lll1

Clădiri multifuncţionale şi spaţii polivalente, revitalizarea

fondului construit prin conversie

Plan lucrare:

Introducere, motivaţie……………………………………………………………….pag.2

Capitolul I :

1.1. Istoric şi evoluţia zonei……………………………………………………….pag.3

1.2. Istoric şi situaţia generală a cinematografelor……………………………..pag.6

1.3. Istoric clădire…………………………………………………………………...pag.8

Capitolul II :

2.1. Conversia spaţiilor arhitecturale……………………………………………pag.10

2.2. Clădiri multifuncţionale şi spaţii polivalente……………………………....pag.17

2.3. Spaţii de birouri , Café / Bar…………………………………………………pag.22

Capitolul III :

3.1 Descriere clădire, studiu tehnic şi arhitectural…………………………….pag.26

3.2 Propunere intervenţie………………………………………………………...pag.29

Concluzii generale…………………………………………………………………..pag.31

Bibliografie……………………………………………………………………………pag.32

Anexa : Imagini repezentative Cinema Capitol şi Grădina de Vară Capitol

Constantin Mihai Nicolae 1

Introducere, motivaţie :

Mergând pe străzile oraşului, şi spun oraşului fără a-i atribui vreun nume

pentru că este o situaţie general valabilă pentru orice oraş din România, rămâi cu o

senzaţie destul de tristă, totul este cam gri… În ultimii ani pot spune că am observat

mici schimbari in bine in privinţa aspectului oraşului şi a stării clădirilor dar sunt nişte

schimbări care se deruleaza mult prea lent şi sunt acoperite de multe alte puncte

negative. Şantierele sunt mult prea dezorganizate si se întind pe perioade de timp

mult mai lungi decât ar trebui iar treaba de obicei este făcută de mântuiala şi astfel

apar lucrări de reparaţii făcute la lucrările de reparaţii anterioare şi tot aşa, astfel

încât firmele de construcţii ce deţin monopolul să aibă permanent asigurate lucrări.

Trecând peste cele spuse consider, in ceea ce priveşte Bucureştiul, că are o

istorie bogată şi un potenţial enorm de a deveni un oraş frumos şi respectabil. Din

punct de vedere al fondului construit in Bucureşti zac o mulţime de clădiri ce vorbesc

despre istoria dezvoltarii sale şi au un potenţial de valorificare foarte mare, au nevoie

doar de atenţie şi de interesul statului în primul rând şi al cetăţenilor. În prezent, am

observat, că în ceea ce priveşte lucrările desfaşurate pentru “îmbunătaţirea” imaginii

oraşului există o mişcare predilectă de distrugere a tot ce înseamnă istorie. Acele

clădiri care compun istoria, dar care se află într-o stare jalnică, în ochii multora

constituie doar nişte impedimente în dezvoltare şi un factor ce strică imaginea

oraşului şi în concluzie se vor a fi dărâmate.

După părerea mea istoria acestui oraş nu trebuie ştearsa ci valorificată. Orice

oraş important care se respectă din ţările dezvoltate, are un centru istoric şi are grijă

de clădirile istorice. Metode de valorificare există, interesul lipseşte.

Un oraş fără istorie este un oraş fără identitate.

În consecinţa în lucrarea ce urmează voi aborda tema revitalizării fondului

construit în paralel cu metode de a realiza acest lucru şi voi încerca să aduc cât mai

multe argumente pentru a arăta că trebuie să avem grijă de istoria oraşului şi că

putem face acest lucru valorificând clădirile nu înlocuindu-le. Pe lângă aceasta voi

încerca în special să argumentez ideile de mai sus aplicându-le în cazul clădirii

studiate ce va reprezenta tema de prediplomă şi diplomă.


Capitolul I :

1.1 Istoric şi evoluţia zonei :

Bucureştiul este un oraş plin de istorie în care arhitectura are o diversitate

foarte mare în funcţie de perioada în care a fost făcută şi spune foarte multe despre

viaţa şi activităţile oamenilor, despre evoluţia oraşului. Pentru a putea situa în timp şi

spaţiu clădirea cinematografului “Capitol” voi face o scurtă incursiune în timp în care

să prezint pe scurt situaţia arhitecturii şi viaţa din perioada de graţie a acestei clădiri.

După sfârşitul primului război mondial, când s-a clarificat sitaţia statutului

naţional burgez s-au schimbat în mod esenţial şi condiţiile dezvoltării economiei ţării.

A crescut potenţialul economic în general, volumul producţiei agricole, comerţul

intern şi extern s-a intensificat şi legăturile cu ţările occidentale au ajutat la

pătrunderea capitalului străin în mai toate ramurile principale ale economiei

naţionale. Până când în perioada dintre 1922 şi 1928 s-a ajuns la o stabilizare

vremelnică şi parţială a capitalismului în România. Toate acestea au condus şi la o

îmbogăţire a burgheziei în discrepanţă cu clasa muncitoare şi ţărănimea care se

afundau din ce în ce mai mult în sărăcie şi datorii. În aceste condiţii apare un

contrast puternic între cartierele centrale ale oraşului cu palatele instituţiilor

burgheze, magazinele luxoase şi vilele confortabile prevăzute cu toate dotările

edilitare şi periferiile întinse cu un caracter aproape rural. În perioada imediat

următoare sfarşitului razboiului nu s-au înregistrat mişcari semnificative în domeniul

urbanistic, lucrări întreprinse în această perioadă fiind în special crearea unor

cartiere noi de locuinţe, executarea câtorva lucrări edilitare ca degajarea şi lărgirea

actualului Bulevard Bălcescu şi a Căii Griviţei de la Gara de Nord în sus, construirea

câtorva edificii administrative dintre care cele mai multe erau ale Ministerului de

Finanţe şi câteva imobile de birouri ale unor societaţi particulare.

Curentrul stilistic dominant în arhitectura acestei perioade a fost o continuare

a celui naţional din perioada anterioară, la baza căruia fusese aşezata ideea

progresistă a afirmării specificului naţional in artă, curent având ca promotori pe

arhitecţii Ion Mincu şi Petre Antonescu. Noua orientare a avut însa la bază un

tradiţionalism specific ideologiei vârfurilor burgheziei care a dus la o arhitectură

emfatică şi la o îndepărtare accentuată de opera înaintaşilor. S-a crezut că pentru a

imprima clădirilor realizate un caracter original naţional este suficientă folosirea

mecanică, împrumutarea şi îmbrăcarea în mod necritic a faţadelor şi interioarelor cu

elemente decorative, adresându-se adeseori unor elemente nesemnificative,


producând astfel o perioadă de decadenţă. Cerinţele economiei care au impus o

limitare a plasticii decorative, cât şi talentul şi poziţia realistă a unora dintre arhitecţi

au dus totuşi la realizarea unor clădiri valoroase, care se sustrag adesea în mare

măsură caracteristicilor negative ale stilului apreciat de burghezie.

Experienţa profesională aprofundată, orientarea realistă, precum şi adoptarea

unei metode corecte de concepere a arhitecturii au dat posibilitatea totuşi unor

arhitecţi să realizeze opere valoroase, care reuşesc în mare măsură să nu cadă

pradă caracteristicilor negative ale celor două curente, tradiţionalist şi modernist.

Alături de arhitecţi care au devenit cunoscuţi prin activitatea lor de dinainte de primul

război mondial şi din perioada care i-a urmat se conturează in jurul anilor 1930-1940,

personalitatea creatoare a unor arhitecţi, printre care amintim în mod special pe

Horia Creangă, Duiliu Marcu, Octav Doicescu, Petre Antonescu şi Henrieta

Delavrancea. Aceştia, putem spune, că au contribuit semnificativ la imaginea

arhitecturală a oraşului Bucureşti, arhitectură ce este încă prezentă şi compune

imaginea principalelor bulevarde din prezent şi nu numai. În arhitectura realizată de

aceşti mari arhitecţi “folosirea stilizată şi echilibrată a formelor caracteristice stilurilor

istorice nu apare desuetă. Arhitectura trecutului nu respiră în aceste clădiri decât prin

ceea ce are ea ca esentă, mai ales în ceea ce priveşte principiile valabile şi azi,

pentru urmărirea şi realizarea frumosului” (Grigore Ionescu – Istoria arhitecturii în

România).

Cinematograful “Capitol” se afla în zona de centru a oraşului, mai exact pe

Bulevardul Regina Elisabeta (fig.1.), bulevard rezultat în urma perforării ţesutului

urban ce în trecut se numea mahalaua Sărindar. Bulevardul porneşte de la

Universitate şi se intersecteaza cu bd-ul Calea Victoriei coborând în continuare către

(fig.1.) Bulevardul Regina Elisabeta (fig.2.) Casa Centrala a Armatei

piaţa Mihail Kogalniceanu, pentru o anumită perioadă bulevardul numindu-se astfel.

Pe unul din colţurile intersecţiei celor două bulevarde, pe locul fostei biserici


Sărindar, a fost ridicata în anul 1912, după planurile arhitecţilor Dimitrie Maimarolu,

Victor Ştefanescu şi Ernest Doneaud, clădirea Cercului Militar (fig.2.), construcţie

realizată în stil neoclasic eclectic cu bogate influenţe italiene având o largă

perspectivă spre platoul dintre bd. Regina Elisabeta şi strada Constantin Mile. În

acelaşi an 1912 este ridicată şi clădirea cinematografului şi cea a grădinii de vară

“Capitol” din strada Constantin Mile ce se încadrează în acelaşi stil arhitectural,

eclectic.

