp de 5—10 s.
6. Culcat pe spate: inspiraţie cu ridicarea şi răsucirea capului spre partea
corectoare odată cu expiraţia.
7. Şezând: inspiraţie şi înclinarea capului spre partea corectoare contra
rezistenţei opusă de specialist, menţinerea timp de 5—10 s, cu expiraţie.
8. Şezând la masă, bărbia ţinută în palme, capul în extensie: menţinerea acestei
poziţii un timp, apoi fără sprijinul palmelor, caută să menţină poziţia corectată,
după care se revine la sprijin în palme.
9. Şezând: răsucirea capului privind peste umăr în partea corectoare.
10. Culcat înainte: răsucirea capului spre partea corectoare, sprijin pe sol în
această poziţie şi menţinerea poziţiei.
COSMIN BIDIREANU, profesor de educaţie fizică şi sport
Bibliografie:
- Dumitru Dumitru: Reeducarea funcţională în afecţiunile coloanei vertebrale, Editura
Sport- Turism Bucureşti 1984
- Ionescu A. Mazilu: Educaţia fizică în slujba sănătăţii, Editura Stadion, Bucureşti
1971
- Baciu Popovici: Examenul Clinic al coloanei vertebrale, Viaţa Medicală, Bucureşti
1964
35
ORGANIZAŢII CRIMINALE MAFIOTE
-IV-
MAFIA ASIATICĂ
Pe piaţa lumii interlope s-au răspândit şi s-au dezvoltat tot mai mult
grupările criminale din Asia. Prin crearea de mari comunităţi în principalele
metropole, prin implicarea tot mai adâncă în omoruri, răpiri, şantaj, jocuri de
noroc, traficul de droguri şi armament s-a afirmat, şi pe bună dreptate, că mafia
asiatică are potenţialul de a deveni în viitor problema numărul unu atât pentru
autorităţile americane cât şi pentru cele europene, cu atât mai mult cu cât
combaterea organizaţiilor criminale de origine asiatică se dovedeşte extrem de
dificilă datorită câtorva caracteristici care le fac aproape de nepătruns în ceea ce
priveşte anchetarea lor.
Mafia Chineză. Triadele sunt considerate cele mai vechi societăţi criminale asiatice. La
început au fost grupuri de rezistenţă împotriva dinastiei chineze, care a condus
China la începutul secolului al XVII-lea, având ca scop protejarea populaţiei
sărace de asuprirea claselor bogate şi răsturnarea de la putere a dinastiei
Manchu.
Membrii triadelor s-au refugiat în Hong Kong. Anul 1912 părea a fi un an
de glorie pentru organizaţie, deoarece a căzut dinastia Manchu şi s-a format
Republica China, dar autorităţile comuniste care au acaparat puterea nu au fost
de acord cu existenţa unor organizaţii secrete chineze, care în anumite regiuni
avea o autoritate mai mare decât statul.
Cuvântul „triada‖ este un termen englezesc folosit încă de la începutul
dominaţiei engleze asupra unor porturi şi teritorii chineze, el reprezentând
emblema sacră a acestor organizaţii, respectiv triunghiul cu cele trei mari puteri
de bază: aerul, omul şi pământul.
După 1912, „triadele‖ s-au dezvoltat foarte mult în Hong Kong, unde se
estimează că există în jur de 50-55 de organizaţii, cu un număr de cel puţin
câteva zeci de mii de membri. Alt loc unde organizaţia s-a dezvoltat puternic
este Taiwanul, unde se estimează că ar exista 700 de bande organizate în şase
mari sindicate; în 1984 numărul membrilor depăşind 15.000 de oameni. Cel mai
puternic sindicat al crimei taiwaneze este „United Bambo‖.
Organizaţiile chineze conduc şi crima organizată din Vietnam, Thailanda,
Laos, Birmania, Filipine, Macao şi Malaysia.
Triadele au o organizare tipic asiatică, toate gradele din triadă au un cod
numeric, de la cel mai mic număr la cel mai mare, 49-498.
Structura unei triade se prezintă astfel:
Un Tai Lo 498 este echivalentul unui „naş‖ de familie italiană, el are cea
mai mare putere din triadă şi este cel care hotărăşte în privinţa unor probleme
foarte importante: o afacere importantă, declanşarea războiului împotriva unei
alte triade sau uciderea unor persoane importante.
Gross Sandal 432 şi 489 sunt principalii locotenenţi ai unui Tai Lo; ei se
ocupă de buna funcţionare a triadei şi de problemele care se ivesc pe teritoriul
controlat de organizaţie.
36
Organizaţiile chineze lucrează cu sume imense de bani şi de aceea într-o
triadă va exista un consilier financiar „White Paper Fan‖ care va administra
banii şi îl va ajuta pe şeful triadei atunci când are de încheiat o afacere.
