Lucrare de Licenta -Voicu Ioan
-
Upload
ioan-voicu -
Category
Documents
-
view
1.336 -
download
7
Transcript of Lucrare de Licenta -Voicu Ioan
1
Capitolul I : Consideraţii generale privind măsurile procesuale.
1. Noţiune şi caracterizare.
Dreptul procesual penal este acea parte a dreptului public intern care
cuprinde ansamblul normelor juridice ce reglementează procesul penal. Ştiinţa
dreptului procesual penal studiază procesul penal, respectiv întreaga activitate
procesuală şi procedurală desfăşurată de către organele judiciare penale şi părţi,
precum şi raporturile dintre ele, din momentul iniţial al constatării faptelor ce
constituie infracţiuni, până în momentul final al aplicării şi executării pedepselor
şi a celorlalte măsuri penale, celor care se fac vinovaţi de comiterea lor, şi
cuprinde totalitatea formelor ce determină organizarea, competenţa şi procedeele
utilizate de organele judiciare penale în cercetarea, urmărirea şi judecarea
infractorilor, precum şi în aplicarea pedepselor sau a celorlalte măsuri cu caracter
penal şi punerea lor în executare1.
În cursul procesului penal pot surveni anumite impedimente, obstacole sau
dificultati de natura a periclita eficenţa activităţii judiciare. Din acest motiv, dacă
nu se iau măsuri, învinuitul sau inculpatul lăsat în libertate ar putea savârşi în
continuare alte infracţiuni, după cum ar putea să îngreuneze stabilirea adevărului,
prin ştergerea urmelor, coruperea martorilor, falsificarea unor înscrisuri sau
mijloace de probă sau chiar să dispară încercând să împiedice aplicarea sancţiunii
penale2.
Pentru a se evita astfel de inconveniente, în procedura penală au fost
instituite măsurile procesuale ca mijloace care asigură eficenţa procesului penal.
Prin luarea acestor măsuri se urmăreşte buna desfăşurare a procesului penal şi
atingerea scopului acestei activităţi judiciare, acela de a constata la timp şi în mod
complet, faptele ce constitute infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o
infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovaţiei sale3.
1 Gr.Theodoru, Drept procesual penal, partea generală, Ed. “Cugetarea” Iasi, 1996, p. 17;2 Gheorghiţă Mateuţ, Tratat teoretic şi practic de procedură penală, partea generală vol.I, Ed. C.H.Beck ,2007, p. 22;3 Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal: partea generală, Editura Global Lex, Bucuresti, 2004, p. 383;
2
În doctrină, noţiunii de “măsuri procesuale” i s-au atribuit mai multe
definiţii, care conţin în esenţă aceleaşi elemente. Astfel, unii autori4 susţin că
măsurile procesuale sunt mijloace de constrângere folosite de organele judiciare
penale pentru garantarea executării pedepsei şi repararea pagubei produse prin
infracţiune, precum şi pentru asigurarea îndeplinirii de către părţi a obligaţiilor
lor procesuale.
Într-o altă definiţie măsurile procesuale sunt apreciate ca fiind instituţii de
drept procesual penal care constau în anumite privaţiuni sau constrângeri
personale sau reale, determinate de condiţiile şi împrejurările în care se
desfăşoară procesul penal.5
Se observă că, în definiţiile prezentate, autorii surprind ca element
definitoriu pentru măsurile procesuale, elementul de constrângere sau de
privaţiune. Întradevăr, cele mai multe măsuri procesuale constau în privaţiuni sau
constrângeri mai mult sau mai puţin drastice. Totuşi, s-a aratat că nu toate
măsurile procesuale au în componenţă elemente restrictive sau privative, o parte a
doctrinei6 considerând, pe bună dreptate, că elementul de privaţiune nu este
caracteristic măsurilor procesuale în ansamblul lor, scopul luării acestor măsuri
fiind acela de a ajuta şi asigura realizarea procesului penal, nu cel de
constrângere. De altfel, unele dintre măsurile procesuale (măsurile de ocrotire) nu
presupun nici o acţiune de constrângere, ci urmăresc protejarea anumitor
categorii de persoane care, datorită privării de libertate sau a restrângerii libertăţii
învinuitului sau inculpatului pe parcursul procesului penal, ar rămâne fără
îngrijire.
Prin urmare, într-o definiţie mai sintetică, se apreciază că măsurile
procesuale sunt acele mijloace legale pe care le pot folosi oganele judiciare pe
parcursul procesului penal în scopul general al asigurării desfăşurării normale şi
al realizării finalităţii acestui proces.7
4 Gr. Theodoru, op. cit., p.191;5 V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală, Ed. Academiei,Bucureşti, 1975,p. 308;6 N. Volonciu, Tratat de procedură penală, vol. I şi II, Bucureşti, 2001, p. 399;7 Anca Lelia Lorincz, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Univers Juridic, Bucureşti, 2008, p. 204;
3
Instituţia măsurilor procesuale priveşte numai activitatea judiciară, nefiind
posibilă luarea măsurilor procesuale nici înainte de declanşarea procesului penal,
nici în cadrul actelor premergătoare, nici după stingerea procesului penal. Cu alte
cuvinte, măsurile procesuale se pot dispune numai după începerea urmăririi
penale şi până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. În mod
excepţional, pentru anumite raţiuni şi în condiţii strict limitate de lege, unele
măsuri procesuale se menţin temporar şi după stingerea procesului penal8.
Având în vedere că luarea lor este condiţionată de existenţa unor
situaţii de fapt ori împrejurări, măsurile procesuale au şi caracter provizoriu,
putând fi revocate sau încetând de drept când fiinţarea lor nu mai este necesară
pentru disciplinarea conduitei participanţilor la procesul penal.
Implicând restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi,
măsurile procesuale trebuie să fie proporţionale cu situaţia care le-a determinat şi
să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii [art. 53 alin. (2) din
Constituţie]9. Din această cauză, cadrul măsurilor procesuale este precis delimitat
prin lege.
2. Categorii de măsuri procesuale.
În funcţie de criteriul folosit, măsurile procesuale pot fi clasificate după
cum urmează:
a) după valoarea socială asupra căreia se îndreaptă, acestea sunt personale şi
reale. Măsurile cu caracter personal privesc, de regulă, persoana făptuitorului şi
vizează limitarea drepturilor sau libertăţii sale, dar şi alte persoane, care nu fac
parte din sfera participanţilor la procesul penal (persoanele aflate în îngrijirea
8 Potrivit art. 245 alin. (3) şi art. 249 alin. (2), procurorul poate dispune menţinerea măsurilor asigurătorii şi după încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, măsuri care se consideră de drept desfiinţate dacă persoana vătămată nu introduce acţiune civilă în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la comunicare. De asemenea, când, potrivit art. 346 alin. ultim şi art. 353 alin. (3), instanţa pronunţă achitarea pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b) ori încetarea procesului penal pentru cazurile prevăzute în art.10 lit. f) şi j), măsurile asigurătorii se menţin obligatoriu, ele încetând de drept numai dacă persoana vătămată nu introduce acţiune civilă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.;9 A.Şt. Tulbure, Procedură penală română. Partea generală, vol. I, Ed. Omnia Uni-S.A.S.T., Braşov, 1998, p. 346;
4
persoanelor reţinute sau arestate). Acestea sunt: măsurile preventive, liberarea
provizorie, măsurile de siguranţă şi măsurile de ocrotire.
Măsurile cu caracter real vizează patrimoniul şi au ca obiect limitarea
dreptului făptuitorului, al părţii responsabile civilmente şi al detentorului de a
dispune de bunurile pe care le deţin, în baza dreptului de proprietate ori a altui
titlu. Din această categorie fac parte măsurile asigurătorii (sechestrul şi poprirea),
restituirea lucrurilor şi restabilirea situaţiei anterioare;
b) după faza procesuală în care pot fi luate, distingem între măsuri care
pot fi dispuse numai în faza de urmărire penală (reţinerea) şi măsuri care pot fi
dispuse în tot cursul procesului penal (arestarea, obligarea de a nu părăsi
localitatea sau ţara, liberarea provizorie, măsurile de ocrotire, măsurile de
siguranţă etc.);
c) în funcţie de persoana vizată, măsurile procesuale pot fi de două feluri:
cele care privesc numai persoana învinuitului sau inculpatului (măsurile
preventive, măsurile de siguranţă, măsura liberării provizorii) şi cele care vizează
alte persoane (măsurile de ocrotire, măsurile asigurătorii luate asupra bunurilor
persoanei responsabile civilmente, restituirea lucrurilor etc.)10;
d) după organul care le ia, deosebim între măsuri dispuse de organele
judiciare şi măsuri luate de organe extrajudiciare (autoritatea competentă a lua
măsurile de ocrotire);
e) în funcţie de scopul urmărit prin luarea lor, acestea pot fi măsuri de
constrângere (arestarea, măsurile de siguranţă, sechestrul) şi măsuri de ocrotire.
Cea mai importantă clasificare este însă cea dată de Codul de procedură
penală, care împarte aceste măsuri în măsuri preventive şi alte măsuri procesuale
(măsurile de ocrotire, măsurile de sigurnţă, măsurile asiguratorii şi restabilirea
situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii).
10 I. Istrate, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual penale, Ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1984, p. 25;
5
Capitolul II : Măsurile de siguranţă în procesul penal
1. Noţiunea de măsuri de siguranţă
Noţiunea de măsuri de siguranţa are un înţeles comun, de uz general şi un
înţeles tehnic, aparţinând limbajului juridic. În sens comun prin măsuri de
siguranţă înţelegem măsurile luate pentru realizarea unei ambianţe lipsite de
primejdie, măsuri de pază, măsuri de prevedere.
În sens tehnic, juridic, prin măsuri de siguranţă se desemnează o categorie
de sancţiuni penale cu scop eminamente preventiv, aplicabile persoanelor care
comit fapte prevăzute de legea penală şi prezintă o stare de pericol social.11
Aşezate în cap. I, teza VI, art. 111-118 Cod penal, partea generală /art 109-
113 noul Cod penal12, măsurile de siguranţă sunt acele sancţiuni de drept penal,
concepute de doctrina penală şi prevăzute de legiuitor ca mijloace de luptă
suplimentare în combaterea infracţionalităţii, care au ca scop înlăturarea unei stări
de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni. Din această enunţare
rezultă că prin luarea măsurilor de siguranţă se urmăreşte atât un scop direct
(imediat), cât si unul indirect (mediat).
Astfel, finalitatea imediată (directă) a luării oricărei măsuri de siguranţă
este înlăturarea unei stări de pericol.
Legea penală română nu defineşte starea de pericol social, cum o face, spre
exemplu legiuitorul italian, care în art. 203 Codul penal iatalian prevede că “în
sensul legii penale este periculoasă persoana responsabilă sau iresponsabilă, care
a comis vreuna din faptele prevăzute de legea penală şi care este probabil că va
comite noi fapte prevăzute de lege ca infracţiuni.”
În literatura juridică, încercările de definire a stării de pericol social
pornesc de la ideea că anumite stări privind persoana făptuitorului sau anumite
11 Viorel Pasca, Măsurile de siguranţă – sancţiuni penale, Ed. Lumina Lex, 1998, p. 27;12 Legea nr. 301/2004 (noul Cod penal), publicată în „Monitorul oficial al României", partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, rectificată în „Monitorul oficial al României" nr. 303 din 12 apr. 2005;
6
lucruri având legătură cu fapta săvârşită de el, prezintă o ameninţare pentru viitor,
întemeind concluzia că făptuitorul poate reitera comportamentul antisocial13.
Înlăturarea stării de pericol social presupune preexistenţa acesteia, iar
măsura de siguranţă apare ca un remediu, un mijloc prin care starea de pericol
este înlăturată şi înlocuită cu o stare de siguranţă pentru ordinea de drept.
Nu este necesar ca prin luarea măsurii de siguranţă să se realizeze şi
înlăturarea cauzei obiective care generează starea de pericol, ci numai ca această
stare obiectivă să fie pusă sub control, pentru a nu mai reprezenta un pericol
pentru valorile ocrotite de legea penală. Astfel prin luarea măsurii internării
medicale, deşi se urmăreşte îmbunătăţirea stării de sănătate a făptuitorului, nu
înseamnă că boala poate fi eradicată, este suficient să se îmbunătăţească
simptomatologia bolii pentru ca manifestările făptuitorului să nu mai genereze
pericol pentru ordinea de drept.
În justificarea acestui scop măsurile de siguranţă se iau pe o durată
nedeterminată, ele având legitimitate atâta timp cât starea de pericol persistă.
Dacă scopul imediat (direct) priveşte prezentul - starea de pericol existentă
la momentul luării măsurii de siguranţă - scopul mediat (indirect) priveşte
viitorul, măsurile de siguranţă fiind menite a preîntâmpina săvârşirea faptelor
prevăzute de legea penală. Măsurile de siguranţă au astfel o funcţie de prevenţie
specială împiedicând reiterarea comportamentului ilicit de către făptuitorul faţă
de care se iau astfel de măsuri.
Preîntâmpinarea săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală înseamnă
"a pune un obstacol în calea realităţii din care decurge starea de pericol şi a o
împiedica să conducă sau să contribuie la săvârşirea unor astfel de fapte"14.
13 A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal. Partea generală, ediţia a IV-a revizuită, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2004, p. 295-303;14 V. Dongoroz., Drept penal, Bucureşti, 1939, p. 208;
7
2. Condiţii generale pentru luarea măsurilor de siguranţă
Luarea măsurilor de siguranţă este urmarea existenţei a două premise: una
obiectivă - comiterea unei fapte prevăzute de legea penală - şi alta subiectivă:
periculozitatea socială a făptuitorului. Doar existenţa cumulativă a celor două
condiţii justifică luarea unor măsuri de siguranţă, lipsa oricăreia dintre ele
excluzând posibilitatea luării acestora.
a) Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
Astfel, măsurile de siguranţă se iau numai faţă de persoanele care au comis
fapte prevăzute de legea penală (art. 111 alin. 2 C. pen.)
Prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală se încalcă preceptul
normei juridice şi este perturbată ordinea de drept.
Achitarea inculpatului pe motiv că fapta nu există, nu a fost săvârşită de
inculpat, ori nu este prevăzută de legea penală exclude luarea unei măsuri de
siguranţă faţă de acesta.
Pentru luarea unei măsuri de siguranţă este suficient să se săvârşească o
faptă prevăzută de legea penală, nefiind necesar ca aceasta să fie infracţiune. Între
noţiunea de "faptă prevăzută de legea penală" şi noţiunea de "infracţiune" există o
diferenţă15 ca de la gen la specie. Orice infracţiune este o faptă prevăzută de legea
penală, dar nu orice faptă prevăzută de legea penală este infracţiune. Numai dacă
fapta prevăzută de legea penală este săvârşită cu vinovăţie şi prezintă pericol
social constituie infracţiune. Pe cale de consecinţă şi comiterea unei fapte care nu
prezintă pericolul social al unei infracţiuni conform art.18¹ justifică luarea unei
măsuri de siguranţă, deoarece între starea de pericol specifică situaţiilor în care se
iau măsuri de siguranţă şi pericolul social al infracţiunii există diferenţieri în ce
priveşte originea lor cu totul diferită.
Pericolul social al faptei reprezintă gradul de lezare al valorilor sociale
ocrotite de legea penală, pe când pericolul social necesar luării măsurilor de
siguranţă exprimă o prognozare asupra comportamentului viitor al făptuitorului,
15 V. Dongoroz, op. cit., p. 254;
8
existând temerea justificată că va reitera comportamentul ilicit. Dacă luarea
măsurilor de siguranţă este justificată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală, cu atât mai mult luarea lor se justifică în situaţiile în care fapta prevăzută
de legea penală constituie infracţiune.
Fapta prevăzută de legea penală poate fi o acţiune sau o inacţiune. Este
indiferent dacă fapta s-a consumat realizându-se toate cerinţele prevăzute de
norma juridică penală de incriminare, sau dacă a rămas în faza de tentativă, dacă
şi tentativa este prevăzută de legea penală16. În cazul în care tentativa nu este
prevăzută de legea penală, nu se pot lua faţă de făptuitor măsuri de siguranţă
chiar dacă acesta ar prezenta o stare de pericol social care îndreptăţeşte concluzia
că în viitor acesta va comite faptele prevăzute de legea penală.
De asemenea, tentativa absolut improprie nu justifică luarea unei măsuri de
siguranţă, deoarece aceasta nu constituie o faptă prevăzută de legea penală aşa
cum rezultă din prevederile art. 21 alin. 3 C. Pen.: "Nu există tentativă atunci
când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită modului cum a fost
concepută executarea" .
Instigarea neurmată de executare constituie o faptă prevăzută de legea
penală (art. 29 C. pen.) şi justifică luarea unei măsuri de siguranţă, chiar dacă ea
este nepedepsită în condiţiile art. 29 alin.2 C. pen.
Măsurile de siguranţă pot fi luate chiar dacă fapta a fost comisă în
condiţiile prevăzute de art. 44 - 51 C. pen., respectiv când există o cauză care
înlătură caracterul penal al faptei respective, aceasta neconstituind infracţiune.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, exclud de regulă vinovăţia
făptuitorului şi în lipsa acesteia fapta nu poate constitui infracţiune, însă în
materialitatea ei fapta rămâne drept faptă prevăzută de legea penală şi justifică
luarea unor măsuri de siguranţă. Iresponsabilitatea (art. 48 C. pen.) înlătură
caracterul penal al faptei şi indică în cele mai frecvente cazuri necesitatea luării
unei măsuri de siguranţă cu conţinut medical-curativ (obligarea la tratament
medical sau internarea medicală). O singură cauză care înlătură caracterul penal
16 A. Boroi, Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 303;
9
al faptei exclude aplicarea măsurilor de siguranţă: minoritatea făptuitorului (art.
50 C. pen). Faţă de minorii care nu răspund penal nu se iau măsuri de siguranţă,
faţă de aceştia dipunându-se luarea altui tip de sancţiuni penale, si anume luarea
de măsuri educative.
În situaţiile în care există o cauză care înlătură caracterul penal al faptei
măsurile de siguranţă se iau izolat, fără ca făptuitorului să i se poată aplica vreo
pedeapsă. Tot în mod izolat pot fi luate măsuri de siguranţă şi în cazul în care
intervine vreuna din cauzele care înlătură răspunderea penală ori executarea
pedepsei, cum ar fi: amnistia, prescripţia răspunderii penale, graţierea, prescripţia
executării pedepsei, retragerea plângerii prealabile ori împăcarea părţilor, precum
şi atunci când survin cauze de nepedepsire prevăzute fie în partea generală a
Codului penal, fie în partea specială a acestuia.
b) Existenţa stării de pericol
Aşa cum am arătat mai sus luarea măsurilor de siguranţă este condiţionată
de existenţa unei stări de pericol social, cerinţă ce rezultă din interpretarea
prevederilor art. 111 alin. 1 C.pen., potrivit cărora “măsurile de siguranţă au ca
scop înlăturarea unei stări de pericol social”.
Aceasta stare exprimă un complex de împrejurări legate de persoana
făptuitorului (boală psihică, dependenţa alcoolică etc.) aflate într-o stare
relaţională cu comportamentul infracţional trecut, prezent şi posibil în viitor al
acestuia17.
Lupta împotriva criminalităţii nu ar putea fi completă şi eficientă dacă
legea penală nu ar reacţiona firesc şi corespunzător împotriva acestor realităţi
denumite stări de pericol, care se înscriu în cauzalitatea faptelor prevăzute de
legea penală, ori constituie urmări ale acestora.
Unii autori consideră că, pentru a lua o măsură de siguranţă, este necesar
"să existe două stări de pericol social, una actuală, efectivă, care trebuie
înlăturată, materializată în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală,
17 Viorel Pasca, op.cit., p. 108;
10
precum şi alta, care trebuie prevăzută, constând în perspectiva repetării unor
astfel de fapte (şi ele cu semnificaţie penală) conturată în raport cu comportarea şi
cu starea psihică a persoanei respective" 18.
În doctrina juridica însă, se consideră că este eronat să se vorbească de
două stări de pericol social. În realitate cele două aspecte fiind faţate ale aceleiaşi
stări complexe, denumită periculozitate socială a făptuitorului. Periculozitatea
socială a făptuitorului se materializează prin fapta comisă, dar numai aceasta nu
poate justifica luarea unei măsuri de siguranţă, câtă vreme nu există pericolul
repetării unui comportament asemănător.
Se poate face o distincţie însă, între o stare de pericol a infractorului
(periculozitate subiectivă) şi o stare de pericol a lucrurilor care au legătură cu
fapta comisă (periculozitate obiectivă)19. Această distincţie merită a fi reţinută.
Starea de pericol social relevată de deţinerea lucrurilor care au legătură directă cu
fapta comisă (periculozitatea obiectivă) este prezumată20, confiscarea bunurilor
enumerate de art. 118 C. pen. fiind obligatorie, fapt dedus din formularea
imperativă a acestei norme juridice ("'sunt supuse confiscării" ).
În literatura juridică s-a mai arătat că această prezumţie legală este absolută
(juris et de jure), cu excepţia bunurilor care au servit ori au fost destinate să
servească la săvârşirea infracţiunii, în situaţia în care făptuitorul ar putea să
combată prezumţia legală, dovedind că deţinerea lucrului nu implică existenţa
unei stări de pericol social21, de unde concluzia, că în aceste cazuri prezumţia
legală este simplă.
Periculozitatea subiectivă decurgând din stările de boală psihică,
intoxicaţie alcoolică sau substanţe stupefiante, din abilitate ori nepregătire
profesională, ori prezenţa infractorului în anumite localităţi sau medii sociale nu
este prezumată, fiind necesară dovedirea existenţei acesteia. Sarcina probatorului
incumbând organelor judiciare. În acest sens organele de cercetare penală şi
18 L. Margocsy, "Regimul juridic al internării medicale" , Dreptul, nr. 9-12/1990 p. 165;19 C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală , Ed. ALL, Bucureşti, 1997,p. 587;20 V. Papadopol," Confiscarea specială în practica judiciară" , R.R.D., nr. 5/1983, p. 36;21 G. Antoniu şi colab., Practica judiciară penală, vol. II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1990, p. 168;
11
instanţele de judecată au obligaţia de a administra orice mijloace de probă,
solicitând şi opinia specialiştilor asupra stărilor pe care le prezintă făptuitorul,
evoluţiei acestora, urmând să aprecieze în raport de toate datele cauzei în ce
măsură există pericolul repetării comportamentului antisocial.
În luarea măsurilor de siguranţă cu caracter medical curativ, un rol
important îl are expertiza medico-legală, aceasta nu constituie însă unica şi
absolută probă22 pentru dovedirea stării de pericol social. Stabilirea cauzalităţii
fenomenelor vieţii psihice şi a implicaţiilor acestora asupra comportamentului
uman, reprezintă "problema cea mai dificil de obiectivat şi concretizat în
probaţiunea ştiinţifica sau, mai exact în furnizarea probei medicale"23.