Mergând în continuare către grădina Cişmigiu trecem pe lângă fostul Hotel

Cişmigiu (fig.3.) şi fosta Berărie Gambrinus (fig.4.), care după 1990 a funcţionat

pentru o vreme drept cămin studenţesc pentru Academia de Teatru şi Film. Berăria

Gambrinus a fost afacerea lui I.L.Caragiale, deschisă pe la 1901 şi işi avea sediul pe

strada Ion Câmpineanu. În jurul anului 1940 berăria s-a mutat pe Bd. Regina

Elisabeta şi a constituit pentru o lungă perioadă de timp un loc de atracţie pentru

boemia bucureşteană. În prezent această clădire se află în mijlocul unor ample

lucrări de construcţie. Primăria Capitalei a eliberat proprietarului Hercesa o

autorizaţie de construcţie pentru reconsolidarea clădirii, însă cu respectarea

anumitor clauze de păstrare a arhitecturii, fiind vorba de un monument istoric. Din

această clădire a mai rămas doar faţada, iar în interior se ridică o clădire

rezidenţiala.

Grădina Cişmigiu (fig.5.) este cea mai veche grădină publică din Bucureşti.

Are o suprafaţa de aproximativ 17 hectare şi este mărginită de două artere

importante: Bd. Regina Elisabeta si Bd. Schitu Măgureanu. Este amenajată în genul

parcurilor engleze şi are o istorie cel puţin interesantă. Istoria acestei grădini începe

în anul 1779 când domnitorul Ţării Românesti, Alexandru Ipsilanti a poruncit

construirea a două cişmele în Bucureşti pentru asigurarea apei potabile în zonă. În

vecinătatea acestora şi-a ridicat o reşedinţă Dumitru Siulgi-başa, şeful lucrărilor

peste cişmelele oraşului, numit şi “marele Cişmigiu”, de unde vine şi numele

parcului, care avea ca principală ocupaţie supravegherea curgerii apelor. Din cauza

cişmelelor aici s-a format un lac care producea aproape anual inundaţii ce

împiedicau dezvoltarea oraşului în acea parte şi era o zona insalubră. În anul 1830,

generalul Pavel Kiseleff a dispus secarea bălţii şi transformarea terenului în grădină

publică. Acest lucru se petrece abia în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu, în anul


1847 când a fost chemat peisagistul Wilhelm Mayer, fost director al Grădinilor

Imperiale din Viena, pentru a realiza proiectul. Grădina a suferit mai multe modificări

dealungul timpului şi a reuşit să rămână până în prezent unul dintre cele mai vizitate

parcuri ale Bucureştiului.

(fig.3.) Hotel Cismigiu (fig.4.) Beraria Gambrinus (fig.5.) Gradina Cismigiu

1.2 Istoric şi situaţia generală a cinematografelor :

În perioada interbelică Bulevardul Regina Elisabeta (fig.6.) era unul dintre cele

mai circulate locuri din Bucureşti datorită numărului mare de cinematografe şi terase

situate dealungul lui. În acea perioadă în Bucureşti funcţionau 40 de cinematografe.

Consolidarea şi formarea unei puternice culturi naţionale era unul dintre obiectivele

guvernelor din acea perioadă în statul nou format. În timp ce capitala era un focar de

cultură, cele mai multe oraşe erau lăsate în uitare. Zilnic la Bucureşti aveau loc

spectacole de teatru şi rulau filme în toate sălile. Printre încercările de a “culturaliza”

mulţimea participau şi universităţile populare “Academia” de la Văleni a lui Nicolae

Iorga sau şezătorile care ofereau un program artistic. La modă în acea vreme erau

conferinţele pe tot felul de teme culturale, istorice, organizate de diferite societaţi, de

multe ori de o calitate îndoielnică. Cu toate acestea, culturalizarea era un deziderat

urmărit cu orice preţ, astfel că şi ziarele din perioada interbelică rezervau largi spaţii

dedicate evenimentelor culturale.

La data de 10 octombrie 1928, în ziarul “Curentul” apare un articol denumit

“Cinematograful cu tendinţe ca factor cultural” în care scrie că “Pe când străinătatea

creează servicii speciale care să se ocupe exclusiv de realizarea şi exploatarea

filmelor de propagandă culturală, recunoscute ca cel mai accesibil procedeu pentru

educaţia poporului, noi nu facem altceva decât să subvenţionăm ateneele, aceste

lăcaşuri devenite insuportabile din nepriceperea organizatorilor. Se cheltuieşte, zice-

se, sute de milioane pentru propaganda culturală. Care este efectul? De ce se

cheltuieşte, atâta timp cât filmul naţional nu este prevăzut în aceste bugete? Pentru

ce nu se înţelege odată că zeci de articole, de conferinţe şi de spectacole teatrale -

aşa cum sunt prezentate în cercurile supranumite «de propagandă» nu fac cât un

film bun? Filmul, cinematograful care insinuează, care dă lecţii fără să bleseze

ignoranţa, el oferă unica posibilitate de educaţie socială, cu care se merge la sigur“.

Din articolul semnat de Ion Brună, aflăm că la nivel internaţional, în anul 1926 s-a


creat o “Comisie internaţională a cinematografului pentru învăţământ, la care nici

măcar nu ne-am gândit vreodată să aderăm”.

Un alt articol din acelaşi ziar din aceeaşi lună, cu titlul „Blocul european“,

relata despre cadrele instituţionale ale cinematografiei. “Toate statele europene cu o

industrie cinematografică au format un organism prin care să se echilibreze proporţia

filmelor americane ameninţător invadate pe pieţele noastre. Printre ţările care urmau

să intre în blocul european al producătorilor de filme se numărau Germania, Franţa,

Italia, Anglia, Scandinavia, Austria, Rusia”.

În prezent situaţia acestor cinematografe este gravă si tristă. Doar 2-3 mai

funcţionează şi acelea cu mari eforturi deoarece nu mai există clientelă şi oferă nişte

condiţii învechite ce nu mai corespund cerinţelor actuale. În faţa marilor mall-uri nu

au nicio şansă de supravieţuire. Dacă nu se iau măsuri vor ajunge şi acestea să se

alăture celorlalte zeci de cinematografe abandonate. Aceste săli se află în

proprietatea statului şi au ca administrator societatea “România Film”. În prezent

spaţiile unora dintre clădirile de cinematograf sunt închiriate diferitor firme particulare

şi sunt folosite pentru diferite activităţi. S-a ajuns în unele cazuri în care “România

Film” a fost nevoită să vândă chiriaşilor spaţiile, aceştia fiind obligaţi prin contract să

reabiliteze clădirea. Chiriaşii, actuali proprietari în unele cazuri, nu au făcut

intervenţiile promise în contract dar nu pot fi acuzaţi din cauza legii. În prezent se

lucrează la revenirea acestor săli în posesia statului. Cu toate acestea nimeni, nu

pare interesat de starea clădirilor, o mare parte dintre ele ajunse într-o fază foarte

avansată de degradare.

(fig.6.) Imagini de epoca cu Bulevardul Regina Elisabeta


1.3 Isotric clădire :

Cinematograful “Capitol” (fig.7.) este situat în Bulevardul Regina Elisabta nr.

36 şi ocupă un lot de teren împreună cu Grădina de vară “Capitol” (fig.8) ce se

întinde până la strada Constantin Mile. Clădirea datează de la începutul secolului,

mai exact în anul 1912 a fost inaugurată şi are o importantă valoare arhitecturală şi

istorică. Iniţial cinema “Capitol” era cunoscut sub numele de cinema “Clasic” iar

Grădina de vară “Capitol” purta numele de “teatrul de vară Alhambra”.

Cinematograful, iniţial era în proprietatea artistului Nicolae Grigorescu. Cu prilejul

inaugurării, Victor Eftimiu a publicat în revista “Flacăra” un omagiu prin care “ura

actorilor, regizorilor, în speţă filonului românesc la început de drum, să devină

oglinda neamului cu visele şi gândurile lui, fereastra de viitor a României înspre

lume”. Aici rulează primele documentare româneşti despre Castelul Peleş, realizate

de operatori români, în prezenţa lui Carol I şi a primului ministru.

Sala a fost construită în stilul eclectic al începutului de secol, răspunzând

dorinţei de lux a vremii. S-a păstrat până în prezent cu aspectul ei original, doar sala

de spectacol, care prin spaţiul ei şi prin bogata ornamentaţie, a constituit una dintre

clădirile de elită. A fost realizată după planurile arhitectului Nicolae Nenciulescu şi

ale artistului sculptor Spiridon Georgescu, beneficiar fiind artistul Nicolae Grigorescu.

Importanţa acordată cinematografului “Clasic” de către marile case de film de la

Paris, Berlin, Roma, New York, s-a reflectat şi prin importanta apreciere a publicului

dealungul trecerii anilor.