El este responsabil şi cu spălarea banilor murdari şi cu investirea lor în
afaceri profitabile legale, lucru pe care îl realizează cu ajutorul unor afacerişti
importanţi: Dragon Head. Aceşti afacerişti investesc banii organizaţiei şi de
multe ori contribuie cu relaţiile lor politice la salvarea unui membru important al
triadei din mâinile poliţiei.
Red Pole 426 este omul care se ocupă cu securitatea internă şi externă a
triadei. El este de obicei un expert în arte marţiale şi are în subordine un grup de
luptători la fel de bine antrenaţi şi care îl ascultă orbeşte. Cu ajutorul lui Red
Pole 426 sunt eliminaţi trădătorii şi este împiedicată infiltrarea agenţilor poliţiei
în organizaţie. ―Cea mai importantă sarcină a unui Red Pole este de a apăra şi a
răzbuna membrii triadei atunci când aceştia sunt atacaţi de o grupare rivală. Sunt
folosiţi pentru a elimina sau a înspăimânta adversarii; ei sun vestiţii „hit-man‖,
oameni care nu ezită să ucidă şi care pot organiza asasinate pe tot globul.‖
Penultimul eşalon al triadei este ocupat de şefii soldaţilor (Mah Jais), de
stăpânii unor activităţi ilicite precum consumul de droguri şi prostituţia (Pong
Jue) şi de omul care se ocupă cu recrutarea soldaţilor.
La baza triadei se află soldaţii - Szekon, Tin Mantoi, Jan Gud Rai 49.
Soldaţii sunt majoritatea adolescenţi care provin din familii sărace şi care
intră în triadă, deoarece este cea mai uşoară formă de procurare a banilor din
Asia. La început, execută un fel de ucenicie care constă în bătăi, ameninţări,
violuri la comandă.
Intrarea într-o astfel de organizaţie este urmată întotdeauna de un
jurământ de credinţă faţă de triadă. În timp, acest jurământ a suferit modificări,
în trecut el dura trei zile, acum este depus în câteva ore.
Jurământul debutează cu câteva întrebări cheie care evidenţiază loialitatea
noului triad faţă de organizaţie. Aceste întrebări se pun în faţa templului taoist.
După ce se întreabă dacă există trădători în templu, se trece la înscrierea
într-o carte foarte veche a numelui şi adresei recrutului, care va plăti şi o taxa de
iniţiere. Incense Master va pune în faţa recruţilor trei figurine de ceară care
reprezintă trei mari trădători ai triadei, iar figurinele vor fi apoi decapitate cu
sabia Credinţei şi a Dreptăţii. Noii recruţi se vor târî apoi pe coate şi pe
genunchi, acest gest se numeşte trecerea muntelui cuţitelor. Fiecărui recrut îi
este atins gâtul cu sabia şi întrebat cine este mai tare; răspunsul este gâtul pentru
că recrutul este gata să moară pentru organizaţie.
Maestrul va arde o foaie de hârtie galbenă ce reprezintă giulgiul sacru care
îi protejează pe călugări de focul pus mănăstirii de către dinastia Manchu.
Cenuşa este amestecată într-un vas cu vin şi zahăr. Noilor triazi li se împunge
degetul cu un ac de argint, iar sângele este amestecat în vasul cu cenuşă, zahăr şi
vin, apoi fiecare recrut îşi înmoaie un deget în vasul cu vin şi îl pune pe buze;
acesta este jurământul de sânge. Vasul este spart şi fiecare triad va spune
individual cele 36 de jurăminte: „Nu voi dezvălui secretele familiei Hung nici
măcar părinţilor, fraţilor, soţiei mele, Nu voi dezvălui secretele nici pentru bani
şi voi fi ucis de mii de săbii dacă aş face asta, spune noului triad‖.
37
Toţi triazii cunosc vechea regulă care spune: „Când eşti viu nu te duce la
autorităţi, când eşti mort nu te duce în iad‖ şi oricine va încălca codul tăcerii va
muri.
Între triada există numeroase lupte pentru a stăpâni teritoriul şi a realiza
venituri şi mai mari. Crimele comise de mafia chineză sunt groaznice deoarece
mafioţii folosesc în luptă mai ales satâre şi toporişti, un mod tipic organizaţiilor
chineze. Se folosesc arme de foc în confruntarea cu alte organizaţii criminale.
Mafia chineză este implicată în toate activităţile crimei organizate,
veniturile ei fiind de miliarde de dolari.
Principala activitate este traficul de droguri, mafia chineză controlând
aproape 85% din traficul de heroină mondial.
