-

2

CUPRINS

1. INTELIGENŢA: consideraţii generale

1.1. Definirea conceptului. Scurt istoric ...........................................................1

1.2. Teorii ale inteligenţei: prezentare analitică ...............................................8

1.3. Inteligenţa intrapersonală şi interpersonală - inteligenţe personale.........14

2. INTELIGENŢA SOCIALĂ

2.1. Tehnologia şi relaţiile umane ..................................................................21

2.2. Conceptul de inteligenţă socială. Istorie şi dezvoltări actuale.................22

2.3. Inteligenţa socială, ştiinţă a relaţiilor umane ..........................................28

2.4. Inteligenţa socială, ştiinţă a

succesului ..................................................37

3. APRECIEREA INTELIGENŢEI SOCIALE LA ELEVI

3.1. Obiectivele cercetării ..............................................................................57

3.2. Ipotezele cercetării ..................................................................................57

3.3. Eşantionare .............................................................................................58

3.4. Metode utilizate în cercetare. Descriere succintă....................................59

3.5. Instrumente de investigaţie......................................................................60

4. DATELE CERCETĂRII: ANALIZE, COMENTARII .............................71

5. CONCLUZII ..............................................................................................76

6. BIBLIOGRAFIE ........................................................................................81

3

1. INTELIGENŢA

1. Delimitări conceptuale.Definirea conceptului. Scurt istoric

De când Descartes a omagiat inteligenţa afirmând „Gândesc, deci exist”,

aceasta a devenit un lucru în faţa căruia ne înclinăm. De atunci, a gândi, a reflecta, a fi

inteligent înseamnă „a fi”.

Inteligenţa este o cheie care deschide multe porţi, societatea noastră

contemporană acordând o mare importanţă acesteia. Termenul de inteligenţă provine din

latină „intelligere”, care înseamnă a relaţiona, a organiza sau de la „interlegere” care

presupune stabilirea de relaţii între relaţii.

Singura aptitudine generală admisă actualmente este reprezentată de

inteligenţă. Dicţionarul „Le petit Larousse” ne spune că inteligenţa este „capacitatea de

cunoaştere, de înţelegere. Dar ce să cunoaştem, ce să înţelegem? Este inteligenţa mai

mult decât cunoaştere sau înţelegere sau doar aptitudinea de a utiliza o serie de

cunoştinţe pentru o cât mai bună adaptare la realitate?

Totuşi, cel care ştie şi înţelege este, fără îndoială, inteligent. Chiar

terminologia sugerează faptul că inteligenţa depăşeşte gândirea care se limitează la

stabilirea relaţiilor dintre însuşirile esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor şi nu a

relaţiilor între relaţii.

Inteligenţa nu este uşor de definit. La nivel intuitiv, omul inteligent este acela

care este capabil de a rezolva problemele ce apar în viaţa cotidiană cu mai multă

uşurinţă decât majoritatea oamenilor. Însă, până în prezent, nu a putut fi încă formulată

o definiţie a inteligenţei care să-i mulţumească pe toţi psihologii. Cât de complexă este

această latură a personalităţii reiese din model ei de abordare în istoria filosofiei şi

psihologiei.

Părerile cu privire la inteligenţă au oscilat de la acceptarea şi sublinierea

rolului ei în cunoaştere până la diminuarea semnificaţiei ei sau chiar până la eliminarea

din existenţa umană. Socrate şi Platon considerau că inteligenţa îi permite omului să

înţeleagă ordinea lumii şi să se conducă pe sine însuşi. Boudha milita pentru eliberarea

omului de inteligenţă, singura cale pentru a ajunge la cea mai înaltă formă de fericire.

4

În ceea ce priveşte gândirea occidentală, inteligenţa apărea drept atributul

esenţial, fundamental al omului, care face din om ceea ce este. La polul opus se află

gândirea orientală, care reduce inteligenţa la minimum.

Foarte controversate au fost şi funcţiile inteligenţei. In timp ce unii autori

şi-au manifestat încrederea aproape nemărginită în puterea inteligenţei, alţii au

minimalizat-o.

Hegel consideră inteligenţa „un gardian al întregii vieţi psihice”. El spune că

„adevărul şi raţionalitatea inimii şi voinţei se pot găsi numai în universalitatea

inteligenţei şi nu în singularitatea sentimentului” .

Montaigne era de părere că inteligenţa forma imagini eronate despre

Dumnezeu, oameni şi lume şi de aceea ea trebuia să se centreze pe sine însăşi şi opiniile

cu privire la relaţiile dintre inteligenţă şi alte funcţii psihice sunt împărţite.

Kant vede inteligenţa în uniune cu sensibilitatea, numai din această

întrepătrundere totală şi absolută izvorând cunoaşterea. Înaintea lui Kant, Leonardo da

Vinci, legase inteligenţa de sensibil. Cel care a considerat că inteligenţa apare ca

distilator, ca un mecanism ce permite rafinarea materialului brut furnizat de simţuri este

Cadillac, sensualistul, pentru care cunoştinţele vin prin simţuri.

Pascal considera că inteligenţa este inhibată de afectivitatea abordantă, iar

Shopenhauer vede inteligenţa ca fiind subordonată voinţei, singurul element primar şi

fundamental. Definiţa cea mai apropiată de înţelegerea modernă se pare că a fost dată de

Descartes ,,mijlocul de a achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o infinitate de

lucruri.”

Andrei Cosmovici afirma că inteligenţa generală este „o aptitudine generală

care contribuie la formarea capacităţilor şi la adaptarea cognitivă a individului în situaţii

noi”.

Atunci când se vorbeşte despre inteligenţă ca despre un sistem complex de

operaţii se au în vedere operaţii şi ablităţi cum ar fi:

Adaptarea la situaţii noi

Deducţia şi generalizarea

Corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate, consecinţele şi

anticiparea deznodământului

Compararea rapidă a variantelor acţionale şi reţinerea celei optime

Rezolvarea corectă şi uşoară a unor probleme cu grade crescânde de dificultate

5

Toate aceste abilităţi şi operaţii relevă cel puţin trei caracteristici ale

inteligenţei:

1. capacitatea de a soluţiona situaţii noi

2 .rapiditatea, mobilitatea, supleţea, flexibilitatea ei

3. adaptabilitatea adecvată şi eficientă la împrejurări

Inteligenţa apare ca o calitate a întregii activităţi mintale, ca expresie a

organizării superioare a tuturor proceselor psihice, inclusiv a celor afectiv-motivaţionale

şi voliţionale. Pe măsură ce se formează şi se dezvoltă mecanismele şi operaţiile tuturor

celorlalte funcţii psihice, vom întâlni o inteligenţă flexibilă şi suplă.

Leibniz intuieşte cel mai bine acest aspect, referindu-se la inteligenţă ,,ca

expresie a efortului evolutiv al conştiinţei.”

Termenul de inteligenţă are o dublă accepţiune: pe de o parte de proces de

asimilare şi prelucrare a informaţiilor variabile, în scopul unor adaptări optime, iar pe de

altă parte, de aptitudine rezidând în structuri operaţionale dotate cu anumite calităţi:

complexitate, flexibilitate, productivitate, prin care se asigură eficienţa conduitei.

Jean Piaget, prin psihologia genetică promovată, confirma punctul de vedere

al inteligenţei ca aptitudine generală cu o anume bază nativă. Adaptarea constă în

echilibrarea dintre asimilarea informaţională la schemele preexistente şi acomodarea sau

restructurarea impusă de noile informaţii ce nu se potrivesc perfect cu vechile scheme.

Astăzi persistă în psihologie întrebarea dacă inteligenţa este capacitatea

generală de achiziţie a cunoştinţelor, de raţiune şi rezolvare de probleme sau ea implică

diferite tipuri de abilităţi. Cei mai mulţi optează pentru prima ipoteză.

Originea testării inteligenţei se află în încercările de măsurare a aptitudinilor

mintale şi competenţelor umane. În urmă cu 2000 de ani, împăraţii chinezi foloseau o

formă de testare a unor abilităţi pentru a numi înalţii funcţionari. În aceste testări erau

incluse probe de caligrafie, literatură, filosofie, acestea fiind deschise tuturor cetăţenilor.

Acestor examene se supuneau, la o perioadă de 3 ani, chiar şi demnitarii. Acest model a

fost preluat în secolul XIX de către britanici şi apoi de către americani.

De asemenea, testarea inteligenţei se realiza şi în universităţile europene,

astfel de verificări fiind curente la Universitatea din Bologna încă din 1219. Aceste

măsurări urmăreau mai curând performanţa, capacitatea, decât aptitudinea. Testele de

performanţă măsoară ceea ce poate face individul, în timp ce testele de aptitudini

urmăresc potenţialităţile sale, ceea ce ar putea realiza el.

6

Biologul şi statisticianul englez Sir Francis Galton a atras atenţia asupra

posibilităţii ca inteligenţa să fie măsurabilă, apărând în felul acesta ideea testării

aptitudinilor. Conceptul de inteligenţă ca aptitudine generală poate fi identificat încă de

la Aristotel, dar Galton este cel care a susţinut că diferenţele de inteligenţă sunt

ereditare.

În cartea „Geniul ereditar”, 1869, Galton a observat că fiii unor personalităţi

devin adesea ei înşişi oameni de seamă, neţinând însă cont că, aici, un rol important îl

avea starea materială a familiei şi nivelul educaţiei.

În tradiţia lui John Locke, Galton considera că toate cunoştinţele ajung în

mintea omului pe căi senzoriale, concluzionând că diferenţele individuale de inteligenţă

provin din diferenţe ale capacităţilor senzoriale.

Galton poate fi considerat un pionier al studiului diferenţelor individuale,

chiar dacă rezultatele cercetărilor realizate în laboratorul din Londra – 1884 cu privire la

măsurarea acuităţii vizuale şi auditive, precum şi a vitezei de reacţie nu au fost

concludente.

În secolul al XIX-lea psihologii europeni au urmărit funcţii cognitive mai

complexe: atenţia, înţelegerea frazelor, memoria. Alfred Binet a fost desemnat de

Ministrul Educaţiei din Franţa să construiască un test pentru a identifica acei copii care

pot avea dificultăţi în şcoală, până atunci inteligenţa copiilor fiind stabilită pe baza

evaluărilor subiective ale profesorilor. Împreună cu medicul pediatru Theodore Simon,

Alfred Binet a publicat în 1905 un set de 30 de probe - SCALA METRICĂ A

INTELIGENŢEI – primul test de inteligenţă. Această scală metrică a suferit ulterior

modificări, apărând diverse variante, care erau adaptate populaţiei studiate.

Testele de inteligenţă au fost mult timp privite ca fiind instrumente extrem de

valoroase, fiind folosite uneori excesiv. Aceste teste au însă anumite limite. În primul

rând, inteligenţa nu este măsurabilă în mod direct. Ceea ce se măsoră sunt manifestări

externe, comportamente. În al doilea rând, testele de inteligenţă au în vedere măsurarea

unui eşantion de abilităţi intelectuale care s-au dovedit a fi legate de performanţa

şcolară, ele neputând face predicţii asupra reuşitei în viaţa profesională, sentimentală sau

socială. În al treilea rând, inteligenţa nu are valoare absolută nefiind măsurată prin

raportarea performanţei copilului în rezolvarea unui anumit tip de probleme la

performanţele unui grup de copii de aceeaşi vârstă. De asemenea IQ nu este fix, acest

coeficient de inteligenţă modificându-se sensibil la foarte mulţi oameni.

7

1.2. Teorii explicative ale inteligenţei. Scurt istoric

Termenul de „inteligenţă” implică existenţa unei singure aptitudini

intelectuale. ,,Inteligenţa generală” sau ,,g” sugerează o capacitate de ansamblu care

influenţează activitatea cotidiană, de la efectuarea mintală a unui calcul matematic, până

la mânuirea unei unelte simple.

Dintre abordările teoretice care au intenţionat să clarifice natura inteligenţei

amintim:

A.Teoria bifactorială a lui Spearman

Charles Spearman (1863-1945), unul dintre iniţiatorii testelor pentru

aptitudini mintale şi ai analizei factoriale, pe baza scorurilor obţinute la o serie de teste,

a argumentat ideea că toate testele măsoară un factor comun – factorul „g”. Factorul „g”

nu poate fi considerat răspunzător pentru toate diferenţele dintre indivizi. Oamenii diferă

între ei în funcţie de saturarea cu factorul „g”, dar şi în funcţie de factorul „s” (factor

specific – aptitudinilor specifice) .

B. Teoria ierarhică

Cyril Burt şi Philip Vernon au extins analiza factorială şi au considerat că

este o viziune prea simplistă să priveşti inteligenţa ca pe o combinaţie a factorilor „g” şi

„s”. Ei au propus intercalarea unei serii de factori de grup între nivelul „g” şi nivelul „s”,

aceşti factori de grup fiind o funcţie a educaţiei. În modelul ierarhic propus de Vernon

există o distincţie clară între aptitudinile verbale – educaţionale şi cele spaţiale –

mecanice.

Cyril Burt a fost de acord cu Charles Spearman asupra faptului că factorul

„g” este înnăscut şi invariabil în timp ce factorul „s” se formează prin exerciţiu.

8

C. Teoria multifactorială a lui Thurstone

Thurstone (1938) a propus şapte aptitudini mintale primare care formează

baza funcţionării intelectuale umane. Aceste aptitudini mintale sunt de importanţă egală

şi nu se corelează între ele.

Aptitudini mintale primare:

aptitudinea verbală

viteza de percepţie

raţionamentul numeric

memoria

fluenţa verbală

aptitudinea spaţială

raţionamentul inductiv

Chiar dacă, iniţial, Thurstone a negat existenţa unui factor „g”, mai târziu a

acceptat posibilitatea existenţei unui factor „g” în toate aptitudinile mintale primare.

În 1981 Gould consideră că teoria lui Thurstone, deşi este criticabilă, este

mai realistă şi mai puţin rigidă în viziunea sa asupra aptitudinilor mintale.

D. Abordarea sistemică

O serie de teorii mai recente au avut în vedere evidenţierea modului de

funcţionare a acestor aptitudini faţă de cele factoriale care au încercat să identifice

structura aptitudinală a inteligenţei. Gardner (1983) şi Sternberg (1985, 1988) înţeleg

inteligenţa în termenii unei interacţiuni complexe între sistemul cognitiv şi alte sisteme.

E. Teoria inteligenţelor multiple a lui Gardner (TIM)

Această teorie se bazează atât pe rezultatele obţinute prin testări cât şi

cercetări neuropsihologice. Teoria lui Gardner are trei principii fundamentale :

1. Există şapte tipuri distincte de inteligenţă:

Lingvistică (aptitudini legate de limbaj, cititul, scrisul, vorbirea). Este inteligenţa care

se aplică la fonetică, la subtilităţile limbii, la sintaxă, semantică. Alăturată inteligenţei

matematice, ea creează retorica. Inteligenţa lingvistică este inteligenţa marilor oratori, a

9

umoriştilor, a scriitorilor şi a poeţilor. Cel care funcţioneză după acest tip de inteligenţă

va avea nevoie să audă informaţiile sau să le enunţe mental pentru a le asimila complet.

Este cel care, pentru a înţelege bine o noţiune dificilă, o va citi mental „cu voce tare” şi

o va repeta apoi cu propriile sale cuvinte.

Logico-matematică (aptitudini numerice). Aceasta este inteligenţa ordinii, a

secvenţelor. Cel care se foloseşte de această modalitate va avea, bineînţeles, uşurinţa

lucrului cu cifre, dar şi aptitudinea ordonării realităţii şi universului cu exprimarea

caracteristicilor acestora de manieră logică. Un bun exemplu al acestei modalităţi de

gândire este Carl Friedrich Gauss – celebra curbă a lui exprimă într-o manieră simplă,

precisă şi ordonată, realitatea conform căreia, în natură şi în interiorul unei populaţii

date, o caracteristică particulară face parte din medie. Inteligenţa logico-matematică

depăşeşte cu mult simpla utilizare a cifrelor. Aceasta este inteligenţa logicii, a

reprezentării simbolice a universului. Din punct de vedere al procesului de învăţare, cel

care funcţionează conform cu inteligenţa logico-matematică, va învăţa uşor atunci când

cunoştinţele îi vor fi prezentate într-o manieră raţională şi logică.

Spaţială (capacitatea de a înţelege relaţiile în spaţiu, ca în conducerea maşinii sau în

şah). Este aptitudinea de a manipula universul spaţial şi de a-l reprezenta mental. Este

inteligenţa lui Michelangelo, care, după ce privea un tablou câteva minute, îl putea

reproduce în cele mai mici detalii; a navigatorului aborigen care se orientează după

relieful ţărmului, recunoscând un anumit recif, o anumită formă de stâncă sau chiar un

anumit tip de valuri; a eschimoşilor care-şi găsesc drumul în imensitatea tundrei

înzăpezite pur şi simplu după forma liniei orizontului sau după înclinaţia terenului. Cel

care se bazează pe inteligenţa spaţială va avea nevoie să vadă lucrurile sau să şi le

reprezinte mental pentru a le putea înţelege mai bine.

Muzicală (capacitatea de a cânta cu vocea sau la un instrument). Este inteligenţa lui

Mozart care, jucând biliard, auzea simfonii rezonându-i în minte, sau a lui Strauss care,

auzind o muzică celestă, îşi atribuia singurul merit de a o transcrie. Această inteligenţă

este a muzicianului capabil să-şi reprezinte mental numeroase instrumente şi sunete în

acelaşi timp şi să le conceapă armonia. Graţie muzicii sale, el îşi foloseşte această

aptitudine pentru a crea calmul, neliniştea, acţiunea, repaosul. Este inteligenţa ritmului,

cea a actorului care-şi învaţă textul pe ritmul pasului său. Cel care funcţionează după

acest tip de inteligenţă este un bun muzician.

10

Kinestezică (folosirea corpului, ca în dans sau atletism). Aceasta este inteligenţa

mişcării, a coordonării. Este percepţia sinelui în spaţiu, utilizarea corpului ca instrument.

Este gimnastul care evoluează la bârnă, acrobatul care merge pe sârmă sau John

McEnroe care loveşte mingea cu reverul său precis şi fulgerător.Este mimul Michel

Courtemanche care îşi stăpâneşte cu fineţe şi precizie muşchii feţei şi corpului pentru a

crea iluzia. Inteligenţa kinestezică este a celui care reuşeşte să demonteze şi remonteze

un ceas deşteptător fără nici o instrucţiune, a dulgherului, mecanicului, pescarului

aborigen care, stând la baza unei cascade ţinteşte peştii cu lama fină a harponului. Cel

care funcţionează după acest tip de inteligenţă va învăţa uşor prin intermediul mişcării,

cuvintele cheie ale acestuia fiind : „a atinge” şi „a manipula”.

Interpersonală (capacitatea de a-i înţelege pe ceilalţi şi de a relaţiona). Este inteligenţa

celor care comunică uşor:Winston Churchill, Gandhi, care a ştiut mai mult decât oricine

să înţeleagă şi să manipuleze masele. Inteligenţă interpersonală este a lui Napoleon, care

a ştiut să vorbească oamenilor săi şi să-i stimuleze până la exaltare pentru o cauză

comună. Este inteligenţa celui care spune:,,să discutăm această problemă pentru a o

înţelege mai bine”.

Intrapersonală (capacitatea de autocunoaştere). Este inteligenţa poeţilor solitari ca

Rimbaud, a sihaştrilor, adânciţi în meditaţie şi introspecţie, a oamenilor de ştiinţă

stereotipici. Cel care funcţionează după acest tip de inteligenţă va avea nevoie să se

retragă şi să reflecteze asupra noilor noţiuni învăţate, pentru a le integra.

2. Tipurile de inteligenţă sunt independente unul faţă de altul, funcţionând ca sisteme

modulare, fără a fi controlate de un „coordonator central”, fiind posibil ca, la o anumită

persoană, aptitudinile evaluate în cadrul unui anumit tip de inteligenţă să nu se coreleze

cu cele evaluate în cadrul unui alt tip de inteligenţă.

3. Tipurile de inteligenţă interacţionează şi conlucrează acolo unde este necesar, deşi

sunt separate şi independente.

Gardner consideră că fiecare tip de inteligenţă are o localizare precisă în

creier şi că poate fi analizată separat de celelalte. Primele trei tipuri de inteligenţă pe

care le-a enumerat Gardner sunt similare cu cele evaluate de testele standardizate de

inteligenţă.

11

O abordare nouă şi interesantă, care încearcă să exploreze rolul altor procese

cognitive şi psihologice în inteligenţă, o constituie considerarea unor altor aptitudini ca

părţi ale inteligenţei. Una dintre criticile aduse teoriei lui Gardner este aceea că tipurile

de inteligenţă propuse de el nu sunt măsurabile. Sternberg( 1990) sugerează că teoria lui

Gardner nu este substanţială, fiind prea vagă, totuşi ea reprezintă o contribuţie

importantă la înţelegerea gândirii şi inteligenţei umane.

F.Teoria triarhică a lui Sternberg

Această teorie triarhică a inteligenţei ( guvernată de trei sisteme) încearcă să

explice trei relaţii fundamentale:

a. relaţia dintre inteligenţă şi universul interior al individului, formând

mecanismele mintale care stau la baza comportamentului inteligent- SUBTEORIA

COMPONENŢALĂ.

b. relaţia dintre inteligenţă şi lumea exterioară individului, ca o componentă

ce utlizează mecanismele mintale, cu scopul adaptării cotidiene la mediu, într-o manieră

inteligentă – SUBTEORIA CONTEXTUALĂ.

c. relaţia dintre inteligenţă şi experienţă sau rolul jucat de experienţa de viaţă

în relaţia dintre lumea interioară şi cea exterioară a individului- SUBTEORIA

EXPERENŢIALĂ.