În anul 1938 corpul de acces în cinematograf din Bd. Regina Elisabeta este

reconstruit iar faţada cinematografului complet schimbată de către marea arhitectă

Henrieta Delavrancea. Intervenţia s-a finalizat printr-o faţadă într-un stil influenţat de

curentul arhitectural Bauhaus, dar cu o notă specifică arhitectei. Tot Henrieta

Delavrancea a proiectat şi holul de acces în sală. Sala de cinematograf nu suferă

modificari. Partea cu scena şi grădina de vară rămân nemodificate, în stilul neoclasic

eclectic.

Sala a avut parte şi de evenimente memorabile, poate unul dintre cele mai

spectaculoase fiind asasinarea în anul 1938 a unui miliardar sârb în timp ce rula

filmul expresionist al lui Frits Lang. Împuşcătura nu s-a auzit pe fondul sonor al

filmului. Evenimentul a prilejuit o suită de reportaje de senzaţie la acea vreme, făcute

de Alejo Carpentier şi dublate de o analiză morfo-estetică a expresionistului german.


Clădirea este încadrata în lista monumentelor istorice protejate în categoria B,

adică este clasat ca monument de interes local.

(fig.7.) Cinema Capitol (fig.8.) Gradina de vara Capitol, scena si intrarea din str. Constantin Mile

Cladirea din bd. Regina Elisabeta

Capitolul II :

2.1. Conversia spaţiilor arhitecturale :

Conversia spaţiilor arhitecturale se referă la refuncţionalizarea unor construcţii

vechi cu o valoare patrimonială mai mică sau mai mare. Aceste spaţii păstrează în

mare forma iniţială dar schimbă funcţiunea şi modul de utilizare a lor. De multe ori

această metodă este cea care readuce la viaţă nişte construcţii care nu mai

corespund cerinţelor contemporane şi care prin simpla restaurare nu ar reprezenta

un punct de atracţie al publicului şi nici o soluţie economică viabilă. De aceea soluţia

de a reconverti clădirile existente, prin intervenţii arhitecturale în primul rând la nivel


funcţional, este poate soluţia de restaurare şi protejare a monumentului, o soluţie

bună din punct de vedere economic şi al cerinţelor actuale. De multe ori aceasta

este soluţia care salvează multe clădiri de la degradare şi dispariţie.

Parerile sunt împărţite în privinţa acestei abordări. Pe de o parte, cei ce susţin

conservarea şi restaurarea monumentelor în forma lor originală spun că o astfel de

intervenţie aduce un prejudiciu moral patrimoniului şi că prin aducerea în cadrul

vechii construcţii a elementelor noi şi schimbarea totală a funcţiunii anulează

valoarea arhitecturală a obiectului. Aceasta este o abordare parţial valabilă, având în

vedere că nu toate monumentele istorice au şi o valoare ce poate fi pusă în evidenţă

la nivel de expunere ca obiect şi ca discurs arhitectural. Cel mai bun exemplu în

acest sens îl pot da prin arhitectura industrială. Sunt foarte multe fabrici care au

valoare istorică, dar simpla restaurare a lor nu ar reprezenta o soluţie buna în special

din punct de vedere economic. Investiţia făcută pentru restaurare nu s-ar justifica şi

nu ar fi recuperabilă. În lipsa unei soluţii alternative aceste clădiri, chiar şi

monumente de patrimoniu ar fi lăsate să se degradeze sau ar fi demolate, fiind

sortite disparitiei.

Astfel prin refuncţionalizarea spaţiilor vechi , chiar dacă aceasta necesită

anumite intervenţii asupra clădirii, poate fi soluţia salvatoare. Intervenţiile făcute pot fi

mai mici sau mai mari asupra structurii existente şi pot fi reversibile în cele mai multe

cazuri. Chiar dacă imaginea obiectului arhitectural este schimbată şi noua funcţiune

este total diferită de cea iniţială, clădirea rămâne în circuitul urban şi se încadrează

în cerinţele actuale. Sigur că această intervenţie trebuie făcută cu mare grijă, altfel

ajungându-se la o soluţie îndoielnică atât din punct de vedere al protecţiei

patrimoniului cât şi din punct de vedere al esteticii şi funcţionării clădirii.

Francoise Choay spune în cartea sa “Alegoria Patrimoniului”: “ (…)

monumentele şi patrimoniul istorice dobândesc un dublu statut. Opere care

răspândesc cunoaşterea şi plăcerea puse la dispoziţia tuturor; dar şi produse

culturale, fabricate, ambalate şi difuzate în vederea consumului. Metamorfoza valorii

lor de folosinţa în valoare economică este realizată graţie ingineriei culturale, vasta

intreprindere publică şi privată în serviciul căreia muncesc o sumedenie de animatori

(…) Sarcina lor constă în explorarea monumentelor prin toate mijloacele cu scopul

de a înmulţi indefinit numărul de vizitatori.”

Astfel se lansează conceptul de “punere în valoare”. Acest concept este însă

ambivalent şi după cum ştim din istorie există două doctrine de restaurare. Punerea

în valoare “desemnează un fapt inedit în lunga istorie a practicilor patrimoniale,


antagonismul a două etici şi a două stiluri de conservare. O tendinţă, plasată sub

semnul respectului (…)” (Francoise Choay - Alegoria Patrimoniului) condusă de

Camilo Boito şi Giovannoni şi cealalta tendinţă, dominantă pentru o lungă perioadă,

plasată sub semnul rentabilitaţii care dezvoltă practici de multe ori condamnate şi

care inventează noi modalitaţi de punere în valoare. Camilo Boito a fost cel ce a

susţinut că “Monumentele istorice trebuie să-şi păstreze aspectul lor venerabil şi

pitoresc; dacă completari ori reconstruiri se dovedesc a fi indispensabile le-aş face

astfel încât să se vadă că aceste lucrări sunt opera contemporaneităţii” , “este mai

bine să consolidezi decât să repari, este preferabil să repari decât să restaurezi.”

John Ruskin a fost cel care a dat startul doctrinei antiintervenţioniste, care susţinea

că pentru păstrarea monumentelor este nevoie în primul rând de a avea grijă de ele

şi nişte mici intervenţii, contrar doctrinei intervenţioniste susţinută de antemergătorii

lui. John Ruskin scria în cartea sa “The seven lamps of architecture” despre rolul

arhitecturii: “Putem trăi fără arhitectură, să adorăm pe Dumnezeu fără ea, dar nu ne

putem aduce aminte. (…) există două datorii ale arhitecturii naţionale care nu pot fi

ocolite: să facă astfel ca arhitectura prezentului să dainuiască la scara istoriei şi să o

păstreze, ca o bijuterie de nepreţuit pe cea a epocilor trecute. (…) cea mai mare

glorie a unei clădiri nu stă nici în pietrele sale şi nici în aurul său. Gloria sa stă în

vârsta sa şi în puterea sa de evocare. (…) contrastul lor tăcut cu caracterul

tranzitoriu al celorlalte lucruri…”

Trecând de partea de istorie a restaurării şi conservării patrimoniului ajungem

în contemporaneitate când, celor două doctrine de restaurare, adăugăm o a treia

abordare: conversia arhitecturală, abordare determinată de evoluţia tehnologiei şi

cerinţele spaţiului arhitectural din prezent. Această conversie însă vizează în special

categoria de clădiri lipsite sau parţial lipsite de o valoare estetică, interesante prin

istoria lor şi prin valoarea lor de utilizare. Acestea pot fi reintroduse în circuitul

patrimonial imobiliar şi valoarea lor intrinsecă poate creşte semnificativ în primul

rând doar prin nişte intervenţii minore de igienizare, refuncţionalizare şi revitalizare.

Metoda de conversie poate fi aplicată şi asupra unor clădiri cu valoare patrimonială

şi estetică însă în cazul acesta proiectul trebuie tratat într-o manieră respectabilă

faţă de obiectul vizat, astfel încât intervenţia să poată fi reversibilă.

Conversia arhitecturală este bazată pe două puncte de interes în gândirea

proiectului: unul este de natură economică ( de multe ori este mai convenabil să se

refuncţionalizeze clădiri cu potenţial economic bun, decât să se demoleze în scopul

eliberării terenului pentru construcţii noi ) şi altul de natură sentimentală, afectivă,


care ţine de memoria ce o evocă arhitectura. Uneori cele două puncte de vedere se

contrazic dar conversia ar fi calea de mijloc în rezolvarea problemei. “Cea mai bună

cale de a conserva cladirile (…) este menţinerea lor în funcţiune. (…) Adaptarea la

noi utilizări a clădirilor (…) constituie frecvent singura cale prin care valori istorice şi

estetice pot fi salvate în condiţii economice.” ( Feilden, M.B. – Conservation of

Historic Buildings, Architectual Press, Oxford 1996 )

Conversia spaţiilor arhitecturale îşi găseşte începuturile încă din evul mediu

când importante clădiri rămase din epocile dinainte cu o valoare arhitecturală

semnificativă au fost folosite pentru spaţiile lor dându-le funcţiuni noi. Multe astfel de

intervenţii au dus la degradarea acestora, deoarece în acea epocă valoarea estetică

şi istorică a arhitecturii nu era apreciată. De exemplu, în sec.XI, la Roma,

Colosseum-ul (fig.9.) adăposteşte o comunitate meşteşugărească, instalată în arcele

sale, cuprinzând locuinţe, ateliere, depozite,cât şi o biserică şi o citadelă instalate în

arenă. O situaţie similară este şi în Circus Maximus (fig.10.) unde sunt amenajate

locuri de desfacere a hainelor vechi. În Franţa la Arles, în interiorul arenelor romane

(fig.11), după ce sunt fortificate se construiesc locuinţe pe gradene şi o biserică în

centru pentru retragerea populaţiei şi exemplele pot continua. în aceste condiţii

putem spune că reutilizarea spaţiului nu are o legătură clară cu ideea de monument

şi conversie a valorii ci mai degrabă cu lupta pentru supravieţuire din acea perioadă.