Pentru a măsura activitatea expertului şi a fundamenta concluziile acestuia
este necesar ca organele judiciare sa ofere cât mai multe date privind condiţiile şi
împrejurările în care făptuitorul a comis fapte prevăzute de legea penală, conduita
sa anterioară şi antecedentele sale, vechimea bolii şi tratamentele urmate,
frecvenţa consumului de substanţe toxice şi modul de reacţie al făptuitorului sub
influenţa acestor substanţe sau în caz de abstinenţă forţată etc.
În aceste cazuri, luarea măsurilor de siguranţă este lăsată la aprecierea
instanţelor de judecată, care vor decide în raport de ansamblul probelor
administrate.
Într-un singur caz legiuitorul român pare să fi prezumat o stare de
periculozitate subiectivă, prin reglementarea imperativă a luării măsurii de
siguranţă a obligării la tratament medical în cazul săvârşirii infracţiunii de
transmitere intenţionată a sindromului imunodeficitar dobândit (art. 309 C. Pen).
În acest caz, periculozitatea subiectivă decurgând din boala care o prezintă
făptuitorul, se obiectivează prin comportamentul intenţionat al făptuitorului,
generând o stare de pericol care justifică luarea unei asemenea măsuri de
siguranţă, din raţiuni ce ţin mai mult de protejarea altor persoane, decât cele care
ţin de tratamentul făptuitorului, a cărui boală, până în prezent, este incurabilă.
22 N. Volonciu, op. cit., p. 180;23 VI. Beliş şi colab., „Tratat de Medicina legala”, Ed. Medicala, Bucuresti 1995., p. 845;
12
Măsurile de siguranţă prevăzute de art. 112 C.pen sunt următoarele:
a) obligarea la tratament medical;
b) internarea medicală;
c) interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie, o meserie
ori o altă ocupaţie;
d) interzicerea de a se afla în anumite localităţi;
e) expulzarea străinilor;
f) confiscarea specială;
g) interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată;
Cadrul legal al măsurilor de siguranţă a fost completat prin Legea 4/2008
privind prevenirea si combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor
sportive, cu o nouă măsură – interzicerea accesului la competiţii sau la jocuri
sportive24.
3. Măsurile de siguranţă ca măsuri procesuale
Dintre toate aceste măsuri de siguranţă, au caracter procesual: obligarea la
tratament medical, internarea medicală şi interzicerea accesului la competiţii sau
la jocuri sportive.
Potrivit art.162 alin.l C.pr.pen.25, dacă procurorul care efectuează sau
supraveghează urmărirea penală, constată, în cursul urmăririi penale, că
învinuitul sau inculpatul se află în vreuna dintre situaţiile arătate în art. 11326 sau
11427 C.pen., sesizează instanţa care, dacă este cazul, dispune luarea, în mod
provizoriu, a măsurii de siguranţă corespunzătoare. În cursul urmăririi penale,
măsura de siguranţă poate fi dispusă pe o durată ce nu poate depăşi 180 de zile. În
24 Legea 4/2008 publicată în “Monitorul Oficial” nr. 24 / 11 ianuarie 2008;25 Art.162 C.pr.pen., aşa cum a fost modificat prin Legea nr.281/2003 şi prin Legea nr.356/2006;26 Potrivit art. 113 din Cp., dacă făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societae, el poate fi obligat a se prezenta în mod regulat la tratament medical până la însănătoşire. Când persoana faţă de care s-a luat această măsură nu se prezintă regulat la tratament, se poate dispune internarea medicală. Dacă persoana obligată la tratament este condamnată la pedeapsa închisorii, tratamentul se efectuează şi în timpul executării pedepsei;27 In art. 114 din C.p. se arata că, în cazurile în care făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman si se află într-o stare care prezintă pericol pentru societate, se poate lua măsura internarii într-un institut medical de specialitate până la însănătoşire.
13
cursul judecăţii măsura de siguranţă corespunzătoare este dispusă, de asemenea,
în mod provizoriu de instanţa de judecată.
Determinate de starea de pericol social rezultată din săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală în cauzalitatea căreia s-a înscris boala sau intoxicarea
cronică prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe, măsurile de sigu-
ranţă ale obligării la tratament medical sau internare medicală trebuie să fie luate
oportun, operativ, fără întârziere, oricare ar fi stadiul în care se găseşte procesul
penal. Astfel, s-ar permanentiza existenţa acestora şi riscul ca ele să contribuie la
săvârşirea altor fapte prevăzute de legea penală, ceea ce ar fi potrivnic raţiunii şi
scopului celor două măsuri de siguranţă28.
De aceea legea - art. 113 alin. 4 şi art. 114 alin. 2 din Codul penal - a pre-
văzut posibilitatea luării lor în mod provizoriu de către instanţa de judecată în
cursul urmăririi penale sau al judecăţii de îndată ce a fost evidenţiată starea de
pericol.
În opinia unor autori29, convertirea acestor sancţiuni de drept penal cu
caracter medical-curativ în măsuri procesuale penale este posibilă şi se explică
datorită naturii lor, acestea având un pronunţat caracter de proteguire a
făptuitorului şi un redus caracter de constrângere, ele luându-se şi în interesul
făptuitorilor, nu numai în interesul apărării sociale. Alţi autori30 susţin însă că
obligarea la tratament medical (art. 113 C. pen.) şi internarea medicală (art 114
C.pen.) sunt indiscutabil măsuri de constrângere, deoarece prin ele se aduce o
restrângere sau chiar o privare de libertate a persoanei şi pot fi impuse împotriva
voinţei persoanei în cauză, prin forţa coercitivă organelor de stat abilitate în acest
scop, iar tot ceea ce se impune contrar voinţei unei persoane, chiar dacă
finalitatea urmărită este şi ocrotirea sănătăţii persoanei în cauză nu poate fi
apreciat decât ca o măsură de constrângere.
28 Horia Diaconescu,” Cu privire la posibilitatea procurorului de a sesiza instanţa de judecată, cu luarea măsurilor de siguranţă a obligării la tratament medical şi a internării medicale prevăzute de art.113 şi art. 114 din Codul Penal ” în R.D. nr. 8/2003, p. 16429 I. Neagu, Nota în R.R.D., nr. 1/1979, p. 44-46; în acelaşi sens, V. Pàtulea, Nota,în R.R.D.,nr. 1/1979,p 46-47;30 Viorel Pasca, op.cit., p. 118;
14
Deşi ambele opinii sunt bine argumentate şi susţinute, consider ca fiind
întemeiată prima opinie exprimată, deoarece prin luarea măsurilor de siguranţă cu
caracter medical-curativ în cadrul procesului penal se urmăreşte ca făptuitorul sa
fie supus unui tratament medical, în scopul însănătoşirii sale, sau cel puţin pentru
ameliorarea simptomatologiei pe care o prezintă, de unde rezultă că trăsătura
principală a măsurilor este aceea de proteguire a făptuitorului, acestea luându-se
şi în interesul lui, nu numai în interesul apărării sociale. De asemenea instanţa nu
poate hotărî asupra tratamentului de urmat, acesta urmând a fi stabilit de medic,
potrivit normelor deontologiei medicale, iar pentru acele tratamente pentru care
se cere consimţământul pacientului, acesta nu poate fi suplinit prin hotărârea
instanţei judecătoreşti31.
3.1. Obligarea la tratament medical
Cadrul juridic de reglementare a acestei măsuri de siguranţă cuprinde
norme de drept penal substanţial, cuprinse in Partea Generală a Codului Penal
(art. 113 C. Pen.), dar şi în Partea Specială a Codului Penal (art. 309 si 309¹ C.
pen.), precum şi norme de drept procedural penal (art. 162, 245,249,429-435 şi
437 C. pr. pen.).
Măsura de siguranţă, prin dispoziţiile art. 113 C. pen., se dispune dacă
făptuitorul, din cauza unei boli ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante
sau alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate, şi constă în
obligaţia impusă acestuia de a se prezenta în mod repetat la tratament medical,
până la însănătoşire, la locul si datele fixate pentru tratament.
Aşa cum reiese din dispoziţiile prevăzute, această măsură poate fi luată
dacă persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă
fapta este sau nu infracţiune, prezintă pericol pentru societate din cauza unei boli,
intoxicări cronice prin alcool, stupefiante ori alte substanţe asemănătoare, iar
instanţa aprecieză că, prin obligarea făptuitorului la tratament medical, starea
31 Gh. Nistoreanu, Drept procesual penal, Partea Generală, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1994, p. 124;
15
anormală a acestuia va înceta şi aceasta nu va mai săvârşi fapte prevăzute de
legea penală.
Obligaţia impusă prin constrângerea juridică a făptuitorului implică atât
îndatorirea de a se prezenta, cât şt îndatorirea de a urma repetat tratamentul, ceea
ce înseamnă prezentarea la data şi locul fixat de organele sanitare.
Prin obligaţia impusă făptuitorului, organele judiciare nu fixează data,
locul şi nici modul de efectuare a tratamentului, acestea fiind stabilite de
instituţiile sanitare abilitate în acest scop, astfel că obligaţia de a se supune
tratamentului dispusă de organele judiciare se concretizează prin actele de
dispoziţie ale organelor administrative de specialitate (direcţia sanitară şi unitatea
desemnată).
3.1.1 Luarea provizorie a măsurii obligării la tratament medical
Măsura obligării la tratament medical poate fi luată în cursul urmăririi
penale sau cel al judecăţii cu caracter provizoriu (art 113 alin. 4 C pen), iar
potrivit art. 162 C.pr.pen., numai instanţa este îndrituită să dispună luarea acestei
măsuri.
Obligarea provizorie la tratament medical în cursul urmăririi penale sau al
judecăţii este considerată o măsura procesuală, fiind reglementată în Titlul IV
Cap. II al Părţii Generale a Codului de procedura penala, sub denumirea "Alte
măsuri procesuale", în secţiunea II, referitoare la "Luarea măsurilor de ocrotire şi
de siguranţă". Obligarea provizorie la tratament medical are, deci, o dublă natură
juridică: de drept penal substanţial, ca măsură de siguranţă, şi de drept procesual,
ca măsură procesuală32.
Condiţiile33 care trebuie îndeplinite pentru a se lua măsura de siguranţă a
obligării la tratament medical cu caracter procesual, prevăzute în Codul de
procedură penală, sunt:
a) să fie început procesul penal;
b) să existe o cauză de boală din cele prevăzute de lege;
32 Gh. Nistoreanu. op. cit. p. 38;33 Anca Lelia Lorincz, op. cit., p. 236;
16
c) învinuitul sau inculpatul să prezinte pericol pentru societate, datorită
acestei boli.
Condiţia, potrivit căreia această măsură poate fi luată "în cursul procesului
penal" necesită unele precizări. Instanţa, la propunerea procurorului, poate
dispune luarea provizorie a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical
doar după începerea urmăririi penale. O asemenea măsură nu poate fi dispusă în
faza actelor premergătoare (art. 224 C. pr. pen.), deoarece prevederile art 162 C.
pr. pen. se referă la persoana învinuitului sau inculpatului. Măsura nu se poate lua
pe o durată mai mare de 180 de zile.
Obligarea la tratament medical poate fi luată şi în cazul în care a fost
dispusă soluţia încetării urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală, cu
excepţia cazurilor în care scoaterea de sub urmărire penală a fost dispusă pe
temeiurile prevăzute în art. 10 lit. a (fapta nu există) , lit. b (fapta nu este
prevăzută de legea penală) şi lit. c (fapta nu a fost săvârşită de inculpat)34.
În cazul când în cursul urmăririi penale se constată că învinuitul nu a
săvârşit el fapta pentru care este cercetat sau aceasta nu există ori nu este
prevăzută de legea penală, procurorul va sesiza instanţa, pentru ca aceasta să
dispună revocarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical, chiar
dacă învinuitul este un bolnav periculos, întrucât faţă de el nu se pot lua măsuri
de siguranţă, deoarece lipseşte una din condiţiile esenţiale prevăzute de art 111 C.
pen.: săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Într-un asemenea caz, procurorul va sesiza organele competente, pentru a
lua măsuri de asistenţă, potrivit legii nr.487 din 11 iulie 2002 privind sănătatea
mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice, modificată şi completată prin
Legea nr.600/2004.
De asemenea, măsura poate fi dispusă şi în cazurile de reluare a urmăririi
penale, ca urmare a restituirii cauzei procurorului de către instanţa de judecată, în
vederea refacerii sau completării urmăririi penale, ori ca urmare a extinderii
acţiunii penale sau a procesului penal, precum şi în cazurile de redeschidere a
34 Ion Neagu, op. cit., p 429;
17
urmăririi penale prin infirmarea actelor de scoatere de sub urmărire penală sau
încetare a acesteia (art. 270 şi urm. C. pr. pen.).
În cursul judecăţii, instanţa poate dispune luarea provizorie a măsurii de
siguranţă a obligării la tratament medical atât din oficiu, cât şi la cererea
procurorului.
Instanţa de judecată poate dispune luarea măsurii în cursul judecăţii în
primă instanţă şi numai până la terminarea cercetării judecătoreşti. În acest sens
consideră unii autori35 că trebuie înţelese prevederile art. 162 C. pr. pen., deşi ele
fac referire la expresia "în cursul procesului penal" .
După terminarea cercetării judecătoreşti şi trecerea la dezbaterea în fond a
cauzei, instanţa nu va mai dispune măsuri cu caracter provizoriu, ci va dispune
măsuri care vor deveni definitive şi executorii odată cu rămânerea definitivă a
hotărârii. La fel, în cursul judecăţii în căile de atac împotriva hotărârii
judecătoreşti, dacă se dispune o asemenea măsură de siguranţă, ea nu poate avea
caracter provizoriu, ci doar caracter definitiv.
Instanţa va dispune asupra luării provizorii a măsurii de siguranţă de
obligare la tratament medical prin încheiere şi nu prin sentinţă, numai după
ascultarea învinuitului sau inculpatului în prezenţa apărătorului şi a procurorului
(art. 162, alin.1¹ C.pr.pen.).
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie necesară luării măsurii, şi anume
să existe o cauză de boală din cele prevăzute de lege, trebuie făcute de asemenea,
anumite precizări.
Legătura de cauzalitate dintre boală, ca fenomen biologic şi
infracţionalitate, ca fenomen de devianţă socială, constituie obiect de studiu şi
domeniu de aplicaţie practică pentru ştiinţe ca medicina legală, psihiatria şi
psihologia judiciară, criminologie, sociologia judiciară, şi, nu în ultimul rând,
pentru ştiinţele juridice, care integrează în concepte cu valoare juridică,
rezultatele cercetărilor ştiinţifice privitoare la acest aspect.
35 Viorel Pasca, op.cit., p. 144;
18
Cauzalitatea biologică contribuie la aprecierea cauzalităţii juridice, plecând
de la studiul interrelaţiei dintre cauză şi efect, ca şi al condiţiilor ce intervin în
această relaţie, deoarece, din multiplii factori implicaţi în producerea unui efect,
medicul va izola pe cei cu semnificaţie cauzal-biologică în rezultatul produs şi
prin aceasta, implicit, pe cei cu semnificaţie de conduită antisocială ilicită36.
În reglementarea măsurilor de siguranţă, legiuitorul nu a mai dezvoltat un
concept juridic propriu pentru stările patologice, preferând noţiunile generice de
"boală" (art 113 C. pen.) şi "bolnav mintal" (art 114 C.pen.). Boala în sine nu
reprezintă o stare de pericol în sensul art 111 C. pen., ea justifică luarea unor
asemenea măsuri doar dacă este asociată cu un comportament infracţional prezent
şi potenţial a fi dezvoltat ulterior.
Datorită faptului că în cuprinsul art. 113 şi 114 C. pen. sunt utilizaţi
termeni diferiţi pentru a desemna natura cauzelor care generează starea de
pericol, unii autori afirmă că natura acestor cauze este diferită în cazul obligării la
tratament medical faţă de internarea medicală37.
Nu se consideră că o asemenea afirmaţie este validă. Faptul că în cuprinsul
art. 113 C. pen. legiuitorul se referă la boală ori intoxicaţie cronică prin alcool,
stupefiante sau alte asemenea substanţe, iar în cuprinsul art. 114 C. pen. se referă
la bolnavii mintal ori toxicomani, nu îndreptăţeşte concluzia că geneza stării de
pericol este diferită în cazul celor două măsuri de siguranţă. Nu geneza stării de
pericol diferenţiază cele două măsuri de siguranţă, ci intensitatea stării de pericol.
Obligarea la tratamentul medical se dispune faţă de un subiect cooperant, a cărui
simptomatologie poate fi ameliorată sau tratată în mod ambulator, pe când
internarea medicală se dispune faţă de un subiect necooperant, care se sustrage
tratamentului ambulator, nu poate fi lăsat fără pază ori a cărui simptomatologie
reclamă un tratament intensiv, care nu poate fi efectuat decât în condiţii de
internare.
36 VI. Beliş şi colab. Tratat de medicină legală, vol. II, Ed. Medicală, Bucuresti, 1995, p. 704;37 Gh. Nistoreanu, op. cit., p. 65;
19
Legătura dintre boală şi comportamentul infracţional al bolnavului trebuie
dovedită, constituind, de regulă, obiectul expertizei medico-legale.
Condiţia “o cauză de boală prevăzută de legea penală” pe lângă existenţa
unei boli, ca fenomen biologic, prevede, potrivit art. 113 din C.pen., şi
posibilitatea existenţei unei intoxicări cronice prin alcool, stupefiante ori alte
asemenea substanţe.
În ceea ce priveşte alcoolismul, acesta reprezintă un fenomen complex,
individual şi social încadrat în marea grupă a toxicomaniilor, şi este considerat în
prezent a patra problemă mondială de sănătate publică, după bolile cardio-
vasculare, mintale şi cancer. Glosarul Organizaţiei Mondiale al Sănătăţii relevă
trei tipuri principale de alcoolism: consum excesiv episodic (periodic) cu cel
puţin patru episoade acute scurte într-un an; consum excesiv continuu cu peste
douăsprezece intoxicaţii acute pe an şi dependenţa alcoolică (toxicomania),
caracterizată prin nevoia imperioasă de consum zilnic, cu prezenţa simptomelor
de sevraj la întreruperea consumului38.
Amploarea fenomenului şi legătura sa cu fenomenul infracţional a fost
relevată încă din faza incipientă a cercetărilor criminologice moderne, măsurile
de siguranţă privitoare la alcoolici, fiind reglementate încă din secolul trecut, iar
în prezent îşi găsesc locul în majoritatea legislaţiilor penale.
Cercetările criminologice şi statisticile judiciare, chiar dacă nu oferă o
imagine globală asupra interdependenţei dintre alcoolism şi criminalitate, oferă
fără dubiu posibilitatea formulării concluziei că alcoolismul se înscrie între
cauzele şi condiţiile care au determinat, înlesnit sau favorizat comiterea
infracţiunii, date pe care organele de urmărire penală au obligaţia de a le releva în
actele de cercetare penală (art. 202 Cpr.pen.).
Consumul cronic de băuturi alcoolice determină scăderea funcţiilor
superioare de analiză şi a capacităţii de stăpânire asupra pornirilor instinctiv-
emoţionale, favorizând astfel apariţia acestui comportament deviant39, în cadrul
38 T. Ciomea , Medicină legală, Editura Junimea Iaşi, 1980, p. 32;39 P. Brânzei, Itinerar psihiatric, Ed. Junimea Iaşi, 1979, p. 371 -383;
20
căruia se înscrie şi infracţionalitatea, fără ca devianţa să poată fi identificată cu
infracţionalitatea40.
Potrivit Codului Penal, doar beţia completă şi involuntară înlătură
caracterul penal al faptei (art. 49 C. pen.). Beţia voluntară, completă sau
incompletă, preordinată sau ocazională, poate constitui doar o circumstanţă
atenuantă sau agravantă, după caz (art. 49 alin. 2 şi art. 75 lit. c. C. pen.).
Dacă starea de beţie completă involuntară (art. 49 alin. 1 C. pen.) nu
relevă, de regulă, o stare de pericol social de natură să impună luarea unei măsuri
de siguranţă, datorită caracterului întâmplător şi episodic, săvârşirea faptei sub
imperiul consumului voluntar de alcool relevă existenţa unei stări de pericol
social ori de câte ori consumul de alcool îmbracă forma intoxicaţiei cronice.
Starea de pericol social generată de intoxicaţia prin alcool este o stare de
periculozitate ce trebuie dovedită, neputând fi prezumată. Simpla constatare că
fapta a fost comisă sub influenţa alcoolului nu justifică o judecată predictivă
asupra posibilităţii repetării comportamentului infracţional. Este necesar să se
dovedească împrejurarea că făptuitorul prezintă o stare de alcoolism cronic şi în
această stare a avut şi are un comportament infracţional. Deteriorarea psihică
determinată de alcoolismul cronic este reversibilă în mare măsură, prin abstinenţă
şi psihoterapie41, de aceea de regulă şi starea de pericol social este remisibilă, fapt
ce poate determina înlocuirea sau încetarea măsurii de siguranţă.
Numai starea de pericol social relevată de dependenţa alcoolică poate
justifica luarea fie a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical (art. 113
C. pen.), fie internarea medicală (art. 114 C. pen.).
Intoxicarea cronică cu stupefiante sau cu alte substanţe, constituie de
asemenea un factor care, prin modificările sau tulburările psihice pe care le
generează, determină, înlesneşte sau favorizează comiterea de fapte prevăzute de
legea penală, generând astfel o stare de pericol care reclamă, pe lângă pedepsele
aplicate făptuitorilor, luarea unor măsuri de siguranţă cu caracter medical curativ.
40 R. Boudon şi colab., Tratat de sociologie, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 439-472;41 P. Brânzei, op. cit., p. 518-522;
21
Intoxicaţia cu stupefiante42 nu are ca forme, ce sunt în relaţie cauzală cu
fenomenul infracţional, doar narcofilia ori drogomania, abstinenţa bruscă datorată
întreruperii consumului de drog, ca urmare a imposibilităţii procurării sale,
generează sindromul de sevraj, care se manifestă de asemenea prin tulburări
majore cu destructurarea conştiinţei şi dereglării comportamentale, exprimate în
comiterea unor acte infracţionale în legătură în special cu procurarea drogului
(furturi, tâlhării, acte de violenţă etc).
Legislaţia penală română, prin Legea 143/2000 privind combaterea
traficului si consumului ilicit de droguri,modificătă şi completată prin O.U.G.
nr.121 din 21 decembrie 2006 privind regimul juridic al precursorilor de droguri,
incriminează, sub denumirea de trafic de stupefiante, o largă gama de fapte.