Subteoria componenţială

Sternberg consideră că funcţionarea intelectuală implică trei mecanisme sau

componente fundamentale de prelucrare a informaţiei:

Metacomponentele – procese de ordin superior implicate în identificarea naturii

problemei, dezvoltarea unei strategii de rezolvare şi evaluarea corectitudinii soluţiei;

Componentele performanţiale – procese de ordin inferior, implicate în rezolvarea

propriu-zisă a problemei, pe baza strategiilor elaborate de metacomponente;

Componentele de achiziţionare a cunoştinţelor – o serie de procese implicate în

învăţarea unui nou material;

Sternberg face referiri şi la alte componente:

De stocare (înmagazinare);

12

De transfer (implicate în generalizări).

Este dificilă studierea acestor componente în mod izolat, acestea funcţionând

într-o permanentă interacţiune. Componentele performaţionale şi cele de achiziţionare

sunt activate de metacomponente şi constituie feedback-ul pentru acestea. Sternberg

consideră că, pentru a cunoaşte natura inteligenţei, este suficientă înţelegerea acestor

componente. De asemenea, evaluarea inteligenţei doar prin teste este insuficientă.

Subteoria experienţială

Esenţa aspectului experienţial al teoriei triarhice constă în aceea că

inteligenţa unui individ poate fi înţeleasă doar dacă se ţine seama şi de nivelul lui de

experienţă . Evaluarea efectivă a inteligenţei poate fi realizată atunci când sarcinile ce

urmează a fi rezolvate sunt relativ noi sau sunt pe cale de a deveni operaţii automatizate.

În ceea ce priveşte noutatea, Davidson Sternberg a arătat că, acei subiecţi

care erau înzestraţi intelectual, puteau face faţă noutăţii, fără furnizare de indicii, în

timp ce subiecţii mai puţin înzestraţi simţeau nevoia ajutorului. Un aspect-cheie al

inteligenţei îl constituie aptitudinea de prelucrare automată a informaţiilor. Capacitatea

de automatizare este cea care dă posibilitatea mobilizării resurselor în aria noutăţii şi

resursele pot fi mobilizate major în aria automatizării, dacă subiectul dispune efectiv de

capacitatea de a opera cu o noutate.

Subteoria contextuală

Inteligenţa este precis orientată spre unul sau mai multe obiective principale

ale comportamentului, nu doar o activitate mintală întâmplătoare.

OBIECTIVE

Adaptarea – Sternberg consideră componentele de prelucrare a informaţiei,

operarea cu noutatea şi prelucrarea automată a informaţiei ca fiind universale .

Modelarea – Sternberg este de părere că trăsătura cheie a gândirii şi

comportamentului inteligent este modelarea mediului: ,,Oamenii de ştiinţă remarcabili

sunt cei care elaborează paradigmele şi nu cei care doar le utilizează (Sternberg,1990,

p.281).

13

Selectarea- intervine atunci când au eşuat adaptarea şi modelarea. Implică

renunţarea la un anumit mediu în favoarea altuia.

O particularitate importantă a teoriei lui Sternberg este accentuarea pe

desfăşurarea unui comportament inteligent şi nu pe studierea acestuia (aşa cum încearcă

testele de inteligenţă convenţionale).

Inteligenţa biologică

Abordarea biologică încearcă să explice inteligenţa pe baza studierii

creierului şi a operării sistemului nervos central. Eysenck (1986)a susţinut că studiul

inteligenţei nu poate fi cu adevărat ştiinţific dacă nu include şi investigarea

caracteristicilor biologice care fundamentează un comportament inteligent.

Piaget a desfăşurat o investigaţie remarcabilă asupra dezvoltării intelectuale.

Abordarea lui se centrează pe structurile şi procesele intelectuale comune tuturor

indivizilor, nu pe modul în care indivizii diferă din punct de vedere al inteligenţei. El

consideră că intelectul se dezvoltă prin formarea sistematică a unor reprezentări interne

ale acţiunilor fizice şi mintale. Locul central în această teorie îl ocupă dezvoltarea

gândirii logice a copilului de-a lungul unor stadii, de la naştere până la adolescenţă.

1. 3. Inteligenţa intrapersonală / interpersonală

Teoria inteligenţelor multiple este formulată în lumina originilor biologice ale

fiecărei aptitudini de rezolvare a problemelor. Ca sistem computaţional pe bază de

neuroni, fiecare inteligenţă este activată sau „declanşată” de diverse tipuri de informaţie

prezentă la nivel intern sau din exterior. O inteligenţă trebuie să fie susceptibilă de a fi

codificată într-un sistem de simboluri. Inteligenţele întotdeauna lucrează concertat şi

orice rol de adult evoluat va implica amalgamarea câtorva dintre ele.

Atât facultăţile interpersonale cât şi cele intrapersonale trec testele pentru a fi

considerate inteligenţe, ambele prezentând capacităţi de rezolvare a problemelor

semnificative pentru individ şi specie.

Inteligenţa interpersonală permite persoanei să-i înţeleagă pe alţii şi să

lucreze cu ceilalţi. Inteligenţa intrapersonală permite individului să se înţeleagă şi să

14

lucreze cu sine. În sentimentul de sine al persoanei se constată un amalgam de

componente interpersonale şi intrapersonale. De fapt, sentimentul de sine apare ca una

dintre cele mai minunate invenţii omeneşti – un simbol ce reprezintă toate tipurile de

informaţii despre o persoană şi care este în acelaşi timp o invenţie realizată de toţi

indivizii pentru sine.

Inteligenţele sunt într-o măsură semnificativă independente unele de altele.

Oameni dispun de întreaga gamă de inteligenţe, ceea ce-i face fiinţe omeneşti din punct

de vedere cognitiv. Nu există doi oameni care să aibă acelaşi profil intelectual,

experienţele lor find diferite chiar dacă materialul genetic este identic. O fiinţă poate să

aibă o inteligenţă puternică, dar să nu acţioneze neapărat inteligent.

Spre deosebire de IQ care are o istorie de aproape 100 de ani de cercetări

aplicate, inteligenţa intrapersonală : capacitatea de a fi în stare să te motivezi, să

perseverezi în faţa frustrărilor, să-ţi stăpâneşti impulsurile şi să-ţi amâni satisfacţiile,

să-ţi reglezi stările de spirit şi să împiedici necazurile să-ţi întunece gândirea, să fii

stăruitor şi să speri, este un concept nou. Nimeni nu poate să spună exact în ce măsură

variază de la o persoană la alta de-a lungul unei vieţi. Din datele existente reiese că

poate fi la fel de puternică şi uneori chiar mai puternică decât IQ-ul. Există mulţi care

susţin că IQ nu poate fi schimbat prin experienţă sau studii, însă acele componente

emoţionale de o importanţă crucială pot fi dobândite şi îmbunătăţite de la vârsta

copilăriei, cu condiţia să facem eforturi să-i învăţăm pe copii.

Capacităţile emoţionale presupun şi conştientizarea de sine, identificare,

exprimarea şi stăpânirea sentimentelor, controlul asupra impulsurilor şi amânarea

recompenselor, stăpânirea stresului şi a anxietăţii. O capacitate cheie în controlarea

impulsurilor ar fi cunoaşterea diferenţei dintre sentimente şi acţiuni şi învăţarea de a lua

hotărâri emoţionale mai bune, mai întâi prin controlarea impulsurilor şi apoi prin

identificarea reacţiilor alternative şi a consecinţelor înainte de a acţiona.

Multe competenţe sunt interpersonale: interpretarea indiciilor sociale şi

emoţionale, ascultarea atentă, capacitatea de a rezista la influenţele negative, abordarea

lucrurilor din perspectiva altora şi înţelegerea comportamentului acceptabil într-o

anumită situaţie. Acestea sunt capacităţi emoţionale şi sociale cheie pentru întreaga

viaţă.

H. Gardner împarte inteligenţa interpersonală în patru capacităţi distincte:

Spiritul de conducere

15

Capacitatea de a cultiva relaţii şi de a păstra prieteniile

Capacitatea de a rezolva conflictele

Capacitatea de a face analize sociale

La zece ani după publicarea teoriei sale, Gardner a oferit aceste rezumări

pentru inteligenţele personale:

„Inteligenţa interpersonală este capacitatea de a-i înţelege pe ceilalţi, ce

anume îi motivează, cum lucrează, cum se poate coopera cu ei. Agenţii de vânzări,

politicienii, profesorii, medicii de clinică şi liderii religioşi cu o influenţă clară, cel mai

adesea, sunt indivizi cu un grad ridicat de inteligenţă interpersonală.

Inteligenţa intrapersonală... este o capacitate corelată, orientată spre interior.

Este acea capacitate de a forma un model plin de acurateţe şi de veridicitate a sinelui şi

de a fi în stare să foloseşti acest model pentru a acţiona eficient în viaţă” (Inteligenţe

multiple, p.9).

Tot Gardner observa că miezul inteligenţei interpersonale

presupune ,,capacităţile de a discerne şi de a răspunde în modul cel mai nimerit la

stările, temperamentele, motivaţiile şi dorinţele altora.” La inteligenţa intrapersonală,

cheia cunoaşterii de sine, el mai include „accesul la propriile sentimente, capacitatea de

a discerne între ele şi de a le stăpâni în călăuzirea comportamentului” (Inteligenţele

multiple merg la şcoală, 1989, pp.18,8).

Salovey include inteligenţele personale ale lui Gardner în definiţia de bază pe

care a dat-o inteligenţei emoţionale, extinzând aceste capacităţi la cinci domenii

principale.

1. Cunoaşterea emoţiilor personale – conştientizarea de sine, recunoaşterea unui

sentiment atunci când el apare- este piatra de temelie a inteligenţei emoţionale.

Capacitatea de a supraveghea sentimentele de la un moment la altul este de o importanţă

crucială pentru o pătrundere psihologică şi o înţelegere de sine.

2. Gestionarea emoţiilor – stăpânirea emoţiilor în aşa fel încât să fie cele potrivite

reprezintă capacitatea de a construi conştientizarea de sine. Este important să dispunem

de capacitatea de a ne calma, de a ne scutura de anxietate, de depresie şi de irascibilitate,

pentru ca să nu ne confruntăm în permanenţă cu dezamăgiri şi disperări, să ne putem

echilibra mai repede în urma obstacolelor şi a necazurilor în viaţă.

3. Motivarea de sine- esenţială pentru motivarea de sine, pentru stăpânire şi

creativitate este punerea emoţiilor în serviciul unui scop. Autocontrolul emoţional stă la

16

baza reuşitelor de tot felul. Se ajunge la performanţe deosebite în toate domeniile dacă

se dispune de capacitatea de a fi pe „fază”. Cei care au această capacitate sunt mai

productivi şi mai eficienţi în tot ceea ce realizează.

4. Recunoaşterea emoţiilor în ceilalţi – fundamentul capacităţii de înţelegere a

celorlalţi este empatia. Cei care sunt empatici, sunt mai atenţi la semnalele sociale

subtile ce indică de ce au nevoie sau ce vor ceilalţi.

5. Manevrarea relaţiilor – arta de a stabili relaţii înseamnă în mare parte capacitatea

de a gestiona emoţiile celorlalţi, de a fi vedetă pe plan social, de a ştii să interacţionezi

pozitiv cu ceilalţi. Pentru a manifesta o asemenea putere interpersonală, copiii trebuie să

ajungă la un nivel de autocontrol. Racordarea la cerinţele celorlalţi presupune un minim

de calm interior. Tentativele de semnalizare a acestei capacităţi de stăpânire a propriilor

emoţii ies la iveală din primii ani de viaţă: copiii mici învaţă să aştepte fără să plângă, să

se certe sau să linguşească pentru a obţine ceea ce-şi doresc, ceea ce este mai practic

decât să folosească forţa. Semnele de empatie apar la 2 ani.

O adevărată artă a relaţiilor interumane presupune formarea a două talente

emoţionale:

-autoadministrarea

-empatia

Având această bază capacităţile umane se dezvoltă, acestea fiind adevărate

competenţe sociale care duc la eficienţa în tratarea celorlalţi. Lipsa acestor capacităţi

face ca, până şi cei mai străluciţi din punct de vedere intelectual, să eşueze în relaţiile

interumane, dovedindu-se aroganţi, insuportabili, insensibili, duce la incapacitatea de

adaptare la viaţa socială sau la dezastre interpersonale repetate.

Aceste capacităţi la nivelul vieţii sociale îi permit cuiva să se mobilizeze sau

să fie o sursă de inspiraţie pentru ceilalţi, să reuşească în relaţiile intime, să-i convingă şi

să-i influenţeze pe ceilalţi sau să-i facă să se simtă în largul lor.

Una din calitaţile importante în viaţa socială este felul în care oamenii ştiu

mai bine, sau mai puţin bine, să-şi exprime propriile sentimente.

Thomas Hatch şi H.Gardner identifică patru capacităţi ca fiind componentele

inteligenţei interpersonale:

ORGANIZAREA GRUPURILOR- o calitate esenţială pentru un conducator,

presupunând iniţierea şi coordonarea eforturilor unei intregi reţele de oameni. Se

remarcă la producători de teatru, regizori, ofiţerii din armată.

17

NEGOCIEREA SOLUŢIILOR - talentul mediatorului care previne conflictele

şi le rezolvă pe cele care plutesc în aer. Se remarcă la diplomaţi, magistraţi,

administratori ai preluărilor de companii, intermediari.

RELAŢIILE PERSONALE- empatie şi talent în stabilirea unor legături

interumane, arta stabilirii relaţiilor interpersonale. Aceste persoane sunt buni

coechipieri, parteneri de viaţă, buni prieteni, parteneri in afaceri.

ANALIZA SOCIALĂ- capacitatea de a detecta sau de a presupune sentimentele

celorlalţi, motivele şi îngrijorările lor, ceea ce duce la stabilirea cu mai multă uşurinţă a

unei relaţii intime sau a unei legături de orice fel. Se remarcă la terapeuţi, consilieri,

romancieri etc.

Puse la un loc, toate aceste capacităţi constituie ingredientele necesare

relaţiilor interpersonale, ele aducând farmec, reuşită socială şi chiar charismă.

Cei care dau dovadă de inteligenţă socială, pot stabili mai uşor legături cu

ceilalţi, fiind mai perspicace în interpretarea reacţiilor şi sentimentelor semenilor, în

conducere şi organizare, în rezolvarea disputelor care pot izbucni oricând în

societate.Aceia care pot exprima acel sentiment colectiv neexprimat şi-l pot folosi în aşa

fel încât să îndrepte grupuri întregi spre scopurile lor, sunt conducători înnăscuţi.

Aceştia sunt oamenii a căror companie este căutată, pentru că ştiu să cultive emoţiile.

Dacă aceste capacităţi interpersonale nu sunt echilibrate de un acut simţ al

propriilor nevoi şi sentimente şi al felului în care trebuie satisfăcute, ele pot duce la o

reuşită socială găunoasă- o popularitate câştigată cu preţul adevăratei satisfacţii

personale.

Există oameni ale căror capacităţi sociale îi transformă în cameleoni,

campioni ai impresiei bune pe care o fac- schimbul poate apărea dacă talentul social

depăşeşte capacitatea de a conştientiza şi de a respecta sentimentele cuiva. Cameleonul

social va părea că este tot ceea ce vor ceilalţi să fie. El face o impresie extraordinară, dar

are foarte puţine relaţii intime stabile sau mulţumitoare. Pe cameleonul social nu îl

deranjează că una spune şi alta face, cu o singură condiţie: să obţină acceptul societăţii.

Helena Deutsch, psihanalist, consideră că aceştia au ,,personalităţi ca-şi-

cum”, modificându-şi personalitatea cu o remacabilă flexibilitate, pe măsură ce captează

semnalele de la cei din jur. Cameleonul social încearcă să detecteze un indiciu despre

felul cum s-ar dori să fie înainte de a avea o reacţie şi nu spune pur şi simplu ceea ce

simte. El îşi foloseşte capacităţile sociale pentru a-şi modela acţiunile în funcţie de

18

diverse situaţii şi procedează ca şi cum ar avea mai multe personalităţi, fiecare în funcţie

de cel în prezenţa căruia se află, trecând de la supersociabilitate la o rezervă totală.

Trebuie făcută de asemenea distincţia între cei care ajung cameleoni sociali

neancoraţi în plan social, încercând să impresioneze pe toată lumea şi cei care îşi

utilizează rafinarea socială pentru a-şi menţine adevăratele lor sentimente.

Oamenii lipsiţi de capacităţile sociale sunt incapabili nu numai de

rafinamente sociale, dar şi de a se descurca cu emoţiile celor cu care se întâlnesc, lăsând

în mod inevitabil în urma lor o stare de tulburare.

Deraierile de la o traiectorie socială firească demonstrează o lipsă de

elemente fundamentale în construirea unei interacţiuni umane. Psihologii vorbesc de

DISEMIE când au în vedere incapacitatea de a detecta mesajele nonverbale. Mulţi

cercetători s-au concentrat asupra detectării copiilor care dau semne de deficienţă de

adaptare în societate,copii a căror stângăcie îi face să fie neglijaţi sau respinşi de

partenerii de joacă. Copiii care nu se descurcă bine din punct de vedere al limbajului,

sunt văzuţi de oameni ca fiind copii care nu sunt prea deştepţi sau nu au şcoală. Sunt

percepuţi ca find ciudaţi şi sunt evitaţi.

Stephen Nowicki, psiholog la Universitatea Emory, a declarat :,,Copiii care

nu pot desluşi sau exprima bine emoţiile se simt permanent frustraţi. În esenţă, ei nu

înţeleg ce se întâmplă. Acest tip de comunicare este un permanent subtext a tot ceea ce

faci.Nu îţi poţi ascunde expresia chipului sau poziţia corpului, aşa cum nu îţi poţi masca

tonul vocii. Dacă greşeşti în mesajele emoţionale pe care le transmiţi permanent,

constaţi că oamenii reacţionează ciudat în ceea ce te priveşte, eşti respins şi nu ştii de ce.

Dacă ai impresia că acţionezi cu bucurie, dar pari exagerat sau furios, constaţi că ceilalţi

copii se supără pe tine şi nu înţelegi de ce”.

Această categorie de copii sfârşeşte printr-o lipsă a controlului în raport cu

felul în care sunt trataţi ceilalţi, iar acţiunea lor nu are impact asupra a ceea ce li se

întâmplă, drept pentru care sunt deprimaţi, se simt neajutoraţi şi apatici.

În afară de izolarea socială, aceşti copii suferă şi pe plan şcolar, clasa fiind

tot o societate, una de învăţământ. Inadaptabilitatea socială este mai dureroasă şi mai

explicită atunci când se manifestă într-unul din cele mai periculoase momente din viaţa

unui copil: încercarea de a fi acceptat într-un grup de joacă.

Este extrem de important pentru adaptarea în societate să se observe, să se

interpreteze şi să se reacţioneze în raport cu aluziile emoţionale sau interpersonale. Este

19

sfâşietor să vedem că un copil este izolat de ceilalţi la joacă, el dorindu-şi să se

integreze, dar nefiind acceptat.

Momentul de trecere a pragului de intrare într-un grup este foarte important şi

cercetătorii l-au numit „un diagnostic foarte precis... care scoate rapid în evidenţă

diferenţa de talent social.” Cele două păcate capitale care aproape întotdeauna duc la o

respingere ar fi:

a. încercarea de a prelua conducerea prea rapid

b.nesincronizarea cu ceea ce-i interesează pe ceilalţi

Copiii îndrăgiţi studiază grupul pentru a înţelege ce se întâmplă acolo înainte

de a intra în el şi apoi fac un anumit lucru pentru a fi acceptaţi, aşteaptă să aibă un statut

personal în grupul respectiv, statut ce va fi confirmat înainte de a lua iniţiativa de a

sugera ce ar trebui să facă ceilalţi.

Este foarte importantă sensibilitatea faţă de grijile celorlaţi şi capacitatea de a

acţiona în cunoştinţă de cauză. Trebuie să fii în stare să muţi centrul atenţiei de la tine

însuţi. Acest lucru duce la avantaje de ordin social, este o cale spre empatie, spre o

ascultare reală, spre o abordare a lucrurilor din perspectiva celuilalt. Empatia duce la

afecţiune, altruism şi compasiune. Perceperea lucrurilor din perspectiva celuilalt ne face

să scăpăm de stereotipuri şi generează toleranţă şi acceptarea diferenţelor.

Aceste capacităţi sunt tot mai necesare într-o societate ca cea actuală, care

este pluralistă, oamenii putând astfel să trăiască împreună, respectându-se reciproc,

creând posibilitatea unui discurs public constructiv. Un motiv pentru care copiii nu sunt

deloc pregătiţi pentru viaţă este acela că societatea nu s-a deranjat să se asigure că

fiecare copil este învăţat care sunt elementele esenţiale pentru a-şi stăpâni mânia sau

pentru a-şi rezolva conflictele în mod pozitiv, nu i-a învăţat ce înseamnă empatia,

controlarea impulsurilor sau alte competenţe fundamentale la nivel emoţional. Acum,

mai mult ca niciodată, se impune să le predăm copiilor noştri aceste calităţi

fundmentale de viaţă, să nu-i lăsăm să înveţe la întâmplare aceste lecţii emoţionale.

20

2. INTELIGENŢA SOCIALĂ

2.1. Tehnologia şi relaţiile umane

Toţi oamenii sunt interconectaţi. Creierul uman este sociabil prin însăşi

structura sa, care îl atrage în mod inexorabil într-o intimă legătură cerebrală, de fiecare

dată când o persoană intră în contact cu altă persoană.

Relaţiile pe care le avem cu alţii ne modelează nu numai experienţa de viaţă,

ci şi funcţiile biologice. Acea legătură dintre creierele noastre face ca relaţiile cele mai

puternice pe care le avem să ne influenţeze în chestiuni minore. Această legătură este

însă o sabie cu două tăişuri: relaţiile care ne îmbogăţesc sufleteşte au un impact

binefăcător asupra sănătăţii noastre, în timp ce relaţiile nocive ne pot otrăvi încet

trupurile .