Alte exemple de conversii puţin mai apropiate de conceptul actual sunt

conversiile “cu transfer de prestigiu”. În cazul acestora putem vorbi de o altă cauză a

transformarii dar care uneori s-a soldat cu rezultate similare conversiilor

(fig.9.) Colosseum – Roma, Italia (fig.11.) Arenele Romane din Arles- Franta


(fig.10.) Circus Maximus – Roma, Italia

exemplificate anterior. Aici este vorba de preluarea şi reutilizarea unor monumente

arhitecturale şi încercarea de a transmite mai departe prestigiul lor. De exemplu, în

anul 609 Pantheonul roman (fig.12.) este transformat în biserica închinată Fecioarei

Maria, la Vienne în Franţa templul antic al lui Augustus şi al Liviei este transformat în

biserica Notre Damme de la Vie (fig.13.), palatul imperial din Trier (fig.14.) în sec IX

este transformat în catedrală, senatul Forumului roman este transformat în biserica

Sf. Adrian şi poate una dintre cele mai importante intervenţii a fost facută asupra

catedralei Sfânta Sofia (Ayasofya) (fig.15.) exemplu de arhitectură bizantină care a

fost transformată pentru scurt timp în catedrală romano-catolică, Scaun al Patriarhiei

Ortodoxe a Constantinopolelui (1204 – 1261) iar apoi după căderea

Constantinopolelui din 1453 este transformată în moschee prin adăugarea celor

patru minarete şi acoperirea mozaicurilor creştine cu miniaturi islamice. Si astăzi

este una dintre cele mai cunoscute moschei din lume şi este restaurata şi îngrijita cu

mare atentie.

(fig.12.) Pantheonul Roman – Roma, Italia (fig.13.) Catedrala Notre Damme de la Vie - Franta

(fig.14.) Palatul imperial din Trier – Germania (fig.15.) Catedrala Sfanta Sofia (Ayasofya)


Istambul, Turcia

Apropiindu-ne mai mult de prezent trebuie să exemplificăm şi câteva

intervenţii din perioada de după revoluţia franceză, când după o perioadă de

vandalizare şi distrugere a patrimoniului s-a ajuns la concluzia că aceste clădiri pot fi

valorificate şi chiar transformate în bani. Avuţiile bisericilor sunt vândute iar clădirile

sunt transformate în funcţie de locaţie stil şi importanţă în diferite clădiri de obicei cu

funcţiuni publice. De exemplu biserica Sainte-Genevieve din Paris este transformată

în prestigiosul Panteon francez (fig.16.) la sugestia lui Quatremere de Quincy iar

pentru biserica din centrul Parisului, La Madeleine (fig.17.), se propune un plan de

conversie în sediu al Adunării Naţionale. Multe alte biserici sunt transformate în

depozite de muniţii sau sare, hale comerciale iar manastirile şi abaţiile fortificate sunt

transformate în închisori sau cazărmi militare.

În prezent, conversiile arhitecturale sunt mult mai complexe în primul rând din

punct de vedere conceptual şi ideologic, astfel ajungându-se la un rezultat orientat şi

către protecţia monumentului. În prezent clădirile vechi industriale şi birourile anilor

’50 - ‘60 sunt transformate în locuinţe de tip loft de cele mai multe ori, concept foarte

(fig.16.) Pantheonul francez – Paris, Franta (fig.17.) Biserica La Medeleine – Paris, Franta

rentabil atât din punct de vedere al investiţiei cât şi al câştigurilor, sau în spaţii de

petrecere a timpului liber. Partea de vest a Londrei nu mai este o enclavă

rezidenţiala ci a fost transformată în locaţii pentru birouri şi cabinete medicale. Tot în

Anglia câteva biserici au fost transformate în locuinţe sau hoteluri. Reutilizarea

construcţiilor vechi poate prezenta un avantaj economic faţă de construcţia unei

clădiri noi şi pe lângă aceasta prezintă şi o valoare estetică şi sentimentală


deosebită. O locuinţă realizată intr-o biserică sau fabrică va avea clar o estetică

deosebită şi prin simplul fapt al locaţiei ocupate, pe lângă conceptul arhitectural.

Reutilizarea clădirilor vechi trebuie făcută în urma mai multor studii astfel încât

să nu distrugă valoarea clădirii existente şi în acelaşi timp să o revitalizeze şi să o

repună în funcţiune adaptând-o la nevoile şi cerinţele actuale. Dupa părerea mea

este o metodă bună de a salva o mare parte dintre cladirile ce au ceva de spus şi fac

parte din istoria unui oras.

Câteva exemple de astfel de intervenţii de la noi din tară: Centrul “the ark” –

fosta Vamă Antrepozite Bucureşti , sediul OAR din Piaţa Revoluţiei – fosta casă

Paucescu. Exemple din afara ţării: Manufaktura – Lodz Polonia, Gazometrele

vieneze cu intervenţia arhitecţilor Jean Nouvel şi a companiei Coop Himmelb(l)au,

Uzinele Borsig din Berlin cu intervenţia lui Claude Vasconi din 1997-1999, mai multe

hoteluri şi apartamente realizate în interiorul unor biserici în Anglia, lofturi realizate în

vechile fabrici în SUA si exemplele pot continua.

Sediul “The ARK” – fosta Vama Antrepozite , Bucuresti Sediul OAR – fosta Casa Paucescu

Manufaktura – Lodz, Polonia


Gazometrele vieneze – Viena, Austria Uzinele Borsig – Berlin, Germania

2.2. Clădiri multifuncţionale şi spaţii polivalente :

Atunci când ne referim la clădiri multifuncţionale, ne referim la acele clădiri

care sunt gândite astfel încât spaţiile lor arhitecturale pot găzdui mai multe tipuri de

funcţiuni şi activităţi concomitent sau în perioade de timp decalate. Aces tip de clădiri

presupune un sistem complex de gândire a spaţiilor şi relaţiile dintre funcţiunile

acestora. Un astfel de concept poate fi aplicat atât în cazul unor proiecte viitoare cât

şi în cazul unor clădiri existente ce urmează a fi convertite, în limita în care

conformaţia acestora permite.

Clădirile multifuncţionale pot fi împărţite în două subcategorii; prima categorie

este cea în care funcţiunile clădirii sunt bine determinate şi grupate şi activităţile

acestora se pot desfăşura concomitent sau decalat. A doua categorie este cea a

spaţiilor polivalente care permit desfaşurarea unei varietăţi de activităţi, concomitent

sau într-un interval de timp decalat, prin modificarea aceluiaşi spaţiu. În cazul

spaţiilor polivalente, prin intervenţii la nivelul compartimentării sau a mobilierului pot

rezulta spaţii corespunzătoare funcţionării în acelaşi timp a mai multor tipuri de

activitaţi şi astfel poate fi o solutie mai avantajoasă decât cea a unei clădiri care

grupează prin alăturare sau suprapunere spaţii cu diferite activitaţi. Spaţiile

polivalente pot fi compuse din spaţii cu activitaţi din grupe funcţionale relativ

asemănătoare. Este de menţionat faptul că o clădire multifuncţională poate grupa

funcţiuni cu o gamă largă de activitaţi incluzând şi forma de spaţii polivalente. Astfel

rezultă că spaţiile componente ale celor două tipuri de clădiri vor fi diferite. Clădirile

ce se încadrează în prima tipologie, cele formate prin grupare vor fi compuse din

spaţii mai mici, fixe deservind fiecare funcţiunilor uzuale iar clădirile polivalente vor

avea spaţii mari ce pot fi împărţite uşor prin elemente de compartimentare şi

mobilare. Cel de-al doilea tip se adresează în special clădirilor concepute pentru

funcţiuni cu caracter public cum ar fi jocurile sportive, concerte, spectacole sau alte

evenimente de acest tip. Odată cu schimbarea evenimentului desfăşurat în acest tip

de spaţiu se modifică şi compartimentarea, aşezarea mobilierului, decorul şi altele.

De exemplu sunt anumite cerinţe specifice unui spectacol de dans, altele pentru un


spectacol de teatru sau un concert. Diferă numărul de locuri, dispunerea lor în sală şi

altele. Pot exista situaţii de cuplare a mai multor astfel de spaţii între ele sau cu alte

tipuri de spaţii.

Un exemplu interesant de spaţii polivalente este cel aplicat în unele ţări

occidentale în cazul unor şcoli. Programul didactic al acestor şcoli facilitează

folosirea spaţiilor polivalente şi sălile de clasă permanente au fost înlocuite cu nişte

spaţii mari modificabile în funcţie de necesitate. O altă aplicaţie a acestui tip de spaţii

este în domeniul muzeelor şi expoziţiilor, în special a expoziţiilor temporare unde

spaţiul este modificat cu ocazia fiecărui eveniment.

