UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE SI STIINTE

JURIDICE CONSTANTA

PROGRAM DE STUDII: MANAGEMENT (IF)

MANAGEMENT FINANCIAR – Suport de curs –

Titular curs: Conf.univ.dr. Neguriţă Octav

2

Managementul firmei . Procesul managerial – concept, conţinut, structură,

trăsături

În cadrul oricărei organizaţii/firme se desfăşoară ample procese de muncă, diferenţiate

în funcţie de acţiunile ce le caracterizează şi rezultatele directe obţinute. Esenţa

managementului – ca proces – este dată de exercitarea unor atribute ale conducerii, respectiv

funcţii.

Astfel, managementul poate fi abordat ca: proces, funcţie, profesie, pe de o parte, iar

pe de altă parte, ca ştiinţă şi artă. Într-o accepţiune generală, managementul este definit ca

fiind arta şi ştiinţa de a conduce, dirija şi controla efortul uman, astfel încât să fie atinse

obiectivele prestabilite ale organizaţiei/firmei în concordanţă cu anumite politici economice

acceptate.

Deci, managementul este procesul de planificare, organizare, antrenare, coordonare şi

control al eforturilor membrilor unei organizaţii/firme şi folosirea tuturor resurse

organizaţionale pentru atingerea obiectivelor acesteia.

Procesul de management constă în ansamblul fazelor şi proceselor prin care:

- se determină obiectivele organizaţiei, firmei şi ale subsistemelor sale, resursele şi

procesele de muncă necesare realizării lor şi executanţii acestora;

- se integrează şi controlează munca personalului, folosind un complex de metode şi

tehnici în vederea îndeplinirii cât mai eficiente a obiectivelor propuse;

- o parte a resursei umane (managerii – “resursele calde”) acţionează asupra celeilalte

părţi a resursei umane (personalul condus) cu scopul de a atrage organizaţia/firma pentru

realizarea obiectivelor dorite.

Esenţa procesului de management este dată de exercitarea funcţiilor sale

fundamentale, identificate şi analizate pentru prima oară de Henry Fayol şi anume:

previziunea, organizarea, comanda, coordonarea şi controlul.

Literatura de specialitate, în cea mai mare parte, le prezintă ca atare, existând însă şi

variante ale funcţiilor procesului de management. Cel mai des întâlnite sunt: previziunea,

organizarea, comanda (decizia) - antrenarea-motivarea, coordonarea şi control-evaluarea.

Aceste cinci funcţii formează un ciclu logic al desfăşurării oricărei acţiuni umane.

Procesul tip de management se poate structura în trei etape principale şi anume:

3

a) etapa previzională – caracterizată prin preponderenţa previziunii şi exercitarea

celorlalte funcţii ale managementului într-o viziune prospectivă (soluţii organizatorice,

strategii, decizii, tactici etc.);

b) etapa operaţională – caracterizată prin preponderenţa organizării, coordonării şi

antrenării personalului la realizarea obiectivelor cuprinse în planurile şi prognozele (studiul

viitorului firmei în ipoteza în care viitorul poate fi orientat) organizaţiei/firmei;

c) Etapa de comensurare şi interpretare a rezultatelor – se caracterizează prin

preponderenţa exercitării funcţiei de control - evaluare.

“Materiile prime” pe care se fundamentează etapele şi funcţiile proceselor de

management sunt: informaţia şi oamenii. Informaţia serveşte la elaborarea deciziilor, fiind

principalul instrument de management, de calitatea ei depinzând, sensibil, eficacitatea

managementului organizaţiei / firmei. “Cel ce deţine informaţia, deţinebputerea sau

supremaţia”.

Principalele trăsături ale unui proces de management sunt:

a) dinamismul – este determinat de mobilitatea, schimbarea, atât a problemelor, a

modului diferenţiat de tratare şi rezolvare a lor, cât şi a modalităţilor variate de colaborare,

comunicare şi reglare dintre funcţiile procesului managerial;

b) stabilitatea – este rezultatul consacrării unor mijloace, metode, tehnici şi modalităţi

de lucru utilizate în antrenarea organizaţiei/firmei spre atingerea scopurilor sale;

c) continuitatea – este determinată de însăşi continuitatea procesului de producţie;

d) repetabilitatea – este determinată atât de continuitatea procesului de management,

cât şi de caracterul ciclic a relaţiei cauză efect.

1.2.Funcţiile managementului

În opinia majorităţii autorilor de specialitate cele cinci funcţii ale procesului

managerial sunt: previziunea, organizarea, coordonarea, antrenarea-motivarea,

controlevaluarea.

Previziunea – ca funcţie a managementului, constă în ansamblul proceselor de muncă

prin intermediul cărora se determină principalele obiective ale firmei şi componentele sale,

precum şi resursele şi principalele mijloace necesare realizării lor.

Organizarea – defineşte ansamblul proceselor de conducere prin intermediul cărora

se divizează activitatea ansamblului, stabilindu-se şi delimitându-se subactivităţile şi sarcinile

corespunzătoare, având în vedere resursele disponibile şi utilizarea lor cât mai eficientă.

1.2.3.Coordonarea

Aceasta constă în ansamblul proceselor prin care se sincronizează deciziile şi acţiunile

personalului unei firme şi ale subsistemelor sale, în cadrul previziunilor şi organizării stabilite

anterior.

Coordonarea îmbracă două forme:

a) bilaterală: manager-subordonat;

b) multilaterală: manager-mai mulţi subordonaţi.

1.2.4.Antrenarea-motivarea

Accentul în cadrul acestei funcţii cade, pe de o parte, pe antrenarea şi motivarea

personalului, iar pe de altă parte, pe luarea deciziei. Decizia (comanda) defineşte ansamblul

proceselor prin care se schimbă natura şi conţinutul resurselor firmei, contribuind la

4

modificarea sistemului de nevoi şi urmăreşte realizarea optimului economico-social al

acesteia.

Antrenarea încorporează ansamblul proceselor de muncă prin care personalul unei

firme este determinatsă contribuie la stabilirea şi realizarea obiectivelor previzionate, în

conformitate cu factorii motivatori, respectiv împletirea intereselor firmei cu cele ale

salariaţilor şi invers.

Fundamentul antrenării îl reprezintă motivarea.

Caracteristic managementului ştiinţific este conceperea motivării şi implicit a

antrenării pe baza aşa-numitelor scări motivaţionale, respectiv a elementelor care prezintă

interes pentru componenţii firmei şi care sunt ordonate în funcţie de succesiunea lor (ex. scara

motivaţională a lui Abraham Maslow – necesităţi/nevoi) după cum urmează:

- fundamentale (fiziologice) – aer, apă, adăpost, hrană, sex;

- siguranţa (securitatea) – economii, siguranţa muncii, asigurări;

- afecţiune – acceptare, afiliere la grup;

- stima (statutul social) – prestigiu, statut, însemne (recunoaştere);

- autorealizare – a fi ceea ce eşti capabil să fi.

Pentru o antrenare eficace este necesar ca procesul motivării să întrunească simultan

mai multe caracteristici:

a) să fie complex – utilizarea combinată a stimulentelor materiale şi morale;

b) să fie diferenţiat – motivaţiile şi modul de folosire să ţină cont de caracteristicile fiecărei

persoane şi ale fiecărui colectiv de muncă;

c) să fie gradual – să satisfacă succesiv necesităţile personalului şi în strânsă corelaţie cu

aportul său.

1.2.5.Control – evaluarea

Aceasta constă în ansamblul proceselor de urmărire, prin care performanţele firmei

sunt măsurate şi comparate cu obiectivele şi standardele stabilite iniţial, în vederea eliminării

deficienţelor constatate şi integrării abaterilor pozitive.

Funcţia de control – evaluare are patru etape:

E1: evaluarea rezultatelor;

E2: compararea rezultatelor cu standardele;

E3: identificarea cauzelor perturbaţiilor;

E4: corectarea deviaţiilor înregistrate.

1.3.Firma şi funcţiunile sale

Prin firmă/întreprindere se înţelege un grup de persoane organizate potrivit anumitor

cerinţe juridice, economice, tehnologice şi manageriale, care concep şi desfăşoară un complex

de procese de muncă, folosind anumite mijloace de muncă, concretizate în produse şi servicii

în vederea obţinerii unui profit cât mai mare.

Principalele componente ale firmei ca sistem sunt:

a) Obiective:

- obţinerea unui anumit profit şi rată a profitului;

- realizarea unui anumit volum al producţiei;

- diversificarea producţiei.

b) Elemente: - materiale;

- umane;

5

- financiare;

- informaţii.

c) Variabile: - capacităţi;

- parametrii de funcţionare;

- randament;

- nivel de pregătire;

- valoare;

- viteză de rotaţie.

d) Relaţii: - relaţii om – maşină;

- relaţii interpersonale.

e) Transformări:

- privatizarea;

- retehnologizarea;

- modificarea structurii producţiei;

- modernizări informatice.

f) Intrări:

- materii prime, materiale;

- utilaje;

- forţă de muncă.

g) Parametrii:

- prevederile legislaţiei privind societăţile comerciale şi regiile autonome;

- norme de consum de materii prime;

- norme de calitate.

h) Ieşiri:

- produse;

- servicii;

- lucrări;

- bani;

- informaţii.

Firmele se organizează în toate domeniile de activitate, având drept obiectiv obţinerea

de profit de către cei care le-au înfiinţat.

Abordată ca sistem, firma are următoarele trăsături:

a) este un sistem complex – deoarece încorporează resurse umane, materiale,

financiare, informaţionale, aceste patru categorii de resurse se combină, dând naştere la

diferite subsisteme ca: şantier, secţii principale, secţii auxiliare de producţie, etc.;

b) este un sistem socio-economic – deoarece grupele de salariaţi desfăşoară procese

de muncă generatoare de noi valori de întrebuinţare;

c) este un sistem deschis – deoarece se manifestă ca o componentă a numeroase alte

sisteme cu care se află în relaţii continue pe multiple planuri;

d) este un sistem organic adaptiv – deoarece se schimbă permanent sub influenţa

factorilor endogeni şi exogeni;

e) este un sistem tehnico-material – în sensul că între mijloacele de muncă, materiile

prime şi materialele utilizate, există anumite legături ce se manifestă prin dependenţa dintre

subdiviziunile sale;

f) are un profund caracter operaţional.

Funcţiunile firmei sunt:

1. Funcţiunea de cercetare-dezvoltare – reuneşte ansamblul activităţilor desfăşurate

în cadrul firmelor, prin care se concepe şi se implementează progresul tehnico-şiinţific.

6

Activităţile de cercetare-dezvoltare în firmele moderne reprezintă principala reflectare

la nivel microeconomic a transformării ştiinţei într-un vector al dezvoltării.

Funcţiunea de cercetare-dezvoltare cuprinde trei activităţi:

A. - Activitatea de previzionare a funcţionării şi dezvoltării firmei;

B. - Activitatea de concepţie tehnică;

C. - Organizarea activităţii de cercetare-dezvoltare.

A. - Activitatea de previzionare – constă în elaborarea proiectelor, strategiilor şi

politicilor firmei, concretizate în planuri şi prognoze, în defalcarea pe perioade şi principalele

subdiviziuni organizatorice şi în urmărirea realizării lor.

B. - Activitatea de concepţie tehnică – include ansamblul cercetărilor aplicative şi a

dezvoltărilor cu caracter tehnic efectuate în cadrul firmei.

C. - Organizarea – reuneşte ansamblul proceselor de elaborare, adaptare şi

introducere de noi concepte şi tehnici cu caracter organizatoric.

2. Funcţiunea comercială – încorporează ansamblul proceselor de cunoaştere a

cererii şi ofertei pieţei de procurare a resurselor materiale necesare desfăşurării activităţii

de producţie a firmei şi de vânzare a produselor şi serviciilor acesteia.

Funcţiunea comercială cuprinde trei activităţi:

A. - Activitatea de aprovizionare tehnico-materială;

B. - Activitatea de vânzare-desfacere;

C. - Activitatea de marketing.

A. - Activitatea de aprovizionare tehnico-materială – reuneşte ansamblul

atribuţiilor prin care se asigură factorii materiali de producţie necesari realizării obiectivelor.

B. - Activitatea de vânzare desfacere– reuneşte ansamblul atribuţiilor prin care se

asigură nemijlocit trecerea produselor şi serviciilor din sfera producţiei în sfera circulaţiei.

Principalele atribuţii ale activităţii de vânzare sunt:

- elaborează, pe baza studierii pieţei, planul de vânzări;

- asigură portofoliul de comenzi pentru produse finite şi servicii;

- livrează produsele şi serviciile.

C. Activitatea de marketing – cuprinde ansamblul atribuţiilor prin care se asigură

studierea pieţei interne şi externe, cunoaşterea necesităţilor şi comportamentului

consumatorilor în vederea stabilirii celor mai adecvate modalităţi de orientare a producţiei şi

de creştere a vânzării produselor şi serviciilor.

Principalele atribuţii ale activităţii de marketing sunt:

- prospectarea pieţei interne;

- prospectarea pieţei externe;

- propunerea structurii, volumului şi eşalonării în timp a produselor şi serviciilor de

realizat în firmă.

3. Funcţiunea de producţie – încorporează ansamblul proceselor de muncă prin care

se transformă obiectele muncii în produse şi servicii şi se creează nemijlocit condiţiile

tehnico-materiale, organizatorice şi de deservire necesare desfăşurării fabricaţiei în bune

condiţii.

