MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢ · An. VI, nr. 8 (66) august 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR 3...

An. VI, nr. 8 (66) august 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR

www.memoriaoltului.ro 1

MEMORIA

OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR Revistă de istorie şi cultură Anul VI, nr.8 (66), august 2017

Editată de Asociaţia Culturală

MEMORIA OLTULUI

Director: Ion D. Tîlvănoiu

Comitetul de redacţie: Dr. Aurelia Grosu, Mircea Şerbu, dr.

Nicolae Scurtu, Ion Andreiţă, Dumitru Botar,

dr. Jeana Pătru, Cornel Manolescu, Floriana

Tîlvănoiu, Costel Vasilescu, Vasile Radian.

Planşele noastre

1. Biserica Ionaşcu din Slatina (imagine din lucrarea ,,Geografia Judeţului Olt” a

învăţătorului Ştefan Ionescu din Tătuleşti, lucrare întocmită în 1940 şi aflată în

manuscris la Arhivele Naţionale din Bucureşti);

2. Sus: Clădirea şcolii primare din Fălcoiu, judeţul Romanaţi în 1934;

Jos: Corpul didactic al şcolii primare din Fălcoiu-Romanaţi în 1934 (imagini din

,,Monografia şcoalei primare din comuna Fălcoiu judeţul Romanaţi”, lucrare

întocmită de învăţătorul Gheorghe Săninoiu în 1941 şi aflată în manuscris la

Arhivele Naţionale din Bucureşti);

3. Sus stânga: Eroul slt. rez. prof. Dumitru Iordănoiu din Sâmbureşti-Olt a căzut

eroic la datorie în luptele de la Oarba de Mureş la 4 octombrie 1944;

Sus dreapta: Ilie Dumitrică zis Iordănoiu din Sâmbureşti-Olt (tatăl eroului

Dumitru Iordănoiu) în faţa casei sale din Sâmbureşti (imagini din arhiva

Memoria Oltului);

Jos: Programul manifestării din 29 iunie 1931 când la Teatrul Naţional din

Caracal a fost sărbătorit Nicolae Iorga la împlinirea a 60 de ani de viaţă

(colecţiile Muzeului Romanaţilor din Caracal);

4. Două imagini de epocă din Corabia: strada Cuza-Vodă (sus) şi strada I.C.

Brătianu (jos);

ISSN 2284 – 7766

Tiparul executat la Editura Hoffman

www.EdituraHoffman.com

Tel./fax: 0249 460 218; 0740 984 910



Cuprins

1. Din manuscrisele lui Demetru Iordana (II)......................................................../3

2. Ion Andreiţă- Drama Apostolilor Neamului......................................................./9

3. Ion Lazu- Amintirile unui scriitor slătinean (XIII)........................................../11

4. Cornel Manolescu- Prefecţii judeţului Romanaţi (IV)...................................../15

5. Ion D. Tîlvănoiu- Răsfoind ziarul Fapta (iulie- decembrie 1946).................../36

6. Dumitru Botar- Întâmplări din Caracalul de altădată...................................../35

7. Ilie Dumitru- Familia Racoviceanu în lumina documentelor........................./38

8. Ştefan Grigorescu- O ctitorie a boierilor Buzeşti: Mănăstirea Dobruşa

(VIII).................................................................................................................../48

9. Marin Petran-Vlădila- Familia Popescu din Vlădila. În fruntea comunei peste

un secol: preoţi, notari, primari, învăţători......................................................./43

10. Ion D. Tîlvănoiu- Generalul de brigadă (r.) prof. univ. dr. ing. Titică

Vasile.................................................................................................................../45

11. Corneliu Vasile- Bogdan Petriceicu Hasdeu despre Romula şi Romanaţi....../51

12. Nicolae Popescu-Optaşi- Sprijinul acordat memorandiştilor de locuitorii

judeţului Olt în anii 1893-1895........................................................................../53

13. Aurel Oprişan, Constantin Stancu- Jurnalul de front al lui Ion. C. Preda

(III)....................................................................................................................../55

14. Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar- Teatrul Nostru.

Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (X)............................../64

15. Ion D. Tîlvănoiu- Mărturii despre săpăturile de la Romula conduse de Gr.

Tocilescu şi Pamfil Polonic................................................................................/71

16. Col. (r.) Dumitru Matei- Luptele Regimentelor 43 Olt şi 59 Romanaţi de la Jiu

la Muncelu, 1916-1917......................................................................................./80

17. Calendarul Memoriei Oltului şi Romanaţilor- august..................................../100

18. Vasile Radian, Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu- Monumentul eroilor din

comuna Sâmbureşti-Olt..................................................................................../102

19. Apelul Asociaţiei Culturale Memoria Oltului................................................../104



Din manuscrisele lui Demetru Iordana (II)

Scriitorul slătinean Demetru Iordana (n. 20 martie 1918- m. 15 martie 1979),

victimă a securităţii regimului comunist, căruia revista noastră i-a dedicat atenţia

cuvenită (Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 20/2013; 44-46/2015; 47-51, 58/2016) ,

a lăsat mai multe manuscrise valoroase. Unele dintre ele i-au fost confiscate de

securitate şi aşteaptă şi acum în arhivele C.N.S.A.S. un cercetător atent care să le

restituie posterităţii. Regretăm că factorii de decizie din domeniul culturii judeţului

Olt nu găsesc de cuviinţă să aloce din fondurile destinate culturii o sumă oarecare

(mai mică poate decât aceea

cheltuită cu un spectacol în aer

liber al unor ,,vedete”) pentru

recuperarea şi publicarea

manuscriselor, scriitorilor olteni,

confiscate de fosta securitate. Este

trist, este nedrept, este regretabil

că la atâta timp de la căderea

comunismului, intelectualii

condamnaţi de acest regim rămân

tot condamnaţi, opera lor rămâne

mai departe necunoscută,

suferinţele lor neştiute. Dacă

lucrurile vor rămâne aşa în

continuare, înseamnă că de fapt

securitatea i-a învins. Nădăjduim

însă că nu va fi aşa şi la fel cred şi

alţii ca noi. Este şi cazul unor

distinşi intelectuali slătineni

precum dl. Mircea Şerbu- primul

care ne-a atras atenţia asupra

acestui valoros scriitor şi dl. Vlad

Iovu care a păstrat în arhiva

familiei un manuscris al

prietenului său Demetru Iordana,

manuscris pe care l-a încredinţat spre publicare revistei noastre.

Manuscrisul din care prezentăm aceste fragmente este de fapt un caiet

studenţesc de 89 de pagini scrise citeţ cu cerneală albastră doar pe pagina din

dreapta, având corecturile autorului făcute cu aceeaşi cerneală şi la final nota:

,,Slatina, 1976.”

Alte corecturi şi adăugiri făcute cu creionul de o persoană neidentificată ar

face manuscrisul de neutilizat şi de aceea am decis să nu ţinem seama de ele. De la

sfârşitul caietului, Iordana a scris în 1979 (anul morţii sale), pe 20 de pagini din

stânga, un fragment de roman intitulat ,,Cutremur”.

Demetru Iordana



Dacă în Fata doctorului Ambrozie, singurul roman publicat de Demetru

Iordana în 1943, Perpessicius vedea un ,,preţios debut epic”, în aceste poeme-proză

din ultimii ani ai vieţii, păstrate în manuscris, descoperim un autor reflexiv,

preocupat de filosofie, artă şi destinul omului şi creatorului într-un regim

concentraţionar, consideraţii pe care le împleteşte cu detalii biografice esenţiale.

Aducem mulţumiri sincere d-lui Vlad Iovu care ne-a încredinţat

manuscrisul şi d-lui Nicu Petria care a trudit la tehnoredactarea lui.

*

Poetul

Într-o vreme, s-a născut un copil mare, care copil, născându-se încet, a intrat în

lume pe spate, cu picioarele înainte și cu capul în urmă. De aceea mintea lui era în

călcâie, iar călcâiele îi erau împrumutate de la repezitul Achile, în timp ce capul lui era

brahiocefal, în loc de creier avea o inimă atât de sensibilă încât prindea repede toate

pulsațiile lumii cum prinde medicul pulsul sângelui svâcnind în artere. Dar partea cea mai

ciudată stă în aceea că ochii lui cam mari cât două roți de la car și, privind, el vedea peste

tot nevăzutul. Și veșnic nevârstnic, ca pruncii măreți, el contempla lumea dintr-un leagăn

vrăjit, care leagăn, când se legăna, cânta singur, în timp ce el visa cu ochii deschiși că

afară plouă cu îngeri și că din lună ieșea o lebădă de argint sau visa că vorbele se prefac

în flori, iar florile în stele, sau că în sufletul lui se desfac zări și că zorile răsar peste inima

lui.

*

Piedestalul ciudat

Călătoream odată visând, printr-un târg cunoscut ca în vis și înțesat de oameni

înghesuiți fantomatic, ca într-un abur de vis și visam că parcă eram într-un tramvai

enorm, plin de călători amorțiți ca în somn care-și dădeau ochii mari peste cap, ca să vadă

ca în somn, tot ce era de văzut. Și, ca și ei, visând, mi-am dat și eu ochii mari peste cap ca

să văd și eu tot ce era demn de văzut în acel vis. Și-am văzut, aburit, tot visând un

piedestal înalt ridicat până în norii din cer visători. Și sus în vârf, sta în picioare solemn

un tânăr cu plete vopsite himeric în culoarea vântului turbat, care-i trecea visător peste

creștet și surâdea ca într-un vis. Și alături de el, ca un tron, se aflau o grămadă de cărți

visătoare care purtau pe coperți numele lui inventat într-un vis și pe care vântul analfabet

și grăbit le răsfoia în neștire, visând. Insul acela ciudat, fantomatic ca în vis, era drapat

într-o modestie sfioasă, transparentă ca vălul unei mirese stângace, prin care îi vedem

orgoliu rânjind visător. Și-acel ins se închina cu adâncă smerenie, către imensa mulțime

adunată himeric în jurul piedestalului său visător și adresându-se omenirii întregi, care

exista doar în raza visătoare a ochiului său, șoptea, când și când, cu o milă surâzătoare, ca

în vis: ,,Bieții oameni!”

*

Despre filosofie

Am vrut să-mi închid ființa în palatele de cleștar ale minții. Am vrut să fiu

prizonierul meu însumi adăpostit într-o casă, dar până la urmă casa s-a surpat peste mine

cu un zgomot de vis. Și mă tot întreb: De ce nu mă hotărăsc să stau singur sub cerul

înstelat? Acum știu: mi-era frică de furtuni, de arșițe, și-apoi era mult mai comod să

m-ascund într-o casă, care până la urmă avea să se surpe cu zgomot de vis. Și era mult

mai ușor să-mi închid ființa în palatele de cleștar ale minții, ca să-mi fiu prizionier mie



însumi. Era o capcană confortabilă, în care mă visam singur și nesilit de nimeni ca să fug

de oameni, de fapte. Dar de-acum sunt decis: mă duc să hoinăresc liber sub cerul înstelat,

chiar dacă o fi să întâmpin cumplite furtuni, sau arșițe.

*

Drumul poetului

Privea uneori înapoi: pe urmele lui, imprimate adânc în nisip, iarna își cernea

trist crinii ei de zăpadă. Undeva, departe, la capătul străzii după colț, îl aștepta toamna cu

carele ei pline de aur, iar mai departe lângă pod, vara se tolănise obosită. Primăvara era

mereu dinaintea pașilor lui și din țărâna străbunilor scotea în drum trandafiri roșii. El

mergea mereu printre ei, drept înainte, în vecinic urcuș, spre steaua polară. Și a urcat, a

urcat, iar când a ajuns acolo, era bătrân și sfârșit. Iar de jur împrejur înflorea limpede

răspândea taina „tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte”.

*

Împlinire

Într-o zi am luat-o de braț, de brațul ei, ca o aripă frântă și am dus-o la plimbare.

În parc ne-am întâlnit acolo cu vara răsfățată alene pe bănci, sub un soare cu aureolă de

flăcări prin care se legănau neîncetat îngeri somnoroși și distanți și ne-am așezat amândoi

pe-o bancă solitară, care furase verdele câmpului. Și ne-am lăsat înfășurați, din toate

părțile, de șalurile verii mari și fierbinți. Iubita totuși tremura de frig lângă mine, ca astă

iarnă la săniuș, pe zăpada din care înfloreau lebede albe. Ea nu știa, nu bănuia. Ea nu știa

că, dacă vom sta înlănțuiți, vom izbuti până la urmă să fim începutul modest al unui șir

lung de urmași măreți, cu soarele în creștet, care să ne rotunjească visele și să urce, până

în vârf munții abrupți, acolo unde viitorul poate fi atins cu mâna, ca un acoperiș al

iubirii.

*

Împotriviri

Eu nu mă uit la nori: ei se destramă și pier. Eu mă uit numai la cer: el rămâne

statornic și ziua și noaptea. Dacă suflu în globulețul de puf al unei păpădii din câmpie, el

își spulberă fulgii în vânt. Dar eu suflu doar în „globul” capului meu și îmi vin alte și alte

gânduri, duium. Când stau cu spatele la soare, văd luna apărând, iar când întorc lunii

spatele soarele îmi rânjește din nou și eu nu mă aleg cu nimic. Așadar, am dinaintea

ochilor mei doar soarele și luna din sufletul meu. Și atunci mă aleg cu o lumină de

miracol. Când trec vadul unei ape nu calc pe nisipul gingaș, ci doar pe bolovanii

grosolani și groși. Nu-mi agăț ochii de păsări, căci ele se duc și nu le mai văd. Îi agăț de

pământul întreg, căci îl am pururi sub tălpi.

*

Nici soarele și nici luna

Degeaba, soarele care răsare mereu la ora cinci dimineața, și se plimbă boierește

pe boltă, nu era al nostru oricât am fi dorit-o de aprins. Vedeam doar cât de hain ne

rânjea, de parcă se strâmba la noi în bătaie de joc. Iar alteori, ticălosul, ne arăta și dinții

mai cruzi decât colții de lup. Degeaba: bestia aia blondă își râdea amarnic de noi și-și

întorcea, apoi șăgalnic râsul spre lună. Și era și aia o nebună ... Era un gălbenuș înghețat,

care ne trata cu multă răceală, fiindcă nici ea nu era a noastră. Zadarnic o afirmau poeții,

cu mințile nălucite de ea. Ea era a ei însăși și, ca și soarele, a neantului. Nu ne dădea în

gând, când eram dornici de soare, iar câteodată de lună, ca să-i căutăm adânc în sufletul

nostru. I-am fi găsit mereu acolo, împreună pe veci.



*

Cimitirul

Câte cruci, înfipte strâmb , în mormintele acelea ca nişte muşuroaie surpate . Ici-

colo, căsuţe de piatră, ca nişte închisori în miniatură- cavouri. Dar morţii unde trăiau?

Cimitirul era un labirint subteran prin care circulau doar amintiri mortuare; morţii erau

doar nişte iluzii cernite, nişte prejudecăţi îndoliate. Dacă i-am fi căutat în stele, am fi

descoperit miraţi că ei erau mai vii decât noi şi că-şi râdeau de părerea noastră ciudată

cum că ei s-ar fi aflat îngropaţi sub acele cruci strâmb înfipte, în acele morminte care erau

nişte muşuroaie surpate. Pentru ei, moartea nu era altceva decât viaţa cu chipul întors spre

părinţi ca să-şi plângă regretele.

*

Cântecul pe care îl cânt

Prietenul meu bun, cititor în zodii și în stele, m-a întrebat într-o zi: Ce-i pentru

tine cântecul pe care-l cânți? I-am răspuns: Ca și la Withman, nu este o tribună cu voci

stridente, care să spargă tăcerea de aur; ca și la Tagore, nu este o catedră vopsită

strălucitor, care să orbească pe cei ce deja văd; ca și la Eminescu, nu este un piedestal

înconjurat de drapele, pe care să-mi urc statuia de gips încremenită pe veci. Ca și ei,

trâmbițele de tinichea aurită le-am lăsat copiilor spelbi, ca să-și sufle plămânii în ele. Ca

și ei am lăsat frunza neatinsă în copac, n-am rupt-o ca să-i dau sunet în vânt. Ca și ei

drângul l-am aruncat peste umăr, iar fluierul l-am frânt pe genunchi. Ca și ei nu frec o

nuia împăroșată de un sicriaș proptit sub bărbie, pentru o ureche de zgârci; ca și ei, lira

mi-am expediat-o în lună, ca să fie prefăcută în lingouri de aur, pentru cei morți și uitați.

Ca și ei, dar la statura mea de om obicinuit, cântecul meu este o melodie de șoapte

puternice, sâsâite printre buze, ca de la frate la frate, pentru oameni, frații mei gemeni.

*

Printre stele

Treceam de la un lucru la altul, de la un gând la alt gând, și toate erau niște

luminițe ce pâlpâiau cu sfială și pe care mintea mea le cuprindea într-o sferă perfectă,

care creștea din sine, concentric, la infinit, neîntrerupt. Și atunci mă simțeam călătorind

printre stele, care erau tot atât de apropiate, pe cât de îndepărtate între ele, mă simțiam

propriul meu zeu într-un univers care cuprindea rotitor infinite lucruri și gânduri, ca tot

atâtea luminițe care pâlpâiau cu sfială- stele răsărite din mine.

*

Iubire

Nu mai erai făptură, ci flacără. Nu mai călcai pe pământ, ci prin vis. Uitasem cum

mă chema și-ți uitasem și numele. Numai sângele striga, iar inima cânta singură și deși

eram liberi, ne simțeam legați întregi și ne mișcam unul prin celălalt ca prin două grădini

suspendate și ne cufundam amândoi în aceeași uitare, a morții aparente, căci ne

întorsesem la înseși izvoarele vieții, de sub pomul cunoașterii, regăsind, fără uimire

inocența pierdută de Adam și Eva.

*

Căsnicie

Eu ți-am devenit ție slugă; tu mi-i devenit mie servantă; și tocmai de aceea mă

întreb: care dintre noi este mai mare slujindu-l pe celălalt? Mie inima îmi spune că tu;

fiindcă atunci când slujești, uiți cum te cheamă, pe când eu îmi amintesc mereu numele

ce-l port, cum te gândești neîncetat la o medalie înfiptă în piept.

*



Vecia Am fost într-un loc apăsat de taine și vrăji. Acolo clipele nu se înșirau una după

alta și încet, ca niște mărgele multicolore, pe un fir de ață tors la nesfârșit, și intrau una

într-alta, precum cutiile colorate ale scamatorului din bâlci. Acolo viața era și ea o

scamatorie subtilă, prin care scoțând o clipă din altă clipă, ca scamatorul o cutie din altă

cutie, ieșea până la urmă un prunc, precum din ultima cutie a scamatorului din bâlci, iese

un iepure, sau un porumbel alb. Apoi totul se relua de la capăt, clipă după clipă...

*

Visuri împlinite

Am fost într-o țară ciudată. Acolo un vis împlinit era orice clipă trăită, ca între

petalele unei flori eterice, din care sorbeam nectar și ambrozie, ca o albină oarecare, care

apoi zboară pe o altă floare și-și reia munca de început. Numai că, în visul meu

neîntrerupt, fiecare floare răsărea din cea dinainte și prin urmare nu mai era nevoie să

zbor, ci doar să nu veștejesc floarea pe care stam, omorând clipa prezentă, clipă care

mereu reînvia din ea însăși fantomatică pasăre Phoenix, ca să se transforme într-un vis

împlinit.

*

Numele

Cine ești tu, cel ce te numești X, Y, Z ? Nu ți se pare că numele tău este o

goarnă care sună în pustiu? Oamenii ți-l prind, uneori ți-l șoptesc, dar șoaptele lor nu lasă

nicio urmă în vânt. Uneori te auzi strigat de cineva de dincolo de pragul pământului. Și

tresari și pălești. Și, totuși, nu ești decât un șir de silabe, care se leagă între ele, o clipă,

apoi se desfac. Și nu-și va mai aminti nimeni de ele, nici chiar tu, sub pământ. Cineva și

l-a sădit odată în inima unor oameni de inimă și el a prins rădăcini în adânc și într-o zi a

înflorit ca un crin.

*

Evoluție

Acolo am trăit un timp. Acolo viața nu se lăsa urcată pe brânci, ca un munte

abrupt. Trebuia să crești încet și greu, dar vertical, ca un eucalipt într-o junglă de plante

vrășmașe, până ce te propteai cu fruntea de stele. Dar rădăcina trebuia să-ți fie înfiptă

adânc în pământ. Pe brânci se târau doar acei care nu vroiau, sau nu puteau, să stea în

picioare. Dar tu bine proptit cu tălpile îngropate în țărână, te înălțai singur, oricât de greu,

de încet, până la înălțimea albastră a visului tău, pe care ți-l doreai împlinit...

*

Șantier sau eternitate

Într-o zi, prietenul meu cel bun mi-a spus liniștit: Eu am făcut din viața mea un

vast șantier; un vast nemaipomenit șantier. Și mi-am construit fericirea încet și temeinic,

începând de la temeliile sacre, săpate adânc în mormintele străbunilor mei, în mormintele

lor tari ca piatra, și până la acoperișul înalt, durat din stele însăilate pa boltă, din stele

durabile. Și mi-am făcut doar o fereastră, o fereastră luminată, imensă. Când o deschid

privesc prin ea în infinitul albastru și în genunea genunilor din bezna pământului. Și

mi-am înălțat pereți transparenți, mai transparenți decât niște petale în lumină. Prin ei, pot

să văd nestingherit lumea întreagă, lumea atotcuprinzătoare de patimi, de crimă, de

miracole, fără să fiu văzut de cineva din afară; da, am avut grijă de asta, dar când clădirea

a fost gata, am umplut-o cu toată ființa mea împrăștiată până în colțuri ca o mireasmă,

până în porii pereților, până în crăpăturile grinzilor. Și acum îți spun un secret: mi-am

mai făcut o ieșire, ascunsă bine, numai de mine știută, pe unde să mă retrag singur, când

în cer îmi va țârîi, pentru ultima oară ceasul stricat.



*

Împliniri

Și prietenul meu cel bun mi-a destăinuit mai departe: La început, trăiam liniar,

fără să privesc împrejur, în apropriere, ci numai departe, foarte departe, în stele și-n zodii

și deloc împrejur. La început. Apoi, deodată, mi-am simțit singurătatea ca pe o carceră

îngustă – și am coborât printre oameni, din stele și din zodiace. Acum trăiesc altfel.

Acum mă împlinesc prin tot ce mă face mai viu, mai puternic, și mă împuținesc prin tot

ce mă face mai slab. Acum trăiesc altfel. Când o pisică tânără toarce încet lângă mine

îmi crește liniștea în jur ca o livadă cu arbori în floare și eu fac totul cu spor, ca

înmulțirea celor două pâini și cinci pești, plus cele douăsprezece coșuri de fărâmituri. Și

eu nu fac minuni. Dar îmi sporește ființa o pisică încolăcită ce toarce. Iar când un câine

crescut sub mângâierile mele mi se face covrig la picioare, mi se topește orice frică de

singurătate și izbutesc să mă întâlnesc cu mine însumi la un taifas intim, ca și când eu

m-aș spovedi mie însumi, sub un patrafir, când un câine crescut sub mângâierile mele mi

se face covrig la picioare și orice copil și oice femeie și orice om drag mie mi se adaogă

mie însumi și-mi însutesc ființa, de parcă aș sta între două oglinzi și m-aș reflecta însutit,

cu alt chip, cu alt trup, dar cu aceeași inimă. Numai cei ce se iubesc ca niște frați gemeni

sunt buni și puternici. Numai ei. Acum uit de radio, de televizor, de telefon, de

automobil. Ele îmi sunt doar niște nevoi practice. Le supun nevoilor mele – și atât. Nu mă

împlinesc prin niciun lucru din lume, fiindcă lucrurile nu știu să iubească. Nici eu nu le

iubesc, le folosesc doar, cu judecată, apoi le las să cadă în umbra memoriei. Iar dacă

totuși ființa mea se cramponează de lucruri, eu tai îndată cu foarfeca minții, elasticul

posesiunii, care este ca o ghiară de tigru: înhaţă prăzi lesnicioase. Dar eu tai cu foarfeca

gândului și mă eliberez, fericit, ușurat, fiindcă supun totuși lucrurile nevoilor mele

practice, dar atât. O, și ce fericit și ușurat sunt că o pot face. Când ființele pun stăpânire

pe mine, din dragoste, devin și eu stăpân pe ele, din dragoste, și totuși ce slobod mă

simt. Dragostea este vecinic stăpână, dar te lasă slobod în veci. Dar când lucrurile mă

prind în capcană, sunt ca un șoarece prins în cursă: degeaba mă zbat furios, nu pot să le

scap din capcană. De aceea mă feresc să le cad în capcană. Fiindcă lucrurile nu pot să

iubească, și numai dragostea poate să fie stăpână, dar ea te lasă pururea slobod. Iar eu mă

împlinesc prin tot ce mă face mai puternic și mă împuținesc prin tot ce mă face mai slab.

Și asta este toată înțelepciunea înțelepților, care a încăput în mintea străbunilor mei, iar eu

îi port pe străbuni în memorie, ca într-o altă inimă.

*

Dualitate

Și prietenul meu a urmat: Eu nu spun niciodată eu – și lumea. Nu, niciodată nu

spun. Eu niciodată nu mă simt în afara lumii, iar lumea n-o simt în afara mea, cum simte

soarele luna și luna soarele. Nu. Eu și lumea suntem contopiți în aceeași substanță ca

zahărul și ceaiul în apă, ca luceafărul și cerul în același albastru smolit. Și toată știința stă

în a descoperi singur substanța comună, în care ne contopim eu și lumea. Este o știință

grea și nesigură, dar cu ea răzbați victorios, prin moarte, la viață. Pot să înnebunesc, sau

să pier dar asta n-are importanță. Important este să descopăr substanța. Și asta nu pot s-o

fac, decât dacă sap încet cu mintea, un tunel prin ființa mea ermetică precum porțile unei

cetăți, până în punctul acela gingaș, în care mă întâlnesc din nou cu mine însumi, dar cu o

inimă îmbogățită de gândurile încărcate de înțelesuri, pe care le-am cules colindându-mă

singur și regăsindu-mă pe mine în mine însumi la dimensiunile lumii. Nu spune că este

greu de priceput asta. Încearcă și tu!



Drama Apostolilor Neamului

ION ANDREIŢĂ

Mulţi dintre noi uitaseră de ei. Uitasem eu însumi, deşi cunoscusem în familie o

astfel de dramă. Sunt ei, apostolii neamului, cei atât de sugestiv evocaţi de Sadoveanu în

,,Domnul Trandafir". Cei care, indiferent de starea vremii şi de sărăcia de acasă, trec

zilnic pragul şcolii şi, lăsând necazul afară, păşesc senin în clasa în care mogâldeţe mai

mari sau mai mici aşteaptă să le soarbă de pe buze înţelepciunea de-a deveni om. Sunt ei,

învăţătorii, bătând cu modestie drumurile repetate ale istoriei, spre a-i aşeza în temelie o

nouă cărămidă umană, valoroasă şi trainică.

Aceşti anonimi, cărora în fiecare zi li se cuvine un cuvânt de laudă, cum patriei imn

de devoţiune şi sacrificiu, aceşti neobosiţi semănători cu mirabile seminţe, bravii,

anonimii învăţători au trăit nu demult o dramă teribilă: smulgerea forţată din

îndeletnicirea şi viaţa zilnică şi aruncarea lor pe drumul bejeniei. Drama, cu tot cortegiul

ei de suferinţe, s-a

petrecut cu 77 de ani în

urmă, iar rănile ei, unele

cicatrizate, sângerează

încă, prin efecte peste

timp.

Evenimentele s-au

petrecut de-a lungul

anului 1940, când, prinsă

în vârtejul jocului de

interese al marilor puteri,

România a fost silită să

renunţe la părţi importante

din teritoriul său naţional, pentru care, în primul război mondial (anii 1916-1918) îşi

jertfiseră viaţa peste 800.000 de eroi, spre a-şi vedea ţara întregită. În acel an tragic,

patria noastră a pierdut Basarabia şi Bucovina de Nord (iunie 1940) înhăţate de Rusia

sovietică; Ardealul de Nord (august 1940) înhăţat de Ungaria; Cadrilaterul (septembrie

1940) înhăţat de Bulgaria. În aceste împrejurări dramatice, învăţătorii, preoţii,

reprezentanţii administraţiei şi parte din populaţia din aceste zone ocupate au fost obligaţi

să se refugieze, pentru a scăpa de deportare şi umilinţe. Poate cele mai grele suferinţe

le-au îndurat învăţătorii, ale căror familii au fost nu o dată nevoite să se despartă.

Dar, Doamne, drama este uriaşă, dacă avem în vedere multiplicarea ei în, cel puţin,

judeţele Olteniei şi Munteniei.

În cele ce urmează, voi sublinia - în câteva „amprente” – unele însuşiri, idei din

acest nedorit exod. Una din ideile principale împărtăşite de aceşti devotaţi apostoli o

exprimă învăţătorul Paul I. Alexandrescu, care a funcţionat doi ani în Dobrogea Nouă

(1928-1930) şi nouă ani în Basarabia (1931-1940) la şcoala primară din satul Şalvirii Noi,

Drama refugiului



judeţul Soroca acolo departe de tot ce le era drag, numai pentru a reînvia flacăra

românească ce începuse să se stingă, după cum precizează el în cererea către Ministerul

Educaţiei Naţionale, solicitând un post din vechiul regat, pentru el şi soţia sa, Tasia

Alexandrescu, tot învăţătoare, care-l urmase în acest periplu. Acum, când redacta cererea,

era concentrat la Regimentul 31 Infanterie, ca sergent TR, situaţie din cauza căreia, după

ce-şi pierduse toată agoniseala, nu mai ştia nimic de soţia sa şi de copilul său.Cei mai

mulţi dintre bejeniţi nu-şi primiseră nici salariul pe lunile de vară. Din armată, concentrat

la Regimentul 28 Dorobanţi solicită mutarea în comuna Rusăneşti - Romanaţi şi

învăţătorul Eustaţiu Popescu, de la şcoala din Ismail. Alţi mulţi dascăli aduc în sprijin,

pentru obţinerea unor locuri anume, faptul că le-au rămas acolo, acasă, părinţi bătrâni şi

bolnavi, care au nevoie de ajutorul lor. Aşa se întâmplă cu învăţătoarea Maria Jurubie,

care a servit patria în comuna Păuleni-Cetatea Albă şi solicită revenirea în comuna natală

Bârza-Romanaţi, unde are părinţi bătrâni şi fraţi

mai mici, pe care trebuie să-i ajute. Modestă şi

sfioasă ca toţi dascălii noştri frumoşi, ea optează,

la nevoie, şi pentru alte comune din zonă:

Slătioara, Enoşeşti, Oboga, Racoviţa. Originar

din Amărăşti, Gheorghe I. Marin, învăţător la

Monaşi – Cetatea Albă, mobilizat din 5

septembrie 1939 la Regimentul 26 Dorobanţi,

scrie: ,,Prin situaţia creată după cedarea

Basarabiei nu mai ştiu nimic despre situaţia

postului meu, al soţiei, Ana Marin – învăţătoare,

alături de el- şi a gospodăriei noastre…

Găsindu-mă pe zonă şi neavând nici o

posibilitate de a mă informa, nu ştiu nimic de

situaţia soţiei mele, dacă a putut să se refugieze

sau nu”. Omul cere, cu modestie, un post în

Dăbuleni, Amărăştii de Jos, Cilieni sau Slăveni

,,încredinţat că nenorocirea ce s-a abătut pe

capul nostru va găsi sprijin în înalta dumneavoastră înţelegere”. Ioana Diaconu,

învăţătoare în comuna Vişineşti, judeţul Cahul, solicita un post la Băbiciu, unde ,,am casă

şi mama bolnavă, văduvă de război”. Mulţi, foarte mulţi, şi-au lăsat la chemarea Ţării –

părinţi bătrâni, bolnavi, fraţi mici, başca sărăcia. Părinţii altora-şi ei mulţi-luptaseră în

primul război mondial, unii plătind cu viaţa visul României Mari. Nu se ştie cu exactitate

câţi din cei aflaţi acum în bejenie – tot mulţi, desigur, unii aflându-se deja sub arme – au

luptat în cel de-al doilea măcel mondial, nu puţini jertfindu-şi viaţa.

…Întrebări, întrebări, întrebări.

Până să aflăm răspuns la toate (de va fi posibil) să cercetăm în continuare, împreună

cu domnia ta, cititorule, drama acestor apostoli a căror singură vină este aceea că şi-au

iubit patria.



Amintirile unui scriitor slătinean (XIII)

Ion Lazu Ion Lazu

Cireașov-Slatina - rememorări din satul de adopțiune (1944-1997)

Mai, 1979. Nu voi uita niciodată – iată că sunt şi lucruri pe care le ţin minte cum nu se

poate mai bine! – impresia covîrşitoare pe care mi-au făcut-o ,,vărzăriile” din copilăria

mea, un lucru despre care ar fi meritat să scriu – dar unde? Prin anii ‘46-‘47, când

începuse foametea cea mare, încolţiţi de secetă şi de nevoi, consătenii noştri au încropit

ca din nimic nişte grădini de zarzavat într-un loc unde nu fusese mai înainte decât o

pârloagă pe izlazul comunal, în fundul unei gârle secate de luni de zile, sub abruptul unei

pante golaşe, cu nume predestinat: Secuţa! Or, în malul stâng, dinspre satul nostru, al

gârlei se conservase, îmi dau seama acum, o fâşie de terasă. nu mai lată de zece-

cincisprezece metri şi lungă de vreo două sute de metri – un teren mai neted şi slab

înclinat către gârlă. Sătenii noştri nu erau mari specialişti în grădinărit, precum vecinii

,,du peste Olt”, şi oricum, inițiativa ar fi putut părea hazardată, căci din prundişul gârlei

n-ar fi avut cum scoate apa necesară pentru udat. Disperarea le-a dat soluţia salvatoare:

au captat un izvoraş de la jumătatea pantei, au adus apa, care până atunci se pierdea

nedefinit pe versant, pe un şanţ impermeabilizat cu argilă şi, din jgheabul principal, plasat

deasupra parcelelor, trăgând-o pe şanţuri speciale, îşi udau cu rîndul, într-o înţelegere

desăvârşită, zi-noapte, petecele de grădină ce le reveniseră din dreapta împărţire a acelei

suprafeţe în tot atâtea loturi câte case erau în sat. La o zi sau la o zi şi jumătate, fiecărui

sătean îi venea din nou rândul să-şi ude fâşioara de grădină, nu mai lată de 3-4 metri,

dirijând şuviţa de apă de la un strat la altul. Şi, când ultimul strat îşi primise udătura

necesară, vecinul deja preluase apa de pe şanţ. Numai doi sau trei ani, cît foametea ne-a

strâns în chingi, atât au durat vărzăriile din vale, apoi terenul acela a redevenit ceea ce

fusese din totdeauna: o pârloagă pe izlazul comunal; îngrăditurile au dispărut, straturile

s-au bătătorit, şanţurile s-au şters, iar izvorul, parcă şi mai ascuns în denivelarea de la

jumătatea coastei, era de găsit numai dacă te abăteai din cărare, ca să-ţi potoleşti setea sau

să-ţi arunci doi trei pumni de apă pe obraji, după alergătura cu vitele, ,,Pe Sub Vii”.

Am parcă şi acum în faţa ochilor crăpăturile din zidăria izvorului, locurile pe

unde apa mustea de sub temelii, băltoacele noroioase unde se pierdea în rogoz, firul de

apă firav, zvâcnind anemic, la capătul ţevii metalice - un puls agonic, gata să-şi dea

duhul. Şi niciodată n-am putut să-mi reprim uimirea şi admiraţia în faţa acelor oameni

care au crezut că este posibil ca părelnicul firicel de apă al izvorului să asigure necesarul

pentru irigarea vărzăriilor unui întreg sat! Asta fiind chiar ideea: un firicel de apă, acolo,

însă bine ocrotit… Şi aceasta este lecţia – o lecţie pe care viaţa mi-a servit-o încă în

prima copilărie, când s-ar fi zis că nu sunt pregătit pentru asemenea învăţăminte. Satul

cocoţat pe culmea dealului, cu toate fântânile secate, gârla din fundul văii secată şi ea,

parcă de un veac deja – şi minunea unui fir de apă strecurându-se prin crăpăturile de

ciment ale izvorului ascuns într-o denivelare a pantei – cine ar fi bănuit măcar puterea

lui?! Dar ceea ce nici măcar nu bănuiau oamenii, ştia prea bine Nevoia. De la această idee

am trecut la alta, învecinată: am scris cuvântul putere, dar să fie vorba numai de putere

fizică atunci când muchia palmei yoghinului răzbate prin douăsprezece cărămizi, prin

douăzeci de ţigle?



Nu poţi decât să te înclini în faţa celor cu o memorie prodigioasă sau cu mintea

duduind sub presiunea atâtor idei ce dau în clocot, însă, în ce te priveşte, nu-ţi rămâne

decât să ocroteşti cu infinită răbdare propriul debit ideatic şi de simţire, ca pe singurul

izvor de care depinde viaţa ta afectivă - ca pe unica şansă.

*

Cea mai simplă explicaţie a faptului că m-am hotărât să ţin un jurnal este aceea

că mă ştiu un om cu memoria friabilă, care mă poate da de ruşine când mi-e lumea mai

dragă. Numai de aici vine hotărârea mea de a face un efort strict necesar spre a suplini,

prin notaţii sârguincioase, lacunele din amintire – ca formă de rezistenţă împotriva uitării,

sora mai mică a morţii însăşi.

Şi încă un lucru: a ţine jurnal înseamnă a nu fi chiar singur sub canonadă. A duce

în cârcă trupul plin de răni, toate sângerânde, al unui camarad; el mai trăia când l-ai

aburcat în spinare, deşi nu mai părea în simţiri. Înaintezi prin viscolul de gloanţe şi schije,

dintre care unele adorm scurt în carnea lui densă – cel puţin aşa auzi, cel puţin aşa speri:

că loviturile nu s-au oprit în tine. Însă poţi fi sigur, prin canonadă că mergi în direcţia

justă? Sânge a curs din belşug şi se mai prelinge încă din trupul prietenului – sau şi

dintr-al tău? Greutatea lui îţi prăpădeşte şalele, căldura lui ţi-a coborât în boaşe. Te mai

ţin picioarele? Mai trăieşte camaradul? Întrebarea nu are nevoie de răspuns, oricum n-ai

să te debarasezi de dânsul: te-a apărat de împuşcătura fatală şi-o să te mai apere, un timp.

Şi de văzut cum stau de fapt lucrurile, o să vedem la urmă, îţi spui… O să vedem: cine e

încă viu şi cine…

Stilul e omul. Mama, venind în refugiu în satul de pe malul stâng al Oltului,

aducea cu sine din satul de pe malul Nistrului o altă civilizaţie, net diferită de a oltenilor.

Ea singură, cu puterea sufletului ei şi cu dârzenia sa răbdătoare, a transbordat acea

civilizaţie şi a replantat-o şi a întreţinut-o vie – şi nu a avut nevoie într-asta de vreun

ajutor sau de aprobarea celorlalţi, ca să se mişte în toată voia felului ei de a fi. S-a uitat

mai întâi cu mare atenţie în jur, cum şi în ce fel trăiau acei oameni între care ajunsese, şi a

înţeles că nu e cazul nici să-i imite dar nici să-i concureze – că trebuie să facă ea totul, din

nou, folosindu-se de materialele cele mai simple şi la îndemână: piatră şi nisip de la gârlă,

lut din mal, balegă de cal de pe drum, apă de la izvor. A construit un cuptor de pâine în

curte, sub un umbrar, a lipit casa în dărâmare. Din humă ne făcea cai şi călăreţi heralzi,

din cocă închipuia hulubi pe care ni-i cocea între cozonacii împletiţi. Şi gătea cum se

gătea la noi şi ne îmbăia după ritualul ştiut, iar apa o aducea cu coromâsla tocmai de la

izvorul de sub grădini, trecând prin sat fără sfială şi mutând-o cu îndemânare de pe un

umăr pe altul fără să risipească o singură picătură. Destoinicia ei nu era egalată decât de

calmul cu care îşi vedea de treburi, în stilul numai al ei. Mândră şi distantă, însă nu lipsită

de solicitudine şi omenie, nebăgându-se vreodată în vorba vecinelor clevetitoare şi

certăreţe. Mama mi-a părut anume înzestrată cu acele calităţi necesare ca să poată aduce

şi institui şi apăra o civilizaţie, impunând respect şi distanţa cuvenită. De la prima vedere,

în mod spontan şi mereu după aceea nu i s-a zis altfel decât ,,cocoană”.

5 august. Post scriptum. Lui nenea Minică îi moare fiul cel mare, căsătorit foarte târziu şi

de la care se aştepta la un ajutor ce tot întârzia să vină. Şi deodată, când toate lucrurile

păruseră că au intrat pe făgaşul cel bun (Virgil a primit apartament, soţia i-a născut un

copil, puseseră de-o parte bani pentru maşină etc.), fiul lui nenea Minică moare, la doar

37 de ani, în urma unei intervenţii chirurgicale cu şoc anafilactic. Lovitură de trăznet,

părinţii şi fraţii zdrobiţi, mamă târându-se după sicriu, ruptă din mijloc, beteagă de când

nu se mai ştie, copil scâncind pe platforma camionului, la ieşirea din curte a convoiului

ce avea să-l poarte prin toată Slatina – fusese secretar la primăria oraşului… Apoi ura



stupidă pe nora care, cică, nu suferă de-ajuns, care îl ia pe nepot anume ca să-l înstrăineze

de familie. O vreme de rătăcire prin sat, ca lovit cu leuca, apoi bătând scările la primărie,

cerând ajutoare băneşti. Minică primeşte o pensie substanţială şi, peste vreo doi ani de la

tragedia cu Virgil, se trezeşte că o duce bine, în sfârşit -, are de toate; s-a mai înzdrăvenit,

i-a trecut boala de piele care îl chinuise şi simte că o s-o ducă încă mult. Viaţă de trăit!

Nici dor de nepoţel nu-i mai este. Nici să bea nu-i vine. Începe să aibă bani.

9 septembrie (după lansarea de la Slatina.). Ce se întâmplă cu mine, ca persoană? Se

întâmplă că, după o

prea lungă perioadă

de frământări şi

tribulaţii care ar fi

trebuit să înceteze

odată cu adolescenţa,

m-am stabilizat, în

fine, la un anumit fel

de a fi, care de acum

înainte trebuie luat ca

atare, bun sau rău

cum va fi fiind, de

mine însumi dar şi de cei din apropierea mea. E greu să-mi dau seama în ce constă efectiv

acest fel de a fi; totuşi, într-o anume măsură, lucrurile încep să se clarifice: dacă mă apuc

să scriu. Motto-ul primului ciclu din Blana…spune ceva în acest sens: ,,N-aş vorbi atât

de mult despre mine dacă ar fi alţii pe care să-i cunosc la fel de bine…”, dar de fapt acest

citat de H.D. Thoreau nu spune totul. Ar fi ideea că nu sunt prea diferit de ceilalţi oameni,

că ei îmi seamănă şi că, deci, îi pot

măsura după etaloanele mele. Şi cu

acestă afirmaţie am refăcut legătura cu

tâlcul povestirii despre începuturile

pasiunii mele pentru citit. Tendinţa de

identificare cu ceilalţi, de contopire cu

lumea, nevoia de comuniune.

La lansare au participat:

Mircea Ciobanu, Dumitru Alexandru

şi Nicolae Ioana. Iar în librăria de pe

centru, la lansare, un pâlc de curioşi,

câţiva profesori de-ai mei, foarte

tânărul poet Marian Drăghici, slătinean

el însuşi - şi, spre marea mea

satisfacţie: tata, tanti Dona şi sora mea.

Ce-am pohtit.

… De la gară veneam în grabă

spre casă, fiind aproape seara. Într-o

curte din vecini, văd un grup de femei,

poate şi un bătrân, stând pe scaune

lîngă peretele casei. O femeie ca la 40

de ani, rezemată cu spatele de colţul

marchizei, cu picioarele goale săltate

pe un scăunel – m-au zărit trecând şi

La 4 decembrie 1979 apare în ziarul Oltul

recenzia la volumul lui Ion Lazu...

...şi fotografia autorului slătinean



s-au oprit o clipă, urmărindu-mă cu privirile –, a ridicat caietul sau foile de pe genunchi şi

a continuat să citească: ,,Să mă îmbrăcaţi într-o rochie albă şi să mă aduceţi acasă,

fiindcă vreau să-mi dau duhul în patul meu”. Din câţiva paşi trecusem deja de curtea lor,

nu-i mai vedeam de după marchiză, iar înţelesul celor citite nu a venit decât mai târziu,

deşi înregistrasem cuvânt cu cuvânt teribila frază.

Îmi amintesc deosebit de clar acest lucru: Din lectura primei cărţi mi-a rămas un

sentiment ciudat, de peisaj arid – un relief jos şi nisipos, poate din preajma mării, cu

spini şi doar câteva fire de iarbă. Şi ideea unui alt fel de a trăi, în alte timpuri, fapt care

m-a surprins şi m-a incitat. Îmi era greu să înţeleg de ce acei oameni acceptau să trăiască

şi să lupte în nişte locuri atât de inospitaliere. Mult mai tîrziu, când am avut repere

culturale, am putut stabili cu destulă precizie că avusesem în mână un episod din Iliada,

în proză, apărut în fascicule. Iar cealaltă carte citită tot atunci a fost Broscuţa cea rea, o

carte terifiantă, care multă vreme după aceea mi-a dat lungi coşmare, seara la culcare.

Cele două broşurele le-am obţinut de la colegul dintr-a cincea, de la Ionaşcu, pe numele

său Victor Stoicescu, un băietan roşcovan şi cu ochii albaştri, fiu al unei negustorese din

proximitatea gării

Slatina. Mi le

dăduse în schimbul

unui creion

mecanic, cadorisit

mie de unchiul

Gică, în trecere pe

la noi – era

magazioner sau

contabil la un trust

forestier. Cu

serviciul şi-a

schimbat

domiciliul la

Craiova, Turnu

Severin, Piteşti şi

în final la Tg. Jiu.