În societatea contemporană, legăturile umane par să fie din ce în ce mai

vulnerabile. Apar tot mai des explozii de furie în rândul copiilor, care petrec foarte mult

timp în faţa televizorului şi a calculatorului, fără a interacţiona cu nişte oameni care i-ar

putea să înveţe să se comporte mai bine. Pe de altă parte, părinţii muncesc din ce în ce

mai mult, în timp ce copiii îşi petrec orele de după şcoală în centre de supraveghere sau

singuri, acasă. Când ajung acasă obosiţi, exasperaţi, părinţii sunt gata să izbucnească la

cea mai mică problemă.

Oamenii sunt din ce în ce mai indiferenţi. Ei trec pur şi simplu mai departe

atunci când văd că alţii se află în primejdie. Se pare că nu le pasă!

Dacă, în trecut, familiile obişnuiau să se adune seara, astăzi le este din ce în

ce mai greu copiilor, părinţilor şi soţilor să-şi petreacă timpul împreună. Relaţiile umane

sunt într-o continuă slăbire, pentru că acum se comunică prin e-mail, telefon, principala

activitate se rezumă la trimiterea de bani, nu la întâlniri.

Tehnologia oferă multiple variante de comunicare simbolică, petrecută de

fapt în IZOLARE. Lent, dar sigur, oportunităţile de interacţiune umană sunt pe cale de

dispariţie. Este greu de stabilit preţul social şi emoţional pe care noi, oamenii, îl plătim

acestui monstru tehnic atât de perfid. Oamenii sunt absenţi, neatenţi, se uită în gol.

Walkman-ul, iPod-ul, telefonul mobil le-a blocat contactul nemijlocit cu agitaţia vieţii.

Odată cu apariţia automobilului, a început declinul relaţiilor umane. Oamenii au început

21

să se mişte prin spaţiul public înconjuraţi de geamuri, oţel şi zumzetul adormitor al

radioului.

Izolarea socială este intensificată de mica sferă personală creată de căşti.

Urechile astupate devin o scuză ca să-l tratezi pe celălalt ca pe un obiect, ca pe ceva pe

care doreşti mai degrabă să-l ocoleşti decât să-i recunoşti existenţa sau măcar să-l

observi. Oamenii sunt absorbiţi de tehnologie într-o lume virtuală şi devin nepăsători

faţă de cei care se află cu adevărat în preajma lor. Apare astfel un autism social ca o

consecinţă a invaziei tehnologice permanente din viaţa noastră de zi cu zi.

E-mailul şi telefonul trec nestingheriţi peste barierele principale ale timpului

privat şi ale vieţii de familie. Chiar din 1963, poetul T.S.Eliot avertiza că televiziunea

„face posibil ca milioane de oameni să se uite în acelaşi timp la aceeaşi glumă, dar

fiecare să rămână singur”. În zilele noastre, oamenii ţin legătura unii cu alţii, dar de la

distanţă: „NIMENI NU TE POATE SĂRUTA SAU ÎMBRĂŢIŞA PE INTERNET” .

2.2.Conceptul de inteligenţă socială. Istorie şi dezvoltări actuale

Edward Lee Thorndike – un eminent psiholog, care a avut un cuvânt de spus

în popularizarea noţiunii de IQ în anii 1920 şi 1930 propunea într-un articol din

Harper’s Magazine ideea că, un anumit aspect al inteligenţei emoţionale, „inteligenţa

socială” – care este capacitatea de a-i înţelege pe ceilalţi „şi de a acţiona cu înţelepciune

în relaţiile interumane” – este la rândul său un aspect al IQ-ului unei persoane.

Alţi psihologi au acordat o conotaţie mai cinică inteligenţei sociale,

considerând-o capacitatea de a-i manipula pe ceilalţi, de a-i determina să facă ceea ce

vrem, indiferent dacă sunt cu adevărat dispuşi sau nu.

În 1960 a apărut un manual de mare importanţă, care cuprindea teste de

inteligenţă ce declarau că inteligenţa socială este un concept inutil.

Inteligenţa personală nu poate fi ignorată tocmai pentru că are o latură

intuitivă şi una de bun simţ. Când Robert Sternberg le-a cerut oamenilor să descrie o

persoană inteligentă, capacităţile de a se descurca în practică se numărau printre

principalele trăsături incluse pe listă. Astfel R.Sternberg a revenit la o concluzie a lui

Thorndike şi anume că inteligenţa socială este altceva decât inteligenţa academică şi că

22

este o parte extrem de importantă în a-i face pe oameni să reacţioneze bine în situaţiile

practice cu care sunt confruntaţi în viaţă.

Cantor şi Kihlstrom au redefinit în 1987 inteligenţa socială, referindu-se la

fondul de cunoştinţe al individului despre mediul social.

Joy Paul Guilford, în 1975, defineşte inteligenţa socială ca reprezentând

abillitatea de cunoaştere a comportamentului altor indivizi, capacitatea de intuire, de

înţelegere a gândurilor, motivaţiilor, sentimentelor şi a intenţiilor celuilalt, pe baza

experienţei acumulate în urma interacţiunii sociale de acceptare, relaţionare şi răspuns la

comportamentul altor persoane, abilitatea de a stablili şi menţine cu uşurinţă relaţii

sociale, dar şi de a găsi soluţii în menţinerea relaţiilor interpersonale, de a se adapta bine

în funcţie de situaţii sau aşteptări- abilitatea de a prevedea şi de a reacţiona în mod

flexibil în orice situaţie socială.

Concepţia lui Thorndike a constituit baza pentru primele încercări de a

măsura inteligenţa socială. Potrivit acestei concepţii, inteligenţa are trei faţete, care ţin

de capacitatea de a înţelege şi a manevra: idei (inteligenţa abstractă) , obiecte concrete

(inteligenţa mecanică) şi oameni (inteligenţă socială).

În 1927 Moss şi Hunt defineau inteligenţa socială ca fiind” capacitatea de a te

înţelege cu ceilalţi”. Philip Ewart Vernon a oferit cea mai largă definiţie a conceptului

de inteligenţă socială: „abilitatea individului de a se înţelege cu ceilalţi, în general

dezinvoltura în societate, cunoştinţe despre chestiuni sociale, sensibilitate la stimulii

oferiţi de alţi membrii ai grupului şi, de asemenea, intuirea stărilor de spirit temporare

sau a trăsăturilor intime de personalitate ale acestora.”

Cel care a acordat o atenţie superficială cenceptului de inteligenţă socială a

fost David Wechsler, care a admis că Wechsler Adult Intelligence Scale –

subtestul ,,Aranjarea imaginilor din W.A.I.S.” poate fi folosit ca instrument de

măsurare a inteligenţei sociale, întrucât acest subtest evaluează capacitatea individului

de a înţelege situaţiile sociale concrete.Totuşi, în viziunea sa, inteligenţa socială este

doar inteligenţa aplicată la situaţii sociale.

În 1959, J.P.Guilford arăta că există un sistem de cel puţin 120 de abilităţi

intelectuale separate, abilităţi pe care le-a identificat pe baza tuturor combinaţiilor

posibile între” 5 categorii de operaţii:

Percepţia

Memoria

23

Producţia divergentă

Producţia convergentă

Evaluarea

şi 6 categorii de produse:

Grupe

Clase

Relaţii

Sisteme

Implicaţii (Anastasi, 1965, pp.87-105).

Inteligenţa socială este reprezentată prin 30 de abilităţi (5 operaţii x 6

produse) care se regăsesc în domeniul operaţiilor comportamentale, în cadrul modelului

structural al intelectului propus de Guilford în 1967.

Un model al inteligenţei sociale bazat pe 6 abilităţi principale:

Percepţia elementelor de comportament – abilitatea subiectului de a identifica

stările mentale interioare ale individului

Percepţia claselor de comportamente – abilitatea individului de a grupa laolaltă

stările mentale ale altor oameni,pe baza similitudinilor observate între acestea

Percepţia relaţiilor între comportamente – abilitatea individului de a interpreta

legăturile semnificative pe care le observă între manifestările comportamentale ale

celorlalţi

Percepţia sistemelor de comportament – abilitatea individului de a interpreta o

succesiune de comportamente sociale

Percepţia transformărilor de comportament - abilitatea individului de a interpreta

flexibil schimbările survenite în comportamentele sociale ale celorlalţi

Percepţia implicaţiilor comportamentelor celorlalţi – abilitatea individului de a

prevedea ce se va întâmpla într-o situaţie socială anume, pornind de la comportamentele

exprimate de personajele care interacţionează în cadrul acelei situaţii, a fost propus în

1965 de O’Sullivan, Guilford & de Mille .

Alţi cercetători au încercat să definească inteligenţa socială şi să determine

relaţia acesteia cu inteligenţa abstractă generală, multe din aceste studii folosind în mod

explicit tehnica de analiză factorială propusă de D.T. Cambell & D.W. Tiske (1959),

utilizându-se numeroase măsurători ale inteligenţei sociale şi ale inteligenţei non-

sociale. Keating (1978, pp.218-233) a măsurat inteligenţa socială prin „Testul de

24

Definire a Problemelor” derivat din teoria dezvoltării morale a lui Kohlberg (1963),

„Testul de Intuiţie Socială” care cerea subiectului să rezolve diferit dileme sociale şi

„Testul de Maturitate Socială”, o scală de autoprezentare, care măsura funcţionarea

efectivă în plan social.

Keating nu a găsit nici o dovadă a diferenţierii inteligenţei sociale de

inteligenţa teoretică, testele utilizate de el pentru măsurarea aspectelor inteligenţei

sociale fiind de natură mai mult verbală, fiind de aşteptat contaminarea cu aptitudini

verbal-abstracte şi de raţionament.

Ford şi Tisak (1983, pp 196-206), colectând patru măsurători ale capacităţii

verbale şi matematice au realizat un studiu prin analizarea cataloagelor cu note şi a

rezultatelor subiecţilor la teste obişnuite la 600 de elevi de liceu. Inteligenţa socială a

fost măsurată prin autoevaluări ale acestor subiecţi, prin evaluări ale colegilor şi

profesorilor în ceea ce priveşte competenţa socială, prin Scala de Empatie a lui Hogan

(1969) şi printr-un interviu în care erau evaluate competenţele sociale ale subiecţilor.

S-a descoperit că, atât măsurătorile inteligenţei sociale, cât şi cele ale

inteligenţei teoretice erau saturate de factori diverşi, ceea ce contrasta cu rezultatele lui

Keating. Evaluările competenţei sociale şi rezulttele la Scala de Empatie a lui Hogan

realizau semnificativ corelaţia cu evaluările competenţei sociale obţinute prin interviuri

faţă de măsurătorile teoretice (bazate pe stimuli verbali). Autorii au atribuit aceste

rezultate selecţiei măsurătorilor inteligenţei sociale obţinute după criteriul eficienţei

comportamentelor în diverse situaţii sociale şi mai puţin după criteriul înţelegerii

acestora.

Studiul realizat de Jones şi Day (1997, pp.486-497) s-a bazat pe distincţia

făcută de Raymond B. Cattel ( 1966, pp.301-309 ) între inteligenţa cristalizată şi

inteligenţa fluidă. În sfera socială, inteligenţa fluidă reflecta cunoştinţele indivizilor

despre mediul social, inclusiv vocabularul pe care ei îl utilizau în interpretarea

comportamentelor şi situaţiilor sociale, în contrast cu inteligenţa cristalizată care reflecta

abilitatea indivizilor de a rezolva cu rapiditate şi precizie probleme inedite care apar în

cadrul unor situaţii sociale. Prin cercetarea lor, Jones şi Day au arătat că inteligenţa

socială cristalizată era distinctă de inteligenţa socială fluidă, însă nu şi de inteligenţa

teoretică (generală), cu care corela semnificativ.

Înainte a se trage o serie de concluzii mai sigure în legătură cu relaţiile dintre

diversele aspecte ale inteligenţei sociale (validitate convergentă a modelului ), precum şi

25

relaţiile dintre inteligenţa socială şi alte aptitudini intelectuale (validitate divergentă a

modelului) sunt necesare mai multe cercetări, în care să se utilizeze măsurări ale

inteligenţei sociale bazate pe performanţă.

Deşi inteligenţa socială s-a dovedit greu de cercetat din punct de vedere

operaţional de către psihometricieni, se pare că aceasta joacă un rol important în

formarea la oameni a conceptului intuitiv de inteligenţă. Sternberg, Conway, Ketron şi

Bernstein ( 1986, pp.37-55) au cerut unuor subiecţi să enumere comportamentele pe

care le considerau specifice inteligenţei obişnuite, precum şi absenţei acesteia. Analiza

evaluărilor furnizate de aceştia a scos la iveală un factor de competenţă socială,

cuprinzând următoarele comportamente pe care autorii le-au considerat a fi prototipice :

Acceptarea celorlaţi aşa cum sunt şi pentru ceea ce sunt

Admiterea greşelilor acestora, manifestarea interesului pentru lume în general

Punctualitatea la întâlniri

Prezenţa conştiinţei sociale

Reflecţia înainte de a vorbi şi acţiona

Manifestarea curiozităţii

Evitarea emiterii unor judecăţi pripite cu privire la ceilalţi

Evaluarea corectă a importanţei informaţiilor în legătură cu problema socială

obişnuită

Sinceritatea şi onestitatea faţă de sine şi faţă de ceilalţi şi manifestarea interesului

pentru mediul social apropiat.

Toate aceste dimensiuni au apărut în mod constant în evaluările competenţei

sociale făcute de subiecţi obişnuiţi. În schimb, în cadrul evaluărilor competenţei sociale

făcută de un grup de specialişti în inteligenţă, nu a apărut în mod constant nici o altă

dimensiune a acesteia. Evaluările experţilor în inteligenţă s-au concentrat mai curând

asupra aspectelor verbale ale inteligenţei şi a abilităţilor de rezolvare a problemelor, iar

competenţa socială a apărut în mod explicit doar în evaluarea nivelului ideal de

inteligenţă practică a unei persoane.

Se pare că experţii chestionaţi de Sternberg şi colegii săi au împărtăşit

concepţia lui D.Wechsler (1939), care respingea ideea existenţei inteligenţei sociale ca

distinctă de celelalte aspecte ale inteligenţei teoretice.

Un studiu asemănător a fost realizat de Kosmitzki şi John ( 1993, pp.11-23)

care au întocmit o listă de 18 trăsături care, după părerea lor, descriau cel mai bine

26

conţinutul inteligenţei sociale a unui individ. Ulterior, subiecţilor li s-a cerut să

aprecieze cât de necesară era fiecare dintre trăsăturile listei pentru propria înţelegere a

noţiunii de inteligenţă socială. Astfel, au rezultat următoarele faţete prototipice pentru

conceptul investigat:

Înţelegerea profundă a gândurilor, sentimentelor şi intenţiilor celorlaţi

Capacitatea de relaţionare cu ceilalţi, deţinerea unor cunoştinţe solide legate de

legile şi normele relaţiilor interumane

Capacitatea de acceptare a punctului de vedere al altora

Adaptarea perfectă la noi situaţii sociale

Cordialitatea şi afecţiunea în relaţiile cu ceilalţi

Deschiderea în cadrul relaţiilor cu ceilalţi spre noi experienţe, idei şi valori

Într-o a doua etapă a studiului, subiecţilor li s-a cerut să evalueze o persoană

agreată de ei în funcţie de aceste atribute. După controlul statistic al diferenţelor de

atracţie faţă de caracteristicile enumerate mai sus, autorii citaţi au întreprins o analiză

factorială, care a relevat o latură evidentă a inteligenţei sociale, definită prin calităţile

menţionate mai sus. Cei doi factori astfel identificaţi au fost numiţi” inteligenţă socială”

şi „ memorie socială”.

Un studiu psihometric recent asupra conţinutului inteligenţei sociale a folosit

o metodologie similară celei utilizate de Sternberg şi colaboratorii săi. Schneider,

Ackerman şi Kanfer ( 1996, pp.469-482) au cerut subiecţilor să realizeze descrieri ale

unor comportamente apreciate ca fiind competente din punct de vedere social.

Descrierile rezultate au fost apoi confruntate, iar cele reţinute au fost transformate într-

un chestionar pentru evaluarea competenţei sociale. Un alt lot de subiecţi a răspuns la

itemii chestionarului rezultat. O analiză factorială întreprinsă asupra răspunsurilor a

evidenţiat şapte componente ale competenţei sociale şi anume.

Extraversiunea

Cordialitatea în relaţiile cu ceilalţi

Influenţa socială

Intuiţia socială

Sinceritatea în relaţiile cu ceilalţi

Adecvarea socială

Inadaptabilitatea la relaţiile sociale

27

Corelaţiile scorurilor compozite la dimensiunile rezultate cu măsurări ale

aptitudinilor de raţionament verbal şi numeric au fost nesemnificative. Pe baza acestor

descoperiri, autorii citaţi au concluzionat că acele puncte de vedere care plasează

competenţa socială ca o simplă componentă a inteligenţei generale, aplicată la situaţii

sociale sunt depăşite.

Pentru studierea conţinutului inteligenţei sociale sunt necesare instrumente

adecvate de evaluare, teste care să ilustreze în mod adecvat domeniul inteligenţei

sociale. În prezent, astfel de instrumente sunt relativ rare sau încă insuficient

perfecţionate.

În conceperea acestor teste ar trebui să se pornească de la aspectele intuitive

ale conceptului de inteligenţă socială, aşa cum pot fi regăsite în gândirea oamenilor

obişuiţi.

2.3. Inteligenţa socială: ştiinţă a relaţiilor umane

Pentru a putea trăi mai bine în această lume avem nevoie de capacitatea de a

ne înţelege şi de a ne raporta la ceilalţi. Este foarte important însă ca manipularea pură

să nu fie considerată o marcă a talentului interpersonal. Chiar şi în zilele pe care le

trăim, anumite descrieri ale inteligenţei sociale nu fac nici o distincţie între aptitudinile

imature ale unui pungaş şi actele cu adevărat altruiste care îmbogăţesc o relaţie

sănătoasă.

Inteligenţa socială este acea inteligenţă care se manifesă nu numai în legătură

cu relaţiile noastre, ci şi în cadrul acestora. În felul acesta sfera inteligenţei sociale este

lărgită de la o perspectivă unipersonală la una bipersonală, de la capacităţile interioare

ale unui individ la ceea ce iese la iveală atunci când o persoană se angajează într-o

relaţie. În cadrul registrului inteligenţei sociale, trebuie luate în considerare alte

capacităţi care îmbogăţesc relaţiile personale, cum ar fi empatia şi preocuparea. În

relaţiile umane trebuie să acţionăm cu înţelepciune, să înţelegem că stările noastre sunt

conduse şi modelate de oamenii cu care interacţionăm, dar şi noi, la rândul nostru,

influenţăm emoţiile şi biologia altor oameni. Creierele noastre se conectează cu o

uşurinţă surprinzătoare, răspândind emoţiile ca pe un virus.

Aproape întotdeauna o interacţiune socială are drept urmare un transfer de

sentimente. Această luptă interpersonală ia mii de forme, însă toate se reduc la

28

capacitatea de a schimba starea de spirit a unei alte persoane, sau a acelei persoane pe a

noastră.

O emoţie poate trece de la persoană la alta pe nebăgate de seamă, fără ca

cineva să observe acest lucru în mod conştient. Robert Rosenthal, profesor la

Universitatea de psihologie de la Harvard a publicat împreună cu un coleg un articol

decisiv, care a pus în lumină elementele de bază ce alcătuiesc magia unei relaţii–

REŢETA RAPORTULUI .

Raportul există doar între oameni. El înseamnă mai mult decât acele

momente când o relaţie decurge în mod plăcut, angajat, firesc. Atunci când oamenii se

află conectaţi ei pot fi mai creativi şi mai eficienţi în luarea deciziilor.

„Raportul e plăcut, generează aura aceea armonioasă de om simpatic, adică

sentimentul de prietenie în care fiecare simte căldura, înţelegerea şi sinceritatea celuilalt.

Sentimentele de simpatie întăresc legăturile dintre doi oameni, oricât de temporar”

(Daniel Goleman, 2007, p.39).

Această legătură specială implică întotdeauna trei elemente, care apar

împreună, ceea ce catalizează raportul:

- atenţie reciprocă

- un sentiment pozitiv comun

- un duet nonverbal bine coordonat

Elementul fundamental este atenţia comună. Atunci când doi oameni

interacţionează şi sunt atenţi la ceea ce spune şi face celălalt, ei generează senzaţia de

înţeles reciproc, de concentrare conjugată, o astfel de atenţie cu două sensuri

impulsionând sentimente comune.

Un indicator al raportului este empatia reciprocă. Persoanele care

interacţionează trăiesc experienţa de a fi trăiţi în celălalt. Buna dispoziţie, cel de-al

doilea element, este transmisă prin tonul vocii şi expresia feţei. Mesajele nonverbale pe

care le trimitem pot însemna foarte mult pentru crearea unei atmosfere de siguranţă,

mult mai mult decât spunem. Cel de-al treilea element îl constituie coordonarea sau

sincronia. Cel mai puternic ne coordonăm prin canale nonverbale subtile:

- ritmul şi durata unei conversaţii

- mişcările corpului

29

Oamenii aflaţi într-un raport sunt însufleţiţi, îşi exprimă liber emoţiile,

reacţiile lor spontane lăsând impresia unui dans atent dirijat. Ochii li se întâlnesc şi

corpurile li se apropie, iar tăcerile nu-i stânjenesc.

Atunci când nu există coordonare, conversaţia devine stânjenitoare, pauzele

sunt penibile, reacţiile se lasă aşteptate, neconcordanţele paralizând raportul.

Coordonarea oferă un amortizor social în timpul întâlnirilor între patru ochi. Sincronia

transmite o înţelegere sau un acord tacit între vorbitori şi ascultători.

Intrarea în sincronie poate fi o plăcere profundă şi este cu atât mai bine cu cât

grupul este mai mare. Expresia estetică a sincroniei de grup este viziblă în bucuria

universală de a dansa şi de a se mişca împreună în ritmul muzicii. Sincronia permite

armonizarea şi conectarea; cei sincronizaţi simt rezonanţă emoţională pozitivă unii cu

alţii. Cu cât sincronia apare mai des , cu atât partenerii simt emoţii mai asemănătoare,

intrarea în sincronie creând o concordanţă emoţională.