Funcţiunea de producţie cuprinde următoarele activităţi principale:

A. Programarea, lansarea şi urmărirea producţiei;

B. Fabricaţia;

C. Controlul tehnic de calitate;

D. Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajelor;

E. Producţia auxiliară.

A. - Programarea, lansarea şi urmărirea producţiei – reuneşte atribuţiile prin care

se determină cantităţile de produse şi servicii ce trebuie realizate în perioade reduse, pe locuri

7

de muncă, cu respectarea anumitor condiţii de calitate şi consum de muncă vie şi

materializată.

B. - Fabricaţia – presupune executarea produselor şi serviciilor programate conform

cerinţelor de calitate, cantitate şi a termenelor stabilite anterior.

C. - Controlul tehnic de calitate – reuneşte ansamblul proceselor prin care se

compară caracteristicile calitative ale resurselor materiale şi ale produselor executate cu

standardele şi normele de calitate.

D. Activitatea de întreţinere şi reparare a utilajelor – reuneşte ansamblul

proceselor menite să asigure menţinerea echipamentelor de producţie şi a celorlalte dotări în

stare de funcţionare normală prin preîntâmpinarea şi eliminarea efectelor uzurii fizice şi

morale (dacă este posibil).

E. - Producţia auxiliară – reuneşte procesele de muncă din care se asigură energia

electrică, termică, apa, aburul etc. necesare desfăşurării normale a proceselor producţiei de

bază.

4. Funcţiunea financiar-contabilă – cuprinde ansamblul activităţilor prin care se

asigură resursele financiare necesare atingerii obiectivelor firmei, precum şi evidenţa valorică

a mişcării întregului său patrimoniu.

Funcţiunea financiar-contabilă cuprinde trei activităţi principale:

A. - Activitatea financiară;

B. - Activitatea contabilă;

C. - Controlul financiar intern.

A. - Activitatea financiară – reuneşte ansamblul proceselor prin care se determină şi

se obţin resursele financiare necesare atingerii obiectivelor.

B. - Activitatea contabilă – reuneşte ansamblul proceselor prin care se înregistrează

şi se evidenţiază cantitativ şi valoric resursele materiale, umane şi financiare.

C. - Controlul financiar intern – reuneşte ansamblul proceselor prin care se verifică

respectarea normelor legale cu privire la existenţa, integritatea, utilizarea şi păstrarea valorilor

materiale şi băneşti cu care firma este dotată.

5. Funcţiunea de personal – reuneşte ansamblul proceselor prin care se asigură

resursele umane necesare, precum şi utilizarea, dezvoltarea, antrenarea şi motivarea acestora.

CAP. II MANAGEMENTUL FINANCIAR

2.1.Definirea managementului financiar

Managementul financiar este definit ca o funcţiune a cărui scop constă în asigurarea

permanentă a întreprinderii cu fondurile necesare, înregistrarea şi evidenţa cantitativ-valorică

a resurselor materiale şi financiare precum şi controlul cu privire la rentabilitatea operaţiunilor

angajate cu aceste fonduri.

Pentru realizarea unui management financiar eficient, într-o economie de piaţă, sunt

necesare:

- asigurarea unei autonomii financiare a întreprinderii care presupune realizarea pe criterii

economice reale a procesului de procurare a fondurilor;

- aşezarea pe noi baze a relaţiilor întreprinderii cu piaţa financiară internă şi internaţională.

2.2.Obiectivele managementului financiar

Obiectivele managementului financiar urmăresc în esenţă realizarea obiectivelor

fundamentale ale întreprinderii şi constau în principal în: maximizarea profitului şi

maximizarea valorii întreprinderii (a averii acţionarilor). Managementul financiar trebuie să

8

caute investiţiile creatoare de bogăţie şi să reţină acele investiţii şi mijloace financiare care

permit obţinerea valorii maxime a întreprinderii.

Maximizarea valorii întreprinderii (a averii acţionarilor) este dată de pieţele financiare

pentru întreprinderile cotate la bursă, fiind motivată de următoarele elemente:

- întreprinderea aparţine proprietarilor (asociaţi, acţionari, antreprenori individuali etc.)

care au interesul să crească valoarea investiţiilor lor;

- acest obiectiv este mai complex, deoarece ţine cont de incertitudine, de risc şi de timp;

- obiectivul maximizării valorii întreprinderii este unul operaţional, respectiv orice

decizie financiară poate duce la creşterea valorii întreprinderii sau invers;

- distribuirea de acţiuni determină conducătorii să crească valoarea întreprinderii.

Printre obiectivele informării financiar-contabile se pot menţiona următoarele:

- furnizarea de informaţii utile luării deciziilor;

- furnizarea de informaţii pentru a fi folosite de utilizatori care nu au puterea, competenţa

sau resursele necesare pentru obţinerea informaţiilor şi care solicită situaţiile financiare

pentru a aprecia activitatea economică a întreprinderii;

- furnizarea de informaţii utile investitorilor şi creditorilor, pentru a le permite să prevadă,

să compare şi să evalueze fluxurile monetare şi potenţiale, în termeni de mărime şi risc;

- furnizarea de informaţii care să permită să se prevadă, evalueze şi compare capacitatea

întreprinderii de a produce beneficii;

- furnizarea de informaţii utile pentru a se aprecia capacitatea conducătorilor de a utiliza

resursele întreprinderii într-o manieră eficientă;

- prezentarea activităţilor principale ale întreprinderii care pot să fie descrise şi măsurate;

- furnizarea de informaţii reale privind operaţiunile economice şi alte evenimente utile

pentru previziunea, compararea, analiza şi evaluarea capacităţii întreprinderii de a

produce beneficii.

Bilanţul contabil, ca document oficial de gestiune al unităţii patrimoniale, trebuie să

prezinte o imagine fidelă, clară şi completă a patrimoniului, a situaţiei obţinute la încheierea

exerciţiului.

În acest scop, trebuie respectate, cu bună credinţă, regulile privind evaluarea

patrimoniului şi celelalte norme şi principii contabile conform normelor în domeniu, cum

sunt:

- Principiul prudenţei.

- Principiul permanenţei metodei

- Principiul continuităţii activităţii.

- Principiul independenţei exerciţiului.

- Principiul intangibilităţii bilanţului de deschidere.

- Principiul necompensării.

2.3.Domenii de abordare a managementului financiar

Domeniile de abordare a managementului financiar sunt următoarele:

1. Activitatea financiară cu probleme referitoare la:

- politica financiară a întreprinderii: ritmul şi modalităţile de creştere a capitalului,

organizarea structurii financiare;

- planificarea financiară (bugetul de venituri şi cheltuieli) prin care se previzionează

principalii indicatori economico-financiari;

- capitalul şi fondurile unităţii patrimoniale: structura capitalului, investiţiile de capital,

politica dividendelor;

- creditarea pe termen scurt, mediu şi lung pentru acoperirea nevoilor suplimentare de fonduri;

9

- politica preţurilor şi tarifelor pentru produsele şi serviciile realizate;

- asigurarea relaţiilor financiare ale societăţii cu instituţiile bancare şi bugetul statului.

2. Activitatea contabilă cu probleme referitoare la:

- gestiunea financiară a patrimoniului întreprinderii;

- contabilitatea sintetică şi analitică a patrimoniului;

- determinarea rezultatului exerciţiului şi întocmirea bilanţului;

- asigurarea integrităţii şi apărarea bunurilor economice ale societăţii.

3. Controlul financiar care răspunde de:

- modul de administrare şi gestionare a patrimoniului societăţii;

- rezultatele activităţii economico-financiare a întreprinderii.

2.4.Organizarea activităţii financiar-contabile

Organizarea internă a activităţii financiar-contabile variază în funcţie de mărimea şi

complexitatea unităţii patrimoniale.

Activitatea financiar-contabilă este condusă de directorul economic (contabil şef) care

are următoarele atribuţii:

- prezintă managerului general propuneri de fundamentare şi elaborare a politicii generale a

întreprinderii;

- asigură evidenţa contabilă la zi a elementelor patrimoniale;

- asigură integritatea şi apărarea bunurilor unităţii, în care scop elaborează norme de control;

- asigură elaborarea planurilor financiare (bugetul de venituri şi cheltuieli);

- asigură relaţiile cu instituţiile financiare, bancare, bugetul statului, bugetul local şi alte

instituţii;

- elaborează previziuni financiare (necesarul de capital şi fonduri);

- elaborează rapoarte privind problemele financiare, analizează şi interpretează rezultatele

financiare etc.

CAP. III MECANISME, FLUXURI ŞI CICLURI FINANCIARE

Mecanismele financiare ale întreprinderii sunt strâns legate de relaţiile de schimb care

există între agenţii economici. Nu se poate analiza viaţa financiară a întreprinderii fără a o

plasa în contextul economic, financiar şi social căreia îi aparţine şi la dezvoltarea căruia

contribuie.

De obicei, problemele financiare sunt abordate prin intermediul documentelor şi

registrelor contabile, însă contabilitatea este o tehnică de înregistrare şi de analiză, al cărui

obiectiv principal este evidenţierea corectă a existenţei şi mişcării elementelor patrimoniale

ale întreprinderii, calculul profitului sau a pierderii unei perioade de gestiune şi inventarul

permanent al situaţiei patrimoniale. Analiza economică este cea care permite să se pună în

evidenţă principalele caracteristici ale problemelor financiare.

În acest fel se explică uşor recurgerea la documentele contabile, şi în mod deosebit la

bilanţul contabil.

3.1.Funcţia întreprinderii şi mediul de afaceri

Funcţia întreprinderii nu are semnificaţie decât în mediul de afaceri în care ea

evoluează. Capitalul întreprinderii este constituit la un moment dat dintr-un ansamblu de

bunuri imobile şi mobile sau “active”, precum clădiri, utilaje industriale, maşini, instalaţii de

lucru, materii prime, diverse materiale etc. Evaluarea lor constituie activul patrimonial,

respectiv activul bilanţului întreprinderii.

10

Dacă bunurile deţinute pot fi sesizate la un moment dat, mişcările bunurilor şi

serviciilor, care rezultă din schimburi, nu pot fi sesizate decât pe o perioadă determinată.

3.2.Mecanisme financiare

În economia de piaţă, funcţionarea mecanismului economic, impune existenţa unor

mecanisme de autoreglare a proceselor economice.

Mecanismul financiar reprezintă un sistem cu forme de funcţionare a relaţiilor

financiare si de credit, precum şi principii, metode, instrumente şi organe de conducere a

activităţii financiare dintr-o întreprindere.

Elementele componente ale mecanismului financiar sunt: sistemul financiar,

fondurile financiare, instituţiile şi organismele financiare, pârghiile economicofinanciare,

instrumentele şi tehnicile financiare, legislaţia financiară.

Mecanismele financiare sunt într-o mare diversitate si anume: mecanismele circuitului

capitalului, mecanismul amortizării imobilizărilor, mecanismul ciclurilor de exploatare,

mecanismul ciclurilor de investiţii, mecanismul privind autofinanţarea bugetară etc. Acestea

au un rol deosebit în conducerea şi organizarea activităţii financiare, trebuie puse în mişcare

procesele de naştere şi derulare a fluxurilor şi ciclurilor financiare, a capitalurilor şi finanţelor

astfel încât să ducă la creşterea rentabilităţii, eficienţei, lichidităţii etc.

3.3.Fluxuri financiare

Prin flux se înţelege cantitatea de bunuri sau monedă transferată într-o anumită

perioadă între agenţii economici.

Se disting 2 categorii de fluxuri:

1. Fluxuri reale sau fizice de bunuri şi servicii care se nasc numai după o prealabilă

acumulare de bunuri şi servicii sau monedă la fiecare întreprindere şi se măsoară prin evaluări

monetare.

2. Fluxuri financiare – de monedă sau înlocuitori, astfel:

a) fluxuri financiare de contrapartidă care apar în cazul cumpărării unui bun cu plata

în numerar prin înlocuirea imediată a unui activ fix cu monedă şi are ca efect modificarea

compoziţiei stocurilor unei întreprinderi.

b) fluxuri financiare decalate care apar în situaţii când unui schimb fizic nu-i

corespunde imediat un schimb financiar şi se materializează pentru o creanţă la furnizor şi o

datorie la cumpărător. Apar în cazul operaţiilor comerciale însoţite de un credit, adică creanţa,

respectiv datoria, se vor stinge la o dată ulterioară.

c) fluxuri financiare multiple, respectiv activele financiare devin obiectul unor

tranzacţii adică întreprinderea îşi poate schimba creanţa pe monedă apelând la un intermediar

financiar. În acest caz apar următoarele fluxuri: transferul bunurilor indicate de furnizor la

cumpărător – un flux financiar în care furnizorul vinde creanţa unei terţe persoane şi

încasează contravaloarea bunurilor – şi alt flux financiar în care cumpărătorul achită suma

adică stinge datoria faţă de terţi.

d) fluxuri financiare autonome care apar în cazul operaţiunilor de acordare sau primire

de împrumuturi când are loc transferul de monedă de la o persană la alta (fizică sau juridică).

3.4.Cicluri financiare

Ciclurile financiare constau în totalitatea operaţiunilor care intervin între momentul

transformării monedei în bani sau servicii şi momentul în care întreprinderea îşi recuperează

moneda.

11

Întreprinderea trebuie să-şi recupereze nu numai volumul iniţial de monedă, ci şi un

surplus de monedă pentru dezvoltare.

