Licenta Alin Goia - Incursiune Istorica in Evolutia Monetarismului

CUPRINS

Cap. I. Moneda, masa monetară, politica monetară – cadrul conceptual 4

1.1. Despre monedă 4

1.2. Masa monetară şi componentele ei 7

1.3. Politica monetară 10

Cap. II. Scurtă incursiune istorică în evoluţia concepţiei despre bani până în sec. XIX

2.1. Concepţii despre bani în Antichitate şi Evul Mediu 13

2.2. Concepţii despre bani în Mercantilism 16

2.2.1. Concepţia despre bani în mercantilismul timpuriu (sec. al XVI-lea) 17

2.2.2. Concepţia despre bani în mercantilismul matur (sec. al XVII-lea) 18

2.2.3. Concepţia despre bani în mercantilismul târziu (sec. al XVIII-lea) 21

2.3. Concepţia despre bani în cadrul Şcolii Clasice 22

2.3.1. Teoria banilor a lui Adam Smith 22

2.3.2. Teoria banilor a lui David Ricardo 23

2.3.3. Teorii despre bani în concepţia lui John Stuard Mill 27

Cap. III. Principalele contribuţii în domeniul teoriilor monetare în sec. XX 29

3.1. Analiza keynesiană şi concepţia monedei active 29

3.2. Milton Friedman şi monetarismul 33

Cap. IV. Experienţe practice privind aplicarea politicilor monetare 36

4.1. Monetarismul american 36

4.2. Experienţa Marii Britanii 39

4.3. Monetarismul în România 41

4.3.1. Teoria lui Anghel Rugină 41

4.3.2. Elemente de politică monetară în România 42

Cap.V. Concluzii şi elemente explicative a fenomenului monetar 46

BIBLIOGRAFIE 49

3

CAPITOLUL I

MONEDA, MASA MONETARĂ, POLITICA MONETARĂ – CADRUL

CONCEPTUAL

1.1. Despre monedă

Conform definiţiei, dată de revista Capital, moneda reprezintă orice obiect larg

acceptat în schimbul de bunuri sau în contractarea unei datorii, dar nu pentru valoarea sa, în

sine, ci pentru faptul că poate fi transmis mai departe în acelaşi fel, are caracter de bani

deoarece serveşte funcţiei de prim ordin a banilor, adică cea de mijloc de plată. Ca mijloc de

plată, banii reprezintă o entitate transferată atunci când se efectuează o plată. De asemenea, ei

acţionează şi ca MIJLOC DE SCHIMB - o funcţie esenţială pentru orice economie care a

depăşit stadiul primitiv. Termenul de "bani" este folosit şi cu sensul de "unitate de cont", care

înseamnă un sistem de unităţi abstracte de contabilizare, în care se exprimă valorile sau se

reprezintă datoriile. Practic, un asemenea sistem este o pre-condiţie necesară a sistemului de

preţuri, deoarece, prin el, se reduc valorile relative la o serie de preţuri în bani. În sistemele

monetare moderne, mijloacele principale de plată sunt instrumentele de credit - şi anume

bancnote şi depozite bancare. În afară de faptul că servesc drept mijloace de schimb,

asemenea mijloace de plată fac parte din stocul de active, adică acţionează ca "rezerve de

valoare".1

În limbaj curent şi în literatura de specialitate se utilizează atât termenul de „bani” cât

şi cel de „monedă”.

O definiţie a banilor a dat-o Costin Kiritescu : "banii reprezintă un instrument social, o

formă particulară imediat mobilizatoare a avuţiei sociale, o întruchipare transmisibilă şi

omnivalenţa a puterii de cumpărare, care conferă deţinătorului dreptul asupra părţii din

produsul social al ţării emitente".

Termenul de moneda, folosit în special în limbajul poporului francez, englez, italian

desemnează, potrivit definiţiei data de dictionarul Larousse, „o piesă de metal, emisă de

autoritatea suverană, pentru a servi ca mijloc de schimb”. Potrivit aceleeaşi definiţii, termenul

de monedă este de origine latină şi provine de la numele zeiţei Junon Moneta, în templul

căreia romanii băteau monede.

1 http://www.capital.ro/dictionar/Moneda%20/%20bani-308.html

4

În limbajul altor popoare: român, rus, german se utilizează cu aproximativ acelasi

sens, termenul „bani”. Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, prin bani se înţelege

„echivalentul general al valorii mărfurilor; moneda de metal sau de hârtie recunoscută ca

mijloc de schimb şi de plată”. Etimologic, termenul de bani are provenienţa necunoscută. Din

definiţii rezultă că între cele doua noţiuni există diferenţe cantitative şi calitative, astfel:

• noţiunea de bani este mai cuprinzătoare şi mai veche decât cea de monedă, întrucât cuprinde

toate mijloacele de schimb;

• noţiunea de monedă este denumirea generică acordată pieselor metalice.

Din această abordare rezultă că noţiunea de monedă nu se identifică cu banii, aceasta

reprezentând doar o parte a masei baneşti.

La conturarea diferenţei dintre monedă şi bani contribuie şi alte argumente:

• banii sunt o marfă, prin urmare sunt un bun economic, rezultat al unor legi obiective;

• moneda, în schimb, este un acord de voinţă dintre oameni, pe de-o parte, şi presupune

existenţa autorităţii emitente, care decide cu privire la forma monedei şi a metalului din care

este confecţionată.

În limba română, s-a utilizat o perioadă de timp termenul de monetă (în 1932, Victor

Slăvescu a publicat un curs denumit Monetă, Credit, Schimb), de la care au derivat termenii

„monetar”, „monetărie”. Termenul de monedă, recomandat de Academia Română provine din

limba greacă veche (monedha).

În prezent, termenul de monedă se foloşeste în sens larg, ceea ce înseamnă luarea în

considerare atât a pieselor metalice, cât şi a bancnotelor şi a banilor de cont. Din acest punct

de vedere, se poate considera că cei doi termeni sunt similari, ceea ce conduce şi la

similitudinea dintre circulaţie monetară şi circulaţie bănească.

Banii sunt consideraţi un instrument de schimb, de mijloc de vânzare-cumpărare a

mărfurilor. Moneda reprezintă un instrument de utilitate permanentă pentru toţi agenţii

economici. Unii cercetători prezintă moneda într-o dublă accepţiune: ca marfă (cu însuşiri

deosebite şi având o existenţă obiectivă) şi ca o creanţă asupra emitentului sau al economiei,

un semn al monedei marfă.2

Rolul monedei în viaţa economică şi socială necesită abordarea evoluţiei şi a funcţiilor

îndeplinite de aceasta încă din perioada circulaţiei pieselor din metale preţioase.

Trecerea economiilor de la forma preponderent naturală (bazată pe troc) la economia

de schimb, concurenţială, antrenează importante modificări în rolul îndeplinit de bani în

2 CERNA, SILVIU – Banii şi creditul în economiile contemporane, volumul II, Editura Enciclopedică, 1994, pag.123

5

http://www.referat.ro/referate/Creditarea_agentilor_economici_bc1a4.html

http://www.referat.ro/referate/Creditarea_agentilor_economici_bc1a4.html

cadrul tuturor laturilor activităţii umane şi economice. Posibilitatea utilizării, sau nu, a banilor

ca instrumente pentru reglarea mecanismelor economiei este evidenţiată în cadrul teoriilor

care s-au dezvoltat prin studierea acestui domeniu.