Despre Stoicescu

nu pot să spun

decât că era pătimaş cititor şi deci îşi neglija temele. Printr-a şasea, când deja citisem

destul şi auzisem de Don Quijotte, îl luam peste picior cu această poezioară pe care o

compusesem anume pentru un ins rupt de realitate precum colegul meu de bancă: ,,Don

Quijote de la Mancha / Şi-a luat sabia şi lancea / Ca să facă cuceriri / În insula

Sandomir”. Ne împrietenisem cumva, nu e exclus să fi fost vreodată pe la el pe-acasă,

după cărţi. Nu cred să fi urmat liceul. Iar la un timp am auzit că ar fi părăsit Slatina,

fugind în lume cu o verişoară de-a lui. Mult mai târziu, magazinul alimentar la care tata

era gestionar îşi avea localul în casa lui Stoicescu, tata era în foarte bune relaţii cu

doamna respectivă, îmi vorbea adesea de dânsa. Nu l-am întrebat niciodată dacă ştie ceva

despre fiul ei Victor. De teamă să nu aflu cine ştie ce lucruri neplăcute, chiar dramatice.

Cititul peste măsură te poate duce pe drumuri rele, bag-seamă, seniori…

Şcoala primară de băieţi nr. 1 ,,Ionaşcu” din Slatina



Prefecţii judeţului Romanaţi (IV)

Cornel Manolescu

SFETESCU, PETRE TH. *1893,dec. 14 –

1894,iulie 22, prefect de Romanați.

S- a născut la 24 mai 1860, în comuna

Greaca din județul Ilfov. Studiile secundare și le-a

făcut în București, la liceul Matei Basarab.

Bacalaureat ( 1882 ). Pleacă apoi la Paris spre a

urma cursurile Facultății juridice. În anul 1885 se

reîntoarce în țară, cu Diploma de Licență în drept.

Căsătorit ( 1886 ); cinci copii. În anul 1886 se înscrie

în Baroul de Ilfov. Intră în magistratură, ocupând

următoarele posturi:

- Procuror la Tribunalul Ilfov ( octombrie

1886 ),

- Judecător de instrucție ( august 1890 ),

- Prim Procuror la Tribunalul Ilfov

( octombrie 1890 ),

- Președinte la Tribunalul Teleorman

( februarie 1892 ).

Retrăgându-se din

magistratură, intră în politică,

înscriindu-se în Partidul Conservator,

ocupând funcția de prefect la mai

multe județe :

*ROMANAȚI, (1893,

decembrie 14-1894 iulie 22 ),

*MEHEDINȚI, (1894)

*DOLJ ( 1894, iulie 22 –

1895, octombrie ),

*ILFOV ( 1899, aprilie )

*BUZĂU ( 1899, aprilie 28 ),

*PRAHOVA ( 1899, iunie –

1900, ianuarie ).

*TULCEA ( 1910, decembrie

29 - 1913, octombrie 19; 1914, iul.16

- 1915, ianuarie 29 ).

Numit avocat al Statului cls.I.

București ( 1900, ianuarie – aprilie ).

A fost ales Senator col.II,

Ilfov ( 1900, aprilie – 1901 ).

Conservator ( pur ).

Din nou prefect de Ilfov.

Petre Sfetescu în tinereţe

Petre Sfetescu în tinereţe...

...şi la maturitate (după ,,Albumul corpului

avocaţilor din România”, 1911)



În 1905, era avocat, Baroul Ilfov.

Sub ultimul guvern conservator, a ocupat înaltul post de Secretar al Ministerului

de Interne.

,,Prin D.R. No. 3807 din 13 Noembre 1906, D. Petru Th. Sfetescu, actual prefect

al județului Ilfov, se numesce în funcțiunea de secretar general al ministerului de interne,

în locul d-lui M. Rahtivan, demisionat.’’1

Pentru merite absolut personale, a fost decorat cu ,,Steaua României’’( 1894 ), în

grad de Comandor și ,,Coroana României’’( 1900 ) în grad de Ofițer.

A fost medaliat, de asemenea cu ,,Bărbăție și credință’’ și ,,Răsplata muncei’’,

cl.I.

A avut ideea construirii căii ferate București-Oltenița, iar lucrările au început

chiar în timpul său.

Proprietar urban ( în București ) și proprietar rural la Greaca ( Ilfov ), comuna sa

natală.

La venirea Partidului Conservator, de sub șefia lui P.P.Carp, la guvernare, în

decembrie 1910, i se încredințează Prefectura de Tulcea ( prin D.R. No.4.027, din 1910,

decembrie 29 – 1913, octombrie 19 ).2

Prin D.R. nr.109.177, din 18 octombrie 1913, ,,Conu’ Petrică’’este numit

Consilier la Înalta Curte de Conturi.

,,MINISTERUL DE FINANȚE

CAROL I.

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională , Rege al României,

-La toți de față și viitori sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul

finanțelor. Având în vedere legea pentru organizarea Înaltei Curți de Conturi,

În puterea art.93 din Constituțiune

Am decretat și decretăm:

Art.I. D.Petre Sfetescu, actual prefect al județului Tulcea, se numește pe ziua de

16 octombrie 1913, în funcțiunea de Consilier la Înalta Curte de Conturi, în locul d-lui

D.Catargi, care este pus în retragere, după cerere, pe aceeaș zi, pentru limită de etate.

Art.II și cel din urmă.-Ministrul Nostru secretar de Stat la Departamentul

finanțelor este însărcinat cu executarea dispozițiunilor acestui decret.

Dat în Castelul Peleș, la 18 Octombrie 1913.

CAROL

Ministrul finanțelor

Al. Marghiloman No. 109.177”.3

În 25 octombrie 1915, P.Sfetescu era consilier la Înalta Curte de Conturi.

BRABEȚEANU, ION I.

1 Monitorul Oficial al României, nr.183 / 14 Noembre 1906.

2 Albumul corpului avocaților din România-Director L. Scărlătescu-1911, pag.16.

3 Monitorul Oficial al României, nr.163 / 20 octombrie 1913.



1.1894, iulie 22 – 1895, octombrie

7, prefect de Romanați

[ A.M.I.,1897, pag.421 ].

2.1899, aprilie – 1901 februarie

17, prefect de Romanați.

[ Până în 1902 cfr. M.M.C.,

2007, pag.74 ].

3.1904, decembrie 23 – 1906,

august, prefect de Romanați .

Fost prefect. Numit prin D.R.

3313 din 1904, dec.23 pe loc vacant

[ M.O.,1904 / 1905, nr.217, dec. 24/ ian.6,

p. 8042 ].

4.1910,decembrie 29 – 1911, iulie

30, prefect de Romanați.

Consilier la Curtea de Conturi.

Delegat prin D.R.4027 din 1910,

decembrie 29 [ M.I.,1934, dos.2, pag.56

v.].-Delegația încetează în 1911 iul.30 [

M.I., 1934, dos.2, pag. 56 v. ].

S-a născut în Caracal, la 18 ianuarie 1852. Părinţii săi au fost Ilie și Rada

Brabete. A avut mai mulți frați, dintre aceștia amintim pe Ilie (n. 1839), Ana (n. 1861),

Ecaterina ( 1864 ), Marin ( 1866, august 21 ), Maria ( 1870 ) și Efrosina ( 1872,

februarie 4 ). Tatăl său, Ilie Brabete ( n.1820 – ϯ 1880, iulie 20 ), era boiangiu.

I. Brabețeanu a urmat studiile liceale la Craiova, bacalaureatul susținându-l în

anul 1870.

Susține Licența la Facultatea de Drept din București, cu teza: ,,Reprezentațiunea

în Materia Succesorală. Theza pentru licenția. Susținută la ( 16 Maiu ), 1878 de Ioan

Brabețianu București ( Typ. Dor. P. Cucu ), 1878. ( 23,5 x 16 ).89p. ( Facultatea de

dreptu din București, II.57.979 )’’.4

După terminarea facultății este numit ,,prin înaltul decret cu No. 1475 din 8 iunie

1878, după propunerea făcută de D. ministru secretar de Stat la departamentul de

justiție, substitut, la tribunalul Romanați’’.5

În ianuarie 1879 era procuror de prima instanță pe lângă Tribunalul Romanați.

,,Prin decretul M.S.R. Domnul, cu No. 990, din 30 Aprilie 1879, după propunerea făcută

prin raport, de D. Ministru secretar de Stat la departamentul Justiție, sunt numiți și

permutați, spre completarea posturilor vacante D. I. Brabețeanu, licențiat în drept de la

facultatea din București, fost procuror, întrunind art.1, 3 și 7 din legea de admisibilitate,

procuror, la tribunalul Olt, în locul D-lui Firache Băișoiu’’.6

În anul 1881 se înscrie în Baroul avocaților al județului Romanați. De la

tribunalul Olt trece la Tribunalul Ialomița.

,,Prin înaltul decret regal no.3.024, din 23 Decemvrie1881, în urma propunerii

făcută, prin raport de D. ministru secretar de Stat la Ministerul de Interne, D. Ioan

Brabețeanu licențiat în drept de la facultatea din București, fost președinte de tribunal,

4 www.biblacad.ro

5 Monitorul Oficial, nr.129, din 13 iunie 1978.

6 Ibidem, nr.101, din 5 Mai 1879, pag.2490.

http://www.biblacad.ro/



întrunind condițiunile art.1,3,7 și 11 din legea de admisibilitate, este numit președinte, la

tribunalul Ialomița, în locul vacant.’’7

În februarie 1882, era ,,președintele tribunalului Ialomița și locțiitor de

președinte al Curții juraților,’’8 iar prin jurnalul consiliului miniștrilor nr.11, încheiat în

ședința din 5 aprilie 1883, sunt numiți sub rezerva aprobării Majestății

Sale:,,D.Ion Brabețeanu actual președinte la tribunalul Ialomița, în aceiași calitate la

tribunalul Romanați, în locul D-lui M.I.Demetrian, demisionat.9

În 1883 era,, Președintele Cabinetului de instrucțiune Romanați.’’10

În ianuarie 1884,,Prin decret regal cu No.263 din 28 Ianuarie 1884, în urma

propunerii făcută de D.Ministru secretar de Stat la departamentul de justiție sunt numiți ,

D.Ioan Brabețeanu, licențiat în drept dela facultatea din Bucuresci, actual președinte al

Tribunalului Romanați în aceeași calitate la Tribunalul Tecuci, în locul D-lui Naum

Mărculescu, care trece în postul ocupat de D.Ioan Brabețeanu.’’11

,,Prin decretul regal sub No.2.749 din 22 Septembre 1888, în urma propunerei

făcută prin raport de D.ministru secretar de Stat la departamentul de justiție, sunt numiți:

D.G.Cristescu, actual ajutor de grefă la Tribunalul Romanați, întrunind

condițiunile citatului articol, ajutor la Ocolul II Caracal,în locul D-lui I.Brabețeanu,

care se pune în disponibilitate.’’12

În anul 1889, aprilie 22, Ion Brabețianu se căsătorește cu Zoie Vicșoreanu

(n.1866, Berendeiul Vechi ), fiica lui Ion și Bălașa Vicșoreanu. Căsătoria a avut loc la

Craiova și a fost

trecută în

Registrul actelor

Stării Civile

pentru căsătoriți

pe anul 1889

(Primăria

municipiului

Craiova ).

Din

mariajul cu Zoe

Vicșoreanu, I.

Brabeţianu

obţine o

frumoasă zestre, moşia Zorleşti ,,cumpărată de la stat de dl. Viişoreanu”, vecină cu

Brebenii din Olt. Au rezultat mai mulți copii, toți născuți în Caracal:

-Sorin ( n.1890, mai 4 – ϯ 1893, ianuarie 16, la 2 ani și opt luni ),

-Adrian ( n. 1891, iulie 31 – ϯ 1969,octombrie 9, București ).

-Viorica ( n. 1893, februarie 2 ),

-Marcel ( n. 1894, august 7 ),13

7 Ibidem,nr.220, din 1 Ianuarie 1882.

8 Ibidem,nr.266, din 28 Februarie 1882, pag. 8524.

9 Ibidem, nr.9 , din 12 Aprilie 1883.

10 Anuarul Justiției, pe anul 1883, pag.52.

11 Monitorul Oficial al României,nr.240 din 5 Februarie 1884.

12 Ibidem, nr. 27 Septembrie 1888.

13 Marcel I. Brabețeanu, inginer, inventator. ,,În baza dispozițiunilor-decretelor legi Nr.3052 din 5

Septembrie și Nr.3072 din 7 Septembrie 194o, Se acordă brevet de invențiune’’pentru ,,Procedeu pentru

În octombrie 1905 pictorul Marius Bunescu solicită prefectului

de Romanaţi I. Brabeţianu o bursă pentru a studia pictura la

Munchen



-Victor ( n. 1897, noiembrie 30 ),14

-Rodica ( căsăt.

Nicolau ).

Cu Decretul

No.1853, din 10 mai 1892 i

se conferă Ordinul

,,Coroana României’’, în

grad de ,,Cavaler.’’15

Împreună cu alți

politicieni locali (N.

Bibian, Paul Brătășanu,

Alecu Constantinescu ), a

condus ziarul local

,,Romanații’’ ( Caracal,

oct.- nov. 1895 ).

Ca politician a fost

membru al Partidului

Conservator, fiind și

deputat de Romanați. A

avut din partea

liberalilor o puternică

opoziție, iar presa

liberală, care apărea la

Caracal îi era total

potrivnică ( vezi

,,Voința Romanaților”-

1905-1907 ).

Ziarul ,,Voința

Romanaților’’, Anul I.,

No. 2, Caracal, 24

Aprilie 1905, titra :

,,I. BRABEȚIANU

Tipul cel mai desăvârșit al bizantinului, prefectul de Romanați complectează

admirabil, guvernul ce-l reprezintă

Fără nici un scrupul, de o îndrăzneală care frisează inconștiența, abusiv până la

extreme, ingrat către bine făcătorii săi și interesat în cel mai înalt grad, astfel să

presentă d. Brabețianu, căruia un guvern tot ca și d-sa fără scrupule, i-a dat pe mână, i-a

pus la dispoziție, unul dintre cele mai bogate județe din țară.

tratarea cu carbine la temperature înaltă a corpurilor metalifere, D-lui Barcel Brabețeanu ( Monitorul Oficial nr.201 / 29 august 1942 ).În 27 aprilie 1944 este numit director al ,,TEXO’’, Fabricile unite de tricotaje S.A. Căsătorit cu Maria Eufrosina Odette Pangrati, la 1 februarie 1946, în București. Încetat din viață în orașul Victoria, la 27.V.1957. Act Nr.8 conform comunicării nr. 8 a Sfatului Popular oraș Victoria.

14 Victor I. Brabețeanu. Căsătorit cu Angela Grigorescu în București, la 7 octombrie 1933. Diplomat

de carieră ( Consilier de legație la Roma în 1936, Ministru Plenipotențiar). În 1952 a fost ,,epurat’’. Într-o mențiune pe tabelul cu demnitarii propuși pentru muncă forțată în ,,coloniile de muncă’’, se semnala că ,, se manifestă dușmănos regimului’’( www.cnsas.ro ).Se pare ( informație nesigură ce trebuie verificată ), că a făcut sport de performanță, jucând în echipa națională de rugby a României, în meciurile din 1919, în competiția Jocurilor Interaliate ( S.U.A. – ROMÂNIA, 21- 0 și FRANȚA – ROMÂNIA, 48-5). Decedat, actul de deces nr. 348 din 22, februarie 1974, înregistrat la Comitetul Executiv al Consiliului popular al Municipiului București.

15 Monitorul oficial al României, nr. 93, din 28 iulie 1892.

Ziarul Romanaţii din 29 ianuarie 1888, prim-redactor I.

Brabeţianu...

...reapare cu ocazia alegerilor, la 12 octombrie

1895

http://www.cnsas.ro/



Ceva din trecutul său.

Fiul lui Ilie Brabete Boiangiu actualul prefect de Romanați a debutat ca

magistrat la Slatina, de unde era să fie destituit, scăpând grație intervenției d-lui Const.

Poroineanu și mutat la Ialomița.

Cariera de magistrat însă nu se potrivea pentru firea sea și cu toată ardoarea

unui aventurier s’a aruncat în politică, mânat nu de dorul unor acțiuni frumoase și

folositoare ci de setea de a parveni.

Lipsit de orice calități, nu conta de cât pe intrigă, pe trageri pe sfoară și pe

scandaluri, pentru a’și ajunge scopul. Dându-se drept liberal, a intrat sub acest drapel –

căruia îi jurase credință și devotament, - în parlament.

Nu a rămas însă mult aici, și într-o bună zi a fost convertit de reposatul Const.

M. Chintescu – pe atunci prefect și șef al partidului conservator din Romanați – și înrolat

sub drapelul conservator.

Însurat și cununat de Const. M. Chintescu, să părea că d. Brabețianu îi va purta

o vecinică recunoștință pentru atâta atențiune și totuși nu fu așa.

Intriga în politică, arma sa de predilecție, începu a’și face meseria și reposatul

Chintescu să convinse mai curând de cât să aștepta de lealitatea finului său, care

împreună cu Pavlică, a

încercat să-l răstoarne.

În oposiție a

reușit să intre în

parlament, prin trădarea

sĕverșită de d. I.

Marineanu pe atunci

agent liberal și care a

lucrat contra reposatului

Lăcusteanu, de și

Marinescu ( ??? ) era

avocat al statului.’’

În continuare,

articolul folosește același

ton arătând ,,afacerile

prefectului Brabețianu’’, ,,samsar de procese’’, ,,abuzator de funcția sa, intimidând pe

jurați, pentru ca să-i achite clienții’’.

În anul următor, ziarul sus citat , No 13 din 6 octombrie, publică o poezie, anti

conservatoare, pe care o prezentăm în continuare:

,,Hipodrom politic

S’au angajat pentru-o partidă

În alergări pe hipodrom

Mai toată ceata Bizantină;

Deci, vom avea un…homodrom!..

Aleargă cea mai mare parte,

Se’ntrec s’ajungă la potou

( Potoul este Prefectura )

Din toți cine va fi erou?..

Brabete trece-acum la Compturi

( I-o chestie ce se discută )

Iar locul lui îl vor ,,sportmenii.’’

Să-l ia cu asalt ca pe-o redută!..

Și sunt-o sumă cari-aleargă:

E Dobrotescu e și Nanu

E cum s’ar zice, ,,stiplle-chase’’

Mai e Suditu și Oroveanu!..

Jokeul tutulor, Pavlică,

Cam de pe-acum îi antrenează

Casa Brabeţianu din Caracal, str. Iancu Jianu, nr. 26

(după D. Botar- ,,Poveştile Caracalului”, Ed. Hoffman,

2012, p. 31)



E clown bătrân și știe bine

Un dobitoc cum se dresează.

Deci, homodromu’și are hazu’

Și șicul lui fenomenal:

Ne-oferă-o sumă de surprize

C-obstacole și foc bengal

Cine-va

La S.J.A.N. Olt, se păstrează în colecția ,,Foi volante’’, un document din 1906,

care amintește că: ,,În anul mântuirei 1906 s-a început lucrarea canalizării pârâului ce

trece prin oraș, menit ca în viitor să servească de canal colector al întregului oraș și

astăzi, în a 15-a zi a lunii maiu, după proiectul întocmit de dl. inginer inspector general

Ilie Radu, antrepriza lucrării fiind dată d-lui Ath. Șt. Bolintineanu din București, la orele

5 după amiazi s-a dat prima sapă a lucrării.

Lucrarea se face în al 41-lea an al domniei Întâiului rege al României, Carol I,

al cărui consiliu de ministri este presidat de d-nu Gh. Gr. Cantacuzino-Ministru de

Interne; având ca ministri pe d-nii General G. Manu la resbel, General Iacob Lahovary

la externe, Take Ionescu la Finanțe, Ion N. Lahovary la Domenii, Ion C. Grădișteanu la

Lucrările Publice, M. Vlădescu la Culte și Instrucțiune Publică și A. A. Bădărău la

Justiție. În prezența prefectului județului Romanați, Ion Brabețianu, a primarului

orașului, Mihail Bibian și a întregului Consiliu compus din d-nii Ion T. Brătășanu, A.

Popescu, I. Mărculescu, dr. Iulian, V. T. Oroveanu, Const. Pavlidi, C. I. Radovici, St.

Borcescu, V. Diaconescu și G. I. Lăzărescu, având ca secretar pe dl. Dimitrie

Theodorianu s-a făcut sfințirea începerii lucrării de către preotul Toma Popescu și s-a

semnat de toți cei de față acest act comemorativ care se va păstra în arhiva

municipalității locale drept îndemn și râvnă pentru generațiunea viitoare și pentru pururi

amintire a acestui act de mare însemnătate’’ [ urmează semnăturile prefectului,

primarului, consilierilor ]. În 1905, era Decanul Baroului Romanați.16

A fost consilier la Curtea de Conturi, apoi delegat ca prefect al județului

Romanați prin D.R. 4027 din 1910, decembrie 29. Prezentăm decretul de numire.

,,MINISTERUL DE INTERNE

CAROL I.

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României

La toți de față și viitori, sănătate:

Asupra raportului ministrului Nostru secretar de Stat la departamentul de interne

sub No. 91.817,


Art.I.-Sunt numiți în funcțiunea de prefecți de județe d-nii:

I. Brabețeanu, consilier al înaltei Curți de Conturi, la județul Romanați, în locul

d-lui Ion. M. Dumitrescu, demisionat.

Petre Sfetescu, fost secretar general al ministerului de interne, la județul Tulcea

în locul d-lui I.C.Atanasiu, demisionat.

Dr. G. Sabin, la județul Vâlcea în locul d-lui P.Slăvescu, demisionat.

16

Ghiăҫioiu, Petre, Anuarul Baroului-1905, Stabilimentul Industrial de Arte Grafice, Ralian și Ignat Samitca, Craiova.



Art.II.-Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este

însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în București, la 29 Decemvrie 1910

CAROL

Ministrul de interne

AL. Marghiloman. No.4027’’.17

Profesorul și colecționarul caracalean Ilie Constantinescu povestește cum

a apelat la ajutorul lui I. Brabețianu spre a interveni la ministrul Take Ionescu pentru a

obține o catedră de istorie sau geografie la Craiova în 1899.18

Ca prefect a fost un bun organizator, iar cu ocazia dezvelirii statuii lui H.G.Lecca

de la Caracal, ziarul Romanațul din 2 ianuarie 1927 se întreba: ,,Numai pe H.Lecca îl are

Caracalul și județul Romanați și care ar merita atâta recunoștință de a i se ridica o

statuie ? Nu. Sunt și alții pe care orașul, cel puțin, nu trebuie să îi dea uitării, ei dând

dovadă de mari însușiri cetățenești prin iubirea și munca lor binefăcătoare pentru acest

oraș. Cine poate uita pe Filipescu, pe Poroineanu, pe Brabețeanu sau pe Șuculescu?’’

Ziarul ocupaţiei germane ,,BUCARESTER TAGBLATT’’, No. 55, din 7 Februarie

1917, publica anunțul decesului lui IOAN I. BRABEȚIANU:

,,Îndurerații Zoe I. Brabețianu, Adrian, Marcel și Victor fii, Viorica și Ion Em.

Protopopescu Pake, fiică și ginere, Ana și Mihail Ceaușescu; Nicolae Brabețianu,

Ecaterina Măcărescu cu familia, surori și cumnați, precum și familiile Maria Nicolau,

Elisa și C. Marinescu, Eufemia Papadopol, Gheorghe Viișoreanu, Em. Protopopescu-

Pake, general Manolescu, Zottescu, Viișoreanu, general Herescu au adânca durere de a

anunța pierderea prea iubitului lor:

Ioan I.Brabețianu

fost Prefect al județului Romanați, consilier la Înalta Curte de compturi, Ofițer și

Comandor al Ordinului Steaua României încetat din viață după o lungă și grea suferință

în ziua de 5 februarie 1917.

Înmormântarea va avea loc Miercuri 7 Februarie 1917 orele 2 (oficial) în

cimitirul Șerban-Vodă ( Bellu ) unde se află rămășițele pământești’’.

IATROPOL, GHEORGHE

1.1902 – 1904, decembrie 23

2.1905, iulie 26 [ a girat,, afacerile prefecturii, pe timpul absenței

prefectului titular, I.Brabețianu’’, M.O., nr.96 / 30 iulie 1905 ].

3.1906, septembrie 12 [ 25 de zile, pe timpul prefectului titular ].

4.1906,decembrie 21 – 1907, ianuarie

În ianuarie 1885, G.Iatropol era Subprefect al plășii Oltețu.

Prin D.R.,nr.96 / 30 iulie 1905 , îl înlocuiește pe prefectul titular I.Brabețeanu ,

pe timpul absenței acestuia. Redăm acest decret.

,,MINISTERUL DE INTERNE

CAROL I.

17

Monitorul Oficial al României, 218 / 30 decembrie 1910, pag.8835. 18

Barbu, Paul-Emanoil- ,,Notele memorialistice ale profesorului Ilie Constantinescu’’, Ed.Alma, Craiova, p.54, 63.



Prin grația lui Dumneȡeu și voința națională, Rege al României,

La toți de față și viitori, sănătate


sub No. 43849,


Art. I.-D. Gh. Iatropolu, directorul prefecturei județului Romanați, este

însărcinat să gereze afacerile prefecturei și afacerile special județene pe timpul absenței

d-lui prefect titular I. Brabețeanu în concediu.

Art. II.-Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este


Dat la Peleș, la 26 iulie 1905.

CAROL

Ministrul de interne,

G.Gr.Cantacuzino. No.3970’’.19

Iată și D.R. din 12 Septembrie 1906:

,,CAROL I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României



sub No.44721.

Am decretat și decretăm

Art.I.-D.G. Iatropol, directorul prefecturii județului Romanați, este autorizat a

gera afacerile prefecturii și afacerile special județene pe tot timpul absenței d-lui prefect

titular în concediul de 25 ȡile ce i s’a acordat.

Art.II.-Ministrul Nostru secretar de Stat ad-interim la departamentul de interne

este însărcinat cu executarea acestui decret.

Dat în București, la 12 Septembrie 1906.

CAROL

Ministrul de interne ad-interim,

General G.Manu. No. 3232’’20

,, Bucuresci, 23 Decembrie

MINISTERUL DE INTERNE

CAROL I

Prin grația lui Dumnezeu și voința națională, Rege al României,



sub No.62.669

Am decretat și decretăm,

19

Monitorul Oficial nr.96 / 30 iulie 1905 20

Ibidem, nr.136, 16 septembrie 1906.



Art.I. D.G.Iatropol, directorul prefecturii jud.Romanați, este autorizat să gereze

afacerile acelei prefecturi, până la numirea unui prefect titular în locul vacant.

Art.II.Ministrul Nostru secretar de Stat la departamentul de interne este


Dat în Bucuresci, la 21 decembrie 1906.

CAROL

Ministrul de interne

G.Gr. Cantacuzino No.4.39…’’

,,Prin deciziunea d-lui ministru de interne cu No.7443 din 15 Februarie 1913, d.

Gh. Iatropol, consilier județean, se numește membru în consiliul de higienă și salubritate

publică al județului Romanați.’’21

În 19 iunie 1913, Iatropol era președintele delegației județene a județului

Romanați.

Gheorghe (,,Gogu ‘’), a fost fratele generalului Theodor Iatropol ( n. 1840 – ϯ

1916 ), cel care s-a sinucis ,,în toamna anului 1916, a doua zi dupe intrarea nemților în

Caracal.’’22

OROVEANU, VASILE T.

1.1907, ianuarie 18 – martie 13, prefect

2. 1912, octombrie 17 – 1913, februarie 1, prefect.

S-a născut în Caracal, la 1878, martie 7, orele 11. Fiul lui Tache Oroveanu ( ϯ

1889, iulie 7), comerciant și Nicolița.

A avut mai mulți frați și surori, familia

Oroveanu, fiind numeroasă.

-Efrosina T. Oroveanu ( n.1870,

septembrie 26 –ϯ 1871, iun.1871 ),

-Matilda T. Oroveanu (n.1872, mai 28 ),

-Nicolae T. Oroveanu (n.1873,

septembrie 9 ),

-Nicolița T. Oroveanu (n.1874, octombrie

27 ),

-Eugenia T. Oroveanu ( n.1875,

decembrie ),

-Elena T. Oroveanu ( n.1877,24 spre25

ian – ϯ 1880, iulie 30 ),

-Theodor T. Oroveanu ( n.1879, 19 spre

20 mai ),

-Ecaterina T. Oroveanu ( n.1880,

noiembrie 3 – ϯ 1952, ianuarie 15 ),

-Gheorghe T. Oroveanu ( n.1882, august

18 ),

-Aurelian T.Oroveanu ( n. 1885, iulie ),

21

Ibidem, nr.258 / 20 Fevruarie 1913, pag. 11. 922 22

Ricman, Ștefan, Monografia județului Romanați, 1928.

Vasile T. Oroveanu



Bacalaureat ( 1896 ) și licentiat al facultății

de drept din București în 1902.Înscris în Baroul

Romanați ( 1902 ).

În ianuarie 1907 a fost numit pentru prima

dată prefect al județului Romanați. Iată ce scria,

referitor la această numire, ziarul ,,Voința Națională”,

nr. 6494, din 18 Ianuarie 1907:

,,În Monitorul de azi a apărut decretul prin

care d. Vasile Oroveanu, licenţiat în drept, este

numit prefect al județului Romanați, în locul vacant.

D. Oroveanu a depus aseară jurământul în

fața secretarului general al ministerului de interne.”

,,Romanațul Conservator’’, în numărul 1 din

20 decembrie 1907, prezenta la rubrica ,,Profiluri’’ pe

,,Vasilică’’ Oroveanu:

,,Unul din cei mai simpatici membrii ai

baroului romanațean e Vasilică Oroveanu.

Advocat tânăr și sârguincios, înzestrat cu o

bună doză de spirit, Vasilică Oroveanu face deliciul prietenilor prin corectitudinea și

distincția ce-l

caracterizează și, în

acelaș timp, el face

fericirea împricinaților

care-i pot aprecia

calitățile de apărător.

Fiind și un

strajnic <<causeur >>

el dă farmec tuturor

speranțelor și spiritul lui

distins face dese ori mai mult de cât toate palavrele cu care vor alții să sperie lumea.

În împrejurările grave de astă primăvara, mulțumită tactului lui Vasilică

Oroveanu, o adevărată grozăvie a fost înlăturată și toți n’au putut de cât să felicite pe

tânărul fost prefect pentru înțeleapta lui atitudine.

Are un singur defect Oroveanu. O reminiscență a studiilor serios făcute: e un

Shopenhaurian convins și nu vrea să se însoare în ruptul capului. De aceia prin cercurile

feminine din Caracal se șoptește că iarna aceasta

va fi adus la îndeplinire un complot pentru

distrugerea ideilor ultra înaintate ale tînărului

advocat.

Iată un complot ce ar fi bine să isbutească.

Pic”

Și ziarul ,,Isbânda ‘’, nr. 3 din 9 februarie

1911, pag. 2, în articolul ,,Candidații noștri’’,

vorbește despre prefectoratul lui Vasile Oroveanu,

încheiat prin demisie, după căderea Guvernului

conservator, la 13 martie 1907.

,,Vasile Oroveanu

Cine nu cunoaște pe acest tânăr inimos,

Vasile Oroveanu în 1911

Ziarul Romanaţul Conservator din 20 decembrie 1907...

...face o prezentare lui V.

Oroveanu



harnic și generos, care se coboară dintr-o

veche familie Romanațeană și care și-a

închinat întreaga putere de muncă, de la cea

mai fragedă tinereță,pentru binele

Caracalenilor și al conjudețenilor săi ?

Încă de pe băncile universității d.

Vasile Oroveanu a avut admirație și a jurat

credință d-lui Take Ionescu, ca și toți frații săi,

iar când și-a terminat studiile a venit alături

de d-nu Paul Brătășanu, ca împreună cu

acesta să lupte cu hotărâre pentru principiile

democratice ale d-lui Take Ionescu și pentru

binele orașului Caracal .Chemat la demnități

însemnate la București, d. Vasile Oroveanu a

stat neclintit aici,la Caracal, preferând să

sacrifice o înaltă carieră de cât să se despartă

de concetățenii și conjudețenii săi.

Ca avocat a sprijinit în chip gratuit, pe

toți obijduiții și nevoiașii. Cu sfatul și cu fapta

a ajutat pe oricine, când s’a făcut apel la

sentimentele sale generoase.

N’a fost om care a făcut apel la

d. Oroveanu, fără să fie încurajat și

ajutat. Dar d. Oroveanu, deși tânăr are o pagină de glorie în trecutul său .

Venit prefect la Romanați în 1907, când au isbucnit răscoalele sângeroase

dintr’un capăt până la celălalt al țărei, d. Vasile Oroveanu printr’o administrație bună,

cinstită, părintească prin vorba bună, venind în mijlocul țăranilor și sfătuindu-se cu ei

a reușit să înăbușe orice revoltă în județul Romanați până în ziua de 13 Martie, când

s’a retras guvernul conservator și d-sa a demisionat.’’

În anul 1911, V. Oroveanu era conservator democrat și candidat al Opoziției

Unite la Colegiul II cameră, la Romanați.

Prin D.R. No.3.098, pe ziua de 10 mai 1912, Vasile T. Oroveanu este înaintat la

gradul de locotenent de rezervă. Prin D.R. nr. 4403, dat în București la 17 octombrie

1912 și publicat în M.O. nr. 162, din 19 octombrie 1912, pag. 7794 ,,D. Vasile

Oroveanu fost prefect, se numește de Noi ( n.n. M. S. Regele), în funcțiunea de prefect al

județului Romanați, în locul d-lui Victor Berceanu.’’

În urma alegerilor efectuate în ziua de 28 februarie 1913, pentru un loc de deputat

la colegiul II, din județul Romanați, Vasile T. Oroveanu a obținut 444 de voturi, fiind

declarat ales. Prin D.R. No.6.876, dat în București, la 16 Decemvrie 1913, se conferă

medalia ,,Răsplata Muncii, clasa I., pentru servicii aduse învățamântului’’. Fratele său

Theodor Oroveanu, i-a urmat la conducerea prefecturii Romanați, în două rânduri. La 3

ianuarie 1916, V. Oroveanu este ales deputat de Romanați cu 336 de voturi . A fost o

bătălie politică în care fiecare candidat beneficia de susținere puternică și aveau ziare

proprii la Caracal (,,Ardealul’’ susținând pe Goga și ,,Idealul Național pe V. T.

Oroveanu).23

În timpul Primului Război Mondial a fost închis de nemți în, Hotelul

,,Imperial”.

23

Memoria Oltului, an III, nr. 1 (23) ianuarie 1914; Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 65/2017;

Ziarul Isbânda din ianuarie 1911

prezentând candidaţii: Mihai

Demetrian, Paul Brătăşanu, Vasile

Oroveanu, Ştefan Popp, D. Şuculescu,

Costache Dumitrescu, Marcu

Celăreanu şi Al. Constantinescu



Răsfoind ziarul Fapta (iulie-decembrie 1946)

Ion Tîlvănoiu

Ziarul Fapta scos la Bucureşti de gazetarul romanaţean Mircea Damian a apărut

între februarie 1943- martie 1948- dată la care este arestat directorul ziarului, care va

muri în închisoare peste 3 luni- fiind unul dintre ultimele ziare independente din România

ocupată de trupele sovietice. Continuăm în acest număr prezentarea unor aspecte care

ne-au reţinut atenţia şi care pot interesa pe cercetătorii acelei epoci pline de schimbări

dramatice.

Colaborează frecvent Emil Manu24

, Valeriu Popovici25

, Traian Coşovei26

, Al.

Mironescu27

, Iosif Naghiu28

, Al. Raicu29

, George Demetru Pan30

şi sporadic Jac

Zaharia31

, Octav Sargeţiu32

, Radu Beligan33

, Tudor Muşatescu34

, Constant Tonegaru35

,

Ioachim Botez36

, Jules Cazaban37

, Camil Petrescu38

, Eugen Demetriu39

, Teodor Scarlat40

,

Ionel Teodoreanu41

, Tudor Dragne42

, Ştefan Rădulescu43

.

Apar interviuri interesante44

.

24

,,Radu Tudoran, romancier pentru copii şi tineret” (An. IV, nr. 544/3-5 iulie 1946); ,,Despre titlul cărţilor lui Mihail Sadoveanu” (An. IV, nr. 562/24-26 iulie 1946); ,,Logica peisajului” (An. IV, nr. 566/28 iulie 1946);

25 ,,Profiluri din literatură: Camil Petrescu” (An. IV, nr. 658/14 nov. 1946); ,,Un temerar; Ghimpaţi” (An.

IV, nr. 671/30 nov. 1946); ,,Portrete din literatură şi teatru: Zaharia Stancu” (An. IV, nr. 686/18 dec. 1946); ,,Profiluri din teatru: Leny Caler” (An. IV, nr. 692/22 dec. 1946); ,,Profiluri din teatru-George Vraca” (An. IV, nr. 594/30 dec. 1946); opinii curajoase întâlnim la Valeriu Popovici într-un articol intitulat ,,Cenzura care nu există”, în cadrul rubricii ,,Omul şi ideea” (An. IV, nr. 577/10 august 1846) în care se referă la consecinţele dezastruoase ale cenzurii asupra actului artistic;

26 ,,Ridicolul, esenţa culturii” (An. IV, nr. 544/3-5 iulie 1946);

27 ,,Doctrine şi personalităţi” (An. IV, nr. 556/18-20 iulie 1946); într-un articol din 22 noiembrie 1946

intitulat ,,Criza stupidă a culturii româneşti”, autorul pledează pentru libertatea actului artistic 28

,,O nouă traducere a Bibliei” (An. IV, nr. 593/30 aug. 1946; despre Sadoveanu, traducător al Bibliei)

29 ,,De vorbă cu d-na Eugenia Zaharia” (An. IV, nr. 645/30 oct. 1946); ,,Profiluri din teatru: Eliza

Petrăchescu” (An. IV, nr. 659/15 nov. 1946); ,,Încotro se îndreaptă teatrul românesc?” (An. IV, nr. 664/22 nov. 1946); ,,Profiluri din teatru: Al. Critico” (An. IV, nr. 690/22 dec. 1946);

30 ,,Preţurile de intrare la teatrele particulare” (An. IV, nr. 627/8 oct. 1946);

31 ,,Preţul pâinii” (An. IV, nr. 566/28 iulie 1946);

32 ,,La Dumbrăveni” (An. IV, nr. 591/28 aug. 1946);

33 ,,Autori străini: Aldo de Benedetti” (An. IV, nr. 624/5 oct. 1946); ,,Aristocraţie teatrală” (An. IV, nr.

635/18 oct. 1946); ,,Profiluri: Marc Gilbert Sauvajon” (An. IV, nr. 639/23 oct. 1946); 34

,,Aurel Ion Maican văzut de Tudor Muşatescu” (An. IV, nr. 625/6 oct. 1946 ); 35

,,Pictorul Şerfi” (An. IV, nr. 628/11 oct. 1946; despre pictorul Şerfi Şerbănescu care expune pentru prima dată la sala Căminul Artei de la Galeriile Creţulescu. Pictorul era născut la 23 februarie 1921 lângă Brăila).

36 ,,Fraude” (An. IV, nr. 630/12 oct. 1946);

37 La 14 octombrie 1946 semnează o notă despre deschiderea unui teatru atelier într-una din sălile

din centrul Capitalei; 38

,,Mircea Balaban” (An. IV, nr. 642/26 oct. 1946); 39

,,Profiluri din teatru: N. Stroe” (An. IV, nr. 664/22 nov. 1946); 40

,,Profiluri din teatru: N. Brancomir” (An. IV, nr. 668/28 nov. 1946); ,,Profiluri din literatură: Victor Eftimiu” (An. IV, nr. 685/17 dec. 1946); ,,Petre Ştefănescu-Goangă” (An. IV, nr. 689/20 dec. 1946); ,,Agepsina Macri Eftimiu” (An. IV, nr. 694/23 dec. 1946);

41 ,,La porţile nopţii”, fragment, (An. IV, nr. 692/25 dec. 1946);

42 ,,Humoriştii nostril: Aurel Ispir” (An. IV, nr. 693/29 dec. 1946);

43 ,,Criza cărţii” (An. IV, nr. 692/22 dec. 1946; se aduc acuze Asociaţiei Editorilor care nu a încurajat

tinerii scriitori, nu a iniţiat concursuri pentru descoperirea talentelor, nu a deschis noi librării şi a scumpit de 300-500 ori cărţile);

44 ,,De vorbă cu Ioana Radu, interpreta ideală a muzicii populare româneşti”, de Ştefan Dragu (An.

IV, nr. 676/19 oct. 1946; interpreta vorbeşte despre începuturile ei muzicale de la Craiova, sub influenţa surorii



Demetru Pan investighează culisele teatrale45

iar noutăţile scenei sunt prezentate

în cadrul rubricii ,,Aşa bate gongul”. La 11 octombrie 1946, o notă informează despre

spectacolul ,,Sfinţia Sa printre bogaţi” de la Teatrul Odeon, adaptare românească de

Demetru Pan după o comedie franceză de succes.

La 13 octombrie 1946, împlinindu-se şapte ani de la moartea lui G.M.

Zamfirescu ,,s-a oficiat la biserica Domniţa Bălaşa un parastas la care au participat

numeroşi prieteni ai regretatului autor

dramatic”46

. Geo Dumitrescu, noul

director al Teatrului Naţional din

Craiova a plecat la post (4 noiembrie

1946).

O ştire din 3 octombrie 1946 ne

informează că ,,astă-seară are loc în

prezenţa autorităţilor spectacolul de

inaugurare al teatrului C.F.R. Giuleşti,

cu piesa ,,Clocot” de Vintilă Russu-

Şirianu. Este de remarcat că interpreţii

sunt mai toţi muncitori ceferişti care

sub mâna forte a directorului de scenă

Aurel Ion Maican, au devenit actori

diletanţi bine struniţi, promiţând un

spectacol bine pus la punct47

”.

Apar evocări şi medalioane

închinate unor scriitori şi artişti48

şi

cronici literare semnate de Ion Apostol-

Popescu49

, Valeriu Popovici50

, Emil

sale mai mari, Mia Braia, şi despre fostul soţ, Spirescu-Olteniţa); la 23 octombrie 1946, Petru Comarnescu dă un interviu pe probleme de teatru iar la 24 octombrie actorul Radu Beligan, protagonistul spectacolului ,,Viaţa începe mâine” dă un scurt interviu redactorului Faptei; la 26 octombrie dă un scurt interviu ziarului, directorul Operei de Stat din Viena, compozitorul Franz Salmhofer; ,,Anchetele noastre: Aţi părăsi teatrul pentru un post politic? Răspund d-nii: Gh. Calboreanu, Jules Cazaban, N. Băltăţeanu şi Ion Iancovescu” (An. IV, nr. 659/17 nov. 1946); ,,Există o criză a teatrului sau o criză de regie? Răspunsul d-lui Ioan Massoff” (An. IV, nr. 686/18 dec. 1946; pe aceeaşi temă se va pronunţa şi Sandu Eliad la 22 dec. 1946);

45 ,,Maestrul Manolescu persistă” (An. IV, nr. 600/7 sept. 1946);

46 An. IV, nr. 634/17 oct. 1946;

47 ,,Aşa bate gongul” (An. IV, nr. 622/3 oct. 1946);

48 ,,Agepsina Macri Eftimiu”, de Teodor Scarlat (An. IV, nr. 552/12 iulie 1946); ,,Francisc Şirato”, de

Al. Codin (An. IV, nr. 57/19-21 iulie 1946); ,,Profesorul Francisc Rainer”, de Scarlat Răutu (An. IV, nr. 579/12 august 1946); ,,Panait Istrati şi peisajul românesc”, de Daniel Constantinescu (An. IV, nr. 586/21-22 august 1946); ,,Nuvelistul Sahia”, de Scarlat Răutu (An. IV, nr. 593/30 aug. 1946 şi nr. 594/2-3 sept. 1946); ,,Aristizza Romanescu” (An. IV, nr. 606/14 sept. 1946, nesemnat); ,,George Mihail Zamfirescu- dramaturgul şi omul”, de C. Panaitescu (An. IV, nr. 614/23 sept. 1946, pomeneşte două piese rămase în manuscris de la scriitor: ,,Grupul Revoluţionar 8” şi ,,Schimbarea la faţă”, ultima scrisă la Buşteni în ultimul an al vieţii); ,,Sculptorul Ion Vlad”, de Constant Tonegaru (An. IV, nr. 621/2 oct. 1946); ,,Pompiliu Constantinescu” (An. IV, nr. 653/8 nov. 1946, semnat ,,N. T.”); ,,Grigore Vasiliu Birlic”, de C. Panaitescu (An. IV, nr. 657/13 nov. 1946);

49 La volumul ,,Logica frumosului”, de Liviu Rusu (An. IV, nr. 552/12 iulie 1946)

50 La volumul ,,Trubendal” de Virgiliu Monda (An. IV, nr. 553/13-15 iulie 1946); ,,Pomul vieţii”, de

Petre Pandrea (An. IV, nr. 594/31 aug. 1946); ,,Portrete şi controverse”, de Petre Pandrea (An. IV, nr. 617/27 sept. 1946);

Mircea Damian (1899-1948)



Manu51

, Al. Raicu52

, Marian

Sârbulescu53

,

Valeriu Popovici, care

tradusese Manifestul existenţialist al

lui J. Paul Sartre ia un intreviu

profesorului Ionescu-Gulian despre

Sartre54

. Gulian contestă viziunea

existenţialistă de pe poziţii marxiste.

În cadrul rubricii ,,Omul şi

ideea” se dezbat probleme ale

literaturii universale55

.

Cronica plastică este

susţinută sporadic de Ştefan Dragu56

şi Pavel Chihaia57

iar Scarlat Răutu

semnează cronica muzicală58

.

Sunt prezentate publicaţiile

culturale59

şi cărţile apărute recent60

.

La 28 iulie 1946 se oferă

detalii despre participarea

violonistului român Ion Voicu la

concursul internaţional de la Geneva.

În rubrica Marginalii sunt

semnalate proiectele scriitorilor61

într-o notă umorist-ironică.