În cadrul întreprinderii distingem următoarele cicluri:

1. Ciclul de exploatare care asigură realizarea obiectivelor de bază ale întreprinderii,

respectiv producerea de bunuri şi servicii. Ciclul de exploatare cuprinde trei faze:

- faza de aprovizionare prin care se asigură bunuri pentru procesul de producţie;

- faza de producţie prin care se transformă bunurile intrate şi se obţin produsele finite;

- faza de comercializare – produsele finite sunt vândute;

Ciclul de exploatare funcţionează continuu pentru a asigura folosirea optimă a

capacităţii de producţie şi a forţei de muncă şi este asigurată de constituirea de stocuri (materii

prime, producţia în curs de execuţie, produse finite).

2. Ciclul de investiţii

3. Ciclul operaţiunilor financiare constau în totalitatea operaţiunilor şi procedeelor de

acordare sau luare de împrumut precum şi achiziţiile de titluri de plasament. Acordarea unui

împrumut transformă moneda în activ financiar de la care se obţin dobânzi. Achiziţionarea de

titluri de plasament (acţiuni şi obligaţiuni) constituie o alocare de monedă pentru o creanţă de

la care se obţine un venit financiar (dividende, dobânzi).

CAP. IV COMPONENTELE MANAGEMENTULUI FINANCIAR

Managementul financiar se ocupă de toate aspectele referitoare la modul în care îşi

utilizează o firmă resursele financiare în scopul maximizării profitului pe termen lung.

Managementul financiar cuprinde următoarele activităţi:

A - Planificarea financiară, care previzionează performanţa întreprinderii în termeni

financiari, pentru a oferi o evaluare generală a modului cum evoluează aceasta şi a furniza o

bază pentru luarea deciziilor de natură financiară şi pentru a procura resursele financiare

necesare activităţii.

B - Contabilitatea financiară, care clarifică, înregis-trează şi interpretează în monedă

tranzacţiile şi orice operaţiune de natură financiară. Contabilitatea financiară implică înregis-

trarea şi actualizarea tranzacţiilor (înregistrarea contabilă), întocmirea bilanţurilor contabile şi

a conturilui de profit şi pierdere. Aceste situaţii contabile întocmite de firmă vor fi auditate

pentru a asigura că ele reprezintă “o redare reală şi corectă” a performanţelor şi a situaţiei sale

financiare. Dar pe lângă respectarea legislaţiei şi regulilor contabile există şi un alt scop

pentru contabilii firmelor, acela de a realiza o “contabilitate creativă” în dorinţa de a prezenta

terţilor (mediului de afaceri, investitorilor) o imagine pozitivă a întreprinderii.

C - Analiza financiară, care analizează performanţele întreprinderii în termeni de analiză a

variaţiei, analiză cost-volum-profit, analiza mixului de vânzări, analiza riscului, analiza cost-

beneficii şi analiza cost-eficacitate.

D - Contabilitatea internă de gestiune, care calculează costurile de producţie, furnizează

elementele de bază pentru alocarea cheltuielilor de produse şi procese de producţie, pregăteşte

şi controlează bugetele financiare şi se ocupă în special de contabilitatea cheltuielilor

generale. Contabilitatea internă de gestiune furnizează datele pentru analiza financiară, pentru

întocmirea bugetului şi pentru evaluarea capitalului.

E - Evaluarea capitalului şi întocmirea bugetului, selectează şi planifică investiţiile pe baza

rentabilităţii estimate a fi obţinute de pe urma realizării lor. Tehnicile de evaluare a capitalului

cuprind rata medie a rentabilităţii, rambursarea şi actualizarea cash-flow-ului (fluxurilor de

numerar).

4.2.Planificarea financiară

12

Planificarea financiară este procesul de previzionare a performanţelor unei firme, care

oferă o măsură a modului cum evoluează aceasta şi a furnizează o bază pentru luarea

deciziilor referitoare la viitoarele necesităţi de finanţare şi la ratele de creştere şi profitabilitate

necesare, pentru a face faţă aşteptărilor acţionarilor şi mediului de afaceri.

Activităţi de planificare financiară

Principalele activităţi de planificare financiară sunt:

Previzionarea profitului – previzionarea nivelurilor viitoare ale profitului,

cheltuielilor de desfacere şi a celor generale.

Previzionarea cash-flow-ului – previzionarea fluxurilor de numerar care intră şi ies

din firmă şi a soldului contului bancar curent.

Planificarea fiscală – previzionarea incidenţei impozitului pe profitul societăţii,

asupra câştigurilor din capital, a taxei pe valoarea adăugată (măsura în care întreprinderea este

pe ansamblul activităţii plătitor net sau primitor net) şi plăţilor către sistemul naţional de

asigurări.

Bugetarea pe termen lung – pregătirea capitalului pe termen lung şi a bugetelor

financiare care indică ce fonduri vor fi necesare în viitor.

Procurarea resurselor financiare – a decizii pe baza proiecţiilor financiare şi

bugetelor volumul capitalului şi lichidităţilor necesare în viitor şi efectuarea paşilor necesari

pentru procurarea resurselor financiare şi asigurarea fluxurilor de numerar.

Planificarea profitului şi a dividendelor – planificarea atingerii unei rate de profit şi

plăţii de dividende, prin realizarea unei valori ale câştigului pe acţiune şi ale coeficientului de

capitalizare a rezultatelor care să satisfacă partenerii, mediul de afaceri şi investitorii existenţi.

Planificarea strategică – furnizează baza de date generale şi raţionale pentru

planurile strategice ale între-prinderii în termeni de profit, creştere, achiziţii, diversificare,

investiţii externe şi planificarea portofoliului.

4.3.Definirea şi rolul bugetului de venituri şi cheltuieli

Previziunile financiare exprimă politica financiară a întreprinderii, planul de

dezvoltare al acesteia, ale cărui componente sunt industriale, comerciale, financiare, umane.

Procesul de planificare urmează un demers alternativ, printr-o explorare a diferitelor căi de

dezvoltare posibile pentru o întreprindere şi orice iniţiativă în domeniul economic se

realizează prin acumularea de resurse financiare şi crearea unui capital economic.

În economia românească, bugetul de venituri şi cheltuieli cuprinde totalitatea

secţiunilor de previziune financiară care evidenţiază veniturile, cheltuielile, rezultatul net al

exerciţiului şi repartizarea lui, fondurile proprii şi împrumutate, încasările şi plăţile în lei şi

valută, principalii indicatori economico-financiari.

Bugetul de venituri şi cheltuieli al întreprinderilor reflectă modul de formare,

administrare şi utilizare a mijloacelor financiare şi asigură furnizarea informaţiilor necesare

fundamentării deciziilor privind gestiunea acestora. Prin structura sa, acesta reprezintă

instrumentul principal de programare a rezultatelor financiare, precum si a fondurilor

necesare.

Prin buget se defineşte previziunea pentru o perioadă de timp dată (an, trimestru, lună)

atât a veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare, cât şi al echilibrului financiar,

fluxurilor băneşti şi financiare, care asigură realizarea programelor de activitate şi a capacităţii

de plată a întreprinderii.

Organizaţiile statale îşi stabilesc bugetele prin legi valabile de regulă pe un an

calendaristic sau pe un an fiscal. Comunităţile locale (consiliile locale, primăriile

13

municipiilor, oraşelor şi comunelor, consiliile judeţene, prefecturile, alte servicii publice de

interes local) îşi dimensionează veniturile şi cheltuielile în funcţie de resurse şi nevoi, iar

instituţiilor publice de interes naţional sau local li se alocă credite bugetare potrivit profilului

şi obiectului lor de activitate.

În baza prevederilor art. 111 din Legea nr. 31/1990 republicată privind activităţile

comerciale, adunările generale ale acţionarilor ale societăţilor pe acţiuni sunt obligate să

stabilească şi bugetul de venituri şi cheltuieli pentru exerciţiul următor. În procesul de

elaborare şi de execuţie a bugetului de venituri şi cheltuieli se va urmări în mod obligatoriu

respectarea principiilor eficienţei maxime şi echilibrului financiar, rezultatele financiare şi

fluxurile băneşti care să asigure realizarea programelor de activitate şi capacitatea de plată a

întreprinderii.

Ca instrument de previziune, bugetul de venituri şi cheltuieli joacă un rol deosebit în

activitatea unităţii economice, concretizat în: asigură determinarea optimă a nivelului

veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor întreprinderii; stabileşte modul de asigurare a

resurselor proprii pentru finanţarea activităţii economice, pentru necesităţile de plată a

obligaţiilor, precum şi nevoilor social-culturale, de risc comercial, de plată a salariilor etc.;

asigură echilibrul financiar al întreprinderii prin dimensionarea veniturilor şi cheltuielilor, a

resurselor şi utilizărilor numai în funcţie de producţia, serviciile şi lucrările de executat

contractate pe diferite perioade; asigură un echilibru între fluxurile băneşti de intrare şi ieşire

în şi din întreprindere, între necesităţile de resurse şi posibilitatea acoperirii lor; asigură

previziunea relaţiilor cu banca, cu furnizorii şi clienţii, cu bugetul de stat şi bugetul

asigurărilor sociale şi alte organisme economico-sociale; reflectă modul de formare,

administrare şi utilizare a mijloacelor financiare necesare bunei funcţionări a întreprinderii;

furnizează informaţiile necesare fundamentării deciziilor financiare privind gestionarea

patrimoniului întreprinderii.

Bugetele de venituri şi cheltuieli elaborate de regiile autonome şi societăţile cu capital

de stat asigură baza de date pentru întocmirea şi fundamentarea bugetului public naţional.

La elaborarea şi executarea bugetului de venituri şi cheltuieli se va urmări respectarea

principiilor eficienţei maxime şi echilibrului financiar, şi anume:

- mobilizarea tuturor resurselor (veniturilor) de care dispune întreprinderea în vederea

finanţării activităţii;

- dimensionarea corectă şi cu spirit de economie a cheltuielilor cuprinse în buget;

- reflectarea în bugetul de venituri şi cheltuieli a modificărilor produse în structura şi evoluţia

patrimoniului şi a capitalului propriu (capital social, fonduri, rezerve, provizioane, profit etc.);

- evaluarea şi dimensionarea relaţiilor băneşti interne şi externe ale unităţii;

- stabilirea previzională a ratei rentabilităţii economice (profit brut previzibil /capital

permanent), a ratei rentabilităţii financiare (profit net / capital propriu), a ratei autonomiei

financiare (capital străin /capital propriu) şi a altor indicatori financiari de referinţă.

Elementele care formează veniturile unităţii economice se constituie din sumele

încasate sau de încasat din:

- livrări de bunuri, executări de lucrări şi prestări de servicii;

- executarea unei obligaţii legale din partea terţilor;

- venituri financiare;

- venituri extraordinare;

- venituri din producţia stocată;

- venituri din producţia imobilizată;

- diminuarea sau anularea provizioanelor;

- preţul de vânzare al activelor cedate.

Veniturile, după natura lor, se grupează în:

- venituri din exploatare;

14

- venituri financiare;

- venituri extraordinare;

- venituri din diminuarea sau anularea provizioanelor.

Cheltuielile unităţii patrimoniale privesc:

- consumurile activităţii de producţie, lucrările executate şi serviciile prestate;

- cheltuieli de personal;

- executarea unor obligaţii legale sau contractuale;

- cheltuieli extraordinare;

- amortizările şi provizioanele constituite;

- valoarea contabilă a activelor cedate, distruse sau dispărute.

După natura lor, cheltuielile se grupează în:

- cheltuieli de exploatare;

- cheltuieli financiare;

- cheltuieli extraordinare;

- cheltuieli cu amortizările şi provizioanele;

- provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;

- cheltuieli cu impozitul pe profit calculat potrivit legii.

Rezultatul exerciţiului (profit sau pierdere) se determină ca diferenţă între veniturile şi

cheltuielile exerciţiului, indiferent de data încasării sau plăţii lor şi cuprinde rezultatul curent,

rezultatul extraordinar şi impozitul pe profit. Rezultatul exerciţiului reprezintă soldul final al

contului de profit şi pierdere ce se supune repartizării.

Unele formulare se completează numai de către între-prinderile care întrunesc

condiţiile prevăzute de lege (de exemplu, Bugetul activităţilor de încasări şi plăţi în valută,

Bugetul activităţii de investiţii, Împrumuturi garantate de stat).

Deşi bugetul de venituri şi cheltuieli al unei întreprinderi se definitivează şi se aprobă,

de obicei, în ultima lună a anului curent pentru anul următor, preocuparea consiliilor de

administraţie, a managerilor, a compartimentului financiar şi a celorlalte compartimente

funcţionale din fiecare unitate, pentru destinul acesteia în anul următor, trebuie să înceapă din

prima zi anului curent.

Proiectele bugetelor de venituri şi cheltuieli se depun la Ministerul Finanţelor sau la

organele teritoriale ale Ministerului Finanţelor, după caz, precum şi la băncile finanţatoare, în

următoarele cazuri:

- dacă această obligaţie este prevăzută într-un act normativ;

- dacă pentru activitatea unităţilor patrimoniale sunt prevăzute subvenţii sau alocaţii pentru

cheltuieli de capital de la bugetul de stat sau bugetele locale;

- dacă se solicită împrumuturi cu garanţia statului.

4.4.Conţinutul şi structura bugetului de venituri şi cheltuieli

Unităţile patrimoniale, indiferent de forma de proprietate au obligaţia de a întocmi

bugetul de venituri şi cheltuieli, anual, cu defalcarea pe trimestre, care conţine următoarele

secţiuni:

garantate de stat;

15

-financiari.