În primul rând, se remarcă teza neutralităţii potrivit căreia, fenomene precum crizele

economice, recesiunea, şomajul nu pot fi reglate prin instrumentarea masei monetare. Rolul

activ al monedei ca instrument de influenţare a economiei a fost evidenţiat, pentru prima dată,

de economistul John Maynard Keynes, care în lucrarea „Teoria generală a folosirii mâinii de

lucru, a dobânzii şi a banilor” (1936) demonstrează modul în care statul poate regla circulaţia

monetară şi creditul în scopul echilibrării economiei.3

O reconsiderare esenţială a rolului banilor în viaţa economică este realizată în cadrul

teoriei cunoscute sub numele de „monetarism”.

Potrivit acestei concepţii, se susţine ideea unei creşteri anuale a masei monetare în

circulaţie cu 3-5 % anual, ceea ce asigură cantitatea de monedă necesară plăţilor, fără

antrenarea de fenomene inflaţioniste. Reprezentanţii monetarismului sunt cunoscuţi în

literatura de specialitate ca reprezentanţi ai „Şcolii de la Chicago” în frunte cu Milton

Friedman, şi sunt apreciaţi ca principalii oponenţi ai modului de gândire Keynesian.

Indiferent de accepţiunea dată monedei, monedă-marfă sau monedă-semn, există o

apreciere generală potrivit căreia ea îndeplineşte mai multe funcţii :

A. Instrument unic al tranzacţiilor

B. Etalon al valorii: unitate de măsură pentru bunuri, servicii, active financiare.

C. Instrument de rezervă, de economisire: utilizaţi pentru operaţiuni viitoare, pe baza

menţinerii puterii de cumpărare.

1.2. Masa monetară şi componentele ei

Masa monetară reprezintă un indicator care desemnează totalitatea mijloacelor băneşti

existente în economia unei ţări la un moment dat, sau că medie pe o anumită perioadă; este un

3 KEYNES, JOHN MAYNARD – Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor, Editura

Publica, Bucureşti, 2008, pag.63

6

indicator statistic, care se cuantifică pe baza bilanţului centralizat al întregului sistem bancar

dintr-o ţară, după deducerea operaţiilor duble dintre bănci.

Deţinătorii de monedă aparţin atât sectorului bancar, cât şi celui nebancar. Sectorul

bancar al economiei este reprezentat de băncile comerciale care deţin rezerve în moneda

băncii centrale (bilete şi depozite în cont curent), iar sectorul nebancar al economiei este

constituit din agenţii economici şi populaţie, care deţin bancnote, moneda metalică şi depozite

în conturile curente la băncile comerciale.

Rezultă că masa monetară este constituită dintr-un stoc de creanţe asupra băncilor,

creanţe aflate în posesia utilizatorilor de monedă. Pentru a determina nivelul masei monetare

se iau în considerare mijloacele băneşti existente în conturile clienţilor, plus numerarul în

circulaţie, respectiv, elementele din pasivul băncilor comerciale şi cele ale băncii centrale.

Ca indicatori de măsurare, agregatele monetare trebuie să asigure realizarea unei

legături directe şi simple cu deciziile de natură economică.

Istoric, agregatele monetare au cunoscut două abordări :

- abordarea apriorică ( Patinkin ) - afirmă că agregatele monetare trebuie selectate pe baza

însuşirii lor, putând a fi conexate funcţional cu sfera reală pe baza caracteristicilor monedei

de: mijloc de plată , lichiditate, avere netă.

- abordarea empirică ( Friedman ) - accentuează ideea că agregatele monetare trebuiesc

definite astfel încât să permită asigurarea unei legături funcţionale, stabile şi directe între

agregatele monetare şi evoluţia reală a monedei pe baza ecuaţiilor funcţionale.

Aceste două concepţii utilizate simultan permit şi implică o mare varietate de

instrumente cuprinse în agregatele respective, antrenând o mare variabilitate a structurii masei

monetare .

Generalizând criteriile utilizate în selectarea agregatelor monetare se poate adopta o

interpretare standard care include în structura masei monetare următoarele active :

- moneda efectivă (monetarul) este activul cel mai lichid, fiind totodată cel mai important

component al masei monetare.

- moneda de cont (disponibilităţi în conturi curente)

- depunerile la termen pentru economisire

- alte active cu grad diferit de lichiditate .

Agregatele monetare sunt mărimi definite de autorităţile monetare care servesc ca

suport al politicii monetare şi, în particular, pentru supravegherea creşterii mijloacelor de

plată. În economiile de piaţă dezvoltate, agregatele monetare se clasifică în trei grupe :

7

1. Activele care prezintă moneda principală (baza monetară, moneda de rezervă) - cuprinde

banii creaţi de banca centrală, cantitatea lor fiind controlată de această bancă centrală sub

denumirea de monedă primară constituind baza pentru crearea altor categorii de monedă

(banii de cont).

2. Masa mijloacelor de plată (masa bănească în sens restrictiv) - cuprinde instrumentele de

plată create de banca centrală, dar şi de celelalte instituţii monetare .

3. Masa mijloacelor de deţinere a averii - cuprinde, pe lângă instrumentele de plată ,

instrumentele financiare lichide folosite ca atare în plăţi , în decontări , care se pot transforma

uşor în instrumente de plată ( cvasimonede , lichidităţi secundare ).

Agregatele monetare din prima grupă servesc ca indicatori ai politicii monetare,

caracterizând-o ca expansivă sau restrictivă.

Moneda primară cuprinde respectiv :

- numerarul din casierie

- depozitele în conturile curente ale băncilor la banca centrală sau extensiv aproape integral

pasiv şi/sau activ al băncii centrale realizând aceasta prin combinarea diferitelor posturi de

activ şi pasiv ale băncii centrale .

Masa bănească în sens restrictiv este considerată ca reprezentând obiectivele

intermediare ale politicii monetare în domeniul producţiei, preţurilor, balanţei de plăţi,

precum şi a indicatorilor de apreciere a echilibrului monetar.4

Agregatele monetare din cadrul celei de-a treia grupă constituie în exclusivitate

obiective finale ale politicii monetare.

Constituirea agregatelor monetare ridică două probleme speciale:

1) încadrarea instrumentelor financiare aflate în zona de graniţă a definiţiilor adoptate putând

a fi sau nu incluse într-un agregat monetar (depozitul la termen)

2) identificarea statistică a definiţiilor pentru agregatele monetare în sensul adoptării

definiţiilor la posibilităţile statistice de construire a agregatelor monetare.

Până la standardizarea politicii monetare pe plan internaţional se operează cu agregate

monetare diferite naţional.