Legiuitorul nu a limitat luarea măsurilor de siguranţă medical curative doar
în situaţiile de intoxicaţie cronică prin alcool sau stupefiante, deoarece o
asemenea limitare ar fi contravenit scopurilor urmărite prin luarea măsurilor de
siguranţă şi ar fi fost în contradicţie cu realitatea, aceasta relevând o multitudine
de substanţe toxice şi de fenomene de dependenţă, determinate de consumul
acestora. O lista de substanţelor toxice este în orice moment incompletă, ea
cuprinzând atât substanţe naturale vegetale sau minerale, cât şi substanţe de
sinteză, multe dintre acestea cu caracter medicamentos, dar al căror consum poate
da fenomene de dependenţă.
Lista toxicomaniilor rămâne şi ea permanent deschisă, cercetările
psihiatrice tinzând să declare că structura toxicomaniilor nu depinde numai de
natura produselor toxice consumate, ci şi de stările create subiectului de
consumul unor substanţe fără caracter toxic, dar care creează o stare de
dependenţă, aşa-numitele "toxicomanii fără droguri" , conduite de origine
nevrotică în care obişnuinţa produce efecte similare consumului de substanţe
toxice43.
42 Asupra acestor forme, P. Brânzei, op. cit., p. 283-296;43 T. Ciomea, op. cit., p. 425;
22
Referitor la cea de a treia condiţie necesară luării măsurii de siguranţă a
obligării la tratament medical, şi anume învinuitul sau inculpatul să prezinte
pericol pentru societate datorită bolii ori intoxicaţiei cu alcool, stupefiante sau
alte substanţe, am făcut precizările necesare în cadrul prezentării condiţiilor
generale pentru luarea măsurilor de siguranţă.
3.1.2 Luarea definitivă a măsurii obligării la tratament medical
În luarea definitivă a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical,
deosebim două situaţii: o primă situaţie atunci când măsura obligării la tratament
medical s-a luat în mod provizoriu în cursul urmăririi penale sau în cursul
judecăţii, conform art. 113 alin. 4 C. pen. şi art. 162 C. pen., şi o altă situaţie,
atunci când măsura obligării la tratament medical nu a fost luată în mod
provizoriu. În cazul în care obligarea la tratament medical s-a luat în mod
provizoriu în cursul urmăririi penale, ea va deveni definitivă odată cu
confirmarea ei de către instanţă.
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate însoţi o
pedeapsă sau poate fi luată ca o măsură de sine stătătoare. Confirmarea măsurii în
situaţiile în care instanţa a fost investită cu judecarea infracţiunii comise de
inculpat, se va face prin sentinţa prin care instanţa se pronunţă asupra vinovăţiei
sau nevinovăţiei făptuitorului. Instanţa va putea să-l condamne pe inculpat
dispunând aplicarea unei pedepse şi va confirma măsura de siguranţă a obligării
la tratament medical sau, dimpotrivă, va putea să-1 achite pe inculpat, constatând
că există o cauză care înlătură caracterul penal la faptei, ori va putea să dispună
încetarea procesului penal. În acest caz din urmă, doar va confirma măsura de
siguranţă a obligării la tratament medical luată în mod provizoriu în cursul
urmăririi penale. Instanţa de judecată nu va putea confirma însă, măsura obligării
la tratament medical în situaţiile în care va dispune achitarea inculpatului pe
motiv că fapta nu există, nu este prevăzută de legea penală sau nu a fost săvârşită
de inculpat.
23
Tot prin hotărâre de condamnare va confirma instanţa şi măsura de
siguranţă a obligării provizorii la tratament medical, luată în mod provizoriu de
instanţă prin încheiere, în cursul cercetării judecătoreşti.
Atunci când măsura obligării la tratament medical nu a fost luată în mod
provizoriu în cursul procesului penal, instanţa poate dispune luarea acestei măsuri
prin hotărârea de condamnare a inculpatului.
Se poate pune problema dacă luarea definitivă a măsurii obligării la
tratament medical se poate face de către instanţele de control judiciar cu ocazia
soluţionării căilor de atac ordinare: apel şi recurs. În doctrina juridică44 se
consideră că răspunsul nu poate fi decât afirmativ şi soluţia nu poate fi decât
aceeaşi pentru toate măsurile de siguranţă.
Motivele de apel nu sunt expres şi limitativ enumerate de lege. Este însă
indiscutabil că luarea greşită a unei măsuri de siguranţă şi, pe cale de simetrie,
neluarea ei, constituie un motiv de nelegalitate sau neaplicare a sancţiunilor
penale.
De asemenea, controversată este şi problema dacă obligarea la tratament
medical poate fi dispusă în soluţionarea căilor de atac declarate de inculpat.
Unele instanţe au considerat că măsura de siguranţă a obligării la tratament
medical poate fi luată în recursul declarat de inculpat, fără a i se agrava prin
aceasta situaţia în propriul său recurs45.
Este indiscutabil, măsura de siguranţă a obligării la tratament medical
constituie o sancţiune penală, cu caracter coercitiv, de natură a aduce o
restrângere libertăţii persoanei, şi aplicarea ei în căile de atac promovate de
inculpat constituie o încalcare a principiului non reformatio in pejus46,
fundamental în judecata în căile de atac şi consacrat legislativ prin prevederile
art. 372 şi 3858 C. pr. pen., motiv pentru care se consideră, pe bună dreptate, că o
asemenea măsură de siguranţă, chiar dacă este şi în favoarea inculpatului, nu
44 Viorel Pasca, op.cit., pag. 148;45 T. Jud. Timiş, dec. pen. nr. 69/1978, cu Note aprobative de I. Neagu şi V. Pătulea în R.R.D. nr. 1/1979, p. 44 -47;46 V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu de practică judiciara penala pe anii 1981-1985, Edit. Ştiinţifică, Bucureşti, 1986, p. 259;
24
poate fi aplicată în căile de atac promovate de inculpat. De altfel, inculpatul nu ar
putea justifica un interes procesual câtă vreme un asemenea tratament poate fi
urmat în mod voluntar de către acesta.
Cu caracter de noutate, la luarea măsurii obligării la tratament medical,
persoana la care se referă măsura are dreptul de a cere să fie examinată şi de un
medic specialist desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei
de judecată iar, la data rămânerii definitive a hotărârii, şi direcţiei sanitare
judeţene (art. 429 alin. 11)47.
De asemenea, în ceea ce priveşte asistenţa juridică a învinuitului sau
inculpatului arestat ori reţinut chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost
dispusă măsura de siguranţă a obligării la tratament medical ori internarea
medicală, aceasta este obligatorie (art. 171 alin 2)48.
3.1.3 Punerea în executare a obligarii la tratament medical
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical nu presupune
existenţa unei condamnări, putând fi aplicată şi în situaţiile în care se dispune
achitarea inculpatului, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea procesului
penal.
Punerea în executare a măsurii de siguranţă a obligării provizorii la
tratament medical se face de către instanţa care a dispus luarea acestei măsuri
(art. 435 C. pr. pen.).
Situaţia este diferită în funcţie de împrejurarea dacă măsura de siguranţă
însoţeşte sau nu pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă.
În situaţia în care persoana în privinţa căreia s-a luat măsura de siguranţă a
obligării la tratament medical a fost totodată condamnată la pedeapsa închisorii
cu executare în regim de detenţie sau execută o altă pedeapsă în stare de deţinere,
comunicarea se face administraţiei locului de deţinere, care va asigura
tratamentul medical necesar în cadrul unităţilor Administraţiei Naţionale a
47 Art. 429 alin. 11 a fost introdus prin art. I pct. 210 din Legea nr. 356/2006;48 Alin. 2 al art. 171 a fost modificat prin art. I pct.98 din Legea nr. 356/2006;
25
Penitenciarelor. Instanţa nu trebuie să indice locul şi condiţiile în care urmează a
se efectua tratamentul medical, stabilirea acestora fiind de competenţa
administraţiei locului de deţinere49.
În situaţia în care persoana obligată la tratament medical nu execută o
pedeapsă privativă de libertate, comunicarea va fi făcută direcţiei sanitare din
judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această
măsură50, care, la rândul ei, va comunica de îndată persoanei faţă de care s-a luat
măsura obligării la tratament medical unitatea sanitară la care urmează să i se
facă tratament.
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată printr-o hotărâre
definitivă se pune în executare de către judecătorul delegat cu executarea de la
instanţa de executare. Instanţa de executare este prima instanţa de judecată, cu
excepţia hotărârilor pronunţate în primă instanţă de către Curtea Supremă de
Justiţie, care se pun în executare, după caz, de Tribunalul Municipiului Bucureşti
sau de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti (art. 418 C.pr. pen.).
Instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura
obligării la tratament medical că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea
sanitară la care urmează să i se facă tratamentul, atrăgându-i-se atenţia că, în caz
de nerespectare a măsurii luate, se va dispune internarea medicală.
Cu alte cuvinte, la momentul la care este înaintat extrasul de pe dispozitiv
însoţit de copia raportului de expertiză medico-legală direcţiei sanitare judeţene,
se emite şi o adresă către persoana obligată la tratament medical, prin care
acesteia i se pune în vedere să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care se
va efectua tratamentul, după ce se va stabili de către direcţia sanitară judeţeană
care va fi această unitate.
49 T.S., s.p., dec.nr.3334/ 1974, în R.R.D., nr.6, 1976, p. 69;50 Facem precizarea că, prin raportare la Hotărârea de Guvern nr. 862 din 28 iunie 2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Sănătăţii Publice (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din 7 iulie 2006) şi Regulamentul din 18 iulie 2006 de organizare şi funcţionare a autorităţilor de sănătate publică judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 656 din 28 iulie 2006), direcţiile de sănătate publică judeţene au fost restructurate în autorităţi de sănătate publică judeţene. În aceste condiţii, în perspectiva elaborării noului Cod de procedură penală, se impune, de lege ferenda, utilizarea în procedura penală a terminologiei actuale, respectiv, autoritate de sănătate publică judeţeană ori a municipiului Bucureşti;
26
Măsura obligării la tratament medical se ia pentru o perioadă
nedeterminată, pe parcursul executării urmând a se stabili, în funcţie de urmările
tratamentului aplicat, momentul încetării acestei măsuri.
Prin Legea nr. 356/2006, textul art. 429 C. proc. pen. a fost modificat, fiind
adăugat alin. (11), în care se prevede că, la luarea măsurii obligării la tratament
medical, persoana la care se referă măsura are dreptul de a cere să fie examinată
şi de un medic specialist desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate
intanţei de judecată, iar la data rămânerii definitive a hotărârii, şi direcţiei sanitare
prevăzute în alin. (1).
În doctrina juridică, unii autori51 consideră că în mod greşit a fost introdus
acest text în cadrul art. 429 C. proc. pen. Acest articol se referă la punerea în
executare a măsurii de siguranţă, care a fost deja luată, printr-o hotărâre
definitivă, după cum reiese din alin. (1); or, dispoziţia cu privire la dreptul
persoanei la care se referă măsura priveşte procedura de luare a măsurii obligării
la tratament medical. În aceste condiţii, autorii susţin ca aceste dispoziţii nu îşi au
locul în acest text de lege, care priveşte punerea în executare a hotărârii.
Se arată, totodată, în text, că la rămânerea definitivă a hotărârii, concluziile
medicului specialist desemnat de condamnat vor fi înaintate şi direcţiei sanitare
din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat măsura.
În legătură cu executarea obligării la tratament medical, unele obligaţii
revin şi unităţii sanitare la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea
tratamentului medical52. Astfel, potrivit art. 430 C.pr.pen., unitatea sanitară
menţionată mai sus este obligată să comunice instanţei de executare:
a) dacă persoana obligată la tratament s-a prezentat pentru a urma
tratamentul;
b) sustragerea de la efectuarea tratamentului după prezentare;
51 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, “Codul de procedură penală comentat – executarea hotărârilor judecătoreşti”, Editura Hamangiu 2007, p. 50; 52 Ion Neagu, op. cit., p. 417;
27
c) când măsura dispusă de instanţă nu este sau nu mai este necesară, însă
pentru înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă persoana obligată la
tratament este indicat un alt tratament;
d) dacă pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea
medicală.
Trebuie observat că tratamentul medical la care urmează a fi supusă
persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a obligării la tratament medical
este stabilit de medicii de la unitatea medicală la care se va executa măsura53.
Tratamentul este personalizat şi depinde de conduita persoanei obligate la
tratament medical şi de evoluţia bolii, deci este posibilă apariţia unor modificări,
inclusiv necesitatea internării medicale. Urmarea unui alt tratament sau internarea
medicală sunt, deci, propuse motivat de medicii specialişti de la unitatea
medicală, dar, potrivit art. 431 C. proc. pen., decizia aparţine instanţei, pe baza
raportului medico-legal efectuat de unităţile competente din reţeaua de instituţii
medico-legale.
În cazul când unitatea sanitară nu se află în circumscripţia instanţei care a
dispus executarea, comunicarea prevăzută la lit. b-d se face judecătoriei în a cărei
circumscripţie se află unitatea sanitară54.
3.1.4 Înlocuirea şi încetarea obligării la tratament medical
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical se ia pe timp
nedeterminat până la însănătoşirea făptuitorului sau cel puţin până la ameliorarea
stării acestuia.
În timpul executării măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical
pot să apară împrejurări care să impună modificarea tratamentului, înlocuirea
obligării la tratament medical cu internarea medicală sau încetarea acestuia.
53 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., p. 52;54 Se poate observa existenţa unor inexactităţi de ordin terminologic în cuprinsul art. 430 alin. 2, text în care legiuitorul face referire la "judecătoria în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară" în condiţiile în care, potrivit art. II din Legea nr. 281/2003, termenul rază teritorială se înlocuieşte cu termenul circumscripţie ori de câte ori se referă la instanţele judecătoreşti şi la parchetele de pe lângă acestea. în aceste condiţii, în perspectiva elaborării noului Cod de procedură penală, se impune, de lege ferenda, utilizarea în legea de procedură penală a terminologiei actuale, respectiv, circumscripţie în loc de rază teritorială;
28
Instanţa de executare sau judecătoria în a cărei circumscripţie se află
unitatea sanitară la care făptuitorul a fost repartizat pentru efectuare tratamentului
medical poate dispune fie înlocuirea tratamentului medical, fie internarea
medicală, când:
a) făptuitorul se sustrage de la efectuarea tratamentului medical;
b) măsura dispusă de instanţă nu este sau nu mai este necesară, însă pentru
înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă persoana obligată la tratament, este
indicat un alt tratament;
c) pentru efectuarea tratamentului medical este necesară internarea
medicală.
Despre toate aceste incidente în cursul executării, unitatea sanitară la care
făptuitorul a fost repartizat pentru efectuarea tratamentului medical, va sesiza
instanţa de executare sau, după caz, judecătoria în a cărei rază teritorială se află
unitatea medicală, sesizare ce va fi efectuată după regulile generale prevăzute la
art. 460 C. proc. pen., dar completate cu dispoziţiile speciale ale art. 431 din
acelaşi cod.
Primind acestă comunicare, instanţa va dispune în mod obligatoriu
efectuarea unui raport medico-legal cu privire la starea de sănătate a persoanei
faţă de care este luată măsura de siguranţă55, deoarece executarea oricărei măsuri
de siguranţă presupune cunoaşterea stării de pericol, cauza şi specificul ei,
precum şi cunoaşterea remediului.
Întrucât efectuarea raportului medico-legal este obligatorie în toate
situaţiile la care face referire textul de lege, se pune problema ce se va întâmpla
în situaţia în care persoana obligată la tratament medical nu se prezintă la
instituţia medico-legală în vederea examinării sale de către comisia medico-
legală. În practică s-au conturat două opinii, una în sensul că nu există mijloace
prevăzute de lege pentru a se putea proceda la constrângerea persoanei să se
prezinte la unitatea medico-legală pentru a fi examinată de comisia medico-
legală. Cu toate acestea, efectuarea expertizei medico-legale este obligatorie, ca
55 Alin. (1) al art. 431 este reprous astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 211 din Legea nr. 356/2006;
29
atare, cauza nu se poate soluţiona în lipsa raportului medico-legal, astfel că
expertiza se va efectua, dar va avea la bază numai înscrisurile medicale
referitoare la persoana asupra căreia s-a luat măsura de siguranţă.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa C.E.D.O., arătându-se într-o cauză că
este necesară evaluarea situaţiei actuale a persoanei considerate alienate, prin
examinarea sa la data judecării cauzei, însă atunci când persoana respectivă
refuză să se prezinte pentru a fi examinată, este necesară evaluarea unui medic
specialist, pe baza dosarului pacientului56.
Într-o altă opinie s-a considerat că se poate apela la mijloacele de
constrângere prevăzute de Codul de procedură penală, respectiv la amendarea
persoanei faţă care s-a luat măsura obligării la tratament medical, conform art.
198 alin. (3) lit. f) C. proc. pen., pentru împiedicarea efectuării expertizei, sau la
emiterea unui mandat de aducere prin care se ordonă organelor de poliţie să
prezinte persoana la care se referă mandatul la sediul unităţii medico-legale. În
doctrină se consideră că dispoziţiile art. 183-184 C. proc. pen. nu sunt incidente
în cauză, deoarece textul art. 183 priveşte numai situaţiile în care scopul aducerii
cu mandat a persoanei respective îl constituie ascultarea sau prezenţa acesteia în
faţa instanţei de judecată sau a organului de urmărire penală, iar, pe de altă parte,
persoanele aduse cu mandat, potrivit art. 183 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., nu pot
rămâne la dispoziţia organului judiciar decât timpul strict necesar pentru audierea
lor, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea preventivă a
acestora57. Pe de altă parte, dacă legiuitorul ar fi dorit ca, atunci când se dispune
efectuarea unei expertize medico-legale în vederea stabilirii necesităţii internării
medicale, să se poată apela la mijloace de constrângere, ar fi putut prevedea acest
lucru în mod expres în text, cum este cazul expertizei psihiatrice obligatorii,
prevăzută de art. 117 alin. (2) C. proc. pen.
56 CEDO, cauza Varbanov c. Bulgariei, hotărârea din 5 octombrie 2000, în C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2006, pag 324. Cauza priveşte o persoană considerată ca “alienată”.57 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., p. 55;
30
Măsura de siguranţă a obligării la tratament medical poate fi înlocuită cu
măsura de siguranţă a internării medicale, în cazul agravării situaţiei medicale a
bolnavului sau în cazul nerespectării de către acesta a tratamentului medical, dar
de către instanţa de judecată, doar cu avizul comisiei medicale competente
conform art. 162 alin. (4) C. proc. pen., reţinând că măsurile de siguranţă au ca
scop principal înlăturarea unei stări de pericol ce rezultă din starea bolnavului,
măsura având caracter medical, dar, totodată, şi un caracter privativ de libertate.
Competenţa de rezolvare a înlocuirii sau încetării internării medicale
revine judecătoriei, chiar şi în situaţia în care măsura de siguranţă a fost dispusă
de o instanţă superioară.
Similar procedurii luării acestei măsuri de siguranţă, persoana obligată la
tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic specialist
desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate instanţei în vederea
înlocuirii tratamentului medical ori a luării măsurii internării medicale.
Instanţa competentă ascultă, în vederea înlocuirii tratamentului medical,
concluziile procurorului, ale persoanei faţă de care este luată măsura de siguranţă
şi ale apărătorului acesteia. Potrivit art. 431 alin. 13, dacă persoana faţă de care s-
a luat măsura de siguranţă nu are apărător, i se asigură un avocat din oficiu58.
Când înlocuirea tratamentului medical se face de către judecătoria în a
cărei circumscripţie se află unitatea sanitară care efectuează tratamentul medical,
această instanţă are, potrivit art. 431 alin. 2, obligaţia să comunice instanţei de
executare o copie de pe hotărârea definitivă prin care a fost dispusă înlocuirea
tratamentului medical.
De asemenea, sunt avute în vedere concluziile raportului medico-legal şi
concluziile medicului desemnat de persoana în cauză.
În aceste condiţii, se va dispune fie înlocuirea tratamentului medical, fie
internarea medicală.
58 Ion Neagu, op. cit., p. 418;
31
3.1.5 Infracţiunea de sustragere de la tratamentul medical
Deşi neprezentarea persoanei faţă de care s-a luat măsura de siguranţă a
obligării la tratament medical, la unitatea sanitară la care a fost înştiinţat că
trebuie să se prezinte sau neurmarea în mod regulat a tratamentului, justifică
înlocuirea obligării la tratament medical cu internarea medicală, legiuitorul a
considerat că nu este suficientă această măsură coercitivă şi a incriminat
sustragerea de la tratament medical prin prevederile art. 309¹C. pen., introduse
pentru prima dată prin Legea nr. 140/1996, până la apariţia acestei legi
sustragerea de la tratament medical nefiind incriminată.
Această incriminare nu acoperă toate situaţiile în care s-a luat măsura
obligării la tratament medical, privind doar sustragerea de la executarea măsurii
de siguranţă a obligării la tratament medical, în cazul infracţiunii de contaminare
venerică.
Sustragerea de la măsura de siguranţă a obligării la tratament medical luată
faţă de bolnavii psihici, de cei care prezintă o stare de intoxicare cronică prin
alcool ori stupefiante sau alte substanţe asemănătoare, ori faţă de bolnavii
infestaţi cu HIV, nu intră sub incidenţa normei de incriminare prevăzută de art.
309¹ C. pen.
Se poate pune problema de ce legiuitorul nu a incriminat toate cazurile de
sustragere de la tratamentul medical obligatoriu.
Dacă pentru bolnavii psihici care nu răspund penal, incriminarea
sustragerii de la tratamentul medical ar fi un non-sens, atâta timp cât ei nu
răspund penal, pentru ceilalţi bolnavi psihici, care răspund penal, ori pentru cei
care prezintă o stare de intoxicare cronică ori au contractat sindromul
imunodeficitar dobândit, au prevalat considerentele de ordin umanitar, ţinând de
starea sănătăţii acestora, precum şi faptul că este suficientă constrângerea ce se
realizează prin internarea medicală, care poate înlocui obligarea la tratament
medical59.
59 Viorel Pasca, op. cit., p.154;
32
3.2. Internarea medicală
Fundamentarea ştiinţifică a acestei măsuri apare încă din 1877, când
profesorul Alexandru Sutzu (1837-1919), doctor în medicină al facultăţilor din
Atena şi Paris, profesor de psihiatrie şi medicină legală la Facultatea de Medicină
din Bucureşti din 1879, a publicat studiul "Alienatul în faţa societăţii şi ştiinţei",
în care a evidenţiat dimensiunea socială a asistenţei sociale, urmat apoi de alte
studii referitoare şi la relaţia boala psihică - delincvenţă60.
Pentru prima dată măsură de siguranţă a internării medicale a fost
reglementată în Codul penal român din 1937 în art. 72, referitor la "internarea
infractorilor anormali fizic sau psihic" .