4.4.1.Bugetul activităţii generale

Formularul conţine, la nivelul societăţii, date privind veniturile, cheltuielile şi

rezultatele financiare preconizate a se realiza în anul curent, comparativ cu cele realizate sau

previzionate în anul precedent.

Relaţia de bază a formularului este:

Rezultatul net al exerciţiului = Venituri totale – Cheltuieli totale

Capitolele principale ale bugetului activităţii generale sunt:

a) Venituri totale structurate astfel:

- venituri din exploatare (venituri din vânzarea semifabricatelor, produselor finite produselor

reziduale, venituri din lucrări şi servicii prestate, studii şi cercetări, redevenţe, locaţii de

gestiune şi chirii, activităţi diverse);

- venituri financiare (venituri provenind din participaţie, alte imobilizări financiare, creanţe

imobilizate, titluri de plasament, diferenţe favorabile de curs valutar,

dobânzi, alte venituri financiare);

- venituri extraordinare – au ca sursă fie operaţiuni de gestiune (bunuri rezultate din

dezmembrarea imobilizărilor corporale), fie operaţiuni de capital (venituri din vânzarea

activelor imobilizate).

b) Cheltuielile totale aferente activităţilor care determină veniturile programate a se realiza în

cursul exerciţiului financiar sunt structurate astfel:

- cheltuieli pentru exploatare şi anume:

- cheltuieli cu materiile prime şi materiale;

- cheltuieli de personal;

- cheltuieli de exploatare privind amortizările şi provizionele;

- cheltuieli privind alte activităţi de exploatare;

- cheltuieli de protocol, reclamă şi publicitate.

- cheltuieli financiare – privesc titlurile de plasament cedate, dobânzile, cheltuielile din

diferenţe nefavorabile de curs valutar, alte cheltuieli financiare;

- cheltuieli extraordinare – legate fie de operaţiuni de gestiune (despăgubiri, amenzi şi

penalităţi, donaţii, subvenţii acordate, pierderi provenite de la debitori diverşi), fie de

operaţiuni de capital (reprezentând active cedate);

- rezerve legale;

- acoperirea pierderilor din anii precedenţi;

- impozitul pe profit.

c) Rezultatul net al exerciţiului şi anume:

- profit sau pierdere.

4.4.2.Bugetul activităţii de producţie

În cazul acestui formular se determină eficienţa activităţilor de producţie pe baza

principalelor elemente ale costurilor de producţie aferente producţiei marfă. Prin acest

formular al bugetului de venituri şi cheltuieli este pus în evidenţă rezultatul activităţii

întreprinderii: profit sau pierdere.

Producţia marfă cuprinde produse finite, semifabricate din producţie proprie, lucrări şi

servicii terminate (recepţionate) executate pentru terţi, inclusiv pentru sectorul de investiţii la

preţurile de livrare preconizate.

Costul de producţie se stabileşte prin însumarea cheltuielilor aferente producţiei marfă

– materii prime şi mate-riale; combustibili, energie şi apă; amortizarea imobilizărilor

16

corporale; lucrări şi servicii executate de terţi; salarii personal; asigurări şi protecţie socială;

alte cheltuieli.

Bugetul activităţii de producţie cuprinde următorii indicatori:

- producţia marfă totală;

- costul de producţie total aferent producţiei marfă fabricată;

- costul producţiei – costul unitar al produselor;

- cheltuieli generale – cheltuieli directe şi indirecte de producţie.

Unităţile care prin bugetul de venituri şi cheltuieli propun subvenţii de la bugetul de

stat au obligaţii să anexeze la acest formular următoarele fundamentări:

- fundamentarea costurilor de producţie;

- fundamentarea costului unitar al produselor;

- fundamentarea cheltuielilor indirecte de producţie;

- fundamentarea cheltuielilor generale ale adminis-traţiei;

- fundamentarea subvenţiilor;

- fundamentarea cheltuielilor de protocol, reclamă şi publicitate.

4.4.3.Bugetul activităţii de trezorerie

Formularul reprezintă o sinteză a resurselor proprii grupate în funcţie de provenienţă,

precum şi destinaţia resurselor pe principalele activităţi generatoare de cheltuieli şi plăţi,

având ca scop stabilirea modalităţilor de asigurare a echilibrului necesar desfăşurării activităţii

în condiţii normale.

Comparând resursele proprii cu necesarul de resurse, rezultă după caz, un excedent sau

un deficit la nivelul resurselor.

Excedent (+) = Resurse proprii – Necesar de resurse

Deficit (-) = Necesar de resurse – Resurse proprii

În caz de deficit se procedează la identificarea modalităţilor de acoperire a acestuia

prin credite sau alte împrumuturi, subvenţii pe produse şi activităţi şi alocaţii pentru investiţii.

În cadrul resurselor proprii sunt evidenţiate distinct:

- disponibilităţile la începutul perioadei – fond de dezvoltare, rezerve şi alte fonduri;

- resursele aferente perioadei – venituri din exploatare, venituri financiare, venituri

extraordinare şi alte resurse.

4.4.4.Bugetul activităţii de încasări şi plăţi în valută

Acest formular se întocmeşte de unităţile patrimoniale care au încasări şi plăţi în

valută efectuate în conformitate cu prevederile Regulamentului privind efectuarea

operaţiunilor valutare. În cadrul acestui buget se urmăreşte programarea şi reglarea (prin

credite) capacităţilor de plată în valută a unităţilor economice respective.

4.4.5.Bugetul activităţii de investiţii

În cadrul acestui formular se dimensionează sursele de acoperire a cheltuielilor pentru

investiţii. Prin întocmirea acestui formular se urmăreşte stabilirea surselor de acoperire a

cheltuielilor pentru investiţii.

4.4.6.Împrumuturi garantate de stat

Acest formular se completează pe baza acordurilor sau contractelor încheiate, pe

fiecare garant (statul sau băncile finanţatoare), exprimat, atât în valută, cât şi în lei; se mai

completează pentru fiecare împrumut, la extern şi la intern, garantat de stat, exprimat atât în

moneda de contract, cât şi în milioane de lei.

17

4.4.7.Rezerve

Formularul se completează pe trei feluri de rezervă şi în cadrul acestora pe fonduri

constituite conform actelor normative. Sunt evidenţiate distinct rezervele legale, cele statutare

şi alte rezerve.

4.4.8.Repartizarea profitului net

Acest formular cuprinde repartizarea profitului net la sfârşitul exerciţiului pe

destinaţiile legale.

4.5.Principalii indicatori economico-financiari

Formularul de buget conţine un număr de 16 indicatori economico-financiari. În

funcţie de domeniul de activitate agenţii economici pot calcula anumiţi indicatori specifici. Pe

baza acestor indicatori se programează, urmăreşte şi analizează activitatea economico-

financiară a agenţilor economici.

Agenţii economici au obligativitatea calculării unui număr minim de 16 indicatori (şi

după caz, indicatori suplimentari, potrivit specificului activităţii), după cum urmează:

1. Pragul de rentabilitate – reflectă nivelul cifrei de afaceri (volumul total al încasărilor)

pentru care profitul este egal cu zero.

Costuri fixe (mii lei)

Prag de rentabilitate = ----------------------------------------

Preţul de livrare - Costuri variabile

unitar (lei/U.M.) unitare (lei/U.M.)

2. Lichiditatea globală (generală) reflectă posibilitatea competenţelor patrimoniale curente de

a se transforma într-un termen scurt în lichidităţi pentru a satisface obligaţiile de plată

exigibile.

Se apreciază o lichiditate globală favorabilă atunci când are o mărime supraunitară

(între 2 – 2,5):

Active circulante

Lichiditate globală = ---------------------------

Datorii curente

3. Lichiditatea redusă (intermediară):

Active circulante – Stocuri

Lichiditatea redusă = ------------------------------------

Datorii curente

Lichiditatea redusă trebuie să tindă spre o mărime unitară (între 0,5/1).

4. Lichiditatea imediată:

Trezorerie

(casa, dispoziţii bancare şi plasamente de

scurtă durată)

Lichiditatea imediată = ------------------------------------------------

Datorii pe termen scurt

5. Rata rentabilităţii economice măsoară eficienţa mijloacelor materiale şi financiare alocate:

18

Profitul exploatării

Rata economică = ------------------------

Total active

Rata rentabilităţii economice trebuie să fie superioară ratei inflaţiei; trebuie să permită

reînnoirea şi creşterea activelor într-o perioadă cât mai scurtă.

6. Solvabilitatea patrimonială reprezintă gradul în care unităţile patrimoniale pot face faţă

obligaţiilor de plată:

Capitalul propriu

Solvabilitatea patrimonială = ---------------------- x 100

Total pasiv

7. Gradul de îndatorare arată limita până la care agentul economic este finanţat din alte surse

decât fondurile proprii:

Plăţi exigibile

Gradul de îndatorare = --------------------- x 100

Total activ

8. Rata profitului:

Profit brut

Rata profitului = --------------------- x 100

Cifra de afaceri

9. Perioada de recuperare a creanţelor:

Debitori + Facturi de încasat

Perioada de recuperare = --------------------------------- x 365 zile

a creanţelor Cifra de afaceri

10. Perioada de rambursare a datoriilor:

Obligaţii

Perioada de rambursare a datoriilor =------------------- x 365 zile

Cifra de afaceri

11. Productivitatea muncii:

Cifra de afaceri

Productivitatea muncii = ---------------------------

Număr total personal

12. Ponderea salariilor în costuri:

Salarii directe

Ponderea salariilor în costuri = -------------------------------- (%)

Costuri directe de producţie

CAP. V CAPITALURILE ÎNTREPRINDERII

5.1.Definirea şi structura capitalurilor întreprinderii

Capitalul este o categorie economică care exprimă totalitatea resurselor materiale care

prin asociere cu factorii de producţie participă la realizarea de noi bunuri economice, cu

scopul de a obţine profit.

19

Din punct de vedere financiar-contabil capitalurile reprezintă componente ale

pasivului patrimonial şi se structurează astfel:

1. Capitaluri proprii, care cuprind:

- Capital social care este constituit din valoarea nominală a activelor sau părţilor sociale şi

este de valoarea aportului în natură sau numerar, rezervele încorporate în capital şi profitul

repartizat pentru majorarea capitalului social.

- Fondurile proprii sunt constituite din amortizări şi din profiturile realizate şi

sunt caracterizate în: fondurile de dezvoltare, fonduri de participare la profit, repartizarea

din profit la fondul de dezvoltare, alte fonduri.

2. Capitalurile împrumutate cuprind: împrumuturi pe termen lung > 5 ani, împrumuturi pe

termen mediu > 1 an şi împrumuturi pe termen scurt < 1 an.

Din punct de vedere al gestiunii financiare se grupează în:

- destinate finanţării activelor fixe (împrumuturi pe termen mediu şi lung)

- destinate finanţării activelor circulante (împru-muturi pe termen scurt).

Se adaugă şi capitaluri permanente, adică capitalul propriu plus împrumuturi pe

termen mediu sau lung.

5.2.Capitalurile proprii ale întreprinderii

Capitalurile proprii sunt constituite din :

1. Contribuţiile externe cuprind:

a) Contribuţia proprietarilor sub forma de aport la constituirea capitalului social şi pentru

care va primi un anumit număr de acţiuni sau părţi sociale.

Acţiunea reprezintă un titlu de participare, de coproprietate care dă dreptul la

dividende. Pentru întreprinderile cotate la bursă, aceste acţiuni pot fi vândute, prin negociere,

în funcţie de cereri şi o ofertă, la un curs ce poate fluctua peste sau sub valoarea nominală, în

funcţie de rezultatele întreprinderii.

Acţiunile pot fi:

- ordinare (comune) sunt cele destinate conducerii, au drept de vot şi îşi asumă riscul în caz

de pierderi sau lichidare.

- preferate, care conferă o serie de avantaje cum ar fi: stabilirea nivelului dividendelor la

emiterea acţiunilor, răscumpărarea de către o societate a acestor acţiuni, prioritate la

rambursarea fondurilor în caz de lichiditare.

Acţiunile se mai pot clasifica în:

- acţiuni la purtător – fără nume, pot fi transmisibile altor persoane.

- acţiuni nominative – nu pot fi transmise decât prin înregistrarea transferului în registrul

întreprinderii, au înscris numele proprietarului.

b) Contribuţia statului sau unor organisme specializate care se materializează prin acordarea

unor prime sau subvenţii nerambursabile şi fonduri proprii cu titlu temporar sau permanent.

Cu ajutorul acestor contribuţii se sprijină întreprinderea aflată în dificultate şi pentru a asigura

dezvoltarea şi rentabilitatea întreprinderii.

2. Contribuţii interne (din interiorul întreprinderii) prin care se realizează procesul de

autofinanţare.

a) Creşterea capitalului este determinată de următoarele cerinţe:

- asigurarea resurselor pentru dezvoltarea întreprinderii pentru investiţii şi modernizări.

- creşterea patrimoniului economic al întreprinderii prin absorbţia totală sau parţială a unei

întreprinderii.

- mărirea credibilităţii întreprinderii în relaţiile cu terţii prin creşterea garanţiei juridice a

acesteia.

- ameliorarea situaţiei financiare a întreprinderii (cu acordul posesorilor de creanţă).