E.Thorndike afirma că inteligenţa socială se manifestă „ din plin la grădiniţă,

pe terenul de joacă, în barăci, fabrici, saloane comerciale, dar scapă condiţiilor formale

standardizate ale unui laborator de analize” (D.Goleman, 2007, p.101).

Inteligenţa socială are o importanţă vitală pentru succesul în multe domenii,

în special în leadership. În momentul de faţă, inteligenţa socială aşteaptă să fie

regândită, iar neuroştiinţa începe să localizeze zonele cerebrale care reglează dinamica

interpersonală.

Nu s-a putut face de către psihologi o delimitare clară între abilităţile umane

sociale şi cele emoţionale, pentru că acestea se întrepătrund, exact aşa cum proprietatea

socială a creierului se suprapune centrilor emoţionali.

Richard Davidson afirma că „toate emoţiile sunt sociale. Nu poţi separa

cauza unei emoţii de lumea relaţiilor – interacţiunile noastre sunt cele care ne conduc

emoţiile”. (D.Goleman, , 2007, p.101)

Momentele inspirate de învăţare au toate aceleaşi elemente active: o

combinaţie eficace de atenţie totală, interes entuziast şi intensitate emoţională pozitivă.

În astfel de momente apare bucuria de a învăţa.

Stările de bucurie sunt cele care ne îngăduie să acţionăm cu lejeritate mai

mare, să funcţionăm mai armonios, ceea ce ne sporeşte puterea şi libertatea în tot ceea

ce facem. Atunci când mintea acţionează armonios şi lejer, eficienţa, rapiditatea şi

puterea sunt maxime, trăim astfel de momente cu un fior mut.

30

Când suntem indispuşi, nu gândim limpede şi tindem să ne pierdem interesul

chiar şi pentru obiectivele importante pentru noi. Sentimentele neplăcute slăbesc

empatia şi preocuparea. Dăm ceea ce e mai bun la niveluri de stres moderate, dar mintea

noastră este tracasată de presiunea extremă. Disconfortul ucide învăţarea. Anxietatea

crescută paralizează ablitatea de a da examene. În condiţii de stres social, memoria de

lucru ne este afectată.

Având în vedere faptul că emoţiile ne influenţează performanţa, sarcina

emoţională a profesorilor şi liderilor este să-i ajute pe oameni să ajungă la o eficienţă

cognitivă optimă, produsă de interes, atenţie, motivaţie.

Stilul de predare al profesorului influenţează calitatea învăţării copiilor, mai

ales a copiilor cu probleme. Este foarte important ca:

profesorii să fie atenţi şi să răspundă nevoilor copilului, stărilor lui interioare,

intereselor şi capacităţilor sale, permiţându-le acestora să le ghideze interacţiunile;

să fie creată de profesor o atmosferă destinsă în clasă, manifestată prin

conversaţii plăcute, râs şi entuziasm;

profesorii să dea dovadă de afecţiune şi perspectivă pozitivă asupra copilului, să

conducă clasa cu înţelepciune, propunând standarde şi rutine clare, dar flexibile, astfel

încât elevii să se supună regulilor de cele mai multe ori din proprie voinţă.

Un profesor conectat emoţional nu-şi termină puterea odată cu clasa I. El

oferă în continuare o bază de siguranţă, crează un mediu care permite creierelor elevilor

să dea un randament maxim. Această bază de siguranţă devine un refugiu ocrotitor, o

zonă de forţă din care elevii se pot aventura mai departe să exploreze, să înveţe lucruri

noi, să se realizeze.

Se ajunge la sporirea capacităţii de a atinge zona optimă de învăţare atunci

când baza de securitate este interiorizată, când elevii ajung să-şi controleze mai bine

anxietatea, să-şi canalizeze mai bine atenţia. Este foarte important să-i învăţăm pe copii

abilităţi precum conştiinţa de sine şi controlul emoţilor neplăcute, empatia şi înfruntarea

fără probleme a relaţiilor.

Când elevii simt că profesorilor chiar le pasă de ei, când aceştia crează un

mediu empatic şi receptiv, rezultatele lor vor fi mai bune, învăţând cu sârguinţă.

Mulţi lideri eficienţi simt că în anumite situaţii şi dozele bine drămuite de

iritare pot energiza, îi ajută pe ceilalţi să se mobilizeze pentru a-şi atinge maximul de

31

performanţă, sau, dimpotrivă îi aruncă dincolo de punctul critic, în acea zonă în care

disconfortul erodează performanţa.

Tonul emoţional al unui lider poate să aibă o putere surprinzătoare.Atunci

când un manager dă o veste proastă cu o atitudine caldă, cei care primesc vestea

consideră că interacţiunea este pozitivă. Sunt situaţii când, chiar dacă un manager dă o

veste bună, oamenii rămân cu un gust amar, deoarece acesta a avut o atitudine rece, o

expresie posacă.

Calitatea de lider este echivalentă cu o serie de schimbări sociale, în care

acesta poate aduce emoţiile celuilalt într-o stare mai bună sau mai rea. Este important ca

subordonatul să simtă atenţia şi empatia liderului, sprijinul lui şi atmosfera pozitivă, să

nu se simtă izolat şi ameninţat.

Oamenii consideră că cei mai buni lideri sunt aceia în care poţi avea

încredere, empatici, atenţi la ceilalţi, care ştiu să asculte, să încurajeze, au simţul

umorului, sunt hotărâţi, modeşti, îşi asumă responsabilităţi, îi fac pe ceilalţi să se simtă

calmi, apreciaţi şi inspiraţi. De cealaltă parte sunt liderii răi, distanţi, dificili, sceptici,

egoişti, aroganţi, cei care intimidează, dau vina pe alţii, nu au încredere în subordonaţi şi

îi fac să nu se simtă în largul lor, să mocnească de sentimente.

Atunci când se simte în siguranţă, o persoană se concentreză mai bine asupra

muncii sale, îşi îndeplineşte obiectivele şi vede obstacolele ca pe nişte provocări şi nu

ameninţări. Dacă o persoană este anxioasă, ea devine cu uşurinţă preocupată de eşec şi

se teme că rezultatele ei slabe vor duce la respingerea sau abandonarea lor, nedorind să

rişte nimic.

Dacă liderul oferă o bază de securitate angajaţilor, aceştia sunt mai liberi să

exploreze, să rişte, să inoveze, să-şi asume provocări noi, să considere binevenite şi

acele informaţii mai greu de digerat. Un lider abil va micşora pe cât e posibil presiunile

excesive sau nu va contribui la ele. Sunt şi situaţii în care un lider obţine rezultate bune

chiar când este exigent şi provocator. Este vorba de acele situaţii în care membrii unei

echipe sunt flexibili, bine motivaţi şi pricepuţi în ceea ce fac. Nu se pune probleme unui

asfel de lider între-un mediu mai relaxat. Aici, dezastrul e aproape, dacă liderul îi va

presa pe subordonaţi.

Toţi angajaţii unei companii contribuie la atmosfera emoţională. Indiferent de

rolul care i s-a atribuit, modul în care fiecare angajat îşi face treaba, în care

32

interacţionează şi influenţează sentimentele celorlalţi se adaugă la tonul emoţional

general.

Cu cât legăturile emoţionale sunt mai puternice, cu atât angajaţii sunt mai

motivaţi, productivi şi mai mulţumiţi de munca lor. Acumularea şi frecvenţa

momentelor pozitive, în comparaţie cu cele negative, determină în mare măsură

mulţumirea unei persoane şi capacitatea de a da rezultate. Cu cât o persoană are mai

multe surse de sprijin emoţional la locul de muncă, cu atât îi va merge mai bine. Un

grup unit, cu un lider care asigură securitatea, creează un mediu emoţional atât de

contagios, încât şi cei care sunt de cele mai multe ori foarte anxioşi ajung să se relaxeze.

Dacă angajaţii se simt furioşi şi indispuşi într-o companie, un lider abil este

acela care ascultă, manifestă empatie, îşi arată preocuparea şi va face un efort ca să

schimbe lucrurile în bine, indiferent dacă acest efort va rezolva sau nu problema. Există

însă un câştig mare pe plan emoţional.

„Un lider inteligent din punct de vedere social începe cu o prezenţă totală şi

cu intrarea în sincronie. Odată ce el este implicat, întreaga panoplie a inteligenţei sociale

poate intra în joc, de la sesizare sentimentelor şi a motivaţiilor celorlaţi până la

interacţionarea suficient de plăcută pentru a le transmite oamenilor o stare pozitivă. Nu

există o reţetă magică care să-ţi spună ce să faci în fiecare situaţie, nu există cinci-paşi-

către-inteligenţa-socială” (D.Goleman, 2007, p.320).

Daniel Goleman propune în cartea sa elemente ale inteligenţei sociale ce pot

fi organizate în două mari categorii:

A. conştiinţa socială – ceea ce sesizăm despre ceilalţi

B. dezinvoltura socială – ceea ce facem apoi cu acea conştiinţă

Conştiinţa socială

„Conştiinţa socială acoperă un spectru larg, care merge de la sesizarea

instantanee a stării interioare a celuilalt, până la înţelegerea sentimentelor şi gândurilor

acestuia sau priceperea situaţiilor sociale complicate. Ea include:

empatia primară: sentimentele împărtăşite cu ceilalţi, sesizarea semnalelor

emoţionale nonverbale

rezonanţa emoţională: a asculta cu receptivitate maximă., a rezona cu o altă

persoană

33

precizia empatică: înţelegerea gândurilor, sentimentelor şi intenţiilor altei

persoane

cogniţia socială: a şti cum funcţionează lumea socială

Dezinvoltura socială

Simpla sesizare a simţămintelor cuiva sau simplul fapt că ştim ce gândeşte

sau intenţionează cineva nu garantează interacţiuni fructuoase. Dezinvoltura socială se

construieşte pe conştiinţa socială pentru a da naştere la interacţiuni eficace şi fără

probleme. Spectrul dezinvolturii sociale include:

sincronia: interacţionarea fără probleme la nivel nonverbal

imaginea de sine: prezentarea eficientă a propriei persoane

influenţa: modelarea rezultatului interacţiunilor sociale

preocuparea: luarea în calcul a nevoilor celorlaţi şi acţionarea în

consecinţă”(Daniel Goleman, 2007, p.102 ).

Chiar dacă încetăm să mai vorbim, nu putem să oprim trimiterea de semnale

despre ceea ce simţim. Sentimentele au modul lor de a ieşi la suprafaţă. Când vine vorba

de emoţii, nu putem să nu comunicăm, chiar şi atunci când încercăm să ne reprimăm

toate semnele emoţiilor pe care le trăim.

Rezonanţa emoţională este atenţia care trece de la simpla empatie de moment

spre o prezenţă deplină, susţinută, care facilitează raportul. Îi acordăm unei persoane

întreaga noastră atenţie şi o ascultăm cu mare grijă, căutăm mai degrabă să o înţelegem,

decât să ne exprimăm doar punctul nostru de vedere.

Când se stabileşte o comunicare autentică, vorbele vor fi sensibile la ceea ce

simte, spune şi face celălalt. Ascultarea este cea care contează. Să vorbeşti unei

persoane, în loc să o asculţi, reduce conversaţia la un monolog.

Dar să asculţi cu adevărat presupune să rezonezi cu sentimentele celuilalt,

să-l laşi să spună ce are de spus şi să-i îngădui conversaţiei să ia un drum pe care îl

stabilesc împreună cei ce comunică.

Calitatea de bun ascultător îi caracterizează pe cei mai bun manageri,

profesori şi lideri. Atenţia totală este mult primejduită în epoca actuală, epocă a

sarcinilor multiple. Suntem mai puţin dispuşi să observăm sentimentele ş nevoile

34

celorlalţi, să reacţionăm empatic, pentru că ne cufundăm în propriile noastre probleme şi

în preocupările auxiliare.

Precizia empatică reprezintă, după unii psihologi, expertiza fundamentală în

materie de inteligenţă socială. Această abilitate îi caracterizeză pe sfătuitorii cei mai

plini de tact, oficialii cei mai diplomaţi, negociatorii cei mai eficienţi, politicienii cei

mai populari, profesorii cu cel mai mare succes şi terapeuţii cei mai pătrunzători. Se

pare că una din cheile cele mai importante ale unei căsnicii reuşite, mai ales în primii

ani, este precizia empatică.

Cel de-al patrulea aspect al conştiinţei interpersonale este cogniţia socială:

-capacitatea de a găsi soluţii la dileme sociale

-mobilizarea în înfruntarea curenţilor subtili şi schimbători ai lumii interpersonale şi

acordarea de sensuri evenimentelor sociale

-înţelegerea normelor tacite care guvernează interacţiunea

Unii teoreticieni au susţinut că, singura componentă autentică a inteligenţei

sociale, este cogniţia socială. Însă, o persoană care excelează în cogniţie socială, dar este

lipsită de elementele de bază ale dezinvolturii sociale, va fi de o stângăcie penibilă în

prezenţa celorlalţi.

Abilităţile de conştiinţă socială interacţionează: precizia empatică se sprijină

pe ascultare şi empatie primară; cogniţia socială este potenţată de precizia empatică,

ascultare şi empatie primară.

Fundamentul dezinvolturii sociale, cea de-a doua parte a inteligenţei sociale,

este determinat de conştiinţa interpersonală, sub toate formele ei.

Sincronia este piatra de temelie a mai multor aspecte şi fundamentul

dezinvolturii sociale. Ea îi face pe cei care interacţionează să plutească alături într-un

graţios dans nonverbal. Eşecul sincroniei subminează competenţa socială şi face

interacţiunile imposibile.

Atunci când o persoană sabotează sincronia, cealaltă persoană nu se simte în

largul ei- problema unui minim raport nu se mai pune. Acei oameni care au o astfel de

abilitate socială foarte diminuată, au dificultăţi în a citi semnele nonverbale care ghideză

interacţiunile obişnuite şi de a acţiona conform lor.

Imaginea de sine este a doua componentă a dezinvolturii sociale. Charisma

unei persoane este un aspect al imaginii de sine- capacitatea de a stârni în ascultători

emoţiile pe care le emană, atrăgându-i în spectrul ei emoţional. Persoanele charismatice

35

sunt înzestrate cu o expresivitate aparte, care îi atrage pe ceilalţi în sincronie cu ritmul şi

sentimentele lor.

Cheia imaginii de sine este considerată uneori capacitatea de a controla şi

masca exprimarea emoţiilor. Cei care dispun de acestă capacitate sunt siguri pe ei în

aproape orice situaţie socială, au acel,, savoir faire”.

Dobândirea influenţei constructive presupune să ştim să ne exprimăm pe noi

înşine într-un mod care produce un rezultat social dorit. Oamenii care se pricep să fie

expresivi sunt văzuţi de alţii ca fiind siguri pe ei şi simpatici, producând, în general,

impresii favorabile.

Acei oameni care ştiu cum să influenţeze se bazează pe conştiinţa socială

pentru a-şi ghida acţiunile. Decizia privind doza optimă de expresivitate depinde şi de

cogniţia socială, de cunoaşterea normelor sociale care dictează ce anume e adecvat într-

un anumit context social dat. Discreţia socială ne îngăduie să ne găsim locul oriunde

ne-am afla, făcând cât mai puţine valuri emoţionale inadecvate.

Un alt semn al inteligenţei sociale este preocuparea. Cu cât manifestăm mai

multă empatie faţă de o persoană aflată în dificultate şi ne preocupăm de ea, cu atât va fi

mai mare impulsul nostru de a ajuta. În ceea ce priveşte lumea celor care muncesc,

preocuparea care ne împinge să ne asumăm responsabilitatea pentru lucrurile care

trebuie făcute se traduce într-o bună organizare a educaţiei cetăţeneşti. Oamenii

preocupaţi sunt cei mai dispuşi să-şi găsească timpul necesar şi să facă efortul de a-şi

ajuta un coleg. În loc să se centreze doar asupra propriei lor munci, ei înţeleg nevoia de

colaborare în grup pentru atingerea obiectivelor mari.

O strategie efectivă pentru prevenirea unui comportament problematic

ulterior poate fi cultivarea atenţiei şi preocupării copiilor faţă de nevoile celorlalţi,

pentru a nu deveni nişte adulţi antisociali. De cele mai multe ori nu este suficient doar să

fi preocupat de ceilalţi, ci să acţionezi eficient, să dispui de acele abilităţi manageriale

de bază, pentru că, atunci când faci un bine, e nevoie de puţină isteţime.

Preocuparea reflectă capacitatea de compasiune a unei persoane. Cei care

manipulează sunt înzestraţi cu abilităţi de inteligenţă socială, dar le lipseşte preocuparea.

De prea multe ori ideile convenţonale despre inteligenţa socială s-au

concentrat asupra unor abilităţi precum cunoaşterea socială sau capacitatea de a deduce

regulile, protocoalele şi normele care ghidează comportamentul adecvat într-un context

36

social dat, şcoala de cogniţie socială reducând talentul interpersonal la genul acesta de

intelect aplicat interacţiunilor.

S-a pus prea mult accentul pe cogniţia despre relaţii şi s-au neglijat abilităţile

noncognitive esenţiale: empatia primară, sincronia, preocuparea. Aceste elemente de

bază ale relaţiilor binefăcătoare trebuie să se afle în orice descriere completă a

inteligenţei sociale. Încercarea de a elimina valorile umane din inteligenţa socială

sărăceşte conceptul.

În vremurile actuale, anonime şi izolate , trebuie să existe preocuparea ca o

astfel de inteligenţă să nu degenereze în pragmatica influenţei şi a controlului, să nu se

răspândească exclusiv acest punct de vedere impersonal.

Cea care deschide poarta relaţiilor este empatia. În relaţiile în care există

empatie, cei care interacţionează nu răspund superficial, se simt simţiţi, senzaţia lor este

că cealaltă persoană ştie ce simt şi că se simt cunoscuţi. Oamenii rezonează cel mai uşor

cu cei pe care îi cunosc şi îi iubesc. Cu cât relaţiile unora cu alţii sunt mai puternice, cu

atât ei sunt mai deschişi şi mai atenţi în relaţie. Cu cât o persoană are un trecut personal

mai îndelungat, cu atât îi va fi mai uşor să sesizeze cum simte celălalt şi cu atât mai

asemănător va gândi şi va reacţiona la orice fel de întâmplări.

La nivel neural,, să te cunosc mai bine”, înseamnă să ajung la o rezonanţă cu

tiparele tale emoţionale şi hărţile tale mentale. Ajungi să creezi o realitate comună cu

cineva atunci când hărţile mentale se suprapun mai mult şi te identifici cu acea persoană.

În această situaţie, categoriile mentale suferă un fel de întrepătrundere, avem senzaţia că

suntem una cu celălalt.

Se poate vorbi de prezenţa empatiei şi în cazul emoţiilor sociale cum ar fi:

stânjeneala, vina, mândria. Prin intermediul empatiei se sesizează felul în care

comportamentul unei persoane va fi experimentat de alţii. Mândria este o emoţie socială

deoarece ne încurajează să facem acele lucruri lăudate de alţii, în timp ce vina şi ruşinea

sunt cele care ne menţin pe linia de plutire, fiind pe post de pedepse interioare pentru

fapte sociale condamnabile. Ele acţionează ca o poliţie internă, care menţine ceea ce

facem şi spunem pe aceeaşi lungime de undă cu armonia interpersonală dintr-o situaţie

dată.

Emoţiile sociale au nevoie de conştiinţa de sine, o capacitate care începe să

apară în al doilea an de viaţă. Ele funcţionază ca o busolă morală practică . Un test

autentic de inteligenţă socială ar trebui să fie capabil să identifice şi să excludă reaua

37

voinţă socială şi duplicitatea , egoismul, agresivitatea şi răceala emoţională întâlnite, în

grade diferite, la narcisişti, machiavelici şi psihopaţi.

2.4. Inteligenţa socială: ştiinţă a succesului

De cele mai multe ori ne este foarte uşor să observăm la cei din jurul nostru

deficitele de inteligenţă socială şi mai greu virtuţiile. Ne simţim atraşi de cei care posedă

o astfel de inteligenţă şi-i ocolim pe cei care nu o au.

Inteligenţa socială constă deopotrivă în înţelegere şi în comportament, este

„abilitatea de a te înţelege bine cu alţii şi de a-i face să coopereze cu tine (Karl Albrecht,

,2007,p.19).

Pentru a obţine succesul interpersonal, avem nevoie atât inteligenţă emoţională

cât şi de inteligenţă socială. În timp ce inteligenţa intrapersonală este o dimensiune a

componentei interne: cunoaşterea şi desfăşurarea abilă a reacţiilor emoţionale personale,

inteligenţa interpersonală este o dimensiune a competenţelor orientate către exterior,

competenţe în situaţii umane .

Este foarte important ca cele două forme ale inteligenţei să se coordoneze şi

interconecteze, nu să fie îngrămădite într-un singur,, container” conceptual. Inteligenţa

emoţională şi inteligenţa socială, luate împreună, îşi pot aduce contribuţia la explicarea

patologiilor sociale, oferind strategii pentru învingerea lor. De exemplu, timiditatea, o

trăsătură comportamentală strâns legată de neîncrederea în sine şi sentimentele de lipsă

de valoare proprie, poate fi diminuată şi chiar înlăturată prin dobândirea unor noi

aptitudini sociale: contactul vizual, vorbitul cu glas mai puternic, ocuparea de mai mult

spaţiu. În felul acesta persoana care suferă de timiditate învaţă să interacţioneze cu mai

multă iscusinţă şi încredere cu cei din jurul ei, îşi revizuieşte respectul faţă de propria

persoană, îşi redobândeşte drepturile ca individ şi-şi recunoaşte valoarea ca fiinţă

umană, învaţă să reacţioneze emoţional adecvat, în diversele interacţiuni sociale.