În cartea sa “Arhitectura clădirilor multifuncţionale” dl. Arhitect Cosma Jurov

denumeşte “cele două forme de multiplicare a activitaţilor în spaţii închise-

comasare pentru forma de grupare a spaţiilor şi polivalenţă pentru forma de

transformare a spaţiilor interioare, dar cu specificaţia faptului (…) că în clădirile

comasate se pot include şi cele polivalente, iar uneori cele polivalente pot avea spaţii

comasate adiacente.”

Conceptul de clădiri multifuncţionale nu este însă unul nou, acest tip de clădiri

a aparut înca din perioada antică, în momentul în care dezvoltarea societăţii şi

activităţile acesteia au determinat apariţia acestor construcţii. Primele exemple de

clădiri ce adăpostesc într-un singur obiect arhitectural mai multe funcţiuni se găsesc

în epoca elenistică a Greciei antice. în acea perioadă relaţiile sociale erau destul de

simple, aspect ce se reflectă în modul de organizare a spaţiilor şi funcţiunilor din

arhitectura lui Hippodamos, care în sec. V i.e.n a conceput planurile urbanistice ale

oraşelor Priene, Milet şi Pergam. În acea vreme, putem considera că oraşul era un

sistem arhitectural cu spaţii deschise şi închise, acoperite, ce funcţiona ca o clădire

cu mai multe funcţiuni. Agora nu era dominată de o clădire anume ci era tratată ca

un spaţiu unitar liber ce facilita desfăşurarea diferitor activităţi din viaţa publică a

oamenilor. Adiacent agorei se aflau clădiri cu diferite funcţiuni , determinate clar şi

care nu se suprapuneau între ele. “Agora este prima formă de spaţiu liber polivalent,

neacoperit, unde se desfăşurau relaţii sociale directe. (…) Agora îndeplinea un rol de

spaţiu multifuncţional urban.” (Cosma Jurov- Arhitectura clădirilor multifuncţionale).

Avansând în timp ajungem în perioada de după cucerirea Greciei de către

Imperiul Roman. “Dezvoltarea complexă a imperiului roman se reflectă în artă şi

arhitectură, în general în cultura romană. Apar programe noi care nu se regăsesc în

arhitectura Greciei. Dintre acestea, la începutul secolului I e.n este de subliniat

apariţia unui nou tip de construcţie, aşa numitele terme.” (Cosma Jurov- Arhitectura


clădirilor multifuncţionale) Acestea adăposteau într-o singură clădire, de dimensiuni

impresionante, mai multe funcţiuni. Aveau în primul rând rolul de spaţii arhitecturale

ce facilitau relaţiile sociale dintre locuitorii unui oraş. Împărţite în mai multe încăperi

de dimensiuni diferite şi cu funcţiuni asociate diferite, reprezentau un spaţiu

echivalent, am putea spune, al unui centru cultural. Un exemplu foarte bun de astfel

de construcţii îl constituie Termele de la Drobeta. Acestea se aflau sub malul

Dunării, la aproximativ 200m spre vest de podul lui Traian. Clădirea ocupa o

suprafaţă de aproape 90 pe 40 m şi era formată din trei corpuri principale: în partea

de vest erau băile, care cuprindeau toate încăperile şi instalaţiile necesare; în aripa

de sud-est erau situate încaperi a căror funcţie se presupune că era de săli de

lectură, de conversaţii, de jocuri şi alte activităţi destinate petrecerii timpului liber; iar

corpul din partea de nord a termelor fusese destinat ca ephebeum cu o palestră în

centru, porticuri laterale şi o mică instalaţie de spalat cu apă rece şi caldă.

Bineînţeles, trebuie amintite aici şi câteva exemple din arhitectura populară

românească, pentru a evidenţia faptul că astfel de spaţii au venit în primul rând ca

răspuns la necesităţile oamenilor la o scară mai mică sau mai mare. “Meseriaşii

satelor româneşti îşi concepeau locuinţele potrivit specificului muncii lor: potcovarii,

cizmarii, dogarii, etc. aveau spaţii de lucru şi de depozitare incluse chiar în perimetrul

locuinţei. Arhitectura “Casei frânghierului” din Slătioarele – Valcea a fost impusă de

prispele lungi necesare împletirii frânghiilor.” (Cosma Jurov- Arhitectura clădirilor

multifuncţionale). După anul 1920, în anumite regiuni ale ţării noastre au apărut aşa

numitele “case naţionale” ce aveau atribuită funcţiunea unui centru cultural. În aceste

clădiri se desfăşurau mai multe tipuri de evenimente, spectacole, întruniri, şi alte

manifestări de natură spirituală sau culturală.

Apropiindu-ne mai mult de perioada contemporană ajungem în secolul XIX,

mai exact în a doua jumătate a acestuia şi sec XX când, odată cu explozia urbană şi

cu conceptele promovate de Bauhaus, clădirile publice cu caracter social s-au

dezvoltat foarte mult din punct de vedere al programului arhitectural. Alături de

spaţiile de locuire multietajate s-au dezvoltat spaţii comerciale, spitale, şcoli,

grădiniţe, spaţii de recreere şi altele. Un exemplu foarte bun în acest caz îl constituie

unităţile de locuire, “unite d’habitation” proiectate de Le Corbuier. Chiar şi după

trecerea a câteva decenii de la realizarea lor, aceste locuinţe prezintă o provocare,

punând în discuţie raportul dintre individ şi colectivitate.

Evoluţia în primul rând a tehnologiilor şi a folosirii materialelor de construcţii,

odată cu evoluţia industrială a facilitat arhitecturii dezvoltarea unor programe şi


funcţiuni noi. Trăgându-şi rădăcinile din vechile spaţii polivalente ca agora

grecească, bazilica romană, termele, sala primăriei, spaţii ce permiteau

desfăşurarea unor activităţi puţin diferite una de alta, noile spaţii dezvoltate au fost

supuse noilor gândiri şi concepute pentru a răspunde necesităţilor, mult mai

complexe şi diverse. Astfel au apărut spaţiile de expoziţii, târguri, fabrici, săli de

sport, etc. materializate sub formă de hale.

După terminarea celui de-al doilea război mondial în Europa s-a început

reconstrucţia oraşelor. S-au pus probleme noi legate de necesităţile sociale şi modul

în care ar trebui reconstruit fondul de locuinţe. Aici se încadrează exemplul dat mai

sus, cel al locuinţelor proiectate de Le Corbusier (fig.18). Probleme noi de concepţie

s-au pus şi în cazul clădirilor cu caracter social-cultural multifunctionale, comerciale,

clădiri de birouri şi altele.

(fig.18.) Unitati de locuire - Le Corbusier - Franta

Putem concluziona în urma scurtei prezentări a istoriei apariţiei şi dezvoltări

clădirilor multifuncţinale, că acestea nu reprezintă un trend ci în primul rând sunt un

rezultat al necesităţilor societăţii şi reprezintă o soluţie utilă, economică şi rentabilă,

în gândirea şi realizarea spaţiilor arhitecturale publice. Acestea rezultă în urma

organizării şi grupării corecte a funcţiunilor unei clădiri astfel încât spaţiul rezultat să

poată fi exploatat la maxim, în modul cel mai eficient şi să fie administrat cât mai

uşor.

Spaţiile polivalente reprezintă un sistem funcţional de utilizare a încăperilor

sau a sălilor pentru mai multe scopuri. Aceste spaţii, prin conformarea lor, permit

susţinerea mai multor tipuri de activităţi în interiorul lor sau împreună cu alte spaţii

adiacente şi pot reprezenta componenta principlă a unei clădiri multifuncţionale.

Clădirile cu astfel de spaţii polivalente, datorită schimbării funcţionale şi ambientale


interacţionează mult mai bine cu publicul, devenind astfel mai atractive decât o

clădire cu o funcţiune şi formă fixă.

Există mai multe principii de concepere a spaţiilor polivalente printre care

enumerăm: compartimentarea spaţiilor mari, extinderea spaţiilor mari, cuplarea mai

multor spaţii, utilizarea unui spaţiu mare pentru mai multe activităţi şi convertibilitatea

spaţiilor mari.

Principiul compartimentării spaţiilor mari constă în capacitatea acestui tip de

spaţii de a fi compartimentat prin pereţi mobili în diferite conformaţii, astfel creându-

se spaţii mai mici cărora li se pot atribui diferite activităţi asemănătoare sau nu.

Extinderea spaţiilor mari se referă în special la acele spaţii ce se pot continua

în spaţiile adiacente acestora sau către exterior prin modificări minore, astfel încât să

rezulte un spaţiu adaptat de obicei evenimentelor cu caracter social, educaţional,

recreativ, mai puţin celor de tip cultural artistic realizându-se cu mijloace financiare

reduse pentru obţinerea unui profit social maxim. Extinderea în spaţiile adiacente

este analogă cu compartimentarea, însă are ca scop nu micşorarea şi divizarea în

mai multe spaţii de activităţi ci mărirea suprafeţei şi capacităţii funcţiunii principale.

Cuplarea mai multor spaţii este asemănătoare cu extinderea, diferenţa fiind

că în acest caz nu există un spaţiu principal şi altele secundare ci sunt mai multe

spaţii cuplate pentru a se obţine o capacitate şi o suprafaţă mai mare dedicată

activităţii dorite.