51

La volumele ,,Spinoza”, de Will Durant şi ,,Călătoria în Harz”, de H. Heine (An. IV, nr. 554/14-16 iulie 1946);

52 La volumul ,,Moartea lângă cer”, de Ben Corlaciu (An. IV, nr. 563/25 iulie 1946);

53 La volumul ,,Moartea lângă cer”, de Ben Corlaciu (An. IV, nr. 567/29-30 iulie 1946);

54 An. IV, nr. 557/19-21 iulie 1946; în numărul următor al ziarului, Al. Raicu vine cu o poziţie contrară

afirmând ,,Însuşi Kant este un existenţialist”; 55

,,Despre Gerard de Nerval”, de Scarlat Răutu (An. IV, nr. 586/21-22 august 1946); 56

,,Căminul Artei: Luchian-Paciurea, grup plastic independent” (An. IV, nr. 609/18 sept. 1946); ,,Expoziţiile Mirea şi Tomaziu la Sala Dalles” (An. IV, nr. 648/2 noiembrie 1946); ,,Ateneul Român: Ghimpaţi, M. Dumitrescu şi Nicoleta şi Alexe Poplăcel” (An. IV, nr. 650/4 nov. 1946; se revine asupra subiectului şi la 15 noiembrie 1946);

57 ,,Artă tânără: Ioan Mirea” (An. IV, nr. 659/17 nov. 1946);

58 ,,Văduva veselă”, la Teatrul Liric (An. IV, nr. 650/4 nov. 1946); ,,Un poet al violoncelului: Radu

Aldulescu” (An. IV, nr. 654/9 nov. 1946); ,,Recital la două piane: Aurelia Cionca-Cella Delavrancea” (An. IV, nr. 658/14 nov. 1946); ,,Th. Rogalschi- Nadia Chebap. Festival Brahms” (An. IV, nr. 659/17 nov. 1946); ,,Profiluri din viaţa muzicală: George Enescu” (An. IV, nr. 661/18 nov. 1946); ,,Doi violonişti talentaţi: Mihai Constantinescu şi Ion Voicu” (An. IV, nr. 667/26 oct. 1946);

59 La 11 octombrie 1946 este elogiat Contemporanul care ,,ia loc în viaţa culturală la scurt interval

după dispariţia săptămânalului Lumea 1946, înlocuindu-l pe planuri variate şi mai accesibile maselor. Fără a coborî la vulgaritatea magazinelor săptămânale, Contemporanul ţine mai mult de cultural, cu o decenţă şi o sobrietate suficientă”; la 12 octombrie este prezentată revista Veac nou nr. 45;

60 La 12 octombrie 1946 este prezentat volumul ,,Istoria limbii române” de Al. Rosetti; la 28 octombrie,

Valeriu Popovici recenzează volumul ,,Claude Bernard” de Al. Mironescu; ,,Revolta zeului”, de Artur Enăşescu (An. IV, nr. 689/20 dec. 1946, semnat de Emil Manu);

61 La 16 august 1946 se vorbeşte despre talentul de traducător al lui Vladimir Colin; la 14 octombrie

1946 aflăm că Mihail Drumeş participă la expoziţia cărţii de la Cercul Militar şi este cunoscut ,,în cercuri tot mai vaste, graţie evoluţiei artei croitoriei” şi expune ,,vreo 10 cărţi, mai mult de joc decât de citit”; la 20 octombrie 1946 suntem informaţi că volumul ,,Libertatea de a trage cu puşca” al lui Geo Dumitrescu, distins anul trecut cu premiul scriitorilor tineri de Fundaţiile Regale nu a mai apărut nici astăzi. ,,Singura explicaţie plauzibilă a întârzierii apariţiei volumului poate fi aceea că autorul n-a putut obţine până în prezent permisul de port -armă”; la 30 octombrie 1946 aflăm că ,,în curând urmează să apară în Editura Fundaţiilor Regale, ediţia definitivă a operelor dramatice ale d-lui Camil Petrescu. Cititorii vor avea în sfârşit la îndemână piesele d-sale, epuizate în librării de multă vreme. Este un gest de apreciere care onorează Fundaţiile Regale, dublat în acelaşi timp de un

Mircea Damian, Camil Petrescu şi Liviu

Bratoloveanu în redacţia ziarului Fapta

(imagine apărută în Almanahul Literar /1987,

p. 63)



Editorialele lui Mircea Damian pun în discuţie problemele zilei: reformele62

,

misiunea ziaristului63

, falsul patriotism64

, condiţia şi menirea scriitorului65

. În alte articole

arată suferinţa pricinuită de seceta prelungită din Moldova îndemnând la solidaritate66

.

Mircea Damian se arată sensibil şi la problemele Ardealului67

- loc în care îşi petrecuse

tinereţea- scriind o suită de articole pe acest subiect, mai ales în perioada Conferinţei de

pace de la Paris. Apropierea alegerilor parlamentare din 19 noiembrie 1946 îi prilejuieşte

lui Mircea Damian reafirmarea poziţiei sale independente faţă de forţele politice aflate în

competiţie68

iar combaterea unora dintre candidaţi nu demonstrează ataşament faţă de o

tabără sau alta ci vine în prelungirea unor polemici69

.

Mircea Damian a semnat şi numeroase cronici dramatice70

, lucru mai puţin

cunoscut, el fiind prezent la majoritatea premierelor după cum se exprima într-o scrisoare

mare serviciu făcut amatorilor de artă adevărată”; poetul George Bacovia a fost sărbătorit la Ministerul Artelor- suntem informaţi la 1 nov. 1946 (,,poetul arată stins, galben, torturat de mizerie şi ingratitudine. Zâmbeşte greu şi complezent dar un zâmbet obosit, circumspect, încolţit. I s-a decernat un premiu şi a fost numit într-o funcţiune. Târzie satisfacţie pentru viaţa aceea distrusă şi ajunsă la capătul puterilor![...] Poetul a venit cu tramvaiul!”) - şi tot aici se observă că ,,în timp ce se discută problema unei crize a culturii, ziarele au suprimat din corpul lor orice preocupare culturală, deşi unele apar în şase pagini. Este aici o inadvertenţă care adânceşte prăpastia între cultură şi manifestările ei”; la 9 noiembrie 1946 aflăm că Oscar Lemnaru a scos recent cartea ,,Omul şi umbra” la Fundaţiile Regale; la 28 noiembrie 1946 citim: ,,În 1946, d-na Ticu Archip a scos un volum de poeme intitulat Soarele negru. În 1946, d-na Ticu Archip a tipărit un roman în două volume intitulat Soarele negru. Pentru prima dată nu putem trage nici o concluzie”;

62 ,,Teama de reforme” (An. IV, nr. 552/12 iulie 1946; vorbind despre sinuciderea lui Zaharia

Zahariade, un tânăr bogat care ,,...a fost o victimă a bogăţiei, a acelei bogăţii lipsite de suflet şi generozitate, o bogăţie inutilă care îţi frânge orice elan şi-ţi înăbuşă orice sentiment care nu este legat de aur şi de tot ceea ce îţi poate aduce el. O bogăţie în care te-nnămoleşti ca un porc, fără nici o scăpare către lumină şi către ceea ce numim suflet...”);

63 ,,Profesiunea de ziarist” (An. IV, nr. 556/17-19 iulie 1946; se ridică împotriva aşa zişilor ziarişti care

ameninţă şi şantajează spre a obţine foloase personale, cerând măsuri împotriva ,,tuturor celor ce folosesc calitatea de ziarist fără s-o aibă şi fără s-o merite, spre a stoarce gologani. Căci presa nu este un loc de refugiu pentru înfrânţii vieţii şi pentru cei ce trăiesc la marginile ei”.);

64 ,,Patrioţii”, (An. IV, nr. 556/17-19 iulie 1946); ,,Sfântul Ilie” (An. IV, nr. 564/26 iulie 1946; atacul

voalat la adresa liderului ţărănist Ilie Lazăr aduce replica lui N. Carandino în oficiosul Dreptatea. Mircea Damian îi răspunde în editorialul ,,Îl doare capul” din 28 iulie 1946 precum şi într-o ,,Precizare” la 31 iulie 1946);

65 ,,Scriitorii” (An. IV, nr. 557/19-21 iulie 1946); ,,Scriitorii şi cultura”, (An. IV, nr. 579/12 august 1946);

,,O problemă veche” (An. IV, nr. 605/13 sept. 1946; pensiile scriitorilor sunt mici); ,,Dar cultura?” (An. IV, nr. 671/30 nov. 1946); autorul aminteşte criza de hârtie, scumpetea cărţilor, lipsa revistelor literare, neimplicarea S.S.R.-ului, concluzionând: ,,La noi nu există o mişcare literară [...] Ar fi interesant de ştiut dacă Societatea Scriitorilor s-a sesizat de absenţa fenomenului cultural şi ce a întreprins în mod practic pentru rezolvarea crizei?”

66 ,,Moldova în suferinţă” (An. IV, nr. 585/19 august 1946); ,,Document” (An. IV, nr. 588/23-24 august

1946); ,,Ce măsuri s-au luat” (An. IV, nr. 590/26 august 1946); ,,O constatare şi nişte păreri” (An. IV, nr. 596/2-3 sept. 1946);

67 ,,Îndoielile Ungariei şi drepturile României” (An. IV, nr. 587/22 august 1946); ,,Un vis urât: Dictatul

de la Viena” (An. IV, nr. 595/2 sept. 1946); ,,Tot conferinţa de la Paris” (An. IV, nr. 597/4-5 sept. 1946); ,,Transilvania rămâne definitiv românească” (An. IV, nr. 600/7 sept. 1946); ,,Ardealul nostru” (An. IV, nr. 601/9 sept. 1946);

68 ,,Scrisoare către un prieten de demult” (An. IV, nr. 16 oct. 1946; ,,Am ştiut să-mi apăr întotdeauna

părerile şi ideile pentru care am îndurat aproape doi ani de închisoare, sub toate regimurile. Asta dovedeşte în plus că sunt un om sută la sută independent, lucru pe care l-am arătat şi sub regimurile de dictatură, când cenzura era aspră iar închisoarea era grea”); ,,Parlamentul de mâine” (An. IV, nr. 664/22 nov. 1946);

69 ,,Candidaţi şi candidaţi” (An. IV, nr. 648/2 noiembrie 1946; atacă pe N. Carandino, candidat P.N.Ţ.

cu care avusese o polemică mai veche); 70

La piesele: ,,Nastratin Hogea”, de Zoe Verbiceanu, la Teatrul Naţional (An. IV, nr. 609/12 sept. 1946; ,,...cruntă, înspăimântătoare inepţie, cu montarea căreia s-au cheltuit desigur foarte mulţi gologani. Fără a mai pomeni amănuntul că deschiderea stagiunii primei noastre scene s-a făcut cu un spectacol al cărui subiect nu are nimic comun cu istoria noastră, nici cu folclorul nostru, nici cu moravurile şi tradiţia poporului român. [...] Oricât de bun ar fi un actor, nu poate să scoată mare lucru dintr-un text idiot.”); ,,Furtună în Olimp”, de Tudor Şoimaru (An. IV, nr. 612/21 sept. 1946; ,,Rareori am văzut un spectacol ai cărui interpreţi să fie atât de nepotrivit distribuiţi. [...] Întregul spectacol se desfăşoară într-o atmosferă uşor vulgară cu toate că, după



Ion Manolescu. În judecăţile de valoare exprimate este tăios, ironic şi intransigent cu cei

care fac rabat de la calitate. Concluziile sale le regăsim într-un articol din 29-30

părerea mea, ar fi trebuit să primeze ironia şi satira.”); ,,Papa lustruieşte”, comedie în trei acte de Spiros Melas, la Teatrul Modern (An. IV, nr. 613/23 sept. 1946, evidenţiind meritele lui V. Maximilian ,,cel mai mare actor de comedie al teatrului românesc de azi” care este în acest spectacol pe rând ,,bonom şi comic, ridicol şi emoţionant, duios şi scandalizat, furios şi resemnat”.); ,,Domnii sunt geloşi”, de Fodor Laszlo, prelucrare de Al. Devechi, la Teatrul Victoria ( An. IV, nr. 615/26 sept. 1946); ,,Burghezul gentilom” , de Moliere la Teatrul Naţional (An. IV, nr. 622/3 oct. 1946, criticând prestaţia lui Finteşteanu, găseşte spectacolul ,,fastuos şi amuzant”); ,,Birlic”, de Tudor Muşatescu şi Sică Alexandrescu (An. IV, nr. 623/4 oct. 1946; ,,Cu deosebire de ceilalţi actori de comedie, d. Birlic parcă e făcut din bucăţi şi toate bucăţile astea caută să se despartă, să fugă, s-o ia care încotro. El se căzneşte să le adune şi când izbuteşte, încearcă aproape chinuit să le pună de acord, să le armonizeze. Degeaba însă: parcă fug de el şi mâinile, şi picioarele şi capul. Birlic încearcă să prindă toate aceste organe dând din colţ în colţ sau învârtindu-se în jurul său mirat, uluit, stupefiat, îngrozit. Când în sfârşit poate să stea o clipă locului, are o înfăţişare atât de deprimată, atât de năucită, atât de prostită şi nişte ochi de gâscan privind în soare atât de expresivi... şi mustăceşte ca un iepure când mănâncă varză... încât nu te poţi stăpâni să râzi cu hohote.”); ,,Două inimi într-un vals”, de Tudor Muşatescu şi V. Timuş, la Teatrul Savoy (An. IV, nr. 628/11 oct. 1946; laudă prestaţia lui N. Gărdescu dar textul este slab); ,,Melo”, de Henry Bernstein, traducere de Mihail Sebastian, la Teatrul Maria Filotti (An. IV, nr. 630/12 oct. 1946; laudă prestaţia Mariei Botta, artistă ,,dotată cu un fior dramatic şi cu o putere emotivă rar întâlnite în teatrul românesc”); ,,Păcat de tine, Tony”, comedie în 3 acte de Puiu Maximilian, la Teatrul Modern (An. IV, nr. 632/14 oct. 1946, ,,...totul este atât de copilăresc aranjat , atât de neverosimil, personajele atât de false”); ,,Vis de secătură”, comedie în trei acte de Mircea Ştefănescu, la Teatrul Comedia (An. IV, nr. 633/16 oct. 1946; ,,Spectacolul, foarte bine pus la punct, e drăguţ şi mai ales duios”, aprecieri la adresa lui Radu Beligan şi Al. Giugaru); ,,Evantaiul doamnei Windermeere”, de Oscar Wilde, traducere Soare Z. Soare, la Teatrul Mic (An. IV, nr. 639/23 oct. 1946; ,,Iată în sfârşit un spectacol bun. [...] În sala aceasta mică, de când a trecut sub conducerea d-nei Eugenia Zaharia , s-au reprezentat numai piese de ţinută şi de substanţă”); ,,Joc de societate”, de Fodor Laszlo, traducerea Sică Alexandrescu, la Teatrul Comedia (An. IV, nr. 644/28 oct. 1946, spectacol slab, cu Nadia Cantacuzino în rolul principal. Actriţa ,,nu are nici talent nici vocaţie. Are numai publicitate, însă prin mijlocul acesta poţi face pe cineva notoriu, dar nu talentat”); ,,Tinereţea unei regine”, de Syl-Vara, traducere de Soare Z. Soare, la Teatrul Victoriei (An. IV, nr. 646/31 oct. 1946, cu Leny Caler, George Vraca şi Clody Bertola; ,,un spectacol frumos”) ; ,,Frenezie”, de Charles de Peyret Chappius, traducere de Otilia Cazimir, la Teatrul Naţional, Sala Studio (An. IV, nr. 648/2 nov. 1946, ,,text fără intrigi, cu totul ateatral, este prea neted; [...] traducerea d-nei Otilia Cazimir, plină de grozăvii, lucru de necrezut la o poetă care deţine premiul naţional pentru literatură, care înseamnă şi gramatică, şi limbă şi tot”, spectacolul este salvat de evoluţia Aurei Buzescu şi a lui Emil Botta; ,,Trei crai de la ...Odobeşti”, de N. Vlădoianu şi Gustav Valentin după Arnold şi Bach, la Teatrul Alhambra (An. IV, nr. 652/7 nov. 11946; ,,Observ că d-l Vlădoianu, prin spectacol uşor înţelege să speculeze publicul cu o reprezentaţie de bâlci din care este absentă arta şi bunul simţ. [...] Altă dată, publicul avea bunul obicei să fluiere şi să arunce pe scenă cu ouă clocite. Astăzi ouăle sunt scumpe chiar şi clocite, aşa că nu pot fi aruncate. Dar de fluierat se poate fluiera un spectacol prost. Şi se pot cere banii îndărăt, căci se câştigă prea greu ca să fie aruncaţi. Concluzii: spectacolul de la Alhambra este o ruşine şi o excrocherie); ,,Hollywood, oraşul stelelor”, prelucrare de Nicolae Moldovanu după R. Niewiarowikz (An. IV, nr. 653/8 nov. 1946; ,,Spectacolul, nu merită să stărui asupra lui, decât pentru a arăta că e pur şi simplu jalnic” iar maestrul Soreanu nu ştia rolul, şi ,,mereu se-nvârtea pe lângă cuşca sufleurului întinzând urechea ca s-audă ce-i suflă acesta,încât publicul,de la prima până la ultima bancă, a putut auzi textul de două ori, odată de la sufleur, o dată de la actor care-l repeta... cu deosebirea că uneori sufleurul s-auzea mai lămurit. [...] Nimic nu e mai trist decât să vezi un mare actor într-o situaţie penibilă de elev care nu ştie lecţia[...] Spectacolul e deprimant. Trebuie scos de pe afiş numaidecât”. ); ,,Visul unei nopţi de vară” de W. Shakespeare cu muzica de F. Mendelsohn- Bartoldy, la Teatrul Odeon (An. IV, nr. 655/10 noiembrie 1946; în acest spectacol a jucat şi Liviu Ciulei ,,un tânăr actor cu frumoase resurse. L-am văzut prima dată pe scena Teatrului Mic într-o piesă americană. [...] Domnul Liviu Ciulei e un actor care are simţ dramatic şi o emotivitate care merge cu atât mai puţin în comedie cu cât este un tip bolobănos [...] Credinţa mea este că domnul Liviu Ciulei are un viitor frumos în teatru cu condiţia de a nu cere şi de a nu primi decât roluri care îi vin.” Într-un editorial intitulat ,,Inginerul Liviu Ciulley nebunul creator”(An. IV nr. 656/12 nov. 1946) Mircea Damian aduce elogii inginerului Ciulley care a construit în Bucureşti Teatrul Odeon şi Micul Odeon. Este vorba despre tatăl regizorului de mai târziu, care a şi decedat în 1947; ,,Năframa iubitei” de Ion Luca la Teatrul Naţional (An. IV, nr. 659/15 nov. 1946); ,,Nana”, dramatizare după romanul lui Emile Zola de Tantzi Cocea, Ion Ira şi Puiu Maximilian, la Teatrul Modern (An. IV, nr. 664/22 nov. 1946); ,,Cristal bar”, operetă în trei acte de Paul Abraham, versiune românească de Eugen Mirea şi H. Mălineanu, la Teatrul Savoy (An. IV, nr. 668/28 nov. 1946; ,,spectacol execrabil”); ,,Therese Raquin”, piesă în 4 acte de Emile Zola, la Teatrul Nostru (An. IV, nr. 669/29 nov. 1946; spectacolul în care joacă şi Lucia Sturdza Bulandra este unul ,,bun, deşi cam tare. Eroii joacă aşa cum se juca cu 50 de ani în urmă”); ,,Mizerabilii”, de Geo Maican, după Victor Hugo, la Teatrul Mic (An. IV, nr. 685/17 dec. 1946); ,,Nevasta pantofarului” la Teatrul Muncitoresc, ,,Bărbatul nostru” la Teatrul Atlantic şi ,,Racheta spre lună” la Teatrul Comedia (An. IV, nr. 693/29 dec. 1946; are laude pentru Elena Zamora, Forry Eterle şi Mircea Şeptilici);



noiembrie 194671

: ,,S-a creat o atmosferă trivială care înăbuşă cele mai bune intenţii.

[...] Teatrul românesc de astăzi, afară de trei-patru excepţii este o adevărată barbarie şi

o adevărată ruşine. Valul de uşurinţă şi vulgaritate a reuşit să tragă în vâltoare şi câţiva

actori cu frumoase state de serviciu, care au consimţit să se prostitueze pentru bani,

coborând ei în cloacă în loc să încerece a ridica nivelul ansamblului respectiv, încât

să-mpace setea de arginţi cu cerinţele artistice.”

O dezbatere serioasă despre criza teatrului româneasc a fost găzduită în paginile

Faptei la sfârşitul anului 194672

. Majoritatea cronicarilor dramatici din presa

bucureşteană acuzau directorii teatrelor particulare de lipsa preocupărilor situate pe linia

artei adevărate. Astefel, I.

Flavius (Rampa, Timpul)

vedea o criză de orientare,

absenţa unui criteriu de

selectare a pieselor; Şerban

Cioculescu (Semnalul)

afirmă că avem o criză de

repertoriu iar pe directori îi

interesează doar latura

comercială, nu cea

artistică; G. Nenişor îi

consideră vinovaţi pe

directorii de teatre de a fi

falsificat gustul publicului,

prezentându-i lucrări

submediocre; Mircea Damian (Fapta) remarcă lipsa regizorilor calificaţi, motiv pentru

care ,,cea mai mare parte a spectacolelor noastre are un aspect de bâlci. Fiecare se

străduie să scoată efecte ieftine de aplauze şi de casă, neglijând aproape total elementul

artistic.[...] E prea mult. Teatrul nu trebuie coborât la o tejghea. Avem atâţia actori buni

încât e păcat să fie călăriţi de nişte regizori pe cât de pretenţioşi, pe atât de nepricepuţi.

Obrazul teatrului românesc trebuie salvat înainte de a fi iremediabil mutilat de cârpacii

ocazionali care urmăresc a-şi clădi renume şi avere dintr-un meşteşug care cere în

primul rând simţ artistic, pricepere şi conştiinţă ”; Sidonia Drăguşanu (Femeia, Căminul)

vede o criză de repertoriu, bunul gust al publicului nu este îndrumat, se oferă surogate în

care se accentuează vulgaritatea; J. Melle (Momentul) socoteşte criza teatrului drept

urmarea firească a nesocotinţei directorilor care ,,adaptează textele la posibilităţile

minore ale unei pleiade de pseudovedete care coboară nivelul scenic mult sub limita

permisă”; Oscar Lemnaru (Dreptatea nouă) vorbeşte despre impostura degradatoare care

se desfăşoară indecent pe scene; Constanţa Trifu (Ultima oră) se exprimă critic şi la

adresa publicului bucureştean care prin participarea la spectacole fără valoare sprijină o

stare de lucruri anormală; Silvian Iosifescu (Contemporanul) vorbeşte de supraproducţia

de spectacole ce creează concurenţă şi lupta pentru captarea publicului având drept

consecinţă scăderea nivelului spectacolelor. Propune ca remedii o acţiune mai eficace a

presei teatrale şi implicarea statului în crearea unui teatru artistico-educativ; Dan

Petraşincu (Naţiunea) vede o criză cauzată de o anumită mentalitate de după război; Petru

Comarnescu- inspector general al Teatrelor- vede o cauză a crizei în marele număr de

71

,,Chestiuni teatrale” (An. IV, nr. 670/29-30 nov. 1946); 72

,,Teatrul românesc trece printr-o gravă criză de conducere, de prestigiu şi de regie” (An. IV, nr. 692/25 dec. 1946);



teatre ,,cu ansambluri inegale şi hibrid constituite” ceea ce aduce repertoriu facil şi lipsă

de stil. Exprimă opinii asemănătoare Ioan Massoff şi Sandu Eliad.

La 18 august 1946 apare în ziarul Fapta o cronică la volumul ,,Viaţa unui băiat

de ţară” de Mircea Damian, cronică semnată de Valeriu Popovici. Cartea aceasta este de

fapt o reeditare a volumului ,,Gheorghe I. Marin” apărut în anul 1937 din care autorul a

scos dedicaţia către fiul său ,,Lui Dănică pentru când o fi cam prin a IV-a de liceu” ce nu

mai era de actualitate în 1946.

În paginile cărţii, autorul evocă anii copilăriei din satul Izvoru-Romanaţi, sat

frumos ,,de două ori pe an: primăvara- când este frumoasă toată ţara asta agricolă care

se leagănă în poieni şi lanuri- şi toamna când s-au copt strugurii” şi unde seara ,,din

vărzării se aud răcăneii”, trenul trece pe Voiniceşti ,,gâfâind, spre Piatra-Olt” iar o

fântână ,,îşi ridica în văzduh cumpăna ca un deget care te ameninţă”.

Copilăria îi este marcată de figura

dominatoare a tatălui, de moartea mamei pe

când copilul avea 7 ani, de muncile

câmpului la care participă fără plăcere, de

foişorul din via păzită de tocălii învârtite de

vânt în care urcă la 6 ani şi de unde este

salvat de fratele mai mare care va muri pe

front.

Şcoala, care este ,,drept în coasta

satului”, o face sub îndrumarea

învăţătorului Ion S. Dumitrescu, care îi

aplică o corecţie chiar din prima zi, căci

copilul e neastâmpărat şi arţăgos, dar îl

trimite apoi dinadins la Slatina să-i cumpere

cărţi ,,cu bilet” iar copilul învaţă să salute

oamenii întâlniţi printre lanurile de porumb

scoţând pălăria.

Descrie cu talent oraşul şi

gimnaziul de la Slatina cu profesorii

Lăzărescu, Cetăţeanu, Mirodot şi Biju iar

personalitatea adolescentului care învaţă

,,de la unul ceva, de la altul ceva” se conturează treptat, căci acum poartă uniformă,

spune ,,sărut-mâna”, de la doamna unde stă în gazdă învaţă manierele, nu mai mănâncă

din strachină ci are acum farfuria lui acasă, calcă sigur, ştie să-şi ţină mâinile, descoperă

cinematograful şi poartă ceas. În momentele libere se urcă însă pe Dealul Grădiştei

căutând din priviri satul natal ,,cu turnul bisericii şi şcoala”.

Pot fi recunoscute în roman, cu numele uşor modificat şi personalităţi ale

Slatinei precum Pan Vizirescu ori fiul negustorului Zaharia Diculescu.

Scene din viaţa de ţară precum: plecatul carelor la muncă, treieratul grâului la

arie, serbarea sfârşitului de an şcolar, hora satului, somnul chinuit de griji al ţăranului ş.a.

îl vor inspira pe Marin Preda în realizarea romanului Moromeţii. Valoarea documentară a

cărţii este sporită prin descrierea Slatinei la început de secol XX, cu bulevardul de la gară

până la statuia Ecaterinei Teodoroiu ce veghea ,,ca o sentinelă”, cu podul peste Olt



,,dantelă albă de fierărie în cinci arcade”, centrul, mahalalele, grădina publică,

cazărmile, Grădiştea.

Valeriu Popovici remarcă la rândul său că ,,Viaţa unui băiat de ţară este una

dintre cele mai reprezentative cărţi ale D-lui Mircea Damian şi ale literaturii române,

promovând puterea de introspecţie nativă, psihologia brută, nealterată de principii,

humorul sănătos şi adânc, plasticitatea vioaie [...] descrierea alertă şi exactă, cuvântul

aşezat just, propoziţia lapidară şi curgătoare. Un roman preţios, o carte rară.”73

Foarte interesant şi plin de substanţă este serialul dedicat violonistului şi

dirijorului Grigoraş Dinicu74

, serial ce începe din 17 septembrie 1946. Maestrul-care la

cei 57 de ani lupta cu paralizia- a fost vizitat în cartierul Bonaparte, pe str. Finlanda nr.

10 de redactorul Faptei, fiind primit de fiica maestrului şi de soţia sa Aurica. Autorul

Horei Staccatto relatează despre localurile pe unde a cântat- în ţară şi străinătate- dând

amănunte picante (pe când cânta la restaurantul Casino din Ostanda, un miliardar

american i-a dat o filă CEC de 500 dolari). Artistul dă detalii despre componenţa

orchestrei sale, onorariile primite, spectatorii care îi urmăreau evoluţiile, motivul pentru

care a refuzat anumite angajamente (fiul său care era membru al orchestrei fusese chemat

la comisia de recrutare).

După mai multe amânări, la 3 noiembrie 1946 se reiau reuniunile Cercului de

Literatură şi Artă ,,Fapta”. Au participat: Al. Mironescu, Mircea Popovici (recent distins

de către Fundaţiile Regale cu Premiul Scriitorilor Tineri; a citit din volumul ,,Izobare”),

Emil Manu (a citit trei poeme), Al. Raicu, Laurenţiu Fulga, Constantin Mihail, Ştefan

Dragu, Galia Henegariu, Mihai Aanei, N. Caravia ş.a.

La cea de-a doua reuniune (din 10 noiembrie 1946) au citit versuri: Gh.

Anghelache, Grigore Neagu, Dimitrie Stelaru, E. Caravia, V.V. Niţulescu, Emil

Bălăşescu. La discuţii au luat parte: Al. Mironescu,V.Popovici, Vasile Negreanu, D.

Manoilescu, Mihai Aanei. Reuniunea a fost prezidată de Mircea Damian iar în asistenţă

s-au remarcat: Emil Manu, Scarlat Răutu, Galia Henegariu, I. Grinevici, Tudor George

ş.a. La 23 noiembrie 1946 aflăm rezultatul alegerilor parlamentare falsificate grosolan de

regimul comunist. La Olt au fost aleşi deputaţi: Ion Tomescu (Liberali-Tătărăscu), Florea

Oală (Frontul Plugarilor), Oscar Moroianu (P.S.D.), Nicolae Ceauşescu (P.C.R.) şi Radu

Grigorescu (Liberali-Tătărăscu).

La 30 decembrie 1946 au fost sărbătoriţi de Ministerul Artelor scriitorii Tudor

Arghezi şi Gala Galaction cu ocazia împlinirii a 50 de ani de activitate75

.

Rămâne de aflat ale cui sunt iniţialele ,,N.T.”, autor al unui emoţionant punct de

vedere76

. După ce vorbeşte despre moartea lui N. Iorga, E. Lovinescu, Pompiliu

Constantinescu, L. Rebreanu, Ion Pillat, Ion Dragomir, B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Ion

Şiugariu, Mihail Sebastian, Ion Minulescu, Emanoil Bucuţa şi alţii subliniază că aceştia

,,lasă în urmă pe copiii lor dragi care sunt cărţile, singura lor prezenţă peste veacuri iar

cei geniali spiritul lor care domneşte în lume”.

Deci creatorii sunt într-un fel nemuritori.

73

,,Viaţa unui băiat de ţară de Mircea Damian, Editura Fundaţia Regele Mihai I”, de Valeriu Popovici (An. IV, nr. 584/18 august 1946, p. 2); volumul a mai fost recenzat în Revista Fundaţiilor Regale, XIV/1947 (semnat G.D.) şi de Iordache Răduca în Căminul cultural, (Bucureşti) XII/1946;

74 ,,Celebrităţi uitate. Cântecul şi viaţa lui Grigoraş Dinicu” (An. IV, nr. 608/17 sept. 1946); ,,Copilăria

şi tinereţea artistului povestite de el însuşi” (An. IV, nr. 610/20 sept. 1946); ,,Să fi auzit la Londra Ciocârlia!...” (An. IV, nr. 612/21 sept. 1946);

75 ,,Azi la Ministerul Artelor sărbătorirea scriitorilor Tudor Arghezi şi Gala Galaction” (An. IV, nr.

694/30 dec. 1946, nesemnat); 76

,,Despre moartea scriitorilor” (An. IV, nr. 654/9 noiembrie 1946);



Întâmplări din Caracalul de altădată

Dumitru Botar

În data de 29.01.1923, Brigada 47 Infanterie trimite Corpului I Armată – Craiova

o notă informativă, în urma cercetării cazului de viol reclamat de Doamna Elena

Rădulescu Tudoran contra Maiorului Teodor Căpitănescu de la Cercul de Recrutare

Romanaţi. Elena Rădulescu Tudoran, institutoare, era

soţia lui Petre Rădulescu Tudoran şi el institutor, fost

revizor şcolar şi senator de Romanaţi (1922), adică o

persoană importantă din învăţământul local şi

judeţean, fost director al Şcolii Generale nr. 1.

Din documentul respectiv, aflăm că în ziua de

26.12.1922, d-na Tudoran, dorind să vorbească cu

Maiorul Căpitănescu pentru a cere unele relaţii despre

situaţia militară a fiului său, a solicitat prin soţia

acestuia o întrevedere la el acasă. Maiorul

Căpitănescu auzind despre acest lucru, îi comunică

printr-o carte de vizită că este de acord s-o primească

între orele 7-8 seara, ceea ce s-a şi întâmplat, d-na

Tudoran fiind condusă chiar de soţul său până la

poarta maiorului. Fata din casă a primit-o şi apoi a

condus-o în camera de dormit unde o aştepta gazda,

precizăm că deşi d-na Căpitănescu nu era acasă, la

domiciliul Maiorului se mai aflau, o bonă cu 2 copii,

mama mare a d-nei Căpitănescu şi 2 ordonanţe ale

ofiţerului.

Din declaraţiile d-nei Tudoran rezultă că după

10-15 minute cât a durat convorbirea, a dorit să plece,

dar Maiorul Căpitănescu a luat-o în braţe încercând

s-o sărute, situaţie în care văzând agresiunea

ofiţerului a început să alerge în jurul unei mese, dar obosind a fost prinsă şi trântită în pat,

iar dacă nu s-a

întâmplat nimic, s-a

datorat nu rezistenţei

opuse, cât datorită

modului în care era

îmbrăcată d-na

Tudoran.

După ce

lucrurile s-au potolit,

d-na Tudoran şi-a

refăcut toaleta, dar

culmea, imediat mama

mare a d-nei

Căpitănescu vine în

dormitor cu dulceaţă şi

În 1940, lt. col. Teodor

Căpitănescu este prefect de

Romanaţi (11 septembrie-13

decembrie)

Centrul de recrutare Romanaţi (S.J.A.N. Olt)



apă rece la pahar, închegându-se chiar o discuţie între ele, între timp apare şi soţia

Maiorului, discuţia în trei continuând, servindu-se şi aperitive, fiind aduşi şi cei doi copii

care au recitat poezii. Deci un adevărat chef, după consumarea pretinsului viol, fără ca

d-na Rădulescu Tudoran să se plângă cuiva din familia Căpitănescu, pe faţa ei nefiind

nici o urmă de supărare în legătură cu cele petrecute.

După toate acestea, d-na Tudoran a plecat, despărţindu-se în cele mai bune

condiţii, însă peste cinci zile (31.12.1922) d-na Rădulescu Tudoran, face o reclamaţie (în

care spune că a fost violată în chip monstruos) către d-l Revizor şcolar al jud. Romanaţi.

Interesant că această reclamaţie nu o face soţul său,

căruia soţia nu i-a spus nimic timp de 10-12 zile,

perioadă în care tot oraşul aflase despre acest episod,

iar generalul Dumitrescu Constantin (Turcul)

comandantul Corpului I Armată sosise în Caracal

pentru anchetă.

Întrebată, d-na Tudoran, de ce nu a strigat

ajutor, de ce nu s-a plâns d-nei Maior Căpitănescu,

continuând să stea la aperitive şi convorbire cu familia

ofiţerului, dar nici soţului nu i-a spus, singurul în

măsură să-i apere onoarea, dânsa a declarat că a vrut

să evite un scandal public. Soţul ei a declarat că soţia

sa a făcut bine procedând astfel, deoarece nu l-a mai

expus la acte de violenţă.

Din confruntarea celor doi protagonişti rezultă

că deşi d-na Tudoran îşi menţine acuzaţia, nu poate

aduce probe materiale, pentru a dovedi faptele, în

afara unor elemente de vestimentaţie intimă rupte, ce

nu pot constitui o probă, neputându-se constata dacă

au fost rupte cu acea ocazie sau intenţionat de reclamantă.

Maiorul Căpitănescu susţine pe cuvânt de onoare că nu a făcut acest fapt, fiind

ferm în răspunsurile date, adresându-i chiar d-nei Tudoran de câteva ori un epitet

dezonorant pentru o femeie, fără ca dânsa să se arate ofensată de acest fapt.

Cercetându-se atent care ar putea fi motivul acestei înscenări – se spune în

documentul respectiv – credem că este vorba de dorinţa soţilor Tudoran de a face tot

posibilul ca Maiorul Căpitănescu Teodor să fie mutat de la Cercul de recrutare Romanaţi,

pentru ca familia Tudoran să rezolve în linişte situaţia militară a fiului lor aşa cum doreau

de fapt părinţii, pentru ca acesta să nu mai fie chemat la încorporare, dar şi a soţului ei,

Petre Rădulescu Tudoran care se află într-o poziţie destul de rea provenită din

comportamentul său din timpul ocupaţiei germane (primul război mondial), fiind chiar

suspendat 2 ani din învăţământ.

În concluzie, se constată că Maiorul Teodor Căpitănescu este complet nevinovat,

iar d-na Rădulescu Tudoran poartă vina pentru că şi-a pus în joc persoana sa înscenând o

asemenea faptă murdară, atingând grav demnitatea corpului didactic în calitate de

profesoară şi Directoare a unei şcoli primare. Pentru aceasta, dosarul în cauză va fi trimis

prin Ministerul de Război, către Ministerul Instrucţiunii Publice în vederea măsurilor ce

se impun a fi luate.

Interesantă este şi ancheta făcută de Inspectorul General N. Popea din Ministerul

Instrucţiunii, care constată în urma cercetărilor, că a fost o înscenare de răzbunare contra

Maiorului Căpitănescu, bănuit de familia Tudoran, că ar persecuta pe fiul lor, care în mod

Generalul Constantin

Dumitrescu ,,Turcul” (n. 1868

Morunglav- Romanaţi- m.

1935, Craiova)



repetat s-a sustras de la chemarea la încorporare, concluzionând foarte clar: „Situaţia

creată la Caracal, nu este de natură a contribui la păstrarea prestigiului de care trebuie

să se bucure cele două instituţii (şcoala şi armata)”.

Impresionantă este şi scrisoarea pe care Maiorul Căpitănescu o trimite

deputatului de Romanaţi, Teodor T. Oroveanu în legătură cu ceea ce a trebuit să îndure,

ca urmare a acestei înscenări mişeleşti:

,,Iubite nene Tudore,

Iartă-mă că te supăr cu rândurile mele. Te ştiu om drept şi de caracter şi ca

atare îndrăznesc să te rog să vii astă seară sau mâine dimineaţă, să-ţi povestesc o

monstruozitate ce mi se pune în sarcină de către o doamnă din localitate. Iartă-mă că nu

pot veni eu la D-ta, fiind bolnav în pat încă de câteva zile şi azi de abia m-am putut duce

la Prefectură unde am fost chemat pentru această înscenare monstruoasă. Pare că aiurez

şi cred că nu sunt sănătos la minte dar nu pot judeca această infamie cu atât mai mult cu

cât aş fi vrut ca ancheta să se fi terminat azi. În joc este demnitatea mea de om şi de

militar pe lângă liniştea mea familială. Nu doresc altceva decât să se facă dreptate şi

vinovatul să fie pedepsit, conform legilor ţării, oricare ar fi el.

Nu admit tranzacţiuni şi nu voiesc a cere sfatul şi ajutorul rudelor mele, pentru

că nu sunt vinovat. Sunt cu fruntea senină şi pata ce mi se aruncă nu voiesc să o primesc

decât în cazul vinovăţiei mele.

Te rog ajută-mă!

Cu cea mai mare nerăbdare, te aştept şi te rog să primeşti odată cu aceasta,

salutările mele distinse.

Maior T. Căpitănescu

Caracal 11 ianuarie 1923

Maiorul Teodor

Căpitănescu, a avut o

carieră frumoasă ulterior

acestui incident, în sensul

că ani buni (5-6) a fost

ajutorul Comandantului

Cercului de recrutare

Romanaţi, iar în anul 1940

Mareşalul Antonescu,

pentru o perioadă scurtă l-

a numit Prefect de

Romanaţi. Despre el se

mai poate citi în cărţile

mele „Poveştile

Caracalului” – Casa

Suditu şi în „Conace din Romanaţi” unde se vorbeşte despre Conacul de la Frăsinet,

proprietatea lui ca moştenire în urma căsătoriei cu Angela Suditu, din Caracal.

Conacul Căpitănescu de la Frăsinet construit în 1920-

1922 (după D. Botar- Conace din Romanaţi, Ed. Hoffman,

2015, p. 77)



Familia Racoviceanu, în lumina documentelor

Ilie Dumitru

S-au împlinit anul acesta o sută de ani de la nașterea pianistului Dinu Lipatti, a

cărui mamă, Ana Racoviceanu, era descendentă a vechii familii de boieri şi proprietari ai

moșiei Turia din județul Olt. Racovicenii s-au mai numit și Turianu, după numele satului

lor de baștină.

Primul proprietar, menționat în documente al Turiei, a fost Manea clucerul, în

vremea lui Neagoe Basarab [1]

.

Manea clucerul este menționat și în documentul din 16 septembrie 15191, unde

Neagoe Basarab îl numește ,,vlastelinul” domniei mele. Titlul de ,,vlastelin'' îl purtau

marii boieri Craioveşti cu care Manea, mare clucer, se afla în strânse relaţii. Eu îmi

menţin opinia că Manea clucerul este ctitorul mănăstirii Seaca-Muşeteşti, judeţul Olt; el a

înzestrat ctitoria sa cu pământuri cumpărate în zonă.

În documenul din 2 iunie 1592, sunt menţionați boierul Turianul şi nepoata sa de

fiu Deica, cea care a a vândut lui Boia ocină în

Turia pentru 1500 aspri gata [2].

Urmaş al lui Turianu a fost Badea

logofătul din Turia care în anul 1696 a

cumpărat de la moşnenii Zorileşteni, cu care era

vecin de moşie, o parte de moşie lată de 500 de

stânjini.

Acest document a fost arătat de către

Nicolae Racoviceanu, fiul Anicăi şi a lui

Athanasie Racoviceanu, în data de 3 decembrie

1838 când s-a judecat diferendul dintre casa

Racoviceanu şi orăşenii slătineni care

cotropiseră un capăt al moşiei Turia[3]

.

În documentul din 1703 octombrie 11,

din Fondul Mănăstirea Plumbuita, privitor la

moşnenii din Bârca, apare ca martor Ştefan Turianul, fiul lui Badea logofătul

(documentul acesta este inedit, mi-a fost transmis la cererea mea, de către Arhivele

Naţionale Bucureşti).

Urmaş al lui Ştefan

Racoviceanu a fost Constantin Racoviceanu,

biv vel armaş, care în documentul din 25 iunie

1754[4]

mărturiseşte că ,,Stanca Fărcăşanca,

soţia vornicului Iordache Fărcăşanu a dăruit

moşia Viişoara ce este pe apa Tezluiului din

judeţul Romanaţi bisericii Sfântul Dumitru din

Craiova[5]

” . Stanca Fărcășanu era mătușa

lui Constantin Racoviceanu, soră cu Ștefan

Racoviceanu. Fărcășenii erau o veche familie

de boieri din Romanați. De unde se poate

concluziona că și Racovicenii erau boieri de

același înalt rang.

Ştampila satului Turia (1861)

Ştampila comunei Turia (1882)



Constantin Racoviceanu a fost, după opinia mea, ctitorul bisericii (mănăstirii) din

Turia, cea care astăzi se află în ruină, construită în vremea domnitorului Constantin

Racoviţă, pe la 1754. Locuitorul Gheorghe Chiriţescu din Turia, în anul 2003, mi-a spus

că biserica a fost construită în vremea lui Racoviţă, că aşa scria în pisania de deasupra

uşii. Astăzi pisania se află sub dărâmături.

În tabloul votiv, apar Constantin Racoviceanu, având la picioare un covor de

flori, Iamandi, biv vel clucer, Ioniţă Racoviceanu, medelnicer. Biserica a fost zugrăvită

de către Răducan Tătărăscu în anul 1793.

Generalul P. V. Năsturel a publicat în revista Albina, an IV, nr. 11 pe decembrie

1910 articolul intitulat: ,,Ruinele bisericii Turia[6]

”: ,, În judeţul Olt, la N-E de Slatina şi

la câţiva kilometri depărtare de această localitate se află satul Turia, de baştină al

boierilor Turieni sau Racoviceni. În acest sat şi lângă conacul boieresc din care se mai

văd astăzi cu greu temeliile pe colina dealului (la nord de ruinele bisericii) construiesc

boierii pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea, o biserică ale cărei ruine se arată în

fotografiile alăturate''.

Este greşită afirmaţia lui P. V. Năsturel că biserica din Turia a fost zidită în anul

1793 de către Anastasie Racoviceanu, întrucât generalul W. von Bauer menţionează

această biserică în lucrarea sa ,, Memoires historiques et geographiques sur la Valachie'',

Frankfurt-Leiptzig, 1778. Generalul von Bauer s-a aflat la Turia prin 1768-1772 când a

cartografiat Ţara Românească.

În anul 1914, Virgil Drăghiceanu, secretar al Comisiei Monumentelor Istorice, a

descins la Turia, a studiat amănunţit biserica şi a trecut-o în rândul monumentelor

istorice[7]

.

În vacanţele mele de student, am vizitat în câteva rânduri biserica, având

interlocutor pe preotul Stan Ene care mi-a prezentat pictura, o pictură cum n-am văzut

prin bisericile din Olt.

Cutremurul din martie 1977 a produs surparea cupolei din cărămidă şi a zidului

de la intrare.

În documentul din anul 1797 iulie 10, Fond Mănăstirea Plumbuita, (document

inedit, transmis mie, la cerere, de ArhiveleNaţionale Bucureşti) este menţionat Diamandi

Racoviceanu, egumenul Iosif, episcop al Argeşului arată că episcopia are moşie la Bârca

sud Olt care se calcă de către vistereasa Safta Izvoranca (n.n. proprietară la Curtişoara).

Aceasta a cerut la faţa locului, ca martori, pe Şărban Racoviceanu şi pe Niculae Ţigărilă,

iar vechilul mănăstirii i-a cerut pe Diamandi Racoviceanu şi pe logofătul Ioan Perieţeanu

din Slatina: Şărban stăpânea Tesluiul, iar Diamandi stăpânea Turia.

Pe la 1769, Racovicenii vând lui Constantin Rătescu, treti-logofăt, ispravnic de

Olt, omul lor de casă, partea de moşie pe care o cumpărase Badea logofătul în anul 1696.

Iamandi Racoviceanu a avut trei fii: Gheorghe (Iorgu), Anastasie (Tănase) şi

Ioniţă. Iordache s-a căsătorit în anul 1801 cu Elena Greceanu, fiica adoptată a Elenei

(Tiţei) Greceanu, proprietară la Greci-Olt. Destinul tragic se abate asupra acestei familii

care se stinge în iarna geroasă a anului 1811. Tatăl, Iamandi Racoviceanu, îl moşteneşte

pe fiul decedat, care nu a avut urmaşi.

