MEDICINA GENERALAANU I , GR.27SERIA D

MEDICINĂ GENERALĂ

MEDICINA ÎN BANATUL AUSTRO-UNGAR

NUME: AKRIA

PRENUME: ALI

MEDICINA GENERALAANU I , GR.27SERIA D

Austro-Ungaria este cunoscută și ca Monarhia Dunăreană , nu s-a numit niciodată oficial „Imperiul Austro-Ungar”, ciKaiserreich "Imperiul austriac și regatul maghiar". Austro-Ungaria a fost un stat dualist alcătuit, pe de o parte, din Cisleithania, adică statele (regate, ducate etc.) din administrarea austriacă, aflate dincolo de râul Leitha, din partea vestică și nordică a statului austro-ungar, și, pe de altă parte, dinTransleithania, adică statele aparținând Regatului Ungariei (la care a fost încorporat în 1867 și Marele Principat al Transilvaniei).

Austro-Ungaria a fost întemeiată în urma unui compromis între burghezia maghiară și monarhia habsburgică, cu scopul de a menține vechiulImperiu Austriac după înfrângerea suferită în Bătălia de la Königgrätz, în războiul din anul 1866 contra Prusiei.

Din punct de vedere etnic Austro-Ungaria era un imperiu multinațional, în care națiunile germană și ungară erau politic dominante în jumătățile lor (Cisleithania respectiv Transleithania). Celelalte douăsprezece naționalități erau: bosniacii, cehii, croații, evreii, italienii, polonezii, românii, sârbii,slovacii, slovenii, țiganii și ucrainenii), reprezentând două treimi din populația imperiului. Secolul al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea fiind o epocă de construcție a identităților pe criteriu național, tensiunile existente între cele două națiuni dominante și celelalte națiuni (îndeosebi italiană, română, ucraineană și sârbă) au făcut din Austro-Ungaria un stat șubred și săpat de mișcări iredentiste.

În ciuda acestor dificultăți inerente structurii sale, în cei cincizeci și unu de ani de existență ai imperiului (1867-1918) economia acestuia s-a dezvoltat (dar inegal între regiuni), iar infrastructura a fost modernizată. Imperiul s-a dezintegrat însă la sfârșitul Primului Război Mondial, ca urmare a incapacității celor două națiuni dominante, germană și maghiară, de a găsi o soluție la revendicările celorlalte naționalități din cadrul său, astfel încât acestea au preferat să formeze state naționale proprii, sau, în cazul românilor, să întregească deja existentul stat național,România.

Din punct de vedere constituțional, monarhia Austro-Ungară reprezenta o uniune a două state: Austria și Ungaria, care aveau același suveran, apărare, finanțe și politică externă comună. Fiecare din cele două state dispunea de un Parlament și

MEDICINA GENERALAANU I , GR.27SERIA Dun guvern propriu. De asemenea, existau trei ministere comune ale celor două părți ale Imperiului: Apărarea, Afacerile Externe și Finanțele. La fel, cele două părți ale Monarhiei aveau un guvern comun (Consiliul Ministerial Comun), compus din monarh (Împărat-rege al Imperiului Austro-Ungar), primii miniștri ai Austriei și Ungariei, cei trei miniștri care conduceau ministerele comune, anumiți membri ai

familiei imperiale. Fiecare parlament, cel de la Viena și cel de la Budapesta, avea o delegație parlamentară care aproba cheltuielile Consiliului Ministerial Comun. Exista, de asemenea, o delegație parlamentară comună a celor două parlamente.

Din Austria făceau parte teritoriile de azi ale Austriei, Sloveniei și Cehiei, nordul actualei Italii (Trentinul, Trieste), sudul actualei Polonii cu orașulCracovia, vestul Ucrainei cu orașele Lviv și Cernăuți, Istria și Dalmația (partea de sud a litoralului croat). În cadrul Austriei din Imperiul Austro-Ungar, teritoriile vechilor formațiuni feudale (ex: Regatul Boemiei, ducatele Carniola și Carinthia, Galiția) beneficiau de o anumită toleranță culturală, ceea ce a permis, într-o mică măsură, afirmarea identității naționale a cehilor, slovenilor, italienilor, polonezilor, românilor din Bucovinași croaților din Dalmația.