Persoanele cu inteligenţă socială ridicată prezintă un magnetism faţă de cei cu

care interacţionează, îi fac pe aceştia să se simtă valoroşi, capabili, iubiţi, respectaţi şi

apreciaţi. Acele persoane cu inteligenţă scăzută sunt antimagnetice, îi fac pe cei din jur

să se simtă insignifianţi, inadecvaţi, furioşi, frustraţi sau vinovaţi.

38

Principala cauză a inteligenţei sociale scăzute este lipsa percepţiei situaţiei. Cei

cu inteligenţă socială scăzută sunt atât de preocupaţi de propriile lupte încât nu-şi dau

seama de impactul pe care îl produc asupra celorlalţi. Unii oameni sunt perfect capabili

să trateze pe cineva ca pe un obiect, ca pe ceva ce nu există, numai pentru a-şi îndeplini

ei înşişi scopurile egoiste. Dau dovadă fie de ignoranţă, de lipsă de viziune, sau pur şi

simplu nesocotesc drepturile sociale ale celor din jur.

Tot din ignoranţă, alături de lipsa simţului situaţiei şi lipsa de respect pentru

normele de comportament acceptate izvorăşte şi flatulenţa socială a acelor oameni care

dispun de „talentul” de a spune lucruri atât de necuvenite, de lipsite de bun simţ, atât de

grosolane, arătând totală lipsă de consideraţie pentru contextul imediat.

Oamenii au demonstrat că pot provoca distrugeri şi suferinţe de proporţii, că

uneori sunt incapabili să coopereze şi să se abţină de la comportamente inumane, dar în

acelaşi timp că sunt în stare să construiască şi să colaboreze la scară mare. Ei au nevoie,

pentru a-şi spori şansele de supravieţuire şi de trai paşnic, de trei lucruri, care, luate

împreună, vor putea să reducă gravitatea inumanităţii omului faţă de om:

a) lideri care să ofere modele de inteligenţă socială elevată, care pot să creeze o

viziune pozitivă de dezvoltare şi progres, care să facă apel la eul nostru cel mai înalt şi

să ne invite să evoluăm ca indivizi şi ca societate

b) un sistem educaţional care să onoreze principiile şi comportamentele asociate

cu inteligenţa socială ridicată

În felul acesta tinerii vor putea să înţeleagă culturile şi subculturile acestei lumi

moderne şi să acorde valoarea cuvenită colaborării şi evitării conflictelor. Acest sistem

educaţional trebuie să fie capabil să-i înveţe pe tineri tot ceea ce este necesar pentru a-şi

putea exprima în mod clar propriile idei în aşa fel încât să se facă înţeleşi şi să facă tot

posiblul să-i înţeleagă şi pe ceilalţi, înainte de a lua o anumită poziţie faţă de

comportamentul lor.

c) mijloace mass-media care să nu servească numai interesele comerciale ale

celor care cred că pot să vândă orice doresc, oricui şi să influenţeze prin orice mijloace,

ci care să servească valorile culturale superioare.

K. Albrecht propune un set de cinci dimensiuni ( categorii de competenţe)

distincte pentru definirea , măsurarea şi dezvoltarea inteligenţei sociale – S.P.A.C.E.:

39

1) S – simţul situaţiei – radar social, acea abilitate de a citi situaţiile şi de a

interpreta comportamentul celor din jur în aceste situaţii cu privire la intenţii, stări

emoţionale, dorinţă de interacţiune;

2) P- prezenţa – o gamă de elemente verbale şi nonverbale, o colecţie de

semnale ce sunt prelucrate de ceilalţi şi care oferă o impresie estimativă despre cineva

( ţinută, timbrul vocii, înfăţişare, gesturi, etc.);

3) A – autenticitate – acele radare sociale ale oamenilor din jurul nostru care

culeg informaţii despre comportamentul nostru şi-i fac pe aceştia să ne considere

cinstiţi, demni de încredere, deschişi sau autentici;

4) C- claritate – capacitatea unei persoane de a se explica, de a se face înţeleasă,

de a transmite clar şi precis date, de a-şi exprima punctele de vedere şi direcţiile de

acţiune propuse şi de a-i face pe alţii să colaboreze cu ea;

5) E – empatia – sentiment împărtăşit de două persoane, o stare de legătură a

unei persoane cu alta, ceea ce crează o bază pentru o interacţiune pozitivă şi colaborare;

Este foarte importantă conştientizarea zi de zi a acestor cinci dimensiuni ale

competenţei sociale:

a) să-i observăm pe ceilalţi în diverse situaţii şi să studiem acele situaţii cu care

ne confruntăm noi înşine;

b) să observăm şi să învaţăm despre autenticitate;

c) să fim clari în gândire şi exprimare;

d) să observăm să învăţăm şi să dezvoltăm empatia;

e) să discutăm cu alte persoane despre aceste cinci dimensiuni;

f) să solicităm feedback din partea celorlalţi, pentru a ne înţelege propria

persoană, iar atunci când ne este cerută , să oferim şi părerea noastră;

g) să facem din inteligenţa socială o experienţă cotidiană a observării, învăţării şi

dezvoltării.

O persoană care este preocupată mai mult de sentimentele, nevoile şi interesele

proprii şi nu este deschisă la sentimentele, nevoile şi interesele altora va reuşi mai greu

să se facă acceptată şi plăcută de cei din jur, care vor colabora mai greu şi vor fi mai

puţin deschişi. Este important să manifeste interes şi respect pentru oamenii din jur, să-

şi însuşească şi să respecte arta conştientizării situaţiei, să ştie când să vorbească şi când

nu, să fie capabilă să evalueze rapid situaţia în care se găseşte şi să reacţioneze cât mai

bine, folosindu-şi radarul intuitiv şi informaţiile în timp real.

40

Interacţiunile sociale au loc într-un context, care creează un sens, iar acest sens

dat de context influenţează comportamentul celor implicaţi. În conştientizarea situaţiei

este esenţial să observi, să dai atenţie şi să tratezi cu înţelepciune contextele şi

semnificaţiile pe care le crează ele.

Contextele sociale pot fi foarte complexe şi diversificate. Se poate vorbi de:

a) „ contextul proxemic: dinamica spaţiului fizic în care interacţionează oamenii,

modurile în care structurează ei acel spaţiu şi efectele spaţiului asupra comportamentului

lor ;

b) contextul comportamental: tipurile de acţiuni motivaţii, emoţii şi intenţii care

apar în interacţiunile dintre oamenii implicaţi în situaţie;

c) contextul semantic: tipurile de limbaj utilizat în discurs, care indică – direct

sau indirect – natura relaţiilor, diferenţele de stare şi clasă socială, codurile sociale în

vigoare şi gradul de înţelegere creată sau împiedicată de şabloanele de limbaj

(K.Albrecht, 2007,p.61).

Fiecare spaţiu pe care omul îl proiectează are înţelesul său aparent – ce le spune

acelor oameni care intră în el. Cele care structurează şi interpretează semnificaţia acestui

spaţiu sunt fiinţele umane, care conştient sau nu, îşi exprimă intenţiile pe care le au

unele faţă de altele prin aranjarea elementelor unui context spaţial pe care le pot

controla.

Antropologii, cei care studiează ştiinţa proxemicii, aduc în discuţie patru zone

spaţiale de bază:

- spaţiul public

- spaţiul social

- spaţiul personal

- spaţiul intim

Fiinţele umane demarchează aceste zone spaţiale şi le utilizează pentru a-şi

exprima şi controla relaţiile cu ceilalţi. De asemena, ele au tendinţa de a se „aranja

într-un mediu spaţial” în moduri care servesc şi rezolvă o varietate de nevoi psihologice

şi sociale .

Pretutindeni se găsesc contexte proxemice. Ele sunt omniprezente şi , în general,

oamenii nu sunt conştienţi de ele. În afara aranjamentului spaţiului fizic, în contextul

proxemic intră şi alte elemente: sunetele, efectele luminoase, mirosurile de tot felul etc.

41

În ceea ce priveşte contextul comportamental al oricărei situaţii, acesta este în

mare parte codat nonverbal ( poziţii ale corpului, mişcări, gesturi, expresii ale feţei,

tonul vocii, îmbrăcăminte,accesorii) şi se constituie din setul de reguli, obiceiuri,

aşteptări şi norme de comportament comune pe care le aduc cu ei participanţii. Dacă

aceştia împărtăşesc aceleaşi coduri comportamentale, de obicei, se înţeleg bine. În caz

contrar, se ajunge la conflict.

Cuvintele reprezintă însăşi structura gândirii, sunt nişte simboluri şi semnale

neînsufleţite. Cei mai mulţi oameni navighează printr-o gamă întreagă de medii

semantice în funcţie de oamenii cu care se asociază şi care interacţionează.

Sensurile cuvintelor sunt înrădăcinate în oameni, nu în cuvinte, neexistând două

creiere care să conţină acelaşi sens pentru expresie sau un concept. Este nevoie ca

oamenii să înveţe să interpreteze contextul semantic şi să observe indiciile lingvistice

care trădează niveluri de sens mai profunde, să identifice cadre lingvistice din diferite

situaţii, să creeze empatie cu cei implicaţi, copiindu-le limbajul pe care îl utilizează ( în

mod rezonabil), să fie poligloţi, chiar şi atunci când vorbesc o singură limbă.

Poţi înţelege cu uşurinţă de ce oamenii reacţionează în diverse situaţii într-un

anume fel, dacă ştii mai multe despre un grup închis.Fiecare subcultură nu este decât o

parte din cultura noastră mai largă. Există tendinţa ca fiecare membru al unei subculturi

să se vadă special, unic, diferit.

Atunci când condiţiile de intrare într-o subcultură sunt riguroase, aceasta tinde să

prospere. De asemenea, specializarea subculturilor duce la standardizarea

comportamentului: rămâi înăuntru, nepermiţând accesul celor din exterior, iar

apartenenţa la aceste subculturi este greu de dobândit, de obicei, necesitând aptitudini

deosebite: curaj, îndrăzneală, aspect plăcut, inteligenţă etc.

Fiecare subcultură implică un gen de cod pe care oamenii şi-l autoimpun. Aceste

coduri, formale sau informale, conştiente sau nu, au efectul de a-i face pe oameni foarte

previzibili în ochii celorlalţi. Dacă o persoană s-a adaptat unei anumite culturi şi şi-a

însuşit codurile acesteia, le urmează, în general, automat, fără a le mai conştientiza. Cel

care încalcă însă un cod social important va stârni dezaprobarea celor care urmează

codul. Lucrurile se complică în situaţia în care intervin şi normele interculturale.

Membrii unei subculturi pot deveni atât de condiţionaţi de reguli, roluri şi

responsabilităţi, încât, la orice deviere de la normă se dezlănţuie haosul.

42

În modelul S.P.A.C.E. , factorul „P” reprezintă Prezenţa.Prezenţa reprezintă

modul în care-i afectăm pe ceilalţi prin aspectul nostru fizic, conduită, dispoziţie,

limbajul corpului, modul în care ocupăm spaţiul într-o încăpere.Toţi oamenii trebuie să

acorde o atenţie deosebită modului în care sunt percepuţi, dacă vor să fie acceptaţi şi

luaţi în serios. Un rol deosebit de important îl are o atitudine care oferă şi primeşte

respect şi atenţie. Aceasta presupune,, ştiinţa de a asculta, creând şi conferind o

siguranţă de sine şi o eficienţă care permit stabilirea conexiunii cu o persoană sau un

grup. Poate fi doar expresia obişnuită de pe chipul cuiva. Faţa împietrită sau expresia

posacă pot îndepărta ocazia creării unei legături, încă înainte ca aceasta să apară. Şi o

atitudine extrem de reţinută poate ţine lumea la distanţă, o prezenţă furtunoasă,

provocatoare, poate, la fel, îndepărta. Înfăţişarea contează, însă primul element, esenţial,

al unei Prezenţe pozitive este o purtare prietenoasă” (K.Albrecht, 2007, p.93).

Unul din conceptele vag definite şi prea puţin înţelese este charisma. Este un

concept pe care-l considerăm familiar, dar care pare a se sustrage încercării de a-l

defini. În spectrul charismei, capătul inferior este ocupat de acei oameni care emană

puţină energie socială, cei care prezintă o monocromie şi monotonie în expresie, limbaj

şi energie fizică, cei inhibaţi intern, cu o reţinere a energiei emoţionale, cei care au un

respect de sine scăzut.

Charisma ia de obicei trei forme:

Charisma oficială- cea ataşată unui lider mondial, unui politician

binecunoscut , unui om de afaceri foarte vizibil. Este mai mult un apanaj al teritoriului,

decât al persoanei în sine

Charisma artificială – este cea creată pentru răsfăţaţii de moment ai

publicului

Charisma câştigată – aparţine doar câtorva, foarte rari, care ştiu că o au ,

şi , de cele mai multe ori, nu o exploatează. Aceste persoane şi-au câştigat charisma prin

importanţa lucrurilor pe care le-au făcut în viaţă. Rădăcinile acestei charisme sunt bine

înfipte nu în bani sau putere politică, ci în realizări, măreţie şi modestie. Această

charismă nu are nici o legătură cu celebritatea, ci ea descrie tot ceea ce ţine de viaţa

celor care o deţin.

Adevărata charismă este o combinaţie subtilă şi rară de” graţie, energie, pasiune

îndreptată spre atingerea scopului şi un fel de esenţă a vieţii care pare să atragă energie

43

şi atenţie oriunde te-ai duce. Oamenii care nu o caută nu o pot avea, iar alţii n-o vor

căpăta nicicând , oricât de mult s-ar împăuna” ( Karl Albrecht, 2007, p.98).

Orice interacţiune între fiinţele umane presupune anumite reguli de

comportament. Dacă părţile cunosc şi respectă regulile general acceptate, interacţiunea

poate avea loc în mod amiabil şi cu succes. Conflicte serioase pot să apară dacă se

încalcă de una sau mai multe persoane pactul social.

Cine încearcă să influenţeze regulile trebuie să-şi dezvolte o Prezenţă eficientă să

fie în stare să anticipeze regulile situaţionale.

Când ai Prezenţă, îi respecţi pe cei din jurul tău, manifeşti faţă de aceştia un

interes real. Prezenţa în inteligenţa socială se referă la a le da oamenilor decât la a primi

de la oameni. Există tendinţa de a ne gândi la prezenţă dintr-un punct de vedere exterior,

însă ea are şi o dimensiune interioară foarte importantă. Înfăţişarea emoţională

influenţează şi ea prezentarea Sinelui. În parte, Prezenţa este legată de trăirea clipei, de

disponibilitatea fizică, dar şi emoţională pentru partenerul de viaţă, pentru copii, colegi,

colaboratori sau oamenii care au nevoie de tine în acel moment, de conştientizarea

nevoilor su problemelor lor. Este şi o problemă de echilibru, de a fi în stare să-ţi

analizezi implicarea emoţională în situaţiile în care se cere o legătură umană, fără a

exagera sau a-ţi pierde perspectiva . Aceasta necesită cunoaştere de sine şi autocontrol

emoţional.

Foarte important este ca oamenii să trăiască momentul, prezentul, să se bucure de

micile clipe ale vieţii. În felul acesta ar putea să ia decizii mai bune în relaţia lor cu

ceilalţi sau în situaţii importante. Sunt unii oameni, pentru care, a se înfuria şi a rămâne

furioşi este un exerciţiu psihic, făcându-le o mare şi tainică plăcere să simtă cum le

clocoteşte sângele. Dacă oamenii s-ar bucura de ceea ce au în faţă, dacă ar renunţa să

mai vrea tot timpul totul, n-ar mai suferi , ar şti cum este cu adevărat să fi prezent atât

emoţional, cât şi comportamental, ar putea să se îndrepte unii către alţii şi să clădească

acele legături care ar duce la succesul propriu şi al tuturor.

Prezenţa se învaţă şi necesită un timp îndelungat de adaptare. Fiecare om poate

să-şi îmbunătăţească aptitudinile în această direcţie:

Să găsească calea cea mai naturală să spună cine este prin felul cum vorbeşte, se

mişcă, se îmbracă şi interacţionează, să-şi găsească propriul glas şi să-l exprime

Să se gândească ce ar vrea să spună oamenii despre el şi să încerce să transpună

în realitate aspectele specifice ale descrierii ideale

44

Să identifice acele obiceiuri sau comportamente care influenţează pozitiv sau

negativ empatia, claritatea comunicării ideilor şi autenticitatea

Să –şi îmbunătăţească anumite aspecte ale interacţiunii cu ceilalţi

În modelul S.P.A.C.E. , factorul „ A” reprezintă Autenticitatea- cât de cinstit şi

sincer eşti cu oamenii din jurul tău, cu propria persoană în anumite situaţii.

Fiecare persoană ar trebui să se respecte pe sine însăşi , să aibă încredere în

valorile şi convingerile personale şi să aibă o relaţie directă şi sinceră cu alţii pentru a

percepută ca autentică, să ştie cine este şi să se simtă bine şi fericită în propria-i piele, să

rămână fidelă propriilor principii, să reacţioneze atunci când este provocată dincolo de

limita suportabilităţii, să fie o persoană pe care să te poţi bizui, un om de caracter,

care-şi ţine cuvântul şi trece la acţiune, indiferent de obstacole sau greutăţi, o persoană

solidă, de încredere, cu trăsături admirabile, de caracter, să fie AUTENTICĂ.

„ Autenticitatea este legată de dorinţa şi abilitatea de a da frâu liber adevăratei

tale personalităţi, de a nu fi fals sau artificial. Este felul în care interacţionezi cu alţi

oameni şi îi faci să aibă încredere în tine. Este încrederea în propria persoană, care-ţi

permite să-ţi asumi drepturile de proprietate asupra spaţiului sau locului tău” ( Karl

Albrecht, 2007, p.117).

Este important în viaţă să interacţionăm şi să fim înconjuraţi de persoane

hrănitoare: pozitive, generoase, energice, de încredere, bune, grijulii, inteligente,

interesate de viaţa noastră, plăcute , amuzante, pe care ne putem bizui, mai ales că trăim

acum într-o lume în care există o nevoie acută de empatie, compasiune şi autenticitate.

Este foarte posibil să te pricepi să lucrezi cu oamenii, dar să-ţi lipsească profunzimea

emoţională. Putem fi consideraţi inteligenţi din punct de vedere social, numai dacă, pe

lângă capacitatea de a crea legături sincere cu oamenii, dispunem şi de empatie şi

compasiune.

Există unele afirmaţii care induc ascultătorilor în subconştient un sentiment de

anxietate, ei fiind atacaţi de un limbaj agresiv şi dogmatic, restrictiv în implicaţii. Altele

însă invită la empatie, deschidere şi schimb liber de idei.

O aptitudine fundamentală legată de Claritate este conştientizarea fenomenelor

psihologice dincolo de suprafafaţă ale limbajului, „abilitatea de a monitoriza

particularităţile de limbaj proprii şi ale altora şi de a evita anumite patologii verbale care

pot provoca neînţelegeri, conflicte sau chiar dereglări psihologice, atât individual, cât şi

colectiv” ( Karl Albrecht, 2007, p.150).

45

Este bine să se evite disfuncţiile semantice de tipul:

Judecăţilor de valoare agresive – opinomania;

Enunţurile de tip „toţi” ori „ar trebui să”;

Intoleranţa faţă de punctele de vedere ale altora – dogmatismul;

Categorisirea în termeni critici – etichetarea;

Ctitica plină de causticitate – sarcasmul;

După această evitare să se recurgă la antidoturile la aceste disfuncţii semantice:

Asumarea răspunderii pentru propriile judecăţi, referire la propria persoană;

Limitatoare şi calificative;

În locul celor două extreme, o gamă de posibilităţi, tonuri de „gri”;

Oferirea de opţiuni şi posibilităţi;

Asumarea răspunderii pentru propriile concluzii,

Specificitatea (degeneralizarea);

Limbajul neutru;

Fiecare om ar trebui să devină pe deplin conştient de valoarea şi de impactul

unor moduri de exprimare a ideilor flexibile din punct de vedere semantic, de modul în

care un cuvânt poate influenţa comunicarea şi înţelegerea.

Se ajunge la sănătate semantică şi purificarea limbajului când se acordă respect

puterii limbajului, când fiecare vorbitor se înţelege pe sine, se face înţeles, îi convinge

pe alţii şi-i face să-i accepte punctul de vedere, să colaboreze cu el.

Pentru aceasta, informaţiile trebuie să fie prezentate în aşa fel încât să poată fi

prelucrate cu uşurinţă în creierul omului. Este ca şi cum vorbitorul ar pătrunde în mintea

ascultătorului şi l-ar „escorta mintal”spre adevărul lui.

Karl Albrecht, în „Inteligenţa socială” vorbeşte de instumentele Clarităţii în

gândire şi comunicare:

a.declaraţia şoc– o afirmaţie provocatoare, care captează atenţia, fixează o

aşteptare îndrăzneaţă a ceea ce va urma

b. telegrafia– prin care se furnizează un cadru conversaţiei, fiind o metodă

prevestitoare

c. şoseaua 350– diferenţa dintre cele 500 de cuvinte pe care creierul uman le

poate prelucra şi cele 150 de cuvinte pe care le poate spune omul într-un minut

d. piramida – o tehnică de clarificare, un instantaneu la ceea ce se spune, urmat

de tot mai multe informaţii, faptele construindu-se pe măsură ce se avansează

46

e. planul de atac– cel mai bine funcţionează la oamenii care au nevoie de

structură şi ordine în procesul lor de gândire

f. schimbarea perspectivei– se pleacă de la imaginea de ansamblu şi se intră

apoi în detalii

g. diagramele– funcţionează bine la cei care învaţă lucrurile prin metode

vizuale, care au nevoie „să vadă”

h. metaforele – înlocuirea unei imagini concrete cu un concept abstract

Metaforele pun la dispoziţie o cale eficientă de a-i ajuta pe oameni, sunt

economice, încorporeză bogăţia unui concept total într-o frază simplă. Folosim metafore

tot timpul în conversaţie, chiar dacă ne dăm sau nu seama.