Pe Cazania de la Turia, cercetată de către Ioan Ionaşcu pe la 1930, apare

următoarea consemnare: ,,Să se ştie ca la leatul 1812 ghen(a)r 25 au răposat tatameu,

clucer Iamandache Racoviceanu în Bucureşti şi s-au îngropat la hanu Zlătarilor.

Am scris ca să se ştie Tănase Racoviceanu”.

Tănase îl moşteneşte pe Iamandache care, la rândul său, îl moştenise pe Iorgu.

Maria Rătescu din Piteşti, mama naturală a Elenei Racoviceanu, îl dă în judecată



pe Tănase Racoviceanu pentru a recupera dota fiicei sale, în anul 1813 iunie 28, Tănase a

rămas cu moşia de pe Plapcea-Mărgineni, iar Răteştii au rămas cu moşiile Greci şi

Bărcăneasca.

Documentul din 3 decembrie 1838, Fond Judecătoria Olt, arată că la acea dată

Atanasie era decedat. În procesele cu orăşenii slătineni, Anica, soţia sa, era reprezentată

de către fiul său Nicolae (Nae) Racoviceanu.

În articolul său, generalul P. V. Năsturel consemnează mărturia unei bătrâne de

70 de ani: ,,Bătrâna mai afirmă că a apucat pe boierul Nae Turianu care era

proprietarul moşiei şi şedea în conacul azi dispărut[8]

”.

Parucicul Nicolae Racoviceanu a susţinut

material Şcoala Turia, înfiinţată în anul 18387.

Primul învăţător al şcolii a fost ,,Petrache Nica de

22 de ani, cântăreţ, însurat, străin de loc”.

Înainte de 1859, Nicolae Racoviceanu

vinde lui Gheorghe (Gogu) Cotadi (Cotadis) moşia

de la Turia.

Doamna Floriana Tîlvănoiu îl menţionează

pe Constantin Racoviceanu, probabil fiul lui

Nicolae Racoviceanu şi pe un alt Constantin

Racoviceanu, tatăl Anei, mama lui Dinu Lipatti.

Familia Racoviceanu a dat Slatinei un

primar, pe Mache Racoviceanu şi mai mulţi

militari de carieră.

Ca semn de respect pentru această familie

care a ctitorit o biserică şi a dat satului Turia o

şcoală, o uliţă a acestui sat poartă numele

Racovicenilor.

Bibliografie

1. D. R. H., serie B, Ţara Românească, vol. II (1501-1525), p. 194

2. Ioan Ionaşcu, Biserici, chipuri şi documente din Olt, Craiova, 1934.

3. August Pesiacov, Schiţe din istoria Craiovei.

4. P. V. Năsturel, Ruinele bisericii Turia, rev. Albina din 12 decembrie 1910.

5. Virgil Drăghiceanu, Raport asupra bisericii Turia, Arhiva Monumentelor Istorice,

1914.

6. Fond Mănăstirea Plumbuita, Arhivele Naţionale Bucureşti.

7. Arhiva Istorică Centrală, Fond Ministerul Instrucţiunii Publice, dosar 3384/1840.

8. P. V. Năsturel, Ruinele bisericii Turia, rev. Albina, 12 dec. 1910

Mache Racoviceanu, primar al

Slatinei (1864-1866)



O CTITORIE A BOIERILOR BUZEȘTI: MĂNĂSTIREA DOBRUȘA (VIII)

Prof. Dr. Ștefan GRIGORESCU

Poiana Ciolanului. Numită şi Poiana lui Ciolan, se afla lângă Crivina şi a fost

parte a domeniului mănăstiresc al Dobruşei încă de la începutul secolului al XVI-lea.

Astfel, la 2 septembrie 1520, Neagoe Basarab întărea şi ,,ocina care se numeşte Poiana

lui Ciolan toată”, cu sălaşe de ţigani, dania boierilor Bengeşti, anume jupan Radul, jupan

Badea paharnic şi jupaniţa Vlădaia98

. La 11 iulie 1523, Vladislav al III-lea întărea şi el

mănăstirii ocina Poiana Ciolanului cu sălaşe de ţigani, amintind donatorii şi confirmând

,,găleata domnească”99

. O jumătate de secol mai târziu, la 19 ianuarie 1570, voievodul

Alexandru II Mircea întărea mănăstirii şi ,,Poiana Ciolanului toată”, dăruită împreună cu

moşia Crivina, de către boierii Bengeşti100

. La 20 aprilie 1604 şi Radu-Şerban Voievod

întărea mănăstirii Poiana Ciolanului toată, ca fiind ,,veche şi dreaptă ocină şi de

moştenire”, dăruită de jupan Badea paharnic şi soţia lui, jupâneasa Vlădaia, în domnia lui

Vladislav al III-lea, la ,,leat 7031”101

.

Brăeşti.

Era aşezată în

vestul judeţului

Vâlcea, pe apa

Cernei, lângă

satele Giuleşti şi

Rusăneşti. După

cum arată hrisovul

de întărire dat la

19 ianuarie 1570

de către

Alexandru II

Mircea, moşia

fusese dăruită,

împreună cu sălaşe de ţigani, de către Stanciul portar102

. La 20 aprilie 1604, moşia a fost

întărită şi de Radu-Şerban Voievod103

. În vremea lui Matei Basarab, unii dintre boierii

Bengeşti vânduseră ilegal moşia mănăstirii unor moşneni din acele părţi, iar domnitorul,

întărind mănăstirii moşiile Hotărani, Poenile Mamului şi Brăeşti, le poruncea

cumpărătorilor să lase moşia mănăstirii în pace şi ,,să-şi caute banii la cine i-au dat”104

.

Pricina nu a fost însă rezolvată, după cum arată un hrisov din 21 mai 1659 al voievodului

Mihnea al III-lea, care întărea mănăstirii moşia Brăeşti, poruncind celor care cumpăraseră

ilegal moşia în vremea lui Matei Basarab să o lase şi să-şi caute banii105

. Câţiva ani mai

târziu, la 12 iulie 1666, Radu-Leon Voievod întărea şi el mănăstirii satul Brăeşti, cu ,,tot

venitul din câmp, din pădure, din apă, de peste tot hotarul”, donaţie a lui Stanciul portar

98

D.R.H.,B,Vol.II, p.387, doc.198. 99

Ibidem, p.417, doc.217. 100

D.R.H.,B,Vol.VI, p.226, doc.181. 101

D.I.R.,Veac XVII, B,Vol.I, p.117, doc.124. 102

D.R.H.,B,Vol.VI, p.226, doc.181. 103


T.G.Bulat, Din actele mănăstirii Dobruşa, în loc.cit., p.252, doc.III. Actul e datat greşit ,,7182”, adică 1676. 105

Ibidem, p.250-251, doc.I.

Dobruşa şi împrejurimile ei la 1864 (după Charta României

Meridionale)



încă din zilele lui Neagoe Basarab. Se amintea că Rădici căpitanul şi ceata lui

cumpăraseră ilegal o parte de moşie la Brăeşti, de la Vlăduţul Bengescu postelnic.

Egumenul adusese mai multe cărţi de întărire în faţa judecăţii domneşti, iar Rădici şi

ceata lui rămăseseră ,,de lege şi de judecată”106

.Zece ani mai târziu, moşia mănăstirii

continua să fie încălcată. La 26 iulie 1676, ispravnicii Scaunului Bucureştilor, anume

marele ban Gheorghe Băleanu, marele vornic Vlaicul şi marele vistier Hriza, porunceau

lui Rădici căpitan şi fraţilor săi să dea dijma cuvenită mănăstirii107

. În domnia lui

Constantin Brâncoveanu, la 3 septembrie 1706, ispravnicul Craiovei, Constantin

Otetelişanul, primea plângerile mănăstirii şi poruncea ca şase megieşi să hotărnicească

moşia, iarăşi încălcată de moşneni108

.

Hotarele moşiei Brăeşti sunt cunoscute după o hotărnicire făcută la 10 iulie 1761,

de către moşneni conduşi de diaconul Visarion Giulescu, la porunca Episcopiei

Râmnicului, anume: ,,din apa Cernii, de către răsărit, prin mejdina cu stejarii, despre

apus, până în Colear, alăturea cu hotarul Crivei..., la deal până la piscul Brăeştilor, în

copaciul cel feruit, merge spre apus peste Brăiasca în dealul Omorâcei, unde să loveşte

în cap cu hotarul Tetoiului, despre Olteţ. Şi apucă Omorâciul în jos până în dealul

Omorâcei, despre răsărit pe lângă hotarul Alboteştilor pă din jos de Brăiasca cea mică,

în furcituri. Apucă la vale pântre lacuri pe muchie în vale până în drumul cel mare la

pod; şi apucă pe Brăiasca în jos şi iar în mejdina cu păru şi apucă pe Crivina cu sălciile,

din salcie în salcie până în Capul Cernii despre răsărit. Apucă Cerna în sus până în

Vânji şi iar pe la Vânji şi apucă prin sângeri la deal, până în Crivina din sus şi apucă

mejdina pântre Crivina pân apa Cernii la vadul morii şi apucă Cerna în sus pân hotarul

mejdinii cu stejarul.”109

Zlătărei. Moşie aflată la est de mănăstire, spre râul Olt, cuprindea mai multe

,,trupuri” cumpărate de egumen sau primite ca danie, la începutul secolului al XVII-lea.

Astfel, la 4 mai 1605, Radu-Şerban Voievod întărea ocinele cumpărate de egumen la

Zlătărei, anume: partea Danciului, cumpărată de la fiica acestuia, Boba, pentru 2200

aspri; partea lui Ratea, fratele lui Danciul Ureche, cumpărată pentru 1500 aspri; locurile

lui Muşat, cumpărate pentru 200 aspri şi locurile lui Vlaicu, cumpărate tot pentru 200

aspri110

. La 26 octombrie 1609, acelaşi voievod amintea părţile de moşie ale mănăstirii la

Zlătărei. Unele fuseseră dăruite de Vladul cel Bătrân din Șerbăneasa și de Stanciul, iar

altele fuseseră cumpărate de egumenul Gheorghe, anume: patru pogoane de vie în dealul

Șerbănesei, cumpărate de la Toma, fiul lui Danciul Ureche, pentru 1800 aspri; partea lui

Danciul Ureche, cumpărată de la fiica sa, Boba; partea lui Ratea Ureche; locurile lui

Mușat și Vlaicu; partea lui Radu, fratele lui Vladul cel Bătrân, jumătate din hotar, pentru

5500 aspri; părțile fraților Mușat și Oprea din Zlătărei, cu vii, închinate mănăstirii111

.

Moșia s-a aflat în proprietatea mănăstirii până la secularizare.

Sârbi. Era aproape de Fumureni, către vest și fusese dăruită de marele clucer

Radu Buzescu, la începutul secolului al XVII-lea. La 26 octombrie 1609, Radu-Șerban

Voievod, întărind ocinele mănăstirii, dădea și ,,să-i fie ocină la Sârbi jumătate de sat, din

câmp și din pădure și din apă și de peste tot hotarul”, amintind că moșia fusese

cumpărată de Radu Buzescu de la un Radu Răspopul din Cepturari și de la frații acestuia,

106

Ibidem, p.251-252, doc.II. 107

Ibidem, p.252, doc.III. 108

Ibidem, p.254, doc.VI. 109

Ibidem, p.255, doc.VII. 110


Ibidem, p.418-419, doc.372.



pentru 12 000 aspri, apoi dăruită mănăstirii112

. A rămas în proprietatea mănăstirii până la

secularizare.

Măzărari. Numită și Măzăreni, era în vecinătatea mănăstirii, spre Șerbănești.

Hrisovul lui Radu-Șerban Voievod, dat la 26 octombrie 1609, amintea că marele clucer

Radu Buzescu dăruise Mănăstirii Dobrușa și ,,toată ocina lui din Măzărari cu vii și cu tot

dealul Șerbănesei”113

.

Orlești.Așezată pe malul drept al râului Olt, lângă Zăvideni, aparținuse jupânesei

Velica Boldeasca. De la aceasta, a trecut prin moștenire la fiica sa Stanca Buzescu, iar

după moartea acesteia a rămas soțului, Radu Buzescu. La 25 iunie 1600, Nicolae-

Pătrașcu Voievod o întărea lui Radu Buzescu, de la care a rămas mănăstirii, până la

secularizare114

.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, după cum consemna Dionisie Eclisiarhul în

Condica metoașelor Sfintei Episcopii Râmnic (1786), moșiile Mănăstirii Dobrușa erau

următoarele: Dobrușa, Zlătărei, Sârbi, Brăești, Crivina și viile Schitului Dobrușa115

. În

decembrie 1863, la momentul secularizării lui Cuza, domeniul funciar al Mănăstirii

Dobrușa cuprindea moșiile: Vatra Mănăstirii Dobrușa, Zlătărei, Crivina, Măzăreni,

Fumureni, Moldoveanul, Orlești și Sârbii. După secularizare, pe baza legii agrare din anul

1864, mănăstirea a fost asimilată unei parohii și a primit 7 ha teren arabil, la care se

adăuga puținul pământ din curtea mănăstirii116

.

Familia Popescu din Vladila. În fruntea comunei, peste un secol: preoţi, notari,

primari, învăţători

Marin Petran-Vlădila

Comuna Vlădila, situate la jumatatea drumului ,,roman’’, între cele două cetăţi,

Sucidava şi Romula , îşi dovedeste

existenţa prin numeroasele vestigii

arheologice, cu mult înainte de

Hristos. Unele documente ne dau

de ştire că –mai ales începând cu

secolul al XVI lea, menţionată

documentar, comuna Vlădila,

dobândeşte o importanţă deosebită,

punând în valoare avantajele

poziţiei geografice prin ocupaţiile

specifice zonei noastre:

agricultura şi creşterea animalelor.

Documentele vremii ne mai

amintesc despre viaţa creştină a

locuitorilor de-a lungul timpului,

în Bisericile ,,bordei’’ ale celor

112

Idem. 113

Idem. 114

D.R.H.,B,Vol.XI, p.551, doc.400. 115

Introducere, în ,,Biserica Orthodoxă Română”, Anul al XII-lea, No. 9, decemvrie, București, Tipografia

Cărților Bisericești, 1888, p.616. 116

Vieața bisericească în Oltenia. Anuarul Mitropoliei Olteniei. Craiova, Tipografia Sf.Mitropolii a Olteniei,

Râmnicului și Severinului, 1841, p.855.

Casa Popescu din Vlădila, sediul fostului C.A.P.



două sate, Frasinet şi Vlădila şi a Bisericii de lemn construită în anul 1765, cu hramul Sf.

Nicolae. Perioada de care ne ocupăm este cea de după Regulamentul Organic şi amintim

aici familia Popescu, care, mai bine de un secol, din tată-n fiu, au fost în fruntea comunei

Vlădila ; preoţi, notari, primari, învăţători.

Primul găsit în documente este Barbu (1) ,,Stan sin Barbu, Pătru sin Stan”.

Despre Barbu nu ştim anul naşterii şi dacă a fost preot. Bănuim că ar fi născut după 1760,

şi a avut fiu pe Stan –preot, şi a slujit (Stan) împreună cu fiul său Pătru (2) de la 1836-

1854, asta menţionând actele de stare civilă ale locuitorilor (3). Fiul lui Pătru şi al Joiţei

(Stănescu) a fost Păun (Pavel) Popescu, născut la 1833- d. 1876, preot între anii 1855-

1873. Parohia Sf. Nicolae – Vlădila a fost proprietatea M-rii Cozia până la secularizarea

din 1864, când toate averile mănăstireşti au trecut pe seama statului. Aceste proprietăţi

au fost vândute ţăranilor clăcaşi pe care actul secularizării i-a găsit aşezaţi pe ele.

Pădurile Cozia şi Govora au trecut şi ele în proprietatea statului. Cele arătate mai sus duc

la concluzia că satul Vladila a fost o aşezare străveche, coborând în timp cu mult înainte

de atestarea documentară şi că familia Popescu a dat satului trei generaţii de preoţi ; Stan,

Pătru şi Păun, care şi-au închinat viaţa şi munca în slujba Bisericii şi a satului.

Păun, ultimul preot din familia Popescu, l-a avut ca fiu pe Nicolae Popescu (n.

1868- d.1942), căsătorit cu Ioana din Scărişoara. El ajunge notar în comuna Vlădila, între

anii 1892-1899 şi 1903; preşedintele Băncii Populare Albina-1904 (4), primar al

comunei între 1927 şi 1929 , şi a avut şase copii:

- Gheorghe, n.1889- d.1896,

- Nicolae, n. 1891-d.1947,

- Ştefan, n.1893-d.1918,

- Constantin, n.1896-d. ?

- Marin, n.1899-d.1901,

- Haralambie, n.1902-d.1975 (5).

Dintre cei şase copii ai familiei Popescu Nicolae şi Ioana, trei au murit tineri iar

trei au fost învăţători în Vlădila. Ştefan moare la vârsta de 25 de ani de ,,gripă’’. Nicolae

cu şase clase primare, învăţător din 1913, a fost căsătorit cu Floarea din Băbiciu, cu 5

clase primare şi nu au avut copii. (6). Au deţinut un automobil marca ,,Lanz’’. Nicolae

Popescu a fost

preşedintele Cooperaţiei

de Consum ,,Snop de

Grâu’’ (7). A murit la

etatea de 56 de ani din

cauza suferinţelor din

închisorile comuniste.

Ca si fratele

său, Haralambie a fost

învăţător până la

venirea comuniştilor

(8). Fraţii Popescu au

făcut parte din Sfatul

Popular al comunei.

Casatorit cu Ioana

(Truica), Haralambie a

avut trei copii; Vintilă,

n. 1930, Elena, n. 1934,

Fraţii Nicolae şi Haralambie Popescu



şi Sanda. Haralambie a fost gonit

din Vlădila în ,,noaptea moşierilor”

în primăvara lui 1949. Moare la

vârsta de 73 de ani, la Câmpina.

.

Note:

1- revista Mitropolia

Olteniei, an. XVII, nr. 3-4, Craiova,

1965, p. 299,

2- S.J.A.N. Olt, Colecţia

de Stare Civilă, 1834-1902, şi Arh.

Primăriei Vlădila, St. Civ. 1950-

1980;

3-S.J.A.N. Olt, Fond

Prefectura Romanaţi, Colectia de

Stare Civilă, 1888, Deveselu;

4- Ştefan Ricman,

Monografia jud. R-ti, Craiova 1928,

p. 425,

5-S.J.A.N. Olt, Fond

Prefectura Romanaţi, Colectia de

Stare Civilă, 1889-1902, şi 1975-

Stare Civ. Arhiva Primăriei

Vlădila;

6-Dosar nr. 33/1938,

Arhiva Primăriei Vlădila ,

7-Dosar nr. 12/1947,

Comitetul Judeţean P.M.R.-

Romanaţi

8-S.J.A.N. Olt, Fond Prefectura jud. Romanaţi, Dosar nr. 106/1941.

General de brigadă (r) prof. univ. dr. ing. Titică VASILE

Ion Tîlvănoiu

S-a născut la 28 iulie 1941 în comuna Văleni, judeţul Olt, fiind primul fiu al

părinţilor Florea şi Floarea Vasile, ţărani cu gospodarie mică din comuna Seaca, judeţul

Olt. Tatăl era originar din Seaca, iar mama din Văleni, aşa se explică naşterea sa în

comuna Văleni. După colectivizare, tatăl a devenit cantonier la Intreprinderea de

Drumuri şi Poduri, şantier Slatina, secţia Drăgăneşti-Olt, iar mama ţărancă cooperatoare

la Cooperativa Agricolă de Producţie din comuna Seaca. A rămas fără părinţi, mai întâi

de tată la 13 aprilie 1989 şi apoi de mamă la 30 noiembrie 2005. A avut un frate, Vasile

Ion, născut la 10 august 1952 în comuna Seaca, judeţul Olt, care a decedat la 21 mai

1979 în urma unui accident de circulaţie în Bucureşti, fiind căsătorit şi având trei copii,

două fete şi un băiat.

Copilaria şi-a petrecut-o în comuna Văleni la bunicii din partea mamei, Badea şi

Ion Anghel, unde s-a bucurat de grija deosebită a acestora, dar şi de atenţia celor patru

Învăţătorul Nicolae Popescu din Vlădila şi soţia

sa Floarea în 1928 (S.J.A.N. Olt)



surori mai mici ale mamei, care încă nu erau căsătorite. A absolvit şapte clase elementare

la şcoala din comuna Seaca, judeţul Olt, în anul 1955. Este de remarcat că în şcoala

generală a fost trecut în catalog cu prenumele Dumitru. Acest lucru se datorează

bunicului din partea tatălui, Vasile Ion, care la înscrierea sa în clasa întâi a folosit acest

prenume, fără să facă dovada cu certificatul de

naştere în care este trecut numai prenumele Titică.

Prenumele de Dumitru i-a fost atribuit de preot la

biserică atunci când a fost botezat, ca să aibă un

nume de sfânt.

Din această perioadă are amintiri plăcute

legate de învăţătoarele Buga Maria, în clasa a doua şi

Diaconescu Maria, în clasa a treia. De asemenea,

poartă recunoştinţă veşnică profesorilor Câmpeanu

Marin şi Pascu Iulia, care l-au ajutat să-şi însuşescă

foarte bine cunoştinţele de matematică şi, respectiv,

cele de limba română.

În anul 1955 a susţinut examenul de admitere

la liceu, fiind admis la Liceul Teoretic din Roşiori de

Vede, judeţul Teleorman. După ce a frecventat

aproximativ o lună de zile cursurile acestui liceu, a

fost retras de părinţii săi din motive materiale. În anul

următor, 1956, s-a înscris pentru admitere la liceul

militar. Examenul de admitere la acest liceu s-a

desfăşurat la Iaşi. A fost declarat admis şi repartizat

să urmeze cursurile Liceului Militar ,,Dimitrie

Cantemir” din Breaza, judeţul Prahova. În acest liceu s-a pregătit astfel încât să fie în

măsură să susţină examenul de admitere la facultatea de medicină militară, pentru a

deveni medic militar, în virtutea faptului că acei care aveau media de absolvire peste 8,50

puteau să aleagă această variantă.

A absolvit liceul militar în anul 1960 cu media 8,75, fără a putea să-şi

îndeplinească dorinţa. A fost repartizat să urmeze cursurile unei şcoli militare de ofiţeri

de artilerie, având o bună pregătire matematică. Din liceu are amintiri plăcute legate de

profesorii Iordache Nicolae - Matematică, Trifu Sever - Limba Engleză, Munteanu Ion şi

Gheorghiade Constantin - Geografie, Coteanu Constantin - Chimie, Asztalos Arpad -

Biologie şi mai puţin plăcute legate de profesorul Palaghiţă Alexandru - Istorie.

În perioada 1960-1964 a urmat cursurile Şcolii Militare Superioare de Ofiţeri

,,Nicolae Bălcescu” din Sibiu, arma artilerie, care pe lângă pregătirea militară de

specialitate i-a asigurat şi o pregătire tehnică superioară, echivalentă cu doi ani de

politehnică. Îşi aminteşte cu plăcere de comandanţii: locotenent Ion Marin - comandant

de pluton; căpitan Nazarie Apolinor - comandant de baterie; maior Cozma Aurel -

comandant de divizion şi profesorii: maior Mităchescu Petre - Tragerile Artileriei,

locotenent-colonel Corciovei Gheorghe - Topografie Militară.

A rămas în Regimentul 30 Gardă până în anul 1966, când a fost admis în

Academia Militară, Facultatea Tehnică de Arme, Secţia Armament, în anul III, ca urmare

a susţinerii unor examene de diferenţă pentru anii I şi II. A absolvit academia în anul

1970, cu diplomă de merit, fiind clasificat al doilea din 20 de absolvenţi ai specialităţii,

devenind inginer militar în specialitatea armament şi muniţii. La repartiţie, a optat pentru

garnizoana Cluj, în vederea întregirii familiei, soţia fiind chiar din Cluj-Napoca.



S-a căsătorit în anul 1969 cu Gal Ilona, absolventă a Facultăţii de Istorie

Filozofie, secţia Filozofie, Pedagogie, Istorie a Universităţii din Cluj – Napoca, care a

decedat în anul 1997. Nu s-a mai recăsătorit, dar trăieşte în bună înţelegere şi armonie cu

Olaru Viorica, cea care îi este soţie, mamă, medic de familie şi consilier. Are un fiu,

Alexandru, căsătorit cu Amalia Cruceanu, ambii ingineri chimişti, care au un băiat, elev

în clasa a II-a.

După doi ani în garnizoana Cluj, în anul 1972, i s-a propus să revină în

Academia Militară, Facultatea Tehnică de Arme pe funcţia de asistent universitar. A

acceptat propunerea ce i s-a făcut şi astfel şi-a început cariera de cadru didactic în cea mai

prestigioasă instituţie de învăţământ politehnic militar din România.

A parcurs cu mai multă sau mai puţină dificultate toate treptele ierarhiei

didactice, astfel: 1972-1975, asistent la catedra de armament din Academia Militară;

1975-1985, lector la aceeaşi catedră; 1985-1996, conferenţiar universitar la catedra de

armament, apoi la catedra de rachete şi armament din Academia Militară, îndeplinind

funcţia de şef catedră din anul 1990 la catedra de rachete şi armament din Academia

Tehnică Militară; 1996-2001, profesor universitar, îndeplinind funcţia de şef facultate

(decan) la Facultatea de Armament, Rachete şi Muniţii din Academia Tehnică Militară,

în perioada 1996-1997 şi de şef facultate la Facultatea de Armament, Rachete şi Muniţii

şi Geniu, în perioada 1997-2001.

În calitate de cadru didactic în Academia Militară şi Academia Tehnică Militară,

a desfăşurat o diversitate de forme de învăţământ la diferite discipline, astfel:

- Balistica interioară - seminariile, lucrările de laborator şi proiectele de curs la

specializările de ingineri, subingineri şi la cursurile postacademice şi postuniversitare, ca

asistent; toate formele, ca lector, conferenţiar şi profesor; numai predările, ca profesor şi

conferenţiar, fiind titularul cursului;

- Balistica interioară şi exterioară - toate formele didactice la specializările de

subingineri, ca lector şi conferenţiar;

- Asigurare tehnică - toate formele la specializările de ingineri, ca lector;

- Tehnologia materialelor - toate formele la specializările de subingineri, ca

lector;

- Calculul probabilităţilor - toate formele la cursurile postacademice şi

postuniversitare, ca lector;

- Tehnica reactivă - toate formele la specializările de subingineri, ca lector.

În perioada 01.02-31.03.1979 a fost detaşat la Centrul de Instrucţie al Artileriei

din Ploieşti pentru a urma un curs de specializare în domeniul asigurării tehnice cu

armament şi muniţii, curs pe care l-a absolvit cu rezultate foarte bune.

În perioada 03.01-31.03.1980 a urmat în cadrul Academiei Militare cursul

postacademic de specializare, secţia programatori, pe care care l-a absolvit cu media 9,75.

În perioada 25.09.1980-24.06.1981 a fost detaşat în cadrul Academiei Militare

pentru a urma cursul de limbi străine, limba rusă, curs pe care l-a absolvit cu media 9,50.

După absolvirea acestui curs, a susţinut un examen de traducător, fiind declarat reuşit cu

nota 9 la traduceri din rusă în română pentru domeniul ,,Ştiinţe matematice, Cibernetică”

şi cu nota 8 pentru domeniul ,,Tehnică, Industrie”.

În anul 1987 a obţinut titlul ştiinţific de doctor inginer la Academia Militară în

Tehnică Militară, specialitatea ,,Armament, muniţii, pulberi, balistică”, susţinând teza de

doctorat intitulată ,,Contribuţii la rezolvarea problemei directe a balisticii interioare

pentru gurile de foc ghintuite şi unele probleme de optimizare în proiectarea balistică”,

avându-l conducător ştiinţific pe colonel profesor universitar doctor inginer Moraru



Florentin. În anul 1997 a devenit conducător la doctorat în domeniul fundamental ,,Ştiinţe

inginereşti”, domeniul ,,Inginerie mecanică” la Academia Militară, fiind reatestat în

această calitate prin ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 1805 din

20.08.2007, la Academia Tehnică Militară.

La absolvirea Şcolii Militare Superioare de Ofiţeri ,,Nicolae Bălcescu” din Sibiu,

specialitatea artilerie, a obţinut gradul de locotenent şi a fost repartizat datorită

rezultatelor foarte bune, împreună cu alţi colegi (un artilerist şi nouă infanterişti), la

Regimentul 30 Gardă din Bucureşti, pe funcţia de comandant de pluton aruncătoare la

unul din batalioanele regimentului.

După absolvirea Academiei Militare, în 1970, a fost repartizat la Regimentul 89

Artilerie Antiaeriană din Floreşti, în apropiere de Cluj-Napoca, pe funcţia de şef al

înzestrării artileristice.

După doi în această funcţie, în 1972, a fost mutat în Academia Militară pe funcţia

de asistent universitar, unde a parcurs toate treptele ierarhiei didactice în strânsă legătură

cu evoluţia în cariera militară. Evoluţia în cariera militară a fost următoarea: locotenent,

1964-1968; locotenent major, 1968 -1973; căpitan, 1973-1979; maior, 1979-1985;

locolenent colonel, 1985-1990; colonel, 1990-2001; general de brigadă (r.) 30.06.2001,

când a fost trecut în rezervă.

În paralel cu activitatea didactică a desfăşurat şi o bogată activitate de cercetare

ştiinţifică, concretizată în elaborarea de lucrări ştiinţifice, rezolvarea unor contracte şi

convenţii de colaborare şi participarea la diferite manifestări ştiinţifice din ţară şi

străinătate.

A elaborat sau a participat la elaborarea următoarelor lucrări ştiinţifice:

- două manuale la Editura Militară;

- 1 curs la Editura Academiei Militare;

- 5 cursuri la Editura Academiei Tehnice Militare;

- 30 de articole publicate în Buletinul Academiei Militare, în Revista Academiei

Tehnice Militare, în revista ,,Tehnica Militară”, în Revista Institutului de Cercetare-

Dezvoltare al Armatei, în revista ,,Termotehnica”, în Revista Institutului de Cercetări al

Marinei Militare, în revista ,,Artilleriscoe i Strelcovoe Voorujenie”, în Academic and

Applied Research in Military Science Journal şi în revista ,,Construcţia de Maşini”;

- 90 de comunicări ştiinţifice publicate în volumele diferitelor manifestări

ştiinţifice interne şi internaţionale;

- 27 de comunicări ştiinţifice prezentate şi nepublicate;

- 3 inovaţii.

Dintre manualele şi cursurile elaborate se remarcă următoarele: Balistica interioară

a gurilor de foc, vol. I, Editura ATM, 1993; Balistica interioară a gurilor de foc, vol. II,

Editura ATM, 1996; Termodinamica proceselor nestaţionare, Studiul problemei

fundamentale a balisticii interioare, Editura ATM, 2005, ISBN 973-640-075-1;

Elemente de termodinamica şi gazodinamica sistemelor balistice, Editura ATM, 2008,

ISBN 978-973-640-147-3.

Câteva dintre articolele publicate în reviste de specialitate: Rezolvarea problemei

directe a Balisticii interioare pe baza legii fizice de ardere, ţinând seama de pierderile

prin cedare de căldură şi de tăierea treptată a brâului forţator în ghinturi, Buletinul

Academiei Militare nr.2/1983; The Fundamental Problem Solving of Interior Ballistics

Using the Physical Law of Powder Burning, Academic and Applied Research in Military

Science Journal , vol. 3, nr. 3, ISSN 1588-8789, Budapest, 2004; The Influence of the

Variation of some Parameters on the Main Ballistic Characteristics for Liquid



Propellant Guns, Artilleriscoe i strelcovoe voorujenie, Kiev, NTT, Acv 5/2002, ISBN

966-95289-1-7; Theoretical Studies and Experimental Researches Concerning the Fire

Extinguishing Ballistic System, MTA Review, Military Technical Academy Publishing

House, vol. XIX, nr. 1, March 2009, ISSN 1843-3391.

Comunicări ştiintifice susţinute la diferite manifestări desfăşurate în ţară sau în

străinătate şi publicate în buletinele manifestărilor respective:

The fundamental problem solving of Interior Ballistics as a Gas Dynamics Problem,

PROCEEDINGS of the V-th Conference on Weapon Systems, May 9-11, 2001, Brno,

Czech Republic; Some Aspects Concerning Liquid Propellant Guns, PROCEEDINGS of

IInd International Symposium on Defence Technology, September 16-17, 2002,

Budapest, Hungary; Studies and Researches Regarding the Utilizing of Results Obtained

at the Burning of Powder in Closed Bomb for Solving of Fundamental Problem of

Interior Ballistics, PROCEEDINGS of the 7th International Seminar ,,New Trends in

Research of Energetic Materials”, April 20-22, 2004, ISBN 80-7194-651-6, Pardubice,

Czech Republic; Regarding the Mathematical Modelling of Firing Phenomenon Using

Gas Dynamics Equations, PROCEEDINGS of the Vth International Armament

Conference on Scientific Aspect of Armament Technology, October 6-9, 2004, Waplewo,

Poland; Solving of Fundamental Problem of Interior Ballistics, Using Method of

Characteristics, PROCEEDINGS of the 9th International Research/Expert Conference

,,Trends in the Development of Machinery and Associated Technology”, September 26-

30, 2005, Antalya, Turkey.

Este coautor la următoarele inovaţii: ,,Ajutaj profilat gazodinamic pentru motoarele

rachetă”, certificat de inovator nr. 169/19.08.1986; ,,Dispozitiv de încercare de înaltă

presiune cu ajutaj”, certificat de inovator nr. 235/19.08.1986; ,,Proiectil cal.122 mm,

modernizat”, certificat de inovator nr. 153/15.03.1988.

A participat la rezolvarea unor teme de cercetare ştiinţifică prin contracte şi

convenţii de colaborare, astfel:

- 3 contracte din planul Ministerului Apărării Naţionale;

- 20 de contracte din planul ministerelor economice;

- 9 convenţii de colaborare din planul comandamentelor de armă.

Iată câteva proiecte la rezolvarea cărora a contribuit în cadrul unor colective de

cercetare: Proiectil

reactiv cal.122 mm cu

componentă de luptă

explozivă cu fragmente

preformate şi cu focos

de proximitate, contract

S 274/1988 cu

Întreprinderea ,,6

Martie” Zărneşti;

Aruncătorul individual

de grenade cal.40 mm

ataşat la pistolul

mitralieră cal.7,62 mm,

contract cu

Întreprinderea

Mecanică Cugir;

Lovitură cu grenadă Comunicare ştiinţifică- Antalya (Turcia) - 2005



explozivă pentru aruncătorul individual de grenade cal.40 mm ataşat la pistolul

mitralieră cal.7,62 mm, contract cu Întreprinderea Mecanică Plopeni; Aruncătorul

automat de grenade cal.40 mm, contract 8/1976 cu Întreprinderea Mecanică Cugir;

Lovitură cu grenadă explozivă pentru aruncătorul automat cal.40 mm, contract 9/1976

cu Întreprinderea Mecanică Plopeni; Procedeu şi mijloace neconvenţionale pentru

stingerea incendiilor, contract 1669/21.03.2003.

După ce a fost trecut în rezervă, în perioada 01.10.2001-01.10.2006 a lucrat în

Academia Tehnică Militară ca profesor universitar consultant, predând cursul de

Balistică interioară. În această perioadă, începând cu anul 2004, a condus mai mulţi

studenţi ai Academiei Militare din Saint-Cyr Coetquidan, Franţa, care şi-au elaborat proiectele de

diplomă în limba engleză, abordând teme cum ar fi: Study of a Ballistic System with High-Low

Pressure Chambers; Overview and Study of a Recoilless Ballistic System; Overview and

Study of a Ballistic System with Liquid Propellant; Mathematical Modelling of Firing

Phenomenon for a Ballistic System Using

Physical Law of Powders Burning.

A făcut parte ca membru în comisii ale

examenului de diplomă la specializările de

ingineri şi subingineri din cadrul facultăţii şi în

comisii de licenţă şi de absolvire. A fost

preşedinte la comisii ale examenului de absolvire

a cursurilor postacademice şi postuniversitare şi

la comisii de concurs pentru ocuparea funcţiilor

de preparatori, asistenţi şi lectori, în cadrul

catedrei şi de conferenţiari şi profesori, în cadrul

facultăţii. De asemenea, a fost membru în

comisii de experimentare şi omologare a

produselor noi de tehnică militară, în comisii de

expertiză tehnică, ale Ministerului Apărării

Naţionale, Inspectoratului General al Artileriei şi

Procuraturii României, precum şi preşedinte al

comisiei de recepţie a lucrărilor efectuate de

agenţi economici pentru Ministerul Apărării

Naţionale, finanţate de Ministerul Cercetării şi

Tehnologiei. Pentru anii de vechime în cadrele

permanente ale Ministerului Apărării Naţionale

şi rezultate meritorii obţinute în activitatea desfăşurată, a fost decorat de preşedinţii

României cu Ordinul ,,Meritul Militar” clasa I- III. De asemenea, i s-a conferit Crucea

Naţională ,,Serviciul Credincios” în clasa III ca răsplată a meritelor excepţionale.

A fost citat în ,,Who Is Who in Romania”, ediţie princeps, Editura Pegasus Press,

2002 şi în ,,Dicţionarul personalităţilor din România, biografii contemporane”, Editura

Anima, 2011. Este membru al Societăţii Termotehnicienilor din România, Societăţii Române

de Detonică şi Asociaţiei Generale a Inginerilor din România.



Bogdan Petriceicu Hasdeu despre Romula și Romanați

Corneliu Vasile

În lucrarea „Etymologicum Magnum Romaniae”, proiectată a avea mii de

articole, dar realizată parțial, pentru literele A și B, marele prozator, dramaturg, filolog,

lingvist și istoric B.P. Hasdeu include articolul ANTINA, pentru termenul arheologic care

definește ruinele romane de la Reșca-Hotărani,

apoi cărămizile care se scot din aceste ruine.

Deși cetatea antică Romula, aflată pe

teritoriul satului Reșca, din comuna

Dobrosloveni, a fost dărâmată, neexistând astăzi

o reamenajare a unui obiectiv turistic important,

așa cum se procedează în alte țări, cu multă

publicitate, fast și spirit comercial, trecutul se

păstrează în tradițiile populare sau legende

(„Domnul de Rouă”), la muzee (la Muzeul

Romanațiului din Caracal , sarcofagul roman

inscripționat cu versurile primei poete din zonă,

văduva unui mare demnitar roman, Gemellina),

sau în nomenclatura stradală inspirată din istorie

a orașului învecinat Caracal: bulevardul

denumit după împăratul roman Caesar Marcus Aurelius Severus Antoninus Pius

Augustus Caracalla (prescurtat și scris greșit: Antonius!), străzile Traian și Decebal, sau

denumirea stației CFR Romula. Porecla Caracalla derivă de la denumirea celtică a unei

mantale purtate în Galia, precizează Wikipedia.

Ruinele cetății Romula, explică Hasdeu, erau numite de popor Antina. Călătorul

străin Bauer menționează, în secolul al XVIII-lea, existența unei biserici, a unui pod

peste pârâul Teslui și a unor fortificații în ruină, iar însemnările, scrise în grecește, ale

altui călător, Fotino, menționează existența rămășițelor unui castru roman, în anul 1818.

Blaramberg face săpături, în anul 1836, găsind, într-o movilă, un sarcofag. Și astăzi sunt,

din loc în loc, movile, în limbajul locului „măguri”, evident ridicate de mâna omului,

probabil pentru apărare, observare la distanță și semnalizare. Laurian scrie despre

existența unui poligon cu opt laturi, prin mijlocul

căruia curge Tesluiul. Au mai studiat ruinele

Romulei Cezar Bolliac, Dimitrie Sturdza, Dimitrie

Papazoglu, Grigore Tocilescu, V.A.Urechiă și

Alexandru Odobescu.

B.P. Hasdeu reproduce o hartă cu cele două

căi romane către Dunăre, cursul inferior al Oltului și

doi afluenți, Gologanul și Tesluiul, trecând aici

localitățile Celeiu, Tia, Caracal și Antina. Mai spune

că pe Tabula Peutingeriana, din secolele III-IV,

localitatea se numește Romulas, iar o inscripție din

vremea lui Filip Arabul evocă, pentru anul 248,

construirea „unui vallum în giurul zidului orașului

Romula”. De la Romula s-ar fi ajuns la Romuna și Bogdan Petriceicu-Hasdeu

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cel%C8%9Bi

https://ro.wikipedia.org/wiki/Galia



de aici la Romanați. Este părerea lui Hasdeu, care vorbește despre un sufix latinesc,

„-na”, prezent în cuvintele Casinates, Arpinates, Ravennates, Antinates, dar, din păcate,

care nu s-a transmis în limba română.

Toponimicul Antina ar veni de la numele unui trib, Antae, presupune Fotino, iar

Vaillant zice că ar proveni din Constantina. Mai aproape de etimologie ar fi Antina din

Antonina (Antoninus Caracalla). Totuși, observă marele filolog și istoric, din Antonina

trebuia să se formeze în românește, conform regulilor fonetice de trecere de la limba

latină la limba română, Tiia sau Tia, toponimic existent actualmente – comuna Tia Mare -

pe malul de vest al Oltului, chiar pe traseul drumului roman de la Dunăre (Sucidava)

către munte. După aceleași reguli, din Vidin s-a format Diiu, toponim întâlnit și în

monografia localității Amărăști, scrisă de Dumitru Manolache Cristea, publicată

aproximativ în anul 1970.

Hasdeu emite și altă ipoteză, ca un cercetător serios și documentat, manifestând

toleranță față de alte opinii în chestiune, admițând și posibilitatea dublei denumiri a

cetății, cu rang de colonia și capitală de țară (Dacia Malvensis), Arcina sau Antina, în

limba dacilor, și Romula sau Romuna, în limba latină. Interesantă este încheierea

articolului din „Etymologim Magnum Romaniae”: „Romanați și Antina ar fi de ajuns

ele singure pentru a dovedi nestrămutata stăruință a românilor în Dacia lui Traian”,

spulberând așa-numita istorie a lui Roessler. „Dacă neamul românesc ar fi venit de peste

Dunăre abia în secolul al XII-lea sau al XIII-lea, vreo zece veacuri în urma lui Aurelian,

atunci de la cine oare ar fi căpătat el o nomenclatură daco-latină atât de pipăită ca

Antina și Romanați?”

Cercetările savantului B.P. Hasdeu atestă faptul că aceste locuri ale Olteniei

romane evocă personalități, fapte și întâmplări esențiale nu doar pentru aria restrânsă,

regională, ci pentru toată România, pentru toate zonele locuite de români, urmași ai

amestecului

dintre două

națiuni antice

viteze, romanii

și dacii, evoluați

în cultura

occidentală

latină, ca și frații

italieni, francezi,

spanioli,

portughezi.

Tabula Peutigeriana indică drumurile romane din Dacia, castrele şi

distanţa dintre acestea.Romula se găseşte pe segmentul VI între

Castris Novis şi Acidava



Sprijinul acordat memorandiştilor de locuitorii judeţului Olt în anii 1893-1895

În anul 1867 s-a încheiat un pact dualist între Austria şi Ungaria, prin care

Transilvania a fost subordonată Ungariei. În condiţiile pactului, situaţia românilor din

această provincie s-a înrăutăţit mult. Nemaiputând suporta rigorile acestei situaţii, aceştia

şi-au înteţit lupta pentru revendicări, pe calea petiţiilor diplomatice, numite memoranduri,

adresate lui Francisc Iosif, împăratul Austriei (1848-1916) şi rege al Ungariei (1867-

1916). Mişcarea petiţionară a culminat cu memorandul înaintat împăratului Francisc Iosif

în 1892 de o delegaţie a Partidului Naţional Român, însoţită de 300 de intelectuali,

negustori, meseriaşi şi muncitori. Fără a deschide plicul care conţinea memorandul,

împăratul l-a expediat guvernului de la Budapesta. Departe de a satisface doleanţele

românilor, guvernul maghiar a înăsprit şi mai mult persecuţia lor iar fruntaşilor

memorandişti li s-a intentat proces, al cărui verdict a prevăzut pentru şefii delegaţiei (Ion

Raţiu, Gheorghe Pop de Băseşti, Eugen Brote, Vasile Lucaciu, Iuliu Coroianu, Septimiu

Albini) pedepse grele.

Românii din regat s-au solidarizat fără întârziere cu lupta fraţilor lor din

Transilvania şi i-au sprijinit în cadrul ,,Ligii pentru unitatea culturală a românilor”

înfiinţată în anii 1890-1891. O secţie a Ligii Culturale (Secţiunea ,,Olt”) s-a înfiinţat şi la

Slatina, având ca preşedinte pe Tache Protopopescu, şeful Partidului Liberal [Olt], iar ca

secretar pe Iuliu Moisil (1859-1949), originar din Năsăud, care a funcţionat 7 ani şi

jumătate (oct. 1886-febr. 1894) la Gimnaziul Real din Slatina, ca profesor de ştiinţe

fizico-naturale. După spusa secretarului Iuliu Moisil, Secţia ,,Olt” a Ligii Culturale a

acţionat în felul următor, pentru sprijinirea memorandiştilor: ,,S-au ţinut atunci multe

întruniri de protestare contra barbariilor ungureşti, am aranjat baluri, ca din venituri să

putem da ajutoare ziariştilor şi altor patrioţi români de peste munţi întemniţaţi în

puşcăriile ungureşti, s-au ţinut conferinţe patriotice de profesorul universitar, deputat şi

mare orator Nicolae Ionescu. S-au trimis adrese de încurajare preşedintelui Partidului

Naţional din Ardeal, doctorului Ion Raţiu (adresă de 4-5 m. lungime şi 0,4 m. lăţime,

acoperită cu sute de semnături ale cetăţenilor din Slatina şi din judeţ), iar o altă adresă

de simpatie doamnei Raţiu, semnată de doamnele slătinene,- amândouă adresele foarte

Semnatarii memorandului, sus: Dionisie Roman, Patriciu Barbu, dr. D. O. Barcianu,

Gherasim Domide, dr. Teodor Mihali, dr. Aurel Suciu, Mihaiu Veliciu, Rubin Patiţa; jos:

Niculae Cristea, Iuliu Coroianu, Gheorghe Pop de Băseşti, dr. Ioan Raţiu, dr. Vasile

Lucaciu, Dimitrie Comşa, Septimiu Albini

Nicolae Popescu-Optaşi



frumos lucrate de marele maestru V.