Din Ungaria făceau parte actualele teritorii ale Ungariei și Slovaciei, teritorii din vestul Ucrainei (regiunea Transcarpatia, zisă Rutenia Carpatică), jumătatea de nord-vest a României cu Maramureșul, Crișana, Transilvania (din 1867) și Banatul, nordul actualei Sârbii (provincia Voivodina) și nordul Croației și Sloveniei. Spre deosebire de partea austriacă, Ungaria era administrată în mod centralizat, iar politica față de minorități a fost dominată de intenția autorităților de la Budapesta de a maghiariza populațiile nemaghiare care alcătuiau majoritatea procentuală în cadrul Regatului. Īn anul 1867, data inaugurării acestei politici ultranaṭionaliste în partea ungară a Imperiului, Ungaria număra 13.579.000 locuitori. Dintre aceṣtia erau maghiari numai 5.665.000 faṭă de 7.939.00 locuitori nemaghiari. În anul 1868, Croația (partea de nord a actualului stat croat, fără orașul Rijeka/Fiume), a căpătat o anumită autonomie ungurii și croații formând în partea ungară a imperiului un fel de sub-dualism peste celelalte naționalități, însă, de facto, a rămas condusă tot de către administrația maghiară. În cadrul dublei monarhii, Ungaria avea drept de autoguvernare (guvern și parlament propriu și o reprezentare în afacerile imperiului), împreună cu landurile vestice și nordice ale Imperiului Austriac.

MEDICINA GENERALAANU I , GR.27SERIA D

Banatul este o provincie istorică împărțită astăzi între Romania, Serbia (Banatul sarbesc) și o foarte mică parte din Ungaria. Regiunea a fost o parte unitară, componentă a Regatul Ungariei, apoi, din secolul al XVI-lea, a Imperiului otoman, după care a fost înglobat spre sfârșitul secolului al XVIII-lea în Arhiducatul Austriei, devenit apoi Imperiului Austriac. După 1867, a făcut parte din partea maghiară a Imperiului Austro-Ungar iar în urma Primul Razboi Mondial, Banatul a fost împărțit pe linii etnice între cele trei state naționale ale căror etnii locuiau zona, Iugoslavia, Romania și Ungaria

Se ocupă atât de evoluția medicinei ca stiinta, cât și de contribuțiile diverselor personalități în acest domeniu.Medicina nu a apărut ca știință așa cum o cunoaștem astăzi. De la arta vracilor și samanilor care pretindeau că alungă duhurile rele, la medicina sacerdoților care practicau în umbra templelor, până la medicina modernă este o cale lungă. Dacă medicul medieval și renascentist era un erudit, bun cunoscător atât al textelor clasice, cât și al astrologiei și alchimiei, medicul modern trebuie să fie atât savant, cât și cetățean, care să aplice știința actuală în scopul modificării pozitive a condițiilor de mediu natural și social.Între primele acte medicale atât umane, cât şi veterinare apar pe teritoriul Banatului şi Transilvaniei În ambele ţinuturi au apărut în anii 1514, 1549 şi 1573 organizaţii spitaliceşti şi farmacii care se ocupau cu vindecarea oamenilor şi a animalelor şi practicau, „după ureche, fapta doftoricească”. Mai târziu erau pregătiţi şi pentru a efectuaintervenţii chirurgicale, evident fără anestezie, fie pe oameni, fie pe animale. Pregătirea începuse să se faca între anii 1464 şi 1534 în centre care la acea vreme se bucurau de un mare succes, ca de exemplu la Viena şi Budapesta. Între absolvenţi s-au numărat Valentin Krauss, Paulus Kyr, Ioan Kajoni (Căianu) şi bănăţeanul Mihail Halici, cel care a consemnat într-un dicţionar latin-român, alcătuit de el, o terminologie ştiinţifică românească despre boală, anatomie şi botanică. În acelaşi timp au aparut şi vindecătorii empirici care se ocupau de tratamentul cailor bolnavi pe care îi şi potcoveau, fiind obligaţi apoi să le cunoască şi unele boli, mai ales cele localizate la copite.

În Banat erau cunoscute chiar din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, realizările medicinei umane şi veterinare, scrise de cronicarii din epocă, vorbind mai ales de oamenii de ştiinţă ai vremii, de exemplu Gaşpar Bauhin (1560-1624), care a descris valvula ileo-cecală, apoi Adrian van den Spiegel (1578-1625), omul de ştiinţă care între primii din grup  s-a folosit de microscopul construit de Antony

MEDICINA GENERALAANU I , GR.27SERIA Dvan Leöwenboek (1632-1625).1766 prima „Şcoală de artă veterinară”, în care erau pregătiţi medici veterinari denumiţi „Militärschmied“ ;1767 şcoala a devenit Institut de învăţământ veterinar, cu titulatura de „Pferde-Operationsschule”, care a fost urmată şi de numeroşi bănăţeni ;1780, document semnat de istoricul Griselini, „Istoria Banatului Timişean”, se spune că „Prim-medicul din Timişoara Dr. Kömever a studiat din ordinul Curţii Imperiale invaziile de muscă columbacă în regiunile din apropierea Dunării“.