Potrivit art. 72, '"când învinuitul sau condamnatul pentru o infracţiune
calificată de lege crimă sau delict, este, din cauza stării sale mintale, periculos
siguranţei persoanelor şi ordinii publice, instanţa competentă, după cererea
Ministerului Public, dispune internarea lui într-un institut, anume destinat
pentru aceasta, sau într-o secţiune specială a unui ospiciu de alienaţi.
Internarea poate fi pronunţată la cererea Ministerului Public, chiar când s-a
dat o ordonanţa sau decizie de neurmărire.
Încetarea internării poate fi admisă numai când liberarea celui internat nu ar
mai prezenta vreun pericol. Condiţiunile în care ea poate fi cerută şi persoanele
care o pot cere, sunt arătate în codul de procedură penală.
În caz de respingere, cererea nu poate fi repetată decât după 6 luni de la data
respingerii. Ministerul public o poate cere oricând."
Referitor la internarea infractorilor anormali fizic sau psihic, prevederile art.
73 sunt următoarele:
"Instanţa poate dispune, prin hotărârea de condamnare ca, după executarea
pedepsei, condamnatul să fie internat într-un azil, dacă din cauza bolii sau a
infirmităţii sale sau a intoxicării cronice prin alcool ori stupefiante, este
periculos siguranţei persoanei sau ordinei publice.
60 VI. Beliş şi colab., op. cit, p. 696;
33
Acei internaţi într-un asemenea azil sunt supuşi unui tratament medical
fiind supravegheaţi îndeaproape şi vor fi deprinşi cu o muncă potrivit stării lor
fizice sau psihice. Regimul în interiorul azilului va fi blând.
Încetarea internării se pronunţă în condiţiile art. 72 din prezentul cod, după
formele arătate în codul de procedură penală." 61
În prezent, internarea medicală este reglementată prin prevederile art. 111,
art. 112 şi art. 114 C. pen., care definesc condiţiile necesare pentru luarea acestei
măsuri, şi prin prevederile art. 162, 432 - 435 şi 437 C.pr. pen. care definesc
cadrul juridic procedural de punere în executare, înlocuire, revocare şi încetare a
acestei măsuri.
Internarea medicală este o măsură de siguranţă cu caracter medical-
curativ, privativă de libertate, prevăzută de art. 114 C. pen.,care se poate lua
atunci când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare
care prezintă pericol pentru societate. Această măsură se poate lua numai atunci
când boala mintală sau toxicomania au căpătat forme grave, aspecte ce urmează
să fie stabilite în mod obligatoriu prin efectuarea unei expertize medicale.
Ca şi în cazul obligării la tratament medical, internarea medicală, pentru a
putea fi dispusă, trebuie să îndeplinească condiţiile art. 111 C.pen., si anume
persoana să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, şi să prezinte pericol
pentru societate. Atât timp cât persoana bolnavă mintal sau toxicomană nu
săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, faţă de ea nu se poate lua măsura de
siguranţă, ci măsurile de asistenţă socială prevăzute de Legea nr. 487/2002
privind sănătatea mintală şi protecţia persoanelor cu tulburări psihice.
Potrivit legii nr.487/2002, bolnavii psihic care, prin manifestările lor pun în
pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală proprie ori a altora, importante
valori materiale sau tulbură în mod repetat şi grav condiţiile normale de muncă
ori de viaţă, în familie sau societate, sunt supuşi în mod obligatoriu tratamentului
medical de specialitate în cadrul unităţilor sanitare.
61 L. Margocsy, "Regimul juridic al internării medicale" , Dreptul, nr. 9-12/1990. p.154;
34
Măsurile de asistenţă socială se dispun de o comisie medicală numită de
conducerea spitalului de psihiatrie, confirmată de direcţia sanitară a judeţului.
Sesizarea comisiei se face de către medicul de dispensar, care apreciază asupra
oportunităţii sesizării comisiei pe baza datelor obţinute de la persoanele apropiate
bolnavului, de la organele de asistenţă socială ale consiliilor locale şi din
examinarea bolnavului. Comisia poate hotărâ, după caz, fie instituirea
tratamentului medical obligatoriu ambulator, dacă nu există o necesitate medicală
majoră pentru internarea bolnavului în spital, fie instituirea tratamentului medical
obligatoriu în spital.
Din examinarea legii nr. 487/2002 privind sănătătea mintală şi protecţia
persoanelor cu tulburări psihice rezultă diferenţierile dintre măsurile de siguranţă
cu caracter medical-curativ şi măsurile de asistenţă socială a bolnavilor
periculoşi.
Astfel, măsurile de siguranţă cu caracter medical-curativ se iau faţă de
persoanele care au comis o faptă prevăzută de legea penală, şi sunt deci măsuri
post-delictum, pe când măsurile de asistenţă socială a bolnavilor periculoşi nu
sunt condiţionate de săvârşirea unei fapte ilicite, ele fiind măsuri ante-delictum62.
Câmpul de aplicaţie al măsurilor de asistenţă socială a bolnavilor periculoşi
încetează acolo unde începe câmpul de aplicaţie al măsurilor de siguranţă. Dacă
bolnavii periculoşi au comis o faptă prevăzută de legea penală, faţă de aceştia nu
se mai iau măsuri de asistenţă socială, ci măsurile de siguranţă prevăzute de
Codul penal.
Internarea medicală ca măsură de siguranţă se poate dispune fie de sine
stătătoare ca unică sancţiune, fie pe lângă o pedeapsă principală63.
Felul şi modul tratamentului se stabilesc de către medic. Internarea
obligatorie nu înlătură obligaţia solicitării acordului bolnavului pentru acele
terapii pentru care un asemenea acord prealabil este necesar potrivit deontologiei
medicale.
62 V. Pasca, "Unele consideraţii privind alienaţia mintală şi răspunderea penală" , p. 175-184.63 Gh. Nistoreanu. op. cit. p. 92;
35
Prin executarea sancţiunii, persoana celui sancţionat nu poate fi supusă
unor tratamente inumane sau înjositoare ori torturii, asemenea fapte fiind
incriminate ca infracţiuni (art. 267, 2671 C. pen.).
3.2.1. Luarea provizorie a măsurii de siguranţă a internării medicale
La fel ca şi măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, şi măsura
de siguranţă a internării medicale poate fi luată în mod provizoriu de către
instanţa de judecată, în cursul procesului penal (art 114 alin. 2 C. pen. şi art. 162
C. pr. pen.). În cursul urmăririi penale, măsura de siguranţă poate fi dispusă pe o
durată ce nu poate depăşi 180 de zile.
Consideraţiile privind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a se putea
dispune luarea provizorie a măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical64
sunt în mod corespunzător valabile şi în ce priveşte luarea provizorie a internării
medicale. Există totuşi o diferenţiere între cele două măsuri, aceasta constând în
formele grave ale bolii mintale sau toxicomaniei de care suferă persoana, aspect
ce urmează să fie stabilit în mod obligatoriu prin efectuarea unei expertize
medicale.
În ceea ce priveşte internarea medicală, unii autori65 consideră că trebuie
să se constate şi existenţa unei condiţii speciale şi anume, iresponsabilitatea
făptuitorului, datorată unei boli mintale sau toxice. Această părere este regăsită şi
în motivarea unor soluţii ale instanţei supreme. Astfel, se consideră că atâta
vreme cât inculpatul, autor al unei infracţiuni de tâlhărie, nu este iresponsabil, în
sensul art. 48 din C.p., ci prezintă doar tulburări de comportement pe fond
nevrotic şi intelect la limită, iar în stare de ebrietate are discernământul diminuat
– împrejurări ce constituie numai elemente de individualizare a pedepsei, si nu
cauze de înlăturare a caracterului penal al faptei – aplicarea măsurii de siguranţă
prevăzute de art. 114 din C.p. apare nejustificată66. Schizofrenia paranoică,
ducând la inexistenta discernământului, poate constitui temei pentru luarea
64 Supra 3.1.165 Ladislao Margoczy, Regimut juridic al internarli medicale, R.D..nr. 9-12/1990, p. 165; 66 T.S., sp., d.nr. 2077 din 1979, Tn R.2, p. 209;
36
măsurii de siguranţă prevăzute în art. 114 din C.p., dacă inculpatul prezintă
pericol pentru societate67. În cazul unui bolnav de epilepsie care prezintă, din
această cauză, pericol pentru societate (maladia de care suferă are consecinţe
asupra capacităţii de frânare a acţiunilor sale comportamentale, exprimată clinic
în special printr-o încărcătură afectivă puternică şi tendinţa spre acte coleroase,
agresive), este indicat a se lua faţă de el măsura de siguranţă a internării
medicale68.
Alţi autori69, consideră însă că este eronată susţinerea conform căreia
pentru luarea măsurii de siguranţă a internării medicale este obligatorie existenţa
stării de iresponsabilitate a făptuitorului, datorată unei boli mintale ori
toxicomaniei, motivând că această afirmaţie reflectă doar rutina organelor
judiciare, care au transformat practic măsura de siguranţă a internării medicale
într-un substitutiv al pedepsei, luând o asemenea măsură doar faţă de persoanele
care nu răspund penal, ceea ce este complet greşit şi contrar scopului urmărit de
legiuitor prin reglementarea măsurilor de siguranţă.
Este adevărat că nici art. 114 C. pen., care reglementează măsura de
siguranţă a internării medicale şi nici art. 432-433 C. pr. pen., care reglementează
punerea în executare a acestei măsuri de siguranţă, nu conţin prevederi referitoare
la executarea internării medicale dispusă în cazul persoanelor condamnate,
respectiv la ordinea executării acestor sancţiuni, aşa cum conţin alte legislaţii
penale (Codul penal italian, Codul penal spaniol etc.), dar aceasta nu înseamnă că
măsura de siguranţă a internării medicale poate fi dispusă doar faţă de persoanele
care nu răspund penal, datorită bolii mintale ori toxicomaniei70.
Posibilitatea luării măsurii de siguranţă a internării medicale şi în situaţiile
în care infractorului i se aplică o pedeapsă rezultă din interpretarea art. 111 alin. 3
C. pen., potrivit căruia măsurile de siguranţă se pot lua chiar dacă făptuitorului nu
i se aplică o pedeapsă, cu excepţia măsurii prevăzute în art. 112 lit. d şi e C. pen.
67 T.S., s.p., d.nr. 1724 din 1977, Tn R.2, p. 210;68 T.S., s.p., d.nr. 1048 din 1977, Tn R.2, p. 210;69 V. Pasca, op.cit., p. 124;70 Gh. Nistoreanu, op.cit., p. 92;
37
Aceste prevederi permit interpretarea că, dacă măsurile de siguranţă pot fi
luate chiar dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă, cu atât mai mult (a
fortiori) aceste măsuri, inclusiv internarea medicală, pot fi luate, atunci când
făptuitorului i se aplică o pedeapsă. Să nu uităm apoi că nu orice boală mintală
duce la abolirea discernământului şi înlăturarea răspunderii penale, după cum nici
toxicomania nu duce, de regulă, la înlăturarea răspunderii penale, prevederile art.
114 C. pen., nefăcând deci trimitere doar la acele stări care ar cauza
iresponsabilitatea făptuitorului.
Este adevărat că legiuitorul român nu a prevăzut o ordine în care se
execută pedeapsa aplicată şi măsura de siguranţă a internării medicale, însă
aceasta rezultă din ansamblul reglementărilor privind modul de executare a
pedepselor şi măsurilor de siguranţă. Dacă pedeapsa aplicată este neprivativă de
libertate (amendă), sau dacă s-a dispus suspendarea executării pedepsei închisorii,
ori suspendarea sub supraveghere a executării acesteia, măsura de siguranţă a
internării medicale se execută după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare, în condiţiile prevăzute de art. 432-433 C. pr. pen.
Dacă pedeapsa închisorii se execută în regim privativ de libertate sau dacă
pedeapsa aplicată este detenţiunea pe viaţă, măsura de siguranţă a internării
medicale se execută fie într-un spital penitenciar, fie dacă sunt îndeplinite
condiţiile art 453 C. pr. pen. se dispune amânarea sau întreruperea executării
pedepsei şi executarea măsurii de siguranţă a internării medicale, în condiţiile
prevăzute de art. 432-433 C. pr. pen.
De lege ferenda se consideră necesară reglementarea ordinii de executare a
pedepselor şi a măsurilor de siguranţă, aşa cum reglementează şi alte legislaţii
penale o asemenea ordine.
În cursul urmăririi penale instanţa se pronunţă asupra luării măsuri
internării medicale ca urmare a sesizării procurorului, iar în cursul judecăţii, din
oficiu sau la cerere. Luarea măsurii se dispune de instanţă numai după ascultarea
învinuitului sau inculpatului şi în prezenţa apărătorului şi a procurorului.
38
Potrivit art. 162 alin. 2, instanţa71 ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire a
internării provizorii şi, totodată, sesizează comisia medicală competentă să
avizeze internarea bolnavilor mintali şi toxicomanilor periculoşi72.
Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către
instanţa de judecată; confirmarea se face pe baza avizului comisiei medicale, care
trebuie comunicat instanţei în termen de 45 de zile de la sesizarea comisiei.
Nerespectarea acestui termen constituie abatere judiciară şi se sancţionează cu
amendă judiciară de la 500 lei la 5.000 lei (art.162 alin. 4 şi 5 C.pr.pen.).
Art. 162 C. pr. pen. nu prevede un termen înăuntrul căruia măsura trebuie
confirmată. S-a exprimat în acest sens şi opinia că ar fi necesară prevederea unui
termen după care măsura internării medicale provizorie să înceteze de drept,
dacă nu este sesizată instanţa în vederea confirmării ei73.
Un asemenea termen ar fi nerealist şi ar contraveni relaţiei ce există între
starea de pericol şi boala făptuitorului, relaţie ce impune durata nedeterminată a
măsurii.
Acesta ar putea fi util doar dacă este un termen relativ (de recomandare) şi
nu un termen absolut (cominatoriu) cu efecte de încetare asupra internării
medicale.
Potrivit art.162 alin. 6 C.pr.pen., hotărârea instanţei de judecată prin care s-
a confirmat măsura internării poate fi atacată separat cu recurs, care nu este
suspensiv de executare.
În practică s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.
162 alin. 3 în sensul că sunt contrare prevederilor art. 23 alin. 1 şi 8 şi art. 49 alin.
2 din Constituţie, referitoare la libertatea individuală şi la nevinovăţia unei
71 În cazul unui făptuitor care a comis un omor, dar nu răspunde pentru fapta săvarsită, din cauza bolii psihice de care suferă, competent a lua măsura de siguranţă prevăzută în art. 114 din C.p. este tribunalul, iar nu judecătoria. Această soluţie este legală, deoarece, potrivit art. 27 alin. 1 lit. a, infracţiunea de omor se judecă, în prima instantă, de tribunal, care este competent să ia măsurile de siguranţă faţă de persoanele care au comis astfel de infracţiuni (T.S., s.p., d.nr. 925 din 1982, tn R.R.D., nr. 3,1983, p. 71-72);72 In privinţa toxicomanilor, se aplică şi dispoziţiile Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri; astfel, potrivit art. 27 din această lege, persoana care consumă ilicit droguri aflate sub control naţional este supusă, de către o unitate medicală stabilită de Ministerul Sănătăţii, la una dintre următoarele măsuri: cura de dezintoxicare sau supravegherea medicală;73 L. Mangocsy, op. cit., p. 168;
39
persoane până la rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti. Apreciem că
prevederile constituţionale invocate nu au nici o legătură cu scopul măsurilor de
siguranţă, sens în care s-a pronunţat şi Curtea Constituţională74.
După cum se poate observa, în art. 162 alin. 3 nu se face distincţie după
cum internarea a fost dispusă de instanţa de judecată în faza urmăririi penale sau
provizoriu în faza de judecată până la soluţionarea cauzei, şi nici în raport cu
soluţia dată de procuror: scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale sau
trimiterea în judecată. În consecinţă, chiar dacă urmărirea penală s-a terminat
printr-o ordonanţă de scoatere de sub urmarire penală sau de încetarea a urmăririi
penale procurorul trebuie să sesizeze instanţa, atunci când este cazul, pentru
transformarea măsurii provizorii într-o măsură definitivă75.
În legătură cu dispoziţiile art. 162 alin. 3, în practica judiciară s-a pus
problema dacă procurorul - în ipoteza în care acesta a dispus scoaterea de sub
urmărire penală şi, în cursul urmăririi penale, instanţa nu a luat în mod provizoriu
măsura internării medicale - poate sesiza instanţa pentru ca aceasta să dispună
luarea măsurii respective.
Astfel, instanţa supremă76, admiţând recursul în interesul legii în
interpretarea dispoziţiilor art.162 C.pr.pen. cu referire la art. 114 C.pen., a stabilit
că în cazul în care procurorul a dispus scoaterea de sub urmărire penală a
învinuitului sau inculpatului, pe motiv de iresponsabilitate, iar faţă de acesta, în
cursul urmăririi penale, nu a fost luată în mod provizoriu măsura internării
74 S-a respins excepţia de neconstitutionalitate a dispoziţiilor art. 162 alin. 3 invocată în raport de art. 23 alin. 1 şi 8 din Constituţie, cu motivarea că „atât critica dispoziţiilor legale menţionate, cât şi considerarea lor ca noconstituţionale se intemeiază pe neînţelegerea naturii juridice, a temeiului si a finalitaţii măsurii de siguranţă a internarii medicale" (Curtea Consituţională a României, Decizia nr. 76 din 20 mai 1999, definitivă, publicată în Monitorul Oficial nr. 323 din 6 iulie 1999);75 T.S., s.p., d.nr. 2054 din 1976, în R.2, p. 210-211. In situaţia în care instanta de judecată nu s-a preocupat, cu ocazia judecării în fond, să ia măsura obligării la tratament medical, care să fie aplicată si în timpul executării pedepsei privative de libertate, în reteaua sanitară a penitenciarelor, nu se mai poate, ulterior judecăţii, când cel condamnat se află în executarea pedepsei, să se ia măsura de siguranţă a internarii medicale prevăzute de art. 114 din C.p., deoarece executarea acestei din urmă măsuri de siguranţă presupune întreruperea executării pedepsei (T.S., s.p., d.nr. 689 din 1983, în R.R.D., nr. 7, 1984, p. 68-69). Intr-o asemenea situatie, credem că se impune luarea măsurii de obligare la tratament medical, această măsură putând însoţi executarea pedepsei închisorii, asa cum se arata în art. 113 din C.p. Cu privire la efectuarea tratamentului medical în timpul executării pedepsei, vz. T.S., s.p., d.nr 2 din 1977, în CD. 1977. p. 240 ;76 Decizia I.C.CJ. nr. 13/2008, pronunţată în şedinţa din 18 februarie 2008 (comunicată).
40
medicale, această măsură se dispune de instanţa de judecată, la sesizarea
procurorului.
În cazul luării măsurii de siguranţă a internării medicale provizorii faţă de
un învinuit sau inculpat în a cărui ocrotire se afla un minor, o persoană pusă sub
interdicţie, o persoană căreia i s-a instituit curatela ori o persoană care, datorită
bolii, vârstei sau altei cauze, are nevoie de ajutor, trebuie să fie înştiinţată
autoritatea competentă în vederea luării măsurilor de ocrotire faţă de aceste
persoane aflate până atunci în îngrijirea celui internat (art. 162 alin. 5 C. pr. pen.).
3.2.2 Luarea definitivă a măsurii internării medicale
Măsura de siguranţă a internării medicale capătă un caracter definitiv prin
confirmarea ei de către instanţă, dacă anterior a fost luată în mod provizoriu, dar
poate fi luată cu caracter definitiv şi dacă nu a fost luată anterior o asemenea
măsură în mod provizoriu77.
În situaţiile în care instanţa a fost investită cu judecarea cauzei prin
rechizitoriu, confirmarea măsurii de siguranţă a internării medicale luată în mod
provizoriu în cursul urmăririi penale, se va face prin hotărârea de condamnare,
de achitare sau de încetare a procesului penal dispusă în cauză.
În situaţia în care urmărirea penală s-a finalizat printr-o ordonanţă de
scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a acesteia, confirmarea măsurii
de siguranţă a internării medicale luată în mod provizoriu în cursul urmăririi
penale se va face de către instanţa sesizată în acest scop, prin cererea formulată
de procuror conform art 162 alin. 3 C. pr. pen.
În toate situaţiile amintite, instanţa va putea să confirme măsura internării
medicale doar dacă sunt îndeplinite condiţiile generale de fond pentru luarea
acestei măsuri de siguranţă, şi anume:
1. a fost săvârşită o faptă prevăzută de legea penală;
2. făptuitorul este bolnav ori prezintă o stare de intoxicaţie cronică prin alcool,
stupefiante ori alte asemenea substanţe;
77 Ion Neagu, op.cit., p. 432;
41
3. făptuitorul prezintă o stare de pericol, putând comite în viitor alte fapte
prevăzute de legea penală.
Pe cale de consecinţă, instanţa nu va putea confirma sau nu va putea lua
cu titlu definitiv măsura de siguranţă a internării medicale în situaţiile în care
inculpatul a fost scos de sub urmărire penală sau este achitat pe motiv că fapta
nu există, nu este prevăzută de legea penală ori nu este săvârşită de învinuit sau
inculpat.
O problemă care poate să apară în practica judiciară, datorită unor
necorelări legislative, este aceea a căilor de atac împotriva hotărârilor prin care s-
a luat măsura de siguranţă a internării medicale.
În situaţiile în care măsura de siguranţă a internării medicale s-a luat pe
lângă o pedeapsă principală de către instanţa investită cu judecarea infracţiunii,
prin rechizitoriu, hotărârea de condamnare este supusă căilor de atac ordinare:
apelul şi recursul.
În situaţia în care instanţa a fost sesizată prin cererea procurorului de
confirmare a măsurii de siguranţă a internării provizorii, potrivit art 162 alin. 4
C. pr. pen., hotărârea instanţei de judecată prin care s-a confirmat măsura
internării poate fi atacată separat cu recurs, acesta nefiind însă suspensiv de
executare.
Cum în cazul în care instanţa a fost investită prin rechizitoriu cu judecarea
infracţiunii, confirmarea măsurii internării medicale luată provizoriu în cursul
urmăririi penale se face prin hotărârea de condamnare, nu este cazul ca aceasta să
fie atacată separat cu recurs, dimpotrivă, ea este, aşa cum am arătat, supusă căilor
de atac în triplul grad de jurisdicţie, respectiv apelului şi recursului. Într-un
asemenea caz, instanţa nu ar putea pronunţa o hotărâre separată de confirmare a
internării medicale, înainte de a da rezolvarea fondului cauzei, care să fie atacată
separat numai cu recurs.
Rămâne deci ipoteza în care instanţa a fost investită cu cererea
procurorului de confirmare a măsurii internării medicale luată provizoriu în
42
cursul urmăririi penale, situaţia în care sentinţa de confirmare a acestei măsuri
poate fi atacată doar în recurs78.
Este deci de aşteptat o intervenţie a legiuitorului în această materie, pentru a
creea un regim unitar pentru căile de atac în această materie şi pentru înlăturarea
acestor inadvertenţe.