Rola Piekarski (profesor de desen şi

caligrafie n.n.) Tot Secţia ,,Oltul” a

publicat şi o broşură cu foarte bune

ilustraţiuni, în care se descriau şi scenele

de barbarie ce ungurii din Turda

făcuseră devastând casa dr. Ion Raţiu,

care, în urma acestora, trebui să

părăsească definitiv Turda şi să se mute

pentru restul vieţii sale la Sibiu”77

.

În aceeaşi atmosferă patriotică-

militantă s-a născut la Slatina piesa de

teatru intitulată ,,Lupta pentru

naţionalitate sau întemniţarea doctorului

Lucaciu, piesă naţională din ultimele

evenimente petrecute peste Carpaţi”, a

unui tânăr actor din Slatina, Emil

Nicolau. Piesa a fost anunţată în

premieră pentru duminică, 28. 02. 1893,

adică în reprezentare extraordinară, în

folosul Ligii Culturale, Secţiunea Olt.

Ea a fost jucată de membrii unei trupe de

teatru din Slatina ,,Societatea dramatică

Burienescu”. La 24. 02. 1893, Iuliu

Moisil s-a adresat preşedintelui Ligii Culturale, Gr. T. Brătianu, făcându-i cunoscută

apropiata premieră cu piesa despre memorandiştii ardeleni, cerând preşedintelui să ia sub

patronajul său această piesă. La 27. 02. 1893 a fost trimisă a doua scrisoare pe adresa

Ligii Culturale de prof. C. Pop Păcuraru, cărturar ardelean, erou al piesei. Afost adresată

lui V. A. Urechia, care va prelua conducerea Ligii Culturale după moartea lui Gr. T.

Brătianu, întâmplată chiar în cursul acestor zile. Se apreciază în scrisoare aportul lui

Iuliu Moisil, autorul moral al piesei, agitătoare pentru cauza românilor ardeleni, care

reprezenta ,,cel mai bun răspuns dat represaliilor ungureşti”.

A treia scrisoare cu acelaşi subiect a fost trimisă din Slatina la 1. 03. 1893, a doua

zi după spectacol, lui V. A. Urechia, chiar de autorul piesei discutate, Emil Nicolau.

Acesta precizează în scrisoarea sa că ,,succesul a fost frenetic” şi că s-au ţinut discursuri

despre conţinutul piesei şi mesajul ei. ,,Niciodată n-am asistat la o mai frumoasă serbare

naţională ca şi duminică”, mai scrie el, plănuind un turneu în toată ţara, inclusiv în

Bucureşti cu acest spectacol, fiind încurajat de ,,Liga Culturală-Olt”. Piesa a fost dedicată

lui Vasile Lucaciu care era şi eroul principal al ei, fiindcă el a primit cea mai mare

pedeapsă, fiind socotit autorul intelectual al Memorandului, condamnat la 5 ani

închisoare, cea mai grea dintre sentinţele pronunţate78

.

77

Anuarul Liceului ,,Radu Greceanu” pe anii 1924-1925, publicat de Traian Biju, directorul liceului 78

Muzeul de istorie Baia Mare- Memorandumul românilor,centenar, colectiv de autori, Baia Mare, 1994

Profesorul Iuliu Moisil



Jurnalul de front al lui Ion C. Preda (III)

Aurel Oprişan, Constantin Stancu

Jurnalul ce prezentăm în paginile următoare a fost scris de Preda C. Ion zis

Dumitru C. Ion. Acesta era bunicul din partea tatălui soţiei d-lui Aurel Oprişan din Caracal

(pensionar, absolvent al Şcolii de Maiştri Militari de Radiolocaţie de la Braşov, încadrat la

unitatea militară de la Deveselu). Domnia sa a păstrat în arhiva familiei caietele cu

însemnări, cărţile poştale şi alte documente pe care le-a prezentat şi d-lui Constantin

Stancu din Caracal (pensionar militar din 1995, fost maistru militar de radiolocaţie la

aceeaşi unitate militară), cititor al revistei noastre şi pasionat de istorie. Domnia sa a

transcris cu pasiune aceste caiete cu însemnări de război (pe alocuri greu de descifrat),

respectând stilul autorului şi transmiţând textul spre publicare revistei noastre.

Însemnările sunt transcrise de autor prin 1973 după însemnările vechi şi sunt

împărţite în două părţi: ,,Cum am petrecut războiul din 1941-1942 împotriva Rusiei” (25

pagini) şi ,,Amintiri din războiul dus contra nemţilor, anul 1944” (15 pagini). Având în

vedere întinderea materialului, am ales să îl prezentăm în serial.

Mulţumim deopotrivă domnilor Aurel Oprişan şi Constantin Stancu pentru acest

gest de restituire considerând acest lucru un dar nepreţuit făcut cititorilor Memoriei

Oltului şi Romanaţilor la un secol de la Marea Unire.

Îndemnăm totodată pe toţi posesorii unor asemenea mărturii de preţ să le

valorifice în paginile revistei noastre.

LUNA OCTOMBRIE 1942

Pe ziua de 1 oct. au atacat iar nemţii în

dreapta noastră, pe ziua de 2 oct. am luat 8

prizonieri, iar pe ziua de 3 oct. am fost mai

liniştiţi. Pe ziua de 4 oct. au venit 4 prizonieri

ruşi de s-au predat dar i-au observat ruşii unde

au venit şi ne-au bătut toată ziua cu brandurile şi

artileria, i-am luat şi i-am dus la batalion.

Pe ziua de 5 oct. a fost mai bine dar a

bătut vântul iar noaptea spre 6 oct. au vrut să

atace iar ruşii, din nou nu au făcut nimic şi

plutonul 1 a luat doi prizonieri răniţi, restu’ au

fugit. Pe ziua de 6 oct. au bătut brandurile şi

artileria, eu am fost de am legat firul telefonic la

plutonul 2 la d-l elev Drăguşină Nicolae .

Acest elev era din Segarcea , era avocat ,

a fost de la începutul războiului cu noi, a fost

comandant la branduri, era un om foarte bun şi

avea şi tactică bună de luptă, până la Stalingrad

l-a făcut sublocotenent şi i-a dat plutonul 2 în

primire. Când mă duceam noaptea la el cu

ordine sau duceam echipa de înprospătare cu

muniţie sau bucătăria cu masa îl găseam în

cazemată scriind. El nici odată nu lua mâncarea



când i-o ducea, îmi da întâi

situaţia şi după aceea mânca şi

el. Când îi punea mâncarea în

gamelă, veneau şoarecii şi

mâncau din gamelă, când i-am

văzut prima dată, am vrut să îi

omor, dar nu m-a lăsat, spunând

că a încercat el să îi omoare şi îi

fac mai rău, că se otrăvesc în

gamelă, dar dacă nu le face

nimic, mănâncă şi pleacă. Când

m-am dus după câteva zile avea

nişte cutii de conserve, punea

întâi în cutii mâncare şi pe urmă

la el. Veneau şoarecii şi-şi

mâncau din cutii şi nu se mai

duceau la el. Era un om foarte

bun, când mă duceam la el nu aş

mai fi plecat de la el, multe îmi

povestea. El nu dormea toată

noaptea, era atent să nu vină ruşii peste el, mai dormea ziua. Dar nici ziua nu îl lăsau, mă

trimeteau toată ziua la el. Intr-o zi văzând că mă trimite mereu, m-a trimes înapoi la

comandant şi mi-a spus să nu ies din adăpost că trimete el câteva proiectile pe noi, ca să

bage frica şi în comandant, mi-a spus să spun că ruşii se pregătesc iar să atace.

Cum am ajuns au şi început să tragă cu brandurile, căci eu când se retrăgeau

ruşii, ei lăsau tot armamentul în tranşei, eu mă duceam cum puteam şi căram la ploton,

armament şi muniţie, că ai noştri nu le mai da, dacă trăgeau un cartuş trebuia să facă

proces – verbal de ce a tras, seara strângeau cartuşele goale şi le trimetea cu proces de îmi

da altele pline, aşa că eu alimentasem plotonul meu, că eram agent la el, multe ar fi de

scris de acest elev Drăguşină Nicolae, un caiet întreg.

Pe ziua de 7 octombrie 1942 a venit domnul locotenent Lamatic, comandant de

companie, căci fusese ajutantul maiorului şi a venit la noi că pleca comandantul nostru

sublocotenentul Vasilescu în ţară să dea examen de inginer şi acesta Lamatic era rezervist

învăţător. În această seară a fost

foarte negură şi au bătut ruşii cu

brandurile şi artileria.

Pe ziua de 8 oct. au venit

doi prizonieri, erau din Harkov, i-am

dus la batalion. Pe 9 oct. au bătut iar

brandurile şi artileria rusescă. Pe 10

oct. noaptea au atacat iar ruşii la ora

unu la compania 1-a şi i-au scos din

adăposturi rănind 105 soldaţi şi a

contraatacat grupul de comandă al

batalionului cu Pionerii şi au luat 5

prizonieri, 17 morţi iar restu’ au

fugit.

Ilustrăm acest text cu câteva imagini din revista

Realitatea Ilustrată: Sfinţirea troiţei Regimentului

Grăniceri la Vacarjani (Transnistria)

Sfinţirea bisericii (reconstruite) din Vizirca-

Transnistria



Tot pe 10 oct. seara a venit soldatul Marcu Iancu din Vădastra cu mâncare pe

poziţie că fusese la spital şi mi-a spus de Petre al lui Chiriţă că e rănit. Petre de când a

plecat din ţară, a fost numai la căruţă dar aici dacă nu mai era efectiv şi nici din ţară nu ne

mai aducea i-a luat de la căruţă şi i-a băgat pe linia 1-a, el neştiind să se apere, l-a rănit

cum a intrat, prima zi. Pe ziua de 11 oct. au bătut ruşii toată ziua cu Katiuşa cu cartuşe

dum-dum şi trasoare. Tot pe 11 oct. a scos divizia 1-a de pe poziţie.

Pe ziua de 12 octombrie a bombardat aviaţia noastră pe toate sectoarele. Când

bombarda aviaţia noastră, atunci puteam şi noi să ieşim din gropi, stam afară şi priveam

căci treceau ca berzele, se duceau până la Volga, se învârteau de câteva ori pe sus şi

începeau să vină câte unul în picaj să lase bombele. Avioanele Stiuka mergeau razant cu

pământul mitrarierând, altele făceau paza la acele de bombardament şi de jos se ridica un

nor negru, că venea odată de la cornu capri şi ţinea toată ziua, sus se forma iar nor de

proiectilele ruşilor care se spărgeau în aer, dar nici odată nu am văzut ca să cadă vre-un

avion de al nostru.

Pe ziua de 13 oct. a plouat, a început de la ora 12. Pe ziua de 14 oct. a fost mai

bine. Pe ziua de 15 oct. ne-au bătut iar ruşii cu brandurile şi artileria, iar ai noştri, aviaţia

a bombardat iar toată ziua. Pe ziua de 1 oct. ne-a bătut iar altileria şi brandurile ruse,

căzând la 10 metri proiectilul de mine. Pe 17 oct. ne-a bătut iar toată ziua, la noi nu erau

pierderi căci noi eram foarte

rari 50 de metri unul de altul şi

dacă era poziţia dreaptă era şi

peste 100 de metri.

Pe ziua de 18 oct. a

plouat zi şi noapte. Pe ziua de

19 oct. tot ploaie şi frig au

făcut ruşii o excursie la 31

Calafat, luând prizonieri. Pe 20

oct. a bătut vântul şi a fost şi

frig , în această zi ne-au bătut

iar cu brandurile şi artileria. Pe

ziua de 21 oct. a fost mai bine a

fost soare şi ruşii au fost mai buni, nu au mai tras .

Pe 23 oct. a fost foarte frig şi brumă mare şi ne-au bătut iar cu brandurile şi

artileria. Tot pe 23 m-a lovit o schije de brand la gât dar a fost mică. Pe 24 tot frig şi

brumă, au bătut de dimineaţă tunurile anticar ale ruşilor. Pe ziua de 25 oct. duminica, au

venit 7 avioane ruse de bombardament şi 4 avioane Rata şi au atacat gara Tincuta , cu tot

echipamentul de iarnă că ne adusese echipament pentru iarnă. A venit şi 4 avioane de ale

noastre şi au aruncat afişe de la ruşi. Pe ziua de 26 oct. în ziua de sfântul Dumitru, seara

ne-a bătut artileria , brandurile şi tunurile anticar de nu am putut lua nici masa, am fost de

am legat iar firul telefonic că îl rupseseră pe 5 – 6 locuri.

Pe ziua de 28 spre 29, noaptea, au atacat ruşii la 31 Calafat, la noi a fost linişte şi

toată ziua de 29 la noi a fost linişte. Pe ziua de 30 oct. a plouat şi seara spre 31 oct. am

fost de am legat firul telefonic la plotonul 2 cu Toma şi Mârzescu că s-a deplasat plotonul

mai la stânga în locul companiei a 6-a.

Ducându-ne a lovit un cartuş pe unul în piept, era în stânga mea şi a şi murit, era

soldatul Bonciog şi tot în timpul acesta a mai rănit trei soldaţi, pe Băsescu Stan, Enache

Nicolae şi Stoica din Daneţ şi unul de la plotonul 1 mort, a fost o noapte foarte

întunecoasă şi trăgeau ruşii cu brandurile şi Katiuşa.

Volga văzută printre ruinele fostului sediu al

Partidului Comunist



Pe ziua de 31 oct. au atacat iar ruşii în faţa noastră , în faţa nemţilor, noaptea a

plouat. Eu am fost noaptea de am legat iar firul telefonic că îl rupsese pe 10 locuri că au

bătut brandurile, în noaptea aceea am fost de două ori pe fir întrerupt la ploton.

LUNA NOIEMBRIE 1942

Pe ziua de 1 nov. a fost soare şi cald, ne-au bătut iar ruşii, au căzut proiectilele

lângă noi la 5 metri de groapă, seara am fost iar la plotonul 2 de am legat firul telefonic,

noaptea a bătut iar artileria şi brandurile.

Pe ziua de 2 nov. au atacat nemţii la sud de Stalingrad ocupând o comună foarte

mare.

Pe ziua de 3 nov. au venit de dimineaţă 35 de avioane nemţeşti şi au bombardat

sectorul în faţa noastră, seara am fost la d-l elev Drăguşină Nicolae de i-am dus decoraţia

Virtutea Militară. Pe ziua de 4 nov. de dimineaţă au venit 50 de avioane şi au bombardat

în dreapta noastră, la ora unu au venit din nou 25 de avioane de au bombardat şi seara la

ora 4 au venit iar de au bombardat.

Seara am fost cu un sergent şi cu trei caporali de la transmisiuni de au întins fir

telefonic direct de la rigiment la plotonul 2, la Drăguşină Nicolae căci el era cel mai

înaintat ploton şi putea observa totul de la ruşi.

În urma mea după ce am venit eu, s-a dus şi soldatul Stănia de la branduri şi l-a

rănit. Pe ziua de 5 nov. ora 4 dimineaţa am fost cu doi nemţi la plotonul 2, la Drăguşină

ca observatori şi au început să tragă cu un tun automat cu 4 focuri, ziua îl foloseau pe

poziţie de trăgea şi noaptea trăgea din gară după avioane .

În această zi a tras 600 de proiectile, mai târziu au început şi ruşii să tragă şi

ne-au rupt iar firul telefonic fiind nevoit să mă duc să îl leg. Când mă duceam să leg

firul, mă luau ruşii şi mă băteau cu brandurile până li se ura, dar eu mă duceam în fuga

cea mai mare şi până apreciau ei distanţa eu fugeam iar înapoi, dacă era mai aproape,

dacă nu fugeam la ploton la Drăguşină în cazemată, stând acolo până se potoleau.

Seara am plecat cu d-l locotenent Lamatic în urmă la trenul de luptă făcându-se

că e bolnav. Acest locotenent de mai înainte cu câteva zile spunea că e bolnav de

reumatism îl dor picioarele, însă el auzise de la ruşi că ne comunica în toate serile, că să

ne predăm că pe ziua de 20 noiembrie ei atacă şi nu ne mai iau prizonieri, ci ne omoară.

El când a auzit s-a făcut bolnav şi a venit căpitanul medic la el pe poziţie cu

căruţa cu un cal de l-a luat. Când a plecat m-a luat şi pe mine cu el să îl duc, că avea

echipamentul, acolo nu mi-a mai dat drumul şi mă trimitea mereu la rigiment la căpitanul

medic să îi dea

medicamente că

moare, mă trimitea

noaptea şi rigimentul

era tot în câmp

depărtare vreo 5

kilometri, pe unde

treceam erau numai

ruşi morţi unul lângă

altul.

Pe ziua de 6

noiembrie am stat la

trenul de luptă cu

locotenentul Lamatic,

iar pe ziua de 7 nov. a Tun antiaerian sovietic distrus de o bombă pe străzile

Stalingradului



venit divizia 18. Pe ziua de 8 nov. tot cu d-l locotenent iar pe 9 nov. am fost la rigiment la

d-l căpitan medic de am luat medicamente pentru d-l locotenent . Tot pe 9 nov. a murit

Scurtu Nicolae soldat de la Ursa şi tot pe 9 nov. 1942 a murit şi Oane al lui Chioru din

Galbina, lovit din spate în gât, el s-a dus în urmă unde au fost bucătăriile trase să mai ia

mâncare într-o gamelă rusească şi atunci l-a lovit un cartuş neochit, era noapte şi nu avea

voie să iasă din adăpost că le ducea echipa de împrospătare mâncare la fiecare în groapă.

Pe ziua de 10 noiembrie 1942 a îngropat pe Scurtu Nicolae şi pe Oane al lui

Chioru într-o vale la un şir de plopi, era un ger foarte mare în ziua aceea. Pe ziua de 11

nov. ne-au atacat ruşii la compania 1-a şi au murit 9 inşi şi 15 răniţi, a contraatacat

grupul de comandă cu pionerii şi au ocupat din nou poziţia.

Pe 12 nov. au atacat şi la plotonul 2 şi a avut trei răniţi. Tot pe 12 nov. a murit şi

caporalul Bâzgan Ion de la Ianca când a contraatacat la compania 1-a. Pe ziua de 13

noiembrie a rănit pe soldatul Dobre Pantelie de la Vlădila. Pe 14 nov. a plecat d-l

locotenent în ţară, l-a evacuat, mi-a dat 5 mărci nemţeşti.

De la 5 nov. până la 14 nov. am stat cu locotenentul Lamatic la trenul

regimental, eu lăsasem tot echipamentul pe poziţie că nu mi-a spus că mă opreşte acolo,

în toate serile zicea să mă

duc să-mi iau

echipamentul şi nu mă lăsa

că nu are cu cine rămâne şi

moare că eram într-un

adăpost băgaţi noaptea,

când venea majuru’ pe la

el nu mă lăsa deloc. Mă

punea să-l frecţionez pe

picioare şi mă trimitea iar

la regiment la medic. În

ziua de 14 nov. când m-am

dus la medic am găsit şi pe

preotul rigimentului, i-am

spus ce caut şi căpitanul

medic i-a spus că

locotenentul Lamatic a

auzit că atacă ruşii şi s-a făcut bolnav dar nu are nimic, preotul a zis că dă-i o fişă să ducă

în ţară, îl văd medicii de acolo că nu are nimic şi îl trimit iar , că acum ţine doar compania

încurcată fără comandant.

Am venit şi i-am spus să ducă să ia fişa, a sărit de unde era culcat m-a trimis de

am adus o căruţă cu cai şi s-a dus cu căruţa la rigiment de i-a dat fişa să plece în ţară. Tot

pe 14 nov. au atacat ruşii la plotonul unu, dar au fost distruşi de ai noştri, au găsit 200 de

morţi în faţa plotonului 1.

Pe ziua de 15 am fost cu caporalul Dobre de am luat cărămidă de la o gară care

era bombardată, pentru adăpost . Pe ziua de 16 nov. am săpat un adăpost. Pe ziua de 17

nov. a evacuat pe plotoneru Coman de la plotonul 3 şi pe Niţă Nicolae, bucătarul bolnavi

de iter (gălbinare, icter ) .

Pe ziua de 18 seara m-am dus pe poziţie, comanda companiei o luase

sublocotenentul Colă Constantin , cu acesta nu mă aveam bine de la trecerea Doneţului,

că mă duceam cu ordine de-i duceam şi avea pretenţii să îl salut, l-am raportat într-o zi

căpitanului Ţicur că nu a vrut să execute ce i-am spus şi l-a certat căpitanul.

Tun anticar românesc în poziţie de tragere pe frontul de

est



Acum când m-am dus pe poziţie la el şi am vrut să intru la el să-i raportez nu

mi-a dat voie să intru că avea trei santinele la adăpost de îl păzea, una la uşă, una pe şanţ

şi una la suprafaţă, am mers doar pănă la uşă.

A început să mă înjure şi [spunea] să plec ca observator la plotonul 2 în faţa

plotonului 1, plotonul era al lui Drăguşină. I-am spus că mă duc că de când am venit din

ţară am fost tot pe linia 1-a, nu am fost la căruţă în urma frontului, a început să mă înjure

spunând că mă împuşcă . [O însemnare pe foaie : 12 ianuarie 1980 Craiova ]

Lui i-a fost năcaz că l-am îmboldit eu că el a avut un frate aici cu noi şi de când a

plecat din ţară l-a ţinut numai la căruţă. M-am dus la ploton la Drăguşină , când a auzit că

m-a trimis la el ca observator nu ca agent i-a părut foarte rău spunând să nu mă duc, am

păţit multe şi tocmai acum să mor, că acolo în faţa lui bagă în fiecare seară câte un

observator şi a doua zi era mort, chiar atunci trimisese el un soldat.

Când m-am dus acolo dimineaţa ruşii erau aproape de noi cam la 100 de metri

întindeau sârmă să facă reţele. Eu am luat arma şi am tras în ei, soldaţii care au fost nu

m-au lăsat că ne descoperă şi aşa a fost că s-au pus şi au tras, am avut groapa mai

adâncă, o săpase soldatul care l-am găsit acolo, ne-am pitit şi ne-a bătut toată ziua , bătea

în lătura gropii că eram sub mal spre ei şi a doua zi pe 19 nov. am stat toată ziua în fundul

gropii, ei aveau arme cu lunete şi cum săltai capul te şi loveau.

Seara înspre 20 nov. ne-au spus la microfoane ca să ne predăm până la 12 din

noapte că la ziuă nu ne mai iau prizonieri şi ne omoară. De la 12 noaptea au început să

bată cu tot felul de armament de a rupt toate firele telefonice de n-am mai avut legătură

cu nimeni. În vărsatul zorilor, în stânga noastră am auzit tancuri trecând. Operatorii de la

artilerie erau în spatele meu la vreo sută de metri, în dreapta noastră iar trecuse infanteria

rusă, am atacat pe tot frontul, au avut atac general în faţa noastră nu atacaseră că văzuseră

că eram întăriţi şi au vrut să ne ia de la spate.

Am plecat la ziuă cu soldatul care eram, am dat pe la observatorii de la artilerie şi

nu i-am găsit, m-am dus la ploton la Drăguşină i-am spus că în stânga compania a 6-a nu

mai este că a trecut tancurile, artileriştii au plecat. Dar el strânsese toţi soldaţii la un loc,

că nu mai rămăseseră decât cu 15 soldaţi, jumătate făcuse front în spate şi jumătate în faţă

şi sta în aşteptare. În această zi parcă au ştiut ruşii, a fost o ceaţă de nu vedeai la 20 de

metri, în adăpost la puşca mitralieră am găsit pe soldatul Dumitru Ion din Zăval se

înemerea cu mine în nume şi fusese de la începutul războiului, l-am găsit împuşcat drept

în frunte, gâlgâia

sângele, trăgea să

moară. Mai târziu a

apărut din urmă un

urlet mare de tot

strigând iura. Elevu’

zicea că sunt ai noştri

contraatacă, eu

spuneam că sunt ruşi,

a început să tragă cu

pistolul de rachete

roşii să vadă ai noştri

că suntem încercuiţi şi

atacaţi, ne-am

îndreptat toţi în spre ei

cu mâinile pe arme, Alimentarea unui avion german în Rusia



când s-au apropiat, la o comandă a început tragerea , am terminat muniţia şi ei înaintau

mereu, din urmă aveam fiecare câte 12 grenade, am tras şi cu acestea până le-am

terminat, după aceea a dat ordin să fugim, unde era să mai fugim, numai în poziţia lor,

căci atâtea pierderi de le făcusem noi a zis elevul că ne jupoaie; s-au pus şi ei cu

grenade, când am sărit din adăpost, eu când am pus mâna pe buza şanţului am simţit că

m-a lovit ceva la deget, elevul a fost lovit în mână şi picior şi o schije trecută prin fălci

dar înfierbântată nu a simţit şi el nimic, un soldat a scăpat neatins, aşa că din 15

soldaţi ofiţerul şi noi doi observatori au scăpat trei inşi, restul săreau numai bucăţi din

adăpost, că noi cei trei ne-am dus la vale numai rostogolindu-ne până nu ne-am mai văzut

din ceaţă.

Ruşii când au năpustit în adăposturi şi au dat de mişună că ai noştri ştiau că atacă

şi ne detese hrană pe 10 zile, conserve, tutun câte 30 de pachete, moarte a ruşilor -

tutunul. Noi am stat cât am stat ascunşi în

buruieni şi după aceea am luat-o prin

direcţia companiei a 6-a pe unde trecuseră

tancurile de dimineaţă, mergeam vorbind,

odată am văzut că au ieşit trei inşi din

dreapta noastră: un major, un caporal şi un

soldat de la compania a 6-a, fuseseră

ascunşi în nişte buruieni şi ne-au auzit

vorbind, chiar caporalul fusese la noi la

companie până s-a desfiinţat batalionul.

Majuru acesta era mai bătrân, era

de la jandarmi, fusese la închisoare şi îl

trimiseseră pe linia 1-a, pedepsit. Elevul

nostru nu purta galoane şi atunci majuru a

zis că el e mai mare în grad şi mai bătrân

şi să ascultăm comanda la el, el va merge

înainte şi noi după el în şir şi când va

apare ruşii, el avea pistolul încărcat, el va

trage în ei ca să tragă şi ei în noi ca să nu

ne dăm predaţi aşa am zis cu toţii şi am

pornit peste câmp şi am mers până am dat

de 14 şi 9 artilerie care ieşiseră în faţa

tunurilor şi făcuseră front că nu ştiau ce se

întâmplase pe linia 1-a că nu mai aveau

nici o legătură, soldaţii s-au luat după noi nu au mai stat în gropi, când au ajuns unde erau

tunurile instalate pe o vale şi ofiţerii băgaţi toţi în adăposturi. Maiorul de la artilerie ne-a

luat la înjurături zicând că am fugit de pe poziţie şi am băgat panică în soldaţi.

În timpul acesta au apărut 5 tancuri ruse din urmă pe vale, unele mergeau peste

tunuri călcându-le în şenile iar altele ne-au încercuit, a venit la maior, l-a luat în tanc şi

pe el şi pe câţiva ofiţeri care i-a prins, nouă ne-a spus pe ruseşte să ne ducem să ne

predăm la ei, am luat-o înapoi; în timpul acesta ne-am întâlnit cu o căruţă de la compania

1-a ducând muniţie pe poziţie, aceasta nu ştia că fusese luaţi prizonieri toată compania de

dimineaţă şi acum era ora 11 ziua. Când ne-a auzit, imediat a întors căruţa că avea patru

cai puşi la ea, de abia au suit pe elevul Drăguşină şi s-au mai suit câţiva ofiţeri de la

artilerie, eu am apucat atârnat de şuşletele căruţei din-napoi, mâna de cotea căruţa în toate

părţile .

Un nou transport cu echipament de iarnă

pentru ostaşii români soseşte pe front



Când am ajuns unde era regimentul generalul Angelescu, bătu soldaţii de la

căruţă şi câţiva răniţi care erau mai uşor răniţi, să pună rezistenţă până se retrag ei. O

maşină încărca pe răniţi; când a văzut căpitanul medic pe elevul nostru că e rănit a şi

venit la el, l-a luat, l-a pansat şi l-a suit în maşină . Elevul mersese mult , cursese sânge şi

nu mai putea să meargă. Noi care am fost răniţi uşor am plecat pe jos retrăgându-ne şi

ţinând şi rezistenţă să nu înainteze trupele sovietice că ceaţa se mai ridicase şi se vedea

mai departe. Nu am mers mult şi ne-am întâlnit cu alte tancuri ruseşti, dar ele se întorceau

să ia trupa lor, a vrut să ia şi maşinile noastre, a colonelului şi răniţii dar şoferii au fost

curajoşi şi au trecut pe lângă ei şi au scăpat, dar colonelul când s-a văzut încercuit a

paralizat de frică. Noi am mers aşa retrăgându-ne până aproape de seară .

Seara am ajuns în gara Tincuta. Când am ajuns acolo era ca în bâlci: maşini,

tunuri, căruţe, chesoane, de la 5 divizii că toate trebuiau să treacă prin această gară.

Bucătăriile pusese să mănânce trupa care rămăsese, dar în timpul acesta au apărut

tancurile sovietice călcând în şenile tot ce găseau înainte. Ofiţeri călări pe caii de la

artilerie, căci artileriştii veniseră cu caii să ia tunurile şi dacă le-a găsit ocupate de ruşi

atunci ofiţerii i-au luat ei au încălecat pe ei şi au fugit, erau plini de spumă când au trecut

prin gară şi au văzut tancurile strigau şi ei ca să nu fugă soldaţii că sunt tancuri nemţeşti

contraatacă , dar tancurile se cunoşteau că erau ruseşti că aveau steaua pe ele. Atunci

m-am atârnat şi eu la un artilerist pe cheson şi ne retrăgeam că era noapte. Când am trecut

prin gară nemţii erau în adăposturi cu capetele goale şi în veston, când au ieşit din

adăposturi şi au văzut că ne retragem au început şi ei să strige că românii ,,ţiuric” şi doi

au venit, s-au suit la mine pe cheson, au tremurat toată noaptea că a început şi să ningă ,

am mers până la a doua gară.

Acolo am găsit o delegaţie de-a noastră care venea din ţară şi se ducea la corpul

de armată la generalul Dragalina, am plecat şi eu cu ei, la calea jumătate ne-am întâlnit cu

ambulanţa, ne-a spus că i-au încercuit şi pe ei şi i-au luat prizonieri, au mai scăpat care au

putut; am luat-o iar în urmă la a doua gară, când am ajuns acolo veniseră ruşii şi deteseră

foc gării. Eu eram plin de apă, trecuse şi prin veston; am stat la foc, mi-am uscat totul de

pe mine şi după aceea am plecat că se retrăgeau mereu ai noştri, m-am agăţat şi eu de o

căruţă cu trei cai şi am mers până s-a luminat; la ziuă s-au pomenit toate diviziile într-o

vale, nu mai puteau să treacă, că trebuia să treacă calea ferată şi era bombardată şi eu am

luat-o pe jos.

Pe elevul Drăguşină

l-a dus în gara Tincuta şi i-a

îmbarcat la tren 300 de răniţi

şi a bombardat calea ferată şi

l-a luat prizonier, care au

putut să fugă au scăpat, care

nu au putut i-au luat ruşii.

Elevul Drăguşină a rămas

strigând că ,,fraţilor luaţi-mă

şi pe mine , nu mă lăsaţi

aici”, însă fiecare căuta să-şi

apere viaţa lui.

Pe 21 noiembrie m-am

dus într-o gară la tren, acolo

am găsit pe sublocotenentul

Colă lua soldaţii care erau Înaintea unei misiuni, echipajul unui avion românesc

mai consultă încă o dată harta



răniţi şi îi ducea la spital, însă eu i-am spus că nu mă duc, mă duc în ţară. El m-a luat

forţat am mers ce am mers, şi m-am întors înapoi fără să mă observe el, am spus la

soldaţii care erau lângă mine că mi–am uitat ceva în gară şi vin înapoi.

Când am ajuns în gară taman era un tren nemţesc care se retrăgea cu maşini, cu

tunuri şi ce mai aveau la ei. În gară, nemţii puseseră santinele să nu lase pe nimeni să se

suie în tren, am vorbit cu santinela şi când a plecat trenul m-am urcat şi eu într-o maşină

nemţească, în fiecare gară venea neamţul lua gamela şi bidonul din maşină şi-şi lua

mâncarea din gară că era crucea roşie nemţească în fiecare gară. Pe 21 am mers cu trenul

până la Kotelnicov, pe 22 am mers cu trenul până la Rostov, pe 23 am mers cu trenul şi

pe 24 am ajuns în gară la Nipru-Petrovski, seara la ora 12 noaptea am luat trenul nemţesc

care mergea în Polonia la Lemberg, a mers şi un căpitan medic cu ordonanţa şi avea

bagaje multe, le-am dat ajutor şi m-a luat şi pe mine căci nemţii nu mă luau.

Pe 26 noiembrie ora 9 dimineaţa am fost în gara Berditschow Bafhnofst prin

Dubno spre Lemberg . Pe ziua de 26 nov. am fost în gara Cazatin. În această gară au fost

nişte ofiţeri români, au vrut să se suie şi nemţii nu i-au lăsat, românii au început să-i

înjure zicând că acum nu mai suntem fraţi, dar când era pe front eram buni, când ne

băgaţi pe noi unde erau luptele cele mai

grele. Atunci era unul care ştia bine

româneşte, vorbea cu doctorul, fusese doi

ani la noi în ţară şi când a auzit le-a spus

la ceilalţi şi i-au lăsat şi pe ofiţerii noştri

să suie; la ora 1 noaptea am fost în gară la

Lemberg în Polonia.

În gară au venit maşinile

nemţeşti şi ne-au luat şi la ora două şi

jumătate am fost la spital.

Pe ziua de 27 nov. ne-a mutat

într-o cazarmă unde era surori românce.

Aceste surori ne-a spus prima dată ca să

nu furăm că am făcut ţara de râs, că cei

care au fost înaintea noastră au furat

castroane, linguri de s-au speriat şi nemţii

şi spuneau că ascultă la ei unde vorbesc

şi spun că românii sunt cei mai buni luptători dar îi strică furtul că prea fură, şi ne-au spus

să nu le mai facem ruşine să furăm.

Când au venit a doua oară la noi, un soldat a raportat că i-a furat un pachet

bomboane ca să ducă şi el la copii, briciul de bărbierit şi alte lucruri. A început

perichiziţia, noi eram trei rânduri de paturi suprapuse. A sărit un sergent să caute el şi

unde va găsi îl omoară cu bătaia. A luat-o de la o margine, eu eram pe rândul al doilea

ultimul, când s-a apropiat de mine soldatul de la patul întâi de sus -că eu eram la al

doilea- se apleacă la mine şi-mi spune: ,,Camarade, eu am văzut la primul soldat la care

a căutat sergentul un pachet sub saltea!” . Când a venit să caute la mine, a căutat şi se

terminase . Atunci i-am spus surorii să caute ea la primul pat sub saltea, a căutat şi a găsit

pachetul. Ce credeţi că au fost? Sergentul a fost dintr-un sat cu acest soldat şi

făcându-le cu ştirea lui şi dacă nu-i prindea mai furau şi altele.

Altă întâmplare, prima dată când ne-au dus la sala de mese ne-au servit

nemţoaicele cu pâinea tăiată felii pusă pe mese în serviciuri de sârmă. Un camarad de

lângă mine, mai bătrân ca mine cu un an, 31 leat, cum au plecat nemţoaicele să aducă

Vânătorii de munte români în Caucaz



castroanele cu mâncarea el s-a întins şi a luat toată pâinea din serviciu care era în faţa

noastră şi a băgat-o în sacul de merinde, când au venit cu castroanele cu mâncarea şi au

văzut că nu e pâine, au adus altă pâine şi cum vedea că se termină aducea alta din nou.

Atunci vecinul meu a băgat binişor mâna în sacul de merinde, scoţând toate

feliile de pâine şi punându-le pe masă. Atunci am zis în gândul meu: dacă şi românii ar fi

îndestulaţi cu toate nu ar mai face ca acesta, că acesta a crezut că n-o să ne mai dea şi o să

trăiască el şi ceilalţi o să rabde.

Pe ziua de 29 nov. am plecat din Lemberg , duminică la ora 4 seara. Tot pe 29

nov. am cumpărat două verghete, una de la un polonez şi una de la un sergent din

Bucureşti şi de la acela din Bucureşti cu 80 de mărci = 4800 lei, una cu 10 mărci = 600

lei.

Pe ziua de 30 nov. ora trei dimineaţa, am trecut graniţa în ţară pe la Orăşeni şi la

ora 6 dimineaţa am fost la Cernăuţi, la ora 9 am fost la ţinutul Suceava judeţul Rădăuţi,

gara Iţcani unde era fabrică de zahăr, am trecut prin gara Butuşeni, Vereşti, Paşcani,

Roman Bacău, Faraoni, Sascut Adjud, Mărăşeşti, Buzău, Ploieşti, Bucureşti, Piatra-Olt,

Craiova şi Timişoara. A fost tren sanitar, nu oprea decât în gările principale.

Pe ziua de 1 decembrie am fost în spitalul Z.I.N. 518 Timişoara. În spital la

Timişoara am dus-o foarte prost cu mâncarea, era pâinea de 250 de grame şi ne

alimentam de la aceia care erau bolnavi de icter că erau puşi la regim şi nu le da voie să

mănânce pâine, decât cartofi .

[Aici autorul întâmplărilor îşi întrerupe povestea dar urmează povestirea întâmplărilor

din războiul spre vest contra nemţilor] .

Teatrul nostru. Contribuţii la istoricul Teatrului Naţional din Caracal (X)

Ion Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu, Dumitru Botar

Anul 1931

Balul mascat al Societăţii Principele Mircea a avut loc la 21 februarie 1931 şi a

adus un câştig net de 28. 059 lei. Anunţând acestea, cronicarul anonim al ziarului Vremea

adaugă: ,,Dezaprobăm cu acest prilej pe cei care încearcă prin versiuni necontrolate să

arunce discreditul asupra unor anumite doamne din această societate” . Demn de amintit

este faptul că până în 1929, societatea ,,Principele Mircea” din Caracal beneficiase şi de o

subvenţie de la primăria oraşului în sumă de 30 000 lei. La acea dată, societatea era

condusă de Constanţa Voiculescu, Lucia Popescu şi Titi Chintescu (vicepreşedinţi),

Vasile C. Brânduşaru (casier), Varvara A. Rusan, Florica Veleanu, Alexandrina Ionescu,

Victoria Fl. Georgescu, Olimpia Maior Teodorian, Lili Raşcu, Jenni Prica, Maria

Ricman, Atena Betulescu, M.C. Chintescu şi dr. Andrei Leoveanu (membri).

La 22 februarie 1931, un anunţ din ziarul Vremea făcea referire la concertul

Paulei Don, o parte din beneficiu urmând a fi destinat ridicării unui bust revoluţionarului

romanaţean Popa Şapcă: ,,Pentru 14 martie a.c. s-a anunţat în oraşul nostru un concert

care va avea loc în sala teatrului comunal. Concertista este doamna Paula Don, despre

care cetim şi reproducem după revista artistică ,,Revista pentru toţi” din Bucureşti

următoarele: Renumita cântăreaţă română d-na Paula Don a hotărât un turneu în toată

ţara împreună cu quartetul Teodorescu care şi el la rândul lui este îndeajuns de cunoscut



şi de apreciat de publicul iubitor de artă muzicală. Este, desigur, un eveniment artistic

însemnat. Vocea clară, puternică şi plăcută a d-nei Don, calităţile excepţionale de timbru

şi volum ce le posedă, fac din d-sa o stea necontestată a artei muzicale româneşti.

Celebră în străinătate şi în special la Berlin, unde a făcut strălucite studii şi unde a

concertat pe scenele cele mai selecte cu desăvârşit succes, etc, etc.

Doamna Paula Don vine să dea un concert şi pe scena teatrului nostru,

încrezătoare că şi în oraşul nostru se va găsi publicul care să-i aprecieze valoarea şi să-i

încurajeze sacrificiile. D-sa oferă o sală convenabilă, cu preţuri accesibile pungilor

celor indicaţi s-o asculte şi anume: loja de jos 400 lei, loja de sus 200 lei, rezervatele 100

lei, stalul 70 lei, balconul 50 lei. Din reţeta întreagă, d-na Don oferă 10 la sută pentru

sporirea fondului lui Popa Şapcă. La 14 martie a.c., d-na Don speră că orăşenii noştri îi

vor oferi un larg şi binemeritat concurs, la care adăugăm şi noi îndemnul nostru ”.

Acest concert nu a avut însă loc la data anunţată iniţial, fiind amânat pentru 14

martie şi apoi pentru 25 martie 1931. Este posibil ca el să nu mai fi avut loc de vreme ce,

tot din presa locală aflăm că şezătoarea organizată de Sindicatul Presei din Oltenia la 2

mai 1931 va fi ,,prima şi singura manifestare culturală din anul acesta la care sperăm

să participe toată lumea inteligentă a oraşului”.

Despre acest ultim eveniment, ziarul local Vremea nota: ,,A dat Dumnezeu în

cele din urmă ca, după o aşa de îndelungată secetă culturală, să se anunţe şi în oraşul

nostru o şezătoare. Sindicatul Presei din Oltenia, al cărui prezident, distinsul scriitor,

ziarist şi critic literar d. Dumitru Tomescu şi-a creat un loc de frunte în rândurile

scriitorilor de elită ai ţării, vine la Caracal în seara zilei de sâmbătă 2mai a.c.pentru a

ne ţine o foarte interesantă conferinţă ,,Oltenia în literatură”. D-sa va fi însoţit de câţiva

fruntaşi ai ziaristicii oltene care vor întreţine publicul cu bucăţi din cele mai frumoase

opere ale d-lor, având şi concursul muzical-artistic al câtorva elemente valoroase şi

apreciabile din localitate, ca d-na Soreanu, o virtuoasă a dicţiunii, d-na Florica Eug.

Ionescu, o virtuoasă a viorii etc. [...] Preţurile sunt extrem de reduse: 200 lei loja de jos,

40 lei rezervatul, 30 stalul 10 lei balconul ”.

Detalii despre desfăşurarea acestui eveniment cultural deosebit aflăm din acelaşi

ziar: ,,Sâmbătă 2 mai a.c. a avut loc în sala teatrului comunal din Caracal prima

şezătoare a Sindicatului Presei Olteneşti din Craiova, prezidat de d. D. Tomescu, ziarist

şi scriitor. Sala teatrului a fost arhiplină. Asistă toată intelectualitatea oraşului şi tot

ceea ce este mai de seamă aci. Dl. Ştef. Ricman, directorul ziarului ,,Vremea”, Caracal.

În calitate de membru al sindicatului deschide şedinţa prezentând pe d. D. Tomescu,

preşedintele sindicatului, ca o personalitate definitiv consacrată prin frumoasa d-sale

cultură şi prin valoarea lucrărilor d-sale în domeniul criticii literare mai ales, în rândul

scriitorilor de elită ai ţării. D. D. Tomescu, după ce succint arată rolul Sindicatului

Presei Olteneşti din Craiova, îşi dezvoltă interesanta d-sale conferinţă ,,Oltenia în

literatura românească”, stabilind că sufletul oltenesc, înclinat realizărior practice, a

întârziat să se manifeste pe tărâmul literelor, în comparaţie cu celelalte provincii.

Apariţia sindicatului scriitorilor, având ca deviză: laudă-mă să te laud, a lansat o serie

de literaţi care sunt departe de a marca un progres în literatura noastră. Dintre poeţii

olteni de talent, d-sa citează pe Traian Demetrescu, Burlănescu –Alin şi Haralamb

Lecca, al căror cântec trist mereu pomeneşte cimitirul, oftica şi frunzele veştejite, care nu

cadrează cu sufletul plin de viaţă al oltenilor. Vorbeşte de opera revistei Semănătorul,



citează pe Nicolae

Vulovici ca singurul

exponent al

caracterului oltenesc şi

menţionează pe d-na

Elena Farago, pe

Macedonski, Arghezi

precum şi pe alţii mai

mărunţi. D-na Anuţa

Soreanu a citit

,,Amintire”, o

delicioasă nuvelă din

lucrările d-sale şi a

recitat acompaniată de

vioară şi piano versuri

de Doina Bucur, cucerind aplauze binemeritate pentru talentul d-sale recunoscut. D-nul

Ştef. Mardaloescu, prefectul ad-tiv al judeţului, vechi publicist şi poet, a cetit foarte

frumoase versuri din volumul d-sale de poezii [...]”. Au mai citit din lucrările lor: A.

Constantinescu, Ionescu şi Chiţiburea- membri ai sindicatului; profesorul N. Chiriacescu-

Jiu ,,a cetit una dintre admirabilele sale nuvele tipărite în volum, dovedind un real

talent de povestitor, dotat cu fericita notă a umorului care face din ce în ce mai căutată

această literatură recreativă şi reconfortantă”. Au cântat: Florica Eug. Ionescu (vioară),

Jeni Constantinescu-Craiova (pian), G. Popescu-Basul, M. Petrovici-Berindey. Ultimii

trei au repurtat acelaşi succes în ziua următoare la Corabia , lor alăturându-li-se umoristul

Coco Dumitrescu. În continuare, actorii Teatrului Naţional din Craiova (Marcela

Gheorghiu, Gh. Iliescu şi Şt. Iordănescu) au jucat o farsă iar seara s-a încheiat cu un

banchet.

În a doua pagină a săptămânalului VREMEA,79

se vorbește despre mari serbări

date cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la întemeierea Regimentului 19. Regimentul 19,

mândria orașului Caracal, a fost sărbătorit cu mare fast de întreaga comunitate a capitalei

romanațene. Cu acest prilej, pe lângă multele demonstrații stradale și alte activități

dedicate acestei festivități locale, la teatru s-a ținut un frumos spectacol susținut de

ofițerii regimentului, spactacol care a adus încântare publicului spectator, care a răsplătit

din plin cu puternice aplauze prestația artistică: ,,La orele 4 au început festivitățile în sala

teatrului comunal. D[omnu]l Sublocotenent Clerman, maestru de educație fizică, a

excelat prin mișcările de ordine și catelincă și figuri atletice. S-a jucat o alegorie în care

strădaniile artistice ale d[omni]lor ofițeri interpreți au obținut un frumos succes, având

concursul d[omnișoa]relor Veturia Popescu, Sfetcu, Stănescu, Rădulescu, Nica, Bicescu

alese și conduse de d[oam]na Maria colonel D. Popescu, căreia-i revine meritul

stăruitorului interes depus pentru buna reușită a acțiunii teatrale. Iar un ultim număr de

mare efect au fost mișcările de ordine, executate în sunetul tobei, succesiv și conform

epocilor respective, de către grupele în uniformele de la 1830, 1877, dorobanții și

actualii ostași.Evocatoare ale trecutului, aceste grupe au stârnit aplauzele așa de

binemeritate de conducătorul lor din culise,d[omnul] sublocotenent Cernătescu.”