Ultimul factor din modulul S.P.A.C.E.îl reprezintă Empatia – identificarea cu o

altă persoană căreia îi apreciezi şi împărtăşeşti sentimentele. În ceea ce priveşte

inteligenţa socială, există un nivel suplimentar al profunzimii, care-i inspiră pe oameni

la cooperare. Empatia este în acest caz o stare pozitivă de rezonanţă între doi oameni,

presupune existenţa unui sentiment de legătură care să determine o persoană să se

apropie de o altă persoană.

Este bine să se evite sau să se abandoneze comportamentele toxice şi să fie

adoptate, folosite comportamente hrănitoare. Nimeni nu are dreptul să-i insulte pe cei

din jur, să-i facă să se simtă lipsiţi de valoare,merite sau afecţiune,să aplice sporadic

farmecul personal, empatia, pretinzând o investiţie de durată, un angajament proactiv,

adăugare de valoare la modul în care ne percep cei din jur.

Oamenii toxici:

„evită încurajările

Fac remarci tăioase, sarcastice

Umilesc nonverbal

Îi tratează de sus sau condescent pe alţii

Exagerează în căutarea aprobării

Îi flatează nesincer pe alţii

Se pierd uşor cu firea

Le place să se joace cu ceilalţi

Sunt constant de altă părere

Vorbesc dogmatic, inflexibil

Nu păstrează secretele

47

Se laudă, îşi atribuie calităţi pe care nu le au

Încalcă promisiunile şi înţelegerile

Glumesc la momentul nepotrivit

Monopolizează discuţia

Îi întrerup frecvent pe ceilalţi

Schimbă subiectul după cum vor

Se plâng excesiv

Îi conving pe alţii în mod agresiv

Îşi impun cu forţa punctul de vedere

Îi atacă sau critică pe ceilalţi

Îi fac pe alţii să se simtă vinovaţi

Îi ridiculizează pe alţii

Omoară ideile

Dau sfaturi nesolicitate” ( Karl Albrecht, 2007, p.170).

O formă foarte toxică de comportamentverbal distructiv îl reprezintă distrugerea

ideilor altora.Antidotul e practica,, vinderii ideilor”, mai ales în mediul afacerilor.

Această tehnică implică folosirea unor enunţuri- cheie care să inducă o stare de mai

bună receptivitate la ideile sau la gândurile partenerului de discuţie.

Oamenii cu un comportament hrănitor:

„Dau încurajări

Glumesc prieteneşte

Îi tratează pe alţii de la egal la egal

Vorbesc şi se poartă convingător

Fac complimente sincere

Nu reacţionează sub impulsul momentului

Cooperează şi încurajează

Îşi exprimă acordul ori de câte ori este posibil

Se bucură de succesul altcuiva

Păstrează secretele

Îşi ţin promisiunile

Glumesc în mod constructiv

Îi ascultă pe ceilalţi până la capăt

Rămân la subiectul abordat

48

Dau sugestii contructive, sfaturi, negociază

Lasă de la ei, îi ajută pe alţii

Aduc argumente contructive

Conving sincer, negociază

Îi sprijină pe alţii

Ascultă, nu se grăbescsă judece

Oferă informaţii şi idei ( Karl Albrecht, 2007, p.170).

Se poate stabili o conexiune empatică puternică cu o persoană dacă se acordă o

atenţie deosebită unor factori cum ar fi: aprecierea, atenţia şi afirmarea.

Fiecare om trebuie să iasă din sfera sa şi să încerce să-i înţeleagă pe ceilalţi ca pe

nişte indivizi unici, să arate un interes real pentru o persoană, să o observe, să o asculte,

să înveţe ceva de la ea, să o ia în serios.

Atenţia noastră poate fi transmisă unei alte persoane orientându-ne corpul către

ea, stabilind contact vizual, ascultând cu atenţie ceea ce are de spus, arătându-i tot

timpul că o urmărim, fiind în rezonanţă nonverbală cu aceasta: armonizarea poziţiei

corpului, orientarea fizică generală şi a gesturilor cu ale persoanei respective. Alături de

rezonanţa nonverbală, rezonanţa verbală, reflectarea cuvintelor, expresiilor şi figurilor

de stil ale celeilalte persoane, contribuie şi ea la crearea empatiei.

Le arătăm celorlalţi că suntem dornici şi capabili să-i acceptăm aşa cum sunt

transmiţându-le semnale naturale de acceptare, sau, cel puţin de lipsă a respingerii sau

animozităţii, adoptând un limbaj atent şi flexibil din punct de vedere semantic, lipsit de

dogmatism, sarcasm, opiniomanie, generalizare, polarizare şi dihotomizare.

Ca fiinţe umane, avem nevoie, ne dorim şi căutăm să ne afirmăm la cel puţin trei

niveluri:

Capacitatae de a fi iubiţi

Potenţial

Valoare

Fiecare om are nevoie să ştie că merită afecţiune, să se simtă respectat, să ştie că

este considerat o persoană de valoare, să primească semnale de preţuire, să aibă un

sentiment bun faţă de sine. E mai uşor să placi, să respecţi şi să te apropii de o persoană

ale cărei idei şi valori le împărtăşeşti. Poţi contribui la afirmarea acelui om, ca om, în

felurile în care interacţionează el.

49

Unul dintre principiile esenţiale ale empatiei în cadrul inteligenţei sociale îl

constituie „crearea unei legături eficiente cu o altă persoană, în baza nevoilor acesteia, a

felului în care vede ea situaţia şi a modului în care îşi stabileşte priorităţile. Unora le

place să atingă şi să fie atinşi, altora nu. Unora le place să folosească un limbaj dur,

presărat cu obscenităţi ; altora nu.Unora le place să vorbească despre sentimentele şi

vieţile lor cu alţii; altora nu. O parte extrem de importantă a Empatiei este constituită de

efortul conştient de a înţelege şi de a ţine seamă de poziţia celorlalţi faţă de viaţă şi de a

clădi mai departe această înţelegere, pentru a realiza relaţii eficiente” ( Karl Albrecht,

2007, p.180 ).

Un element care sugerează că unui om îi este foarte greu să-şi adune acea energie

care îi este necesară să clădească şi să susţină empatia este „sindromul chipului de

piatră”. Un astfel de om ajunge să fie evitat de cei din jur, îşi pierde omenia şi munca îşi

pune amprenta asupra idealismului şi legăturilor emoţionale pe care le are cu alţi

oameni, este doborât de povara stresului personal şi profesional.

Simţul umorului este un barometru foarte bun al nivelului de stres al cuiva. Dale

Carneige îi sfătuia pe oameni,, să-şi păstreze zâmbetul pe faţă în orice împrejurare.”Nu

este important să convingem lumea că suntem duri, ci doar că nu suntem duri tot timpul.

Doctorul George Thompson a iniţiat modelul A.I.I.P.R –Ascultă, Identifică-te,

Întreabă, Parafrazează,Rezumă.

Ascultă- este foarte importantă ascultarea activă, cu adevărat. Cei care comunică

trebuie să stabilească o conexiune umană. În zilele noastre, foarte mulţi oameni ascultă

doar pe jumătate, vor să facă mai multe lucruri odată, chiar şi atunci când ar trebui să se

concentreze asupra momentului.

Identifică-te – să priveşti problema din punctul de vedere al celuilalt şi să poţi

să simţi la fel ca el.

Întreabă- prin întrebări generale, să aduni informaţii, permiţându-le celor cu

care comunici să se despovăreze (atunci când simt nevoia ). Aceste întrebări îi dau celui

care le pune un oarecare control.

Parafrazează –folosind cuvintele (pe cât de mult este posibil ) să reformulezi

ideile celuilalt, parafrazarea demonstrând empatie.

Rezumă- împreună cu celălalt se caută soluţii convenabile, în aşa fel încât vor fi

descoperite acele aspecte care vor rezolva problema cu care se confruntă.

Interacţiunea cu oamenii implică mai multe dimensiuni dintre care:

50

a.energia socială

b.modul de obţinere a rezultatelor

Energia socială se referă la „impulsul sau tendinţa de a crea legături interumane ,

de a interacţiona cu alţii sau de a-i influenţa” (Karl Albrecht, 2007, p.200 ).

Modul de obţinere a rezultatelor– unii oameni sunt orientaţi mai mult către

obiectiv, alţii către oameni, atunci când încearcă să-şi atingă un obiectiv, să realizeze

ceva.

Cei orientaţi către oameni dau mai multă importanţă interacţiunii cu ceilalţi,

recrutându-i pentru cauza comună, determinându-i să colaboreze şi menţinându-i

implicaţi şi motivaţi. Cei care sunt orientaţi mai mult către obiectiv au tendinţa de a se

baza mai degrabă pe ei înşişi, decât pe alţii, simţindu-se deseori distraşi de factorul

uman. Oamenii combină aceste două orientări. Mulţi însă îşi formează o orientare

dominantă.

În ceea ce priveşte rolul inteligenţei sociale la locul de muncă, experţii în resurse

umane au înţeles de mult impactul comportamentului managerial- inteligenţa socială a

liderilor tactici- asupra moralului angajaţilor şi asupra felului în care percep calitatea

vieţii la serviciu.Totuşi, foarte puţine organizaţii au programe susţinute pentru

asigurarea calităţii supravegherii la toate nivelurile.

Cei mai mulţi oameni ajung în posturi de conducere şi supraveghere din motive

care sunt complet greşite:

-vechimea

-calificarea tehnică

-prietenia cu şefii mai mari

-manevrele politice

Toate aceste motive nu au nimic în comun cu abilitatea de a conduce.Este bine să

se evite managerii toxici, să se aibă în vedere moralul şi eficienţa angajaţilor,

productivitatea muncii şi păstrarea angajaţilor valoroşi.

Ierarhia („piramida ,scara, ordinea la ciugulit , stâlpul-totem, structura de

comandă ) este foarte comună şi dominantă în structurile organizaţionale. Ierarhiile par

să-i atragă mai mult pe bărbaţi decât pe femei, acestea din urmă considerând că

„piramida” nu este cea mai bună soluţie.

51

Sociologul Geert Hofstede a identificat o serie de dimensiuni legate de ierarhie şi

de valorile masculine:

a.”distanţa faţă de putere, care reprezintă gradul în care oamenii dintr-o cultură

recunosc şi acceptă relaţiile formale de autoritate dintre lideri şi subordonaţi.

b. individualismul

c. masculinitatea, măsura în care sunt desemnate anumite roluri-cheie mai mult

bărbaţilor decât femeilor” ( Karl Albrecht, 2007, p.227).

În ceea ce priveşte interacţiunea dinamică socială masculin- feminin în contextul

ierarhiilor organizaţionale, până acum câteva decenii, femeile au fost excluse în mod

sistematic de la avansarea în ierarhia majorităţii organizaţiilor din mediul afacerilor.

Bărbaţii preferă acele structuri ierarhice bazate pe autoritate subdivizată, în timp ce

femeile preferă aranjamentele multidimensionale de tip reţea. Dacă femeile dau o atenţie

mai mare relaţiilor personale, bărbaţii dau prioritate structurii şi funcţiei .

În operaţionalizarea ideilor, bărbaţii şi femeile utilizează vocabulare, figuri de

stil, metafore diferite. În timp ce liderii bărbaţi nu adoptă decât rareori metaforele pe

care le utilizează femeile, femeile lider, pentru a-şi face ideile acceptate, îşi însuşesc

metaforele masculine. Atunci când femeile şi bărbaţii interacţionează se pot observa

shimbări de comportament şi de limbaj. Dacă la o şedinţă predomină bărbaţii, femeile

minoritare vor fi izolate involuntar de către aceştia prin folosirea limbajului,

poziţionarea corpului, contact vizual şi alocarea timpului de intervenţie. Situaţia se

schimbă oarecum dacă femeile ocupă poziţii de conducere. Când raportul dintre femei şi

bărbaţi este de 40 % grupul devine echilibrat şi bărbaţii au tendinţa de a se comporta

într-un mod mai civilizat, dând mai multă atenţie curtoaziei sociale, folosind un limbaj

mai puţin agresiv şi mai puţine metafore specific masculine.

În ultima perioadă, tot mai multe femei se ridică la niveluri superioare de

educaţie şi recunoaştere profesională, bărbaţii educaţi începând să le accepte pe femei în

roluri de conducere şi ca profesioniste. Capacitatea de a observa şi explica dinamica

interacţiunii sociale masculin – feminin va rămâne o trăsătură importantă a inteligenţei

sociale şi poate deveni din ce în ce mai importantă.

Un aspect esenţial al inteligenţei sociale la locul de muncă îl constituie

respectarea diversităţii. Diversitatea se referă la ajutarea oamenilor din cadrul unei

organizaţii să se înţeleagă mai bine la o multitudine de niveluri, învăţarea angajaţilor să

52

se respecte între ei şi să se trateze cu demnitate, să colaboreze pentru realizarea

obiectivelor comune, concentrându-se pe rezultate, nu pe deosebirile de personalitate.

În cadrul oricărei organizaţii este necesară o comunicare sinceră şi deschisă,

plină de tact la locul de muncă, fixarea limitelor şi destinderea atmosferei. În felul acesta

se ajunge la o bună înţelegere şi la o inteligenţă superioară a organizaţiei. O întrebare

care se pune adesea este aceea dacă un manager poate să combine autoritatea cu

empatia. Exercitarea unei funcţii de conducere pune la încercare atât inteligenţa

emoţională cât şi inteligenţa socială. Acei oameni cu o inteligenţă emoţională scăzută,

care se caracterizează prin lipsa încrederii în sine şi în propria valoare, manifestă

tendinţa de a se ascunde în spatele unor ecusoane, fac uz de autoritate pentru a -i

intimida pe ceilalţi, lipsindu-le încrederea sau capacitatea de a-şi explica punctele de

vedere şi de a-i convinge pe alţii de temeinicia deciziilor luate şi dorinţa de a rezolva

problemele împreună. Un şef care este nesigur pe el, temându-se de pierderea

controlului, interzice divergenţele de păreri, respinge ideile membrilor organizaţiei,

critică, ceartă, ţine la distanţă.

Unii lideri conduc cu multă modestie, alţii o fac cu grandomanie. Aceştia din

urmă se consideră monahi înzestraţi cu drept divin, îşi construiesc imagini puternice şi

stiluri de viaţă care rivalizează cu cele mai înstărite monarhii.

Atunci când li se cere oamenilor să caracterizeze un şef bun şi un şef rău, aceştia

includ pe liste următoarele:

MANAGERUL BUN:

Îşi ajută subordonaţii

E pedagog

Ştie să delege sarcinile de serviciu

Ştie să comunice

Laudă şi recompensează

Are grijă de angajaţi

Are un bun simţ al umorului

Se luptă pentru drepturile salariaţilor

Critică în particular, nu în faţa celorlalţi

E deştept

Îi sprijină pe salariaţi la promovări

53

Îşi cunoaşte foarte bine meseria

MANAGERUL RĂU:

E absent, nu prea se implică

Are o personalitate acră, cârcotaşă

E nemilos cu ceilalţi

E zgârcit

E slab, lipsit de iniţiativă

Evită conflictele sau problemele

Nu-şi informează salariaţii despre ceea ce se petrece

E gălăgios şi dornic să-şi impună puncte de vedere

Este un micromanager, prea activ

Nu-şi sprijină salariaţii în faţa superiorilor săi

În urma enumerării acestor trăsături specifice celor două tipuri de manageri, se

ajunge la concluzia că şefii buni au o inteligenţă socială ridicată, având tot ceea ce este

necesar pentru a conduce, motiva şi provoca salariaţii, în timp ce şefii răi au o

inteligenţă socială scăzută, având mari lipsuri în ceea ce priveşte autenticitatea,

claritatea , empatia, simţul situaţiei, compasiune, îndrumare, energie, onestitate.

Colaborarea cu aceştia din urmă este foare dificilă, în timp ce primii obţin rezultate

bune într-o atmosferă plăcută.

Dacă inteligenţa socială reprezintă capacitatea de a te înţelege bine cu ceilalţi şi

de a-i determina să coopereze cu tine, PUTEREA ŞI INFLUENŢA fac parte din

ecuaţie. Într-o poziţie de putere nu se ajunge printr-o simplă întâmplare. Este necesar să

se ştie cum poate fi acumulată puterea şi când trebuie folosită ca să se obţină mai mult.

Puterea – dreptul de a influenţa pe ceilalţi- apare în diferite forme:

Puterea poziţiei

Puterea oportunităţii

Bogăţia

Expertiza

Puterea relaţiilor

Acei oameni care ştiu cum poate fi acumulată metodic şi strategic puterea posedă

un anumit grad de inteligenţă socială (unii însă prezintă deficite grave de inteligenţă

emoţională ) . Ei urmăresc consolidarea puterii şi influenţa în timp.

54

Există 4 etape cheie ale acestui proces:

a. crearea de relaţii – cunoaşterea oamenilor, intrarea în circuitul lor social,

stabilirea de relaţii cu acei oameni cu potenţiale intenţii de a ajunge la putere.

b. construirea unei coaliţii – intrarea organizatorului în centrul unei subculturi în

dezvoltare prin utilizarea unor abilităţi sociale diferite:

- persuasiune

- o ideologie politică atrăgătoare

- forme subtile de influenţă

- promisiunea îmbunătăţirii condiţiilor prin acţiune colectivă

Chiar dacă la început organizatorul este nevoit să accepte pretenţiile altora pentru

a accede la putere, el va aştepta răbdător ocazia pentru înlăturarea lor şi intrarea lui în

rol.

c. preluarea puterii – este o etapă în care conducătorul în devenire acţionează

agresiv. Numai în felul acesta se va impune ca lider în mintea celorlalţi.

Nu toţi cei care doresc să devină lideri reuşesc în această etapă. Mulţi eşuează,

dar cei care o parcurg cu succes şi reuşesc preluarea puterii, încep să simtă că au drepul

de a decide, dirija , controla, recompensa, pedepsi.

d. consolidarea implacabilă a puterii – în această etapă sunt înlăturaţi adversarii

şi instalate în diferite structuri subordonate persoane fidele. Se construiesc mecanisme în

aşa fel încât controlul este extins peste tot.

Pentru cei mai eficienţi lideri, motivaţia principală vine din nevoia lor de

realizare, ei văzând în poziţiile de autoritate o ocazie de realizare a proiectelor

personale. Persoanele care sunt motivate mai mult de putere obţin satisfacţii din

experienţa directă a deţinerii puterii. Trebuie să se facă distincţia între autoritatea

oficială şi autoritatea dobândită. Dacă autoritatea oficială provine dintr-o poziţie de

conducere, autoritatea dobândită se capătă de la cei din jur, pe rând. Autoritatea

dobândită se câştigă prin comportament.

În orice situaţie care implică puterea sau influenţa, autoritatea constă într-o

combinaţie de autoritate oficială şi autoritate dobândită ( în cazul în care există ). Mulţi

oameni care au dorinţă puternică de a influnenţa şi controla nu ştiu foarte clar cum poate

fi dobândită autoriatea.

Karl Albrecht vorbeşte despre cheia folosirii formulei S.P.I.C.E.în dobândirea

autorităţii:

55

S – abilităţi – cunoştinţele de specialitate, abilităţile manuale, de organizare,

tehnice, sociale.

P – proceduri – care să ducă la atingerea obiectivelor;

I- informaţii – relevante, utillizate eficient;

C- consens – rezumarea sau structurarea procesului de gândire ca să se ajungă la

o decizie, să fie luată o hotărâre;

E- empatie – atmosfera de grup, spirit de echipă sprijină procesul de gândire fără

conflicte nejustificate. Membrii unui grup trebuie să se privească unul pe altul cu

bunăvoinţă şi să încerce să-şi rezolve eventualele dezacorduri.

Subiectul despre conducere, putere şi inteligenţă socială este complex şi

fascinant, ducând la mai multe întrebări decât răspunsuri.

De-a lungul timpului s-a putut observa că un conflict este sporit mult de starea

conflictuală, conflictul întreţinându-se singur odată ce a fost atins un nivel critic al

intensităţii. Există multe conflicte care durează de atâta vreme încât nu se mai cunoaşte

cauza acestora. Dacă relaţiile pozitive se pot dezvolta şi consolida în timp cunoscând o

spirală pozitivă, relaţiile negative urmează o spirală negativă din ce în ce mai

distructivă.

Spirala ascendentă, a cooperării, arată ca o imagine în oglindă a celei

descendente. Dacă s-a instalat neîncrederea, situaţia are de la bun început o tendinţă spre

conflict. Este suficientă o provocare sau mai multe dintr-o parte pentru a apărea intenţia

din cealaltă parte. Situaţia se deteriorează până la etapa de escaladare, când nu mai

există nici o punte de legătură, nici o speranţă de bună înţelegere. Se ajunge în felul

acesta la ripostă şi răzbunare.

Ambele părţi îşi canalizează energiile spre a-l pune pe celălalt în dezavantaj,

modurile lor de gândire schimbându-se. Totul este redus la câştig sau pierdere, în mod

ironic însă ajungându-se la pierdere şi de o parte şi de alta.

Ultima etapă este impasul absolut- când au avut loc suficiente pierderi şi situaţia

conflictuală este foarte veche. Pe lângă această spirală descendentă funcţionează foarte

bine şi cea a cooperării, pozitivă, ascendentă. Exemplele cele mai bune sunt căsniciile

fericite care durează mult timp şi realaţiile foare bune, de sute de ani, între anumite ţări.

Această spirală a cooperării presupune existenţa încrederii, a empatiei. Atunci când

există un nivel ridicat de inteligenţă socială se crează o atmosferă care-i invită pe ceilalţi

să comunice, să-şi împărtăşească interesele şi intenţiile, să caute punţi comune.

56

Dacă există suficientă empatie se ajunge la reciprocitate, părţile având interese

comune, dorind să găsească în mod voluntar şi proactiv modalităţi de colaborare. La

etapa colaborării se ajunge cu răbdare, pricepere şi noroc, dorindu-se de către părţi o

relaţie promiţătoare pe termen lung. De aici nu mai este mult până la continuitate –

încrederea părţilor implicate că relaţia serveşte atât de bine nevoillor şi intereselor încât

are acum o viaţă şi o identitate proprie.