Compoziţia şi performanţele agregatelor monetare :

4 DOLTU, CLAUDIU – Monetarismul. Teorie şi politică economică, Editura Economică, Bucureşti, 1996, pag. 46

8

Agregatele monetare utilizate de sistemul federal la rezervelor al SUA are următoarea

compoziţie:

1. moneda primară care înglobează totalul disponibilităţilor băncilor comerciale şi

asimilatele acestora la rezerva federală, disponibilităţile la vedere ale sectorului privat la

rezerva federală şi moneda fiduciară în circulaţie;

2. masa bănească în sens restrâns (M1) care cuprinde moneda fiduciară în circulaţie, moneda

de cont sub forma disponibilităţilor la vedere şi alte categorii de conturi asupra cărora pot fi

trase cecuri;

3. cuprinde mai multe agregate monetare:

a) M 2 = M 1 + depuneri la termen pe perioade scurte + capitalul în cont la societăţi de

investiţii;

b) M 3 = M 2 + depuneri la termen de valoare mare + sume consemnate la termen;

c) M 4 = M 2+ valoarea certificatelor de depozite remise

d) M 5 = M 2 + valoarea certificatelor de depozite existente la casele de economii sau

la uniuni de credit

e) M 6 = M 2 + certificate de depozit remise + efecte de comerţ + obligaţiuni emise de

casele de economii

Disponibilităţile guvernului federal nu sunt incluse în aceste agregate monetare fiind

considerate împreună cu sistemul rezervelor monetare autoritate monetară.5

În ţările europene există o concepţie unificatoare a agregatelor monetare. Distingem :

1. lichiditatea sistemului bancar (lichiditatea cash, lichiditatea potenţială, lichiditatea

externă) care este mai largă decât moneda primară din sistemul american.

2. lichiditatea primară fiind incluse: numerarul în circulaţie, depozitele transferabile ale

subiecţilor nebancari la bănci (exclusiv statul) reprezentând masa bănească în sens restrâns.

3. lichiditatea secundară cuprinde următoarele instrumente aflate în posesia subiecţilor

nebancari:

- depozite pe termen scurt necuprinse în lichiditatea primară;

- hârtiile de valoare pe termen scurt;

- creditele pe termen scurt inclusiv comerciale.

În România metodologia FMI a fost adoptată realizându-se o combinaţie a

modalităţilor utilizate în SUA şi în ţările europene pentru agregatele monetare din cele trei

grupe :

Agregate monetare care reflectă moneda primară cuprind :

5 http://finante.ideaplussolutions.net/fisiere/revista/134886819334_GHERGHINESCU_RO.pdf

9

mărimea activului total BNR defalcat în credite acordate sistemului financiar ;

creanţe externe alte active ;

volumul modelelor primare autohtone (monede în circulaţie, depozite la BNR, rezerve

obligatorii);

moneda primară lichidă a băncilor comerciale, inclusiv disponibilităţile interbancare.

Masa bănească în sens restrâns, cuprinde:

numerarul în circulaţie;

moneda în cont (depozite , cecuri bancare etc.) ;

mijloace de decontare (eventual).

Grupa a treia de agregate monetare cuprinde:

cvasimoneda (depozite la termen în bănci) ;

echivalentul în lei al depozitelor în valută ale rezidenţilor;

M 2 = M 1 + cvasimoneda;

alte active lichide cum ar fi:

- contribuţia la pensia suplimentară la cec;

- depozitele la termen şi la vedere ale statului şi populaţiei care nu sunt incluse în M

2;

- M 3 = lichiditate totală = M 2 +alte active lichide.

1.3. Politica monetară

Prin politică monetară se înţelege ansamblul măsurilor iniţiate şi implementate de

banca centrală, în scopul realizării şi menţinerii echilibrului macroeconomic în economia

simbolică.6

Trăsăturile politicii monetare:

- este o formă de intervenţie indirectă a statului în economie (este o politică de ajustare)

- este apanajul băncii centrale

- este aplicabilă pe piaţa monetară (asupra economiei simbolice)

- se referă cu precădere la ajustarea dezechilibrelor macroeconomice interne

- este relativ flexibilă: modificarea politicii monetare se realizează cu uşurinţă şi

în termen scurt

- eficacitatea politicii monetare este incertă

6 http://ro.wikipedia.org/wiki/Politic%C4%83_monetar%C4%83

10

- efectul politicii monetare nu este imediat

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin

intermediul căreia se acţionează asupra cererii şi ofertei de moneda din economie. Importanţa

politicii monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea

preţurilor, la care se adaugă limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a

monedei. Responsabilitatea îndeplinirii acestor obiective revine băncii centrale, care deţine

monopolul în formularea şi transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare.7

Stabilitatea preţurilor constituie obiectivul fundamental al politicii monetare dar, în

acelaşi timp, reprezintă un obiectiv central al politicii economice, alături de: creşterea

economică durabilă, ocuparea deplină a forţei de muncă, sustenabilitatea balanţei de plăţi.

Pentru atingerea acestor obiective, la nivelul fiecărei ţări, sunt identificate instrumentele care

să conducă la cele mai bune rezultate, dintre care cele mai însemnate sunt: politica fiscală,

politica veniturilor, politica monetară, politica valutară şi politica comercială.

Politica monetară contribuie la realizarea politicii economice şi prin obiectivele

specifice care constau în următoarele: a) creşterea masei monetare până la un nivel optim;

b)menţinerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător; c)practicarea unui nivel optim al ratei

de schimb; d)alocarea optimă a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) în cadrul

economiei

a) Acest obiectiv cantitativ se concretizează în determinarea de către autoritatea

monetară a unui nivel de creştere a masei monetare, cât mai apropiat de rata de creştere reală

a economiei. Astfel, în anii ’70, în ţarile dezvoltate, obiectivele formulate au vizat dinamica

agregatelor monetare, insa regulile au demonstrat ca este dificil si limitat un control al masei

monetare, atunci cand economiile tarilor respective participa puternic la relatiile comerciale si

financiare internationale.

b) Rata dobânzii şi nivelul optim al acesteia a fost considerată ca obiectiv fundamental

al politicii monetare până în anii ’70, situându-se în centrul analizelor lui Keynes (vezi cap. 5,

vol. 1, Moneda şi Credit), care evidenţiază că banca centrală poate echilibra piaţa monetară

prin utilizarea unui nivel de echilibru al ratei de dobândă. În prezent, rata de dobândă prezintă

un rol important in cadrul politicii monetare, prin aceea ca permite menţinerea unui anumit

nivel al cursului de schimb şi influenţează investiţiile agenţilor economici.

c) Menţinerea unui anumit nivel al cursului de schimb constituie un obiectiv al

politicii monetare, prin aceea ca antrenează echilibre sau dezechilibre ale balanţei de plăţi în

funcţie de aprecierea sau deprecierea monedei naţionale. Daca nivelul cursului este

7 TURLIUC, VASILE – Politici monetare, Editura Polirom, Iaşi, 2002, pag.76

11

supraevaluat pentru moneda naţională, rezultă un consum de rezerve valutare, în timp ce un

curs depreciat ar putea antrena creşterea exporturilor şi majorarea disponibilităţilor în valuta.

d) Alocarea optimă a resurselor financiare, la nivelul unei ţări, consta în selectarea

creditelor în funcţie de nivelul rentabilităţilor posibile de obţinut. Un asemenea obiectiv

antrenează efecte negative, precum şi diminuarea concurenţei între agenţii economici şi

diminuarea reacţiei acestora la evoluţia ratei de dobândă. Din acest motiv se remarcă, în

prezent, o limitare a utilizării acestui obiectiv al politicii monetare .