79

VREMEA, Caracal, an IV, 24 mai 1931

Teatrul Naţional din Caracal într-o ilustrată de la începutul

sec. XX, păstrată în colecţiile Bibliotecii Academiei Române



****

Dintr-un afiş-program care ni s-a

păstrat80

, aflăm că la 29 iunie 1931, ora 8

seara, a fost sărbătorit la Teatrul Comunal din

Caracal profesorul Nicolae Iorga- la acea dată

prim-ministru al României - ,,cu ocazia

împlinirii a 60 de ani de viaţă închinată

culturii naţionale şi unităţii sifleteşti a

românilor de pretutindeni”. Dealtfel legăturile

lui Iorga cu Caracalul erau vechi, acesta

conferenţiase în 1922 aici, fiind găzduit atunci

în casele lui I. Hagiescu-Mirişte.

În numărul 20 al ziarului VREMEA,

din 13 septembrie 1931, la rubrica

,,Culturale”, apare o laborioasă cronică a

spectacolului de la teatrul comunal, din 29

august 1931: ,,În seara zilei de 28 August,c.

s-a reprezentat la teatru comunal din Caracal,

piesa ROTARU, melodramă în patru acte de

Th. Pascaly, artist și autor dramatic,

contemporan cu marele artist Matei Millo.

Reprezentația a avut loc sub patronajul D[omnu]lui Vintilă Niciu, primarul orașului. Nu

putem trece ca peste orice fapt divers fără a ne ocupa de această mișcare culturală, mai

ales dacă ținem seama de natura piesei, scopul pentru care s-a jucat și personajele care

au interpretat rolurile.

Pentru orice bun român, preocupat de trecutul nostru istoric, desfășurarea piesei

ROTARU în care Pascaly ne înfățișează un episod din revoluția lui Tudor Vladimirescu

contra grecilor, prezenta cel mai fericit prilej de a face cunoștință cu o pagină din istoria

revoluției care pune capăt domniei fanariote. Autorul ne prezintă cu multă măiestrie

câteva aspecte caracteristice mișcării ca: apucăturile arnăuților care îngroșau ceata lui

Tudor, psihologia bogaților prigoniți și clăcașilor de pe moșie precum și șiretenia

slugilor greci de la curțile boierești.

Ca idee centrală, în jurul căreia este tratată piesa ROTARU, desprindem

tendința de reacțiune contra clasei boierești ale cărei privilegii fuseseră întărite de

regulamentul organic și pentru că părerile democratice ale autorului nu corespundeau

cu simțurile unanime de acum câteva decenii, reprezentarea piesei a fost suspendată

pentru un timp de pe scena teatrului românesc. Probabil din aceste motive această

lucrare, ca și alte producții teatrale de Pascaly, nu s-au tipărit, dar se găsesc în

manuscris.

Norocul a lăsat ca specificul românesc din operele lui Pascaly să fie completat și

chiar amplificat de melodiile pline de farmec ale marelui compozitor Alex

Flechtenmacher81

, autorul muzicii din BABA HÂRCA, CINEL-CINEL, NUNTA

80

Originalul la Muzeul Romanaţilor din Caracal 81

Alexandru Flechttenmacher, compozitor pedagog violonist și dirijor român, s-a născut la Iași la 23 decembrie 1823 și a murit la București, la 28 ianuarie 1898. Este autorul primei operete românești- Baba Hârca-jucată pe scena Teatrului Național din Iași, la 26 decembrie 1848. Se stabilețte o vreme la Craiova (1853- 1858), unde dirijează, în principiu, muzică proprie.



ȚĂRĂNEASCĂ, CRAI NOU și a altor numeroase lucrări muzicale pe motive populare

românești. Piesa a fost jucată de un grup dintre cei mai distinși învățători ai județului

Dolj, din comuna Daneț, cu concursui D[omnișoa]rei Stroe, studentă și al unui număr de

tineri talentați din Caracal. Este locul să arătăm că învățătorii au fost întotdeauna

îndrăgiți de aceste producțiuni teatrale și nu exagerăm când afirmăm că aproape numai

lor le revine meritul de a fi făcut cunoscute în viața artelor aceste producțiuni mult

gustate de popor și cu efect cultural-educativ covârșitor. D[om]nii înv[ățători] din

Daneț, însuflețiți de cele mai curate sentimente, și-au câștigat un punct de onoare,

oferind publicului caracalean această muncă dezinteresată care le-a adus un succes

moral neașteptat. Dexteritatea cu care și-au interpretat rolurile D[om]nii H. Călugăru,

O. Budulan, C. Dobre, Soreanu și D[omni]șoarele Stroe și Vasile, au impresionat mult

publicul asistent. În special D[om]nii Budulan, Călugăru și Coteanu, în rolurile

principale, au avut creații ce trec de puterea unor diletanți. Laude aducem și d[omnu]lui

Marin Călugăru, sufletul orchestrei ce acompania. Regretăm că dânșii ne-au părăsit cu

mulțumirea de care meritau să se bucure, din cauza numărului prea redus de

spectatori.”82

***

O amplă prezentare a evenimentului de

interes local, și nu numai, din data de duminică,

29 noiembrie 1931, care a avut loc în sala teatrului

comunal în prezența unui numeros public de toate

categoriile sociale, este relatată pe un spațiu de

două pagini în numărul 32, din 6 decembrie 1931

al ziarului VREMEA.83

Evenimentul a constat într-

o mare întrunire publică la care a participat,

printre aleși politicieni locali și alți invitați de

seamă, și domnul subsecretar de stat- Al. Radian.

Tema principală dezbătută cu această ocazie a fost

de natură agrară. Colateral, s-au dezbătut și alte

aspecte ale vieții sociale din acea vreme. Cu

considerentul că merită reactualizat interesul și

implicarea de care au dat dovadă autoritățile

locale romanațene și locuitorii orașului Caracal și

ai județului Romanați, reproducem relatarea

acestei întruniri așa cum apare ea în ziarul mai sus menționat: ,,Încă de sâmbătă, 28

noiembrie a.c. a sosit în orașul nostru, venind cu mașina direct de la București, d. Al.

Radian, subsecretar de stat la Domenii, fiind găzduit de către d. prefect M. Stănoiu, în

localul Prefecturii. Tot restul zilei d-sa a luat contact cu partizanii politici, întreținându-

se cu fiecare, pe chestiuni locale și de interes general. În acest timp telefoanele și tot

aparatul administrativ, județean și comunal, lucrau vestind populația să ia parte la

întrunirea de a doua zi, pentru a protesta în număr cât mai impunător, împotriva celor

care duc campanie pentru împiedicarea reformei de conversiune a datoriilor agricole, al

cărei proiect de lege s-a depus pe birourile parlamentului. Din nefericire, ziua de

Duminică și-a deschis zorile cu un ger strașnic și cu viscol cumplit, împiedicând aproape

cu desăvârșire circulația. În ciuda viforului însă, chestiunea fiind prea arzătoare și

interesând prea de aproape țărănimea secătuită de cămătari, sala teatrului comunal a

82

Articolul semnat- Asistent; 83

Articolul intitulat Conversiunea datoriilor agrare

Alexandru Radian, preşedintele

Frontului Renaşterii Naţionale din

Romanaţi în 1940



fost totuși mai plină ca niciodată de țărani, veniți pe jos din comunele învecinate,

strivindu-se de înghesuială până și pe culoare, ca să poată auzi cuvântul vorbitorilor și

să-și spuie păsul.

Împrejurarea făcând ca în urma dizolvării vechii formațiuni național- țărăniste a

camerei Agricole să sosească cu o zi mai înainte și decretul de numire al noilor membri,

s-a profitat de prezența d-lui ministru de resort, Al. Radian, în localitate, pentru a se

depune jurământul chiar în fața d-sale. În adevăr la orele 10 a.m. în sala de ședințe a

consiliului județean și în prezența d-lor ministru Radian, prefect M. Stănoiu,

vicepreședinte al camerei S. Radovici, etc., părintele I. Popa a luat jurământul, prin

rostirea formulei sacramentale, a următorilor d-ni consilieri: Paul Lazăr, C.B.

Brâncoveanu, D. Demetrian, T. Borcesu, Gh. Oroveanu, Șerban Otetelișeanu, M.

Chintescu, Lib. Târnoveanu, C.I. Brătășeanu, Ștefan Ricman, D-tru Ionescu, Seb.

Neamțu, Radu Deliu, Căpitan Amărăscu, Damian Ionescu, Gh. Smărăndescu, I.

Stoenescu, I. Popescu-Celar, D-tru Moștenescu- Bârza, Al.Vocheci, Sm.Vlădoianu,

Oprea Amărăscu, T. Cosma, N. Ionescu, T. Ghiță, N. Enăchescu, Nic. Popescu, P.

Cândea, Ilie Mardoescu, Gh. Iliescu. Modul înțelept și echitabil în care s-a constituit

acest consiliu denotă intențiile cinstite de o activitate corectă și cu cele mai serioase

garanții de realizări rodnice a Camerei Agricole. Aici figurează oameni din toate

partidele politice, care-și merită locul prin dovezile propriei lor gospodării […].

La ora 10 și jumătate d. ministru și oficialitatea și-au făcut apariția pe scena

teatrului, în aclamațiile mulțimii. Principele C. Basarab Brâncoveanu, ales prin

aclamație președinte al adunării, ia cel dintâi cuvântul, salutând pe cei de față și pe

fruntașii guvernului. Numele d-lui profesor N. Iorga, președintele consiliului de miniștri

și al d-lui C. Argetoianu, ministru de finanțe provoacă entuziaste aclamațiuni și aplauze.

D-sa combate acuzațiile care se aduc actualului guvern, că ar fi neconstituțional,

lămurind că el este produsul sleirei puterilor tuturor celorlalte partide politice, în

încercările lor de a îndrepta relele de care suferă țara. Întrunirea de astăzi face parte din

programul guvernului, de a ține mereu legături cu poporul, informându-l de ceea ce

înfăptuiește și întrebându-l de ce suferă, ceea ce constituie educația lui cetățenească. S-a

săvârșit o greșeală mare: într-o țară eminamente agricolă ca a noastră, s-a dat sprijin

prea mare industriei și s-a neglijat complet agricultura. Astăzi avem o țară de locuitori

desnădăjduiți. S-a depus pe biroul Camerii legea conversiunii datoriilor agricole. Era o

necesitate imperativă pentru împrejurările actuale. Criza apasă din ce în ce mai cumplit,

nu numai la noi, dar și în străinătate. Anglia de pildă, țara cea mai bogată în resurse,

suferă din cauza șomajului, iar lira ei a înregistrat scăderi de 20 la sută. În acest

complex de interese care reclamă toate o împăcare, guvernul a ales în prima linie

salvarea agricultorilor. El a invitat toate partidele să colaboreze la alcătuirea acestei

legi și le reclamă concursul, fiind vorba de o operă națională.D-sa încheie mulțumind

d-lui ministru Radian pentru cinstea ce-a făcut județului Romanați, de a veni întâi aici,

pentru a lămuri poporul asupra legiuirilor care-l interesează așa de aproape.

D-l deputat Cornățeanu, ales al județului Mehedinți, din partea Ligii Agrare și

profesor universitar, spune că vorbește romanațenilor pentru a doua oară, în calitate de

agricultor. Caauza tuturor relelor de care suferim suntem numai noi agricultorii.

Totdeauna ne-am fărâmițat puterile, sprijinind interesele diferitelor partide politice,

niciodată însă nu ne-am solidarizat pentru susținerea interesului nostru comun. Iată,

aici, la Romanați, județ cu faimă agricolă, n-avem nicio asociație a agricultorilor. Din

cauza aceasta s-a dat credit industriașilor, s-a dat credit negustorului, cu o mică

prăvălioară, dar nu i s-a dat credit agricultorului, care e debitorul cel mai sigur. Iar



când i s-a dat credit, dobânzile au fost strivitoare: eram student la Berlin cu alți colegi

din diferite țări. Profesorul ne pune în clasă o întrebare: Știți dumneavoastră unde se

plătesc cele mai mari dobânzi din Europa? În România, răspund în cor studenții. Mi-a

fost greu să suport acest răspuns, dar așa este. Agricultura a fost persecutată: s-au

perceput 40 000 de lei taxă de vagonul de grâu exportat și 10 000 lei de capul de vită

mare. Toate acestea au dus la ruină pe agricultor. Dacă guvernul nu l-ar salva astăzi

prin legea conversiunei datoriilor agricole, el ar fi nimicit. Sub Regele Ferdinand s-a

făcut reforma exproprierii, sub Carol al II-lea, d-nii Iorga și Argetoianu fac reforma

conversiei. D-l ministru Radian este autorul proiectului. Datoria actuală a Țării

Românești este de 40-45 miliarde […]. O vom converti pe timp de 30 de ani, cu procent

de 4 la sută, pentru toți agricultorii mici și o vom extinde ulterior și pentru cei cu 25 și cu

50 ha. Cât privește băncile populare, ele trebuie să sufere la rând cu toată lumea,

consecințele convertirei […]. Conversiunea datoriilor este începutul unei ere noi și

lichidarea sistemelor vechi. Nu ne trebuie prețuri mari pe cerealele noastre ci putere

mare de cumpărare a prețurilor. D-l Sebastian Radovici, deputatul de Romanați și

vicepreședinte al Adunării Deputaților a fost primit la

tribună cu aclamații nesfârșite.[…]

S-a servit apoi un banchet de o sută de

tacâmuri, oferit de Prefectură în cinstea d-lui ministru,

la care au participat fruntașii guvernamentali și

membrii camerei Agricole. D-l prefect Mircea Stănoiu

a toastat pentru d. Ministru Radian, scoțându-i

meritele în evidență, ca unul ce a colaborat și a

întocmit proiectul de lege al conversiunei, munca,

priceperea și devotamentul d-sale fiind o chezășie

sigură că efectele legii vor fi salutare, asigurând

autorului ei o frumoasă și meritată ascensiune în viața

publică.[urmează, la masa banchetului, discursurile

domnilor V. Niciu, D. Căruntu, senator de Romanați,

Domnul Dinopol, prefectul județului Dolj]. D-l ministru

Radian mulțumește vorbitorilor și arată că după

sacrificiile războiului, am asistat la sacrificările din

viața publică: am văzut democrația pierind

compromisă printr-o democrație de carnaval […]. Astăzi răsar zorile unor vremuri mai

bune, conforme cu aspirațiile generației celei noi. Pleacă de la Romanați îmbărbătat în

lupta pe care o începe. Face elogiul strălucitelor calități ale reprezentantului județului

Romanați în parlament, d. Sebastian Radovici și al principelui Basarab Brâncoveanu.

D-l Sebastian Radovici: Vorbitorii mai înainte-mi mi-au luat tot ce aveam și eu drag în

suflet și pentru care aș fi vrut să închin. L-au elogiat pe scumpul meu profesor, care m-a

învățat carte, d. Nicolae Iorga, președintele consiliului de miniștri, l-au elogiat pe d. C.

Argetoianu de la care am învățat curajul și sinceritatea în lupta politică, ped.

Subsecretar de stat Radian, despre care prietenii au spus că valoarea nu așteaptă

numărul anilor. Îmi mai rămâne și mie simbolul. Așa după cum de pe război a rămas

cultul eroului necunoscut, la fel ridic și eu paharul în sănătatea simbolului actual, a

acelui anonim agricultor, care așteaptă astăzi asanarea lui. D-l ministru Radian fiind

chemat de alte interese, părăsește masa, în uralele celor prezenți. După plecarea d-sale,

d. Iancu Zaman, directorul teatrului comunal din Caracal, toastează pentru d. Radovici,

urându-i să-l vadă în curând ministru.[…]. Banchetul a luat sfârșit la orele 2.”

Mircea Stănoiu, prefect de

Romanaţi între 24 apr.

1931-7 iunie 1932



Mărturii despre săpăturile de la Romula conduse de Gr. Tocilescu şi Pamfil Polonic

Ion D. Tîlvănoiu

În monumentala sa lucrare ,,Oltenia Romană84

”, istoricul Dumitru Tudor, fost o

vreme profesor la gimnaziul din Caracal, referindu-se la ruinele de la Romula spune:

,,Săpăturile lui Tocilescu (conduse de Polonic în 1900) au scos un măreţ edificiu, cu săli

îmbrăcate în marmură. Din fericire, cele mai multe schiţe şi note ale acestor cercetări nu

s-au pierdut, ci aşteaptă o publicare a lor”. Şi iată că în februarie 2017 avem ocazia să

consultăm la cabinetul de manuscrise al

Bibliotecii Academiei Române din Bucureşti

manuscrisul 5133 donat de Gr. Tocilescu,

dosar ce conţine relatări despre săpăturile din

Oltenia. Munca ne este uşurată de

amabilitatea personalului acestei secţii şi de

,,complicitatea” binevoitoare a d-lui prof. dr.

Nicolae Scurtu, un obişnuit al acestei secţii şi

colaborator statornic al revistei noastre.

Tuturor le aducem mulţumirile noastre

sincere.

Conţinutul acestui dosar ne

interesează în mod deosebit deoarece

întâlnim aici rapoartele săptămânale trimise

de Polonic lui Tocilescu despre mersul

săpăturilor de la Reşca-Romanaţi din vara

anului 1900 cu detalii surprinzătoare despre

organizarea de şantier, modul de lucru, plata

muncitorilor, descoperirile făcute, recuperarea antichităţilor de la locuitori. La fel de

importante sunt şi scrisorile inedite ale lui Spiru Haret.

Informaţiile despre Romula-Malva din acest dosar încep cu următoarea descriere:

,,Romula-Reşca [...] departe 40-50 minute de Caracal- Reşca, vestită prin ruinele şi

artefactele sale. Două pârâiaşe, Teslui şi Potopeni [sic!] se unesc formând un triunghi.

În mijlocul acestui triunghi, pe malul stâng al Tesluiului, se ridică acropolea oraşului

roman ale căruia ruine sunt împrăştiate dinspre sud de Reşca, estul de cătunul Reşcuţa.

Oraşul ocupă 64 de hectare având zid de cărămidă şi valuri de pământ, cu profil până la

2 metri; acropolea 4 hectare cu 4 porţi zidite ce aproape au dispărut; cărămida de

Antina (Hotărani) e cimitir. Sunt acum 10 ani nu i se ştia nici numele.

Început de Philip din 248: ob tutelam civitatis coloniae suae Romul(ae)

circuitum muri manu militari a solo fecerunt de Suri Sagitari85

.

Municipiu sub M[arc] Aur[elius]; staţie vamală; capitală.

Cărămide cu inscripţia: Învaţă din Homer şirul întâmplărilor răsboiului Troiei.

Versurile următoare rezumă un cânt al Iliadei ce conţine rugăciunea lui Chrysos,

epidemia în armată, ura contra regilor. Vita conţine visul, adunarea popoarelor,

numărătoarea corăbiilor şi aşa mai încolo. Asemenea prescurtări erau introduse în şcoli

pentru ca elevii să-şi poată aminti mai uşor poeziile şi recitările ce învăţau pe dinafară.

84

Ediţia I, 1942; ediţia a-II-a, 1958; ediţia a-III-a, revizuită şi adăugită, Ed. Academiei, Bucureşti, 1968, p. 188

85 CIL, 3, 8031; Filip Arabul restaurând Romula la 248, zice despre sine şi ai săi (soţia şi fiul) că au

făcut din Romula o colonia;

Grigore Tocilescu



Deci iată importanţa capitală pentru istoria instrucţiunii: un manual presupune alte

manuale, un program de studiu, o şcoală; se interpretează poemele homerice şi ciclurile

mytice la Reşca, sunt acum 17 veacuri86

”. Urmează alte însemnări despre descoperirile

de la Răcari.

Preocuparea lui Gr. Tocilescu faţă de ruinele de la Reşca-Romanaţi se vede din

corespondenţa sa cu autorităţile publice ale vremii.

Ministrul Spiru Haret, în urma unui raport al lui Gr. Tocilescu, îi transmite

acestuia la 25 noiembrie 1885 următoarea scrisoare:

,,Domnule director

Am văzut cuprinsul raportului dv. nr. 41 de la 24 iulie a.c. privitor la

ruinele romane de la Recica de lângă

Caracal şi pentru a împedica pe viitor

cel puţin vandalismul cel mare în

contra monumentelor istorice, am

onoare a vă ruga să binevoiţi a

redacta dv. un proiect de lege pentru

acest sfârşit. Primiţi d-le asigurarea

consideraţii mele.

Ministru Haret

Capul Diviziei [indescifrabil]

D-lui Gr. G. Tocilescu, directorul

Muzeului de Antichităţi. Loco”87

.

Spre a putea demara

campania de săpături din 1900,

Tocilescu a întreprins demersuri

pentru acordarea unor despăgubiri

locuitorilor din Reşca ce aveau

terenuri pe raza vechiului oraş. El

înaintează un raport ministrului

Instrucţiunii Publice care la 8

ianuarie 1898 îi răspunde:

,,Domnule Director,

În vederea raportului dvs. nr. 280, am onoare a vă face cunoscut că am dat ordin

Prefecturii Judeţului Romanaţi în sensul cerut de dvs. În acelaşi timp vă rog să binevoiţi

a redigea dvs. un proiect de lege care să acorde locuitorilor comunei Recica terenul şi

despăgubirile necesare pentru stabilirea vetrei satului în afară de cuprinsul vechiului

municipiu. Primiţi asigurarea distinsei mele consideraţiuni.

Ministru, Haret.” 88

În vara anului 1900 demarează campania de săpături de la Reşca, sub conducerea

inginerului Pamfil Polonic. Acesta trimitea rapoarte săptămânale amănunţite despre

mersul lucrărilor lui Tocilescu.

În scrisoarea din 17 iulie 1900 Polonic îi scrie lui Tocilescu:

86

Mss. 5133, f. 46-47; 87

id., f. 48; documentul inedit demonstrează că Tocilescu era preocupat de ruinele de la Reşca înainte ca acestea să fie vizitate de Pessiacov în mai 1887;

88 id., f. 49

Elevul Buţănescu din Caracal în faţa unui

sarcofag roman de la Reşca transformat de

locuitori în troiţă



,,Reşca 17 iulie 1900

Domnule Director,

Astăzi lucrez numai cu 6 oameni fiindcă nu am putut găsi mai mulţi din cauză că

locuitorii sunt ocupaţi cu treieratul, dar şi pe aceşti 6 oameni am fost nevoit să-i angajez

pentru ziua de astăzi cu 1 f 50 căci altfel eram nevoit să nu lucrez. După prânz însă au

venit oameni de la Dobrosloveni, sat vecin cu Reşca şi mi-au spus că vor să lucreze cu 1 f

ziua. Le-am spus să vie mâine cu vreo 10 oameni- nu ştiu de s-or ţinea de cuvânt.

Instrumentele de la Celei n-au sosit încă dar oamenii se servesc deocamdată cu ale lor.

Astăzi am adâncit până la 2 m. şanţul care l-am început eri în dosul grădinii lui

Moş Strechie şi voi căuta să-l împreun cu zidurile acolo

deja descoperite. Curios este că am găsit pavaj de casă

făcut de curând chiar la suprafaţa de astăzi încât este de

temut ca urmele construcţiilor din epoca din urmă s-au

distrus de locuitori. Din epoca anterioară însă cred că se

vor găsi aproape toate temeliile construcţiunilor fiindcă

sunt foarte adânc în pământ. Antice cu 2 îngeri tot nu se

poate căpăta mai jos decât cu 35 fr. Când veţi trimite pe

Ion aci, rog a-i da următoarele: 1. 3 carnete pentru

însemnări; 2. Hârtie de scris pentru rapoarte; 3. Hârtie şi

plicuri cu eticheta Muzeului; 4. Un sigil al Muzeului; 5.

Un carnet pentru desen; 6. O ladă pentru conservat

obiectele ce se găsesc.

Primiţi vă rog Domnule Director

asigurările deosebitei mele stime şi consideraţiuni.

Al d-voastră supus, Polonic inginer.

Şi astăzi este aci o căldură foarte mare 89

Aflăm că săpăturile s-au făcut cu localnici iar aceştia se găseau mai uşor după

treieratul grâului. Aşa, de exemplu, în ,,Raportul săptămânal nr. 3” Polonic arată:

,,Domnule director,

Fiindcă acuma s-au terminat lucrul în câmp, am găsit oameni cu plată mai mică

şi de luni 31 iulie am lucrat toată săptămâna (până la 6 august) cu 10 oameni pe zi cu

preţul de 1 fr. 20 bani ziua- 10 oameni pe zi face 12 fr. X 6 zile lucru=72 fr.

Săpăturile s-au întins foarte mult şi cuprind astăzi o suprafaţă de 15 m lăţime de

la est spre vest şi o lungime de 50 m. de la sud spre nord. Proprietara acestui loc, Anica

State Ion, pretinde a fi despăgubită şi cere să i se plătească stricăciunile sau să i se

răscumpere pământul, altfel nu s-a împotrivit întru nimic la facerea săpăturilor şi

sondajelor. Săptămâna trecută a fost dl. subprefect al plăsei în localitate şi a dat

primarului ordinul ca nime dintre locuitori să nu se împotrivească săpăturilor ce se vor

face şi că primarul să ne dee tot concursul ce vom cere. Până acuma s-au purtat toţi

lucrătorii şi locuitorii bine şi ei spun că nu s-ar împotrivi chiar unei exproprieri dacă li

s-ar da în bani sau câmp din proprietatea statului în schimb. Am terminat sondajele şi

am început a depărta pământul şi dărâmăturile din interiorul clădirei. Dărâmăturile sunt

depuse pe o înălţime de 2 m. peste suprafaţa veche. Din schiţa de plan alăturată se văd

formele deja descoperite şi progresele ce s-au făcut;

89

Id. , f. 67

Antichităţi descoperite la

Romula păstrate în colecţiile

Muzeului Romanaţilor din

Caracal: Fortuna (statuetă)



Descrierea planului. Spre a se putea depărta pământul spre malul Tesluiului s-au

făcut un Risoul de 2 m înalt [...] Din raionul I şi II s-au scos tot pământul, s-au

descoperit un zid DEE’ de piatră de 1,10 m. gros;s-au găsit că camera I este pavată pe

jos cu cement şi are pe lângă zid un şanţ de 30 cm. X 30 cm. al cărui scop nu se

cunoaşte; această camera are o lungime de 8 m. şi în ea nu se găseşte nici o urmă de

calorifere. Camera II are spre sud un zid BC care fiind de cărămidă a fost scos de

locuitori; curios este că nu găsim la D nici o legătură cu zidul de piatră- în camera

aceasta s-a dat de doi stâlpi de la calorifere. Camera III are ca şi camera II urme de

calorifere.Camera IV este înconjurată de ziduri de piatră FGH, în ea se găseşte urme de

calorifere. 6 m. mai spre sud s-a dat de un zid de piatră IK; în camera V sunt urme de

calorifere iar în camera VI pavajul este cu 1 m. mai ridicat decât suprafaţa tuturor

camerelor. În camera VII s-a dat la 15 m. de zidul z9 de continuaţia zidului FH. La L şi

M, camera este pavată pe jos cu cement pe care se găsesc şi cărămizi mari aşezate ca

pavaj. În camera VIII se găseşte urme de calorifere. S-a sondat la D adâncimea temeliei

şi s-a găsit că ea este de 1,20 m. sub suprafaţa veche. S-a constatat că aleile au fost

împodobite cu pereţi de marmură, până acum am găsit aproape 1 m. cub de fragmente de

plăci de marmură; afară de acestea se găsesc şi bucăţi de tencuială cu dungi în diferite

culori: alb, roşu, verde, negru şi galben. La P am găsit un cap de statuie faţă stricată

(marmură) şi o cheie de fer foarte ruginită.

Săptămâna viitoare vom continua săpăturile spre

a lămuri camerele I, V şi VII. La plecarea

d-voastră am primit pentru lucrători un avans de

100 lei. Am plătit I săptămână lucrătorilor 45 f.,

şi a II-a 54 lei. Afară de aceea am cheltuit

următoarele din rest şi leafa mea: am făcut

cumpărătoare de monete şi pietre antice

frumoase spre a nu le pierde din mână; cheltuit

cu drumul de fier la venire şi bagaje -530; 3

scrisori către dvs. (marcă)- 45; 1 scrisoare

recomandată (raportul acesta)- 50; 28 monete de

argint frumoase a 50 bani, cu revers diferit- 14; 3

monete de argint de la locuitori- 1, 50; 2 monete de argint de la locuitori-1; plata

instrumentelor de la Celei90

-3,35; oamenilor cinste pentru găsirea obiectelor-1,50;

omului care a găsit piatra de inel- 3; cumpărat de preotul91

la Caracal bloc pentru

desen, carnet şi creion-3,60; pentru o statuetă de prunc cumpărată- 1,50; 2 pietre de inel

frumoase- 12; o amulet [?] Antoniu- 0,50; Total: 157,20. Primit 100 lei, Dat 157; De

primit 57 lei.

Săptămâna aceasta au lucrat 6 zile 10 oameni a 1 f. 20- 72 ce este de plătit.

Chiria pentru odaia la preotul ½ luna iulie- 15 lei. În total de plată: 57 restul, 72 plata

oamenilor, 15 chiria; total 144 lei.

Vă rog domnule Director a-mi trimite aceasta şi un avans pentru plata

lucrătorilor pe săptămâna viitoare. Timpul este favorabil pentru săpături pentru că s-a

mai răcorit vremea. Rog a-mi trimite pe Ion ca ajutor la săpături spre a mă putea ocupa

şi cu facerea planurilor şi studierea topografiei oraşului. Aştept cu nerăbdare răspunsul

sau sosirea d[omni]ei voastre spre a putea vă da părerea sau aprobarea d[omni]ei

voastre asupra săpăturilor întreprinse.

90

Deci anterior Polonic efectuase săpături la Celei (Sucidava) -Romanaţi. 91

Pe timpul săpăturilor, Polonic a fost găzduit de preotul din Reşca

Fragment de opaiţ (toartă)



Primiţi vă rog Domnule Director asigurările deosebitei mele stime şi

consideraţiuni. Rămân al dvs. supus,

Polonic, inginer.

Reşca 6 august 1900.”92

Acest raport detaliat este însoţit şi de o schiţă pe care se disting Tesluiul, şoseaua

care duce în sat, casa proprietarei locului, Anica State Ioan, fragmente de ziduri,

grosimea lor şi distanţele între cele 8 încăperi identificate în acest stadiu al săpăturilor.

Lucrările au continuat, şi la 13 august 1900 Polonic trimite lui Tocilescu Raportul

săptămânal nr. 4 prin care îl informează că: ,,Săptămâna aceasta, 6-12 august (6 zile) am

lucrat cu 10 oameni a 1 f. 20 ziua. S-au curăţat pământul din odaia nr. 1 şi s-a constatat

că, canalul (descris înainte) care merge prin interior pe lângă zidul de piatră nu este

altceva decât urma unui zid de cărămidă, căci la a s-au găsit cărămida în locul ei. Deci

zidul a fost astfel construit [desen], partea A temelie de piatră, partea B zid de cărămidă

scos de locuitori. La CD s-au dat de un zid de cărămidă care este în interiorul camerei şi al cărui scop nu se cunoaşte. După cum am raportat deja, această sală 8X5,70 m. este

pardosită pe jos cu cement făcut din var şi cărămidă pisată dar se cunosc urmele că pe

deasupra a fost pavată cu cărămidă. În

camera II pavajul este cu 1 m. mai ridicat

decât cela din camera I. Aci se cunoaşte

sub pavaj un alt strat de cement al cărui

scop nu se cunoaşte. În camera III,

pavajul iarăşi este cu ½ m. mai jos decât

cel din camera I; aci se găsesc stâlpi de

la calorifere; prin arsură se găseşte o

mulţime de marmură. Aci s-au găsit prin

dărâmături un fragment al unui picior de

statuie (mărime naturală). La M s-au

găsit un fragment de marmură cu literele

CA. Tot aici s-au găsit un fragment al

unei pulpe de picior de la o statuie

(mărime naturală). La N s-au găsit alt

fragment de marmură cu literele

LC.M/D.L.D. Afară de acestea s-au mai

găsit mai multe cărămizi cu ştampila TQP. Aceste fragmente sunt împrăştiate prin

dărâmăturile construcţiunei care au fost aruncate de locuitori, care au căutat dupe

cărămidă de mai multe ori dislocate încât nu se poate şti locul de unde ele provin.

Săptămâna viitoare voi transporta pământul prepus din camerele II şi III. Eri seară am

primit telegrama dvs. şi astăzi dimineaţă a sosit Costică de la care am primit scrisoarea

dvs. şi suma de 160 lei pentru plata oamenilor. Ce se atinge de publicaţiuni prin gazete,

nu ştiu cine ar fi putut publica ceva- aici au fost mai mulţi vizitatori din Caracal, cărora

însă nu le-am dat nici o explicaţie. Am luat dispoziţia că de acum înainte să nu mai intre

nici un vizitator în pogonul săpăturilor.


consideraţiunea. Rămân al d-ei voastre supus

Polonic.

Reşca, 13 august 1900.93

92

Id. , f. 53-54 93

Id., f. 56-57

Opaiţ cu şapte lumini



Raportul săptămânal nr. 5 descrie lucrările efectuate în săptămâna 13-19 august

1900 şi descoperirile din acest răstimp:

,,Săpăturile de la cetatea romană de la Reşca, 1900.

Raportul săptămânal nr. 5.

Domnule director,

Săptămâna aceasta de la 13-19 august s-au lucrat 4 ½ zile; marţi fiind

sărbătoare-Sf. Maria şi miercuri ploaie nu s-au lucrat. În lucru au fost zilnic 10 oameni a

1 f 20 bani- 54 f.

1. Costică mi-a adus 160 fr., eu am primit la 17 iulie 100, în total 260 fr; i-am dat

lui Costică chitanţele şi un memoriu asupra cheltuielilor făcute şi banilor

trebuincioşi ca să le prezinte d-voastră împreună cu acest raport.

2. S-au scos tot pământul din camera nr. 1 despre care am raportat deja (planul

alăturat).

3. Camera nr. 2 măsura prin interior 5,20 X 5,70 m. Ea este pavată pe jos cu

cement roşiu, acest pavaj este cu ½ m. mai jos decât cel din camera nr. 1; în

colţul nordic la C se găsesc încă 2 stâlpi de la calorifer, zidul AB nu mai

continuă spre sud, ce ne arată că aci este marginea clădirii.

4. Camera III arată o lungime de 11,55 m. şi o lăţime de 2,30 m; ea este pavată pe

jos cu cement roşiu care este cu 1 m. mai sus aşezat decât pavagiul camerei nr.

1. Sub acest pavaj se găseşte şi un altul mai vechi pe care este cărămidă

aşternută. Cred că această cameră a fost un antreu lung şi că a fost pe jos de mai

multe ori reparat.

5. Camera IV este de 11,55 lată AB, şi săpând pe lângă zidul de piatră BD pe o

lungime de 12,50 m. nu i-am dat încă de capăt; în unele locuri la K se găsesc

stâlpi de calorifer şi un canal de cărămidă RS (vezi în plan profilul ab).

6. Curios este că în unele locuri (B în plan) se dă aproape de suprafaţă de un alt

pavaj (gris) făcut numai din var şi nisip şi care este aşezat pe dărâmăturile

anterioare, cred că este din epoca cea mai din urmă.

7. La X s-au găsit un fragment de piatră cu inscripţia IM/AN/IV; de la moş Strechie

am cumpărat următoarele fragmente de piatră de marmură cu inscripţie: UL; IOIN;

NVS/URA; şi cărămizile cu ştampilele: DLP; NS; N.

Alăturez şi un plan al săpăturilor, 3 chitanţe [...] 2 memorii.


consideraţiuni şi rămân al dvs. supus

Polonic

Reşca, 19 august 1900

Proprietara locului cere în continuare despăgubire şi regularea stricăciunilor ce

i s-au făcut vă rog domnule director a lua în şi această privinţă măsurile

necesare.

Supus, P.”

Peste încă o săptămână, la 26 august 1900, Pamfil Polonic adresează lui

Tocilescu un alt raport de la Reşca în care menţionează:



,,Domnule director,

Am primit prin Costică scrisoarea d-voastră şi suma

de lei 200. Astăzi am plătit lucrătorilor şi am luat

chitanţă în regulă. Săptămâna aceasta de la 21-26

august s-au lucrat 6 zile cu 10 oameni a 1f 20 ziua.

S-au descoperit tot zidul camerei AB; el arată o

lungime de 17,80 m; de la acest zid la distanţa de 2,30

m. găsim un zid de cărămidă care este numai de 0,40

m. gros, cărămizile sunt legate cu lut galben ce ne

arată că zidul a fost expus direct focului şi cred că este

un perete de la un conduct de fum de la calorifere, şi în

spaţiul între ambele ziduri se găsesc mai mulţi stâlpi

de calorifere. La 6,70 m. distanţă de la zidul AB mai spre sud dăm de un pavaj de

cement roşu care este cu 0,55 m. mai ridicat decât pavajul salei I, acest pavaj arată o

lungime de 4,80 m., pe el nu se găseşte nici o urmă de calorifere şi s-au păstrat într-un

loc încă 4 cărămizi alăturate de la pardoseală lipite pe cement. De la camera II mai spre

sud, am dat de două camere mari III şi IV, în care se găsesc stâlpi de la calorifere iar

pavajul de los (cement roşu) este cu 0,80 cm mai jos decât cel din camera II. Camera III

are o lărgime de la est spre vest de 10 metri iar la

camera IV nu am putut-o constata căci aş fi trebuit să

intru cu săpătura în o altă grădină, ce ar complica

mersul lucrărilor, din care cauză nu s-au putut constata

nici lăţimea lor ce însă nu strica configuraţiei totale a

clădirii. În ambele camere (III şi IV) s-au găsit o

mulţime de fragmente de marmură, plăci netede, unele

sunt în relief săpate cu flori şi frunze de edere şi mai

multe ciubuce de marmură cu care cred că au fost

încadrate plăcile de marmură care împodobeau pereţii.

În direcţiunea zidului AB spre vest am continuat cu un

şanţ de control şi am dat la C de un zid de piatră care

este de 1,0 m. gros făcând latura de vest a camerei V

care este pavată pe jos cu cement roşu. Mai spre vest dăm de altă cameră VI care are o

lungime de 5.0 m. pavată tot cu cement. Cred că camerele V şi VI sunt dependinţele

construcţiei descoperite. De la E spre apus dăm de un spaţiu de 1,50 m. lat care este plin

cu dărâmături, apoi vine un pavaj de ciment de 2,5 m. lat care arată la o adâncime de 1

m. de la suprafaţa veche 6 găuri rotunde în pământ (diametru 10 cm), regulat aşezate şi

care cred că au servit pentru scurgerea apelor de ploaie de pe stradă. Aci dăm la F de

un zid de piatră care este 1,10 m. lat şi care cred că este de la faţada clădirilor de pe

marginea cealaltă a stradei. În zidul AB am dat la X de o gură de canal ( 0,50X0,60)

care am găsit-o astupată la gură cu zid ; acest

canal continua pe sub pavajul descoperit, dar a

fost mai târziu din oreşcare motiv astupat. S-au

găsit în camera IV un fragment de marmură cu

inscripţia SBC/D, o suliţă de bronz, mai multe

ace de os şi diferite cioburi de oale.

În fiecare duminică şi sărbătoare am

făcut cercetări în jurul oraşului antic, am

studiat cu deamănuntul topografia lui şi am

Opaiţ

Opaiţ

Opaiţ



însemnat deocamdată pe o schiţă locurile unde s-

a găsit ceva mai însemnat (pietre cu inscripţii,

sarcofage etc); totodată am însemnat şi

presupunerile mele: străzi, pieţe, clădiri mai mari

în oraşul antic. Ar fi fost necesar să veniţi aci spre

a lua dispoziţiuni definitive pentru păstrarea

ruinelor şi a descoperirilor. Dl. subprefect

voieşte să se întâlnească cu dvs. aci spre a da tot

sprijinul administraţiei în această privinţă. Aş

dori foarte mult să plec pe ziua de 7 septembrie

(Sf. Maria) la Giurgiu, unde este acum soţia mea

şi vă rog a-mi permite această absenţă şi totodată

vă rog să binevoiţi a-mi trimite şi două bilete de

drum de fer.

Vă rog domnule director să primiţi asigurările deosebitei mele stime şi

consideraţiuni, rămân al

dvs. supus

Polonic.

Reşca, 27 august 1900”.

Cel de-al VII-lea raport săptămânal

aflat în acest fond documentar,

datează din 3 septembrie 1900.

Pamfil Polonic îi scris din Reşca-

Romanaţi lui Tocilescu următoarele:

,,Domnule director

Săptămâna aceasta (27 august până

la 3 sept.)s-au lucrat 6 zile cu 10

oameni a 1 f 20 pe zi. S-au

descoperit încă 3 camere (nr- III,

IV şi V). Camera V este pardosită

pe jos cu un strat de ciment roşu gros, în ea nu se găseşte nici o urmă de calorifer, ea

este de 5 m. lungă şi

numai de 2 m. lată. Camera IV arată o lungime de 7,50 m. , pe peretele AB prin interior

se găseşte încă tencuiala care este cu roşu vopsită; pe jos este pavată cu cement roşu pe

Opaiţ

Vas ,,Terra sigillata” descoperit

la Hotărani Plan al descoperirilor de la Reşca, făcut de

Pamfil Polonic la 6 aug. 1900. Săgeata din

stânga indică nordul



care se găsesc mai mulţi stâlpi de calorifere. Camera III are o lungime de 7,30 m. şi

este pavată pe jos, pe care asemenea se găsesc stâlpi de calorifere; zidul BD este stricat

dar se urmăreşte foarte bine, fiind păstrat în temelie. Zidul ABD face frontul edificiului

despre apus, căci spre C nu se mai găseşte nici o urmă de cameră. Săptămâna viitoare

voi continua cu un şanţ de control de la M spre N spre a lămuri şi această parte a

edificiului. În camerele I şi II se scoate pământul, aci s-au descoperit după cum am

arătat în rapoartele mele din săptămânile trecute, o mulţime de marmură şi fragmente de

piatră cu inscripţie- şi săptămâna aceasta s-a scos foarte multă marmură dar nici un

fragment cu inscripţie. Am făcut planul oraşului antic cu terenul înconjurător, am pus pe

el toate amănuntele trebuincioase pentru descrierea topografică a acestei localităţi. În

centrul oraşului se observă bine două străzi principale care se încrucişează; afară de

acestea, se observă prin interiorul oraşului valuri şi şanţuri- poate că ele sunt urmele

unei fortificaţiuni mai vechi. Am controlat încă o dată tot valul oraşului, am luat de pe el

în mai multe locuri profile şi am constatat că pe malul drept al Tesluiului a fost o cetate

deosebită, care arată forma pătrată şi se leagă prin un zid care traversează Valea

Tesluiului cu oraşul deosebit fortificat de pe malul stâng; astfel avem aici 2 cetăţi

deosebite. Am pus pe plan toate proprietăţile locuitorilor care cad în raionul oraşului

antic; am controlat tot terenul înconjurător în duminicile şi sărbătorile trecute şi am

trecut toate locurile interesante: movilă, morminte etc, pe planul de situaţie. Voi face

când voi înainta planul o descriere amănunţită asupra topografiei oraşului. Săptămâna

aceasta s-au găsit numai vreo câteva cărămizi cu ştampila TQP, o monedă de aramă pe

faţă cu CONSTANTINVS AVGG, pe revers PROVIDENTIA AVGG. La dl. Stătescu am

văzut o monedă mare de aur pe care a

cumpărat-o de la Celei. Ea arată pe o faţă

bustul împăratului fără inscripţie, pe revers

este împăratul mergând spre dreapta, ţinând

în mâna dreaptă o suliţă iar cu stânga pe

umăr un trofeu. Are inscripţia GLORIA

CONSTANTINI AVGG.

Săpăturile s-au dovedit din ce în ce

mai complicate căci pe fieşte care zi se

descopăr noi ziduri încât este foarte necesar

să veniţi d-voastră şi să vedeţi ce s-a

descoperit şi să luaţi dispoziţiuni cam în ce

raion să mă ţin cu săpatul. Vă rog foarte

mult Domnule Director a-mi da un concediu

pe ziua de Sft. Maria ca să mă duc la

Giurgiu unde sunt chemat de urgenţă pentru

un proces, ca să subscriu nişte acte.

Totodată voi rămânea foarte îndatorat dacă

mi-aţi trimite încă un bilet de drum de fier

pentru întoarcere. Primiţi vă rog Domnule

Director asigurarea deosebitei mele stime şi

consideraţiuni. Rămân al D-ei voastre

supus Polonic.

Reşca 3 septembrie 190094

.

94

Idem, f. 62-63

Planul săpăturilor de la Reşca

întocmit de Pamfil Polonic la 26

august 1900 şi înaintat lui Gr.

Tocilescu odată cu raportul nr. 6



Luptele Regimentelor 43 Olt şi 59 Romanaţi de la Jiu la Muncelu 1916-1917

colonel r. Dumitru Matei

În 1916, după 2 ani de neutralitate, România intra în război pentru împlinirea

idealului naţional – aceasta fiind justificarea oficială a autorităţilor – eliberarea fraţilor

ardeleni de sub crâncena asuprire austro-ungară.

Rusia a fost satisfăcută de neutralitatea României din septembrie 1914, căci îi

asigura acoperirea frontului rusesc la sud şi îi permitea economisirea câtorva corpuri de

armată. Cât despre Conferinţa de pace, un stat neutru n-avea voie să participe la ea95

.