20

Creşterea capitalului se poate realiza prin aporturi noi la capital, încorporarea

rezervelor în capital şi conversia angajamentelor financiare în acţiuni.

b) Reducerea capitalului se realizează în următoarele situaţii: acoperirea pierderilor

acumulate pe mai mulţi ani, restrângerea volumului activităţii întreprinderii şi restrângerea

sumei capitalului, prin rambursarea unei părţi în aporturi şi anularea părţii de capital sau

adoptarea cifrei de capital la situaţia netă.

Modalităţile practice de reducere a capitalului sunt următoarele: reducerea valorii nominale a

acţiunilor sau a părţii sociale, răscumpărarea de către acţionari sau părţilor sociale şi anularea

acestora.

În toate cazurile decizia de creştere sau reducere a capitalului aparţine Adunării

Generale a Acţionarilor.

5.3.Capitalurile împrumutate

Capitalurile împrumutate cuprind următoarele categorii de împrumuturi pe termen

lung, împrumuturi pe termen mediu şi împrumuturi pe termen scurt.

1 - Împrumuturile pe termen lung se acordă pentru o durată de peste 5 ani, acoperă

elementele durabile ale patrimoniului şi se grupează în: împrumut de la bănci, împrumut de la

stat, împrumut de la organismele publice specializate şi împrumut obligatar prin emise de

titluri negociabile (obligaţiuni).

Obligaţiunile îmbracă următoarele forme:

a. obligaţiuni simple – cele cu o rată fixă a dobânzii

b. obligaţiuni indexate – preţul de rambursare şi dobânda se indexează cu un indice ce are

legătură directă cu activitatea întreprinderii;

c. obligaţiuni participante – dau dreptul la o dobândă fixă, la care se adaugă o dobândă

suplimentară indexată în funcţie de beneficiile întreprinderii;

d. împrumuturi obligatorii colective – sunt acordate unui grup de întreprinderi de către

anumite instituţii financiare create special;

e. obligaţiuni convertibile în acţiuni;

f. euro – obligaţiuni – sunt distribuite în străinătatea în devize de care beneficiază societăţile

multinaţionale şi sunt plasate prin intermediul unor grupări bancare internaţionale.

2 - Împrumuturile pe termen mediu se acordă pe o durată de 5 ani, acoperă nevoile

financiare pentru procurarea unor elemente de imobilizări. Îndatorarea întreprinderii prin

aceste împrumuturi nu trebuie să depăşească fondurile proprii, iar garanţia lor este dată de

rentabilităţi viitoare a ale întreprinderii.

3 - Împrumuturile pe termen scurt se acordă pentru o perioadă de până la 1 an, sunt

utilizate pentru ciclul de exploatare, adică pentru procurarea de active circulante şi cuprind

creditele furnizărilor, creditele bancare, diferite creanţe.

5.4.Piaţa capitalurilor

Piaţa capitalurilor este acea piaţă care oferă posibilitatea întreprinderii de a-şi procura

resursele necesare din afară, prin confruntarea ofertei cu cerea de monedă.

Piaţa capitalurilor cuprinde piaţa financiară şi piaţa monetară.

1. Piaţa financiară mijloceşte legătura dintre deţinătorii de disponibilităţi care caută

plasamente de durată a acestora şi unităţile economice care asigură o îmbunătăţire îndelungată

a disponibilităţilor şi cuprinde totalitatea ofertelor şi cerinţelor de fonduri, pentru subscripţii la

capitalul social prin acţiuni şi subscripţii la capitalul împrumutat prin obligaţiuni.

La rândul ei piaţa financiară cuprinde două pieţe complementare:

21

a) piaţa primară pe care se emit titluri (acţiuni şi obligaţiuni) pentru colectarea de fonduri pe

termen lung.

b) piaţa secundară reprezintă bursa de valori, adică locul unde se negociază şi se schimbă

acţiunile şi obligaţiunile emise de întreprindere.

2. Piaţa monetară asigură finanţarea exterioară pe termen scurt asigurând fondurile necesare

întreprinderilor pentru finanţarea activităţilor de exploatare şi este reprezentată de bănci şi alte

instituţii financiare care acordă credite pe termen scurt.

Pe piaţa de capital apar următoarele categorii de agenţi:

a) Acţionarii care sunt deţinătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii.

b) Managerii sunt agenţi mandataţi de acţionari şi au ca obiectiv principal utilizarea resurselor

pentru a obţine profit.

c) Împrumutătorii percep şi încasează dobânzile conform contractului şi sunt supuşi la trei

tipuri de: variaţia ratei dobânzii, variaţia preţurilor, pierderea puterii de cumpărare, riscul de

nerecuperare sau de faliment.

d) Statul intervine prin fiscalitate: taxe de înregistrare, impozit pe profit, taxa pe valoare

adăugată, impozit pe salarii, etc. statul intervine asupra de capital care se face fie direct pe

pieţele de capital, fie prin interpunerea intermediului financiar.

5.5.Costul capitalurilor

Costul capitalului reprezintă rata randamentului minim obţinut de aducătorii de

capital în măsură să garanteze acestora un câştig comparabil celui pe care l-ar putea obţine pe

piaţa de capital cu acelaşi risc.

Dacă pentru întreprindere costul capitalului reprezintă un efort financiar de remunerare

a capitalului procurat, pentru aducătorii de capital, acesta este egal cu rentabilitatea cerută

pentru a consimţi să-şi plaseze disponibilităţile (lichidităţile).

Costul capitalului poate fi studiat sub două aspecte:

a) costul explicit – reprezintă sumele suportate de întreprindere pentru remunerarea

acţionarilor (dividende) şi a creanţelor (care îşi plasează lichidităţile), formând fluxuri

monetare de ieşire.

b) costul implicit – constă în surse care se formează în întreprindere şi se utilizează pe loc

(fond de amortizare, profit, fond de rezervă, etc.), dar acestea nu creează fluxuri financiare.

Costul capitalului mai poate fi analizat sub alte trei aspecte şi anume:

a) Costul capitalului împrumutat care se măsoară în principal prin dobânzi, iar suma

dobânzilor reprezintă costurile capitalului împrumutat.

Dobânda se exprimă în:

- sumă absolută şi depinde, în acest caz, de mărimea capitalului împrumutat, durata

plasamentului şi rata dobânzii;

- procente, sub formă de rată a dobânzii şi reprezintă venitul aferent unei sume de 100 lei

plasată pe o perioadă de un an.

Dobânda poate fi:

- simplă – care nu este generatoare de alte dobânzi şi se calculează după relaţia:

D = Ci x t x r / 100 , unde:

Ci = capitalul împrumutat

t = durata plasamentului

r = rata dobânzii

- compusă – care dă naştere în continuare la alte dobânzi, fiind adăugate la capitalul

împrumutat şi se calculează după relaţia:

D = Ci x r / 100 , unde:

22

Ci = capitalul împrumutat care în primul an este cel iniţial, iar în anii următori se majorează

proporţional cu dobânda de la sfârşitul perioadei precedente (capitalizarea dobânzii);

r = rata dobânzii.

b) Costul capitalului propriu care se măsoară în principal prin dividende, iar suma

dividendelor reprezintă costul capitalului propriu. Dividendele reflectă rentabilitatea maximă

pe care o pot atinge capitalurile proprii pentru a-i mulţumi pe vechii acţionari şi a atrage alţi

acţionari. Costul capitalurilor angajate de acţionari se determină cu relaţia:

profitul net (cel cuvenit acţionarilor)

= ----------------------------------------------------

capitaluri proprii

c) Costul total al capitalului este alcătuit din costul capitalului împrumutat şi costul

capitalului propriu.

CAP. VI ECHILIBRUL FINANCIAR

6.1.Conţinutul economic şi importanţa echilibrului financiar

Echilibrul evocă, în general, ideea de armonie între diferitele elemente ale unui sistem,

ceea ce în domeniul financiar se traduce prin armonizarea resurselor cu nevoile. Astfel,

echilibrul financiar este o formă de manifestare a echilibrului economic şi reflectă asigurarea

resurselor pe de o parte şi respectarea obligaţiilor de plată pe de altă parte.

Echilibrul financiar se realizează atunci când se recuperează integral mijloacele

consumate, respectiv atunci când veniturile sunt egale cu cheltuielile şi necesită o sincronizare

între ritmul cheltuielilor de aprovizionare şi producţie şi cel al încasărilor din activitatea de

exploatare şi vânzării producţiei. Existenţa echilibrului financiar reprezintă o dovadă că

procesul de producţie şi de circulaţie din întreprindere se desfăşoară în condiţii normale.

Ecuaţia care stă la baza echilibrului financiar şi exprimă un ansamblu de corelaţii care

se formează în procesul de rotaţie a capitalului este:

Cf + Of = Fpr + Fc, unde:

Cf = cheltuieli de producţie şi pentru formarea şi dezvoltarea fondurilor de producţie;

Of = obligaţii financiare faţă de terţi (bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,

bugetele locale, băncile, furnizorii, alţi creditori etc.);

Fpr = fonduri din rezultate proprii;

Fc = fonduri din surse financiare centralizate..

Pentru analiza echilibrului financiar se utilizează o serie de instrumente şi anume:

- Bugetul de venituri şi cheltuieli;

- Bilanţul contabil cu anexele lui;

- Graficul de încasări şi plăţi previzionate (pentru sincronizarea în mod operativ a încasărilor

cu plăţile).

6.2.Analiza echilibrului financiar

Noţiunea de echilibru financiar poate fi analizată în funcţie de două concepţii de

elaborare a bilanţului: patrimonială şi funcţională.

1 - În concepţia analizei patrimoniale, întreprinderea apare ca o entitate juridico-economică

ce posedă un patrimoniu, inven-tariat în activul (bunuri, creanţe) şi pasivul bilanţului.

Expresia cea mai simplă a valorii patrimoniale a unei firme la data încheierii exerciţiului

financiar o reprezintă activul net contabil, respectiv capitalurile proprii, calculate ca diferenţă

între activul total, exclusiv elementele de activ fictiv, şi datoriile totale contractate, sau prin

adăugarea la capitalul social a rezultatelor sau rezervelor ce revin acţionarilor.

23

Analiza lichiditate - exigibilitate, numită în practica ţărilor occidentale analiză

patrimonială, prezintă avantajul că pune în evidenţă riscul de insolvabilitate al întreprinderii.

Acesta constă în incapacitatea întreprinderii de a-şi onora angajamentele asumate faţă de terţi.

Analiza lichiditate - exigibilitate se sprijină, pe de o parte, pe concepţia patrimonială a

întreprinderii, iar, pe de altă parte, pe criteriile de clasificare a posturilor bilanţiere. Datele

necesare analizei financiare patrimoniale sunt preluate din bilanţul financiar, pornind de la

construcţia acestuia, respectiv de la elementele conţinute în bilanţul contabil, elemente

structurate după criteriile de lichiditate - exigibilitate.

Elementele de activ sunt structurate în funcţie de creşterea gradului de lichiditate,

începând din partea de sus a activului bilanţier. Lichiditatea reprezintă aptitudinea unui activ

de a se transforma, fără termen, în monedă, dar şi fără pierdere de valoare. Astfel, în activ se

vor înscrie mai întâi elementele cele mai puţin lichide, respectiv imobilizările (necorporale,

corporale, financiare), numite şi nevoi sau întrebuinţări permanente datorită rotaţiei lente a

capitalurilor investite. Se înscriu apoi activele circulante, având un grad de lichiditate mult

mai mare decât imobilizările, motiv pentru care sunt şi nevoi sau întrebuinţări temporare.

Această grupare a posturilor de activ, presupune, nişte riscuri de clasament arbitrar

legate de:

- încadrarea imobilizărilor în afara exploatării în categoria nevoilor permanente, deşi

în realitate sunt elemente uşor vandabile şi în consecinţă mai lichide;

- încadrarea unor elemente mai puţin lichide în categoria stocurilor sau chiar a

creanţelor (în cazul creanţelor nesigure), deşi în realitate pot fi asimilate imobilizărilor etc.

Elementele de pasiv sunt structurate după gradul crescător de exigibilitate, (însuşirea

acestora de a deveni scadente la un anumit termen). Astfel, se vor înscrie în bilanţ mai întâi

capitalurile proprii, provenite de la asociaţi, cât şi din reinvestiri ale acumulărilor anterioare

(rezerve, profit nerepartizat), iar apoi capitalurile din surse publice (subvenţii, provizioane

reglementate şi alte fonduri). Practic, aceste resurse nu au o anumită scadenţă deci, nu sunt

exigibile (decât în situaţii extreme de faliment) şi de aceea pot fi numite şi resurse

permanente sau capitaluri permanente. Datoriile pe termen lung înscrise în categoria

resurselor permanente sunt împrumuturile pe termen lung şi mediu cu scadenţă mai mare de

un an. Datoriile pe termen scurt regrupează ansamblul datoriilor cu scadenţă mai mică de un

an, numite şi resurse temporare.

Cele două părţi ale bilanţului financiar, cuprinzând elemente de activ în strânsă

corespondenţă cu cele de pasiv, reflectă echilibrul financiar pe termen lung, partea de sus a

bilanţului, respectiv nevoile permanente (activul imobilizat net) şi capitalurile permanente

(capitalul social, rezervele, profitul net nerepartizat, provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

mai mari de un an, datoriile pe termen lung, adică cu scadenţe mai mari de un an), iar partea

de jos, respectiv nevoile temporare (activul circulant net, creanţe-clienţi, titlurile de

plasament, disponibilităţile) şi resursele temporare (datorii pe termen scurt, deci cu scadenţe

mai mici de un an, furnizori, salariaţi, creditori diverşi, bugetul de stat şi bugetul asigurărilor

sociale de stat şi de sănătate, bănci etc.) surprinde echilibrul financiar pe termen scurt.