CAPITOLUL II

SCURTĂ INCURSIUNE ISTORICĂ ÎN EVOLUŢIA CONCEPŢIEI

DESPRE BANI PÂNĂ ÎN SEC. XIX

2.1. Concepţii despre bani în Antichitate şi Evul Mediu

12

Banii au apărut ulterior schimbului, cum bine a observat Aristotel.

Primele informaţii privind existenţa banilor metalici se referă la China secolului XI

î.e.n. Există deasemenea dovezi că în Grecia Antică circulau monede metalice încă din secolul

al VIII-lea î.e.n. Herodot atribuie această „invenţie” regilor Lydiei, stat aflat în partea de vest

a Turciei de astăzi, în zona Mării Egee. Treptat cetăţile greceşti şi coloniile lor din Sicilia au

preluat acest obicei de confecţionare a banilor metalici, care s-au răspândit apoi în întreaga

lume. Moneda bătută, această piesă rotundă confecţionată din diferite metale, dar mai ales din

aur şi argint a circulat în lume mai mult de două milenii, şi mai circulă şi astăzi, chiar dacă nu

mai este confecţionată din aur şi argint.

Se cunoaşte că în zona Mării Egee rolul de bani l-au jucat o anumită perioadă de timp

oile, iar la latini vitele; pecus înseamnă vite, iar pecunia înseamnă bani. În alte zone acest rol a

fost îndeplinit de scoici, de piei de animale sau de o serie de metale obişnuite, cupru, bronz

sau fier. De asemenea, înainte de a se bate moneda, aurul şi argintul îndeplineau rolul de bani

circulând sub formă de lingouri.8

Banii au apărut în procesul trecerii de la economia naturala la economia de schimb.

Iniţial schimbul s-a manifestat sub forma schimbului direct de produse, cunoscut sub

denumirea de troc, respectiv se schimba pe un alt bun sau pe alte bunuri. Trocul este o formă

a schimbului de mărfuri caracteristic pentru societăţile neevoluate, în care specializarea

producatorilor este în stare incipienta.

8 OLAH GHEORGHE – Macroeconomie, Editura Universităţii din Oradea, 2004, pag.110

13

Schimbul constituie fundamentul vieţii noastre economice. În absenţa schimburilor, nu

ar exista o economie autentică şi, practic, nici societate. În mod evident, un schimb voluntar

are loc deoarece ambele persoane participante se aşteaptă să obţină un beneficiu. Un schimb

este un acord între A şi B de a transfera bunuri sau servicii aparţinând unuia dintre ei contra

bunurilor sau serviciilor celuilalt. Diviziunea socială a muncii, gradul de dezvoltare a tehnicii

şi tehnologiei, a determinat specializarea producătorilor şi extinderea schimburilor de mărfuri,

creând dificultăţi şi bariere. Principalele dificultăţi erau:

a) imposibilitatea realizării coincidenţei dintre nevoile ofertanţilor şi cumpărătorilor: un

producător A are de oferit marfă X, iar producătorul B marfa Y. Presupunem că B are nevoie

de X, dar A nu are nevoie de Y, ci de marfa Z. Atunci B, trebuie să caute producătorul C al

mărfii Z, care să aibă nevoie de marfa Y. Daca îl găseşte schimbă Y pe Z, dupa care se

întoarce pentru a face schimbul care de fapt îl interesează, respectiv marfa Z cu marfa Y. În

acest mod sunt satisfăcuţi şi producătorul A şi B. Dar o asemenea modalitate îngreunează

schimbul şi în unele cazuri îl face chiar imposibil.

b) Dificultăţile în determinarea valorii: schimbul mărfii contra marfa nu permite folosirea

unui instrument rapid de apreciere a valorii mărfii şi de raportare din acest punct de vedere

între mărfurile care se schimbă.

c) Imposibilitatea divizării în elemente. Multe categorii de mărfuri nu puteau fi divizate,

pentru vânzarea lor fiind necesar schimbul pe mari cantităţi din alte mărfuri, peste nevoile de

consum ale cumpărătorului.

În procesul circulaţiei monedele de aur cunosc un proces de uzură. Astfel se ajunge ca

valoarea nominală a monedei să nu mai corespundă cu conţinutul ei în aur, iar monedele cu

acelaşi nume să aibă valori diferite. Apare astfel posibilitatea ca în rolul de moneda, banii de

metal preţios să poata fi înlocuiţi prin bani fără valoare intrisecă. Acestea sunt, de fapt, semne

ale valorii.

Aristotel (384-322 a.c.) este cel dintâi mare gânditor al lumii care s-a preocupat cu

egal interes de toate domeniile cunoaşterii umane; este primul om de stiinţă care

sistematizează toate cunoştintele acumulate până la vremea sa, aducând contribuţii originale

în politică, economie, stabilind reperele fundamentale în teoria valorilor. Aristotel foloşeşte

cuvântul „economie" pentru a se referi la administrarea casei şi căminului. Pentru a se referi la

problemele pe care noi le considerăm economice, Aristotel folosea cuvântul grec

„crematistica". 9

9 DODESCU ANCA, IOANA POP COHUŢ – Doctrine economice, Editura Universităţii din Oradea, 2004, pag. 45

14

Chiar dacă nu analizează în detaliu problemele economice şi nici nu consideră relaţiile

între variabile sau fenomene, abordează teme cum ar fi valoarea, banii şi dobânda. Chiar dacă

scopul lor este doar etic, Aristotel este primul care a făcut distincţia între diferitele tehnici

economice folosite în cadrul unei campanii şi în familie. De asemenea face distincţie între

valoarea de uz şi valoarea de schimb, precum şi între bani şi bogăţie. Consideră banii în două

dintre foloasele lor, ca mijloc de schimb şi ca marfă folosită pentru a uşura schimburile.

Aristotel identifica existenţa dobânzii pentru camătă, pe care o condamna din punct de

vedere etic. Se referă şi la teme relaţionale cu proprietatea privată sau sclavagismul.

Observator atent al vieţii economice, politice si sociale, cunoscător rafinat al psihologiei

maselor şi al patimilor politice, Aristotel avertizează înca de acum peste 2000 de ani că aceste

forme de guvernământ, dacă nu sunt diriguite inteligent, ele se pot transforma în contrariul

lor: aristocraţia poate deveni plutocraţie, monarhia poate deveni Tiranie, iar democratia se

transformă uşor în demagogie.

La început gândirea economică a fost un reflex sau o componentă a gândirii religioase.

Comerţul era considerat o întreprindere nenaturală de obţinere a bunurilor. Schimbul în sine

nu era condamnabil pentru că decurge din diversificarea nevoilor şi specializarea

producătorilor, din diviziunea muncii. Orice lucru putea fi întrebuinţat fie direct în funcţie de

calităţile sale particulare fie indirect, ca mijloc de schimb. Schimbul putea fi troc, fărp

intervenţia banilor, aceştia fiind consideraţi naturali odată cu introducerea comerţului între

ţări, bucăţile metalice fiind mai uşor de transportat. Cu toate acestea banii au permis

dezvoltarea comerţului, adică a unei activităţi ce constă în folosirea banilor pentru a face

schimb şi maximiza profitul.