Spaţiile de dimensiuni mari pot găzdui mai multe activităţi în acelaşi timp sau

decalat fără a necesita compartimentarea clară a lor. Acest tip de spaţii sunt în

general destinate activităţilor sportive sau de recreere. De obicei în acest tip de spaţii

se desfăşoară activităţi din aceeaşi categorie sau categorii asemănătoare. Se pot da

ca exemplu sălile polivalente în care există un teren de sport ce reprezintă

activitatea principală iar în jurul său sunt organizate mai multe alte aparate sau

terenuri destinate sportului. Exemplul de mai sus este valabil pentru activităţi

desfăşurate concomitent. Sunt şi spaţii care sunt modificate în funcţie de activitate,

ca de exemplu terenuri de sport pentru basket, handball, volei sau tenis ce ocupă

acelaşi spaţiu, funcţionând decalat. Spaţiile cu funcţionare decalată, alternativă sau

ocazională sunt în principal destinate domeniului sportiv dar nu numai. Schimbarea

evenimentelor presupunând şi modificarea scaunelor sau a altor elemente ale sălii.

Convertibilitatea spaţiilor mari este un principiu aplicabil atât în cazul spaţiilor

deschise cât şi celor închise şi se referă la acele spaţii care permit folosirea lor de

către doi sau mai mulţi beneficiari după un program stabilit în perioade diferite ale


zilei, săptămânii sau lunii. Activităţile specifice acestui tip sunt cele social culturale,

manifestări publice sau cele legate de comerţ.

Având în vedere capacitatea clădirilor polivalente de a susţine o gamă largă

de funcţiuni cu activităţile specifice fiecăreia, în limita aceluiaş spaţiu, şi capacitatea

lor de modificare a ambientului, putem trage concluzia, având în vedere şi toate cele

explicate mai sus că este un tip de clădire eficient şi rentabil atât din punct de vedere

economic cât şi din punc de vedere al impactului social. Un astfel de program

arhitectural răspunde unei game foarte variate de activităţi şi reprezintă o soluţie

aplicabilă atât la nivel mic, pentru o comunitate restrânsă, cât şi la un nivel mare,

fiind destinat activităţilor educaţionale, de socializare, recreere, sportive şi altele.

2.3. Spaţii de birouri şi spaţii pentru Café / Bar :

Spaţiile de birouri sau clădirile de birouri au o istorie foarte lungă care începe

încă din antichitate. Odată cu dezvoltarea societaţii au apărut şi primele spaţii de

birouri sub o formă mai clară sau mai puţin clară, în funcţie de activităţile

desfăşurate. Bineînţeles că primele spaţii de birouri erau destul de diferite de ce

cunoaştem acum dar la bază sunt cam aceleaşi, diferind imaginea în funcţie de

contextul istoric. Putem spune că istoria clădirilor de birouri nu este nici prea

consistentă nici continuă, în funcţie de instituţiile existente în societăţi dealungul

timpului. Tot atât de bine putem spune că nici noile clădiri de birouri cu toate tipurile

de distribuire a spaţiilor, fie open-plan, birouri tip celulă aranjate în şiruri, suprapuse,

birourile satelit, birourile independente sau anexate locuinţelor, cu săli de conferinţe,

café, bar sau alte zone de recreere nu sunt o invenţie a secolului XX. Oricare dintre

formele de birouri de mai sus a mai existat cândva în istorie într-o reprezentare

similară, ba chiar putem compara bucătăriile şi băile adiacente birourilor

mesopotamiene şi sălilor administrative greceşti cu spaţiile de café, bar sau lounge

din zilele noastre. Scribii egipteni, cu ale lor accesorii ce se întâlneau în

“scriptorium” îi putem asemăna cu “office nomads” din ziua de azi. Lafel putem

compara larga reţea de birouri ale comercianţilor din imperiile secolelor XV – XVI cu

birourile satelit contemporane. Birourile de tip open-plan îşi găsesc originile în

“scriptorium-urile” egiptene unde lucrau scribii şi călugării acelor vremuri.

Discontinuitatea istorică a acestui tip de clădiri se explică prin contextul istoric legat

de condiţiile politice, economice şi sociale, cât şi de evoluţia tehnologică.

Cel mai vechi tip de spaţiu de birouri definit ca un spaţiu separat pentru

activitaţile sistemului administrativ a fost conceput în egiptul antic (3200-525 î.e.n)


datorită nivelului de dezvoltare al societăţii. Încă din acea vreme s-a conceput un

sistem administrativ ce controla activitatea economică, resursele, sistemul militar,

etc. bazat pe o schemă ierarhică bine stabilită. Acest sistem complex presupunea

existenţa unor funcţii bine stabilite ocupate de diferiţi oameni. Pornind de aici a

apărut necesitatea unor spaţii unde să se poată desfăşura toată această activitate.

Max Weber descrie într-un tratat de-al său acest sistem ca fiind “modelul istoric al

tuturor birocraţiilor următoare”. Birourile din acea vreme erau prezente sub forma

unor săli mari unde lucrau scribii sau unele săli aveau ca funcţiune cea didactică, aici

copiindu-se manuscrise în număr foarte mare. Un exemplu este reşedinţa lui

Amenophis IV (Echnaton) unde, doar clădirea administrativă, cea unde lucrau scribii

pentru corespondenţa roială, încă câteva birouri şi “Casa vieţii” (un fel de şcoală şi

scriptorium în care erau copiate cărţile sfinte) ocupau câteva străzi în centrul

oraşului.

În Grecia şi în Roma antică, spre deosebire de enormul aparat administrativ

Egiptean se găsesc unităţi administrative mai mici, apărute odată cu sistemul

democratic. Astfel în Grecia antică au apărut noi instituţii ca adunările poporului,

consilii, comitete de supraveghere şi curţile de juraţi care îşi desfăşurau activitatea în

“cartierele generale” situate în marile oraşe. Acestea erau sub forma unor clădiri cu

holuri cu mai multe colonade sau în noi tipuri de clădiri care se compuneau dintr-un

hol central cu spaţiile de birouri, arhivă, bucătărie adiacente acestuia. Holul principal

avea funcţie de sală de întruniri, de discuţii, dining, şi auditoriu. În Roma antică

spaţiile de birouri se găseau în clădirile publice din forum. Planurile construcţiilor s-

au dezvoltat pe baza modelelor greceşti. Dezvoltându-se şi sistemul financiar şi cel

bancar , acestea şi-au dezvoltat birourile tot în bazilicile aflate în forumuri, în timp ce

comercianţii şi-au dezvoltat spaţiile dealungul principalelor axe de circulaţie ale

oraşelor.

În secolul XVII dezvoltarea sistemului bancar în Anglia a condus la apariţia

unui nou tip de clădire. Aceasta era împărţita în două corpuri principale. Unul din

corpuri era cel în care îşi desfăşurau activitatea cei care se ocupau de numărarea

banilor şi casierii care se ocupau de tranzacţii. Tot în acest corp se găseau şi două

camere pentru birourile directorilor, mai multe alte birouri administrative şi camere de

depozitare şi o sală mare ce se desfăşura pe înălţime pe două nivele unde era

arhiva. Arhitecţii acestei clădiri, Robert Taylor şi John Soane, au fost desemnaţi să

lucreze şi următorii opt ani la extinderea clădirii, aceştia adăugând proiectului

existent alte corpuri. Astfel s-a ajuns la o soluţie în care angajaţii băncii lucrau


împărţiţi în departamente în săli mari cu birouri înşiruite şi aşezate spate în spate.

Acesta este un alt exemplu al birourilor de tip open space.

Odată cu revoluţia industrială, în secolul XVIII s-au pus şi bazele clădirilor de

birouri din zilele noastre. S-au dezvoltat primele clădiri de birouri destinate băncilor,

companiilor de asigurări şi cele cu birouri de închiriat. Acestea erau clădiri cu 2-3

etaje, cu un plan cu încăperi dezvoltate în jurul unui coridor central, alt model în care

birourile erau grupate în jurul unui atrium central sau în jurul unei încăperi principale.

Mai târziu, prin secolul XIX, odată cu prestigiul şi statutul social în domeniul privat şi

al administraţiilor de stat apar şi birourile închise cu suprafeţe mari. Între timp,

sistemele economic şi administrativ se dezvoltă foarte mult, fapt care determină

apariţia birourilor împărţite pe departamente, unde angajaţii lucrează în spaţii mari cu

mai multe birouri. După anii 1880 apar construcţiile cu structură metalică, fapt ce

facilitează dezvoltarea clădirilor de birouri pe multe nivele pe înălţime. De asemenea

liniile electrice şi telefonice ajută la dezvoltarea acestui tip de clădiri crescându-le

eficienţa. Spaţiile acestor zgârie-nori sunt închiriate de diferite companii pe nivele

sau parţial.