Un domeniu tradiţional al triadelor este prostituţia, aceasta fiind monopol
al mafiei chineze în toată Asia şi mai nou S.U.A şi Europa.
Mafia chineză s-a specializat şi în traficul de mână de lucru ilegală. Se
scot mai mulţi bani ca din alte domenii. De obicei imigranţii plătesc în jur de
5.000 – 10.000 de dolari pentru a ajunge în America, Canada, Europa sau
Australia. Avantajul este că toate ţările asiatice sunt controlate de triade şi deci,
numărul de imigranţi este mai mare.
Se scot profituri uriaşe şi din falsuri. Mafioţii chinezi execută cea mai
mare gamă de falsuri, de la Rolex-uri şi genţi Gucci, la cărţi de credit şi CD-uri
false, care invadează lumea şi care au creat mari tensiuni diplomatice între
S.U.A. şi China cu privire la protejarea dreptului de autor.
Triadele controlează toate jocurile de noroc din Hong Kong, Macao,
Taiwan, Filipine, Coreea de Sud, Thailanda şi parte din Australia.
La fel cum în S.U.A. toate ramurile industriale plătesc o taxă Cosa Nostrei
americane, aşa în Asia toată lumea plăteşte triadelor. Restaurantele, magazinele,
discotecile plătesc taxă de protecţie; dacă nu plătesc, localul este incendiat,
distrus ori se îndepărtează clienţii prin orice metode.
Spălarea banilor murdari ai mafiei chineze se face prin băncile din Europa
dar şi prin intermediul unui sistem bancar clandestin. Un labirint de bănci
chinezeşti internaţionale, agenţii turistice etc. deplasează miliarde de dolari în
câteva ore fără să lase urme.
Lupta împotriva mafiei chineze este mai grea decât împotriva mafiilor
americane, italiene, ruseşti, din cauza barierei limbajului şi caracterului dârz,
fanatic al celor anchetaţi. Atât în China, cât şi în alte ţări, sunt executaţi sute de
traficanţi anual.
Mafia Japoneză
Yakuza, denumită şi Boriokudan, este o organizaţie care săvârşeşte fapte
ilicite, printr-o organizare în bande ce-şi creează zone speciale de influenţă şi se
foloseşte fără ezitare de violenţa extremă.
Originea Yakuzei, ca şi a triadelor, se plasează cu peste trei sute de ani în
urmă, când Japonia a fost invadată de navigatori europeni, mai ales portughezi,
spanioli şi englezi, dar totodată şi de misionarii bisericii catolice, astfel că o
38
parte dintre japonezi s-au constituit în grupuri de rezistenţă care să apere
tradiţiile şi obiceiurile vechi japoneze, mai ales cele ale samurailor.
După războaiele civile japoneze şi consolidarea puterii statului, mulţi
luptători, mai ales samurai, s-au adaptat la noile realităţi şi au devenit tâlhari
care jefuiau sate. Dar marea schimbare a survenit după Al Doilea Război
Mondial, ca urmare a noilor transformări care au avut loc în Japonia. Aceste
grupări s-au asociat într-o singură grupare, Yakuza, o organizaţie specifică
Japoniei.
Datorită marilor transformări şi schimbări, mai ales în plan social,
dispariţia diferenţelor dintre oameni, dar mai ales datorită creşterii economice a
Japoniei care va deveni unul dintre cele mai puternice state din punct de vedere
financiar şi a extinderii puterii economice japoneze în toată lumea, şi yakuza a
cunoscut o creştere asemănătoare economiei japoneze.
Nivelul record al activităţii Yakuzei a fost atins în anul 1963, când ea avea
în structură 5.200 de bande cu 184.000 de membri, dar apoi, datorită acţiunilor
autorităţilor japoneze, numărul bandelor a scăzut la 2.500, iar cel al membrilor
la 85-90.000 de membri.
Bandele sunt constituite în trei mari sindicate ale crimei: ‖Yamaguchi-
gumi‖, „Ynagaua-kai‖ şi „Sumiyoschi-nengo-kai‖. În aceste organizaţii se
percepe un tribut de la membri şi afiliaţi, numit „janokin‖, şi se urmăreşte ca
majoritatea bandelor mici să fie acaparate şi să crească puterea organizaţiei.
Organizarea bandei este făcută după modelul tipic al familiei japoneze
feudale: trupele se numesc „ikka‖- familie; şeful „oyabun‖- tată; membri sunt
numiţi „kobun‖- copil; bătrânii sunt „aniki‖- frate mai în vârstă; tinerii, recruţii
sunt numiţi „shantei‖- frate mai mic; fraţii şefului sunt „oyi‖-unchii.