Măsura de siguranţă a internării medicale, ca măsură procesuală, este
privativă de libertate, şi, în consecinţă, în lumina noilor reglementări
constituţionale şi legislative (art. 5 alin. 4 şi art. 504 alin. 2), persoana faţă de
care măsura a fost luată ilegal sau pe nedrept are dreptul la repararea pagubei
suferite.
3.2.3. Punerea în executare a măsurii de siguranţă a internării medicale
Măsura internării medicale poate fi luată izolat, adică fără aplicarea
vreunei pedepse, când făptuitorul nu poate fi tras la răspundere penală79, sau
poate fi luată împreună cu pedeapsa ce trebuie aplicată infractorului80.
Ca şi măsura de siguranţă a obligării la tratament medical, măsura de
siguranţă a internării medicale luată printr-o hotărâre definitivă se pune în
executare prin comunicarea copiei de pe dispozitiv şi a unei copii de pe raportul
medico-legal direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana
faţă de care s-a luat această măsură.
Prin Legea nr. 356/2006 au fost introduse noi alineate la art. 432 C. proc.
pen., în alin. (2) prevăzându-se dreptul persoanei internate medical de a beneficia
de examinarea unui medic specialist desemnat de ea, la luarea măsurii internării
medicale. Ca şi în cazul art. 431 alin. (11) C. proc. pen., unii autori consideră că
dispoziţia nu îşi are locul la capitolul privind punerea în executare măsurilor de
siguranţă81.
78 V. Pasca, op.cit., p. 162;79 în cazul în care există vreuna dintre cauzele care înlătură caracterul penal al faptei, prevăzute în art 44-51 Cp., sau când intervine vreuna dintre cauzele prevăzute în art. 119, 121, 131 alin.2 şi 132 Cp.80T.S., dec.nr.947/1973, în R.R.D., nr.9, 1973, p.158; T.S., s.p., dec.nr.3189/1973, în R.R.C, or.4,1974, p.144; T.j. Timiş, sent.pen.nr.89/1979 (cu o Notă aprobativă de I.Bolda şi o Notă critică de M.Cara-Thasse), în R.R.D.. nr.12, 1980, p.48.81 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., p. 58;
43
După primirea formelor de executare de la instanţa de executare, direcţia
sanitară judeţeană este obligată să stabilească unitatea unde va fi internată
persoana faţă de care s-a luat măsura de siguranţă şi să comunice instanţei de
executare care este acea unitate sanitară (art. 433 alin.1 C.proc.pen ). După
primirea acestei încunoştinţări, judecătorul delegat al instanţei de executare
comunică judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară la care s-a
făcut internarea data care s-a efectuat internarea, în vederea luării în
supraveghere.
Rezultă din text că judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea
sanitară la care s-a făcut internarea va avea îndatorirea de a înregistra şi lua în
supraveghere executarea efectivă a internării medicale, întrucât, conform art. 432
alin. ultim C.proc.pen., aceasta va analiza subzistenţa stării de pericol care a
determinat luarea măsurii de siguranţă, iar potrivit art. 433 alin. (2) şi art. 434
C.proc.pen., aceeaşi instanţă are competenţă exclusivă în judecarea sesizărilor
privind menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii de siguranţă a internării
medicale.
Judecătorul delegat al judecătoriei în a cărei circumscripţie se află unitatea
sanitară are ca atribuţie verificarea periodică, dar nu mai târziu de 6 luni, dacă
internarea medicală mai este necesară. Rezultă din text că o asemenea verificare
este obligatorie cel puţin o dată la 6 luni, în vederea stabilirii subzistenţei stării de
pericol şi a verificării eficienţei tratamentului asupra persoanei faţă de care s-a
luat măsura de siguranţă.
Judecătorul delegat, iar nu instanţa, dispune efectuarea unui raport medico-
legal cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă de care s-a luat măsura
internării medicale şi, după primirea acestuia, sesizează judecătoria în a cărei
circumscripţie se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra menţinerii,
înlocuirii sau încetării măsurii.
44
Pentru celeritate, raportul de expertiză medico-legală va fi efectuat la
dispoziţia judecătorului delegat82, care este obligat să sesizeze judecătoria. Din
text reiese că sesizarea nu este lăsată la aprecierea judecătorului delegat, acesta va
sesiza judecătoria indiferent de concluziile raportului medico-legal, iar
judecătoria se va pronunţa asupra sesizării prin menţinerea, înlocuirea sau
încetarea măsurii. Se instituie astfel un control periodic, din oficiu, asupra
necesităţii executării în continuare a măsurii de siguranţă a internării medicale.
Prin O.U.G. nr. 60/2006 au fost introduse la art. 433 alin. (11) şi (12), prin
care a fost soluţionată o problemă de ordin practic, aceea că, de foarte multe ori,
deşi măsura de siguranţă a internării medicale era luată cu privire la bolnavi
periculoşi, aceasta nu era executată, din lipsa unor reglementări exprese cu privire
la situaţiile în care persoanele pentru care se dispusese luarea măsurii de
siguranţă a internării medicale refuzau să se prezinte de bunăvoie la unitatea
medicală83.
Astfel, pentru cazurile în care persoana faţă de care s-a luat măsura
internării medicale refuză să se supună internării, executarea acestei măsuri se va
face prin constrângere, de către reprezentanţii direcţiei sanitare judeţene, dar cu
sprijinul organelor de poliţie din localitate. Ca şi în cazul executării unui mandat
de executare a pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, pentru executarea
măsurii internării medicale, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau
reşedinţa oricărei persoane fără ca permisiunea acesteia să fie necesară, precum şi
în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia şi
fără să fie necesară eliberarea vreunei autorizaţii de către instanţă.
Tot pentru rezolvarea cazurilor apărute în practică, în care persoana
obligată la tratament medical nu era găsită, a fost introdus alin. (12), în care se
arată că direcţia sanitară constată aceasta printr-un proces-verbal şi este obligată
să sesizeze organele de poliţie pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în
consemn la punctele de trecere a frontierei, pe cale administrativă. Un exemplar
82 Se apreciază că nu este necesară pronunţarea unei încheiri, ci este suficientă emiterea unei adrese către instituţia medico-legală;83 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., p. 64;
45
de pe procesul-verbal, împreună cu un exemplar al sesizării adresate organelor de
poliţie se trimit instanţei de executare, pentru a fi înregistrate în registrele de
punere în executare a hotărârilor penale.
3.2.4. Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale
Pe lângă obligaţia de efectuare a internării, care incumbă direcţiei sanitare
judeţene, art. 433 C. proc. pen. prevede obligaţia, de această dată în sarcina
unităţii medicale, de încunoştinţare a judecătoriei în a cărei circumscripţie se
găseşte unitatea sanitară, în cazul când consideră că internarea nu mai este
necesară, pentru a se dispune înlocuirea sau încetarea acestei măsuri potrivit art.
434 C. proc. pen.
Trebuie observat că, în asemenea situaţie, deşi prezenţa persoanei internate
nu este obligatorie potrivit textului de lege, dar ascultarea acesteia poate fi
apreciată necesară de instanţă, competenţa materială de judecare a sesizării
aparţine judecătoriei, iar din punct de vedere teritorial, judecătoriei în a cărei
circumscripţie se află unitatea medicală. Această instanţă este competentă să
dispună asupra menţinerii, înlocuirii sau încetării internării medicale chiar în
situaţia în care măsura de siguranţă a fost dispusă prin hotărârea tribunalului care
a judecat fondul cauzei84.
Judecătoria competentă poate fi sesizată fie de judecătorul delegat, potrivit
art. 432 alin. (4) C.proc.pen., pentru verificarea periodică a subzistenţei
temeiurilor pentru care s-a luat măsura de siguranţă, fie de unitatea medicală,
conform art. 433 alin. (2) C.proc.pen., atunci când unitatea medicală constată că
internarea medicală nu mai este necesară, fie de procuror sau de persoana
internată, atunci când se solicită înlocuirea sau încetarea internării medicale.
Instanţa este obligată să dispună prezentarea persoanei internate la
judecarea cauzei, pentru a fi ascultate concluziile sale, atunci când aducerea
persoanei internate este posibilă. Asistenţa juridică este obligatorie, ca şi
84 T.j Timiş, dec pen nr.107/1972, în R.R.D., nr.1, 1973. p.167
46
participarea procurorului, astfel că, atunci când cel internat nu are apărător, va fi
desemnat unul din oficiu.
În cazul în care cererea este formulată de procuror sau de persoana
internată, solicitându-se înlocuirea sau încetarea internării medicale, persoana
obligată la tratament medical are dreptul de a cere să fie examinată şi de un medic
specialist desemnat de aceasta, ale cărui concluzii sunt înaintate judecătoriei.
Atunci când sesizarea este făcută de judecătorul delegat, acesta va depune
la dosar, odată cu sesizarea, raportul medico-legal efectuat potrivit art. 432 alin.
(4) C. proc. pen. În celelalte situaţii, textul art. 434 C. proc. pen. nu face referire
la efectuarea unei expertize medico-legale, dar, în concordanţă cu jurisprudenţa,
se apreciază că efectuarea unei expertize medico-legale este necesară în toate
situaţiile în care se dispune asupra internării medicale85. Astfel, s-a arătat că,
pentru soluţionarea cererii de încetare a internării medicale formulate de persoana
internată, în cazul în care avizul unităţii sanitare la care se referă art. 434 alin. (2)
C. proc. pen. şi actele medicale depuse nu sunt lămuritoare cu privire la starea
sănătăţii acesteia, se impune efectuarea unei expertize psihiatrice, pentru a se
stabili dacă cel internat s-a însănătoşit şi nu mai prezintă pericol pentru societate,
dacă măsura internării poate fi înlocuită cu cea a obligării la tratament medical
sau internarea medicală trebuie menţinută86.
Măsurile de siguranţă au ca scop principal înlăturarea unei stări de pericol
generate de situaţia bolnavului, iar revocarea acestor măsuri poate fi dispusă doar
de instanţa de judecată competentă, pe baza unei expertize medico-legale şi cu
avizul unităţii sanitare competente, dacă situaţia bolnavului s-a schimbat,
respectiv temeiurile care au determinat luarea măsurilor au încetat.
În acelaşi sens este şi jurisprudenţa C.E.D.O., care a statuat că este
necesară expertiza medicală obiectivă, pentru a se dispune internarea medicală a
unui „alienat"87.
85 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., p. 69;86 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2742 din 6 iunie 2003, în Revista Pandectele romane, nr. 4/2004 (iulie/august);87 CEDO, cauzele X c. Regatului Unit, hotărârea din 5 noiembrie 1981, Luberti c. Italiei, hotărârea din 23 februrie 1984, Varbanov c. Bulgariei, hotărârea din 5 octombrie 2000;
47
Curtea a decis, totodată, că, în situaţia în care instituţia specializată în care
a fost internată persoana alienată a constatat dispariţia tulburării mintale care a
cauzat internarea, aceasta nu înseamnă că persoana va fi eliberată în mod
automat, fără a se examina condiţiile în care va putea să-şi reia viaţa normală în
societate. Instanţa naţională va putea aprecia dacă încetarea măsurii internării este
cea mai bună soluţie pentru internat şi societatea în care se va întoarce să trăiască.
Înlocuirea internării medicale se face ori de câte ori starea sănătăţii celui
internat s-a îmbunătăţit iar, deşi starea de pericol nu a fost înlăturată, tratamentul
se poate efectua ambulatoriu, situaţie în care măsura de siguranţă a internării
medicale se va înlocui cu măsura de siguranţă a obligării la tratament medical88.
Soluţiile ce se pot pronunţa sunt bazate pe documentele medicale înaintate
de unitatea medicală şi raportul de expertiză medico-legală, putând fi dispusă fie
menţinerea internării medicale, încetarea măsurii de siguranţă sau înlocuirea
acesteia cu obligarea la tratament medical.
O copie de pe hotărârea definitivă prin care s-a dispus menţinerea,
înlocuirea sau încetarea internării medicale se comunică instanţei de executare
(art. 434 alin 4 C. pr. pen.).
3.3. Interzicerea accesului la competiţiile sau la jocurile sportive
Competiţiile şi jocurile sportive reprezintă, pe fondul creşterii gradului de
violenţă manifestat de spectatori, sportivi şi chiar de organizatori, una dintre
principalele probleme ce trebuie să se regăsească tot mai des pe agenda de lucru a
autorităţilor în vederea adoptării sau modificării de acte normative pentru
asigurarea bunei desfăşurări a acestora şi prevenirii manifestărilor de huliganism
şi vandalism. În anul 2005 au crescut, fără precedent, numărul şi intensitatea
actelor de violenţa care se produc pe terenurile de sport şi în afara acestora.
Arenele în care se desfăşoară meciurile de fotbal au devenit, în ultimul timp,
adevărate câmpuri de luptă între forţele de ordine şi unele grupuri de suporteri.
88 Ion Neagu, op.cit., p. 421;
48
Îngrijorător este faptul că în tabăra celor care săvârşesc astfel de acte se regăsesc
minori şi tineri, asupra cărora acţiunile cu scop educativ organizate pe diverse
paliere ale societăţii nu mai au nici un efect.
La data de 2 martie 1998, prin Legea nr. 53/1998 Parlamentul României a
ratificat Convenţia Europeană privind violenţa şi ieşirile necontrolate ale
spectatorilor, cu ocazia manifestărilor sportive, în special la meciurile de fotbal,
adoptată la Strasbourg la 19 August 1985. Prevederea de la art. 3 pct 4 lit. d) din
textul Convenţiei urmăreşte uniformizarea responsabilităţii autorităţilor publice, a
elaborării şi aplicării unor măsuri concrete pentru a preveni şi controla actele de
violenţă ale participanţilor la competiţii sportive. Potrivit acesteia, „în cazul în
care exploziile de violenţă şi ieşirile necontrolate ale spectatorilor sunt
previzibile, părţile vor avea grijă, dacă este necesar, prin introducerea unei
legislaţii adecvate conţinând sancţiuni sau alte masuri potrivite, ca organizaţiile
sportive, precum şi, dacă este cazul, proprietarii stadioanelor şi autorităţile
publice, în baza competenţelor stabilite de legislaţia internă, să dea dispoziţii
concrete în vecinătatea stadioanelor şi în interiorul lor, cu scopul de a preveni
sau de a stăpâni această violenţă sau aceste manifestări necontrolate, şi în
special să fie excluse de pe stadioane şi de la meciuri sau, în măsura în care
juridic este posibil să fie interzis accesul în cadrul acestora al tuturor
persoanelor cunoscute ca turbulente sau potenţial turbulente".
Ulterior, a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 791/2004, prin care au
fost stabilite măsuri pentru prevenirea şi sancţionarea actelor de violenţă şi
ieşirilor necontrolate ale spectatorilor cu ocazia manifestărilor sportive.
Rezultatele aplicării acestui act normativ nu au fost la nivelul aşteptărilor,
înregistrându-se în continuare violenţe şi manifestări care nu au nici o legătură cu
sportul la meciuri de fotbal, hochei şi chiar baschet.
Pe plan mondial şi mai ales în ţările europene unde manifestările de
violenţă din timpul competiţiilor sportive au avut drept consecinţă adevărate
tragedii, s-au căutat soluţii şi au fost adoptate măsuri care au determinat regresul
49
acestor manifestări. Astfel, Consiliul Uniunii Europene recomandă prin Rezoluţia
din 17 noiembrie 2003, adoptarea de către statele membre a interzicerii accesului
în incintele stadioanelor unde se desfăşoară meciuri de fotbal a indivizilor despre
care se cunoaşte faptul că au săvârşit acte de violenţă cu ocazia meciurilor de
fotbal.
Pentru punerea în aplicare a prevederilor acestei Recomandări şi a altor
acte normative europene în vederea prevenirii şi contracarării manifestărilor de
violenţă pe terenurile de sport şi în afara acestora, se impune adoptarea unui act
normativ la nivel de lege, care să reglementeze prevenirea şi sancţionarea actelor
de violenţă în sport.
Necesitatea adoptării unui astfel de act normativ este impusă de prevederile
art.5 alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, cu respectarea, în
acelaşi timp a prevederilor art. 53 din Constituţia României, republicată, potrivit
cărora „exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai
prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii
naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a
libertăţilor cetăţenilor [...]."
Astfel, primul pas în realizarea acestui deziderat l-a constituit înlocuirea
Hotărârii Guvernului nr.791/2004 pentru prevenirea şi sancţionarea actelor de
violenţă şi ieşirilor necontrolate ale spectatorilor cu ocazia manifestărilor sportive
cu Legea nr. 4 din 9 ianuarie 2008, privind prevenirea şi combaterea violenţei cu
ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive publicată în Monitorul Oficial nr. 24
din 11 ianuarie 2008.
Art. 48 alin 1 din legea 4/2008 prevede că în cazul în care o persoană, cu
ocazia desfăşurării unei competiţii sau a unui joc sportiv ori în legătură cu acesta,
a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, conform art. 31-45 din prezenta lege,
pentru a preîntampina comiterea unor asemenea fapte în viitor, se poate lua faţă
de aceasta măsura de siguranta a interzicerii accesului la competiţiile sportive de
genul celor la care fapta a fost săvârşită.
50
Aşa cum se prevede în art.48 alin.3 din Legea nr.4/2008, măsura de
siguranţă a interzicerii accesului la competiţiile sportive poate fi luată în mod
provizoriu de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanţă, în cursul
judecăţii, deci poate avea caracter procesual.
Spre deosebire de măsurile de siguranţă cu caracter medical (obligarea la
tratament medical şi internarea medicală), care pot fi luate pentru înlăturarea
stării de pericol pe care o prezintă făptuitorul pentru societate din cauza unei boli
ori a intoxicării cronice prin alcool, stupefiante sau alte asemenea substanţe,
respectiv datorită faptului că este bolnav mintal sau toxicoman, măsura de
siguranţă a interzicerii accesului la competiţii sau jocuri sportive urmăreşte
înlăturarea stării de pericol pe care o prezintă făptuitorul pentru societate din
cauza faptului că acesta a săvârşit, cu ocazia desfăşurării unei competiţii sau a
unui joc sportiv ori în legătură cu acestea, o faptă prevăzută în legea specială
(art.31-45 din Legea nr.4/2008)89.
Aşadar, măsura de siguranţă a interzicerii accesului la competiţii sau jocuri
sportive este luată pentru a preîntâmpina comiterea, de către persoana respectivă,
a unor asemenea fapte în viitor.
O altă deosebire faţă de obligarea la tratament medical şi internarea medicală
(care pot fi dispuse exclusiv de către instanţă) este aceea că măsura de siguranţă a
interzicerii accesului la competiţii sau jocuri sportive poate fi dispusă şi de către
procuror. Astfel, în timp ce obligarea la tratament medical şi internarea medicală
pot fi dispuse în mod provizoriu, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al
judecăţii, numai de către instanţă (art.162 C.pr.pen.), interzicerea accesului la
competiţii sau jocuri sportive poate fi dispusă în mod provizoriu de procuror, în
cursul urmăririi penale, sau de instanţă, în cursul judecăţii90.
Procedura luării măsurii de siguranţă a interzicerii accesului la competiţii
sau jocuri sportive este reglementată în art.49-53 din Legea nr.4/2008.
89 Spre exemplu, opunerea cu violenţă faţă de personalul de ordine şi siguranţă sau faţă de forţele de ordine, ori împiedicarea acestora de a-şi exercita atribuţiile specifice, cu ocazia desfăşurării unei competiţii sau unui joc sportiv.90 Anca Lelia Lorincz, op.cit., p. 237;
51
a) Procedura în cursul urmăririi penale
Astfel, în cazul în care procurorul, după începerea urmăririi penale,
consideră că este necesară aplicarea măsurii de siguranţă a interzicerii accesului
la competiţii sportive, va lua această măsură în mod provizoriu, prin ordonanţă,
pe o durata de cel mult 180 de zile.
Ordonanţa trebuie să precizeze genul competiţiilor şi jocurilor sportive la
care îi este interzis învinuitului sau inculpatului să participe şi perioada în care îi
este interzisă participarea (art. 49 alin 3 Legea 4/2008).
Împotriva ordonanţei procurorului, prin care se dispune luarea măsurii
interzicerii accesului la competiţii sportive, învinuitul sau inculpatul poate face
plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la instanţa competentă să judece
cauza în primă instanţă. Plângerea învinuitului sau inculpatului împotriva
ordonanţei procurorului, prin care s-a dispus luarea măsurii de siguranţă, nu este
suspensivă de executare.
Instanţa se pronunţă asupra plângerii printr-o încheiere, care nu este supusă
nici unei căi de atac.
Instanţa dispune asupra menţinerii sau revocării măsurii de siguranţă, prin
încheiere, cu citarea învinuitului sau inculpatului, prezenţa procurorului fiind
obligatorie. Lipsa învinuitului sau inculpatului legal citat nu împiedică efectuarea
judecăţii.
Când constată că măsura este ilegală sau nu este justificată, instanţa
dispune revocarea ei.
Dosarul se restituie procurorului în termen de 24 ore de la soluţionarea
plângerii. Dacă, în cursul urmăririi penale procurorul dispune scoaterea de sub
urmărire penală în temeiul art.10 alin.l lit.b1 C.pr.pen. (fapta nu prezintă gradul de
pericol social al unei infracţiuni) sau încetarea urmăririi penale în temeiul art.10
alin.l lit. f (lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau
sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale), lit. g (a intervenit amnistia, prescripţia sau
52
decesul făptuitorului), lit. h (a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au
împăcat, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii prealabile sau
împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală) şi lit.i1 C.pr.pen. (există o cauză
de nepedepsire prevăzută de lege), dosarul se înaintează instanţei competente să
judece cauza in primă instanţă, pentru a se pronunţa cu privire la aplicarea,
menţinerea sau revocarea măsurii de siguranţă a interzicerii accesului la
competiţiile sportive (art. 51 alin 1 Legea 4/2008).
Sentinţa instanţei poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile de la
pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă. Dosarul va fi
înaintat instanţei de recurs în termen de 2 zile.
După soluţionarea recursului, dosarul se restituie procurorului competent
în termen de cel mult 2 zile de la soluţionare.
b) Procedura în cursul judecăţii
În cazul în care instanţa, în cursul judecăţii, consideră că este necesară
aplicarea măsurii de siguranţă a interzicerii accesului la competiţiile sportive, va
lua această măsură, în mod provizoriu.
Instanţa dispune asupra aplicării măsurii de siguranţă, prin încheiere, cu
citarea inculpatului, prezenţa procurorului fiind obligatorie. Lipsa inculpatului
legal citat nu împiedică efectuarea judecăţii.
Încheierea trebuie să precizeze genul competiţiilor şi jocurilor sportive la
care îi este interzis inculpatului să participe şi perioada în care îi este interzisă
participarea; această încheiere poate fi atacată o dată cu fondul cauzei.