Fiinţele umane trebuie să-şi canalizeze energiile pentru a găsi o cale de a

transforma impasul în continuitate, pentru a întreţine o empatie pozitivă, nedând curs

acelor ocazii de a ataca ideile altora, ci acelora de a-i atrage pe alţii către punctele tale

de vedere pe care să le asculte cu mai mult respect.

3.APRECIEREA INTELIGENŢEI SOCIALE LA ELEVI

3.1. OBIECTIVELE CERCETĂRII

Cercetarea noastră şi-a propus drept obiective următoarele:

1. Surprinderea relaţiei implicative: cunoşterea rezultatelor şcolare- aprecierea

inteligenţei sociale a elevilor

3. Demonstrarea faptului că şi în aprecierea inteligenţei sociale a elevilor pot să apară

distorsiunile care apar frecvent în evaluarea şi aprecierea rezultatelor şcolare

(EFECTUL HALO).

57

Criteriile după care poate fi evaluată reuşita şcolară sunt numeroase, iar, printre

acestea, nota şcolară este cel mai adesea invocată ca un indicator fidel şi valid al reuşitei

şcolare. Desigur, nota şcolară nu este întodeauna un criteriu obiectiv şi sigur după care

poată fi evaluată reuşita şcolară, dar aceasta se dovedeşte cel mai la îndemână.

Indiferent de criteriul utilizat, se pune problema obiectivităţii acestora şi a faptului de a

aduce un maximum informaţional cu privire la rezultatele şcolare ale unui elev.

Psihopedagogii sunt de acord asupra faptului că reuşita şcolară este o variabilă

multidimensională, fiind determinată de o multitudine de factori. Ea angajează întreaga

personalitate a elevului, adică factorii psihologici şi biologici, asupra cărora acţionează

factorii de ambianţă (pedagogici şi socio-culturali) . Printre factorii psihologici pot fi

enumeraţi:

-inteligenţa;

-gradul de dezvoltare şi mobilitatea proceselor intelectuale (percepţie,

reprezentare mentală, imaginaţie, gândirea şi rezolvarea de probleme, memoria şi

varietatea formelor de limbaj);

-capacitatea de concentrare a atenţiei;

-factorii motivaţionali;

-stabilitatea emoţională etc.

Inteligenţa socială nu poate lipsi din această enumerare, deoarece, de

competenţele şi atitudinile sociale ale elevului depinde integrarea sa în grupul şcolar,

socializarea cu efecte benefice asupra dezvoltării sociale de mai târziu.

3.2. Ipoteza cercetării

58

Dacă elevii au rezultate bune la învăţătură, atunci profesorii diriginţi consideră

că au şi o inteligenţă socială ridicată.

3.3. Eşantionarea

Cercetarea a fost realizată la Şcoala ,, Sfânta Vineri”, Ploieşti, pe un lot de 117

elevi, distribuiţi în patru clase a VIII-a.

Având drept criteriu genul, eşantionul cunoaşte următoarea distribuţie:

65 fete

52 băieţi

Avînd drept criteriu mediul de provenienţă, constatăm că elevii din eşantion

provin:

Din familii organizate

Din familii dezorganizate

Din mediul urban (central şi periferic)

Din familii în care părinţii au studii de la nivel mediu pînă la superior

3.4. Metode utilizate în cercetare. Descriere succintă

În faza constatativă am folosit:

-chestionar pentru elevi

-check- list

- analiza documentelor şcolare ( cataloage)

59

A. Chestionarul este una dintre cele mai laborioase metode ale psihologiei,

folosirea ei ştiinţifică implicând parcurgerea mai multor etape:

Stabilirea obiectivului anchetei

Documentarea

Formularea ipotezei

Determinarea populaţiei

Eşantionarea

Alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului

Pretestul

Redactarea definitivă a chestionarului

Defalcarea rezultatelor

Analiza rezultatelor

Redactarea raportului final de anchetă

Chestionarul are avantajul că pot fi chestionaţi mulţi subiecţi, într-un timp scurt şi oferă

un material bogat ce poate fi rapid prelucrat.

B.Check- list

R.B.Cattel atrage atenţia asupra valorii proiective a check- list- elor care se

folosesc în moduri variate şi au valori diagnostice aproape concurente cu ale testelor

asociativ- verbale.

Acest instrument cuprinde un număr de 117 elevi reprezentând efectivele a patru

clase a VIII- a dintr-o şcoală generală din oraşul Ploieşti. Aceşti copii vor fi ierarhizaţi

60

de fiecare profesor diriginte, în funcţie de criteriile enunţate în instrucţiuni. (vezi 3.5.

Instrumente de investigaţie- Check- list )

3.5. Instrumente de investigaţie

Toate metodele folosite au avut drept scop să furnizeze în termeni constatativi o

imagine cu privire la modul în care este influenţată aprecierea de către profesorii

diriginţi a inteligenţei sociale de inteligenţa şcolară.

În structurarea acestei metodologii m-am condus după principiul informaţiei

multiple obţinută prin mai multe metode corelate.

Chestionarul aplicat elevilor a vizat abilităţile sociale ale acestora. Abilităţile

sociale reprezintă o componentă importantă în sistemul complex de aptitudini

interdependente. Aceste abilităţi îi fac pe indivizi apţi de a iniţia şi de a întreţine relaţii

personale, să fie acceptaţi şi să se integreze în grupuri, să acţioneze eficient ca membrii

ai unei echipe, să influenţeze atitudinea, părerile şi comportamentul altor oameni, să

conducă grupuri şi să prevină apariţia unor conflicte.

John Donne afirma: ,, Nici un om nu este o insulă, să aibă nevoie doar de el

însuşi.” Prin urmare, abilităţile sociale sunt importante în toate domeniile vieţii (desigur,

în afară de cazul în care trăim ca pustnici, pe o insulă deşertică, izolaţi complet).

Pentru cei mai mulţi dintre noi, a se pricepe la oameni reprezintă o cerinţă

esenţială pentru dirijarea propriei vieţi, ca membrii activi ai societăţii. Abilităţile sociale

nu funcţionează izolat de celelalte componente ale inteligenţei. Este nevoie ca ,,antena”

socială a fiecăruia să funcţioneze bine astfel încât să poată identifica semnalele verbale

61

şi nonverbale pe care le trimit alţii privind simţămintele interioare şi starea lor

emoţională.

Acest lucru este destul de dificil, uneori, în situaţii în care suntem familiarizaţi şi

îi cunoaştem, dar devine şi mai greu dacă ne aflăm în compania unor persoane străine.

Întrucât nu contează doar ce spunem, ci şi cum spunem, inclusiv toate acele semnale

nonverbale, există şanse ca alţii să identifice imediat orice neconcordanţă între ceea ce

spunem şi ce simţim cu adevărat. Trebuie să existe o concordanţă între limbajul trupului

şi ceea ce spunem (iar prin aceasta cu ceea ce avem cu adevărat în inimă şi în minte).

A cunoaşte oameni, a construi relaţii, reţele de legături interumane, a deveni un

membru apreciat al unor grupuri sociale, a lucra eficient în echipă, a influenţa şi a

conduce alţi oameni, toate acestea cer mult efort şi dedicare.Vechea zicală: ,,primeşti tot

atât cât dai” poate fi aplicată şi în cazul relaţiilor interpersonale, al apartenenţei la grup

social şi la munca în echipă, la fel de bine ca şi în alte domenii ale vieţii.

În ceea ce priveşte dezvoltarea şi menţinerea relaţiilor interumane, oamenii care

excelează în ceea ce priveşte această latură a abilităţilor sociale au anumite caracteristici

de comportament. Atunci când cineva întâlneşte anumiţi oameni pentru prima dată şi se

dezvoltă un tip de relaţie cu aceştia, lucrurile cele mai importante sunt:

-un bun contact vizual

-zâmbetul

-un limbaj pozitiv al trupului

-să nu fie invadat spaţiul personal al unei persoane

De asemenea, trebuie avute în vedere şi alte componente ale inteligenţei

emoţionale: conştiinţa de sine, empatia şi sensibilitatea faţă de toate codurile şi

semnalele comunicării interumane.

62

Activitatea de formare a relaţiilor personale şi de stabilire de legături necesită

atât abilităţi sociale, cât şi existenţa unor ocazii pentru menţinerea acestora. Unele relaţii

de prietenie şi contacte sociale pot fi considerate cu menţinere uşoară, deoarece se

întreţin , alte relaţii fac parte, cu siguranţă, din categoria celor cu menţinere dificilă. Din

prima categorie fac parte prietenii cei mai buni, pe termen îndelungat, care ne sunt

întotdeauna alături când avem nevoie de sprijin şi care nu ne solicită mult timp şi multă

atenţie. La extrema cealaltă se află acei oameni care ne ocupă mult timp, ne solicită

atenţie şi ne fac deseori să ne simţim obosiţi, frustraţi şi secătuiţi emoţional.

Un rol deosebit de important îl are comunicarea, transmiterea de informaţii, idei

şi sentimente de la o persoană la alta. Din păcate, comunicarea este deseori subestimată,

chiar considerată de la sine înţeleasă: presupunem că ceilalţi oameni ştiu sau îşi vor da

seama, sau nici nu vor să ştie de fapt. De multe ori oamenii se comportă ca şi cum

comunicarea este opţională, ceea ce este periculos. Lipsa dorinţei sau neplăcerea de a

comunica arată şi o anumită lipsă de empatie. Pentru a fi eficientă, comunicarea trebuie

să fie un proces cu două sensuri. Tocmai din cauză că este „o stradă cu două sensuri,”

comunicarea nu înseamnă doar a spune oamenilor diverse lucruri, ci şi a asculta şi a

privi.

Capacitatea de a lucra cu alţi oameni este o latură importantă a abilităţilor

sociale. Membrii unei echipe, unui grup trebuie să aibă în comun dorinţa de a colabora

unii cu alţii în goana pentru atingerea scopurilor stabilite. Însă nu este suficientă

bunăvoinţa comună şi acceptarea colaborării cu alţii. Grupurile, echipele au nevoie de

persoane care se pricep să lucreze cu alte persoane.

Pentru ca un grup să funcţioneze eficient şi armonios este nevoie de persoane

care pot îndeplini roluri neprecizate, pe care şi le asumă singure, care contribuie la

binele comun în plus faţă de ceea ce realizează pentru îndeplinirea sarcinii proprii. Ele

63

au capacitatea de a-i înveseli pe ceilalţi când au moralul scăzut, simt când ceilalţi sunt

obosiţi, îi conving să treacă la treabă şi fac în aşa fel ca întregul să fie mai mare decât

suma părţilor

CHESTIONAR

1. A trecut destul timp de când nu ai avut nici un contact cu unul dintre prieteni.

Ce faci?

a.Preiau iniţiativa şi iau legătura cu el(ea) pentru a afla ce mai face

b.Mă gândesc că a fost ocupat(ă) şi va lua legătura cu mine când va putea

c.Presupun că şi-a făcut noi prieteni şi nu mai aştept să mai aud de el (ea)

2. La o petrecere îţi dai seama că nu cunoşti decât foarte puţine persoane .Cum

reacţionezi?

a. Merg la cei pe care-i cunosc, sperând că mă vor prezenta ei altor invitaţi

b. Anunţ gazda că am venit şi mă prezint singur

c. Rămân foarte puţin la petrecere

3. Tocmai te-ai împrietenit cu cineva care este nou în zona în care locuieşti. Ce faci?

a. Îl prezint pe noul prieten numai când nu am încotro

64

b. Folosesc orice ocazie pentru a-l prezenta cercului meu de prieteni

c. Las prietenul(a) să se simtă în largul lui(ei) şi să lege singur(ă) alte prietenii

4. Un prieten întâmpină o problemă şi are urgent nevoie de ajutor. Dacă îi oferi ajutor

vei avea o mulţime de neplăceri. Ce hotărâre vei lua?

a. Accept să-l ajut, dar numai dacă nu poate găsi alt ajutor

b. Îi ofer sprijinul de care are nevoie , dându-mi seama de seriozitatea necazului său

c. Îi propun să vorbească cu altcineva, indicându-i neplăcerile pe care le-aş avea

5. Un coleg îţi vorbeşte despre un subiect complicat, dar ai dificultăţi în a te concentra

asupra vorbelor sale. Cum reacţonezi?

a. Încerc să-i dau impresia că-l ascult, aştepând să se termine chinul

b. Îi spun că sunt foarte obosit şi îl întreb dacă nu putem vorbi altă dată

c. Pun întrebări până înţeleg ce spune cealaltă persoană

6. Membrii grupului din care faci parte se împacă de obicei foarte bine, apoi încep

cearta, fără nici un motiv evident. Cum reacţionezi?

a. Încurajezi prietenii să-şi lămurească problemele şi relaţiile să revină la normal

b. Mă bucur de acel moment care este o ocazie pentru mine să le spun şi eu câteva

prietenilor

c. Încerc să evit să înrăutăţesc lucrurile

65

7. O serie de piedici nesemnificative au făcut ca membrii grupului din care faci parte să

se simtă deprimaţi şi demoralizaţi. Ce faci?

a. Îţi păstrezi zâmbetul, adopţi o atitudine pozitivă şi optimistă şi încerci să-i faci pe

coechipieri să privească piedicile la adevărata lor dimensiune, fără exagerare.

b. Faci morală grupului, spunându-le prietenilor să se maturizeze şi să-şi controleze

atitudinea

c. Nu faci nimic. Aştepţi ca să depăşească toţi momentul, fiecare când poate

8. A avut loc o întrunire a grupului din care faci parte şi toţi au fost de acord să facă

lucrurile în acelaşi mod. Două persoane din grup ignoră decizia şi procedează cum vor

ele. Ce faci?

a.Las restului grupului ceva timp pentru a convinge cele două persoane să se

conformeze deciziei

b. Le cer socoteală şi le pun la îndoială integritatea

c. Convoc o intrunire pentru ca întreaga echipă să discute acest lucru, precum şi

implicaţiile sale

Ckeck- list

Un număr de patru diriginţi au fost rugaţi să completeze fiecare câte o

Ckeck- list. Mai întâi le-am oferit definiţiile date de Edward Lee Thorndike în anii 1920,

1930 şi de Howard Gardner inteligenţei sociale şi apoi le-am prezentat elementele

66

inteligenţei sociale, organizate în două categorii mari: CONŞTIINŢA SOCIALĂ ( ceea

ce sesizăm despre ceilalţi) şi DEZINVOLTURA SOCIALĂ ( ceea ce facem apoi cu

acea conştiinţă).

„Inteligenţa socială este capacitatea de a-i înţelege pe ceilalţi şi de a acţiona cu

înţelepciune în relaţiile interumane.”

„Inteligenţa interpersonală ( socială) este capacitatea de a-i înţelege pe ceilalţi, ce

anume îi motivează, cum lucrează, cum se poate coopera cu ei” ( Inteligenţe multiple,

Howard Gardner, p.9).

INTELIGENŢA SOCIALĂ

Conştiinţa socială

Conştiinţa socială acoperă un spectru larg, care merge de la sesizarea instantanee

a stării interioare a celuilalt până la înţelegerea sentimentelor şi gândurilor acestuia sau

„priceperea” situaţiilor sociale complicate. Ea include:

EMPATIA PRIMARĂ: sentimentele împărtăşite cu ceilalţi, sesizarea semnalelor

emoţionale nonverbale

67

REZONANŢA EMOŢIONALĂ: a asculta cu receptivitate maximă, a rezona cu o altă

persoană

PRECIZIA EMPATICĂ: înţelegerea gândurilor, sentimentelor şi intenţiilor altei

persoane

COGNIŢIA SOCIALĂ: a ştii cum funcţionează lumea socială

Dezinvoltura socială

Simpla sesizare a simţămintelor cuiva sau simplul fapt că ştim ce gândeşte sau

intenţionează cineva nu garantează interacţiuni fructuoase. Dezinvoltura socială se

construieşte pe conştiinţa socială pentru a da naştere la interacţiuni eficace şi fără

probleme. Spectrul dezinvolturii sociale include:

SINCRONIA: interacţionarea fără probleme la nivel nonverbal

IMAGINEA DE SINE: prezentarea eficientă a propriei persoane

INFLUENŢA: modelarea rezultatului interacţiunilor sociale

PREOCUPAREA: luarea în calcul a nevoilor celorlalţi şi acţionarea în consecinţă

Ckeck- list a fost organizată pe patru cerinţe:

a. Prima propunea profesorilor sarcina de a enumera, pe baza definiţiilor

inteligenţei sociale şi a componentelor acesteia, primii trei elevi din clasă, care, după

opinia lor, dispuneau cel mai mult de abilităţi sociale (indiferent de rezultatele lor

şcolare). Spaţiile acordate enumerării nu sugerau faptul că profesorii trebuiau să

realizeze şi o ierarhie a elevilor. Specificaţia cu privire la independenţa aprecierilor de

rezultatele şcolare a fost făcută tocmai pentru a-i determina pe profesori să facă o

68

diferenţiere cât mai obiectivă fără ca aceasta să fie influenţată de părerile lor cu privire

la elevii cu performanţe şcolare bune şi foart bune, sau de cei cu performanţe şcolare

slabe.

b. Cea de-a doua cerinţă propunea profesorilor sarcina de a enumera următorii

cinci elevi care dispuneau, după părerea lor, de inteligenţă socială, aşa cum a fost ea

prezentată la începutul ckeck-listei.

c. Cea de-a treia cerinţă solicita identificarea a trei elevi din clasă care dispuneau

cel mai puţin de inteligenţă socială, indiferent de rezultatele lor şcolare.

d. A patra cerinţă consta în identificarea şi enumerarea a cinci elevi din clasă care

dispuneau într-o mică măsură de această abilitate, dar totuşi se situau deasupra celor

trei menţionaţi anterior.

Se înţelege că, în cadrul fiecărei clase ai căror diriginţi erau profesorii

chestionaţi, anumiţi elevi rămâneau în afara enumerărilor făcute de profesori, iar unul şi

acelaşi elev nu avea cum să facă parte din două clasificări în celaşi timp.

Profesorilor diriginţi li s-a cerut enumerarea primilor trei elevi şi, apoi, a

următorilor cinci elevi din clasa la care erau diriginţi pentru că am dorit să obţin în felul

acesta grupuri de elevi cât mai bine diferenţiate după criteriul dat. Luarea în considerare

numai a câte trei din fiecare grup, ar fi dus la un număr de cazuri foarte redus în total,

ceea ce ducea mai departe la semne de întrebare. Am luat în considerare elevii indicaţi

de profesori la primele două, respectiv ultimele două cerinţe ale ckeck-listei pentru

aprecierea elevilor după inteligenţa socială.

69

Ulterior, fiecărui elev identificat de profesor i-am acordat un punctaj, în funcţie

de poziţia ocupată în enumerările făcute de aceştia. Astfel, elevii care au fost indicaţi de

către profesorii diriginţi printre primii opt din clasă, care dispuneau , după părerea lor, în

cea mai mare măsură de inteligenţă socială, au primit câte trei puncte, iar cei care au fost

indicaţi printre cei opt elevi care dispun în cea mai mică măsură de inteligenţă socială au

primit câte un punct.Acei elevi care nu au fost incluşi deloc în enumerările făcute de

profesorii diriginţi au fost consideraţi ca făcând parte din categoria cu un nivel mediu de

prezenţă a inteligenţei sociale şi au primit câte două puncte.

Au fost analizate cataloagele de la cele patru clase a VIII-a, ai căror profesori

diriginţi au completat ckeck- listele şi s-a ajuns la următoarele rezultate:

TABELUL NR. 1 - SITUAŢIA ŞCOLARĂ A ELEVILOR

Clasa Nr.elevi Medii intre

6- 6.99

Medii între

7- 7.99

Medii între

8- 9.99

Medii între

9- 10

1 30 5 6 4 15

2 27 6 8 10 3

3 31 8 9 2 12

4 29 4 9 9 7

70

Din cei 117 elevi, 62 au avut medii peste 8, iar 55 de elevi au avut medii cuprinse între

6 şi 7.99, ceea ce evidenţiază un nivel ridicat al inteligenţei generale a elevilor.

4. DATELE CERCETĂRII: ANALIZE, COMENTARII

Realizând corelaţii între ckeck- listele prezentate de profesorii diriginţi care

aveau în vedere aprecierea inteligenţei sociale a elevilor de către aceştia şi rezultatele

chestionarelor aplicate elevilor, am ajuns la concluzia că rezultatele chestionarelor erau

independente de criteriul extern furnizat de aprecierile profesorilor, ceea ce arăta că

acestea din urmă au fost influenţate inconştient de către imaginile globale pe care

diriginţii le aveau deja formate despre elevii pe care i-au clasificat.

Corelarea rezultatelor chestionarelor cu mediile şcolare obţinute de elevii

implicaţi în completarea chestionarelor, a dus la concluzia că exista, de asemenea, o

relativă independenţă a rezultatelor chestionarelor în raport cu mediile şcolare

considerate indicatori ai nivelului de performanţă şcolară.

71

Scopul cercetării a fost investigarea modului în care rezultatele şcolare ale

elevilor influenţează aprecierea de către profesori a inteligenţei sociale a acestora. Am

pornit de la premisa că profesorii consideră acei elevi cu rezultate şcolare bune şi foarte

bune ca fiind elevi performanţi, iar pe cei cu rezultate şcolare slabe şi foarte slabe ca

fiind mai puţin performanţi. Problema constă şi în posibila identificare a nivelului

performanţelor şcolare cu gradul de dezvoltare intelectuală a elevilor.

Astfel, în mediul şcolar, elevii cu note mari şi foarte mari sunt consideraţi adesea

de către profesori ca fiind inteligenţi, chiar şi atunci când aceştia înregistrează mici

fluctuaţii ale rezultatelor şcolare. Deci, mulţi profesori deduc nivelul de dezvoltare a

inteligenţei unui elev din rezultatele pe care acesta le obţine, deşi o astfel de deducţie

este total contraindicată.