Organizarea de la bază se întâlneşte şi la nivelele superioare, şefii de rang
înalt având aceleaşi relaţii familiare cu şefii grupurilor mai mici, formându-se
astfel o mare organizaţie, piramidală, astfel că „oyabun-ii‖ şi „kobun-ii‖ au o
foarte strânsă legătură între ei. Ultimii membri ai organizaţiei trebuie să execute
fără şovăire ori vreun protest, toate ordinele şefilor.
Este tipic pentru japonezi acest gen de supunere oarbă şi aşa va fi în
continuare, orice mic gest care trădează o lipsă de respect faţă de o persoană mai
în vârstă sau faţă de o autoritate mai mare este imediat sancţionată de japonezi.
În cadrul organizaţiei întâlnim aceleaşi principii ca şi la Cosa Nostra:
şeful organizaţiei şi eşaloanele superioare se sustrag de la responsabilitatea
penală aruncând vina asupra subordonaţilor care acceptă acest lucru.
Mafia japoneză dispune de un număr uriaş de bani rezultaţi din activităţi
ilegale. Poliţia japoneză a estimat că venitul anual al Yakuzei este de 9-10
miliarde de dolari, din care circa 7-8 miliarde profit din activităţi de tip mafiot.
La ora actuală s-au intensificat activităţile de şantaj, cărora le cad victime nu
numai persoane, dar şi instituţii şi bănci. Acestea sunt obligate să plătească sume
de bani pentru a-şi putea desfăşura activitatea în linişte.
În ceea ce priveşte traficul de droguri, nici statul nipon nu poate fi
considerat ocolit de acest flagel, deoarece cantităţile de heroină şi substanţe
psihotrope confiscate se situează pe o linie ascendentă. Japonia a devenit o placă
turnantă în traficul ilicit de droguri, mai ales heroină, în zona Asiei de Sud-Est
spre S.U.A. şi Europa.
39
Yakuza se implică şi în jocuri de noroc, taxe de protecţie, acţiuni de tip
„roket‖, prostituţie, trafic de arme.
Pericolul reprezentat de Boryokudan nu se limitează doar la infiltrarea
Organizaţiei pe coasta de vest a S.U.A., în Hawaii, Guam şi alte teritorii din
Pacific, unde organizaţia deţine monopolul asupra traficului de droguri ci şi
prezenţa organizaţiei în tot mai multe oraşe americane: Los Angeles, San
Francisco, Las Vegas, San Diego, New York.
Dispunând de sume mari de bani, Yakuza foloseşte tot mai mult băncile
nipone sau americane pentru a spăla banii şi ai investi apoi în afaceri legale.
Sunt preferate mai ales investiţiile în domeniul imobiliar. În ultimul timp se
observă un proces intens, în care companii de construcţii din Japonia îşi deschid
filiale în S.U.A..
Lupta pe care o duc autorităţile japoneze şi americane contra Yakuza este
una foarte grea şi cu
foarte puţine victorii
pentru primii.
Legăturile
organizaţiei în viaţa
politică, socială, culturală
este o altă piedică în
distrugerea ei. Membrii
Yakuzei sunt tatuaţi pe
tot corpul cu dragoni,
şerpi, figurine mitologice.
La interogatoriu se
rezumă la a-şi arăta
tatuajele cu semnele
Yakuzei, iar în cazul în
care cred că nu vor
rezista, se sinucid. Deşi
se încearcă eradicarea
Yakuzei, numărul membrilor acesteia este în continuă creştere.
La fel ca şi în cazul triadelor, poliţia se izbeşte de aceeaşi lege a tăcerii.
Mafioţii japonezi ştiu că dacă vorbesc vor fi ucişi sau supuşi la torturi, cea mai
uşoară pedeapsă fiind tăierea unui deget, dacă a ratat o misiune, sau nu se
supune. Dacă nu este ucis, atunci mafiotul va avea de suportat calvarul sărăciei
şi al foamei, care este considerată pedeapsa cea mai dură, deoarece toate
grupările Yakuza vor fi informate de excluderea sa şi acestea îşi vor folosi
influenţa ca trădătorul să nu poată exercita nici o activitate salarială.
Grupările criminale vietnameze şi coreene. Sunt cele mai tinere grupări criminale asiatice. Ele s-au dezvoltat în două
mari etape: înainte de 1975 /şi odată cu căderea Saigon-ului, când mulţi
vietnamezi au emigrat în S.U.A. Mafioţii vietnamezi sun organizaţi în mai multe
grupuri, până acum nu s-a reuşit o unire a tuturor într-o mare organizaţie.