2 - Analiza funcţională presupune o grupare prealabilă a diferitelor operaţii realizate de

agentul economic în raport cu natura, destinaţia sau funcţia lor, de unde şi originea expresiei

“analiză funcţională”.

Analiza funcţională implică, pe de o parte, o nouă concepţie a întreprinderii, iar pe de

altă parte, un nou conţinut pentru analiza financiară. Prezentarea funcţională a bilanţului

evidenţiază aspectele financiare, structurale şi legăturile cu gestiunea previzională, adaptându-

se mai bine cerinţelor managerilor întreprinderii.

În centrul analizei funcţionale se situează funcţia de producţie, respectiv ciclul de

producţie sau de exploatare care are patru faze:

24

faza de aprovizionare – achiziţionarea şi constituirea stocului fizic de materii prime

şi materiale;

faza de fabricaţie – stocurile reale de materii prime şi materiale alimentează

stocurile de producţie în curs de fabricaţie, care în urma procesului de producţie se transformă

în semifabricate şi produse finite;

faza de comercializare – fază în care întreprinderea trebuie să finanţeze stocajul

produselor finite, angajând şi cheltuieli de comercializare până la vânzarea acestora; deci

fluxurile de vânzări îşi au originea în stocurile de produse finite destinate comercializării;

faza încasărilor din vânzări sau faza de încasare a creditelor - clienţi – Dacă

vânzarea se face în numerar, fluxurile reale de ieşire sunt compensate imediat printr-un flux

monetar de intrare. Dacă vânzarea se face pe credit, decalajul fluxurilor dă naştere unui stoc

financiar sub forma creanţelor asupra clienţilor. Acest stoc financiar poate fi considerat o

“rezervă de credit” şi durata sa de indisponibilitate creează o nevoie de finanţare până în

momentul încasării creanţei. În faza de încasare a creditelor-clienţi, banca poate facilita

finanţarea creditului clienţi, mobilizând sau răscumpărând creanţele asupra clienţilor

(scontare, mobilizarea creanţelor comerciale etc.).

6.3.Indicatorii echilibrului financiar

1. Lichiditatea patrimonială – exprimă posibilitatea întreprinderii de a acoperi toate

obligaţiile pe termen scurt din lichidităţile patrimoniale curente.

Acest indicator se exprimă în mai multe modalităţi:

a) Lichiditatea curentă – exprimă posibilitatea componentelor patrimoniului curent de a se

transforma într-un termen scurt în disponibilităţi băneşti pentru a se efectua plăţile exigibile.

𝐿𝑐 =𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒 𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒

𝑑𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒

Indicatorul cel mai favorabil pentru întreprindere este cuprins între 2-2,5.

b) Lichiditatea redusă (intermediară):

𝐿𝑟 =𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒 𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒 − 𝑠𝑡𝑜𝑐𝑢𝑟𝑖

𝑑𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒

Un indicator bun pentru întreprindere este cel situat între 0,5-1.

c) Lichiditatea imediată (testul acid):

𝐿𝑖 = 𝐿𝑖𝑐ℎ𝑖𝑑𝑖𝑡𝑎𝑡𝑖

𝐷𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒

d) Lichiditatea la o anumită dată viitoare:

𝐿𝑣 = 𝐷𝐵 + 𝐼 + 𝐶

𝑃𝐸× 100

unde: - DB = disponibilităţi băneşti şi împrumutate

- I = încasări ce urmează a se rezolva până la sfârşitul datei analizate - C = credite sau

alte împrumuturi ce se pot obţine pe bază de contracte până la sfârşitul perioadei

- PE = plăţi exigibile în perioada analizată.

2. Solvabilitatea patrimonială – arată gradul în care întreprinderea poate face faţă

obligaţiilor de plată îndeosebi din surse proprii.

Acest indicator se calculează de asemenea în două variante, astfel:

a) Solvabilitate generală:

𝑆𝑝 = 𝑐𝑎𝑝𝑖𝑡𝑎𝑙𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑝𝑟𝑖𝑖

𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑝𝑎𝑠𝑖𝑣𝑒× 100

b) Solvabilitate imediată – mai este denumită şi capacitatea de plată a întreprinderii şi

exprimă mijloacele băneşti disponibile la un moment dat sau pe o perioadă scurtă de timp în

raport cu obligaţiile de plată exigibile în acelaşi interval de timp.

25

Se calculează cu relaţia:

𝑆𝑖 = 𝐷𝑏

𝑂𝑏× 100

neşti (lichide şi potenţiale);

3. Indicatori de rentabilitate – exprimă eficienţa unei întreprinderi în sensul capacităţii

acestuia de a produce profit.

Se calculează următorii indicatori de rentabilitate:

a) rata rentabilităţii economice – reflectă nivelul eficienţei mijloacelor materiale şi financiare

alocate ciclurilor de funcţionare.

𝑅𝑒 = 𝑝𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡 𝑑𝑖𝑛 𝑒𝑥𝑝𝑙𝑜𝑎𝑡𝑎𝑟𝑒

𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒× 100

b) rata profitului:

𝑅𝑝 =𝑝𝑟𝑜𝑓𝑖𝑡 𝑏𝑟𝑢𝑡

𝐶𝐴× 100

k) gradul de îndatorare – exprimă limita până la care întreprinderea este finanţată din alte

surse decât fondurile proprii.

𝐺î = 𝑝𝑙𝑎𝑡𝑖 𝑒𝑥𝑖𝑔𝑖𝑏𝑖𝑙𝑒

𝑡𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒

cu atât este mai

redus şi gradul de îndatorare al întreprinderii.

4. Indicatori de risc - exprimă gradul în care întreprinderea poate acoperi cheltuielile cu

dobânda aferentă împrumuturilor.

5. Indicatorii de activitate (indicatori de gestiune) - furnizează informaţii cu privire la:

- viteza de intrare sau de ieşire a fluxurilor de numerar ale întreprinderii;

- capacitatea întreprinderii de a controla capitalul circulant şi activităţile sale

comerciale de bază;

- viteza de rotaţie a stocurilor (rulajul stocurilor) - aproximează de câte ori stocul a fost

rulat pe parcursul exerciţiului financiar.

6. Indicatori de profitabilitate - exprimă eficienţa întreprinderii în realizarea de profit din

resursele disponibile:

CAP.VII ANALIZA FINANCIARĂ A BILANŢULUI CONTABIL

7.1.Componentele de bază ale bilanţului contabil

Analiza financiară a bilanţului contabil evaluează punctele tari şi cele slabe din punct

de vedere financiar ale companiei, în primul rând din punct de vedere al acţionarilor şi

potenţialilor investitori, dar şi ca parte a datoriei conducerii întreprinderii de a exercita o

administrare corespunzătoare a fondurilor investite în companie şi a bunurilor şi mijloacelor

aflate în patrimoniul ei.

Cele trei componente principale ale bilanţului contabil sunt:

Secţiunea unu care cuprinde tabelul „BILANŢ“, cu soldurile la începutul şi sfârşitul

anului ale următoarelor elemente:

A - Active imobilizate - formate din: imobilizări necorporale, imobilizări corporale şi

imobilizări financiare;

26

B - Active circulante - formate din: stocuri, creanţe, investiţii financiare pe termen scurt, casa

şi conturi la bănci;

C - Cheltuieli în avans,

D - datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de până la un an;

E - Active circulante nete, respectiv datorii curente nete;

F - Total active minus datorii curente;

G - Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an;

H - provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;

I - Venituri în avans;

J - Capital şi rezerve.

Urmează secţiunea doi care cuprinde tabloul „CONTUL DE PROFIT ŞI PIERDERE“

din care rezultă: cifra de afaceri, venituri şi cheltuieli rezultate din exploatare, financiare,

extraordinare şi totale. De asemenea, aici este cuantificat rezultatul brut şi net al exerciţiului

financiar precum şi impozitul aferent profitului realizat. În secţiunea trei „SITUAŢIA

FLUXURILOR DE TREZORERIE“ sunt prezentate fluxurile de numerar şi de finanţare la

începutul şi sfârşitul perioadei.

Aceste formulare sunt însoţite de zece note explicative la situaţiile financiare anuale

simplificate şi anume: Active imobilizate; provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; repartizarea

profitului; analiza rezultatului din exploatare; situaţia creanţelor şi datoriilor; principii, politici

şi metode contabile; acţiuni şi obligaţiuni; informaţii privind salariaţii, administratorii şi

directorii; exemple de calcul şi naliză a principalilor indicatori economico-financiari şi alte

informaţii.

Notele explicative nu sunt limitative.

Analiza financiară a bilanţului contabil

Analiza financiară bilanţului contabil se concentrează asupra a două probleme:

lichiditatea şi structura capitalului. Informaţiile reieşite din bilanţul contabil şi contul de

profit şi pierdere oferă de asemenea şi o serie de domenii importante de analiză.

7.2.Analiza lichidităţii

Analiza lichidităţii are ca obiectiv să stabilească dacă întreprinderea are destule resurse

băneşti pentru a face faţă datoriilor pe termen scurt. Indicatorii bilanţieri de bază folosiţi în

analiza lichidităţii sunt următorii:

1. Rata lichidităţii generale (Indicatorul capitalului circulant). Acesta face legătura între

activele circulante ale întreprinderii şi pasivele curente (datoriile pe termen scurt) şi se

calculează: 𝐴𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒 𝑐𝑖𝑟𝑐𝑢𝑙𝑎𝑛𝑡𝑒

𝑃𝑎𝑠𝑖𝑣𝑒 𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒

Nu există o regulă referitoare la valoarea care ar trebui să aibă acest indicator, dar

reiese clar faptul dacă este mai mic decât 1 ar putea exista pericole deoarece lichidităţile sunt

insuficiente pentru a acoperi datoriile pe termen scurt. Totuşi, o valoare prea mare (de

exemplu, mai mare decât 2) poate fi determinată de faptul că nivelul lichidităţilor sau al

stocurilor este mai mare decât strictul necesar şi în consecinţă acest lucru poate indica un

management defectuos al necesarului de capital circulant.

Indicatorul capitalului circulant este susceptibil a fi transformat prin “trucarea

imaginii”, ceea ce înseamnă manipularea capitalului circulant prin accelerarea sau întârzierea

finalizării tranzacţiilor aproape de încheierea anului.

2. Rata lichidităţii imediate (Testul acid, Testul rapid). Indicatorul capitalului circulant

include stocurile ca un element major şi acestea s-ar putea să nu fie rapid convertibile în bani

27

dacă apare necesitatea plăţii imediate a creditorilor. Testul rapid, după cum sugerează numele

lui, se concentrează asupra activelor curente (circulante) mai uşor transformabile în bani şi

furnizează o variantă de testare a lichidităţii mult mai strictă decât indicatorul capitalului

circulant.

Testul acid se calculează astfel: 𝐴𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒 𝑐𝑖𝑟𝑐𝑢𝑙𝑎𝑛𝑡𝑒 (𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒) − 𝑠𝑡𝑜𝑐𝑢𝑟𝑖

𝐷𝑎𝑡𝑜𝑟𝑖𝑖 𝑐𝑢𝑟𝑒𝑛𝑡𝑒

Încă o dată, nu există reguli rigide cu privire la ce valoare ar trebui să aibă acest

indicator. Dar nu trebuie să aibă valori sub 1 deoarece ar însemna că dacă toţi creditorii

companiei ar cere acesteia achitarea imediată a datoriilor nu ar exista suficiente lichidităţi

pentru a face faţă pretenţiilor acestora. Întreprinderea nu ar trece “testul acid” de a fi capabilă

să-şi onoreze obligaţiile pe termen scurt şi în consecinţă ar fi în pericol de a deveni

insolvabilă. Gravitatea situaţiei ar depinde de existenţa posibilităţilor de creditare sau

facilităţilor de credit în descoperit de cont (overdraft) de care dispune întreprinderea.

7.3.Analiza structurii capitalului

Analiza structurii capitalului examinează pe ansamblu, modalităţile pe care le

utilizează întreprinderea în finanţarea operaţiilor sale. Companiile sunt de obicei finanţate

parţial din fondurile acţionarilor lor şi parţial de către bănci şi alţi creditori. Aceste două surse

de finanţare sunt denumite capitalul acţionarilor (capitalul social) şi respectiv datorii, iar

relaţia dintre cele două indică gradul de îndatorare al companiei.

Cu cât este mai mare proporţia datoriilor faţă de capitalul acţionarilor, cu atât este mai

mare gradul de îndatorare, ceea ce înseamnă că o companie este socotită foarte îndatorată

atunci când are un nivel foarte mare al capitalului împrumutat faţă de capitalul acţionarilor.

Problema care ar putea apare într-o astfel de situaţie este că cei care oferă capital de

împrumutat au prioritate la recuperarea capitalului faţă de acţionari, iar în perioade mai grele

acţionarii ar putea să sufere din cauza aceasta.