Un fenomen care constituie obiectul a numeroase investigaţii în domeniul

evaluării rezultatelor şcolare îl constituie variabilitatea aprecierii rezultatelor şcolare.

Studiile docimologice pun în evidenţă faptul că aprecierea rezultatelor şcolare este

influenţată de mulţi factori şi de numeroase circumstanţe în care se poate realiza actul

evaluator. Datorită acestui fapt, poate exista atât o variabilitate interindividuală în

aprecierea rezultatelor şcolare, cât şi o variabilitte intraindividuală a aprecierilor emise

cu privire la produsele activităţii instructiv-educative.

Docimologii au relevat prezenţa în aprecierile şcolare ale profesorilor, a unor

distorsiuni care afectează gradul de obiectivitate şi precizie a judecăţilor de valoare

emise şi împotriva cărora se depun constant eforturi de reducere: efectul „halo”, efectul

Pygmalion sau oedipian, ecuaţia personală a examinatorului, efectul de contrast, efectul

de ordine, eroarea logică etc.

Efectul „halo”constă, la modul general, în tendinţa de iradiere a aprecierii privind

o calitate particulară a unei persoane spre întreaga personalitate a acesteia sau de la

72

manifestările din trecut asupra celor viitoare. Impresiile generale despre o persoană au

tendinţa de a se extinde şi asupra altor trăsături particulare ale acesteia. Astfel, cu

referire la mediul şcolar, profesorul poate aprecia un elev la o materie ţinând cont de

situaţia acestuia la alte discipline. Elevii cei mai expuşi acestui efect sunt elevii de frunte

sau cei slabi. Unii autori vorbesc despre două forme de manifestare a acestui efect:

a. ,,efectul blând”, caracterizat prin tendinţa de a aprecia cu indulgenţă elevii

cunoscuţi, comparativ cu elevii necunoscuţi, sau pe cei care, de exemplu, au obţinut

performanţe extraşcolare bune şi foarte bune, la concursuri şcolare şi olimpiade.

b. ,,eroarea de generozitate”, care intervine atunci când profesorul are anumite

motive de a se manifesta cu o anumită indulgenţă: tendinţa de a prezenta o realitate la

modul superlativ, dorinţa de a masca o stare de lucruri reprobabilă, interesul de a păstra

„neîntinată” onoarea clasei etc.

Pentru diminuarea consecinţelor negative presupuse de acest efect, se poate apela

la mai multe modalităţi practice: recurgerea la examinarea de către un alt cadru didactic

de aceeaşi specialitate, extinderea lucrărilor cu caracter secret, care asigură anonimatul

celor apreciaţi, utilizarea metodelor de autoevaluare şi interevaluare de către elevi.

Gheorghe Zapan (1957, 1970) a conceput tehnica aprecierilor obiective, care

constă în antrenarea întregului colectiv de elevi al unei clase, în vederea evidenţierii

rezultatelor obţinute de fiecare elev în parte sau de toţi elevii la un loc, prin coroborarea

a cât mai multor informaţii şi aprecieri- eventual, prin confruntare.

„În felul acesta, profesorul îşi poate forma o reprezentare cât mai obiectivă

despre posibilităţile fiecărui elev în parte şi ale tuturor la un loc”(Gheorghe Zapan,1984,

p.311).

73

Ipoteza de la care am pornit în cercetare este că elevii care obţin de obicei medii

şcolare bune şi foarte bune vor fi apreciaţi ca fiind şi mai inteligenţi din punct de vedere

social decât elevii care obţin medii şcolare mai puţin bune.

Într- adevăr, corelaţia între mediile şcolare ale celor 117 elevi investigaţi şi

punctajele obţinute de aceştia în urma aprecierilor făcute de profesorii diriginţi în ceea

ce priveşte inteligenţa socială, a dus la concluzia că, în multe cazuri, nivelul mediilor

şcolare generale ale elevilor s-a asociat cu nivelul aprecierilor din partea diriginţilor

cu privire la inteligenţa lor socială.

Astfel, dintre elevii care au avut medii şcolare mai mari sau egale cu 9, 48,6%

dintre elevi au fost apreciaţi ca dispunând de abilitate socială (dintr-un total de 37 de

elevi, au fost identificaţi 18 elevi). Totuşi, într-un număr de 9 cazuri, profesorii diriginţi

nu au inclus elevii cu medii peste 9 în grupa celor cu abilitate socială ridicată.

La extrema opusă, dintr-un total de 55 de elevi cu medii şcolare până în 7.99,

doar 10 au fost identificaţi ca făcând parte din categoria celor cu inteligenţă socială

ridicată.

Elevii care au fost apreciaţi ca fiind inteligenţi din punct de vedere social erau cei

care aveau medii şcolare ridicate, în timp ce, elevii care au avut medii şcolare slabe, au

fost apreciaţi ca fiind mai puţin inteligenţi din punct de vedere social.

Rezultatele obţinute în cercetarea realizată confirmă, în parte, ipoteza de la care

am plecat. În primul rând am obţinut o corelaţie între mediile şcolare ale elevilor

investigaţi şi aprecierea abilităţii sociale a acestora făcută de profesorii diriginţi. În

destul de multe cazuri, mediile şcolare bune şi foarte bune ale elevilor au fost asociate

cu aprecierile din partea diriginţilor, potrivit cărora elevii dispun de abilităţi şi în plan

social.

74

Elevii care au obţinut performanţe şcolare bune şi foarte bune au fost apreciaţi de

profesorii diriginţi ca fiind mai inteligenţi din punct de vedere social, în comparaţie cu

elevii care au obţinut rezultate şcolare slabe sau foarte slabe.

Nu se poate nega că aprecierile profesorilor diriginţi cu privire la inteligenţa

socială nu au fost subiective, atâta vreme cât a fost obţinută o corelaţie aproape nulă

între acestea şi rezultatele obţinute de elevi la chestionarul propus. Întrebarea care se

pune este dacă aprecierile profesorilor diriginţi cu privire la inteligenţa socială a elevilor

au fost sau nu în mod inconştient influenţate de către imaginile globale pe care aceştia le

aveau deja formate despre elevii pe care i-au clasificat.

Este cunoscută tendinţa unor profesori de a asocia inteligenţa ridicată a unui elev

cu o funcţionare eficientă a acestuia pe toate planurile, nu numai în cel cognitiv şi

şcolar. Ceea ce nu se are în vedere însă, este diferenţierea care trebuie făcută de la bun

început între aşa numita inteligenţă şcolară şi inteligenţa generală şi alte forme de

inteligenţă. Inteligenţa socială nu trebuie confundată cu inteligenţa generală sau cu cea

şcolară.

Rezultatele obţinute în urma acestei cercetări ( neavând pretenţia că sunt

suficiente pentru a conduce la o concluzie certă) evidenţiază o realitate frecvent

întâlnită în mediul educaţional: extinderea, în evaluările şi aprecierile realizate de către

profesori, a influenţei rezultatelor şcolare şi asupra altor domenii ale personalităţii şi

performanţelor elevilor.

75

5. CONCLUZII

Vremurile pe care le trăim sunt ciudate.Conceptul de inteligenţă socială nu este

nici larg acceptat, nici bine modelat în cultura populară. Pentru a forma o nouă

generaţie, care să aibă un minimum de conştiinţă socială şi culturală, de simţ al

comunităţii, de apartenenţă la comunitatea extinsă a oamenilor de pe întreg globul şi de

altruism şi dăruire, atunci avem o mulţime de lucruri de schimbat în felul în care sunt ei

actualmente programaţi pentru maturitate.

Noi, fiinţele umane moderne, am devenit o specie deopotrivă binecuvântată şi

blestemată cu o exo-conştiinţă– un mediu comun de imagini, simboluri, idei, ideologii şi

impulsuri stimulatoare. Suntem năpădiţi aproape tot timpul de mesajele culturii

populare, care a devenit acum un model comercial al amuzamentului continuu. Marşul

neobosit al imaginilor comerciale şi al tehnologiei imaginii transformă constant

experienţele culturale într-un format de divertisment. Războaiele, foametea, tragediile,

terorismul, suferinţa umană sunt acum materie primă pentru produsele media. Aducerea

76

în faţa justiţiei a unor crime creează peste noapte eroi, antieroi şi ticăloşi. Aşa-numitele

reality shows sărbătoresc formele cele mai crase ale comportamentului uman. Din

serialele de televiziune a dispărut orice urmă de subtilitate, producătorii apelând la

spectacole sexuale din ce în ce mai explicite, în lupta acerbă pentru audienţă. Nu

gândirea politică domină programele canalelor de ştiri, ci lupta politică, în ultimă

instanţă din cauza faptului că un conflict personal este mai incitant pentru public decât o

dezbatere de idei. Până şi educaţia trebuie să fie acum o experienţă recreativă.

Allen Ginsberg, poetul generaţiei beat, comenta, cu două decenii în urmă:

„Trăim în science- fiction, oameni buni: cine controlează imaginile– media– controlează

cultura”. Poate că avea dreptate. Shakespeare a spus” Lumea întreagă e o

scenă.”Această afirmaţie este adevărată acum (ap. Karl Albrecht, 2007, pp.297,298)

Sunt mulţi părinţi care se amăgesc că le transmit copiilor valori importante,

atitudini, standarde de comportament prin ceea ce spun şi fac. Dar influenţa lor este mult

prea slabă faţă de influenţele:

- semenilor, prietenilor, colegilor

- profesorilor, şcolii, alte figuri de autoritate

- personalităţi media

- membrii ai familiei, vecini, preoţi

Putem să le oferim copiilor influenţe pozitive şi strategii de viaţă inteligente din

punct de vedere social numai dacă reuşim contracararea influenţei mesajelor narcisiste

cu care iau contact în fiecare zi, dacă îi învăţăm cum funcţionează televiziunea.

Urmărirea cu regularitate a programelor de televiziune creează dependenţă, ajungându-

se la un ataşament nesănătos faţă de aceste programe şi incapacitatea de a funcţiona fără

ele. De dependenţă ţine şi negarea.

Copiii trebuie să se orienteze spre altceva decât spre televizor şi calculator: cărţi,

muzică, anumite proiecte, întâlniri cu prietenii. În felul acesta starea generală a minţii

lor devine mai luminoasă, mai vioaie, deschisă spre experienţe noi. Trebuie să fie ajutaţi

de un adult să înţeleagă imaginile pe care le văd şi să-şi formeze o perspectivă adecvată,

înţelegându-le semnificaţia şi interpretându-le. Ei nu au maturitatea sau perspicacitatea

de a înţelege ce se prezintă la televizor. De aceea uneori se ajunge la o viziune anxioasă

asupra lumii.

Reclamele de la televiziune şi din reviste duc la apariţia unor grave probleme

emoţionale şi psihologice. Mulţi copii leagă respectul de sine de posesia mărcilor

77

lăudate, a hainelor scumpe şi a accesoriilor prezentate de aceste reclame. În loc să le

cumpere aceste produse atât de lăudate în reclame, părinţii ar trebui „ să le administreze

doze mai mari de vitamina NU” acestor consumatori impresionabili şi imaturi. Numai în

felul acesta îşi pot ajuta copiii să-şi dezvolte inteligenţa socială.

Copiii din vremurile noastre nu mai ies în parc să se joace, nu se mai plimbă, nu

mai aleargă prin pădure, nu mai bat mingea. Stau ore în şir în faţa calculatorului şi

consideră că se simulează intelectual prin jocurile video. Chiar dacă se spune că aceste

jocuri video sunt inofensive, lucrurile nu sunt atât de inofensive pe cât par. Expunerea

copiilor la jocurile violente îi face pe aceştia să aibă dificultăţi în a deosebi violenţa

reală de cea pretinsă.

Sunt şi părinţi bine intenţionaţi, care încearcă să-şi ajute copiii să facă faţă

valului copleşitor de violenţă artificială care le invadează vieţile. Din păcate însă, nu ştiu

cum să facă acest lucru şi nu fac altceva decât să le inoculeze teamă şi îndoială în

universul lor. Un părinte poate avea cele mai bune intenţii pentru copilul său: lecţii de

muzică, tenis, acces limiat la internet şi televizor, alte activităţi.

Cea mai bună contribuţie însă pe care o poate aduce la dezvoltarea sănătoasă a

copilului este să-l ajute să-şi aleagă prieteni potriviţi. Comportamentele fiinţelor umane

există într-un context, fiind influenţate de situaţiile în care se găsesc.

Judith Rich Harris afirma: ,, Felul în care părinţii îşi cresc copiii nu are efect pe

termen lung asupra personalităţii, inteligenţei sau sănătăţii lor mentale. În numărul din

16 decembrie 2002 al revistei The New Yorker, ca reacţie la o poziţie extrem de critică

la adresa cărţii ei autoarea afirma: Oamenii de ştiinţă au arătat, de pildă, că părinţii

rareori reuşesc să le transmită copiilor lor credinţa în Dumnezeu, deşi îi pot influenţa în

alegerea religiei, în cazul în care aceştia devin, totuşi, credincioşi. Părinţii pot încerca să

aibă copii bilingvi, vorbind acasă o limbă străină, dar, dacă aceştia nu au ocazia de a o

folosi în afara familiei, încercarea este sortită, de obicei, eşecului. Copiii ajung să aibă

limbajul şi accentul semenilor, nu pe cele ale părinţilor, care pot influenţa unele lucruri,

dar nu pot face nimic pentru altele. Efectele educaţiei parentale şi ale mediului mai

general nu trebuie să rămână neapărat un mister sau o dogmă- ele pot fi investigate

empiric. Rezultatele îi pot nelinişti pe cei care au propria lor viziune despre cum ar

trebui să funcţioneze mintea umană” (ap.K. Albrecht, pp.316-317).

Rosalind Wiseman vorbeşte despre copiii care se văd sau sunt percepuţi de alţii

ca fiind „ în cutie” sau „în afara cutiei”.

78

Cutia este locul în care majoritatea adolescenţilor se străduiesc să se afle.

Regulile de admitere în aceasta fiind dure şi rapide”. Pentru băieţi, a fi în cutie

înseamnă: să arăţi bine, să ai păr frumos şi o constituţie atletică. Să fii isteţ, dar nu prea

deştept, să ştii cum să-i manipulezi pe profesori şi pe adulţi, să fii macho, atras de şi

atrăgător pentru fete, blagoslovit cu o maşină drăguţă şi cu bani de cheltuială.

Semnificaţia cutiei nu este foarte diferită pentru fete: trebuie să ai un fizic atrăgător,

părul lung, o siluetă frumoasă, nici prea musculoasă, nici prea slabă. Să fii populară, să

ai o mulţime de prieteni şi posibilităţi de distracţie. Să te descurci bine la şcoală, fără a

depune însă prea mari eforturi şi să fii în stare să obţii ceea ce-ţi doreşti de la părinţi.

Fieacare copil din acest strat social ştie – sau învaţă rapid- ce anume îi ţine în afara

cutiei. În cazul băieţilor, este vorba de orice semn că ar fi tocilar, stângăcia fizică sau

lipsa talentelor sportive şi orice handicap- păr rar, ochelari, statură scundă, glas sau râs

de fată.

Fetele rămân în afara cutiei dacă sunt grase, au ghinionul să aibă piele, păr, haine

urâte, dau de înţeles că sunt exagerat de deştepte sau prea bune la sport. În mod ironic,

comportamentul care serveşte drept barometru al popularităţii pentru băieţi e fatal pentru

fete” (ap. Karl Albrecht, 2007, p.319).

Şcoala îi poate ajuta pe copiii să-şi cultive inteligenţa socială astfel:

a. în sistemul de învăţământ ar trebui să se acorde mai multă atenţie dezvoltării

abilităţilor de comunicare, mai ales la gimnaziu şi liceu;

b. să se iniţieze mai multe programe educaţionale care să aibă în vedere

combaterea violenţei şi dezvoltarea încrederii în sine a elevilor la toate nivelurile de

şcolarizare;

c. programe educaţionale care să-i ajute pe adolescenţi să-şi gestioneze mai

bine relaţiile personale, prevenirea stabilirii unor relaţii nesănătoase;

d. elevii trebuie să fie învăţaţi cum şi de ce e nevoie să acţioneze în condiţii de

siguranţă în cadrul comunităţii Internet prin programe pentru folosirea sigură a

internetului de copiii de vârstă şcolară.

John Gardner, un om al Renaşterii, în cartea sa „Reinventarea sinelui: Individul

şi societatea inovatoare” a scris despre nevoia oamenilor de a-şi asuma riscuri în viaţă,

79

de a-şi învinge vechile deprinderi şi de a vedea lucrurile în feluri noi, în loc să se bizuie

mereu pe lucruri verificate şi problematice:

„Pe măsură ce ne maturizăm, ne îngustăm progresiv întinderea şi varietatea

vieţii. Din toate direcţiile în care putem merge, ne alegem câteva. Dintre toţi oamenii cu

care ne-am putea asocia, selectăm un număr mic. Ajungem să facem parte dintr-o reţea

fixă de relaţii. Ajungem să avem modalităţi bine stabilite de a face lucrurile.

Odată cu scurgerea anilor, vedem lucrurile din jur cu tot mai puţină prospeţime a

percepţiei. Nu mai privim cu un ochi treaz, sensibil, chipurile oamenilor pe care-i vedem

zi de zi, nici celelalte forme ale lumii noastre cotidiene.

Nu este neobişnuit să descoperim că schimbările majore din viaţă – o căsătorie, o

mutare în alt oraş, o schimbare a locului de muncă sau o situaţie de urgenţă la nivel

naţional – ne sparg tiparele vieţii şi ne fac să înţelegem subit că am fost prizonierii

pânzei confortabile de păianjen pe care ne-am ţesut-o în jurul nostru.

Unul dintre motivele pentru care oamenii maturi sunt mai puţin apţi să înveţe faţă

de tineri este faptul că sunt mai puţin dispuşi să rişte. Învăţatul e o treabă riscantă şi lor

nu le place eşecul. În primii ani de viaţă, când copilul învaţă la o rată cu adevărat

fenomenală- pe care n-o va mai atinge niciodată- se confruntă cu un număr imens de

eşecuri. Urmăriţi-l. Vedeţi nenumăratele lucruri pe care încearcă să le facă şi nu

reuşeşte. Şi observaţi cât de puţin se lasă descurajat de aceste mici insuccese.

Cu fiecare an care trece, va fi din ce în ce mai afectat de eşec. La vârsta

adolescenţei, dorinţa de a risca eşecul s-a diminuat considerabil. Prea adesea părinţii îi

împing pe acelaşi drum, inspirându-le teamă, pedepsindu-i pentru nereuşită sau făcând

ca succesul să pară prea departe.

Ajunşi la vârsta mijlocie, majoritatea avem în cap un catastif întreg de lucruri pe

care nu vrem să le mai încercăm vreodată, pentru că le-am încercat o dată şi am dat

greş- sau le-am încercat o dată şi ne-am descurcat mai puţin grozav decât ne cerea

respectul de sine.

Pe la vârsta mijlocie, suntem, cei mai mulţi dintre noi, în stare să fugim de noi

înşine cât putem” (ap.Karl Albrecht, 2007, pp.325, 326).

80

BIBLIOGRAFIE

1. Albrecht, K. (2007) Inteligenţa socială, Ed. Curtea veche, Bucureşti

2. Albu, G. (2001) Mecanisme psihopedagogice ale evaluării şcolare, Ed.Universităţii din

Ploieşti

3. Birch, A., Hayward, S. (1999) Diferenţe interindividuale, Ed. Tehnică, Bucureşti

4. Cosmovici, A. (1974) Psihologie diferenţiată, Ed.Universităţii Al. I. Cuza, Iaşi

5. Cosmovici, A. ,Iacob, L. (2005) Psihologie şcolară, Ed. Polirom, Iaşi

6. Cucoş, C. (2002) Pedagogie, Ed.Polirom, Iaşi

7. Gardner,H. (2004) Mintea disciplinată, Ed. Sigma, Bucureşti

8. Gardner,H. (2006) Inteligenţe multiple, Ed. Sigma, Bucureşti

9. Goleman, D. (2005) Inteligenţa emoţională, Ed. Curtea veche, Bucureşti

81

10.Goleman, D. (2007) Inteligenţa socială, Ed.Curtea veche, Bucureşti

11. Goleman, D. (2005) Emoţiile distructive, Ed. Curtea veche, Bucureşti

12.Golu, F.(2004) Dinamica dezvoltării personale la vârsta preşcolară, Ed.Miron,

Bucureşti

13. Herseni, I. (2006) Curs anul II. Învaţă să înveţi. Cele şapte modalităţi ale inteligenţei,

U.P.G., Ploieşti

14. Law Nolte, D. ,Harris, R. (2007) Copiii învaţă ceea ce trăiesc, Ed. Humanitas,

Bucureşti

15. Monteil, J. M. (1997) Educaţie şi formare. Perspective psihosociale, Ed. Polirom, Iaşi

16. Marhan, A. M. (2005) Curs anul I, Inteligenţa, U.P.G., Ploieşti

17.Piaget, J. (1965) Psihologia inteligenţei, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti

18. Şchiopu, U. (2002) Introducere în psihodiagnostic, Ed. Fundaţiei Humanitas, Bucureşti

19. Wood, R., Tolley, H. (2003) , Inteligenţa emoţională prin teste, Ed. Meteor Press,

Bucureşti

20. Zlate, M. (2000) Fundamentele psihologiei, Ed. Pro humanitate, Bucureşti

UNIVERSITATEA PETROL- GAZE DIN PLOIEŞTI

FACULTATEA DE LITERE ŞI ŞTIINŢE

DOMENIUL DE LICENŢĂ: ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SPECIALIZAREA: PEDAGOGIE

LUCRARE DE LICENŢĂ

INTELIGENŢA SOCIALĂ

rolul ei în dezvoltarea personalităţii

82

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC:

Lector universitar doctor SUDITU MIHAELA

Absolvent:

TACEA MARIA- NINIŢA

2008

83