Un grup are între 4-10 persoane şi nu are stabilitate din cauză că membri
nu sunt loiali, mulţi vietnamezi fiind soldaţi în triade şi luptând pentru acestea,
40
fiind cei mai cunoscuţi mercenari asiatici. Sunt conduşi întotdeauna de un
infractor mai în vârstă numit „doică‖ sau frate mai mare, nu de puţine ori doicile
fiind foşti ofiţeri sud-vietnamezi.
Cea mai cunoscută grupare vietnameză este BORN TO KILL (BTK) care
acţionează pe coasta de est a S.U.A., dar în ultimul timp s-a extins şi pe coasta
de vest. Se remarcă printr-o bună organizare şi o strictă respectare a secretelor
organizaţiei.
Se încearcă atragerea în BTK a amerasiaticilor care sunt buni luptători şi
executanţi în cadrul unor activităţi mafiote. Vietnamezii se ocupă de droguri,
prostituţie, jafuri şi jocuri de noroc.
Organizaţiile coreene sunt foarte tinere în comparaţie cu triadele sau
Yakuza, dar ele sunt într-o continuă creştere mai ales că în ultimii ani acţionează
împreună cu mafia japoneză. Principalele venituri sunt realizate din traficul de
droguri, prostituţie, şantaj, camătă, fraudă prin cărţi de credit sau contrafăcute.
În traficul de droguri, organizaţiile coreene cooperează cu Yakuza şi
împreună domină piaţa americană a „ice-ului‖, un nou drog foarte tare.
Coreenii şi japonezii produc în Coreea de Sud mari cantităţi de
metaamfetamină, care este exportată în toată Asia, în special în Japonia.
În S.U.A., organizaţiile coreene cele mai cunoscute sunt: „Korean Power‖
din New York; „Korean Killer‖ (ucigaşii coreeni) şi „Magui‖ (Maestrul); mai
există câteva organizaţii mai mici aservite direct Yakuzei. Ele se ocupă cu
traficul de droguri, şantaj, controlul restituirii împrumuturilor şi prostituţia.
Deoarece Yakuza cunoaşte o expansiune rapidă în S.U.A., ea va folosi ca
forţă armată, care să-i protejeze unele teritorii, şi bande formate din coreeni.
Crima organizată asiatică are potenţialul ca într-un viitor nu prea
îndepărtat să devină numărul 1 în domeniul crimei organizate şi, astfel, o foarte
mare problemă pentru autorităţile americane şi pentru cele europene.
IULIAN SEBASTIAN PEŢENCHIA, profesor de tactică de jandarmi
BIBLIOGRAFIE: - V.Ursa, Criminologie, ed. 1 sept, Bucureşti, 1996
- Barlow, Hugh.D, Kauzlarich, David, Introduction to Criminology, Prentice Hall,
2001
- Cutrera, Antonino, La Mafia- Palermo, 1900
- Falcone Giovanni, Mafia, Editura Danubius, Galaţi, 1994
- Vergulini Giorgio, Istoria Mafiei, Editura Enmar, Bucureşti, 1998
- Pitulescu Ion, Al treilea război mondial: Crima Organizată, Editura Naţional,
Bucureşti, 1996
- Kerr Philip, Mafia Rusească, Editura Aldo Press, Bucureşti, 1997
- Pantaleone, Michele, Mafia şi Politica, Editura Politică, Bucureşti, 1964
- R Negru, Banii şi Puterea, Editura Naţional, Bucureşti
- Lallemand Alain, Organizaţii criminale ruse conduse de etnici evrei cuceresc
lumea, Editura Aurelia, 1997
- Hosking Geoffrey, Rusia, popor şi imperiu, Editura Polirom, 2001
41
- Heinen Armin, Legiunea Arhanghelul Mihail. O contribuţie la problema fascismului
internaţional, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999
- Stefanescu Paul, Asasinatele politice în istoria României, Editura Vestala, Resita,
2000
- Sudaplatov Pavel, Arhitectura terorii, Editura Eleusis, Ploiesti, 1994
- Ockrent Christine, Contele de Marenches –Consilier de taină al puterii, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1992
- Le Doren Serge, Rose Philippe, Cyber-Mafia, Editura Antet, Bucureşti, 1998
- Pezzino Paolo, Mafiile, Editura All, Bucureşti, 2003
- Niediek Norbert Mappes, Mafia din Balcani, Editura Vivaldi, Bucureşti, 2005
42
ATITUDINEA CORECTĂ ÎN ARTELE MARŢIALE
Oricine începe practica artelor marţiale e motivat de un scop anume sau
de un set de obiective. Printre cele mai frecvente, se numără dorinţa de a se
putea apăra în anumite situaţii, de a-şi dezvolta condiţia fizică sau de a căuta
companie. În timp, aceste scopuri iniţiale capătă un alt înţeles pe măsură ce
începem să simţim efectul transformator pe care arta marţială îl are asupra vieţii
noastre. Pentru că artele marţiale sunt, în general, discipline care predau tehnici
capabile să rănească şi să ucidă un adversar, ele trebuie practicate cu un simţ al
seriozităţii şi cu o atenţie pentru cel mai mic detaliu din cauza riscurilor inerente
existente.