Pe de altă parte, îndatorarea oferă posibilitatea previzionării unui nivel fix de dobândă

de plată în fiecare an, iar prioritatea pe care o au cei care oferă capital de împrumut faţă de

acţionari în cazul lichidării trebuie să reducă costul capitalului de împrumut faţă de capitalul

furnizat de acţionari. Situaţia gradului de îndatorare al unei firme poate fi estimată prin

utilizarea următorilor indicatori bilanţieri:

1. Raportul datorii pe termen lung – capitalul social. Acesta este indicatorul clasic al

gradului de îndatorare şi se calculează astfel:

Î𝑚𝑝𝑟𝑢𝑚𝑢𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛 𝑙𝑢𝑛𝑔 + 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑢𝑛𝑖 𝑝𝑟𝑒𝑓𝑒𝑟𝑛𝑡𝑖𝑎𝑙𝑒

𝐹𝑜𝑛𝑑𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑜𝑛𝑎𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟 𝑜𝑟𝑑𝑖𝑛𝑎𝑟𝑖× 100

2. Raportul datorii pe termen lung – finanţare pe termen lung. Acest raport

calculează cuantumul finanţării prin îndatorare ca proporţie a totalului finanţării pe termen

astfel: 𝐼𝑚𝑝𝑟𝑢𝑚𝑢𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛 𝑙𝑢𝑛𝑔 + 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑢𝑛𝑖 𝑝𝑟𝑒𝑓𝑒𝑟𝑒𝑛𝑡𝑖𝑎𝑙𝑒

𝐼𝑚𝑝𝑟𝑢𝑚𝑢𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛 𝑙𝑢𝑛𝑔 + 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑢𝑛𝑖 𝑝𝑟𝑒𝑓𝑒𝑟𝑒𝑛𝑡𝑖𝑎𝑙𝑒 + 𝑓𝑜𝑛𝑑𝑢𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑜𝑛𝑎𝑟𝑖𝑙𝑜𝑟× 100

Implicaţiile acestui raport sunt similare cu acele ale raportului datorii pe termen lung –

capitalul acţionarilor. Cu atât mai mare este acest raport, cu atât este mai mare proporţia

datoriilor în structura de capital a companiei şi în consecinţă cu atât mai mare este valoarea

dobânzilor care vor trebui plătite.

Nu există ceea ce se poate numi un raport optim. Depinde de condiţiile existente. Dar

o firmă cu un nivel scăzut de risc în afaceri cu profituri operaţionale stabile poate avea

28

capacitatea de a suporta un grad de îndatorare mai mare decât o firmă a cărei profituri

operaţionale au fluctuaţii mari.

3. Raportul datorii totale – total active. Acest raport arată cât din activele totale ale

întreprinderii sunt finanţate din fonduri împrumutate, atât pe termen lung cât şi pe termen

scurt. Se calculează astfel: 𝐼𝑚𝑝𝑟𝑢𝑚𝑢𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛 𝑙𝑢𝑛𝑔 + 𝑖𝑚𝑝𝑟𝑢𝑚𝑢𝑡𝑢𝑟𝑖 𝑝𝑒 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛 𝑠𝑐𝑢𝑟𝑡

𝑇𝑜𝑡𝑎𝑙 𝑎𝑐𝑡𝑖𝑣𝑒× 100

Raportul datorii totale – total active confirmă faptul că, creditele bancare pe termen

scurt şi facilităţile de credit în descoperit de cont sunt deseori aproape automat reînnoibile şi

sunt în consecinţă efectiv o sursă de finanţare pe termen lung. Încă o dată, acest raport dă

indicii asupra măsurii în care vor trebui efectuate plăţi de dobânzi.

7.4.Analiza profitabilităţii

Analiza profitabilităţii clasifică, măsoară şi estimează performanţa întreprinderii în

legătură cu profiturile pe care le obţine raportate fie la investiţia acţionarilor sau capitalul

utilizat în firmă, fie la vânzări. Profitul (sau pierderea) poate fi definit(ă) ca venit minus

cheltuieli. Alternativ, profitul mai poate fi privit ca şi creşterea revendicărilor proprietarilor

sau o creşterea a activelor nete.

Scop:

Conform lui Peter Drucker, profitul serveşte trei scopuri:

1. Măsoară eficacitatea netă şi soliditatea efortului unei firme.

2. Este prima care acoperă costul rămânerii în afacere.

3. Asigură necesarul viitor de capital pentru inovare şi dezvoltare.

Profitabilitatea este principala ţintă şi cea mai bună măsură a eficienţei în competiţia

pe piaţă, iar analiza profitabilităţii ţinteşte să ofere datele pe baza cărora să se acţioneze în

scopul îmbunătăţirii performanţei întreprinderii.

Clasificare:

Există patru titluri sub care se clasifică profiturile:

1. Profitul brut – diferenţa dintre veniturile din vânzări şi costul bunurilor vândute.

Acesta mai poartă denumirea de marjă brută, mai ales în sectorul comerţului cu amănuntul.

2. Profitul operaţional sau comercial – profitul brut din care se scad costurile de

marketing şi de distribuţie precum şi costurile administrative şi cheltuielile de cercetare -

dezvoltare.

3. Profitul impozabil – profitul operaţional plus venitul investit minus dobânzile de

plată.

4. Profitul net – profitul impozabil minus impozitul pe profit.

Prezentarea profiturilor:

Informaţiile referitoare la profit provin din contul rezultatelor comerciale şi din contul

de profit şi pierdere.

Contul rezultatelor comerciale

Contul rezultatelor comerciale arată costul bunurilor produse, costul produselor

vândute, vânzările şi profitul brut, care este transferat în contul de profit şi pierdere.

Contul de profit şi pierdere

Conceptul de factor restrictiv

Analiza mix-ului vânzărilor poate fi utilizată atunci când apare un factor restrictiv sau

o constrângere.

29

Un factor restrictiv este un factor care poate să apară la un moment dat pe parcursul

derulării activităţii unei firme şi care, dacă nu este luat în considerare la momentul potrivit,

poate diminua volumul producţiei, respectiv al rezultatelor întreprinderii. Frecvent, un

asemenea factor este potenţialul vânzărilor, dar el poate fi şi o limitare a capacităţii de

producţie a uzinei, a calificării forţei de muncă sau pur şi simplu o limitare a spaţiului în care

se desfăşoară respectiva activitate.

Conceptul de factor restrictiv are de a face cu o singură constrângere. Dacă, de

exemplu, constrângerea se referă la capacitatea de producţie a uzinei şi trebuie făcută o

alegere în ceea ce priveşte prioritatea pe care o anumită activitate o va avea înaintea alteia,

contribuţia pe care o are fiecare gen de activitate se va împărţi pe maşini-ore, iar activităţile se

vor ordona în funcţie de rezultatul împărţirii.

Dacă apar mai multe restricţii, constrângeri, se va apela la utilizarea unor tehnici de

programare liniară.

Avantaje

Analiza mix-ului vânzărilor ajută managerii să ia decizii în ceea ce priveşte realizarea

unor modificări în politica de producţie sau în politica de vânzări. Aceste decizii se iau pe

baza comparării contribuţiei la profit şi a costurilor fixe generate de diverse combinaţii ale

produselor fabricate şi mai ales vândute de către întreprindere, mai ales atunci când apar

factori restrictivi.

7.5.Analiza riscului

Analiza riscului evaluează pericolul neîmplinirii previziunilor cu privire la rezultatele

sau rentabilitatea unei investiţii, cu atât riscul atribuit unui proiect de investiţii este mai mare,

cu atât cresc şansele ca proiectul să genereze pierderi. Rezultatele sunt în general exprimate ca

valori prezente nete, urmând calcularea cash-flow-ului discontat a probabilităţii apariţiei

variaţiilor faţă de valorile iniţial previzionate în ceea ce priveşte:

cererea, costurile, inflaţia şi cash-flow-urile.

Estimarea cash-flow-urilor se face atunci când evaluarea investiţiilor este subiectul

unor posibile erori de previziune, ca orice estimare. Erorile apar pentru că:

1. cererea nu este niciodată complet previzibilă, de aceea previzionarea fluxurilor de intrare de

numerar este incertă;

2. costurile, şi de aici fluxurile ieşirilor de numerar, sunt stabilite pentru fiecare perioadă de

timp, dar pot fi modificate de apariţia unor circumstanţe neprevăzute;

3. inflaţia nu poate fi previzionată cu exactitate, ea reduce valoarea banilor, în timp ce ratele

dobânzii cresc.

Cele mai utilizate tehnici în analiza riscului sunt:

1. estimările pe trei nivele;

2. valoarea aşteptată.

Estimarea pe trei nivele este o metodă “primitivă” de comparare a riscurilor. Este

similară analizei de sensibilitate, dar spre deosebire de alte tehnici de evaluare a riscului, nu

încorporează evaluarea probabilităţii variaţiilor factorilor de bază.

Se constituie trei cash-flow-uri previzionate: unul pentru variante optimistă (în care se

întâlnesc cele mai bune condiţii), unul pentru varianta pesimistă (în care se întâlnesc condiţii

nefavorabile) şi unul pentru varianta medie.

Distribuirea valorii adăugate

30

1. Partea alocată salariaţilor, care cuprinde salariile brute, contribuţiile la fondurile de

asigurări şi pensii, costurile complementare (concedii, asigurări de sănătate etc.), şi facilităţi

asigurate salariaţilor.

2. Plăţile către guvern, de regulă impozit pe profit, dar unele raportări include contribuţiile la

fondurile de asigurări, taxa pe valoare adăugată, taxe vamale, accize etc.

3. Partea alocată furnizorilor de capital pe termen lung – dobânda plătită şi de plată pentru

credite, dividendele plătite şi de plată către acţionari.

4. Măsura în care o parte din valoarea adăugată este reţinută în scopul dezvoltării viitoare a

afacerii şi întreţinerii activelor fixe. Unii susţin că amortismentul nu ar trebui inclus în această

categorie, ci ar trebui evidenţiată ca o deducere din valoarea adăugată brută în prima parte a

declaraţiei.

Declaraţia privind valoarea adăugată nu adaugă nimic informaţiilor deja disponibile

prin contul de profit şi pierdere şi prin alte raportări financiar-contabile întocmite de

companie. În schimb, ea rearanjează informaţiile cu scopul de a pune în evidenţă faptul că o

companie funcţionează în scopul furnizării de beneficii unui grup de interese diferite –

salariaţi, acţionari, creditori, guvern – fiecare dintre aceştia având anumite drepturi care

trebuie satisfăcute prin exercitarea optimă a abilităţilor de management de către conducerea

întreprinderii.

Pentru salariaţi în particular, declaraţia privind valoarea adăugată se concentrează

asupra contribuţiei lor şi este deseori exprimată sub forma valorii adăugate/salariat. Dar

declaraţiile atrag de asemenea atenţia salariaţilor şi nu numai asupra faptului că rezultatele

adiţionale obţinute depind de contribuţia acţionarilor şi creditorilor, care furnizează capitalul

şi trebuie remuneraţi pentru riscul pe care şi-l asumă. În cele din urmă, declaraţia indică destul

de clar mărimea obligaţiilor pe care companiile le au faţă de guvern cât şi către alte părţi

interesate.

Managementul fluxului de numerar

Tabloul de finanţare este unul din instrumentele utilizate în analiza financiară în

dinamic, este un document financiar de sinteză cu caracter complementar, care explică

variaţia patrimoniului. Acesta permite surprinderea fluxurilor financiare din întreprindere care

au avut loc în cursul perioadei analizate fiind un instrument extrem de eficient în

diagnosticarea financiară a unei întreprinderi.

Scopul tabloului de finanţare este de a exprima formarea fondului de rulment şi relaţia

fondului de rulment cu soldul de trezorerie prin intermediul fluxurilor monetare (încasări şi

plăţi).

Tabloul de finanţare se întocmeşte pe baza bilanţului contabil şi a contului de profit şi

pierdere încheiat pe două exerciţii financiare consecutive. Acesta se delimitează ca o „punte”

între bilanţul de deschidere şi bilanţul de închidere al unui exerciţiu.

Necesitatea utilizării tabloului de finanţare este determinată de faptul că acesta

furnizează o serie de informaţii utile privind evoluţia globală a trezoreriei, ceea ce permite

utilizatorilor de informaţii să evalueze capacitatea întreprinderii de a genera lichidităţi, sau,

după caz, necesităţile în materie de disponibilităţi. Este, deci, un instrument util atât pentru

conducerea de societate care, pe baza informaţiilor oferite de acest document, trebuie să se

asigure că dispune de resurse financiare suplimentare pentru realizarea investiţiilor prevăzute,

iar dacă acestea sunt insuficiente, să poată evalua din timp alte posibilităţi de procurare, cât şi

pentru utilizatorii externi, fiind o formă de satisfacere a cerinţelor informaţionale ale acestora.

Tabloul de finanţare a îmbrăcat de-a lungul timpului mai multe forme, dintre care doar două

par a fi reţinut atenţia normalizatorilor şi utilizatorilor:

- tabloul utilizărilor şi resurselor (de finanţare);

31

- tabloul fluxurilor de trezorerie.

Tabloul utilizărilor şi resurselor este orientat spre o analiză patrimonială a

întreprinderii, conturând o imagine de ansamblu asupra echilibrului financiar al acesteia.

Acesta permite explicarea variaţiei patrimoniului între bilanţul de deschidere şi bilanţul de

închidere al unui exerciţiu, elaborarea sa fiind fundamentată pe o distincţie ce trebuie

efectuată între fluxurile patrimoniale, fluxurile financiare şi fluxurile monetare.

Tabloul utilizărilor şi resurselor are ca obiect prezentarea fluxurile financiare, în timp

ce fluxurile monetare. Luate separat fac obiectul tabloului fluxurilor de trezorerie.