Importanţa pe care o dăm lui Aristotel în gândirea economică se datorează în mod

exclusiv influenţei pe care o exercită asupra gânditorilor islamişti şi şcolii de la Salamanca,

care şi-au construit gândirea şi analiza sprijinindu-se în mod explicit pe gândirea aristotelică.

Contribuţia aristotelică esenţială la gândirea economică este legată de schimb, utilizarea

banilor în cadrul schimbului, precum şi de dezvoltarea conceptului de utilitate. Aristotel a

făcut distincţia dintre valoarea de utilizare (axia) şi valoarea de schimb. Rezultă că utilitatea în

sens aristotelic este valoarea conferită prin utilizarea produsului. Mai mult, valoarea de

schimb este subordonată utilităţii.

Banii fiind de fapt expresia cantitativă a valorii de schimb a bunului cumpărat, există

puţine îndoieli cu privire la faptul că s-au utilizat cele două concepte – valoare şi preţ în

acelaşi sens, fără a se face distincţie între valoarea care apare în cadrul schimbului şi preţul

bunului cumpărat. Ideile lui Aristotel au exercitat o influenţa puternică asupra filozofiei

15

predominante din Evul Mediu şi asupra scolasticismului, care au încercat adoptarea sistemului

aristotelic şi realizarea unei armonii între aceasta şi gândirea creştină.

Aristotel a arătat în cartea a V-a din „Etica Nicomatica" că dreptatea contractuală sau

comutativă solicită „un schimb de echivalente". El descrie explicit schimbul şi utilizarea

banilor în cadrul schimbului de mărfuri, legând fenomenul schimbului de etică, considerând

că fiecare societate produce bunuri în scopul satisfacerii dorinţelor individuale.

Aristotel a recunoscut influenţa cererii asupra valorii şi a considerat că nevoile

reprezintă sursa valorii, fără de care schimbul ca şi fenomen nu ar exista, existenţa, esenţa

schimbului fiind echivalentă. Apariţia banilor ca o consecinţă a schimbului reprezintă un

catalizator al producţiei de bunuri, având numeroase avantaje. Utilizarea banilor aduce cu sine

eliminarea dublei coincidenţe a nevoilor, căci „banul este element şi ţinta a schimbului", iar

despre evoluţia banilor Aristotel zicea în cartea sa (Politica,fl:19 si cap.III, cartea I, fl:18,19 )

„şi astfel oamenii se învoiră că la schimbul lucrurilor să dea şi să ia în locul lor un oarecare

obiect, care fiind el însuşi un lucru folositor, avea avantajul că era lesne de mânuit în călătorii,

ca aurul şi argintul şi altele. Asemenea, la început îi determină valoarea numai după mărime şi

greutate, iar în cele din urmă îi întipăriră şi o efigie, ca ei să scutească de măsurătoare, căci

efigia era pusă ca semn al valorii".

Prăbuşirea mariilor imperii ale antichităţii, procesul de descentralizare care i-a urmat,

invaziile popoarelor migratoare, au avut un impact negativ asupra dezvoltării economice în

Evul Mediu. Predomină economia naturală închisă, relaţiile de schimb fiind accidentale şi

limitate la domeniul unei feude. Până la formarea primelor state centralizate, viaţa economică

a Evului Mediu a fost gurvernată de principiile moralei creştine.10

2.2. Concepţia despre bani în mercantilism

Evoluţia mercantilismului este influenţată de câteva evenimente importante ale istoriei

universale: marile descoperiri geografice ce au dat Europei imense resurse de materii prime şi

chiar forţa de muncă. S-a produs o mare acumulare de capital, fie prin creşterea veniturilor

agricole, fie prin creşterea veniturilor comercianţilor, bani care au fost investiţi nu în lux, ci la

crearea şi dezvoltarea manufacturilor, sau a altor activităţi comerciale. Reforma religioasă

10 DODESCU ANCA, IOANA POP COHUŢ – Doctrine economice, Editura Universităţii din Oradea, 2004, pag.38

16

care a modificat modul de gândire a oamenilor; apariţia primelor statelor moderne: Anglia,

Franţa, Spania.11

2.2.1. Concepţia despre bani în mercantilismul timpuriu (secolul al XVI-lea)

Mercantilismul secolului al XVI-lea este apreciat ca fiind „Mercantilismul timpuriu”.

Primele probleme studiate de mercantilişti au fost cele monetare. Un prim aspect empiric al

politicii mercantiliste exista în sec. XVI, fiind numit „bullionismul” spaniol, acesta nefiind

explicat în nici o teorie economică. Conchistadorii spanioli aduceau metale preţioase din

America în Spania şi de aici ele pătrundeau în alte ţări europene. Sursa de îmbogăţire şi

dovada de îmbogăţire, după cum susţineau guvernele, era acumularea de aur şi argint.

De la o vreme guvernele au interzis – mai ales în Spania – ieşirea metalelor preţioase,

organizând sistemul balanţei contractelor (ţara „A” poate cumpăra de la ţara „B” numai atât

cât ţara „B” cumpără de la ţara „A”. Atunci ne putem întreba dacă am putea afirma că în acest

fel autorii spanioli au confundat banii cu bogăţia. Mai degrabă, tindem să credem că aceştia

apreciau abundenţa monetară pentru că facilita producerea de bogăţie şi din această cauză au

încercat să împiedice scurgerea banilor spanioli către alte state. Şi iată că în acest fel au apărut

primele elemente ale teoriei cantitative a banilor, înţelegând ca unii economişti spanioli au

avut anumite indicii ale influenţei cantitative de bani asupra preţurilor.

Ca o concluzie putem spune că mercantilismul timpuriu urmărea, în principal,

realizarea unei balanţe monetare active, fără a prezenta o gândire economică fundamentală, ci

mai degrabă o lipsă de profunzime şi claritate a ideilor, dar o orientare predilectă spre acţiune,

spre praxis-ul economic. Pentru această formă de mercantilism este caracteristică politica

externă promovată de Spania, Portugalia, Anglia în sec. XVI. În plan teoretic, caracteristică

este lucrarea lui William Stafford – „Analiza critică a unor plângeri ale compatrioţilor

noştri”(1581).12

William Stanford sublinia faptul ca toţi reprezentanţii straturilor sociale se plâng de

scumpire şi găsesc straniu ca ea s-a produs odată cu creşterea producţiei. Din cauza falsificării

monedei rezultau următoarele: comercianţii străini vindeau mărfurile la preţuri nominale mai



17

mari şi îi sileau pe comercianţii din ţară să ridice preţurile, iar pe lorzi să ridice arenzile. Cu

reforma monetara nu se poate rezolva nimic deoarece, in definitiv mărfurile se plătesc tot cu

mărfuri şi numai abundenta sau raritatea mărfurilor le poate scădea sau ridica preţurile.

El considera ca o îndreptare nu poate veni decât printr-o politica comerciala cuminte,

prin care să nu se lase nici una din materii sa treacă in străinătate, nici să se importe bunuri de

lux, nici să se cumpere din străinătate mai mult decât se vindea. Pentru remedierea agriculturii

şi îndreptarea situaţiei ţărănimii trebuie să se instituie impozite mai mari pe terenurile

destinate păşunatului şi mai mici pe cele destinate aratului şi nu în ultimul rând liberalizarea

exportului de cereale.