Arta
marţială este şi o
cale de dezvoltare
spirituală. Ea
conţine
imperativul moral
de a respecta şi a
proteja toate
fiinţele vii.
Elementul „bu‖
sau marţial este o
parte atât de
vitală a
antrenamentului
încât îndepărtarea
lui ar reduce arta
la un sistem de exerciţii pentru sănătate.
Artele marţiale proiectează o vedere idealizată a unei lumi în armonie, iar
tehnicile artei exemplifică această viziune abstractă într-un context tangibil,
fizic. Mai mult, tehnicile întruchipează principiul non-rezistenţei.
Eticheta este una dintre pietrele de temelie ale comportamentului corect în
sala de antrenament. Mulţi înţeleg greşit importanţa formalităţilor care trebuie
respectate în sală. Obiceiurile pe care le observăm înainte, în timpul şi după
antrenament sunt concepute pentru a stabili un cadru controlat în care tehnici
foarte periculoase pot fi practicate în siguranţă.
Eticheta nu trebuie înlăturată ca fiind un set gol de ritualuri îndeplinite
numai din obişnuinţă. Ea are o valoare mare şi în afara sălii. Oamenii extrem de
politicoşi îşi fac mai puţini duşmani, lucru pe care şi-l doreşte în mod evident
orice exponent al artelor marţiale.
Practicantul are nevoie de un atac hotărât pentru a înţelege problemele de
echilibru, mecanica corpului şi curgerea energiei. Atitudinea marţială a
atacatorului îl va proteja de accidentări şi-i va susţine propriul progres şi pe cel
al partenerilor de antrenament. Atacantul va mai fi răsplătit pentru eforturile sale
şi printr-un corp flexibil, bine antrenat, care e obişnuit cu căderea, o experienţă
incomodă, dacă nu periculoasă pentru cei mai mulţi oameni. Mişcarea iniţială a
apărătorului trebuie să-l dezechilibreze pe partener pentru că atacatorul nu va
43
mai putea să se opună dacă şi-a pierdut
centrul de greutate. El învaţă să-şi
menţină stăpânirea de sine fizică şi
mentală în faţa atacurilor care ar
nelinişti o persoană neantrenată.
Dar oare noi ne antrenăm într-
adevăr pentru a putea învinge un
campion de karate, un boxer
profesionist sau un luptător olimpic?
Esenţial e că scopul nostru final
trebuie să fie protejarea vieţii, a
libertăţii şi a proprietăţii, nu învingerea
unui adversar într-un meci. Trebuie să
ne dezvoltăm o stare constantă de
vigilenţă şi să fim capabili să
răspundem instinctiv la ameninţări
neprevăzute. Trebuie să devenim
indivizi sănătoşi, flexibili şi bine
antrenaţi, capabili să se adapteze rapid
la situaţiile provocatoare.
PETER ARPAD - Instructor de educaţie fizică şi intervenţie profesională
44
SĂ NE CUNOAȘTEM
Poziţia mea de „decan‖ al Şcolii de Aplicaţie
a Jandarmeriei Române (decan de vârstă), îmi oferă
posibilitatea de a privi în urmă pentru a puncta
câteva aspecte din viaţa şi activitatea mea
profesională.
M-am născut (anul 1957) şi am copilărit pe
plaiuri mureşene, în inima Ardealului, la poalele
munţilor Gurghiului în imediata vecinătate a
staţiunii Sovata. Am avut privilegiul de a descoperi,
prin intermediul aventurilor şi jocurilor specifice
copilăriei, natura şi fenomenele ce o guvernează ,iar
părinţii şi „bunii‖ mei m-au învăţat să fiu drept la
trup şi bun la suflet.
În perioada liceului am început să practic
sportul în cadru organizat, ceea ce mi-a dat posibilitatea să cunosc oameni şi
culturi diferite (datorită participării la competiţii sportive peste hotare), oameni
cu dorinţele, idealurile şi concepţiile lor despre lume şi viaţă, dar mai ales despre
mişcarea fizică, parte din educaţia fiinţei umane dornică de a trece peste
barierele şi hopurile apărute în cotidian.
Entuziasmul vârstei adolescenţei, practicarea sportului şi valorile lui
moral-volitive, au contribuit din plin la formarea mea profesională – profesor de
educaţie fizică şi sport.
În anul 1983 am absolvit Facultatea de educaţie fizică şi sport din cadrul
Universităţii din Constanţa şi am devenit profesor în ale mişcării fizice.