Prin hotărârea care soluţionează fondul cauzei, instanţa este obligată să se
pronunţe şi asupra aplicării măsurii de siguranţă, precum şi asupra duratei
acesteia, precizând, totodată, genul competiţiilor şi jocurilor sportive la care îi
este interzis făptuitorului să participe. Hotărârea este supusă căilor de atac,
potrivit dreptului comun.
Împotriva măsurii de siguranţă a interzicerii accesului la competiţiile
sportive, luată în mod provizoriu, se poate face cerere de revocare, dacă au
53
dispărut motivele care au dus la luarea acesteia. Cererea se introduce, după caz, la
instanţa competentă să judece cauza în fond sau la instanţa învestită cu
soluţionarea cauzei. încheierea instanţei nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă
cererea a fost respinsă, o nouă cerere se poate face după cel puţin 2 luni de la
respingerea cererii anterioare.
Interzicerea accesului sau participării la unele competiţii ori jocuri sportive
se aplică atât competiţiilor şi jocurilor sportive desfăşurate în ţară, cât şi celor
desfăşurate în străinătate.
În concluzie, Legea nr. 4/2008 conţine o serie de dispoziţii procedurale
care se adaugă la cele cuprinse în Codul de procedură penală privind luarea
măsurilor de siguranţă cu caracter procesual.
Întrucât în proiectul noului Cod de procedură penală, în titlul consacrat
măsurilor procesuale (Titlul V din Partea Generală) sunt reglementate ca măsuri
procesuale de siguranţă, numai cele cu caracter medical (obligarea la tratament
medical – art. 246-247 şi internarea medicală povizorie – art. 248-249), unii
autori91 consideră, pe bună dreptate, că în noul Cod de procedură penală ar trebui
să se facă referire şi la aplicarea provizorie a măsurii de siguranţă a interzicerii
accesului la competiţiile sau la jocurile sportive.
În ceea ce priveşte Legea nr. 4/2008, Curtea Constituţională a fost sesizată
cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 47 alin. 1 şi 4, art. 48 alin.
392, art. 49 alin. 1 şi 493 din prezenta lege, susţinându-se că acestea contravin
prevederilor art. 21, 23, 25 şi 53 din Constituţie, precum şi ale art. 20 din
Constituţie, raportat la art. 6 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor
91 Anca-Lelia Lorincz şi Adrian Lorincz în Revista de Drept penal, nr 2/2008, “O nouă măsură de siguranţă”, pag. 61-68;92 Art. 48- (3) Masura de siguranta a interzicerii accesului la competitiile sportive poate fi luata in mod provizoriu de procuror, in cursul urmaririi penale, sau de instanta, in cursul judecatii.93 Art. 49.- (1) In cazul in care procurorul, dupa inceperea urmaririi penale, considera ca este necesara aplicarea masurii de siguranta a interzicerii accesului la competitii sportive, va lua aceasta masura in mod provizoriu, prin ordonanta. Art. 49 - (4) Impotriva ordonantei procurorului prin care se dispune luarea masurii interzicerii accesului la competitii sportive invinuitul sau inculpatul poate face plangere, in termen de 3 zile de la luarea masurii, la instanta competenta sa judece cauza in prima instanta. Instanta se pronunta asupra plangerii printr-o incheiere, care nu este supusa niciunei cai de atac.
54
şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, art. 2 din Protocol adiţional nr. 4 la
Convenţie, precum şi art. 2 din Protocolul adiţional nr. 7 la Convenţie.
Astfel, se susţine că aceste prevederi încalcă prezumţia de nevinovăţie,
dreptul de acces la justiţie, dreptul la un dublu grad de jurisdicţie, precum şi
dreptul la liberă circulaţie, astfel cum acestea sunt garantate prin prevederile
constituţionale şi ale Convenţiei europene a drepturilor omului.
Referitor la art. 48 alin. 3 şi art. 49 alin. 1 din lege, potrivit cărora
persoanei care comite unele dintre faptele enumerate expres în cuprinsul legii i se
poate aplica, ca măsură penală de siguranţă, interzicerea accesului la competiţii
sportive, s-a motivat că această sancţiune constituie în mod evident o încălcare a
dreptului la liberă circulaţie, garantat prin prevederile art. 25 din Constituţie şi ale
art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europenă a Drepturilor Omului 94.
Astfel, admiţându-se că acest drept nu este unul absolut, ci unul care, în
anumite condiţii, poate suferi limitări, se consideră că prevederile aplicabile din
Legea nr. 4/2008 contravin prevederilor cu valoare constituţională menţionată
întrucât nu creează suficiente garanţii contra unei aplicări arbitrare a măsurii de
interdicţie.
În viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului, necesitatea unei măsuri
restrictive de drepturi într-o societate democratică este condiţionată de existenţa
în legea internă a unor garanţii contra arbitrariului, iar principala garanţie contra
arbitrariului este, potrivit unei jurisprudenţe impresionante a instanţei europene,
ca măsura să fie dispusă ori controlată în întregime de către un organ independent
şi imparţial. Or, în cazul de faţă, măsura este dispusă de către organe ale puterii
executive care nu beneficiază de prezumţie de independenţă şi imparţialitate de
care se bucură instanţa de judecată. În plus, pentru motivele expuse mai sus,
controlul judiciar realizat ulterior se poate dovedi de cele mai multe ori ca inutil,
ceea ce contravine obligaţiei statului de a institui proceduri lipsite de arbitrariu.
Cât timp un procuror poate, în mod absolut discreţionar, să stabilească o
94 În acest sens, al existenţei unei limitări a libertăţii de circulaţie constând în interdicţia de a intra în anumite locuri, a se vedea CEDO, hot. Olivieira c. Olanda din 4 iunie 2002 în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2002, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 230.
55
interdicţie care nu mai poate fi niciodată anulată complet de o instanţă de
judecată, legea română este neconstituţională întrucât nu impune suficiente
garanţii contra arbitrariului.
În ceea ce priveşte art. 49 alin. 4, fraza II, conform căreia încheierea prin
care instanţa respinge plângerea învinuitului sau inculpatului contra ordonanţei
procurorului prin care s-a dispus provizoriu aplicarea măsurii de siguranţă a
interzicerii de accesului la competiţii sportive nu este supusă niciunei căi de atac,
se consideră că această prevedere aduce atingere dreptului la un dublu grad de
jurisdicţie în materie penală, astfel cum acesta este reglementat prin prevederile
art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificat
de către România.
Subliniindu-se că, în baza art. 20 din Constituţie, acest text se aplică cu
prioritate faţă de orice altă dispoziţie legală internă, se pune în vedere că potrivit
art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie orice persoană acuzată penal are dreptul
de a contesta decizia de stabilire a vinovăţiei în faţa unei instanţe superioare.
Deşi art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie se aplică doar în materia
sancţiunilor penale, aceasta nu înseamnă însă că acest text nu este incident cu
privire la măsura provizorie a interzicerii de acces la competiţiile sportive. În
primul rând, o astfel de sancţiune este în mod evident o sancţiune cu un caracter
penal, cu atât mai mult cu cât ea este aplicată în cursul unei proceduri penale. În
al doilea rând, faptul că măsura are un caracter provizoriu sau faptul că ea nu
constituie sancţiunea principală aplicată în cazul comiterii unei infracţiuni nu
exclude incidenţa art. 2 din Protocolul nr. 7. De altfel, Curtea europeană a
drepturilor omului a confirmat recent o astfel de interpretare atunci când a decis
că acest text este incident în raport de măsura administrativă a arestului la
domiciliu, sancţiune asemănătoare ca natură juridică cu interdicţia accesului la
competiţiile sportive95.
95 CEDO, hot. Gurepka c. Ucraina din 6 septembrie 2005, în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2005, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 369.
56
În aceste condiţii, se susţine că, prin raportarea art. 20 din Constituţie la
prevederile acestui text, prevederile art. 49 alin. 4 fraza II-a sunt
neconstituţionale, întrucât nu permit exercitarea unei căi de atac împotriva
încheierii instanţei care confirmă măsura unui procuror de interzicere a accesului
la o competiţie sportivă.
Faptul că ordonanţa parchetului poate face obiect al unei căi de atac nu
semnifică o respectare a dreptului la un dublu grad de jurisdicţie, întrucât atunci
când sancţiunea este aplicată de către o instituţie de stat care nu poate primi
calificarea de tribunal în sensul Convenţiei, art. 2 din Protocolul impune, potrivit
jurisprudenţei constante a Curţii europene şi a doctrinei juridice în materie, nu
doar dreptul de a contesta această decizie în faţa unei instanţe care poate primi
această calificare, ci şi dreptul de a contesta decizia acesteia, întrucât doar aşa
litigiul penal al persoanei vizate ar urma să fie analizat de două „tribunale”96. Or,
în speţă, în primă instanţă măsura este luată de către un organ – procuror – care
nu poate primi calificarea de tribunal, în condiţiile în care acestuia îi lipseşte
independenţa şi imparţialitatea de care se bucură o instanţă de judecată97.
Prezentând anumite argumente ale excepţiei de neconstituţionalitate cu
care Curtea Consituţională a fost sesizată, aşteptăm decizia acesteia pentru
clarificarea situaţiei.
96 A se vedea, cu titlu de exemplu, CEDO, dec. Didier c. Franţa din 27 august 2002, în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2002, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 115. A se vedea şi C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Ed. All Beck, Bucureşti 2005, vol. I, p. 1143; R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, vol. II, p. 426.97 CEDO, hot. Pantea c. România din 3 iunie 2003, în R. Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri pe 2003, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 17-20.
57
Capitolul III: Punerea în executare a altor măsuri de siguranţă
1. Punerea în executare a măsurii de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau
profesii
În dispoziţiile art. 115 C.pen., se arată că în cazul în care făptuitorul a
săvârşit fapta datorită incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze care îl fac
impropriu pentru ocuparea unei anumite funcţii, ori pentru exercitarea unei
profesii, meserii sau altei ocupaţii, se poate lua măsura interzicerii de a ocupa
acea funcţie sau de a exercita acea profesie, meserie ori ocupaţie.
În vederea punerii în executare a măsurii de siguranţă a interzicerii unei
funcţii sau profesii, instanţa de executare comunică copii de pe dispozitivul
hotărârii penale definitive organului în drept să aducă la îndeplinire această
măsură şi să supravegheze respectarea ei. De exemplu, în cazul în care această
măsură de siguranţă s-a aplicat unui medic, copia de pe dispozitivul hotărârii se
trimite direcţiei sanitare judeţene de la locul unde respectivul medic îşi desfăşoară
activitatea.
În cazul unor profesii liberale, copia de pe dispozitiv se trimite
organismelor care coordonează activitatea acestora (asociaţii profesionale) sau
autorităţilor care eliberează autorizaţii pentru desfăşurarea profesiei sau care ţin
evidenţa acestor autorizaţii98. De regulă, măsura interzicerii unei profesii este
însoţită de ridicarea documentului de exercitare (permis de conducere, autorizaţie
de practicare a unei profesii). Luarea măsurii implică consemnarea acesteia în
evidenţele acestor organe care, primind hotărârea instanţei, vor lua măsuri pentru
aducerea ei la îndeplinire şi vor supraveghea respectarea acesteia.
Organul însărcinat cu punerea în executare are îndatorirea să asigure
executarea măsurii luate şi să sesizeze organul de urmărire penală în caz de
sustragere de la executarea măsurii de siguranţă.
98 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., pag. 71;
58
2. Punerea în executare a măsurii de siguranţă a interzicerii de a se afla în
anumite localităţi
Potrivit art. 116 C.pen., când persoana condamnată la pedeapsa închisorii
de cel puţin un an a mai fost condamnată pentru alte infracţiuni, dacă instanţa
constată că prezenţa acesteia în localitatea unde a săvârşit infracţiunea sau în alte
localităţi constituie un pericol grav pentru societate, instanţa poate lua faţă de
această persoană măsura interzicerii de a se afla în acea localitate sau în alte
localităţi anume determinate prin hotărârea de condamnare.
Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi se pune
în executare prin comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii organelor de
poliţie din localitatea în care s-a dispus să nu se afle condamnatul. În situaţia în
care acesta va fi depistat în localitate, fapta constituie infracţiunea de
nerespectare a hotărârilor judecătoreşti potrivit art. 271 C. pen., organul de poliţie
urmând să întocmească dosar de urmărire penală pentru această infracţiune.
Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite localităţi poate fi
amânată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să asigure executarea
acestei măsuri, în caz de boală sau pentru orice alt motiv care justifică amânarea
sau întreruperea.
Pentru amânarea sau întreruperea executării măsurii de siguranţă, potrivit
textului de lege, condamnatul se va adresa nu instanţei de judecată, ci organelor
de poliţie din localitatea în care i s-a interzis să se deplaseze. Poate fi motiv de
amânare sau de întrerupere a executării măsurii de siguranţă a interzicerii de a se
afla în anumite localităţi o boală care îl împiedică pe condamnat să părăsească
acea localitate sau care necesită deplasarea în acea localitate (spre exemplu,
necesită internarea într-o anumită unitate spitalicească) sau participarea la un
eveniment legat de familie în localitatea în care i s-a interzis să se afle.
Se pune problema dacă există posibilitatea atacării în instanţa de judecată a
răspunsului negativ dat de organele de poliţie şi care ar fi calea de atac. Se
apreciază că nu există dispoziţie legală care să permită contestarea unui asemenea
răspuns negativ, cel puţin în instanţa penală, dar, în temeiul art. 21 din Constituţie
59
referitor la accesul liber la justiţie, se consideră că actul prin care organele de
poliţie resping solicitarea condamnatului este un act administrativ ce poate fi
atacat în instanţa de contencios administrativ99.
3. Executarea expulzării
Potrivit art.117 Cp., cetăţeanului străin care a comis o infracţiune i se poate
interzice rămânerea pe teritoriul ţării. Expulzarea se poate aplica şi persoanei fără
cetăţenie care nu are domiciliul în ţară.
Expulzarea, ca măsură de siguranţă, se deosebeşte de extrădare, întrucât
prima se dispune din oficiu de către organele judiciare, în timp ce extrădarea
(instituţie eminamente de drept internaţional) se dispune la cererea unui stat, pe
bază de convenţii internaţionale, pe bază de reciprocitate sau în temeiul Legii nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
În situaţia în care condamnatului i s-a aplicat pedeapsa închisorii cu
executare în regim de detenţie, menţiuni cu privire la executarea expulzării se fac
în mandatul de executare a pedepsei închisorii, iar la data liberării (fie la termen,
fie ca urmare a liberării condiţionate), condamnatul nu va fi efectiv pus în
libertate, ci va fi predat organelor de poliţie în vederea expulzării. În practică, în
funcţie de statul şi modalitatea în care urmează a fi expulzat, condamnatul va fi
predat organelor de poliţie din centrele de cazare a străinilor, care vor proceda la
efectuarea formalităţilor de scoatere de pe teritoriul României.
Pentru ca măsura de siguranţă să poată fi executată, este necesar să se
stabilească datele de identificare a inculpatului şi cetăţenia acestuia, întrucât
expulzarea va avea loc în statul al cărui cetăţean este, celelalte state neavând
obligaţia de a-l primi. Dacă persoana condamnată are statutul juridic de apatrid,
va fi expulzată în statul pe teritoriul căruia îşi are domiciliul sau reşedinţa.
99 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., pag. 73;
60
Potrivit ar. 117 C. pen., nu este necesar ca cetăţeanului străin să i se fi
aplicat o pedeapsă, condiţia cerută de lege fiind ca acesta să fi comis o
infracţiune. Expulzarea se poate deci lua singură sau însoţind o pedeapsă100.
Conform art. 93 alin. (3) şi (10) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul
străinilorîn România101, în cazul străinilor împotriva cărora s-a dispus măsura
expulzării, instanţa poate dispune ca aceştia să fie luaţi în custodie publică până
la efectuarea expulzării de către organele de poliţie, în conformitate cu
prevederile Codului de procedură penală, fără ca perioada de custodie publică să
depăşească 2 ani. În acest caz, dacă instanţa care a pronunţat hotărârea penală nu
a dispus luarea în custodie publică, Autoritatea pentru străini poate solicita Curţii
de Apel Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, luarea în custodie publică
a străinului care urmează a fi expulzat. Instanţa soluţionează cererea în termen de
3 zile de la data primirii acesteia, iar hotărârea instanţei este definitivă şi
irevocabilă.
Dacă măsura de siguranţă a expulzării nu însoţeşte pedeapsa închisorii
(fără ca legiuitorul să specifice dacă se referă la pedeapsa închisorii cu executare
în regim de detenţie sau nu), aceasta se pune în executare prin trimiterea unei
copii de pe dipozitiv organului de poliţie de la reşedinţa condamnatului, iar
executarea are loc de îndată. Din acest text se poate desprinde ideea că, în situaţia
în care s-a dispus aplicarea unei pedepse cu închisoarea cu suspendarea
condiţionată sau sub supraveghere a executării, măsura de siguranţă a expulzării
va fi executată de îndată ce hotărârea de condamnare rămâne definitivă, fără a se
a aştepta împlinirea termenului de încercare stabilit de instanţă.
În aceste condiţii, se pune problema în ce măsură mai este posibilă
supravegherea condamnatului pe durata termenului de încercare. În condiţiile
date, nu se poate susţine că există vreo culpă a condamnatului şi nu sunt
aplicabile dispoziţiile art. 864 C. pen. referitoare la revocarea suspendării sub
supraveghere.
100 C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de editură şi presă “Şansa” SRL Bucureşti, 1995, pag. 170; 101 Republicată în Monitorul Oficial nr. 201 din 8 martie 2004;
61
Într-o opinie, s-ar putea susţine că o consecinţă imediată a acestor
dispoziţii, după expulzare, ar fi introducerea unei contestaţii la executare, pentru
a se constata împiedicarea exercitării supravegherii.
Există şi opinia, desprinsă din jurisprudenţa, că, relativ la imposibilitatea
exercitării supravegherii şi, în general, în situaţia în care se ivesc impedimente în
cazul pedepselor cu închisoarea pentru care s-a dispus suspendarea condiţionată
sau sub supraveghere, nu se poate formula contestaţie la executare, deoarece ;t
procedeu jurisdicţional priveşte numai pedepsele executabile.
Curtea Supremă de Justiţie a decis că, în cazul în care executarea pedepsei
aplicate a fost suspendată, prevederile art. 458 alin. (1), ale art. 419 alin. (2) C.
proc. pen. şi ale art. 14 C. pen. nu sunt aplicabile, întrucât procedura de
modificare a pedepsei definitive şi cea de sesizare a instanţei de către judecătorul
delegat cu efectuarea punerii în executare a hotărârii presupun existenţa unei
pedepse aflate în curs de executare sau susceptibile a fi pusă în executare.
Modificarea pedepsei definitive poate fi cerută numai în cazul în care s-a dispus
revocarea suspendării executării pedepsei, situaţie în care aceasta devine
executabilă şi, deci, prevederile legale menţionate devin aplicabile102.
Pe de altă parte, textul art. 438 alin. (2) C. proc. pen. nu face nici o
distincţie, aşa cum am arătat, între pedepsele cu închisoarea cu executare în regim
de detenţie şi pedepsele cu închisoarea a căror executare a fost suspendată,
condiţionat sau sub supraveghere, dar nu trebuie ignorată împrejurarea că art. 438
alin. (1) şi (2) C. proc. pen. nu au fost modificate după introducerea în Codul
penal, prin Legea nr. 104/1992, a dispoziţiilor art. 861 şi urm. C. pen. care
reglementează suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, astfel că ne
aflăm, fără îndoială, în situaţia unor necorelări legislative.
În cazul în care executarea pedepsei închisorii a fost suspendată
condiţionat, este posibilă expulzarea condamnatului după rămânerea definitivă a
hotărârii, dar, în cazul aplicării art. 861 C. pen., legea impune efectuarea
supravegherii pe durata termenului de încercare, supraveghere ce nu se poate
102 C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1490 din 25 martie 2003, www.scj.ro;
62
exercita dacă persoana condamnată este expulzată imediat după rămânerea
definitivă a hotărârii. Apreciem că nu este în spiritul legii interpretarea textului
art. 438 C. proc. pen. în sensul că expulzarea s-ar efectua după expirarea
termenului de încercare, întrucât, în condiţiile în care condamnatul s-a aflat pe
teritoriul României o perioadă îndelungată de timp, expulzarea nu ar mai urmări
scopul înlăturării stării de pericol pe care prezenţa condamnatului pe teritoriul
statului român ar provoca-o, astfel că ar fi încălcate prevederile Convenţiei
europene.
Se susţine că textul din Codul penal ar trebui modificat în sensul de a se
stabili exact posibilitatea aplicării unei asemenea măsuri de siguranţă în situaţia
în care instanţa de judecată a apreciat că sunt întrunite condiţiile pentru a se reţine
dispoziţiile art. 81 sau art. 861 C. pen., întrucât, în opinia unor autori103, cele două
dispoziţii sunt incompatibile.
Organul de poliţie, primind comunicarea instanţei de executare, în vederea
punerii în executare a măsurii de siguranţă, poate folosi mijloace de constrângere
şi poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa oricărei persoane fără permisiunea
acesteia, precum şi în sediul unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului
legal al acesteia şi fără a fi necesară vreo altă autorizare din partea instanţei.
În cazul în care persoana faţă de care s-a luat măsura expulzării nu este
găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-verbal şi ia măsuri
pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la punctele de
trecere a frontierei. în situaţia în care condamnatul va fi depistat, va fi reţinut de
organele de poliţie sau de poliţia de frontieră în vederea executării măsurii de
siguranţă. Un exemplar al procesului-verbal se trimite instanţei de executare,
pentru a se efectua înregistrările necesare.
Conform art. 91 din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de şedere al străinului
încetează de drept la data la care a fost dispusă măsura expulzării, iar instanţa de
judecată poate dispune ca străinul să fie luat în custodie publică, până la
efectuarea expulzării, fără ca perioada acestei măsuri să depăşească 2 ani. Dacă
103 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., pag. 78;
63
străinul nu posedă document de trecere a frontierei de stat sau mijloace financiare
suficiente, Autoritatea pentru străini solicită eliberarea documentelor de călătorie
misiunilor diplomatice şi consulare ale statului al cărui cetăţean sau rezident este
condamnatul.
În cazul are măsura expulzării nu poate fi pusă în executare în termen de
24 de ore, străinul va fi luat în custodie publică, prin dispoziţia Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Bucureşti. Executarea propriu-zisă a expulzării are loc prin
îndepărtarea străinului cu escortă de pe teritoriul ţării.
Conform art. 92 din O.U.G. nr. 194/2002, un străin nu poate fi expulzat
într-un stat în care există temeri justificate că viaţa îi este pusă în pericol ori că va
fi supus la torturi, tratamente inumanane sau degradante. Măsura expulzării nu se
dispune, iar în cazul în care a fost dispusă, nu poate fi executată, dacă străinul are
de executat o pedeapsă privativă de libertate sau este cercetat intr-un un alt dosar
penal şi se dispune luarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea.