Caracteristicile principale ale tabloului utilizărilor şi resurselor se referă la:

acesta este un instrument indispensabil de gestiune şi previziune;

este un mijloc de realizare a diagnosticului întreprinderii; un instrument în

diagnosticul realizat de bănci asupra întreprinderii cliente, din punct de vedere al

necesităţilor de finanţare trecute, dar şi viitoare;

este un mijloc de apreciere a gestiunii financiare a întreprinderii;

este un mijloc de evaluare şi de interpretare a politicii întreprinderii de distribuire a

dividendelor;

este un mijloc de reflectare a fluxurilor economice şi financiare din întreprindere şi de

evidenţiere a principalelor aspecte privind evoluţia şi perspectivele acesteia;

este un document de informare pentru acţionari, personal şi alte categorii de terţi, etc.

Un model al tabloului utilizărilor şi resurselor se prezintă astfel:

UTILIZARI RESURSE INDICATO

RI

Utilizări stabile (pe termen mediu şi lung)

Creşterea de active imobilizate

Reducerea capitalurilor imobilizate

Resurse stabile (pe termen mediu si lung)

Cresterea capitalurilor permanente

Reducerea activelor imobilizate

Δ

Δ FRN

Utilizări pentru exploatare

Creşterea de active ciclice

Reducerea de pasive ciclice

Resurse pentru exploatare

Creşterea de pasive ciclice

Reducerea de active ciclice

Δ NFR

Utilizări în afara exploatării

Creşterea de active circulante neciclice

Reducerea de datorii pe termen scurt

neciclice

Resurse în afara exploatării

Creşterea de datorii pe termen scurt

neciclice

Reducerea de active circulante neciclice

Δ

Δ NFRAE

Utilizări pentru trezorerie

Creşterea de active pentru trezorerie

Reducerea de datorii pe termen scurt pentru

trezorerie

Resurse pentru trezorerie

Creşterea de datorii pe termen scurt pentru

trezorerie

Reducerea de active pentru trezorerie

Δ

Δ TN

Tabloul utilizărilor şi resurselor

Se analizează, astfel, modul cum s-a realizat în dinamică echilibrul structural între

elementele stabile ale bilanţului (utilizări şi resurse stabile), precum şi modul cum s-a utilizat

fondul de rulment în asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale bilanţului

(utilizări şi resurse ciclice) şi al echilibrului monetar între încasări şi plăţi.

Ecuaţia fundamentală este:

Δ TN = Δ FR – Δ NFR

Δ FR = Δ NRF + Δ TN

Pentru realizarea tabloului de finanţare se parcurg două etape. Prima fază se referă la

determinarea variaţiei fondului de rulment ca urmare a modificării structurii capitalurilor, iar

cea de-a doua etapă se referă la determinarea variaţiei trezoreriei nete ca urmare a modificării

nevoii de fond de rulment.

Tabloul de finanţare evidenţiază:

32

a. fluxurile de resurse financiare provenite din autofinanţare şi vânzări de active –

fluxuri interne şi aport de capital şi împrumuturi – fluxuri externe.

b. fluxuri de utilizare a resurselor financiare pentru: investiţii, pentru plata

dividendelor, pentru restituirea împrumuturilor şi a capitalurilor proprii, acolo unde este.

Analiza acestor fluxuri pe baza a două bilanţuri succesive conduce la următoarele

constatări:

a. crearea unui flux de resurse atunci când:

- creşte un post de pasiv ca urmare a unui aport nou de capital sau a unor credite noi;

- scade un post de activ ca urmare a amortizării activelor fixe sau a vânzării unor

active.

b. crearea unui flux de utilizare (alocare) atunci când:

- creşte un post de activ prin cumpărarea unor active fixe sau cumpărarea de stocuri de

materiale, materii prime etc.;

- scade un post de pasiv prin rambursarea unei datorii şi /sau plata unor dividende.

Cu toate avantajele pe care le oferă tabloul utilizărilor şi resurselor utilizatorii de

informaţii sunt tot mai interesaţi de aspectele de trezorerie, motiv pentru care tabloul de

finanţare pierde teren în favoarea tabloului fluxurilor de trezorerie, tablou care situează în

centrul analizei financiar-contabile trezoreria, în timp ce în cadrul tabloului utilizărilor şi

resurselor acesta are doar un rol de intermediar între fondul de rulment şi nevoia de fond de

rulment.

Trezoreria se modifică nu numai ca efect al cheltuielilor şi al veniturilor de gestiune, ci

şi ca efect a operaţiilor de capital, respectiv şi a variaţiei stocurilor de active şi a soldurilor de

datorii la sfârşitul perioadei faţă de începutul exerciţiului financiar.

Fluxurile de trezorerie desemnează totalitatea intrărilor şi ieşirilor de lichidităţi

(fondurile disponibile şi depozitele la vedere), precum şi a echivalentelor de lichidităţi

(cvasilichidităţi), acele plasamente pe termen foarte scurt, foarte lichide, convertibile cu

uşurinţă într-o mărime determinată de lichidităţi şi a căror valoare nu riscă să varieze în mod

nesemnificativ.

Tabloul fluxurilor de trezorerie prezintă, deci, intrările şi ieşirile de fonduri ale

activităţii întreprinderii clasificate din punct de vedere funcţional:

- fluxuri de trezorerie ale activităţii de exploatare;

- fluxuri de trezorerie ale activităţii de investiţii;

- fluxuri de trezorerie ale activităţii de finanţare.

1. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de exploatare se pot determina conform:

a. metodei directe, bazată pe informaţiile referitoare la încasări şi plăţi;

b. metodei indirecte, potrivit căreia rezultatul net este corectat cu:

- influenţa operaţiunilor care nu au caracter monetar;

- orice operaţiune de regularizare sau de reportare a încasărilor sau a plăţilor trecute sau

viitoare, presupuse de activitatea de exploatare;

- elementele de venituri sau de cheltuieli ce sunt asociate fluxurilor de trezorerie, care

vizează finanţarea sau investiţiile.

2. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de investiţii reflectă plăţile ce se efcetuează

cu scopul achiziţionării de active ce sunt destinate să genereze venituri şi fluxuri de trezorerie

viitoare, fluxuri ce oferă informaţii privind maniera în care întreprinderea îşi asigură

perenitatea şi chiar creşterea sa.

3. Fluxurile de trezorerie ale activităţii de finanţare sunt generate de schimbările ce

se produc în structura şi mărimea capitalurilor proprii şi împrumutate ale întreprinderii,

punând în lumină posibilităţile viitoare ale investitorilor de capitaluri.

Tabloul fluxurilor de trezorerie se bazează pe o logică privind echilibrul financiar al

întreprinderii axată pe noţiunile de lichiditate şi solvabilitate, fiind utilizat pentru aprecierea

33

performanţelor înregistrate de societate şi a capacităţii acesteia de a genera lichidităţi pentru

realizarea de investiţii fără să facă apel la resurse externe de finanţare.

Dat fiind aceste considerente, precum şi necesitatea de aliniere la Standardele

Internaţionale de Contabilitate şi cerinţele Comunităţii Economice s-a introdus prin

reglementare legală obligativitatea întocmirii acestui document de către agenţii economici din

ţara noastră.

Riscul în managementul financiar

Diagnosticul riscului urmăreşte:

- măsurarea variaţiei rezultatelor întreprinderii la modificarea poziţiei financiare, a

structurii capitalurilor proprii şi împrumutate;

- măsurarea variaţiei solvabilităţii întreprinderii, a capacităţii acesteia de a-şi achita, la

scadenţă, datoriile asumate faţă de terţi. În ansamblu activităţii sale, întreprinderea comportă

trei categorii de riscuri: riscul de exploatare sau riscul economic, riscul de finanţare sau de

îndatorare şi riscul de insolvabilitate.

Riscul economic Riscul de exploatare sau riscul economic corespunde riscului aferent realizării unui

venit sau a unui rezultat estimat, fără a se ţine seama de modalitatea de finanţare utilizată de

întreprindere pentru obţinerea acestuia. Diagnosticul financiar complet nu se poate realiza

decât în cuplul a două elemente de analiză: rentabilitate-risc.

Un alt obiectiv în managementul financiar este și maximizarea rentabilităţii la un

anumit nivel de risc asumat. Riscul poate fi exprimat în mai multe forme:

a. variabilitatea profitului faţă de media rentabilităţii din ultimele exerciţii, iar

măsura riscului este dată de dispersie şi abaterea medie pătratică;

b. variabilitatea profitului în funcţie de volumul de activitate, adică cifra de afaceri

care este măsurată prin coeficientul de elasticitate calculat ca raport între variaţia profitului şi

variaţia cifrei de afaceri;

c. variabilitatea ratei rentabilităţii a întreprinderii.

În analiza financiară riscul se exprimă prin elasticitatea profitului şi poate fi analizat

din două puncte de vedere:

1. al intreprinderii animată de dorinţa creşterii patrimoniului şi a remunerării

corespunzătoare a factorilor de producţie;

2. al investitorilor financiari din afară, interesaţi în realizarea celui mai bun

plasament în condiţiile unei pieţe financiare cu mai multe sectoare de rentabilitate şi grade de

risc diferite.

Riscul economic poate fi exprimat ca variabilitate a profitului în funcţie de cifra de

afaceri şi ca urmare a poziţiei activităţii întreprinderii faţă de punctul mort.

Variaţia profitului la variaţia cifrei de afaceri este exprimată prin coeficientul de

elasticitate sau efectul de levier.

Riscul financiar Riscul financiar caracterizează variabilitatea indicatorilor de rezultate sub influenţa

structurii financiare a întreprinderii. Antrenarea capitalurilor împrumutate prin mărimea lor şi

a cheltuielilor financiare (dobânzi, comisioane) conduce la variabilitatea rezultatelor şi la o

majorare a riscului financiar.

Pentru minimizarea costurilor şi creşterea rentabilităţii trebuie să se asigure o structură

34

optimă între capitalurile proprii ăi cele împrumutate.

Analiza riscului financiar se poate face prin două modalităţi:

1. analiza riscului pe baza metodei pragului de rentabilitate (punctului mort PM):

PM = (cheltuieli fixe + dobânda) / (1 - cheltuieli variabile)

2. analiza riscului financiar pe baza efectului de levier financiar:

Analiza riscului financiar rezidă în efectul de levier financiar, care arată relaţia dintre

rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară şi îndatorarea întreprinderii. În acest context

acţionarul suportă atât riscul economic, cât şi riscul financiar al întreprinderii, iar costul

îndatorării este sigur, în timp ce rentabilitatea economică este probabilă. Deci, evaluarea

riscului financiar se face cu ajutorul coeficientului de elasticitate al rentabilităţii financiare

(E): E=[Variaţia profitului curent (după deducerea dobânzii) /Profit curent] / [Variaţia CA / CA]

R.fin. = R.ec + ( Rec. - rata dobanzii ) x L

unde:

L = Datorii / Capitalul propriu Între cele trei rate există următoarele corelaţii:

1. dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii atunci rentabilitate

financiară este mai mare decât rentabilitatea economică;

2. dacă rentabilitatea economică este egală cu rata dobânzii atunci rentabilitate

financiară este egală cu rentabilitatea economică;

3. dacă rentabilitatea economică este mai mică decât rata dobânzii atunci rentabilitate

financiară este mai mică decât rentabilitatea economică.

Riscul de faliment (insolvabilitate) Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de a face

faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii întreprinderii.

Analiza riscului de faliment se realizează:

1. În manieră statică şi se bazează pe studiul bilanţului şi noţiunea de fond de rulment.

În funcţie de cele două concepţii de elaborare a bilanţului, analiza statică poate fi:

a. patrimonială;

b. funcţională.

Analiza statică patrimonială urmăreşte patrimoniul net al acţionarilor şi activul

economic în ansamblu ca o garanţie pentru creditori.

Principalele instrumente operaţionale, utilizate de analiza statică patrimonială sunt:

fondul de rulment, ratele de lichiditate (generală, redusă şi imediată), completate cu ratele

îndatorării.

Analiza statică funcţională a riscului de faliment utilizează ca instrumente

operaţionale: nevoia de fond de rulment şi trezoreria netă.

2. În manieră dinamică – permite diagnosticarea şi explicarea dezechilibrului

financiar evidenţiat prin analiza statică. Instrumentele operaţionale ale acestei analize sunt:

- excedentul trezoreriei de exploatare (ETE = EBE - Δ NFR);

-capacitatea de autofinanţare (CAF = EBE – chelt.fin.– imp. profit);

- autofinanţarea (A = CAF - Dividende);

- cash-flow-ul (CF) sau creşterea de trezorerie

Pornind de la aceşti indicatori, analiza riscului de faliment apelează la ratele şi

indicatorii de rambursare a datoriilor şi de autonomie financiară:

a. rata capacităţii de rambursare (Ra)

Ra = Datorii /CAF

b. rata autonomiei financiare (Rb)

35

Rb = CAF/ Rambursarea datoriei financiare stabile

c. excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) care poate exprima el însuşi capacitatea

de rambursare a datoriilor.

ETE = EBE - Δ NFR

Capacitatea de rambursare a datoriilor se asigură dacă excedentul trezoreriei de

exploatare minus impozitul pe profit este mai mare sau egal cu cheltuielile financiare plus

rambursarea anuală a datoriilor.

Întreprinderea este, deci, în permanenţă confruntată cu riscul. Luarea în consideraţie a

riscului la care sunt supuse întreprinderile justifică, de fapt, abordarea problematicii, atât de

complexă a diagnosticului financiar. De altfel, diagnosticul financiar, riscul şi solvabilitatea

întreprinderii conţin componente de natură economică, socială, financiară şi umană.