În zilele noastre preocuparile arhitecturale în privinţa acestui tip de clădiri au

devenit mult mai complexe, referindu-se nu doar la compartimentarea spaţiului astfel

încât să se obţină un număr cât mai mare de spaţii de birouri pentru un câştig cât

mai mare pe o suprafaţă de teren cât mai mică. Dezvoltarea acestor clădiri se face

acum în funcţie de mai mulţi factori, ca cei din domeniul ecologiei, consumului de

energie şi poluării reduse, de eficientizare şi imbunătăţirea mediului de lucru, în

favoarea angajaţilor, dezvoltarea resurselor umane. Apar programe de recreere şi

training susţinute de firme, zonele din clădiri alocate petrecerii timpului liber din

pauze sunt dotate cu cafenele, baruri, spaţii pentru alimentaţie şi lounge. Toate

acestea au fost determinate de anumite studii care au arătat că producţia creşte

atunci când mediul de lucru este unul plăcut şi stimulant. Ambientul de lucru este

unul dintre factorii determinanţi în calitatea produselor şi serviciilor oferite de o

companie, astfel treaba arhitecţilor şi designerilor are o mare amprentă asupra

dezvoltării unei companii.

Café barul este un program arhitectural încadrat în categoria spaţiilor pentru

alimentaţie publică şi comerţ şi este supus unor reglementări specifice. Este un

program cu o complexitate scăzută, comparativ cu cel al restaurantelor, prin

dimensiunile şi spaţiile destinate serviciilor oferite. Aces tip de spaţii fiind destinate

petrecerii timpului liber şi recreerii au nevoie de o ambianţă specială. Ambianţa


creată într-o cafenea sau bar este poate cea mai importantă componentă ce

contribuie la succesul sau insuccesul funcţionării acesteia.

Spaţii cu aceeaşi destinaţie sau cu destinaţii asemănătoare se găsesc încă

din antichitate din timpul Egiptului, Greciei şi Romei antice. În acele perioade existau

spaţii special amenajate pentru a lua masa, pentru întâlniri şi socializare, spaţii în

care oamenii îşi petreceau timpul liber recreindu-se. Nevoia de socializare a existat

întotdeuna în societate şi aceasta a determinat apariţia unor spaţii în care să se

poată desfăşura.

Acest program poate ocupa o clădire ca funcţiune principală sau ca funcţiune

anexă alteia; ca de exemplu clădirile de birouri moderne au spaţii rezervate pentru

cafenele, baruri şi altele.

Exemple cladiri de birouri multietajate reprezentative pentru inceputurile acestui tip

De la stanga la dreapta: Chrysler Building NY , Flat Iron Building NY, World Trade Center (Twin Towers) NY


Capitolul III :

3.1 Descrierea clădirii studiu tehnic şi arhitectural :

Cinematograful “Capitol”, situat în Bulevardul Regina Elisabeta nr.36 (fostul

bd. Mihail Kogalniceanu) ocupă o clădire a cărei construcţie datează de la începutul

sec. XX, mai exact în anul 1912 a fost făcută inaugruarea, şi are o importantă

valoare arhitecturală şi istorică, fiind clasată în categoria B în arhiva monumentelor

istorice. Construcţia a fost proiectată de arhitectul Nicolae Nenciulescu şi artistul

sculptor Spiridon Georgescu, beneficiar fiind artistul Nicolae Grigorescu. La început,

clădirea era cunoscută sub denumirea de cinema “Clasic” iar partea cu grădina de

vară sub numele de “teatrul de vară Alhambra”. Sala a fost construită în stilul eclectic

şi corespundea cerinţelor de lux din acea perioadă. În anul 1938, clădirea de acces a

fost reconstruită iar faţada şi holul principal au fost proiectate de arhitecta Henrieta

Delavrancea în stilul Bauhaus.

Clădirea, din punct de vedere structural şi funcţional se împarte în 5 corpuri

principale: clădirea de acces, cu intrarea din bd. Regina Elisabeta, corpul cu sala de

spectacole, corpul cu scena, coridorul de acces către grădina de vară şi clădirea de

intrare în grădina de vară din str. Constantin Mile.

Corpul de acces este o construcţie cu o structură de rezistenţă mixtă realizată

din stâlpi din beton armat şi pereţi portanţi la nivelul parterului şi din pereţi portanţi la

nivelele superioare cu planşee din beton armat şi grinzi metalice. Peretele faţadei,

cel median paralel cu acesta şi cel din spate sunt pereţi portanţi şi sunt purtaţi la

rândul lor prin intermediul unor grinzi de stâlpii din beton armat de la parter. Pereţii

de compartimentare de la nivelele superioare sunt realizaţi din paiantă. Este posibil

ca acest sistem complex indirect de descărcare a forţelor să fie rezultatul unor

modificări ulterioare execuţiei sălii. Planşeul de peste parter este realizat din grinzi

metalice şi placă din beton armat iar celalalte planşee sunt din plăci şi grinzi de

beton armat. Clădirea ocupă o suprafaţă de aproximativ 200 mp.


Această parte a clădirii se află într-o stare avansată de degradare cu

distrugeri rezultate în urma seismelor şi tasărilor fundaţiei. Pereţii portanţi prezintă

fisuri diagonale deschise iar radierul general al pardoselilor de la parter prezintă

tasări accentuate. În urma acestor tasări au rezultat desprinderi şi expulzări ale

finisajelor de travertin şi spargerea geamurilor suprafeţelor vitrate ce ulterior au fost

înlocuite. De asemenea se observă degradări avansate ale şarpantei de lemn a

acoperişului şi a pardoselilor din lemn de la nivelele superioare. Clădirea prezintă

instabilitate şi din punct de vedere al protecţiei la incendiu.

Corpul sălii de spectaole are o suprafaţă de aproximativ 350 mp şi prezintă o

structură de rezistenţă realizată din pereţi portanţi din zidărie de cărămidă de 60cm

grosime cu sâmburi şi centuri din beton armat. Structura de rezistenţă a şarpantei

este realizată din ferme cu grinzi metalice profil I32 şi bare comprimate. Peste

aproximativ 50% din suprafaţa sălii se desfaşoară un balcon cu gradene, iar în

continuarea lui, pe cele două laturi longitudinale se desfaşoară loje cu o lăţime de

aproximativ 2m. Structura de rezistenţă a balconului este realizată din grinzi din

profile metalice şi placă din beton armat ce descarcă pe zidurile sălii. Toată sala era

bogat decorată cu coloane, console ornamentale şi alte structuri decorative, o mare

parte dintre ele acoperite cu foiţă de aur. Structura de susţinere a plafonului şi a

decoraţiunilor acestuia este susţinută de structura de rezistenţă a şarpantei. În

prezent componentele decorative ale sălii sunt distruse în proporţie de 80%.

Pardoseala sălii este realizată din parchet din lemn masiv pe grinzişoare de lemn şi

reazemă direct pe pământ, fapt care a condus la o stare avansată de degradare

observată prin numeroasele tasări şi umflări ale suprafeţei. Starea generală a

structurii verticale a sălii şi a balconului nu prezintă avarii importante.

Corpul scenei prezintă o structura din pereţi portanţi de zidărie întărită cu

sâmburi şi centuri din beton armat ca şi sala. Structura de acoperire este realizată ca

şi la sala de spectacol din ferme din profile metalice. Specificaţiile legate de avarii

sunt aceleaşi ca şi cele prezentate mai sus. Acest corp este format din două zone

reprezentate de cele două scene, una orientată către sală iar cealaltă orientată către

grădina de vară, ce sunt aşezate spate în spate şi desparţite printr-un perete de

zidărie. Elementele decorative ale scenei deschisă către grădina de vară prezintă

degradări grave, observate în special la cele doua cariatide ce flanchează scena şi

la nivelul cornişei. La partea superioară a acestei cornişe, iniţial, exista înca un

registru, un fel de balustradă ornamentată cu un medalion central care lipseşte in

totalitate.


Culoarul de legătură cu grădina de vară este situat pe latura de vest a sălii de

spectacol, în exteriorul acesteia, şi se desfaşoară pe toată lungimea, făcând legătura

între corpul de acces din bd. Regina Elisabeta şi grădina de vară. Acest corp

prezintă o structură de rezistenţă rezultată în urma unei imporvizaţii şi este realizată

din grinzi de lemn şi plăci de beton armat ce descarcă pe zidurile sălii de spectacol şi

al clădirii alăturate. Structura se dezvoltă pe două nivele, parter şi un etaj. Planşeele

prezintă fisuri ce fac ca structura să fie instabilă.

Corpul de acces în grădina de vară cu intrarea din strada Constantin Mile

prezintă o structură de rezistenţă realizată din pereţi portanţi de zidărie cu centuri din

beton armat. Clădirea este realizată în stilul eclectic al începutului de secol XX.

Construcţia se dezvoltă în regimul de înălţime a două nivele şi este constituită din

parter înălţat şi etaj parţial. Spaţiul parterului era ocupat de holul de acces în grădină

(un fel de gang), casele de bilete şi grupuri sanitare. La etaj se află doar camera de

proiecţii. Peste aceasta este realizat un planşeu cu gradene din beton armat.

Accesul la aceste gradene se face prin intermediul a două scări dispuse pe cele

două laturi longitudinale ale grădinii. Structura de rezistenţă a clădirii nu prezintă

degradări grave. La nivelul elementelor decorative se observă degradări de tipul

desprinderilor şi lipsei unor parţi ale elementelor din ipsos. O importantă porţiune din

cornişă lipseşte inclusiv piese ornamentale de sub aceasta şi o balustradă aflată la

partea superioară a clădirii. La nivelul faţadei se observă intervenţii faţa de aspectul

iniţial prin golurile pentru ferestre şi uşi apărute ca o improvizaţie ulterioară

construcţiei.