2.2.2. Concepţia despre bani în mercantilismul matur (secolul al XVII-lea)

Mercantilismul secolului al XVII-lea este considerat „matur”, politica mercantilistă

depăşind teoria cantitativă a banilor. Deşi s-au depreciat, metalele preţioase şi-au menţinut

statutul de mărfuri privilegiate o lunga perioadă de timp, crezându-se că abundenţa lor

facilitează creditele şi afacerile, permiţând o dezvoltare mai rapidă a producţiei. Pe scurt

mercantilismul matur cerea impulsionarea comerţului exterior astfel încât suma de bani intrată

să fie mai mare decât cea ieşită. Principalele lucrări ale mercantilismului matur sunt: „Scurt

tratat despre cauzele care pot duce la abundenţe de aur şi argint” – Antonio Serra ; „Tratat de

economie politică” – Antoine de Montchrestien; „Expunere despre comerţul Angliei cu Indiile

Orientale”- Thomas Mun; „Bogăţiile Angliei din comerţul exterior” – Thomas Mun.

Treptat, mercantilismul s-a aşezat pe noi fundamente teoretice, transformându-se în

doctrină productivă. Prima dovadă în acest sens a fost tratatul de economie politică a lui

Antoine de Montchrestien în care se spunea următoarele: „ Nu abundenţa de aur şi argint,

cantitatea de perle şi diamante face statele mai bogate şi opulente, ci bunurile necesare vieţii.

Este adevărat că noi am devenit mai abundenţi în aur şi argint decât părinţii noştri, dar nu mai

înstăriţi sau mai bogaţi”. De aici tragem concluzia că bogăţia este masa produselor

consumabile şi o ţară este mai bogată cu cât produce mai multe.

Particularităţi naţionale:

a) Mercantilismul comercial englez este reflectat, în special în lucrarea lui Thomas Mun

intitulată „Tezaurul Angliei în comerţul exterior sau balanţa comerţului exterior”.În această

carte el tratează chestiuni monetare şi comerţul exterior. Cartea conţine teoria clasica a

18

balanţei comerciale,susţinând că balanţa comerţului nu se reduce doar la compararea

importurilor şi exporturilor, ci adăugarea la contul exportului a profitului comercianţilor, iar la

contul importului trebuie să se considere doar preţurile de vânzare în Anglia, scăzându-se

taxele de vamă şi accizele.

În afară de acestea mai trebuie adăugate la pasiv sumele cheltuite în străinătate şi

câştigurile realizate de comercianţii străini în Anglia, iar la activ trebuie ţinut cont de

cheltuielile făcute de străini în Anglia şi de veniturile comercianţilor englezi în străinătate.

Thomas Mun lărgeste balanţa comercială la o balanţă de plăţi. Moneda este analizată în

strânsă legătură cu comerţul: banul ajută comerţul, iar comerţul sporeşte bogăţia în bani. În

noţiunea bogăţie autorul distinge trei componente: averea naturală, averea artificială şi averea

mobilă. Mun recomandă statului stabilirea artificială a sistemelor de dobânzi, menţinerea şi

promovarea unor dobânzi ridicate pentru formarea capitalurilor pentru a putea dezvolta

producţia. 13

Josias Child va aduce rectificări teoriei lui Mun cu privire la „dobânzile ridicate”,

contraargumentând că preţul banilor împrumutaţi reprezintă sufletul comerţului, iar pentru o

balanţă comercială activă este necesară reducerea dobânzii şi nu creşterea ei, precum şi

simplificarea operaţiunilor comerciale pentru sporirea capitalului comercial.

Un alt mercantilist cu un rol foarte important a fost Gresham Sir Thomas care a operat

pe piaţa schimburilor pentru a micşora fluctuaţiile cauzate de neplata împrumuturilor sau a

dobânzilor. El a înţeles puterea pe care o avea guvernul în modificarea ratei de schimb şi chiar

a sugerat crearea unui bilanţ echilibrat de schimb. Gresham a fost cel care a sfătuit-o pe regina

Elisabeta I să bată monedă cu un conţinut de metal inferior. Acestea au determinat mai târziu

asocierea numelui lui cu principiul monetar cunoscut sub numele „legea lui Gresham”, care

poate fi rezumată în fraza „moneda rea alungă din circulaţie moneda bună”.

b) Mercantilismul industrialist francez (colbertismul) este axat pe ideea dezvoltării industriei

franceze pentru creşterea competitivităţii ei pe plan extern prin tarif vamal protecţionist

viguros. Colbertismul va face apel la stat pentru a sprijini dezvoltarea manufacturilor,

valorificarea bogăţiilor ţării prin munca locuitorilor săi. Jean Baptiste Colbert, ministru de

finanţe al Franţei în perioada 1661 – 1683, a devenit celebru pentru dorinţa sa de a face ordine

în domeniul financiar şi monetar.

13 POPESCU, GHEORGHE – Evoluţia gândirii economice, Editura Gheorghe Bariţiu, Cluj-Napoca, 2000, pag.44

19

Pe plan intern a practicat intervenţia masivă a statului pentru a edifica şi întări

industria cât şi pentru a reglementa activitatea economică. Stabileşte raportul argint/aur la

15/1 şi trece corporaţiile şi fabricile în subordinea regelui. Pe plan extern a impus restrângerea

importurilor şi stimularea exporturilor,mai ales a produselor manufacturate, impunând prime

de export, cu scopul de a realiza o balanţa comercială activă. Mercantilismul francez prezintă

paradoxul de a fi mai puţin bogat în teoreticieni decât cel britanic, dar are meritul de a fi pus

în practica sa probleme fundamentale ale Economiei Politice cum ar fi: de unde vine bogăţia

naţională sau care este producţia cea mai avantajoasă pentru societate. Răspunsul a fost

aproape unanim: industria, pentru dezvoltarea căreia s-au făcut numeroase investiţii şi

reforme.

c) Cameralismul german are ca principiu tutela statului, iar tendinţele populaţioniste îi sunt

specifice. Mercantiliştii germanii au militat pentru dezvoltarea producţiei industriale şi

agricole, a comerţului şi pentru creşterea populaţiei. Datorită faptului că Germania medievală

era fărâmiţată în numeroase state mărunte şi izolate, viaţa şi ştiinţa economică nu a putut

ajunge la nivelul celei engleze sau franceze.

O altă trăsătură a fost politica de sporire a producţiei agricole, vizând îmbunătăţirea

aprovizionării populaţiei cu produse agro-alimentare. Politica mercantilistă germană s-a

inspirat din politica orăşenească, organizând în mod unitar corporaţiile, viaţa oraşelor şi

economia naţională, având în vedere interesele principilor care erau interese fiscale.

Transformarea statului feudal într-unul modern, absolutist, a reclamat perfecţionarea

aparatului fiscal şi formarea unui corp de funcţionari bine instruit şi bine articulat.

Germanii au adoptat politica economică a Franţei, implicit principiile mercantiliste.