Interdicţia de expulzare durează până la dispariţia motivelor pe care a fost
întemeiată, iar constatarea situaţiilor de interzicere este de competenţa instanţei
de judecată, în urma comunicării efectuate de către Autoritatea pentru străini. Cu
alte cuvinte, executarea măsurii de siguranţă nu are loc dacă persoana
condamnată este cercetată în calitate de învinuit sau inculpat într-un alt dosar şi s-
a dispus luarea măsurilor preventive de la art. 145 sau art. 1451 C.proc.pen. sau
dacă, fiind condamnat definitiv într-o altă cauză, are de executat o pedeapsă
privativă de libertate. În această ultimă ipoteză, interdicţia expulzării durează
până la executarea pedepsei privative de libertate ori până la considerarea ca
executată a respectivei pedepse (art. 92 alin. 2 raportat la art. 15 alin. 1 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în
România104)
În legătură cu măsura expulzării, în practică s-a ridicat problema
momentului la care se poate formula o contestaţie la executare, dacă este posibilă
104 Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.194 din 12 decembrie 2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 8 martie 2004, modificată şi completată ulterior republicării.
64
formularea cererii după executarea acesteia şi ce soluţie poate pronunţa instanţa
dacă, în cursul judecării contestaţiei la executare, cel condamnat este scos de pe
teritoriul ţării, măsura de siguranţă fiind executată.
Pentru ca solicitarea condamnatului să poată fi judecată în timp util, aşa
încât, în cazul admiterii, să aibă efecte juridice, este necesar, în mod evident, ca
ea să fie formulată înainte de executarea efectivă a măsurii de siguranţă. Cererea
poate fi formulată înainte de expirarea duratei pedepsei, întrucât, odată cu
admiterea definitivă a cererii de liberare condiţionată sau la expirarea pedepsei,
aşa cum am arătat, condamnatul va fi transferat în centrul de cazare străini, în
vederea expulzării. în această perioadă, în condiţiile în care formulează cerere de
acordare a statutului de refugiat în temeiul O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul
străinilor, din interpretarea art. 93 alin. (7) şi dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din
Legea nr. 122/2006 privind azilul în România105, rezultă că nu este permisă
scoaterea sa de pe teritoriul României până la soluţionarea definitivă şi
irevocabilă a cererii de acordare a statutului de refugiat.
Nici Codul de procedură penală, nici O.U.G. nr. 194/2002 nu conţin
prevederi cu privire la formularea unei contestaţii la executare. Din această cauză,
au existat situaţii în care, după respingerea cererii de acordare a statutului de
refugiat printr-o hotărâre civilă definitivă şi irevocabilă, condamnatul a fost
expulzat, deşi pe rolul instanţei penale se afla judecarea contestaţiei la executare
formulate de acesta, astfel că instanţa a respins cererea ca nefondată106.
Se pune întrebarea dacă o soluţie de admitere a contestaţiei la executare era
posibilă şi ce efecte ar fi putut avea, în condiţiile în care măsura de siguranţă a
fost deja executată la data pronunţării.
Conform art. 6 din Legea nr. 122/2006, împotriva solicitantului de azil nu
pot fi luate măsuri de expulzare, extrădare sau de returnare forţată de la frontieră
ori de pe teritoriul României, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 44 din Legea
nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului. Persoana care a fost
105 Publicată în Monitorul Oficial nr. 428 din 18 mai 2006;106 Trib. Bucureşti, Secţia penală, sentinţa nr. 1563 din 9 decembrie 2005, nepublicată. Trebuie precizat că, în concluziile sale, procurorul a solicitat respingerea contestaţiei la executare ca rămasă fără obiect.
65
recunoscută ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecţie subsidiară este protejată
împotriva expulzării, extrădării ori returnării în ţara de origine sau în orice stat în
care viaţa ori libertatea sa ar fi pusă în pericol sau în care ar fi supusă la torturi,
tratamente inumane ori degradante.
Fără a se aduce atingere prevederilor alin. (2) şi fără a afecta, în mod
automat, forma de protecţie de care beneficiază, persoana care a fost recunoscută
ca refugiat sau căreia i s-a acordat protecţie subsidiară poate fi îndepărtată de pe
teritoriul României, dacă există motive temeinice ca persoana în cauză să fie
considerată un pericol la adresa securităţii statului român sau dacă persoana în
cauză, fiind condamnată pentru o infracţiune gravă printr-o hotărâre definitivă,
constituie un pericol la adresa ordinii publice din România, prin infracţiune gravă
înţelegându-se orice infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa privativă de
libertate al cărei maxim special este de peste 5 ani107.
4. Executarea confiscării speciale
Confiscarea specială este o măsură de siguranţă care se dispune cu privire
la anumite bunuri expres prevăzute de lege.
Potrivit art.118 Cp.108, sunt supuse confiscării speciale:
a) bunurile produse prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală109;107 Legea nr. 122/2006 transpune următoarele documente internaţionale: - Directiva Consiliului nr 2001/55/CE privind standardele minime de protecţie temporară în eventualitatea unui fluz masiv de persoane strămutate şi măsurile de promovare a balanţei de eforturi între statele membre în vederea primirii unor astfel de persoane şi suportarea consecinţelor;
- Directiva Consiliului nr. 2003/9/CE din 27 ianuarie 2003 privind standardele minime pentru primirea solicitanţilor de azil;
- Directiva Consiliului nr. 2003/86/CE din 22 septembri 2003 privind dreptul la reunificarea familiei;- Directiva Consiliului nr. 2004/83/CE din 29 aprilie 2004 privind standardele minime pentru
calificarea şi statutul cetăţenilor ţărilor terţe sau apatrizilor ca refugiaţi sau ca persoane aflate în nevoie de protecţie internaţională şi conţinutul protecţiei acordate;108 Art. 118 Cp. a fost modificat prin art. I pct. 42 din Legea nr. 278/2006. Din această perspectivă menţionăm necorelarea noilor dispoziţii ale legii penale cu dispoziţiile procesual penale. Astfel, potrivit art. 118, modificat, sunt supuse confiscării speciale bunurile, în vreme ce în dispoziţiile art. 439 se utilizează în continuare termenul de lucruri (lucrurile confiscate, distrugerea lucrurilor confiscate), în aceste circumstanţe, în perspectiva elaborării noului Cod de procedură penală, se impune, de lege ferenda, modificarea art. 439, prin adaptarea terminologiei utilizate la prevederile art 118 Cp.109 Sunt supuse confiscării speciale atât bunurile şi valorile care au fost găsite la inculpat şi au servit sau erau destinate să servească la săvârşirea infracţiunii, cât şi sumele de bani ce au fost folosite pentru săvârşirea infracţiunii ori au fost dobândite ca urmare a activităţii infracţionale Atunci când infractorul a folosit în mod succesiv aceleaşi sume de bani la mai multe infracţiuni, el nu va putea fi obligat decât la plata sumei iniţial investite şi a sumelor dobândite prin săvârşirea infracţiunii (T.S., s.p., decizia nr. 1065/1978, în R.R.D.. nr 12, 1978, pag. 64). In cazul inculpatului trimis în judecată şi condamnat pentru infracţiunea de exercitare fără drept a
66
b) bunurile cane au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea unei
infracţiuni, dacă sunt ale infractorului sau dacă, aparţinând altei persoane, aceasta
a cunoscut scopul folosirii lor. Această măsură nu poate fi dispusă în cazul infrac-
ţiunilor săvârşite prin presă110;
c) bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei
infrac-pini, dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă sunt ale
infractorului. Când bunurile aparţin altei persoane confiscarea se dispune dacă
producerea, modificarea sau adaptarea a fost efectuată de proprietar ori de
infractor cu ştiinţa proprietarului;
d) bunurile care au fost date pentru a determina săvârşirea unei infracţiuni
sau pentru a răsplăti pe făptuitor111;
e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă
nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despă-
gubirea acesteia;
bunurile a căror deţinere este interzisă de lege.
Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranţă, care se execută în timp,
măsura de siguranţă a confiscării speciale se execută de îndată şi nu poate fi
revocată, întrucât reprezintă, practic, o trecere în proprietatea statului a unor
bunuri anume prevăzute de lege.
Potrivit art. 44 alin. (9) din Constituţia României, bunurile destinate,
folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în
condiţiile legii. Articolul 53 din Constituţie stabileşte care sunt situaţiile în care
exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns: numai prin lege şi
numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii,
unei profesii, prevăzută în art.281 Cp., nu i se poate aplica, pe lângă pedeapsa prevăzută de lege, şi măsura de siguranţă a confiscării speciale cu privire la sumele dobândite ca urmare a muncii depuse (T.S., s.p., decizia nr 473/1978, în R.R.D, nr.8, 1978, pag. 67;110 In cazul infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii, uneltele de muncă ale persoanei care săvârşeşte infracţiunea nu sunt supuse confiscării în temeiul art. 118 lit. b Cp., deoarece ele nu au servit la săvârşirea infracţiunii care, sub aspectul laturii obiective, se comite prin omisiunea de a obţine autorizaţie legală şi deci nu e susceptibilă a fi comisă prin folosire unor anumite lucruri. (T.S., s.p., decizia nr. 1371/1986, în R.R.D., nr.3, 1987, p.75). Cu privire la termenul de lucruri care au servit la săvârşirea unei infracţiuni, vz. C.S.J., s.p., decizia nr.4638/1999, în C 34, p.212; T.S., s.p., decizia nr. 155/1986, în R.R.D., nr.1, 1987, pag. 71.111 Sunt supuse confiscării speciale sumele de bani primite de inculpat de la femeile căror le-a întrerupt cursul sarcinii, deoarece acestea au fost date pentru a determina pe inculpat să săvârşească activitatea infracţională. (T.S., s. p., decizia nr.4501/1973, în R.R.D., nr.11, 1974, pag. 77).
67
a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor;
desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale,
ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi
dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să
fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod
nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Confiscarea specială reprezintă, aşadar, o restrângere a dreptului de
proprietate garantat de Constituţie.
Executarea măsurii de siguranţă a confiscării nu poate fi efectuată,
hotărârea penală fiind lipsită de finalitate, dacă dispoziţiile instanţei ce judecă
fondul cauzei nu sunt suficient de precise şi nu au în vedere, în perspectivă,
posibilitatea de a fi sau nu executate. În primul rând, pentru punerea în executare
a măsurii de siguranţă a confiscării speciale este necesar ca bunurile să fie
identificate şi ridicate încă din faza de urmărire penală. Bunurile vor fi conservate
de organele de urmărire penală până la pronunţarea unei soluţii definitive de către
instanţa de judecată. Nu de puţine ori s-a subliniat în practică, spre exemplu,
faptul că nu se poate dispune confiscarea unor corpuri delicte care nu au putut fi
găsite de organele de cercetare penală, deoarece o asemenea dispoziţie nu poate fi
executată112. Excepţie fac sumele de bani care, fiind bunuri de gen, pot fi achitate
de inculpat fără a fi necesară ridicarea lor de către organele de poliţie, precum şi
situaţiile în care se dispune confiscarea prin echivalent bănesc.
De asemenea, instanţa va preciza în minută, pentru ca ulterior să se poată
proceda la executarea măsurii, instituţia la care sunt depuse bunurile sau sumele
de bani, precum şi date cu privire la documentul care atestă acest fapt, spre
exemplu, numărul şi seria procesului-verbal întocmit de organele de poliţie.
Instanţa de judecată nu poate dispune măsura de siguranţă a confiscării
speciale în mod global cu privire la bunurile sustrase şi vândute de inculpaţi, ci
trebuie să individualizeze această măsură, care constituie o sancţiune de drept
penal, între participanţi neputând fi concepută o obligaţie solidară a acestora
112 C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 171/A/1994. în R.D.P. nr.4/1995, p.142;
68
pentru valoarea bunurilor care urmau să fie confiscate în condiţiile art. 118 lit. d)
C. pen. [art. 118 lit. e) C. pen. în reglementarea actuală]113.
Nu se poate dispune confiscarea unei sume de bani ce a fost pusă la
dispoziţie de organele de poliţie în vederea efectuării flagrantului.
Asemenea măsuri, precum cele la care am făcut referire mai sus, nu pot fi
executate, pentru lămurirea înţelesului dispoziţiei sau pentru constatarea
împiedicării la executare fiind necesară promovarea unei contestaţii la executare.
Pentru aplicarea măsurii de siguranţă este necesar însă să se dovedească
existenţa temeiurilor prevăzute de art. 118 C. pen., în sensul că sumele de bani
provin din săvârşirea unei infracţiuni, aparţin inculpatului etc. De asemenea,
hotărârea trebuie să cuprindă menţiuni cu privire la persoana de la care vor fi
confiscate bunurile; conform art. 118 lit. b) şi c) C. pen., pot fi confiscate şi
bunuri ce nu aparţin făptuitorului, dacă au fost folosite în orice mod la săvârşirea
infracţiunii şi persoana căreia îi aparţin a cunoscut scopul utilizării lor, precum şi
bunurile produse, modificate sau adaptate în scopul săvârşirii unei infracţiuni,
dacă au fost utilizate la comiterea acesteia şi dacă producerea, modificarea sau
adaptarea a fost făcută de proprietar sau de infractor cu ştiinţa proprietarului.
În situaţia în care bunurile nu aparţin infractorului, iar proprietarul nu a
cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă de la inculpat echivalentul bănesc al
acestora.
Articolul 118 alin. (4) C. pen. prevede că, dacă bunurile supuse confiscării
nu se găsesc, în locul lor se confiscă bani şi bunuri până la concurenţa valorii
acestora. Unii autori114 consideră că textul trebuie interpretat în sensul că se referă
numai la situaţiile prevăzute la art. 118 alin. (1) lit. a), d) şi e) C.pen., deşi nu se
distinge între acestea şi celelalte situaţii. Aceştia apreciază că scopul confiscărilor
prevăzute la art. 118 lit. b), c) şi f) C. pen., acela de a preveni comiterea de noi
fapte penale, nu poate fi atins prin confiscarea unei sume de bani sau a altor
bunuri, iar punerea în executare nu poate avea loc decât în măsura în care aceste
113 Trib Suceava, decizia penală nr. 354/1998, în R.D.P. nr. 3/1999, p. 130;114 Nicolae Volonciu, Raluca Moroşanu, op. cit., p. 98;
69
bunuri sunt găsite şi ridicate de organele de urmărire penală înainte de
pronunţarea instanţei de judecată, aşa cum am arătat mai sus. Un argument în
plus sunt dispoziţiile art. 118 alin. ultim C.pen., în care se arată că se confiscă şi
bunurile sau banii obţinuţi din exploatarea sau folosirea bunurilor supuse
confiscării, cu excepţia bunurilor prevăzute la art. 118 alin. (1) lit. b) şi c) C. pen.
De asemenea, textul trebuie interpretat în sensul în care aplicarea sa se face de
instanţa de judecată la pronunţare, în situaţia în care au fost administrate probe
suficiente care să ateste că aceste bunuri au existat, au fost dobândite, produse sau
primite de făptuitor. Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii prin care sa
dispus confiscarea unor sume de bani sau a unor bunuri în temeiul art. 118 alin.
(1) lit. a), d) şi e) C. pen. sau în cazurile în care confiscarea s-a făcut prin
echivalent bănesc, bunurile sau sumele de bani nu se găsesc sau nu sunt achitate
de făptuitor, se procedează la executarea silită a creanţei bugetare asupra
bunurilor făptuitorului, de către organele finanţelor publice locale.
Pentru punerea în executare şi executarea efectivă a măsurii confiscării
speciale se face distincţie în funcţie de natura bunului ce urmează a fi confiscat,
fiind necesar a se face trimitere la legislaţia fiscală.
În situaţia în care este vorba despre confiscarea unor sume în lei, dacă banii
au fost ridicaţi de la inculpat în cursul urmăririi penale, organele de poliţie vor
consemna sumele respective într-un cont special la unităţile trezoreriei statului
competente teritorial, organul ce le-a ridicat având obligaţia de a le declara la
organul de valorificare în termen de 48 de ore de la depunerea lor la trezorerie,
iar la data rămânerii definitive a hotărârii, o copie de pe aceasta se înaintează
organului de valorificare, urmând să procedeze la virarea sumelor la bugetul de
stat. Dacă suma de bani nu a fost ridicată de la inculpat, copia hotărârii prin care
s-a dispus confiscarea sumei de bani se înaintează organului fiscal, respectiv
serviciului finanţelor publice locale în a cărui rază domiciliază condamnatul,
pentru executare.
În situaţia în care s-a dispus confiscarea unei sume în valută, aceasta fiind
ridicată anterior de la inculpat, consemnarea sumei se face în cursul urmăririi
70
penale de organele de poliţie la o unitate bancară aleasă de organele de
valorificare. Când lucrurile confiscate urmează a fi preluate sau valorificate
potrivit dispoziţiilor legale, ele se predau organelor în drept; spre exemplu,
bijuteriile sau monedele din aur se predau la unitatea bancară competentă.
Dacă măsura confiscării speciale priveşte corpuri delicte, acestea vor fi
ridicate de la inculpat şi predate de organele de cercetare penală serviciului cazier
judiciar din cadrul unităţii de poliţie, urmând ca ulterior instanţa să se pronunţe
cu privire la confiscarea sau restituirea lor, iar la rămânerea definitivă a hotărârii
penale, după caz, să se procedeze la valorificarea lor potrivit O.G. nr. 14/2007
pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate,
potrivit legii, în proprietatea privată a statului115 sau, dacă nu pot fi valorificate, la
distrugerea acestora.
Atunci când măsura confiscării priveşte cantităţi de droguri sau bancnote
falsificate, acestea vor fi distruse, potrivit art. 439 alin. (2) C. proc. pen., în
prezenţa procurorului sau judecătorului, întocmindu-se proces-verbal cu privire la
acest aspect.
5. Executarea interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei
Potrivit art. 1181 Cp., interzicerea de a reveni în locuinţa familiei se poate
dispune, la cererea părţii vătămate, în ipoteza în care se constată că prezenţa
înlocuinţa familial a persoanei condamnate la pedeapsa închisorii de cel puţin 1
an pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice şi
psihice săvârşite asupra membrilor familiei, constituie un pericol grav pentru
ceilalţi membri ai familiei.
Prin „membru de familie”, se înţelege, potrivit art. 1491 C.pen., soţul sau
ruda apropiată, dacă aceasta din urmă locuieşte sau gospodăreşte împreună cu
făptuitorul.
115 Monitorul Oficial nr. 82 din 2 februarie 2007;
71
Măsura de siguranţă a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei, ca şi cea
a interzicerii de a se afla în anumite localităţi, se poate dispune pe o perioadă
determinată, de până la 2 ani.
Ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr.281/2003, executarea
acestei măsuri de siguranţă se face potrivit dispoziţiilor art.4391, care prevăd că,
atunci când prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura
de siguranţă reglementată de art. 1181 Cp., o copie de pe dispozitivul hotărârii se
comunică organului de poliţie în a cărui rază teritorială se află locuinţa familiei.
Dacă pedeapsa închisorii se execută într-un loc de detenţie, se face
menţiune în mandatul de executare a pedepsei închisorii să i se pună în vedere
condamnatului, la data liberării, să se prezinte la organul de poliţie. Mandatul de
executare a pedepsei închisorii va fi însoţit de o copie de pe dispozitivul hotărârii,
ce va fi trimisă comandantului locului de deţinere.
Organul de poliţie are îndatorirea să asigure executarea măsurii luate prin
supravegherea respectării interdicţiei de a nu reveni în locuinţa familiei şi să
sesizeze organul de urmărire penală în caz de sustragere de la executarea măsurii,
în vederea începerii cercetărilor sub aspectul infracţiunii de nerespectare a
hotărârilor judecătoreşti, prevăzută de art. 271 alin. (4) C. pen.
Deşi în Codul penal nu există dispoziţii cu privire la posibilitatea de a se
dispune această măsură în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale ori în
cursul judecăţii, după cum nu există reglementare nici la nivelul legii procesuale
penale (în acest sens, amintim dispoziţiile art. 162 şi 435, potrivit cărora
singurele măsuri provizorii care pot fi luate în cursul procesului penal sunt
obligarea la tratament medical şi internarea medicală), în art. 26 din Legea nr.
217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie116 se menţionează
faptul că, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, instanţa de judecată, la
cererea victimei ori din oficiu, ori de câte ori există probe sau indicii temeinice că
un membru de familie a săvârşit un act de violenţă cauzator de suferinţe fizice
116 Legea nr 217 din 22 mai 2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 29 mai 2003, modificată şi completata ulterior.
72
sau psihice, poate dispune, prin încheiere motivată, în mod provizoriu, măsura
interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei.
Rezultă că, de lege ferenda, în perspectiva elaborării noului Cod de
procedură penală, se impune modificarea, atât a prevederilor de drept penal
substanţial, cât şi a celor de procedură penală în vederea instituirii posibilităţii ca
această măsură de siguranţă să poată fi dispusă cu caracter provizoriu înainte de
soluţionarea cauzei penale respective117.
6. Revocarea măsurilor de siguranţă
Conform dispoziţiilor art.437118, pot fi revocate următoarele măsuri de
siguranţă:
a) interzicerea unei funcţii sau profesii;
b) interzicerea de a se afla în anumite localităţi.
Anterior adoptării Legii nr. 356/2006, puteau fi revocate şi măsurile de
siguranţă cu caracter medical. De lege lata, în condiţiile reglementării posibilităţii
de a se dispune încetarea obligării la tratament medical ori a internării medicale
(act de dispoziţie care poate fi luat în ipoteza în care se constată că temeiurile în
baza cărora a fost luată măsura de siguranţă au încetat să mai existe), instituţia
revocării acestor măsuri de siguranţă a devenit lipsită de substanţă.
Cererea de revocare a uneia dintre măsurile de siguranţă menţionate mai
sus poate fi făcută de persoana cu privire la care s-a luat măsura sau de procuror.
Măsura expulzării şi confiscării speciale nu pot fi revocate119. În acest sens,
s-a decis că măsura de siguranţă se dispune pe o durată nedeterminată şi nu poate
fi înlăturată decât pentru motivele prevăzute în dispoziţiile art. 117 alin. (4)120
C.pen., împrejurările de ordin personal ale inculpatului fiind fără relevanţă, cu
117 Ion Neagu, op. cit., p. 426;118 Art. 437 a fost modificat prin art. I pct. 215 din Legea nr. 356/2006. Anterior acestei modificări, se putea solicita şi revocarea măsurilor de siguranţă medicale;119 Nicole Volonciu, op. cit., p. 403;120 Persoanele prevăzute la art. 117 C.pen. nu vor fi expulzate dacă există morive serioase de a se crede că riscă sa fie supuse la tortură în statul în care urmează a fi expulzate;
73
atât mai mult cu cât expulzarea nu se regăseşte între măsurile de siguranţă care
pot fi revocate conform art. 437 alin. (1) C. proc. pen.121
Din punct de vedere procedural, citarea persoanei asupra căreia s-a luat
măsura de siguranţă este obligatorie.