Neutalitatea a fost însă o soluţie temporară. A rămâne neutrali până la sfârşit

însemna pentru istoricul A. D. Xenopol, a lăsa să treacă momentul unic pe care istoria

ni-l pune la dispoziţie pentru (...) îndeplinirea unui ideal (...); mai mare şi mai îndreptăţit

ideal ca acel al poporului român e greu de întâlnit pe lume96

Primul ministru al României, I. I. C. Brătianu, preciza cauzele intrării noastre în

război: (...) Având

drept ideal unitatea

naţională, suntem

datori să urmăm

realizarea lui. (...). O

ţară ca a noastră, o

ţară cu aspiraţiuni

naţionale nu poate să

rămână neutră până la

capăt, fără să-şi

compromită definitiv

viitorul. De ce nu

putem să mergem

decât alături de aliaţi

şi în contra Puterilor

Centrale. (...) chiar

dacă am fi bătuţi, ...

cauza românismului ar face un pas înainte mai marte şi mai însemnat ca oricând97

S-a susţinut că la declanşarea conflagraţiei mondiale neutralitatea reprezenta

voinţa nestrămutată a factorilor de decizie de la Bucureşti de a urma o politică

independentă, reliefată de convingerea unanimităţii liderilor politici români şi că

hotărârea Consiliului de coroană din 21 iulie/3 august 1914 de a adopta o poziţie de

„expectativă armată” corespundea intereselor naţionale ale României, voinţei şi

idealurilor poporului român98

.

Au fost însă şi alte opinii, politicienii filogermani cei mai reprezentativi fiind P. P.

Carp, Al. Marghiloman şi C. Stere, care nu au acceptat războiul împotriva Puterilor

Centrale, opinie la care s-au raliat unii intelectuali99

şi chiar militari cu funcţii înalte

95Pamfil Şeicaru: ROMÂNIA ÎN MARELE RĂZBOI, traducere din limba franceză, Ed, Eminescu, 1994, pag. 264 96Colectiv, ISTORIA MILITARĂ A POPORULUI ROMÂN, Editura Militară, Bucureşti, 1988, pag. 332 97Colectiv, op. cit., pag. 390 98Colectiv, op. cit., pag. 330-331 99Vezi Lucian Boia: „GERMANOFILII”. ELITA INTELECTUALĂ ROMÂNEASCĂ ÎN ANII PRIMULUI RĂZBOI MONDIAL, ediţia III, Ed.

Humanitas, Bucureşti, 2014



obţinute în timpul lui domniei regelui Carol I, nevoiţi, după intrarea în României război,

să lupte împotriva celor pe care îi simpatizau. Unii dintre aceştia au trecut făţiş de partea

duşmanului100

, alţii au acţionat „sub acoperire” până la final, mimând patriotismul şi

acţionând în favoarea inamicului. Astfel, generalul Alexandru Averescu, numit ministru

de război în 1907 pentru a aduce pacea socială folosind tunurile împotriva ţăranilor

răsculaţi, a fost împotriva acţiunilor militare dincolo de Carpaţi şi dacă n-a putut să-şi

impună punctul de vedere la intrarea în război a României, a reuşit mai târziu după

începerea războiului, la o conferinţă a Cartierului General Român, când a convins

majoritatea generalilor să accepte soluţia sa de stopare a acţiunilor în Transilvania pentru

a acţiona pe frontul de sud, contrar propunerii generalului Prezan101

. După ce trupele

române, conform planului iniţial, au pătruns în Transilvania, pe frontul de sud a fost un

insucces tactic, soldat cu pierderea cetăţii Turtucaia, fapt care nu trebuia să ducă la

schimbarea planului strategic iniţial. Totuşi, planul a fost schimbat pe baza unor opinii ale

unor factori de decizie externi, care au influenţat decizia Marelui Cartier General Român.

Prin luarea diviziilor de la Armatele 1 şi 2, la propunerea generalului Averescu, a slăbit

considerabil capacitatea de luptă a acestora şi s-a produs inevitabilul: căderea liniei de

apărare a Carpaţilor, apoi a

părţii de sud a ţării, inclusiv a

capitalei.

Influenţat de

generalului Alexeev, şeful de

stat major al armatei ruseşti,

comandamentul român îşi

însuşeşte ideea acestuia şi la 27

august 1916 dă următorul ordin

armatelor din Transilvania:

Situaţia pe frontul de sud

devenind serioasă în urma

căderii Turtucaiei şi a

întăririlor primite de inamic,

ofensiva generală în

Transilvania se amână

deocamdată până la noi dispoziţiuni. Armatele 1, 2 şi de Nord se vor întări cât mai

puternic pe poziţiile ocupate. ...

La 29 august 1916 se dă un nou ordin care prevede că: Armatele 1, 2 şi de Nord

să rămână în defensivă; în continuare se precizează aliniamentele pe care să le ocupe

fiecare armată.

De la Armata 1 s-au luat Diviziile 2 şi 12 Infanterie102

, care constituiau rezerva

armatei cu care trebuia să debuşeze în câmpia Haţegului, Divizia 11 Infanterie a primit

100Cei mai cunoscuţi fiind colonelul Alexandru Sturza şi locotenent colonelul Crăiniceanu 101Pamfil Şeicaru, op. cit., pag. 263: După ce Generalul Iliescu, şeful Marelui Cartier General, a expus situaţia generală, a

dat cuvântul generalului Prezan, comandantul Armatei de Nord, care a propus întărirea frontului din Dobrogea cu 1-2

divizii şi întărirea Armatei de Nord pentru continuarea ofensivei în Transilvania, conform planului iniţial; Generalul

Averescu comandantul Armatei 3 susţinea că planul de campanie trebuie părăsit fiindcă nu mai corespunde situaţiei şi

pentru o desfăşurare normală a acţiunilor noastre trbuie să oprim ofensiva pe frontul de nord, să reorganizăm cât mai iute

armata şi să începem cu un număr convenabil de forţe o acţiune decisivă pe frontul de sud. Generalul Crăiniceanu,

comandantul Armatei 2 neputând participa, a trimis un raport: Să se suspende acţiunea în Transilvania; să se dea o

lovitură de măciucă în Dobrogea; în fine, să se facă, dacă e posibil,o demonstraţiune în spatele inamicului. Generalul I.

Culcer, comandantul Armatei 1: Efortul trebuie făcut întâi întâi în sud. 102Lt. col. Băldescu Radu, şef stat major al Diviziei 18 Infanterie: RĂZBOIUL NAŢIONAL. Operaţiunile din 1916. Tiparul

Institutului de Arte Grafice DACIA TRAIANĂ, Sibiu, 1933, pag 48.



ordin să treacă la apărare pe aliniamentul atins, iar de la Armata 2 au fost luate Diviziile

21 şi 22 cu începere din 3 septembrie 1916103

.

Soluţia104

generalului Averescu (rămasă în istorie sub denumirea Manevra de la

Flămânda), cerea a se combina acţiunea frontului din Dobrogea cu un atac în spatele

frontului duşman, ceea ce implică necesitatea de a trece forţele mobile ale Armatei 3

peste Dunăre, la o distanţă convenabilă de frontul de luptă din Dobrogea.

Genealul Joffre, recomanda consolidarea poziţiei din Dobrogea, chiar cu

încetinirea momentană a ofensivei în Transilvania, dar planul iniţial trebuie urmat cu

toată vigoarea, îndată ce situaţia din Dobrogea s-a restabilit.

Generalul Robertson, şeful de stat major al armatei engleze, a exprimat o părere

similară cu a generalului Prezan: Să se menţină planul românesc de operaţii cu ofensiva

în Transilvania105

.

Generalul Alexeev cerea să se ia câte o divizie de la Armata 1 şi Armata de Nord

şi două divizii de la Armata 2, care, adăugate la trupele din Dobrogea vor constitui 8

divizii pentru manevra de la Silistra şi Dobrici (Bazargic). A se continua ofensiva în

Transilvania, austriecii

neputând termina

concentrarea decât în 2-3

săptămâni. Ofensiva în

Transilvania se va continua

pe frontul Vatra Dornei-

Braşov cu Armata de Nord. O

parte a Armatei 2 ar putea

ajuta ofensiva Armatei de

Nord, acoperind trecerile şi

comunicaţiile spre Olt.

De observat că

generalul Alexeev nu

vorbeşte de vreo contribuţie a

diviziilor ruseşti.

Regele Ferdinand s-a

adresat Ţarului solicitându-i

ajutorul la care se angajase,

dar Alexeev s-a împotrivit:

Nu cred că e posibil să trimtem acolo nici cel mai mic ajutor câtă vreme nu cunoaştem

intenţiile lui Hindemburg cu claritate. E treaba lui Zaioncikovski să găsească o soluţie

103Idem, pag. 60-61. 104Pamfil Şeicaru, op. cit., pag. 264: Cartierul General Român a acceptat cu majoritate de voturi soluţia generalului

Averescu. Pregătirile pentru trecerea fluviului au început la 4 septembrie şi trecerea s-a efectuat la 18 septembrie, iar după

3 zile s-a renunţat la acţiune datorită ploilor. Diviziile au fost trimise înapoi, dar în timpul cât s-au plimbat din Carpaţi la

Dunăre şi înapoi, inamicul a adus trupe de pe frontul de vest în Transilvania, reuşind să creeze aici o superioritate numerică

covârşitoare.

Dacă manevra reuşea, probabil situaţia din Dobrogea ar fi fost alta, cu condiţia ca ruşii să colaboreze loial, fapt

puţin probabil, căci comandamentul rus fixase ca linie de apărare a României linia Siretului până la delta Dunării.

Comandantul rus Zaioncicovski îşi îndeplinise misiunea, contribuind la pierderea Dobrogei.

Ofensiva germană în Dobrogea a început cu o intensă pregătire de artilerie la flancul stâng al frontului nostru şi

Divizia 115 rusă a părăsit poziţia, deşi intensitatea focului inamic era mai severă în sectorul trupelor române. Flota rusă cu

două cuirasate fiind în apropiere, putea anihila bateriile inamice, dar n-a tras un foc şi s-a retras spre nord. Explicaţia este

de ordin politic, nu militar, iar amiralul rus Patton era complice. La 22 octombrie el a ordonat evacuarea portului şi oraşului

Constanţa, flota sa îndreptându-se spre Odesa. Nemţii puteau să profite, atacând spre Odesa prin sudul Basarabiei, dar n-au

făcut-o, fiind în curs negocierile Stürmer-von Jagow pentru încheierea unei păci separate.

105Pamfil Şeicaru, op. cit., pag. 265



pentru ca trupele pe care le are acolo să-i ajungă.

Răspunsul Ţarului: nu pot slăbi frontul din Galiţia pentru că vrem să dăm o

lovitură decisivă acolo unde inamicul îşi concentrează forţele. Problema este să

concentrăm cât mai multe divizii în Dobrogea pentru a înlătura pericolul. Desigur, se

referea la divizii româneşti.

Generalul Joffre i-a ordonat lui Sarrail să înceapă îndată ofensiva, ordin rămas

neexecutat.

La 10 septembrie 1916 Joffre a renunţat la cele 4 brigăzi de infanterie care

trebuiau trimise de Rusia Franţei, pentru a fi trimise în România. Alexeev răspunde că el

este cel mai în măsură să dea indicaţii Înaltelor Comandamente Române. Acum ezitările

lui Brătianu se confirmau.

Generalul Falkenheyn planificase trecerea Carpaţilor pe mai multe direcţii cu

scopul de a nimici trupele române şi a forţa România să capituleze, însă a subapreciat

capacitatea de rezistenţă şi ingeniozitatea românilor.

*

După ce am văzut care era situaţia generală a frontului la scurt timp de la

începerea ostilităţilor, să urmărim acţiunile de luptă din zona Diviziei 11 Infanterie

(Grupul Jiu), subordonată Armatei 1,

divizie din care făceau parte

regimente din Oltenia.

Ofensiva acesteia divizii

peste Carpaţi a cucerit bazinul

carbonifer Petroşani din Valea Jiului

oprindu-se la 27 septembrie 1916 pe

aliniamentul Vârful Băloi-Vârful

Băii-Vârful Făgetului-Câmpul lui

Neag, Armata 1 constituind pivotul

armatelor române în Transilvania.

Ezitările Marelui Cartier

General Român au avut consecinţe

grave.

Regimentul II Romanaţi Nr.

19 după mobilizare a pornit în direcţia Târgu Jiu, însă după ce a ajuns în zonă a primit

ordin să se îmbarce în tren şi să pornească pe frontul din Dobrogea, unde a fost decimat,

ca şi Regimentul 3 Olt, care se

afla deja pe acest front. Cu

toată vitejia ostaşilor şi

ofiţerilor români, Dobrogea a

fost ocupată de diviziile

inamice, iar din resturile celor

două regimente s-a constituit

Regimentul 3/19 Infanterie.

Refăcute ca efective, cele două

unităţi au luptat împotriva

invadatorilor până la retragerea

în Moldova, fiind din nou

decimate, iar pe timpul iernii

au avut în cantonament un



duşman mai temut decât inamicul cu care luptaseră până atunci: tifosul exantematic.

Regimentele 43 Infanterie din judeţul Olt şi 59 Infanterie din judeţul Romanaţi au

acţionat în cadrul Diviziei 11 Infanterie la Jiu.

Cunoscând mersul evenimentelor, ne punem întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă

Regimentul II Romanaţi Nr 19 ar fi rămas la Jiu?

Dar dacă ar fi rămas în cadrul Armatei 1 Diviziile 2 şi 12 Infanterie şi Diviziile

21 şi 22 Infanterie la Armata 2, luate de acolo din Înalt Ordin, ar mai fi ajuns nemţii să

lupte la podul de la Târgu Jiu? Mai pătrundeau trupele germane pe valea Oltului?

Dar dacă în loc să apărăm Turtucaia, Silistra şi Dobrogea apăram linia Dunării cu

trupele aflate acolo, trupele germane al generalului Kosch mai treceau Dunărea să ajungă

la Bucureşti?

Dar automobilul cu cei doi ofiţeri care aveau hărţile şi ordinul de luptă al diviziei,

a căzut în mâinile nemţilor numai din cauza ceţii? Cei doi ofiţeri nu cunoşteau locul de

dispunere al comandamentului la care trebuiau să ajungă? Desigur, era de preferat să se

pună în circulaţie ipoteza cu ceaţa, decât să se spună că este o trădare.

Aceste întrebări nu s-au pus pentru a nu deranja pe cei care au dat Înaltul Ordin.

Cineva trebuia să fie

vinovat pentru catastrofa din

campania 1916 şi autorităţile au

căutat ţapii ispăşitori,

înlocuindu-i de la comanda

marilor unităţi pe unii

comandanţi.

Istoria se scrie pe baza

documentelor oficiale, iar cei

care le-au întocmit au avut grijă

să rămână în istorie adevărul lor.

După un timp însă au apărut şi

alte documente: scrieri

memorialistice ale participanţilor

noştrii la acţiunile militare

precum şi documente din

arhivele noastre şi ale foştilor

adversari. Istoricii i-au menajat pe politicieni şi mai ales pe militarii implicaţi în politică,

evitând să arate erorile acestora, iar militarii cu funcţii de mare răspundere în luarea

hotărârilor au publicat, mai ales după 1930, memorii prin care îşi justificau hotărârile şi

arătau erorile factorilor de comandă, evitând nume sau funcţii din motive lesne de înţeles.

Istoricul înregistrează faptele: în anul cutare a fost un război între doi beligeranţi,

câştigat de unul dintre ei. Mai meticuloşi, istoricii militari intră în detalii, arătând cine şi

ce armate a comandat, ce strategie şi ce tactică a folosit, ce mijloace tehnice şi ce efective

a avut la dispoziţie, etc. Memorialiştii, implicaţi direct în acţiune, redau cu fidelitate

evenimentele la care au participat, dar pot avea un grad mare de subiectivism, având

tendinţa de a folosi culori plăcute acolo unde au interes şi culori întunecate, când descriu

adversarul. Pentru a scoate la lumină adevărul trebuie cunoscută şi opinia altor

participanţi, lipsiţi de interese meschine în prezentarea faptelor.

Spaţiul limitat al unui articol de revistă nu ne permite o abordare amănunţită a

subiectului, astfel că ne limităm la relatările marelui ziarist Pamfil Şeicaru, viteaz

combatant în război, decorat cu Ordinul Mihai Viteazul clasa III-a pentru bravură în



luptele din anul 1917, ale locotenentului colonel Băldescu Radu (originar din Mihăieşti-

Olt) , fost şef de stat major al Diviziei 18 Infanterie, autor de cursuri pentru elevii ofiţeri

ai Şcolii de Aplicaţie a Infanteriei, ale generalului Ioan Culcer, fost comandant al Armatei

1 în 1916, precum şi la unele lucrări de referinţă mai recente.

Militar desăvârşit, onorat pentru vitejia lui de ofiţer combatant în prima linie a

luptelor cu inamicul, după ce s-a informat temeinic cu documente publicate de specialişti

militari din ambele tabere beligerante, Pamfil Şeicaru publică în limba franceză o lucrare

ce face cinste istoriografiei noastre militare prezentând atât cauzele tragediei din prima

parte a războiului cât şi ale strălucitelor victorii ce au urmat.

*

Pamfil Şeicaru afirmă că Marele Cartier General german a acceptat riscul

retragerii unor forţe importante de pe frontul francez pentru a le concentra împotriva

României106

. Ludendorff nota în memoriile sale directivele strategice ale armatei

germane: Să menţinem frontul la vest şi la est în ciuda atacurilor inamicului şi să ne

concentrăm forţele pentru a trece la ofensivă împotriva României, (...) Hotărârea (...)

pentru a obţine capitularea României în câmp deschis era fermă.]

Mai notează că:

În cursul luptelor din

Dobrogea forţele anglo-

franceze de la Salonic nu

au mişcat un deget.

Ministrul rus de

război, Polivanov, arăta

întrun raport politica

reală a Rusiei faţă de

România. El arată că

extinderile teritoriale

promise României în anii

neutralităţii nu sunt

proporţionale cu

participarea ei la

operaţiile militare, căci

dacă împrejurările

evoluează în aşa fel încât Convenţia militară încheiată în 1916 se realizează integral,

s-ar crea în Balcani un stat foarte puternic (...) având şi o populaţie de 13 milioane de

locuitori. Nu trebuie să ne aşteptăm la o atitudine prietenoasă faţă de Rusia a unui

asemenea stat care s-ar strădui să-şi realizeze aspiraţiile naţionale în legătură cu

Basarabia. În Balcani el ar încerca să contracareze influenţa rusească.(...) Spulberarea

acestui vis de a deveni o mare putere în proporţiile arătate nu este contra intereselor

politice ale Rusiei.

Concluzia raportului107

era că: Rusia trebuie să profite de situaţia militară

actuală şi de dificultăţile dramatice ale României pentru a revizui compensaţiile

teritoriale ce i-au fost atribuite, deteminând intrarea ei în război.

Aceasta a fost politica rusă până la venirea bolşevicilor, dar indiferent de regim,

politica Rusiei faţă de România a rămas neschimbată, creşterea teritorială sau a

potenţialului economic al României fiind contrară intereselor ruseşti. Miliukov, liderul

106Pamfil Şeicaru, op. cit. Pag. 269 107Idem, pag. 270



liberalilor ruşi spunea că în problema Basarabiei, Pureşkievici, Lenin şi eu însumi, ne

dăm mâna.

*

La 15 septembrie 1916 situaţia Armatei germane devenise dramatică în urma

ofensivei armatei 2 Române; corespondentul german de război K. Rossner scria că

Românii s-au bătut cu îndârjire. Ei au fost neobosiţi, provocând forţelor germane

pierderi enorme pentru fiecare kilometru cucerit. Comandantul Corpului 1 Armată,

generalul Popovici n-a exploatat succesul şi în noaptea de 15/16 s-a retras în defileul

Oltului. Marele Cartier General Român nu a sesizat intenţia inamicului şi a ordonat

acţiuni ofensive Armatei 2 cu întârziere de 48 ore. Dacă Armata 2 intervenea la timp,

situaţia Armatei 9 germane devenea dramatică, schimbând complect situaţia operativ-

strategică din Transilvania108

.

În Carpaţii răsăriteni, Arhiducele Carol, comandant al forţelor austro-ungare, nu a

avut succes. Pretutindeni, unde a încercat forţarea trecătorilor inamicul a fost oprit.

Pentru Puterile Centrale accentul cădea pe efortul militar împotriva României,

pentru asigurarea cu petrol şi produse agricole, dar aliaţii n-au sesizat acest fapt. Suferind

înfrângere în încerarea de a ajunge la Bucureşti pe drumul cel mai scurt, feldmareşalul

von Mackensen alege spaţiul dintre văile Oltului şi Jiului pentru trecerea Carpaţilor.

Inamicul a luat

măsuri de întărire a

forţelor din

Transilvania. A început

concentrarea Armatei

9, care să atace

succesiv trupele de la

Olt, Armata 2 şi

Armata de Nord.

Ludendorff

l-a obligat pe von

Falkenheyn să

deplaseze frontul pe

Valea Jiului, deşi se depărta de Bucureşti. Acolo bariera muntoasă era mai îngustă, iar

sectorul era despărţit de celelalte prin masivi muntoşi care împiedicau întăririle rapide

necesare apărării.

Acţiunea de la Sibiu nu putea începe înainte de a respinge trupele române ajunse

aproape de Haţeg, care ameninţau comunicaţia de pe Valea Mureşului şi stăpânirea

bazinului Petroşani, care alimenta cu cărbune căile ferate austro-ungare. A fost constituit

Grupul Sunkel cu misiunea de a ataca şi respinge peste Carpaţi Divizia 11 Infanterie.

La 1 septembrie inamicul începe atacul spre sud, dar trupele române rezistă până

pe 3 septembrie. Comandantul Armatei 1 a trimis Regimentul 43 Infanterie, cu 4

batalioane şi 3 baterii din Regimentul 18 Artilerie, aflat în rezerva sa, ca întăriri.

Pe 4 septembrie inamicul reia atacul şi cucereşte vârfurile Muncelul şi Băloi.

Stânga diviziei fiind învăluită, divizia se retrage pe înălţimile de la SV Petroşani.

Un Regimentul de Vânători inamic pătrunde în Valea Jiului, ameninţând

retragerea Diviziei 11 Infanterie în defileul Jiului. Divizia îşi retrage grosul forţelor la

Bumbeşti şi lasă ariergarda pe crestele Carpaţilor la Pasul Vulcan-Obârşia Merişor.

108Idem, pag. 272



Falkenheyn consideră misiunea Grupului Jiu îndeplinită şi retrage forţele pentru

bătălia de la Sibiu, lăsând la Jiu numai Brigada 144 Infanterie întărită cu un batalion din

Divizia 187, un batalion de vânători şi două baterii de artilerie.

*

Apărarea văii Oltului a fost încredinţată generalului Praporgescu, fost elev al

Şcolii de la Samur, fapt ce îndreptăţea toate speranţele, însă la o recunoaştere în teren, un

obuz inamic explodează în locul unde se afla cu statul său major.

Succesorul său nu avea aceleaşi calităţi, totuşi a zădărnicit planul ofensiv al lui

Falkenheyn pe Valea Oltului: la 23 octombrie românii au capturat o coloană de

aprovizionare germană: 3 tunuri, muniţie, echipament şi 300 prizonieri.

Marele Cartier General Român se ocupa de Armata a 2-a, nu-şi închipuia că

inamicul va încerca să forţeze linia Carpaţilor într-o regiune atât de îndepărtată de

capitală.

Falkenheyn a înţeles posibilitatea pătrunderii în regiunea cea mai bună cu

pierderi minime şi a concentrat trupe numeroase: lângă Divizia 30 a lui von Bosse şi

Divizia 11 Bavareză a adus pe von Schmettow, care luptase la Oituz109

.

Inamicul a luat măsuri de întărire a forţelor din Transilvania: a început

concentrarea Armatei a 9-a, care să atace succesiv trupele de la Olt şi Armata de Nord.

Acţiunea de la Sibiu nu putea însă începe înainte de a respinge trupele române ajunse

aproape de Haţeg, care ameninţau comunicaţia de pe Valea Mureşului şi stăpânirea

bazinului Petroşani, sursa de cărbune a căilor ferate austro-ungare. A constituit Grupul

Sunkel cu misiunea de a ataca şi împinge în Carpaţi Divizia 11 Infanterie.

La 1 septembrie inamicul atacă spre sud, dar trupele române au rezistat până la 3

septembrie.

Comandantul Armatei 1-a trimite în ajutor Regimentul 43 Infanterie cu 4

batalioane şi 3 baterii din Regimentul 18 Artilerie.

La 4 septembrie inamicul a atacat vârfurilor Muncelul şi Băloi, pe care a reuşit să

le ocupe. Având stânga învăluită, divizia se retrage pe înălţimile NV Petroşani, însă un

regiment de vânători al inamicului pătrunde în Valea Jiului românesc şi ameninţă

retragerea diviziei către Defileul Jiului. Divizia se retrage cu grosul la Bumbeşti, cu

ariergarda pe creasta munţilor.

Inamicul reocupă bazinul Petroşani, urmăreşte trupele noastre şi se opreşte pe

creasta Carpaţilor la Pasul Vulcan-Obârşia Merişor.

Falkenheyn consideră misiunea sa îndeplinită, lasă generalului Sunkel numai

Brigada 144 întărită cu un batalion din Divizia 187, un batalion de vânători şi două baterii

de artilerie, restul forţelor fiind duse la Sibiu.

În faţa dispozitivului de apărare inamic pe frontieră era Divizia 11 întinsă pe 50

km având:

-Brigada 21 colonel Jipa pe vârful Prislop, inclusiv defileul Jiului;

-Brigada 22 colonel Anastasiu pe vârful Murgile (1621)-vârful Straja (1870)

inclusiv;

-Brigada 31 mixtă (Regimentele 43 şi 59 Infanterie) colonel Scărlătescu pe vârful

Straja (exclusiv)-muntele Oslea (inclusiv);

-un batalion la Poiana Muierii (1759), la 20 km vest de flancul drept al Bg. 21

Infanterie, pe linia de frontieră;

-două companii pe muntele Oslea, în legătură cu Divizia 1-a,

109Pamfil Şeicaru: op. cit., pag. 275



-un batalion la Rostovan pentru acoperirea stângii.

La 12 septembrie 1916, când inamicul se pregătea pentru marea ofensivă de la

Sibiu, iar Corpul Alpin începea să-şi facă apariţia în valea Oltului, Divizia 11 Infanterie

începe ofensiva110

:

-Brigada 21 Infanterie trece frontiera pe ambele maluri ale Jiului şi ocupă

înălţimea Măgura, stăpânind confluenţa celor două Jiuri;

-Brigada 22 Infanterie ocupă creasta Carpaţilor, mai puţin Straja şi Obârşia

Merişor;

-Brigada 31 Mixtă trece creasta munţilor pe la Vf. Negrului şi coboară la

Bărbăteni, pe Valea Jiului Românesc, de unde se separă în două coloane: una la sud de

Jiu, oprită de inamic pe dealul Sgura, alta la nord de Jiu, spre dealul Oboroca (1547) pe

care neputând să-l atace frontal îl învăluie prin ocuparea înălţimii Dealul Mare (1629),

ocupându-l până în seara zilei.

Inamicul se retrage în cursul nopţii, neobservat de trupele române, întăreşte

Grupul Haţeg cu un batalion şi Falkanheyn dă comanda acestui grup generalului von

Busse, fost comandant al Diviziei 305, cu misiunea de a întârzia înaintarea românilor spre

Haţeg-Simeria cu cel puţin 4 zile până termină bătalia de la Sibiu.

În zilele de 13-14 septembrie ofensiva Diviziei 11 Infanterie continuă:

-Brigada 21 ocupă înălţimile sud Petroşani;

-Brigada 22 Infanterie ocupă Bărbăteni, Coroeşti şi înaintează spre Oboroca,

Piatra Zănoagei (1447);

-Grupul de manevră ocupă Oboroca;

-Batalionul din stânga ocupă Pilugul, dar nu ocupă vârfurile Făgeţel şi Tulişa.

Divizia intenţiona continuarea ofensivei până la atingerea obiectivului final:

reocuparea bazinului carbonifer şi a ieşirii din defileul Haţeg. Începe însă bătălia de la

Sibiu care obligă Corpul de Olt să se retragă şi Comandamentul Armatei ordonă Diviziei

11 să înceteze ofensiva şi să se oprească pe aliniamentul atins.

La 15 septembrie, în baza ordinului primit, Divizia 11 Infanterie încetează

urmărirea şi se opreşte pe poziţie având la dreapta Brigada 21 pe Piatra Roşie (1196)-

Cetatea Boli (827, N-NV Petroşani); Brigada 22 la centru pe linia Cetatea Boli-dealul

Botanilor-dealul Palina şi Brigada 31 Mixtă pe linia Piatra Zănoagei-Oboroca, cu uşoare

unităţi pe dealul Mare-Tulişa-Făgeţel.

Inamicul este întărit cu Brigada 2 Munte şi debarcă la Haţeg.

Generalul von Busse primeşte ordin să reia cu orice preţ linia de frontieră.

În zilele 17-20 septembrie inamicul nu are nici un progres. Stânga Diviziei se

menţine pe Oboroca, dar comandantul Diviziei ordonă retragerea pentru a nu-i fi

învăluită stânga; retragerea se face în linişte, neurmărită de inamic. Divizia rămâne pe

frontieră având:

-sectorul din dreapta Brigada 21 Infanterie colonel Jipa (Regimentele 18 şi 58

Infanterie, 7 batalioane) în sectorul: Jiu (excusiv)-vârful Ogrinul (1108)-dealul Stoiniţii

(1173)-dealul Gemănării (1319) cca. 3 km nord frontieră;

-sectorul centru: Brigada 22 Infanterie colonel Anastasiu (Regimentele 43 şi 41

infanterie, total 6 batalioane în sectorul Jiu-Cândetul-vf. Murgile (1621)-Dimitrianul

(1691)-Obârşia Merişor (1636) Pasul Vulcan, totul pe linia de frontieră;

-sectorul stânga: Brigada 3 Mixtă, colonel Scărlătescu (8½ batalioane) continuă

pe frontieră de la Pasul Vulcan la Rostovanul.

110Lt. col. Băldescu Radu, op. cit., pag 156 şi urm.



Bătălia de la Sibiu s-a încheiat cu înfrângerea Corpului de Olt. Văzând retragerea

noastră de la Jiu, inamicul ridică Brigada 2 Munte şi în faţa noastră rămâne iarăşi numai

Brigada 144.

*

Armata 1-a Română, care apăra sectorul era redusă la proporţii derizorii, fiind

desfăşurată pe frontieră şi neavând în spate rezerve pentru a interveni în punctele

ameninţate.

La 26 octombrie coloanele inamice erau la câţiva km de Târgu Jiu. Generalul

Culcer a propus atunci Marelui Cartier General să abandoneze Oltenia şi să se retragă pe

Valea Oltului, care ar fi asigurat o bună apărare.

Propunerea nu putea fi acceptată din punct de vedere politic: nu se putea

abandona Oltenia fără luptă la două luni de la începerea războiului, căci ar fi fost o

lovitură grea pentru moralul naţiunii111

. Generalul Culcer a fost înlocuit cu generalul

Dragalina, comandantul Diviziei Cerna.

Noul comandant a hotărât o contraofensivă cu trupele disponibile din Divizia 11

Infanterie şi atacarea flancului inamic cu un detaşament adus în marş forţat de la

Cerna112

.

Lipsit de informaţiile generalului Ion Anastasiu privitoare la desfăşurarea luptelor

de la Jiu şi luând de bune pe cele publicate de locotenent colonelul C. Găvănescu în

Calendarul Regina Maria 1917, Pamfil Şeicaru scrie că: Avangarda diviziei bavareze

primise ca misiune ocuparea oraşului Târgu Jiu, oraş lipsit de apărare (subliniera

noastră, M.D.). Sosind la podul de pe Jiu de la intrarea orașului, ea a fost oprită de o

rezistență pe cât de înverșunată, pe atât de neprevăzută. Apărarea oraşului a fost

organizată de funcţionari, membrii ai poliţiei locale şi de femei (subliniera noastră,

M.D.), care luaseră arme de la depozitele militare113

. Se observă uşor exagerările din

Calendar, care au avut o sursă interesată în denaturarea adevărului.

Pamfil Şeicaru continuă cu propriul comentariu, arătând că românii au făcut

2.000 de prizonieri şi au capturat o cantitate importantă de artilerie: În octombrie 1916

românii au obţinut un mare succes strategic, zădărnicind prima încercare germano-

austro-ungară de a forţa apărarea Carpaţilor. Retragerea trupelor germane spre nord s-a

executat în condiţii foarte grele. Trupele erau urmărite şi hărţuite necontenit de unităţile

române. Acestea erau formate din trupe din Oltenia şi din două unităţi din judeţul

oltenesc Gorj114

*

Victoria noastră obţinută la Jiu nu însemna că nemţii s-au resemnat să rămână

iarna dincolo de munţi. Planul lui Ludendorff conjuga acţiunile lui Falkenheyn cu ale lui

Mackensen.

111Pamfil Şeicaru: op. cit., pag. 276 112Detalii despre lupta de la podul de peste Jiu şi despre participarea detaşamentului Dejoianu vom publica în alt articol, pe

baza informaţiilor de la sursa ce mai autorizată: O PAGINĂ DIN RĂZBOIUL NOSTRU. LUPTA DE LA JIU 14/27 OCTOMBRIE 1916,

lucrare a generalului Ion Anastasiu, comandant al Detaşamentului Jiu. 113Impresionantă poveste: Avangarda germană n-a prevăzut că oraşul Târgu Jiu ar putea avea o apărare „atât de înverșunată

şi atât de neprevăzută”, dar funcţionarii, poliţia locală şi femeile au prevăzut atacul, au luat arme din depozitele oraşului şi

au oprit inamicul înarmat cu mitraliere, pe care armata nu l-a putut opri! „Informaţia” aceasta este reluată şi pe internet. 114Pentru corecta informare a cititorilor prezentăm organizarea Diviziei 11 Infanterie (Grupul Jiu) dată de lt. col. Bădescu în

lucrarea citată, pag. 46-47: Brigada 21 infanterie cu Regimentele 18 şi 58 Infanterie (Gorj); Brigada 22 Infanterie cu

Regimentele 41 şi 71 Infanterie; Brigada 31 Infanterie cu Regimentele 43 şi 59 Infanterie (Olt şi Romanaţi; Regimentul 26

infanterie + două batalioane de miliţieni; Regimentul 21 Artilerie; Divizionul 2/5 Artilerie; Regimentul 1 Artilerie de Munte.

Divizia avea în acoperire Regimentul 58 Infanterie la est de Jiu şi Regimentul 18 Infanterie la vest de Jiu, iar

celelalte forţe se aflau în raionul Târgu Jiu-Bumbeşti. Regimentul 43 Infanterie, aflat în rezerva Armatei a 1-a, a fost adus la

divizie când aceasta a fost respinsă de pe frontieră.



Grupul Jiu avea numai 10 batalioane şi câteva baterii cu care trebuia să împiedice

pătrunderea forţelor inamice, iar Grupul Kühne avea pentru străpungere 5 divizii de

infanterie şi două divizii de cavalerie, artilerie şi automobile blindate, superioritatea în

efective fiind 7:1.

Nemţii au trecut la ofensivă la începutul lunii noiembrie şi în două zile au parcurs

15-20 km. Cavaleria era mai puţin periculoasă decât automobilele blindate care circulau

şi noaptea.

După înfrângerea de la Filiaşi, avansarea nemţilor devine mai rapidă. Un punct

de rezistenţă a fost pe Olteţ115

şi la 24 noiembrie116

armata germană a ajuns la Olt.

Încercările de a trece Oltul la 25-26 noiembrie nu au reuşit. Podul de la Stoeneşti nefiind

distrus, von Kühne a ordonat Diviziilor 101 Infanterie şi 11 Bavareză să-l cucerească.

Flancul stâng al armatei române era apărat de o divizie de cavalerie.

După trecerea Oltului trupele române s-au concentrat în zona Piteşti-Costeşti, dar

nu au mai putut relua ofensiva la Olt, căci în spatele armatei române de la Olt,

Mackensen a trecut Dunărea la 13 noiembrie cu armata germano-bulgaro-turcă înaintând

spre Bucureşti.

Divizia de la Cerna a început retragerea în spatele forţelor inamice, dar a ajuns

târziu la Olt: Podul de la Tia Mare era distrus şi grupul Cerna a capitulat la 16/29

noiembrie după o rezistenţă de 3 zile. În acel moment forţele germane din Bulgaria

treceau Dunărea117

.

Înainte de a ceda capital, Marele Cartier General a organizat bătălia pentru

București, a cărei reușită depindea însă de ajutorul trupelor rusești – Diviziile 40

Infanterie şi 8 Cavalerie, inactive pe Dunăre la Fetești, precum şi Corpul 8 Armată,

rezerva armatei generalului Lecinski – dar generalul Gurko, locţiitorul generalului

Alexeev, a hotărât: Nici un om, nici un tun. Evident, era ordinul lui Stürmer.

La 10 noiembrie seara, ordinul dat de Marele Cartier General german ordonă:

după trecerea Dunării, trupele lui Mackensen vor înainta în zona de sud a căii ferate

Craiova-Bucureşti, iar ale Armatei 9 vor presa spre nord pe linia Bucureşti-Ploieşti.

Înaintând de la Olt spre Bucureşti Corpul 54 (Grupul Kühne) va trebui să trimită forţe şi

la Ploieşti pentru a uşura înaintarea Corpului montan în aceeaşi direcţie.

E limpede: inamicul urmărea un atac concentric spre Bucureşti.

Deşi grupul Kosch trecuse Dunărea, iar cavaleria Armatei 9 trecuse podul la

Stoeneşti, Marele Cartier General român nu-şi pierde cumpătul şi în seara de 11

noiembrie ordonă: ... retragerea generală pe aliniamentul râul Argeş-lacul Greaca.

Rezervele generale se vor deplasa către Argeş; Divizia 21 între Argeş şi Neajlov, călare

pe şoseaua Bucureşti-Alexandria, iar Divizia 9/19 în regiunea Titu-Găeşti. Armata 1 va

executa retragerea pivotând pe aripa dreaptă. A doua zi complectează ordinul: Armata 1

română – Grupul de Apărare a Dunării şi Divizii la 2/5, 9/19 şi 21 – vor constitui o

Grupare de forţe sub comanda generalului de divizie Prezan. Misiunea acestei grupări

este de a opri inamicul dinspre vest şi sud-vest, cel puţin pe linia Neajlovului [118]. Ca

rezerve urmau să fie concentrate Doviziile 21 în zona Mihăeşti şi 9/19 între Titu şi Găeşti.

Refuzul ruşilor de a trimite trupe de întărire în zona capitalei obliga forţele

româneşti să înfrunte singure diviziile germane, austriece, ungare, bulgare şi turce.

La 13 noiembrie inamicul a trecut la ofensivă. Grupul Kraft a fost oprit după

115În fapt, pe pârâul Teslui, unde au avut loc luptele de la Robăneşti; vezi articolul subsemnatului ,,Centenarul şarjei de la

Robăneşti” în Memoria Oltului şi Romanaţilor nr. 50/2016. 11612/24 noiembrie 117Pamfil Şeicaru, op. cit., pag 279. şi urm. 118Idem, pag. 281



lupte violente şi înaintase puţin la centru. Grupul Kühne s-a îndreptat spre nord-est cu

misiunea de a anihila apărarea Diviziei 1/17 române. Generalul Prezan a ordonat

replierea armatei pe aliniamentul Dărmăneşti-Ploieşti-Maldăru, în zona NE şi SE Piteşti.

Prin retragerea Armatei 1 a rămas un spaţiu liber între aceasta şi flancul stâng al Armatei

2, iar Grupul Kühne se îndrepta într-acolo. Trupele Apărării Dunării au schimbat

dispozitivul: Divizia 18 Infanterie cu 8 batalioane şi 12 baterii s-a grupat pe direcţia

Alexandria-Bucureşti, Detaşamentul colonel Zottu cu 5 batalioane şi 13 baterii se afla pe

direcţia Giurgiu-Bucureşti.

Atacată din dreapta de Divizia de Cavalerie von der Goltz şi din faţă de Divizia

217 Infanterie germană, Divizia 18 Infanterie română se retrăgea spre Grosu-Prunaru.

Pentru îndepărtarea obstacolului care îi tăia retragerea spre Bucureşti a avut loc celebra

şarje de la Prunaru a Regimentului 2 Roşiori.

Detaşamentul Zottu era atacat de Diviziile 1 şi 12 Infanterie bulgare şi s-a repliat

la 10-12 km. nord Giurgiu. Trupele române şi comandanţii români, ca şi cei francezi,

aveau sentimentul că vor câştiga bătălia, dar aceasta se datora faptului că nu aveau

informaţii complete despre forţele de care dispunea inamicul. Erau apreciate greşit, cam

la o 1/3 din valoarea lor.

Pamfil Şeicaru vorbeşte şi despre elemente aleatoare care pot influenţa soarta

unei bătălii119

. Totuşi, Divizia 9/19 şi-a consolidat victoria asupra Diviziei 217 Infanterie

germană cu Brigada colonelului Poetaş, aruncând-o peste Neajlov şi capturându-i în două

zile 1500 oameni, 20 de tunuri, 30 mitraliere şi mult material de război.

Generalul Prezan a cerut ruşilor să facă simplu act de prezenţă pentru a-i obliga

pe bulgari să abandoneze linia Neajlovului, dar generalul rus Rasvoi a refuzat. Refuzul

ruşilor a zădărnicit exploatarea succesului Diviziei 9/19 a generalului Scărişoreanu

împotriva Diviziei 217 Infanterie gemană, permiţându-i să se replieze şi să aştepte

întăriri.

La 3 decembrie inamicul încheiase concentrarea în jurul forţelor noastre, totuşi

Diviziile 9/19 Infanterie general Scărişoreanu şi 21 Infanterie au atacat spre Călugăreni.

La nord-est, între Neajlov şi Argeş, au atacat Diviziile 7 şi 2/5 Infanterie, ocupând două

sate, iar Grupul Apărarea Dunării a recucerit satul Grădiştea pe care-l ocupaseră bulgarii.

Generalul Iancovescu a cerut din nou ruşilor să atace Comana, dar generalul Rasvoi a

răspuns că nu a primit ordin, astfel că bulgarii au scăpat de la un dezastru sigur.

Pasivitatea ruşilor i-a surprins şi pe comandanţii germani care nu erau la curent

cu tratativele Stürmer-von Jagow: la capitolul referitor la Bătălia de la Argeş Ludendorff

scria în Memorii: Sunt inexplicabile motivele care i-au determinat pe ruşi să-i lase pe

români să se bată singuri, abandonându-i în toate luptele. Ruşii ar fi putut lua parte

foarte bine la luptele din Muntenia120

.

Cu privire la aceeaşi bătălie, Falkenheyn nota în Memorii: Nu credeam posibil ca

românii să reziste la vest de Bucureşti sau în zona capitalei fără vre-un ajutor important

din partea ruşilor. Îmi închipuiam că inamicul îşi va continua retragerea121

.

Făcând parte din Detaşamentul Dejoianu, autorul a trăit momentele de mare

exaltare ale victoriei de la Jiu, urmate de retragerea în etape, la Ţânţăreni, Filiaşi, Balş,

119Pamfil Şeicaru, op. cit., pag. 282-283. Autorul arată că automobilul în care erau 2 ofiţeri cu documente importante,

corespondenţa diviziei, cu ordinele ce trebuiau transmise la unităţi a ajuns, din cauza ceţii în mijlocul trupelor germane şi a

fost capturat, iar comandanţii germani descoperind planurile noastre au constatat punctul slab al trupelor noastre şi au

trimis acolo Grupul Kühne, care a nimicit flancurile celor două divizii române, iar Divizia 41 Infanterie germană a căzut în

spatele Armatei 1; la sud Diviziile 109 şi 11 Infanterie bavareze au atacat forţele române ce operau împotriva grupului Kosch,

tăindu-le retragerea spre Bucureşti. 120Idem, pag. 284 121Idem, pag. 285



Olt şi Argeş.

Mai departe: retragerea a avut loc la lumina sondelor de petrol incendiate. (...)

Cerul era acoperit de fumul celor 1877 sonde incendiate, din care 1047 în producţie şi 26

de rafinării.

Un ofiţer din misiunea franceză îi spune: E groaznic cât de tare vă urăsc ruşii.

Rezistenţa pe liniile Mizil, Ulmeni, Buzău era o acţiune de încetinire a înaintării

inamice. Pamfil Şeicaru arată că nu puteau fi abandonate capitala, regiunea petroliferă şi

cea mai mare parte a Munteniei fără a ne asuma riscurile inerente oricărei bătălii. Din

punct de vedere politic şi din perspectiva morală a naţiunii, capitala nu putea fi

abandonată fără un ultim efort disperat. A fost aceasta replica lui Şeicaru la părerea

colonelului Ion Cupşa care, exprimându-şi admiraţia faţă de ostaşii români mai slab

înarmaţi şi echipaţi decât duşmanul, au luptat cu vitejie şi eroism pentru a împiedica

armatele Puterilor Centrale să ocupe capitala ţării, precum şi pentru activitatea,

fermitatea şi voinţa de a învinge a comandamentelor române, însă consideră că o analiză

mai temeinică a situaţiei operativ-strategice ar fi dus la concluzia că la 17 noiembrie

1916, când a început bătălia (pentru Bucureşti), nu erau condiţii favorabile pentru

reuşita manevrei pe direcţii interioare. Concluzia lui Pamfil Şeicaru este că cimitirele

istoriei sunt pline de popoare care, temându-se de riscuri, au preferat laşitatea şi

renunţarea.

*

Armata română şi cauza României obţinuseră un excepţional ajutor în persoana

generalului H. Berthelot şi în Misiunea militară franceză, misiune care cuprindea 1.200

combatanţi, dintre care 400 erau ofiţeri. Traversaseră Rusia pentru a ajunge la Bucureşti

la 15 octombrie 1916.

Generalul Joffre l-a avertizat pe şeful misiunii: Rusia nu priveşte cu ochi buni

sosirea dumneavoastră. Alexeev nu a subapreciat prezenţa misiunii franceze în România

şi a trimis imediat o misiune militară rusă sub comanda generalului Belaiev, cu

instrucţiuni să saboteze toate iniţiativele generalului Berthelot privitoare la reorganizarea

armatei române, dar legaţia franceză a fost informată de planurile lui Belaiev, care

afirmase imprudent: Generalul Berthelot are un fund atât de mare numai ca să primescă

şuturile pe care o să i le dau.

La 2 noiembrie Belaiev a propus retragerea generală în Moldova, iar Berthelot a

calificat propunerea drept o retragere fără luptă. Telegramele lui Berthelot şi ale lui

Joffre prin care se cerea un ajutor pentru o ofensivă au primit răspunsul lui Alexeev: Nici

un om, nici un tun.