1874, apare prima Lege de Poliţie sanitar-veterinară lege care se aplica pe întregul teritoriu austro-ungar, deci şi în Banat şi în Ardeal, unde au fost numiţi 40 de controlori veterinari ,1843, primul medic veterinar, a fost doctorul Theophil Tromwalter din Timişoara, iar după el, în 1863, Constantin Fometescu, la Oraviţa şi apoi la Lugoj.

Între 1920 şi 1923, în sud-vestul României îşi desfăşurau activitatea 75 de absolvenţi de la Budapesta, 12 de la Viena şi 11 de la Bucureşti. Conform mărturiilor din documentele vremii, o seamă de specialişti  cu studii efectuate în cele două capitale au deţinut funcţii administrative dintre cele mai importante. Astfel, ca inspector şef regional la Timişoara  este menţionat Teodor Turturică, Soos Eugen, ca medic-veterinar, şef de judeţ la Arad, Kapostassy Joszef, în Caraş, Julius Ziegler, în Hunedoara, Szidon Dezideriu, în Severin, şi Vasile Hoszu, în Timiş. Aproape 50% din medicii veterinari din zona de sud-vest, adică 46 de medici, activau în judeţul Timiş. 

Activităţi de specialitate particulare 

Serviciile medicale veterinare particulare existau în Banat chiar şi înainte de secolul XIX, iar ele s-au menţinut şi în prima parte a secolului XX. Autorii volumului referitor la medicina veterinară bănăţeană s-au oprit în demersul lor şi asupra serviciilor medicale veterinare particulare, din perioada imediat următoare Revoluţiei de la 1989. Se constată astfel existenţa unor activităţi prin liberă practică în judeţele Timiş şi Caraş-Severin, cel din urmă fiind un judeţ cu o puternică dezvoltare în privinţa creşterii animalelor. Autorii fac pe parcursul lucrării o radiografie obiectivă a sectorului privat veterinar, constatând că cele mai multe cabinete medicale veterinare particulare au fost deschise în municipii şi oraşe, fiind solicitate pentru examene clinice şi tratamente, mai ales pentru animale de companie. Dar cei şase specialişti, doctori în medicină veterinară, nu s-au oprit aici. Ei au investigat în aceeaşi măsură activitatea medical veterinară în perioade

MEDICINA GENERALAANU I , GR.27SERIA Dcritice pentru medicina veterinară, în perioade care cuprind anii 1960, 1980 şi până la schimbările survenite în decembrie 1989. 

Se mai menţionează în document că primul serviciu zootehnic şi sanitar-veterinar comunal a fost înfiinţat în 1866 la Săcălaz-Timiş, fiindu-i încredinţat Kurschmied-ului militar pensionar Franz Fleischhacker, care în 1888 a fost schimbat de Egidius Haupt, având aceeaşi funcţie de Kurschmied-veterinar. Documentele vremii, descoperite de autorii volumului privind medicina veterinară în sud-vestul României, mai consemnează momentul preluării în 1890 a primei funcţii de medic veterinar şef de judeţ de către doctorul Alfred Feiler, de asemenea, faptul că în 1891 a e-xistat în judeţul Timiş prima „Asociaţie şvăbească a plugarilor şi crescătorilor de vite”, care aducea încă din 1895 tauri de prăsilă din Elveţia. Cronici relativ târzii, de la sfârşitul secolului al XIX-lea, relatează despre înfiinţarea în 1890 a Inspectoratului sanitar-veterinar Timişoara, de altfel prima instituţie de profil în teritoriu, cuprinzând judeţele Arad, Cenad, Caraş-Severin, Timiş-Torontal şi Vârşeţ, precum şi oraşele Arad, Timişoara, Pancevo şi Vârşeţ.

Un moment interesant îl constituie şi prima expoziţie de tăuraşi cu vânzare, pentru doritori chiar din alte judeţe, organizată în 1821 la Grabaţi, în judeţul Timiş.