Repartizat fiind la Liceul „Ion Maiorescu‖ din municipiul Giurgiu, am încercat
să dezvolt spiritul de emulaţie (de întrecere) al elevilor prin participarea lor la
concursuri şi întreceri sportive, să modelez caractere şi personalităţi.
În perioada 1989-1991 mi-am desfăşurat activitatea sub titulatura unei noi
specializări, aceea de profesor C.F.M. (cultură fizică medicală) la Policlinica
pentru sportivi - Bucureşti unde am „oblojit‖ deficienţe şi afecţiuni corporale în
urma unor accidentări ale sportivilor în timpul activităţii competiţionale.
Peste puţin timp, se vor împlini 20 de ani de când am păşit în această
unitate a Jandarmeriei Române, pe atunci (iulie 1991) Brigada de pază a
Municipiului Bucureşti, fiind încadrat pe funcţia de ofiţer cu educaţia fizică;
veneam cu dorinţa de a pune bazele unei pregătiri judicioase în cadrul procesului
instructiv-educativ.
Au urmat ani buni în care, alături de colegi, am contribuit la completarea
şi îmbunătăţirea spaţiilor de desfăşurare a activităţii - terenuri de fotbal, de tenis
de câmp, de volei, pistă de atletism, utilarea sălilor de sport şi de forţă cu
aparate, instalaţii şi materiale specifice.
Am absolvit modulul de pedagogie şi metodică aplicată în cadrul
Academiei Naţionale de educaţie fizică şi sport în anul 1994 şi cursul
postuniversitar în domeniul educaţiei fizice şi sportului militar –Facultatea
militară de educaţie fizică din cadrul A.N.E.F.S. în anul 2000.
45
Din anul 2000, în urma promovării concursului, sunt profesor în cadrul
Şcolii de Aplicaţie –titularul disciplinei de educaţie fizică.
.......În rest numai de bine!!! Ilie Pop
„Epopeea‖ mea începe în august 1997. Atunci am absolvit Şcoala de
Ofiţeri „Nicolae Bălcescu‖ din Sibiu.
Coincidenţă ar spune unii, destin ar spune
alţii, am fost repartizată comandant de pluton la
Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu‖ din
Bucureşti, unde am avut privilegiul să încep o
muncă plăcută, utilă şi deosebit de grea: „munca
cu omul‖. Aveam în faţă tinere de aceeaşi vârstă
cu mine, bine pregătite din punct de vedere
intelectual cu care trebuia să fac instrucţie, să le
predau, sau să port o conversaţie decentă. Cine a
trecut prin aşa ceva trebuie să ştie că este văzut
de multe perechi de ochi care îţi urmăresc
mimica, gestica, ţinuta şi orice fel de greşeală.
Forţa exemplului personal şi pregătirea de calitate
reprezentau atuurile unui tânăr comandant de
subunitate. Doi ani de zile au reprezentat pentru
mine o experienţă unică ce s-a materializat în
perioada următoare. În august 1988 la parada de la „23 AUGUST‖ am întâlnit
un tânăr ofiţer de jandarmi. Eu aveam gradul de sublocotenent, iar el de
locotenent! Urmarea: în septembrie 1989 mi-am schimbat statutul devenind
doamna Muntean iar în anul 1990 mămica unei superbe fetiţe (fiecare mamă
spune că puiul ei este cel mai frumos şi cel mai deştept).
Anul 1991 a adus o schimbare în activitatea mea profesională, fiind
repartizată (în urma desfiinţării pregătirii studentelor) la Serviciul de paşapoarte
al municipiului Bucureşti. În acea perioadă tot românul, fie că pleca sau nu în
străinătate îşi făcea paşaport („să fie‖). Seara, în familie, povesteam ce nume
interesante am descoperit (ex. Pardalian, Mercedesa, Isaura) sau ce inepţii am
găsit în cereri, acestea fiind completate cam aşa: ochi: „doi‖, semne particulare:
„frumos‖. Erau şedinţe de terapie prin râs care ne încărcau bateriile pentru a
doua zi.
În anul 1995, după absolvirea Facultăţii de Comerţ specialitatea
Marketing din cadrul A.S.E. mi-am schimbat profilul, transformându-mă în
jandarmeriţă în cadrul Brigăzii 17 Jandarmi, ca ofiţer în statul major. Trei ani
mai târziu am absolvit cursul postuniversitar în cadrul Academiei de poliţie
„Alexandru Ioan Cuza‖ cu specializarea Ştiinţe poliţieneşti.