*

Cu tot eroismul ostaşului român, campania din anul 1916 s-a încheiat în mod

dezastruos. Pentru înţelegerea cauzelor înfrângerii, apelăm la memoriile generalului

Culcer, fost comandant al Armatei 1 Române. El vede cauzele înfrângerilor în pregătirea

netemeinică a cadrelor de la comanda subunităţilor şi unităţilor. Sunt sigur, scrie

generalul Culcer, că între aceste cauze se poate socoti şi lipsa de pregătire a ofiţerilor şi

trupei în luptele defensive, ocupările de poziţii, în războiul de munte şi mai ales în luptele

de retragere122

.

Sunt şi cauze pe care le atribuie politicienilor şi conducerii superioare a armatei:

Politica externă a României fiind îndreptată către Europa Centrală, se refuză orice

cerere pentru înfiinţarea unei artilerii de munte serioasă. Timp îndelungat am stat cu o

122Generalul Ioan Culcer, fost comandant al Armatei I-a: NOTE ŞI CUGETĂRI ASUPRA CAMPANIEI DIN 1916, ÎN SPECIAL ASUPRA

OPERAŢIUNILOR ARMATEI I-a, Tipografia ziarului Tribuna, Iaşi, 1918, pag. 119



baterie de sistem învechit şi cu multă greutate s-a sporit această artilerie cu câteva

baterii ce s-au comandat cu puţin timp înainte de începerea războiului european. În

privinţa artileriei grele ne conduceam, asemenea, pe păreri şi principii greşite (...) fără a

ţine socoteală de partea morală123

.

Generalul arată că ceea ce venea ca directive sau doctrină de la armata germană,

era luat de bun fără a judeca dacă acelea sunt aplicabile armatei noastre.

Privitor la modul de îndeplinire a îndatoririlor ostăşeşti, generalul afirmă că: Toţi

ne-am făcut datoria cu conştiinţă, muncă încordată şi dorinţa de izbândă, cu toate că nu

am dispus de mijloace îndestulătoare.

Inferioritatea în armament din punct de vedere al mitralierelor şi artileriei grele,

lipsa de mijloace pentru informaţiuni ca aeroplane, aparate şi linii telegrafice, combinate

cu numărul diviziilor puse la dispoziţia Comandamentului pentru întinderi de front atât

de mari, trebuiesc bine judecate şi cumpănite înainte de a lua o hotărâre asupra

faptelor124

.

*

Puterile Centrale duceau lipsă de mărfuri alimentare. În Amintiri de război

Ludendorff arată că esenţialul planului de război împotriva României consta în asigurarea

victoriei ca să poată continua să trăiască125

, iar von Mackensen spunea în aprilie 1917:

Datoria cea mai grabnică a administraţiei germane în România este de a exploata cât

mai perfect resursele acesteia126

.

În Moldova ruşii se considerau stăpâni în cel mai desăvârşit sens al cuvântului.

Marele Cartier General rus a cerut mai întâi să fie puse sub comandament rusesc căile

ferate, apoi a pretins să fie evacuate la Kerson, în Rusia, guvernul, armata, spitalele,

populaţia civilă refugiată şi insista pe lângă Aliaţi ca aceştia să determine guvernul

român să accepte aceste injoncţiuni.

Materialul de război trimis de Franţa şi Anglia a fost reţinut în Rusia în procent

de 85%, trenurile cu armament destinat României fiind incendiate sau dirijate din

greşeală spre Caucaz, unde au fost descoperite de o comisie anglo-franceză trimisă în

căutarea lor.

Rusia a trimis în România o jumătate de milion de combatanţi şi un număr mai

important de trupe şi servicii care îşi manifestau intenţia de a se instala de-a binelea în

Moldova.

Generalul H. Berthelot şi ofiţerii Misiunii militare franceze au început acţiunea

de reorganizare şi creare a unei armate moderne de 500.000 combatanţi, iar generalul

Zaharov insista pe lângă regele Ferdinand ca toate unităţile româneşti aflate pe cale de

refacere sub controlul lui Berthelot să fie transferate pe teritoriul rusesc. Regele s-a opus

categoric, spunând că preferă să moară de foame pe pământ românesc decât să se îngraşe

în Rusia.

Efectivele ruseşti erau numeric superioare şi voiau să subordoneze armata

română comandamentelor ruseşti: la 10 decembrie 1916 generalul Beleaev, omul lui

Stürmer, a cerut fuzionarea Marelui Cartier General român cu cel rus, dar guvernul român

a refuzat categoric această lezare a drepturilor de suveranitate a României.

123Idem, pag. 118 124Idem, pag 119 125Pamfil Şeicaru, op. cit., pag. 287 . În afara consumului făcut de trupele germane în zona ocupată, au exportat în Germania

pe calea ferată 1.768.552 tone cereale, 393.352 tone legume, 1.140.809 tone produse petroliere, 1.400.000 bovine,

4.600.000 ovine, produse textile, pielărie, etc., la care se adaugă contribuţia de război în sumă de 780 milioane plătită de

populaţie, fapt ce indică grava situaţie alimentară a Germaniei. 126Idem, pag. 288



Efectivul armatei reorganizate era de 700.000 oameni, din care 460.000 în armata

de operaţii, formând 267 batalioane, 100 escadroane şi 243 baterii de toate calibrele.

Cu tot sabotajul ruşilor, s-au primit din Franţa şi Anglia 150.000 puşti, 1.957

mitraliere, 2.376 puşti mitraliere, 84 tunuri uşoare, 141 tunuri grele, 130 mortiere de

tranşee şi 1.300.000 grenade. Dacă în 1916 doar câţiva soldaţi din companie ştiau să

folosească grenada, în 1917 grenadele franceze, uşor de mânuit, deveniseră arma

preferată a ostaşului român.

În iunie 1917 batalionul de infanterie român dispunea de 8 mitraliere şi 24 puşti

mitraliere, iar regimentul avea în total 24 mitraliere şi 96 puşti mitraliere. Divizia avea un

regiment de tunuri uşoare cu 9 baterii şi un regiment de obuziere (calibru 100 mm) cu 4

baterii. La brigăzi erau în plus două baterii, una de tunuri de 53 mm şi una de mortiere de

tranşee.

Artileria a fost reorganizată, cuprinzând 14 regimente. Artileria de munte avea

două regimente cu câte 7 baterii fiecare. Aviaţia cuprinde 12 escadrile, putea angaja lupte

aeriene din care ieşea învingătoare.

Forţele armate erau grupate în două armate: Armata 1 continua să se reorganizeze

în Moldova, iar Armata 2, general Averescu, se afla pe front în sectorul Mărăşeşti-Oituz.

Dotaţi cu armament modern, soldaţii români îşi refăceau moralul şi convingerea că

înfrângerile anterioare se datorau doar superiorităţii armamentului inamic.

În Moldova luptele încetaseră, cu excepţia unor atacuri fără importanţă, pentru

rectificarea liniei frontului, precum la cota 314 Momâia.

Armatele ruseşti au venit nu doar cu lăcomia unor lăcuste, ci şi cu flagelul

tifosului exantematic127

. Au pierit 394 medici (dintre care 4 erau francezi) şi 1.000

infirmiere.

În Rusia au început revoltele: s-au răsculat 3 regimente din garnizoana Petrograd.

Ţarul a abdicat la 4/17 martie 1917. La începutul lunii aprilie 1917 s-a constatat şi în

Moldova destrămarea disciplinei armatei ruse şi au început să se formeze soviete de

soldaţi. La 15 aprilie 1917 Lenin şi echipa sa au fost transportaţi la graniţele ruseşti de

către Ludendorff în vagoane plumbuite. A fost reluat proiectul de pace separată pe care

Stürmer îl discuta cu von Jagow. Armata rusă era în plină dezorganizare şi cuvântul de

ordine era pace. Minoritatea bolşevică a lui Lenin, bine organizată, înarmată şi

centralizată a cucerit puterea în Duma de stat, susţinută de tendinţa maselor de a pune

capăt războiului. Ideea unei ofensive era nepopulară în armată. Lenin voia pace imediată.

Pe nemţi defetismul armatei ruse îi avantaja, scăpându-i de angoasa unei ofensive în est.

În Amintirile mele de război Ludendorff scria: Presupuneam că ruina armatei şi

a poporului rus nu reprezintă un serios pericol pentru Germania şi pentru Austro-

Ungaria. Trimiţându-l pe Lenin în Rusia, guvernul nostru şi-a asumat o mare

responsabilitate politică. Această călătorie era totuşi îndreptăţită din punct de vedere

militar, trebuia ca Rusia să fie înfrântă. Guvernul nostru ar fi trebuit însă să ia măsuri ca

să nu se întâmple acelaşi lucru şi cu Germania.

Descompunerea armatei ruse era accelerată printr-o propagandă organizată de

intelectualii ruşi din Elveţia, Franţa şi Danemarca, în ziarele tipărite acolo şi trimise pe

front de serviciile germane, iar soldaţii le primeau şi le citeau cu voce tare. Iată un

fragment din ziarul „Russki vestnik”: Englezii vor ca ruşii să-şi verse ultimul strop de

sânge pentru gloria Angliei care, înainte de orice, îşi caută propriul profit. Dragii noştrii

soldaţi, trebuie să ştiţi că Rusia ar fi încheiat demult pacea, dacă Anglia nu ar fi

127Idem, pag. 289.



împiedicat-o. Trebuie să renunţăm definitiv. Poporul rus o vrea şi asta e sfânta lui voinţă.

Cine ar mai fi putut opri dezertarea în masă a soldaţilor?

Sovietele de soldaţi din armata rusă nu au avut nici un efect asupra soldaţilor

români.

Ofensiva rusă din 1917 a fost un eşec. Luptând pe teritoriul românesc, soldaţii

ruşi aveau impresia că luptă pentru România şi fiind oameni ai câmpiei, nu suportau

vitregia luptei în munţi.

*

Frontul din Moldova, întins din nordul Moldovei până la Marea Neagră, avea 3

armate ruseşti şi două româneşti, cu 47 divizii de infanterie, 10 divizii de cavalerie şi 505

baterii de artilerie.

Dintre acestea 10 divizii de infanterie şi 3 de cavalerie erau româneşti, grupate în

două armate: Armata 1, general Cristescu, pe stânga Siretului, până la Tecuci, pe 40 km şi

Armata 2, general Averescu, în regiunea Vrancei, la nord de Focşani, pe un front de 35

km.

Puterile Centrale aveau pe un front de 150 km. 4 armate cu 27 divizii (12

germane, 10 austro-ungare, 2 turce şi 3 bulgare), în total: 337 batalioane de infanterie,

234 escadroane şi 360 baterii de artilerie.

În iulie 1917 armata română avea de 3 ori mai mult armament decât inamicul,

însă inamicul dispunea de lucrări fortificate. Armata română avea un moral excelent şi

încredere deplină în reuşita ofensivei sale.

În faţa Armatei 2 române, inamicul avea 25 de batalioane cu 155 de mitraliere, 36

escadroane cu 97 mitraliere şi 142 tunuri, dintre care 6 grele.

Armata generalului Averescu constituită din Corpul 2 Armată cu Diviziile 1 şi 3

Infanterie şi Corpul 2 Armată cu Diviziile 6, 8 şi 12 Infanterie, rezerva de artilerie fiind

compusă din 2 divizioane artilerie de munte, 1 divizion artilerie grea (152 mm), 7 baterii

tunuri lungi şi obuziere (150 mm) ocupa frontul de 37 km de la Bâtca Carelor pe valea

Caşin până la Răcoasa, cu 4.097 ofiţeri şi 150.708 trupă128

. Misiunea Armatei 2 era să

rupă apărarea inamicului între Poiana Încărcătoarea şi Răcoasa, într-un sector de 10 km,

iar pe restul frontului (de la Arşiţa Mocanului la Poiana Încărcătoarea) să rămână în

apărare pentru a fixa forţele inamice. Ofensiva Armatei 2 a dat naştere bătăliei de la

Mărăşti, desfăşurată între 9/22 iulie şi 19 iulie/1 august 1917. Pregătirea de artilerie a

atacului a început pe data de 9/22 iulie şi a durat două zile, ofensiva începând în

dimineaţa de 11/24 iulie ora 3 şi 50 minute, când artileria a lungit tragerea şi infanteria a

pornit la atac. Lupte violente s-au dat în zona localităţii Mărăşti, unde Regimentul 22

Infanterie a fixat inamicul cu două companiii şi a învăluit cu două batalioane, unindu-şi

efortul cu Regimentele 30 Infanterie la stânga şi 22 infanterie la dreapta. Ofensiva a

surprins pe inamic prin vigoare şi impetuozitate, astfel că generalul Gerok s-a adresat

comandamentului superior cerând grabnice întăriri. Deşi ofensiva se desfăşura cu succes,

datorită ofensivei din Galiţia şi Bucovina s-a apreciat necesară oprirea ofensivei pe

frontul de la Mărăşti. Generalul Averescu a cerut insistent continuarea ofensivei, Marele

Cartier General român a aprobat continuarea ofensivei şi în ziua de 13 iulie forţele

române au pătruns 7 km în dispozitivul inamic, eliberând Soveja. Acţiunea a continuat şi

în ziua de 14 iulie, urmărind resturile Diviziei 216 Infanterie germană, apoi luptele au

mai continuat doar pentru îmbunătăţirea poziţiilor în teren, ultimul atac al Diviziei 8

Infanterie fiind în ziua de 19 iulie/1 august 1917 la Cornul Măgurii şi Măgura Caşinului.

128Istoria Militară a Poporului Român, pag. 548



Pierderile româneşti au fost de 36 ofiţeri, 1.424 soldaţi, la care se adugă 74 ofiţeri şi

3.346 soldaţi răniţi şi dispăruţi129

.

Victoria de la Mărăşti a avut o importanţă strategică deosebită şi a contribuit la

ridicarea moralului ostaşilor români. Dintre aprecierile făcute de istorici, specialişti

militari şi participanţi la acţiune prezentăm opinia lui Mihail Sadoveanu, care a vizitat

câmpul de bătălie la scurt timp după încheierea luptei: bătălia de la Mărăşti va trece în

istoria noastră ca o operă serioasă şi solidă de artă militară. Toată dezvoltarea ei a fost

prevăzută şi s-a executat potrivit planului iniţial. Cel din urmă soldat a ştiut unde merge

şi şi-a făcut datoria. Artileria a dovedit o precizie înspăimântătoare. Ofiţerii germani

prinşi au trebuit să se plece, arătându-şi toate omagiile lor.130

Pentru a rămâne în memoria generaţiilor viitoare pilda de eroism a luptătorilor de

la Mărăşti, s-a ridicat acolo un mausoleu a cărui piatră fundamentală a fost aşezată la 10

iunie 1928, având pe 15 plăci de marmoră încrustate numele vitejilor ce şi-au jertfit viaţa

în glorioasa bătălie.

Victoria n-a putut fi exploatată din punct de vedere strategic, căci pe frontul din

Bucovina şi Galiţia forţele Puterilor Centrale respingeau trupele ruseşti, care se retrăgeau

în debandadă. La 6 iulie armata rusă fugea către Kamenek-Podolsc şi la 11 iulie armata

germană ajungea la Tarnopol, părăsit fără luptă de Corpul 1 de Gardă rus.

*

Armata 1 general Constantin Cristescu, avea în compunere Corpul 3 Armată cu

Diviziile 5, 13 şi 14 Infanterie, Corpul 6 Armată cu Diviziile 9 Infanterie română şi 80

Infanterie rusă, Brigada 1 Cavalerie română, Corpul de cavalerie cu Divizia 2 Cavalerie

şi Brigăzile 1 şi 6 Roşiori pe jos, Rezerva de artilerie cu Regimentele 1, 2 şi 3 Artilerie

grea (105 şi 155 mm) şi Corpul Aeronautic cu 5 escadrile. Front: 60 km, de la Movileni

prin Lieşti la Crângeni; efective: 4.466 ofiţeri şi 153.716 trupă131

. În timpul bătăliei de la

Mărăşti Armata 1 s-a apropiat pe timp de noapte de sectorul său de front.

Ofensiva de la Mărăşti i-a obligat pe nemţi să renunţe la ofensiva de la

Nămoloasa şi să atace la vest de Siret pe sectorul Mărăşeşti, având ca obiectiv distrugerea

tuturor forţelor româno-ruse din Moldova. Puteau astfel înainta în Ucraina pentru a putea

aproviziona cu hrană populaţia şi armata. Planul prevedea atacarea Armatei IV ruse, iar în

faza a doua, atac la vest de Siret pentru a cădea în spatele Armatei IX ruse132

.

În noaptea 23/24 iulie (5/6 august) artileria germană execută trageri cu muniţie

chimică asupra poziţiilor Diviziei 34 Infanterie rusă şi dimineaţa, între 4,30-7,30 execută

o violentă pregătire de artilerie, după care infanteria germană porneşte la atac, care

progresează uşor, căci Divizia 34 rusă a părăsit poziţia.

Generalul Cristescu ordonă Diviziei 5 Infanterie română să ocupe poziţiile de pe

malul drept al Siretului, părăsite de ruşi. Regimentele 8 şi 23 Infanterie au trecut Siretul

pe pod de vase şi au restabilit linia Doaga-Straja, apoi au trecut şi Regimentele 3 şi 7

Vânători, Regimentul 9 fiind ţinut ca rezervă.

Von Morgen a ordonat Diviziilor 216, 93 şi 89 să înainteze spre nord, lovind

Divizia 34 rusă, care a fugit, lăsând descoperită dreapta Diviziei 5 Infanterie română. A

intervenit Regimentul 7 Infanterie român şi în după amiaza toridă de august au luptat 3

divizii germane cu 4 regimente româneşti, intervenind şi celebrul atac al Regimentului 32

Mircea, când ofiţerii şi soldaţii au aruncat vestoanele, şi-au suflecat mânecile şi au pornit

129Idem, pag . 567 130Op. cit. pag 572 131Op. cit. pag. 548 132Pamfil Şeicaru, op. cit., pag. 310 şi urm.



la atac. Frontul a rămas intact, singurul avantaj al inamicului fiind satul Doaga133

.

Pe 8 şi 9 august Mackensen canalizează atacul spre sectorul ocupat de Diviziile

71 şi 73 ruseşti, dar a avut surpriza să găsească în locul acestora trupe româneşti, care le

înlocuiseră. Erau Diviziile 5 şi 6 Infanterie comandate de generalii Razu şi Scărişoreanu,

care formau Corpul 6 Armată comandat de generalul Eremia Grigorescu. Aceste divizii

au fost decimate. Regimentul 34 Constanţa a pierdut 35 ofiţeri şi 1.551 soldaţi, iar

Regimentul 36 a pierdut 36 ofiţeri şi 954 soldaţi. Un comandant de regiment şi aproape

toţi comandanţii de batalioane au fost omorâţi. Ziua de 10 augst a fost cea mai tragică

pentru armata română, dar şi inamicul a avut pierderi mari: Divizia 89 germană, aflată în

faţa Diviziei 5 română, a avut efectivul redus cu mai mult de jumătate şi obligată să se

retragă pentru refacere.

Când s-a dat semnalul pentru atac, generalul Ragoza, comandantul Armatei 4

ruse, ordonase încetartea oricărui atac, fără să-i fi avertizat pe camarazii săi români.

Trupele ruse s-au retras 5 km la vest de Mărăşeşti, iar generalul Cristescu, care ordonase

să fie mitraliaţi fugarii, a fost înlocuit cu generalul Grigorescu.

Generalul von Morgen a trecut trupele Diviziilor 12 şi 76 prin breşa creată în

dispozitivul trupelor ruse, pivotând spre ariergarda Diviziei 9 române. Generalul

Scărişoreanu a trebuit să facă faţă cu propriile mijloace, neavând speranţa unui ajutor.

Regimentul 40, care acoperea Mărăşeştii, avea 3 batalioane dispuse în echer, fiind

înconjurat din toate părţile. Batalioanele au fost decimate şi regimentul nimicit. Nemţii au

luat prizonieri 7 ofiţeri şi 120 soldaţi, ceilalţi au rămas pentru totdeauna pe câmpul de

luptă. Sacrificiul Regimentului 40 a fost folositor, dând posibilitatea altor unităţi să vină

în ajutor. Divizia 9 Scărişoreanu a pierdut 143 ofiţeri, 6.300 soldaţi, 130 mitraliere şi 10

tunuri, dar a închis drumul nemţilor spre Mărăşeşti134

.

Generalul Grigorescu fusese subordonat generalului Ragoza, care i-a ordonat să

retragă trupele la 6 km în spatele Mărăşeştilor, iar Grigorescu cere ca trupele ruse să

rămână pe flancul drept al trupelor române cel puţin până la căderea nopţii şi a protestat

pe lângă Inaltul Comitet Aliat de la Iaşi. Propunerile lui Grigorescu au fost aprobate de

generalii Scerbacev şi Prezan, ordinul lui Ragoza anulat şi Grigorescu a devenit

comandntul forţelor româno-ruse.

Rezistenţa română i-a înfuriat pe nemţi. Pe 18 august von Eben raporta lui

Mackensen că forţa diviziilor sale a scăzut foarte mult şi nu mai are mijloace de înlocuire

a pierderilor: Divizia 76 germană mai avea 340 oameni, Divizia 8 mai avea 1.000, iar

celelalte câte 800. Spitalele din Focşani, Râmnicu Sărat şi Buzău erau pline de răniţi, dar

au fost rechiziţionate pentru răniţi şi clădiri publice sau case particulare. La Bucureşti

trenurile cu răniţi soseau noaptea pentru ca populaţia să nu vadă ravagiile făcute în rândul

armatei germane135

.

Ziua de 6/19 august 1917, când ofensiva germană a început să slăbească şi

Corpul 1 german de rezervă a fost înfrânt, a influenţat decisiv desfăşurarea ulterioară a

acestei mari bătălii. Armata 9 germană a fost obligată să renunţe la obiectivele iniţiale,

trecând în defensivă pe valea Siretului. Nemţii au pierdut 5.500 oameni, între care 104

ofiţeri.

Deşi, în modestia sa, Pamfil Şeicaru nu descrie luptele la care a luat parte cu

subunitatea sa de mitraliere, făcând minuni de vitejie, redăm fragmente din aprecierile

altor autori:

133Idem, op. cit., pag. 313 134Idem, pag. 315 135Idem, pag. 316



La 6 august 1916, când primul batalion de vânători de munte intra în luptă la

Cireşoaia, avea ca întărire 1 pluton de mitraliere din R 17 Infanterie comandat de

sublocotenentul în rezervă Pamfil Şeicaru, ziarist reputat. Poziţia germană era apărată

de căpitanul Erwin Römmel, viitorul feldmareşal german. Românii cuceresc cota 772

Cireşoaia, dar nemţii o reiau a doua zi, căci trupele ruse din Armata a 24-a refuză să mai

lupte. ... La 6 august 1917 căpitanul Pălănceanu bate pe căpitanul Römel la Cireşoaia,

împreună cu căpitanul Pantazi şi sublocotenentul Pamfil Şeicaru, dar a doua zi căpitanul

Römel recucereşte poziţia. ... Căpitanul Constantin Pantazi, comandantul companiei 1,

căpitanul Emil Pălăngeanu, comandantul companiei a 2-a şi sublocotenentul Pamfil

Şeicaru au fost decoraţi de către regele Ferdinand I cu Ordinul Mihai Viteazul, iar după

recucerirea cotei de către nemţi, Kaiserul Wilhelm al II-lea acordă căpitanului Römmel

cea mai înaltă decoraţie prusacă: „Pour la mérite”[136].

Ordinul de zi nr. 90 al generalului Eremia Grigorescu comandantului Armatei 1,

elogia vitejia ostaşilor români: La Panciu, Mărăşeşti şi Cosmeşti s-a dezlănţuit cea mai

groaznică bătălie ce a purtat vreodată Ţara Românnească. În lupte crâncene şi vijelioase

inamicul întreit în număr ... s-a izbit 12 zile şi 12 nopţi de vitejia voastră ca de o stâncă

neclintită. La Şuşiţa şi Siret aţi năruit sforţările groaznice ale sălbaticului duşman

dovedind lumii odată mai mult că „nici pe aici nu se trece”. Aici cunoscu generalul

german Mackensen ce este înfrângerea. Mărăşeşti fu mormântul iluziilor duşmane. Ziua

de 6 august a fost scrisă cu litere de aur în cartea vitejiei neamului nostru, afirmând în

lumea întreagă drepturile lui nebiruite137

.

Armata română constituie un grup cu care să execute o contraofensivă.

În dimineaţa 15/28 august, după o scurtă pregătire de artilerie, nemţii atacă cu

Corpul Alpin sectorul Diviziei 124 ruse ameninţând stânga Armatei 2 române (Divizia 3

Infanterie) rămasă descoperită. Regimentele 18 Infanterie și 2 Vânători primesc ordin și

atacă inamicul, refăcând frontul către orele 19,00. Inamicul simte unde mai sunt trupe

rusești și atacă în sectorul Irești-Mângălaciu, iar Regimentele 494 şi 496 ruseşti părăsesc

poziţia, descoperind stânga Diviziei 3 Infanterie română. Contraatacând cu rezervele,

Divizia 3 restabileşte situaţia şi în seara zilei inamicul este oprit peste tot, dar dispozitivul

lui prezintă un intrând sub formă de unghi cu vârful către cota 461 şi laturile către Ireşti şi

pădurea Mânăstioara.

Pentru ziua de 29 august comandamentul român hotărăşte să atace laturile

triunghiului cu Divizia 15 rusă şi Regimentele 18 Infanterie şi 2 Vânători din Divizia 9

română pe latura de nord-vest, în direcţia Muncelu, iar pe restul frontului să facă

demonstraţiuni.

Trupele ruse nu se opresc din retragere, dând posibilitatea inamicului să înainteze

până la Dealul Porcului-Varniţa-cota 406, ameninţând să întoarcă stânga Armatei 2

române. Situaţia devine foarte critică. Comandamentul român şi comandamentele celor

două armate îşi aduc majoritatea rezervelor pentru a contracara ofensiva inamică şi a

respinge intrândul creat.

În dimineaţa de 30 august inamicul atacă cu Diviziile 216 şi 76 în direcţia

Obârşia-Dealul Porcului şi Varniţa, iar Divizia 9 intervine şi restabileşte situaţia. Inamicul

nu are nici un rezultat. Zuia de 31 trece în linişte, iar în ziua de 1 septembrie ambele părţi

declanşează ofensiva.

Divizia 216 ajutată de stânga Diviziei 76 atacă pe Dealul Porcului Regimentul 30

136 Gl Bg. (rtr) Emil Gheprghiţă, Col. (rtr) Gege Gheorghe: FILE DIN ISTORIA CAVALERIEI ŞI TANCURILOR,

Ed. Vasile Cârlova, Bucureşti, 2007, pag. 191-193 137Istoria.Militară a Poporului Român, . pag. 602-603



Muscel, care respinge atacurile. Pe 3 septembrie

inamicul reia atacurile şi către ora 17,00 ocupă cota 554

şi o parte din Dealul Porcului, dar un batalion din

Regimentul 4 Argeş contraatacă şi restabileşte situaţia.

Contraofensiva germană a eşuat.

Pregătirea de artilerie de o oră fiind insuficientă,

nu a reuşit nici ofensiva română din 1 septembrie cu

Diviziile 9 şi 13 Infanterie.

Pentru atacul din 3 septembrie se constituie

-Grupul General Broşteanu cu Divizia 9 şi

Brigada 2 din Divizia 11 adusă din rezervă pe frontul

nord Varniţa; grupul trebuia să execute o misiune de

fixare a inamicului, iar după ce reuşea acţiunea Diviziei

13 , relua şi el înaintarea.

-Grupul General Popescu cu Divizia 13 şi

Brigada 22 din Divizia 11 Infanterie, având ca obiectiv

Muncelul şi dealul Podişul pentru a întoarce dealul

Seciul.

Acţiunea Diviziei 13 nu a reuşit şi în seara zilei

s-a închis definitiv orice acţiune ofensivă şi din partea

noastră138

. În ultima zi a bătăliei a căzut în luptă sublocotenentul Ecaterina Teodoroiu, în

sectorul Muncelu. Comandantul Regimentului 43/59 Infanterie îi aducea un vibrant

omagiu prin Ordin de Zi: Ecaterina Teodoroiu a fost la

înălţimea celor mai viteji apărători ai ţării sale, pe care

i-a întrecut prin puterea cu care îşi înfrângea slăbiciunea

femeiască, ştiind să dovedească vigoarea bărbăţiei de

trup şi de suflet şi calităţile întregi ale unui ostaş

îndrăzneţ, neobosit şi plin de entuziasmul de a se face

folositor cu orice preţ. ... Aceea care în vitejia-i

comunicativă a murit în clipa când se descoperea spre a-

şi îndemna ostaşii cu vorbele „Înainte băieţi, nu vă

lăsaţi, sunteţi cu mine!” – are drept din clipa aceasta la

cinstire veşnică a tuturor românilor139

.

La Mărăşeşti s-a văzut lămurit valoarea reală a

soldatului român, atunci când el a fost pus în condiţii de

luptă materiale şi morale140

. Bătălia de la Mărăşeşti se

înscrie în rangul marilor înfruntări terestre fiind ultima

mare operaţie aliată de pe frontul de est încununată de

succes. Eşecul Armatei 9 germană a silit Comandamentul

Puterilor Centrale să renunţe la proiectata ofensivă în

sudul Ucrainei, forţa combativă a acesteia scăzând

simţitor. Eşecurile suferite pe frontul românesc au fost

apreciate ca fiind lovitura cea mai importantă pe care au primit-o germanii pe frontul de

est141

.

138 Locotenent colonel Băldescu Radu: RĂZBOIUL NAŢIONAL. OPERAŢIUNILE DIN ANII 1917, 1918 ŞI 1919. Sibiu, 1934. Pag 82-

91 139Istoria Militară a Poporului Român, pag. 603 140Generalul Ioan Culcer, op. cit., pag. 120 141Idem, pag. 607

Statuia eroinei Ecaterina

Teodoroiu executată de

sculptorul D. Măţăuanu...

...a fost inaugurată la

Slatina la 31 mai 1925 în

prezenţa reginei Maria



Calendarul MEMORIEI OLTULUI şi ROMANAŢILOR- August

-1 aug. 1496, prima atestare documentară a judeţului Romanaţi.

-7 august 1560, prima atestare documentară a satului Cepturoaia (azi Iancu Jianu).

-29 aug 1577, prima atestare documentară a localităţii Scorniceşti-Olt.

-4 aug. 1619, m. Badea postelnicul din Greci, ctitorul bisericii din Greci.

-23 august 1631, pribegii conduşi de Matei aga din Brâncoveni (viitorul domn Matei

Basarab) se bat cu Leon Vodă. Cade în luptă Preda Floricioiu din Greci, ginerele lui

Mihai Viteazul.

-4 aug. 1645, conform pisaniei M-rii Strehaia, Matei Basarab termină zidirea ei.

-aug. 1653, m. doamna Elina, soţia lui Matei Basarab, de 54 de ani. Înmormântată în

pronaosul Bisericii Domneşti din Târgovişte.

-4 aug. 1668, schitul Strehareţi şi biserica ,,Adormirea Maicii Domnului” (ctitor Nicola

Slătineanu) din Slatina sunt închinate Sfintei Mitropolii din Bucureşti.

-1 aug. 1699, Constantin Brâncoveanu termină zidirea M-rii Mamul-Vâlcea (M.O.

13/2013).

-15 aug. 1714, sunt executaţi la Stambul Constantin Brâncoveanu şi fiii săi.

-17 aug. 1814, n. Alexe Marin, profesor la Slatina, primul profesor de chimie al Univ.

Bucureşti.

-30 aug. 1822, conform pisaniei, este terminată zidirea bisericii din Cârlogani.

-24 aug. 1828, n. la Oboga Gh. Chiţu, fost primar al Craiovei, ministru (m.28 oct. 1897 la

Mirila).

-1 aug. 1837, n. la Vălenii de Munte col. August Gorjan . Va comanda Regimentul 3 Olt

în Războiul din 1877.

-8 aug. 1854, n. la Slatina juristul C-tin Dissescu, ministru , directorul revistei ,,Dreptul”,

părintele constituţiei din 1923.

-22 aug 1857, Alexe Marin scoate revista ,,Muzeul Naţional” în Bucureşti.

-1 aug. 1871, n. Al. Alimăneşteanu, lider P.N.L.Olt, fost deputat şi senator (Memoria

Oltului 20/2013, 22/2013).

-21 aug. 1877, P.S. Aurelian (n. Slatina) devine ministru al agriculturii, comerţului şi

lucrărilor publice.

-31 aug. 1880, n. la Caracal Ştefan Braborescu, artist al poporului, poet.

-4 aug. 1881, n. pictorul Ion Popescu Negreni.

-14-15 aug. 1881, m. la Rusăneştii de Jos Alexandru G. Golescu, revoluţionar de la 1848

-8 aug. 1883, m. la Caracal Dincă Bălşan (Memoria Oltului nr.7/2012), eroul luptei din

Dealul Spirii (13 sept. 1848).

-aug. 1889, începe construirea localului Liceului ,,Radu Greceanu” de la Slatina.

Cărămida s-a făcut de către meşteri din Slătioara.

-7 august 1890, m. la Negreni-Chiţeasca gazetarul N.T. Orăşanu (Memoria Oltului

1/2012, 16,17/2013).

-aug. 1891, se formează Regimentul II Romanaţi nr. 19 la Caracal.

-13 aug. 1893, m. Dobre Cacaleţeanu, proprietar şi filantrop (n. în comuna Leu

Romanaţi)

-29 aug. 1893, Carol I pune piatra de temelie la localul Şcolii de Agricultură de la

Strehareţi.

-30 aug. 1893, n. col. Al. Petrescu la Cireaşov. A fost comandantul Şcolii militare de la

Radna şi al Detaşamentului Păuliş .



-30 aug. 1893, ia fiinţă compania de jandarmi din Caracal.

-11 aug. 1894, s-a născut la Caracal Cristea Şt. Mateescu, academician, specialist în

domeniul construcţiilor hidrotehnice, proiectant al barajelor Bicaz, Vidraru, Brădet, ş.a.

(m.14 iunie 1979).

-ante aug. 1896, apare la Caracal ziarul ,,Vulturul” (până în 1889 apar 119 numere).

- 18 aug. 1896, n. poeta Doina Bucur, stabilită la Caracal.

-1 august 1900, m. N. B. Locusteanu (Memoria Oltului 1, 2, 3, 10/2012 ; 12,15, 16/2013),

în comuna Leu Romanaţi (n. 24 martie 1821).

-16 aug. 1903, n. poetul Pan M. Vizirescu la Braneţi-Romanaţi (M.O. 25, 26, 28/2014).

-10 aug. 1911, n. Mioara Minulescu, fiica poetului Ion Minulescu.

-6 august 1912, n. la Spineni-Olt prozatorul Ion Marin Iovescu (m. 9 aug. 1977, Memoria

Oltului 6/2012).

-16 aug. 1913, n. la Caracal Remus Scarlat, avocat şi ziarist.

-1 aug. 1914, Gh. Cucu este transferat ca prof. de muzică la Slatina de la Tr. Severin în

locul lui V.I. Buică.

-1 aug. 1915, apare la Balş revista ,,Licăriri” până în 1916 (M.O. 12/2013).

-15 aug. 1917, m.în refugiu în Moldova Al. Iliescu, lider P.N.L. Olt şi filantrop.

-21 aug. 1917, m. pe front cpt. Dumitru Morjan de la Slatina şi eroina Ecaterina

Teodoroiu pe Valea Zăbrăuţului-Putna.

-31 aug. 1917, n. la Caracal Lelia Elena Cristici, artist plastic.

-15 aug. 1919, apare ziarul ,,Cinstea” al lui Ştefan Vayas, organ al P.Poporului, la

Caracal (Memoria Oltului 4/2012).

-aug. 1921, Balşul este declarat oraş.

-15 august 1923, apare la Caracal ziarul ,,Acuz” sub conducerea lui T.T.Oroveanu,

deputat şi fost prefect.

-20 aug. 1924, n. la Vişina g-ralul Florian P. Vlad, fost director al Spitalului Militar din

Bucureşti.

-13 aug. 1925, n. scriitorul D. Nicolcioiu, stabilit la Caracal.

-1 aug. 1926, n. Topana istoricul Paul Dicu, autorul unei ,,Istorii a municipiului Piteşti”

(1988).

-6 aug. 1926, n. la Cruşov-Romanaţi epigramistul Naum Smarandache.

-23 aug. 1926, n. la Corabia actorul Teodor Danetti.

-11 aug. 1929, n. la Cernăuţi Modest Morariu, poet, prozator, traducător şi eseist. A trăit

la Slatina unde urmează liceul (m.15 apr. 1988).

-12 aug. 1929, n. la Movileni-Olt Cornelia Grumăzescu, geograf.

-24 aug.1930, dezvelirea monumentului eroilor de la Buiceşti-Olt.

-aug. 1932, m. C-tin Dissescu, jurist, fost ministru (n.la Slatina, M.O. 9/2012)

-15 aug. 1933, apare la Caracal ziarul ,,Inelul” (două numere).

-26 aug. 1935, m. Sarmiza Bilcescu Alimăneşteanu, prima femeie dr. în drept din lume,

soţia lui C-tin Alimăneşteanu, (n.25 apr. 1867)

-29 aug. 1936, N. Titulescu , ministru de externe al României este scos din guvern de

Carol II.

-9 aug. 1937, n. la Slatina Florin Mihăilescu, scriitor şi istoric literar.

-29 aug. 1937, Mircea Damian începe în ,,Lumea Românească” o campanie împotriva lui

Stelian Popescu directorul ziarului ,,Universul”. I se alătură L. Kalustian şi Zaharia

Stancu (M.O. 14/2013).

-1 aug. 1941, mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu scoate volumul ,,Credinţa ta te-a

mântuit”.



- 31 aug. 1941, n. Gheorghe Stratan, dr. în fizică şi traducător

-31 aug. 1941, apare ziarul ,,Romanaţul şi Oltul” la Caracal.

-1 aug. 1943, apare ,,Plugarul”, revista sindicatului agricol-viticol din Romanaţi (până în

martie 1944).

-18 aug. 1944, m. căpitanul aviator Al. Şerbănescu, doborât de aviaţia americană (M.O.

3, 7/2012, 15/2013).

-26 aug. 1944, n. la Slatina prozatorul Marin Mincu (m. 4 dec. 2009).

-27 aug. 1944, Mitropolitul Olteniei Nifon Criveanu pune piatra de temelie a Căminului

Cultural ,,Ilie Criveanu” de la Slătioara.

-9 aug. 1947, n. prozatorul Marcel Runcanu la Priseaca.

- 4 aug. 1961, m. muzicologul Gh. Breazu (n. 1887 la Amărăşti-Romanaţi).

- 22 aug. 1967, m. la spitalul de geriatrie ,,Ana Aslan” din Bucureşti principele

C.Basarab Brâncoveanu de 92 de ani (n.1 nov. 1875), fost deputat de Romanaţi. Înhumat

în cavoul familiei Bibescu-Basarab-Brâncoveanu din cimitirul Bellu.

-20-21 august 1968, U.R.S.S. invadează Cehoslovacia. Dumitru Tinu (n. Coteana) este

corespondent de presă al ziarului ,,Scânteia” (M.O.8/2012).

-9 aug. 1977, m. la Bughea de Jos (Argeş) scriitorul Ion Marin Iovescu (n. Spineni-Olt la

6 aug. 1912, M.O.6/2012).

- 14 aug. 1980, m. Traian Biju, fost director al Liceului Radu Greceanu din Slatina şi fost

primar al Slatinei.

-30 aug. 2009, m. dr. Şerban Milcoveanu.

-16 august 2010, m. pictorul Nicolae Truţă.

Monumentul eroilor din comuna Sâmbureşti - Olt

Vasile Radian, Ion D. Tîlvănoiu, Floriana Tîlvănoiu

Monumentul din comuna Sâmbureşti, judetul

Olt a fost ridicat în anul 1971 în cinstea eroilor din

această localitate, morţi pentru ţară în campanile

1916-1919 şi 1941-1945. Se găseşte în curtea bisericii

din Sâmbureşti şi este confecţionat din ciment

mozaicat. Încinta monumentului este închisă cu stâlpi

de beton legaţi între ei printr-un lanţ. Înălţimea

monumentului este de circa 3,5 m. Este alcătuit din

două corpuri, aflate pe un suport în două trepte

realizat tot din ciment. Deasupra primului segment se

ridică un trunchi piramidal, având în vârf sfânta

cruce. Este orientat spre drumul judeţean 678E. Pe

feţele monumentului sunt fixate plăci de marmură.

Eroii sunt trecuţi în ordine alfabetică pe plăcile de

marmură de pe faţadă. Inscripţii: În memoria celor

care au adăugat o pagină de glorie şi vitejie la istoria



neamului (pe frontispiciu, deasupra coloanelor cu numele prenumele eroilor) şi mai jos

pe primul corp de la bază, sub numele şi prenumele eroilor din cel de-al doilea război

mondial este scris: Fie ca memoria eroilor să trăiască veşnic în conştiinţa poporului şi

să-l îmbărbăteze în lupta pentru prosperitatea (şters) române. Pe spatele monumentului

sunt inscripţionate numele ctitorilor: Vişescu Marin, Bobaru St., Predaţeanu Ion, Vişescu

Ion, Stancu Marin, Boştinaru Fl., Stancu Marin, Predatu Ion, Boştinaru Ghe., Popescu

Ion, Băducă C-tin, Păpescu Maria, Oprea Nic., Boştinaru St. Printre eroi se afă şi numele

lui Chelfan Hera-1877.

1916-1918

1. Ancuţa Mihai, sold.

2. Burtică Ion

3. Boştinaru Ion

4. Boştinaru Gh.

5. Bobaru Marin

6. Bratu Ion

7. Bratu Ştefan

8. Ceauşescu Ion

9. Cernea Petre

10. Cioriceanu D-tru

11. Ciobanu D-tru

12. Ciurciulică Ion

13. Curisoiu Ion

14. Dadu Ion

15. Dulugeac Gh.

16. Dumitraşcu Nic.

17. Dumitraşcu Gh.

18. Dumitraşcu I. Gh.

19. Ene C-tin

20. Foanţă Nic.

21. Ioncescu Stan

22. Ionică N. Ştefan

23. Ionică P. Marin

24. Ionică P. Ion

25. Serg. Iordănoiu Gr.

26. Sold. Irimescu D. Ion

27. Irimescu C-tin

28. Ivan Ştefan

29. Jugrăvescu C-tin

30. Lepădatu Gh.

31. Lepădatu D-tru

32. Lăuneanu Ion

33. Mitran Gh.

34. Mirică C-tin

35. Olaru Fl.

36. Mitroi Ion

37. Matei Ştefan

38. Matei C. Marin

39. Matei Gh.

40. Nică C-tin

41. Niţu Gh.

42. Olaru Marin

43. Olaru Nic.

44. Păpescu Şerban

45. Ploscă Ştefan

46. Plut. Prădatu Ene

47. Sold. Prădatu Marin

48. Popescu Marin

49. Preda Ion

50. Pavel Radu

51. Răriş Radu

52. Rachieru Ene

53. Rachieru Ion

54. Sandu Mihai

55. Stancu Ion

56. Stancu C-tin

57. Şerban Petre

58. Trache Gh.

59. Udrea Ion

60. Vasile D-tru

61. Văduvan D-tru

62. Vătăşelu C-tin

63. Vătăşelu Ion

64. Plut.Vişescu C-tin

65. Plut. Vânt Radu



66. Sold. Vânt Ion

67. Zaharescu Ion

68. Bobaru Ionel, stud. - 1966

69. Sold. Vişinescu D-tru

1941-1945:

1. Sold. Ancuţa Nic.

2. Bărşoianu Traian

3. Bădârlă Florea

4. Boştinaru Şerban

5. Bobaru Iosif

6. Brunaru C-tin

7. Butuc Ion

8. Călugăroiu Gr.

9. Constantin Nic.

10. Constantin Marin

11. Constantin Ştefan

12. Serg. Constantin Ion

13. Sold. Curişoiu C-tin

14. Dinu Ion

15. Dumitrescu Eugen

16. Dulugeac Florea

17. Duţă Gh.

18. Gheorghiţoiu Nic.

19. Slt. Iordănoiu D-tru

20. Sold. Mihai Nicolae

21. Matei D-tru

22. Matei Gh.

23. Cap. Mateescu Ion

24. Sold. Mijloianu Gh.

25. Plut. Neguţ Ion

26. Sold. Olaru Ion

27. Serg. Păpescu Florea

28. Serg. Popescu Ştefan

29. Sold. Popa Gh.

30. Răstoacă Ion

31. Răduca Gh.

32. Răriş Florea

33. Roşu Ion

34. Stănculescu Fl.

35. Smărăndoiu Ion

36. Tirtea Ştefan

37. Tucă Ştefan

38. Serg. Udrea Ion

39. Sold. Vieru Gh.

Notă: Eroul slt. rez. prof. Dumitru Iordănoiu din Sâmbureşti-Olt a căzut eroic la

datorie în luptele de la Oarba de Mureş la 4 octombrie 1944

Apelul Asociaţiei Culturale ,,Memoria Oltului”

La împlinirea a 100 de ani de la Marea Unire, Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului”

intenţionează publicarea unui volum intitulat ,,Eroi şi monumente din Olt şi Romanaţi” care să

cuprindă numele eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale din toate localităţile acestor două

judeţe şi descrierea monumentelor eroilor. De aceea, facem un călduros apel către parohii, primării,

profesori, instituţii sau persoane particulare care deţin date în acest sens să le pună la dispoziţia

redacţiei cât mai urgent. De asemenea, dat fiind volumul de muncă, ne adresăm tuturor acelora

care doresc să participe la tehnoredactarea lucrării să ne contacteze. Fie ca la 1 Decembrie 2018,

numele eroilor din Olt şi Romanaţi să fie în acest fel cinstit cum se cuvine!

Puteţi redirecţiona 2% din impozitul anual către Asociaţia Culturală ,,Memoria

Oltului’’, cont RO02CECEOT0130RON0581998, sucursala C.E.C. Slatina, C.I.F.

28429585. Detalii pe www.memoriaoltului.ro, secţiunea 2%.

Asociaţia Culturală ,,Memoria Oltului’’, loc. Izvoru, com. Găneasa, jud. Olt, str.

Libertăţii nr. 96, tel. 0724219925; e-mail [email protected]

MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢ · An. VI, nr. 8 (66) august 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR 3...

Documents

Transcript of MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢ · An. VI, nr. 8 (66) august 2017 MEMORIA OLTULUI ŞI ROMANAŢILOR 3...