Din economia textului reiese că participarea procurorului este obligatorie,
nu însă şi asistenţa juridică a persoanei cu privire la care s-a luat măsura. Se
consideră că, dacă legiuitorul ar fi avut intenţia ca asistenţa juridică să fie
obligatorie şi în asemenea situaţie, ar fi prevăzut expres acest lucru, aşa cum a
făcut-o în cazul art. 434 C. proc. pen. Un alt argument în favoarea acestei idei
este împrejurarea că, în varianta anterioară adoptării Legii nr. 356/2006, se
prevedea expres faptul că, în situaţia în care cel internat nu are apărător, i se
asigură un avocat din oficiu, rezultând că asigurarea asistenţei juridice este
obligatorie numai în cazul în care persoanei i s-a aplicat măsura de siguranţă a
internării medicale122.
Măsura poate fi revocată în situaţia în care temeiurile care au impus luarea
acesteia au încetat, cu alte cuvinte, când se constată că măsura de siguranţă nu
mai este necesară, deoarece persoana asupra căreia s-a luat măsura nu se mai află
în situaţia în care exercitarea unei funcţii sau profesii ori deplasarea sa în anumite
localităţi ar prezenta un pericol pentru societate. Spre exemplu, persoana căreia i
s-a aplicat măsura de siguranţă a interzicerii exercitării unei funcţii sau profesii
face dovada că a dobândit capacităţile şi abilităţile necesare pentru a ocupa
funcţia sau profesia respectivă, prin promovarea unui examen. În toate situaţiile,
persoana care formulează cererea trebuie să dovedească împrejurarea că nu mai
există pericolul pentru societate, respectiv temeiurile pentru care s-a luat măsura
de siguranţă.
121 Trib. Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr. 1481/F din 16 noiembrie 2004,în C.P.J.P 2000-2004,p. 208;122 Textul art. 437 C.proc.pen., anterior modificărilor intervenite prin Legea nr. 356/2006, era următorul: “(1) Persoana cu privire la care s-a luat una din măsurile prevăzute în art. 113-116 din Codul penal poate cere instanţei în a cărei raza teritorială locuieşte, revocarea măsurii, când temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat. Revocarea poate fi cerută şi de procuror. Soluţionarea cererii se face cu citarea persoanei cu privire la care este luată măsura, ascultându-se şi concluziile apărătorului şi procurorului.(2) Dacă cel internat nu are apărător, i se asigură un avocat din oficiu.”
74
Anterior modificării art. 437 C. proc. pen., cu privire la competenţa
materială şi teritorială a soluţionării cererii de revocare a măsurilor de siguranţă
s-a arătat că, întrucât textul de lege face referire la „instanţă" în general, se aplică
dispoziţiile comune, instanţa competentă material fiind judecătoria.
Din punct de vedere teritorial, competentă este judecătoria în a cărei
circumscripţie teritorială locuieşte făptuitorul, iar nu instanţa de executare.
Modificarea textului ca urmare a adoptării Legii nr. 356/2006 a rezolvat
problema competenţei de soluţionare a cauzei, cererea de revocare a măsurilor de
siguranţă prevăzute la art. 115 şi art. 116 C. pen. fiind de competenţa instanţei
corespunzătoare în grad instanţei de executare în a cărei circumscripţie locuieşte
condamnatul. Aceasta este cea mai în măsură să se pronunţe cu celeritate cu
privire la solicitarea de revocare a măsurii de siguranţă.
Se remarcă unele dispoziţii ale legilor speciale care au incidenţă în
domeniu. Astfel, conform art. 28 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi
combaterea violenţei în familie, persoana cu privire la care s-a luat măsura de
siguranţă a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei poate cere oricând, în
cursul procesului penal, instanţei competente să judece fondul cauzei revocarea
măsurii când temeiurile care au impus luarea acesteia au încetat.
75
Capitolul IV: Măsurile de siguranţă în procesul penal din perspectiva noului Cod de procedură penală.
Proiectul noului Cod de procedură penală are drept scop esenţial crearea
unui cadru legislativ modern în materie procesuală penală, care să răspundă pe
deplin imperativelor funcţionării unei justiţii moderne, adaptate aşteptărilor
sociale, precum şi necesităţii creşterii calităţii acestui serviciu public.
Noul cod încearcă să găsească echilibrul optim între necesitatea unui
proces de soluţionare rapidă şi eficientă a unei cauze penale prin simplificarea
procedurilor penale şi respectarea strictă a drepturilor fundamentale ale omului,
urmărind totodată şi crearea unei jurisprudenţe unitare, în acord cu jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, noul cod încorporează standardele
Curţii Europene a Drepturilor Omului, precum şi reglementările din sfera
pilonului III al Uniunii Europene pentru crearea unui spaţiu al justiţiei, libertăţii
şi securităţii.
În ce priveşte luarea măsurile de siguranţă cu caracter medical în cadrul
procesului penal (obligarea la tratament medical şi internarea medicală
povizorie), noul cod reglementează această procedură în cadrul Titlului V, din
Partea Generală, titlu consacrat măsurilor procesuale, şi anume în Capitolul II –
„ Aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă cu caracter medical ”.
În cadrul acestui capitol se regăsesc două subsecţiuni, în care procedura de
luare a măsurilor de siguranţă este tratată pentru fiecare în parte, spre deosebire
de actualul Cod de procedură care tratează acest aspect într-un singur articol (art.
162 – „Luarea măsurilor de siguranţă”). Se poate observa astfel, o reglementare
mult mai detaliată a procedurii de aplicare a măsurilor de siguranţă din partea
noului cod, acesta reglementând în art. 246 şi art. 248 condiţiile de aplicare a
măsurilor de siguranţă cu caracter medical, iar în cadrul art. 247 şi art. 249,
procedura de aplicare şi de ridicare a acestor măsuri.
Proiectul nu aduce modificări substanţiale condiţiilor de luare a măsurilor
de siguranţă, acestea fiind dispuse în continuare în situaţia în care suspectul sau
76
inculpatul prezintă pericol pentru societate din cauza unei boli sau a unei
tulburări psihice, ori dacă acesta este bolnav mintal sau consumator cronic de
substanţe psihoactive, iar instanţa apreciază că, prin luarea acestor măsuri, starea
de pericol va fi înlăturată.
Noul cod modifică însă categoria acelor care pot să dispună luarea acestor
măsuri. Astfel, dacă în actualul cod instanţa este singura îndrituită să dispună
luarea măsurilor cu caracter provizoriu atât în cadrul urmăririi penale cât şi în
cadrul judecăţii, proiectul noului cod prevede că : ” judecătorul de drepturi şi
libertăţi pe durata urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară în cursul
procedurii de cameră preliminară sau instanţa în cursul judecăţii poate dispune
obligarea provizorie la tratament medical sau internarea medicală”.
Se pot observa unele modificări substanţiale introduse de noul cod în
legătura cu participanţii în procesul penal, modifcări care au incidenţă cu
aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă, şi care deci, necesită unele
precizări. Astfel:
- judecătorul de drepturi şi libertăţi este acela care, în cadrul instanţei,
potrivit competenţei acesteia, soluţionează cererile, propunerile, plângerile,
contestaţiile sau orice alte sesizări privind: măsurile preventive, măsurile
asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter provizoriu, actele procurorului în
cazurile prevăzute de lege, încuviinţarea percheziţiilor, tehnicilor speciale de
supraveghere sau cercetare ori a altor procedee probatorii potrivit legii,
administrarea anticipată a probelor, sau orice alte cazuri prevăzute de lege.
- judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul
instanţei, potrivit competenţei acesteia verifică legalitatea trimiterii în judecată
precum şi a administrării probelor ori a efectuării actelor procesuale de către
organele de urmărire penală, soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de
netrimitere în judecată precum şi orice alte cauze prevăzute de lege.
- iar camera preliminară este aceea instituţie nouă, prin care se urmăreşte
rezolvarea chestiunilor ce ţin de legalitatea trimiterii în judecată şi de legalitatea
77
administrării probelor, asigurându-se premisele pentru soluţionarea cu celeritate a
cauzei în fond.
O altă modificare importantă pe care noul cod o introduce în legătură cu
condiţiile de aplicare a măsurilor de siguranţă se referă la durată acestor măsuri.
Astfel, dacă actualul cod prevede că măsurile de siguranţă nu pot fi luate în mod
provizoriu în cadrul urmăririi penale pe o durată mai mare de 180 zile, proiectul
noului cod prevede că acestea durează până la însănătoşire sau până la obţinerea
unei ameliorări care să înlăture starea de pericol.
În ceea ce priveşte procedura de aplicare şi de ridicare a măsurilor de
siguranţă, noul cod introduce o serie de noi aspecte. Astfel, procurorul care
efectuează sau supraveghează urmărirea penală, dacă apreciază că sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege, înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi sau
judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa
să judece cauza în primă instanţă o propunere motivată de luare faţă de inculpat a
măsurii de siguranţă cu caracter medical corespunzătoare. Propunerea va fi
însoţită de actele medicale sau de expertiza medico-legală din care să rezulte
necesitatea aplicării măsurii. Judecătorul sesizat fixează termen de soluţionare a
propunerii în cel mult 5 zile de la data înregistrării acesteia şi dispune citarea
suspectului sau inculpatului. Soluţionarea propunerii se face numai după
ascultarea suspectului sau inculpatului, şi în prezenţa unui avocat, ales sau numit
din oficiu. Propunerea se soluţionează şi în lipsa suspectului sau inculpatului
atunci când acesta nu se prezintă, deşi a fost legal citat, dar numai în prezenţa
avocatului, ales sau numit din oficiu, căruia i se dă cuvântul pentru a pune
concluzii. Participarea procurorului este obligatorie.
Suspectul sau inculpatul are dreptul ca la soluţionarea propunerii de luare a
măsurii de siguranţă provizorie să fie asistat şi de către un medic desemnat de
acesta, care poate prezenta concluzii judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de medicul specialist desemnat
de acesta şi la alcătuirea planului terapeutic. Se poate observa aici că alin. 11 al
art. 429 din actualul cod de procedură privind dreptul inculpatului de a fi asistat
78
de către un medic desemnat de acesta în momentul luării unei măsuri cu caracter
medical împotriva sa, introdus de legea 356/2006 în cadrul secţiunii de punere în
executare a măsurilor de siuranţă, lucru pe care mulţi autori l-au criticat, este
acum corect reglementat în proiectul noului cod în cadrul secţiunii de aplicare a
măsurilor de siguranţă, acest alineat făcând referire la procedura de luare a unei
măsuri de siguranţă, şi nu de punere în executare a unei hotărâri definive.
Asupra propunerii de luare a unei măsuri de siguranţă cu caracter
provizoriu, judecătorul se pronunţă printr-o încheiere care nu poate fi contestată,
iar dacă admite propunerea, judecătorul dispune aplicarea măsurii de siguranţă.
În cazul când după dispunerea măsurii s-a produs însănătoşirea suspectului
sau inculpatului sau a intervenit o ameliorare a stării sale de sănătate care înlătură
starea de pericol pentru siguranţa publică, judecătorul de drepturi şi libertăţi sau
judecătorul de cameră preliminară care a luat măsura dispune, la sesizarea
procurorului ori a medicului de specialitate sau la cererea suspectului sau
inculpatului, ridicarea măsurii luate.
Dacă după dispunerea măsurii s-a dispus sesizarea instanţei prin
rechizitoriu, ridicarea acesteia, se dispune de către judecătorul de cameră
preliminară sau, după caz, de către instanţa de judecată în faţa căreia se află
cauza.
Referitor la punerea în executare a măsurilor de siguranţă, noul cod, în
cadrul Titlului V din Partea Specială privind Executarea Hotărârilor Penale, nu
aduce modificări semnificative faţă de actualul cod. Conţinutul articolelor privind
punerea în executare a măsurilor de siguranţă, privind obligaţiile impuse prin
luarea acestora sau menţinerea, înlocuirea ori încetarea lor, nu suferă modificări
semnificative, ci doar mici modificări, mai ales privind exprimarea. Singura
modificare importantă adusă acestui capitol, este aceea că nu mai sunt prevăzute
articolele privind punerea în executare a interzicerii de a se afla în anumite
localităţi, a expulzării ori a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o durată
determinată, proiectul noului cod făcând referire la Noul Cod Penal, care prevede
în cadrul art. 109 ca măsuri de siguranţă doar obligarea la tratament medical,
79
internarea medicală,interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a
exercita o profesie, o meserie ori o altă activitate şi confiscarea specială.
Privind executarea hotărârilor penale, în cadrul noului cod, au fost avute în
vedere şi observaţiile formulate de reprezentanţii Institutului Naţional de
Medicină Legală. Reglementarea propusă nu mai cuprinde acele dispoziţii din
Codul de procedură penală în vigoare care nu erau compatibile cu legislaţia în
vigoare în domeniu ori cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în
materie, şi care constituiau o intruziune nejustificată a instanţei în prescrierea
unui tratament medical de către specialişti. S-a încercat astfel, menţinerea unui
echilibru între respectarea drepturilor persoanelor condamnate ori cu privire la
care organele judiciare au dispus luarea unor măsuri, şi necesitatea simplificării şi
accelerării procedurilor.
Proiectul noului cod creează un cadru legislativ modern în ce priveşte
aplicarea provizorie a măsurilor de siguranţă precum şi punerea în executare a
acestora, reuşind să păstreze soluţiile de drept existente care s-au dovedit a fi
viabile în practică sau a căror utilizare constituie o obişnuinţă pentru practică, şi
să modifice corespunzător toate acele soluţii care au devenit desuete sau care au
evidenţiat o serie de anomalii în practică, precum şi să introducă soluţii noi,
bazate pe experienţe comparative pozitive sau orientate către efectele favorabile
aşteptate, toate ca urmare a studiului doctrinei dreptului procesual penal din
sistemul intern precum şi din sistemele europene.
80
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:
I. Tratate, cursuri, monografii:
1. Antoniu George şi colab., Practica judiciară penală, vol. II, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1990;
2. Beliş Vladimir şi colab., Tratat de Medicină legală, Ed. Medicală,
Bucuresti 1995;
3. Bîrsan Corneliu, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu
pe articole. Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. C.H. Beck, Bucureşti 2006;
4. Boroi Alexandru, Nistoreanu Gheorghe, Drept penal. Partea generală,
ediţia a IV-a revizuită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2004;
5. Bulai Costică, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. ALL,
Bucureşti, 1997;
6. Brânzei Petre, Itinerar psihiatric, Ed. Junimea Iaşi, 1979;
7. Dongoroz Vintilă, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală,
Ed. Academiei,Bucureşti, 1975;
8. Istrate Ion, Libertatea persoanei şi garanţiile ei procesual penale, Ed.
Scrisul Românesc, Craiova, 1984;
9. Lorincz Anca Lelia, Drept procesual penal, Partea generală, Ed. Univers
Juridic, Bucureşti, 2008;
10. Mitrache Constantin, Drept penal român. Partea generală, Casa de editură
şi presă “Şansa” SRL Bucureşti, 1995;
11. Mateuţ Gheorghiţă, Tratat teoretic şi practic de procedură penală, partea
generală vol.I, Ed. C.H.Beck, 2007;
12. Neagu Ion, Tratat de drept procesual penal: partea generală, Ed. Global
Lex, Bucuresti, 2004;
13. Nistoreanu Gheorghe, Drept procesual penal, Partea Generală, Ed.
Continent XXI, Bucureşti, 1994;
14. Pasca Viorel, Măsurile de siguranţă – sancţiuni penale, Ed. Lumina Lex,
1998;
81
15. Papadopol Vasile, Popovici Mihai, Repertoriu de practică judiciară
penală pe anii 1981-1985, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1986;
16. Theodoru Grigore, Drept procesual penal, partea generală, Ed.
“Cugetarea” Iasi, 1996;
17. Tulbure Alexandru Ştefan, Procedură penală română. Partea generală,
vol. I, Ed. Omnia Uni-S.A.S.T., Braşov, 1998;
18. Volonciu Nicolae, Tratat de procedură penală, vol. I şi II, Bucureşti, 2001;
19. Volonciu Nicolae, Moroşanu Raluca, “Codul de procedură penală
comentat – executarea hotărârilor judecătoreşti”, Ed. Hamangiu 2007;
II. Acte normative:
1. Constituţia României revizuită, pubicată în Monitorul Oficial nr.
2. Codul de procedură penală, adoptat în 1968 cu modificările ulterioare;
3. Codul penal, adoptat în 1968 cu modificările ulterioare;
4. Hotărârea Guvernului nr. 829/2007 pentru aprobarea tezelor prealabile
privind noul proiect al Codului de procedură penală;
5. Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie,
publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367 din 29 mai
2003, modificată şi completată ulterior;
6. Legea nr. 301/2004 (noul Cod penal), publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 575 din 29 iunie 2004, rectificată în Monitorul
oficial al României nr. 303 din 12 apr. 2005;
7. Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de
procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006;
8. Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse
de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006;
82
9. Legea 4/2008 privind prevenirea si combaterea violenţei cu ocazia
competiţiilor şi a jocurilor sportive, publicată în “Monitorul Oficial” nr.
24 / 11 ianuarie 2008;
III. Reviste si publicaţii:
1. Diaconescu Horia, ”Cu privire la posibilitatea procurorului de a sesiza
instanţa de judecată, cu luarea măsurilor de siguranţă a obligării la
tratament medical şi a internării medicale prevăzute de art.113 şi art. 114
din Codul Penal ” în R.D. nr. 8/2003;
2. Lorincz Anca-Lelia şi Lorincz Adrian “O nouă măsură de siguranţă” în
Revista de Drept penal, nr. 2/2008;
3. L.Margocsy, "Regimul juridic al internării medicale" în R.D. nr. 9-
12/1990;
4. Papadopol Vasile "Confiscarea specială în practica judiciară" în R.R.D.,
nr. 5/1983 ;
IV. Practică judiciară:
1. Culegere de hotărâri CEDO pe 2003 - 2005, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007;
2. Curtea Consituţională a României, Decizia nr. 76 din 20 mai 1999,
definitivă, publicată în Monitorul Oficial nr. 323 din 6 iulie 1999;
3. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 13/2008, pronunţată în
şedinţa din 18 februarie 2008 (comunicată);
4. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 1490 din 25 martie
2003, www.scj.ro;
5. Curtea Supremă de Justiţie, Secţia penală, decizia nr. 2742 din 6 iunie
2003, în Revista Pandectele romane, nr. 4/2004 (iulie/august);
6. Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 171/A/1994. în
R.D.P. nr.4/1995;
83
7. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 947/1973, în R.R.D.,
nr.9/1973;
8. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 3334/ 1974, în R.R.D.,
nr.6/1976;
9. Tribunalul Jud. Timiş, decizia penală nr. 69/1978, cu Note aprobative de I.
Neagu şi V. Pătulea în R.R.D. nr. 1/1979;
10. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1065/1978, în R.R.D.,
nr.12/1978;
11. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. . 925 din 1982, în R.R.D., nr.
3/1983;
12. Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr. 689 din 1983, în R.R.D., nr.
7/1984;
13. Tribunalul Jud. Timiş, decizia penală nr.107/1972, în R.R.D., nr.1/1973;
14. Tribunalul Jud. Timiş, sentinţa penală nr.89/1979 (cu o Notă aprobativă de
I.Bolda şi o Notă critică de M.Cara-Thasse), în R.R.D., nr.12/1980;
15. Tribunalul Jud. Suceava, decizia penală nr. 354/1998, în R.D.P. nr.
3/1999;
16. Tribunalul Mun. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr.474/1990 în
Culegere de practică judiciară pe anul 1990, cu Note de Vasile Papadopol;
17. Tribunalul Bucureşti, Secţia I penală, sentinţa nr. 1481/F din 16 noiembrie
2004, în C.P.J.P 2000-2004;
84
CUPRINS
Capitolul I : Consideraţii generale privind măsurile procesuale...................................................2
1. NOŢIUNE ŞI CARACTERIZARE................................................................................................22. CATEGORII DE MĂSURI PROCESUALE....................................................................................4
CAPITOLUL II : MĂSURILE DE SIGURANŢĂ ÎN PROCESUL PENAL.......................6
1. NOŢIUNEA DE MĂSURI DE SIGURANŢĂ..................................................................................62. CONDIŢII GENERALE PENTRU LUAREA MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ......................................8
a) Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală............................................................8b) Existenţa stării de pericol...............................................................................................10
3. MĂSURILE DE SIGURANŢĂ CA MĂSURI PROCESUALE..........................................................133.1. Obligarea la tratament medical...................................................................................15
3.1.1 Luarea provizorie a măsurii obligării la tratament medical...................................163.1.2 Luarea definitivă a măsurii obligării la tratament medical....................................233.1.3 Punerea în executare a obligarii la tratament medical...........................................253.1.4 Înlocuirea şi încetarea obligării la tratament medical............................................283.1.5 Infracţiunea de sustragere de la tratamentul medical.............................................32
3.2. Internarea medicală.....................................................................................................333.2.1. Luarea provizorie a măsurii de siguranţă a internării medicale...........................363.2.2 Luarea definitivă a măsurii internării medicale.....................................................413.2.3. Punerea în executare a măsurii de siguranţă a internării medicale.......................433.2.4. Menţinerea, înlocuirea sau încetarea măsurii internării medicale........................46
3.3. Interzicerea accesului la competiţiile sau la jocurile sportive....................................48a) Procedura în cursul urmăririi penale...........................................................................52b) Procedura în cursul judecăţii......................................................................................53
CAPITOLUL III: PUNEREA ÎN EXECUTARE A ALTOR MĂSURI DE SIGURANŢĂ....................................................................................................................................................58
1. PUNEREA ÎN EXECUTARE A MĂSURII DE SIGURANŢĂ A INTERZICERII UNEI FUNCŢII SAU PROFESII...................................................................................................................................582. PUNEREA ÎN EXECUTARE A MĂSURII DE SIGURANŢĂ A INTERZICERII DE A SE AFLA ÎN ANUMITE LOCALITĂŢI..............................................................................................................593. EXECUTAREA EXPULZĂRII...................................................................................................604. EXECUTAREA CONFISCĂRII SPECIALE..................................................................................665. EXECUTAREA INTERDICŢIEI DE A REVENI ÎN LOCUINŢA FAMILIEI.......................................716. REVOCAREA MĂSURILOR DE SIGURANŢĂ............................................................................73
CAPITOLUL IV: MĂSURILE DE SIGURANŢĂ ÎN PROCESUL PENAL DIN PERSPECTIVA NOULUI COD DE PROCEDURĂ PENALĂ...........................................76
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:.............................................................................................81
CUPRINS....................................................................................................................................85
85