Mercantiliştii germani considerau banii cel mai important factor de producţie şi ajutor al

circulaţiei şi n-au văzut în ei întruchiparea bogăţiei, precum s-a întâmplat în cazul celorlalte

popoare. Grija lor permanentă a fost stimularea producţiei, mai ales a agriculturii, dar şi a

industriei. Principalii reprezentanţi au fost: J.H.G. von Juste, J. von Sonnenfels şi Kaspar

Klock.14

În concluzie putem spune că mercantilismul matur priveşte balanţa plăţilor externe de

pe poziţiile capitalismului. Înţelegând că „banii nasc pui”, mercantiliştii au apreciat că banii


20

nu trebuie să staţioneze,ci, să se afle mereu într-o mişcare continuă. Ei trebuie aruncaţi mereu

în circulaţie pentru a se întoarce mai mulţi.

2.2.3. Concepţia despre bani în mercantilismul târziu (secolul al XVIII-lea)

Mercantilismul târziu apare în sec. XVIII, fiind caracteristic Angliei şi marchează

trecerea spre liberalismul economic. Autorii englezi au început să susţină mecanismele

economiei de piaţă, ei pronunţându-se pentru o reglementare mai redusă a economiei de către

stat, ca şi pentru reducerea importanţei asociaţiilor meseriaşilor. Începând cu sec. al XVIII-lea

cercetările economice au căpătat noi caracteristici cum ar fi: tendinţa unor soluţii mai liberale

în organizarea economică a naţiunilor, problemele referitoare la bani şi la rata dobânzii devin

mai importante, iar studiile economice devin mai analitice.

Reprezentanţi principali au fost: William Petty şi Richard Cantillon. William Petty fost

un economist şi statistician a cărui contribuţie principală la economia politică a fost a fost

lucrarea „Tratat asupra impozitelor şi contribuţiilor” în care analizează rolul statului în

economie şi teoria valorii muncii. El considera, spre deosebire de liberalii de după Adam

Smith că, menţinerea unui nivel înalt al angajării prin politici monetare şi fiscale şi prin

lucrări publice, este o datorie a statului. Tot în această lucrare argumentează că munca

necesară pentru producţie reprezintă principala determinantă a valorii de schimb.15

Richard Cantillon devine cunoscut şi faimos prin lucrarea sa „Eseu asupra naturii

comerţului în general”. Această lucrare este descoperită în urma unui incendiu în care

Cantillon îşi pierde viaţa. Această lucrare conţine o teorie a salariului relativ care a fost

folosită de Adam Smith. De asemenea mai cuprinde şi propria teorie asupra salariilor,

preţurilor şi dobânzii; circulaţia banilor, rolul metalelor preţioase în economia naţională şi alte

subiecte.

2.3. Concepţia despre bani în cadrul Şcolii Clasice

2.3.1. Teoria banilor a lui Adam Smith


21

Publicarea cărţii "Bogaţia naţiunilor" lui Adam Smith în 1776, este considerată a fi

originea Economiei ca ştiinţă. Clasicii scriau într-o epocă în care industria cunoştea o

dezvoltare fără precedent. Preocuparea lor principală a fost creşterea economică şi teme

relaţionate cum ar fi distribuţia, valoarea, comerţul internaţional, etc. Unul din obiectivele

principale a fost denunţarea ideilor mercantiliste restrictive ale liberei concurente care erau

înca şi mai extinse în vremea lor. Pentru Adam Smith, statul trebuia să se abţina să intervină

în economie deoarece atunci cand oamenii acţioneaza liber în căutarea propriului interes

exista o mână invizibilă ce transformă eforturile în beneficii.16

Strâns determinată de urmărirea interesului personal de către fiecare participant la

viaţa economică este diviziunea muncii, factor esenţial al sporirii productivităţii muncii. În

acest sens, A. Smith a acordat un rol primordial diviziunii muncii, analizându-i cauzele,

efectele asupra avuţiei naţionale, ca şi limitele extinderii ei. Dintre teoriile lui A. Smith, cele

cu privire la valoarea mărfii au generat cele mai multe controverse. El determină valoarea

mărfii prin cantitatea de muncă necesară pentru producerea ei sau prin veniturile primare. În

teoria în care valoarea este determinată prin muncă, A. Smith porneşte de la rolul cheie pe

care munca îl are în sistemul economic, ea fiind izvorul întregii bogăţii a naţiunii. Dar el

consideră că valoarea mărfii este determinată prin muncă doar în stadiul primitiv al societăţii,

în societatea cu economie de piaţă concurenţială izvorul ei fiind renta, profitul şi salariul. A.

Smith a fost primul economist care a sesizat că valoarea banilor constă în puterea lor de

cumpărare. A stabilit totodată existenţa mai multor categorii de bani de hârtie, funcţiile

banilor, necesitatea unei legislaţii în vederea reglementării cantităţii de bani aflată în

circulaţie, raportul dintre volumul banilor şi preţul în bani al mărfurilor, dar nu face diferenţa

dintre volum şi valoare, considerând că volumul asigură valoarea.

„Când cineva îşi investeşte capitalul în sprijinirea industriei o face pentru propriul său

beneficiu; de aceea, întotdeauna va încerca să-l folosească în industria al cărei produs va avea

o mai mare valoare sau în schimb pentru o mai mare cantitate de bani sau alte bunuri... În asta

constă, ca în multe alte cazuri, ghidat de o mână invizibilă pentru a atinge un scop ce nu era

în intenţia sa. Şi nici pentru societate este rău că s-a procedat în acest sens. În căutarea

propriului său interes, omul favorizează adeseori pe cel al societăţii mai bine decât atunci

când într-adevăr vrea s-o facă.”17

16 SMITH, ADAM – Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, pag. 161

22

http://www.eumed.net/ecorom/I.%20%20Stiinta%20economiei/adam_smith.htm

2.3.2. Teoria banilor a lui David Ricardo

Devalorizarea biletelor Băncii Angliei, cu care era angajat în tranzacţii mereu mai

importante, l–a îngrijorat pe David Ricardo într–o asemenea măsură, încât din 1809 îşi va

consacra tot mai mult timp explicării fenomenelor economice şi găsirii soluţiilor de redresare.

Aşa apare în acel an, în cotidianul „Morning Chronicle”, primul său studiu pe probleme

economice, intitulat Preţul aurului. Se poate aprecia că acest moment a fost hotărâtor pentru

viitorul gânditor clasic al Economiei politice. La cei 37 de ani pe care–i avea în 1809, David

Ricardo păşeşte în domeniul teoriei economice, cu idei importante pe care va încerca să le

apere şi să le promoveze toată viaţa.

În primul rând, el a constatat că deprecierea hârtiei–monedă şi creşterea preţurilor îşi

au originea în suspendarea convertibilităţii şi în prerogativele acordate Băncii Angliei de a

efectua emisiuni necontrolate de bilete fără acoperire. „Toate neajunsurile din circulaţia

monetară trebuie atribuite excesului emisiunii băncii, puterii primejdioase ce i s–a încredinţat

acesteia de a micşora, după voinţa sa, valoarea proprietăţii oricărui om bogat în bani şi de a

scumpi preţul alimentelor şi al oricăror obiecte de primă necesitate, nedreptăţind pe rentierul

statului şi pe toate acele persoane care au venit fix şi care, prin urmare,

nu vor fi capabile să se debaraseze de o parte din sarcinile care le apasă pe umeri”.