În anul 2000 a fost înfiinţată Şcoala de Aplicaţie pentru ofiţeri Mihai
Viteazul a Jandarmeriei Române şi, în urma unui concurs, am ocupat funcţia de
instructor militar. Aşa am revenit la vechea mea „dragoste‖, aceea de a preda
unor cadre militare. De reţinut faptul că pregătirea mea de bază m-a ajutat să îmi
înving temerile şi să pot preda diversele teme în faţa cursanţilor, preponderent
46
bărbaţi. În anul 2007, în urma unui concurs am ocupat funcţia de şef al Catedrei
de pregătire de stat major, militară şi fizică. Sper că sunteţi cu toţi conştienţi că
peste tot există şi misogini. Iar Jandarmeria nu face excepţie. Puteţi să vă daţi
seama ce surpriză era pentru unii ofiţeri şi subofiţeri bărbaţi să constate că
pregătirea militară şi în special instrucţia tragerii le este predată de un ofiţer
femeie. Beneficiind de susţinerea conducerii şcolii, şi cu aportul unor colegi
deosebiţi am reuşit să îmi îndeplinesc obiectivele pe care mi le-am propus, de a
realiza o pregătire de calitate.
Şi satisfacţia cea mai mare a unui profesor, îndrumător sau instructor este
de a vedea că munca sa este apreciată, utilă iar atunci când se deplasează în alte
unităţi sau chiar pe stradă este salutat cu respect şi este întrebat: ‖vă mai aduceţi
aminte de mine, v-am fost cursant la cursul.......‖ sau „dumneavoastră m-aţi
învăţat să trag cu pistolul‖..... şi atunci realizezi că eforturile pe care le-ai făcut
au meritat.
Chiar dacă au trecut şi trec anii, sentimentul de încredere în ceea ce fac cu
dăruire şi pasiune rămâne la fel de viu.
Maricica Muntean
Sunt Cosmin Bidireanu. M-am născut în ziua de 28 iunie 1978, în
Târgovişte, oraş în care mi-am petrecut copilăria până la vârsta de 14 ani, când
în urma unor selecţii riguroase am fost ales pentru a face parte din Lotul naţional
de juniori reprezentând clubul sportiv şcolar C.P.S- L.P.S Constanţa.
Pot spune că începând cu vârsta de 14 ani mi-am dedicat viaţa sportului.
Am început cu canotajul, sport pe care l-am făcut
cu tot sufletul, chiar dacă pe atunci un suflet de
copil. Canotajul nu este un sport uşor. Cu multă
muncă, alături de colegii şi antrenorii mei am
reuşit să fiu multiplu campion naţional, balcanic
şi apoi, mondial. Dovadă sunt zecile de medalii
de aur, argint şi bronz primite pe podiumurile de
festivitate în ţări de pe aproape tot mapamondul.
La fiecare festivitate de premiere eram cuprins de
fiorii pe care numai imnul ţării tale ţi-i poate
stârni. Sunt mândru că prin sport am dus numele
ţării peste hotare.
Sportul a devenit a doua şcoală pentru mine. Astfel, pe lângă cursurile
Liceului Ion Heliade Rădulescu profilul Informatică, ale Facultăţii de Ştiinţe ale
Naturii - Educaţie Fizică şi Sport a Universităţii Ovidius din Constanţa,
canotajul m-a pregătit fizic şi psihic, mi-a dat posibilitatea de a călători în
Europa şi Canada, să cunosc mulţi sportivi naţionali şi internaţionali, să-mi fac
prieteni, dar cel mai important lucru a fost să demonstrez alături de colegii mei
că românii sunt ambiţioşi şi talentaţi.
Pentru că viaţa de sportiv de performanţă nu durează până la „adânci
bătrâneţi‖, la vârsta de 26 de ani am devenit militar angajat pe bază de contract
al plutonului 50 al Poliţiei Militare şi am luat parte la nenumărate misiuni
47
speciale: escortă, pază transport valori, protecţie V.I.P., control şi îndrumarea
circulaţiei. Toată această experienţă m-a ajutat să particip în Teatrul de Operaţii
din Irak la misiunea de menţinere a păcii „Antica Babilonia‖ desfăşurată în anul
2005.
Din 2007 sunt instructor de educaţie fizică şi sport la Şcoala de Aplicaţie
pentru Ofiţeri a Jandarmeriei Române, unde continui să fac cu acelaşi
devotament meseria
pentru care m-am
pregătit încă din
copilărie. Îmi place
ceea ce fac pentru că
aşa cum se ştie „mens
sana in corpore sano‖.
Îmi doresc ca toată
lumea să
conştientizeze că
sportul înseamnă
sănătate şi vigoare şi
că trebuie întotdeauna
să ne facem timp şi
pentru SPORT!
Cosmin Bidireanu
48
49
Redactor: Corectură:
O să fie scris altceva:
50