În urma unui releveu şi studiu tehnic realizat în anul 1991, al întregului

ansamblu, realizat de atelierul de proiectare împreună cu I.P Carpaţi şi adăugând

observaţiile personale asupra situaţiei prezente a clădirii s-au tras următoarele

concluzii:

Corpul de acces cu intrarea din bd. Regina Elisabeta necesită următoarele

lucrări de consolidare : - subzidiri de fundaţii;

- desfacerea şi refacerea planşeelor (cel putin 70%);

- desfacerea şi refacerea scărilor;

- refacerea şarpantei;

- înlocuirea finisajelor şi tâmplăriilor;

- refacerea completă a faţadei principale;

În urma acestor constatări s-a tras concluzia că “amploarea implicaţiilor şi

costul lucrărilor specifice prezentate mai sus depăşesc pe cele ale unei noi structuri.


Concluzia se impune de la sine, chiar şi pentru cei sensibilizaţi de epoca demolărilor,

în ceea ce priveşte corpul de intrare: desfacerea şi refacerea structurii existente. O

parte din materialele şi chiar fundaţiile existente vor putea fi refolosite la noua

structură. (cărămizi- 40%, lemn de la şarpantă- 30-50%, fundaţii- 40%).”

(documentaţii şi fişe tehnice aflate la I.N.M.I. )

Corpul sălii de spectacol necesită lucrări minore de consolidare la nivelul

pereţilor portanţi şi a structurii balconului. Structura de rezistenţă a şarpantei trebuie

înlocuită cu o nouă structură metalică corect proporţionată şi care să corespundă

normelor de rezistenţă actuale, având în vedere că aceasta susţine şi structura

tavanului împreună cu toate decoraţiunile acestuia. La nivelul elementelor

ornamentale ale sălii sunt necesare lucrări de restaurare importante, având în

vedere şi valoarea lor arhitecturală.

Corpul cu cele două scene necesită lucrări minore de consolidare la nivelul

pereţilor de rezistenţă, de asemenea înlocuirea structurii şarpantei ca şi la sala de

spectacol şi refacerea elementelor ornamentale atât la interiorul clădirii cât şi la

exterior, la scena dinspre grădina de vară.

Corpul constituit de coridorul de acces către grădina de vară trebuie demolat

şi reconstruit deoarece nu prezintă nici un element cu valoare arhitecturală şi are o

structură improvizată instabilă.

Corpul de acces în grădina de vară cu intrarea din str. Constantin Mile

necesită lucrări de consolidare la nivelul pereţilor portanţi şi lucrări importante de

restaurare ale elementelor decorative.

3.2 Propunere intervenţie :

Propunerea făcută în cazul de faţă constă în realizarea unei clădiri

multifuncţionale cu caracter parţial public parţial privat prin intervenţii asupra clădirii

existente.

Aceste intervenţii constau în conversia spaţiului prin refuncţionalizarea şi

modificarea parţială a construcţiei astfel încât să prezinte un proiect fezabil din toate

punctele de vedere.

O intervenţie majoră propun asupra corpului de acces din bd. Regina

Elisabeta. Starea clădirii am prezentat-o anterior şi soluţia propusă este de demolare

şi reconstruire a acesteia, realizând astfel o construcţie dezvoltată pe parter şi 4

etaje, ce va avea aceeaşi faţadă cu cea existentă în prezent. Menţinerea aspectului

faţadei este dorit având în vedere că a fost concepută de arhitecta Henrieta


Delavrancea şi reprezintă o piesă din memoria oraşului. Dezvoltarea pe 5 nivele a

acestei construcţii se poate face nemodificând aspectul actual şi astfel este o soluţie

de maximizare a suprafeţei utile a construcţiei.

În această parte a clădirii se propun următoarele funcţiuni:

- La parter va fi holul de acces şi distribuţie a circulaţiilor către restul clădirii, o

zonă de recepţie cu garderobă, o zonă de aşteptare şi scările de acces către

nivelele superioare şi liftul.

- La etajul 1 va fi partea din cafenea cu barul şi camera de depozitare, o zonă

cu mese, grupurile sanitare şi scările.

- La etajul 2, 3 şi 4 vor fi spaţii de birouri şi ateliere de creaţie pentru tineri artişti

şi arhitecţi ce vor fi închiriate cu program decalat în sistemul “clear desk

policy”

Accesul la cafenea se face prin holul principal al clădirii, prin intermediul unei

scări ce se opreşte la etajul 1. Accesul la nivelele 2, 3 şi 4 se face prin intermediul

unui lift şi a unei alte scări cu acces separat direct din stradă.

Intervenţia propusă asupra sălii de cinematograf este de restaurare la nivelul

ornamentaţiilor deoarece prezintă valoare arhitecturală şi patrimonială şi cu anumite

intervenţii la nivel de concept arhitectural pentru transformarea ei într-o sală

polivalentă ce poate găzdui evenimente de mai multe tipuri ( expoziţii de artă, teatru,

concerte, conferinţe, proiecţii de film, etc. ). Balconul şi lojele laterale din această

sală ar fi ocupate de spaţiul pentru mese al cafenelei.

În ce priveşte grădina de vară cu corpul de acces, propun o intervenţie de

restaurare şi refuncţionalizare a spaţiului. Noua funcţiune ar fi cea de café/bar şi

club. Acest lucru poate fi realizat prin construcţia unei structuri de acoperire metalice

independente de structurile din jur. Această structură ar fi compusă din mai multe

panouri mobile, retractabile, ce vor permite realizarea unui spaţiu deschis pentru

perioadele calde şi a unui spaţiu acoperit închis pentru perioadele reci ale anului,

astfel permiţând funcţionarea permanentă a spaţiului. Această structură nu va

modifica aspectul exterior al clădirii, nefiind vizibilă de pe stradă.


Fatada din bd. Regina Elisabeta - Cinema Capitol Fatada din str. Constantin Mile – Gradina de vara Capitol

Concluzii generale :

În urma studiului făcut în această lucrare am urmărit atingerea punctelor cheie

ce susţin demersul acestui proiect. Şi anume studiul istoric al programelor

arhitecturale, explicarea programelor arhitecturale ce urmează a fi folosite în soluţie

şi modul lor de aplicare. Am încercat formarea unei baze stabile documentare, în

limita dimensiunilor lucrării, care să susţină dezvoltarea proiectului ce urmează a fi

realizat.

Sper ca prin această lucrare să susţin punctele de vedere dorite şi să se

ajungă la o soluţie arhitecturală fezabilă.

Concluzia la care doresc să ajung este că situl ales prezintă ocazia realizării

unei clădiri multifuncţionale cu spaţii de birouri, café / bar, club şi cu sală polivalentă

ce ar reprezenta un exemplu pozitiv pentru viitor în refolosirea şi conversia clădirilor

existente în stare de degradare.

Clădirile istorice ale oraşului reprezintă identitatea acestuia şi trebuie avut

grijă de ele reintegrându-le în circuitul urban.


Bibliografie :

Carţi:

Cantacuzino Sherban – Re/Architecture, Old buildings/new users – editura Thames & Hudson

Choay Francoise - Alegoria Patrimoniului – editura Simeria, Bucureşti 1998

Feilden M.B. - Conservation of Historic Buildings – Architectual Press, Oxford 1996

Giurgescu C. Constantin– Istoria Bucureştilor, din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre – editura pentru literatură, Bucureşti 1966

Hascher Rainer, Simone Jeska, Birgit Klauch – Office buildings, a design manual – editura Birkhauser

Ionescu Grigore – Istoria arhitecturii în România, vol.II. arhitectura în perioada dintre cele două războaie mondiale

Johanes Cramer, Stefan Breitling – Architecture in existing fabric – editura Birkhauser

Jurov Cosma - Arhitectura clădirilor multifuncţionale – editura IPS Sibiu

Majuru Adrian – Bucureştii mahalalelor sau periferia ca mod de existenţă, 2003

Powel Kenneth – Architecture Reborn, the conversion and reconstruction of old buildings

Ruskin John - The seven lamps of architecture – curs protecţia patrimoniului

Surse web:

http://metropotam.ro/La-zi/2007/03/art2016936781-Paragina-Gambrinus/

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/category/bucurestii-in-istorie/

http://www.adevarul.ro/cultura/S-a-filmul-vechilor-cinematografe- bucurestenii_0_23398376.html

http://www.evz.ro/detalii/stiri/cinematografele-bucurestiului-o-proiectie-in-trecut- video-854287.html

Alte surse:

Planşe şi alte documentaţii aflate la Institutul Naţional al Monumentelor Istorice Bucureşti (I.N.M.I)


http://www.evz.ro/detalii/stiri/cinematografele-bucurestiului-o-proiectie-in-trecut-video-854287.html

http://www.evz.ro/detalii/stiri/cinematografele-bucurestiului-o-proiectie-in-trecut-video-854287.html

http://www.adevarul.ro/cultura/S-a-filmul-vechilor-cinematografe-bucurestenii_0_23398376.html

http://www.adevarul.ro/cultura/S-a-filmul-vechilor-cinematografe-bucurestenii_0_23398376.html

http://www.bucurestiivechisinoi.ro/category/bucurestii-in-istorie/

http://metropotam.ro/La-zi/2007/03/art2016936781-Paragina-Gambrinus/

lll1

Documents

Transcript of lll1