În al doilea rând, David Ricardo a întrezărit modalităţile de ieşire din această situaţie.

El a propus reluarea plăţilor Băncii Angliei în monedă metalică, prin promovarea unei politici

deflaţioniste graduale. „Atâta timp cât banca îşi converteşte biletele în monedă metalică, nu

poate fi nicicând o mare diferenţă între preţul aurului pe piaţă şi cel de la monetărie”. La o

asemenea situaţie se va putea ajunge numai „când banca îşi va fi retras din circulaţie

cantitatea aflată în plus a biletelor sale şi îşi va fi adus preţul aurului la acelaşi nivel pe piaţă

ca şi la

monetărie”.

În perioada următoare se declanşează în presa britanică o dezbatere polemică în jurul

problemelor legate de preţul aurului. În cadrul acestei polemici David Ricardo va publica –

câteva luni mai târziu – lucrarea Preţul urcat al aurului, o dovadă de depreciere a

bancnotelor. Referindu–se la această lucrare, Joseph Gillman aprecia că Ricardo era „un

autor care a citit mult şi a meditat profund asupra literaturii existente din noul său domeniu

17 SMITH, ADAM – Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, pag. 150

23

ales. Este surprinzător, avându–se în vedere lipsa de educaţie şcolară a lui Ricardo, că această

primă lucrare este scrisă totuşi strălucit şi că el se dovedeşte a fi un teoretician perfect, un

statistician competent şi un logician aproape fără rival în aceeaşi vreme. Fiecare argument

este prezentat cu o judecată matură. Autorul pare să fie absolut sigur de el însuşi. Se prevăd,

de asemenea, în acest efort iniţial de economie politică teoretică, semnele clare ale unei

contribuţii majore pe care Ricardo o va aduce acestei ştiinţe”.

În domeniul monetar, Ricardo a dezvoltat ideea unei politici deflaţioniste graduale şi a

revenirii la convertibilitate. „Remediul pe care–l propun pentru toate neajunsurile monedei

noastre de circulaţie constă în aceea ca banca să reducă treptat suma biletelor sale în circulaţie

până când ceea ce va rămâne va avea aceeaşi valoare ca şi monedele metalice pe care le

reprezintă sau, cu alte cuvinte, până când preţul lingourilor de aur şi de argint va scădea la

preţul de monetărie”. El a apreciat că rolul de echivalent general al valorii poate fi îndeplinit

de un singur metal. „Nu se poate spune că există vreo măsură permanentă de valoare într–o

ţară în care mijlocul de circulaţie constă din două metale, deoarece valoarea lor este în mod

permanent supusă variaţiei. Singurul remediu faţă de neajunsurile provocate monedei în

circulaţie de această cauză este de a face doar unul din metale etalon de măsură a valorii”.18

Dar el nu respinge circulaţia monedei–hârtie, integral acoperită în aur şi garantată cu

metal preţios, ci o susţine. „Atâta timp cât mijlocitorul circulaţiei constă din moneda metalică

nedegradată sau din hârtie monedă convertibilă imediat în monedă metalică nedegradată,

cursul schimbului nu poate fi nicio dată cu mult peste paritate sau cu mult sub paritate, decât

cu cheltuielile necesare transportului de metal preţios”. Sau mai departe: „Circulaţia bănească

este în starea cea mai perfectă atunci hârtie de o valoare egală cu aurul pe care îl reprezintă”.

În această problemă, punctul de vedere al lui Ricardo este identic cu al lui Smith, care

susţinea că volumul banilor de hârtie emişi nu poate depăşi masa de metal preţios şi aprecia că

trebuie asigurată convertibilitatea neîngrădită (la paritate) a hârtiei–monedă în metal preţios.

Dar între ei va apărea imediat şi o mare diferenţă. În timp ce Smith era de părere că metalele

preţioase şi banii de hârtie (complet acoperiţi) pot circula simultan, David Ricardo va susţine

demonetizarea metalelor preţioase şi înlocuirea lor în circulaţie cu banii de hârtie (complet

acoperiţi şi convertibili, fără restricţii).19

18 RICARDO, DAVID – Opere alese, vol.II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, pag.55

19 RICARDO, DAVID – Opere alese, vol.II, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1962, pag.69

24

David Ricardo elaborează şi publică în 1816 o nouă lucrare Propuneri cu privire la o

circulaţie bănească economicoasă şi sigură, cu observaţii asupra profiturilor Băncii Angliei

interesând statul şi proprietarii capitalului băncii. Prin intermediul ei, concepţia ricardiană

a „etalonului–aur” („Gold Standard”) îşi croia drumul.

Autorul atacă frontal prejudecata monedei metalice. „O monedă de hârtie bine

reglementată constituie un avantaj atât de mare pentru comerţ, încât aş regreta enorm dacă

anumite prejudecăţi ne–ar obliga să ne reîntoarcem la un sistem de mai puţină utilitate”. Ideea

s–a materializat în Anglia începând din anul 1819, în Europa continentală după 1870, iar în

SUA din 1900.

Deci, David Ricardo a propus:

a. Demonetizarea metalelor preţioase şi înlocuirea lor în circulaţie cu banii de hârtie. Banii de

hârtie îndeplinesc aceleaşi funcţii ca metalele preţioase şi au – în

plus – avantajul că sunt mai ieftini (idee preluată şi de John Maynard Keynes).

b. Fixarea şi reglementarea strictă a cursului banilor de hârtie, pentru a evita devalorizarea lor.

Masa banilor de hârtie trebuie dimensionată astfel încât să fie complet acoperită în metale

preţioase la cursul fixat de autoritatea statală.

Arătând că în trecut monetizarea metalelor preţioase a constituit un factor de progres al

comerţului, el consideră că a sosit momentul ca societatea să facă un pas înainte şi anume, să

înlocuiască banii din metal preţios cu moneda–hârtie complet acoperită. „Pe măsura

progresului cunoştinţelor şi al ştiinţei, înţelegem că ar fi un nou progres dacă le–am retrage

(metalelor preţioase – nota noastră – G. P.) întrebuinţarea pe care le–am dat–o cu atâta folos

într–o perioadă mai puţin luminată”108. Prin aceasta, David Ricardo demonstrează inutilitatea

monetizării metalelor preţioase şi înfăţişează avantajele noului sistem monetar. Acest sistem

se va impune în Anglia şi întreaga lume în secolul al XIX–lea, sub denumirea „Etalonul

Aur” („Gold Standard”). O variantă ulterioară hibridă a acestui sistem – aplicată de unele

state în vremurile tulburi în secolul XIX şi în perioada interbelică a secolului XX – a fost

„Etalonul Aur Lingouri” („Gold Bullion Standard”). Convertibilitatea banilor în metal

preţios era condiţionată de existenţa sumei (monezi, bancnote) egală cu un lingou sau cu

multipli ai unui lingou de aur. 1 Lingou de aur standard = 400 uncii troy = 12,4414 Kg aur.

După al doilea război mondial „Etalonului Aur” va fi înlocuit – în urma Conferinţei de la

Bretton Woods din SUA, 1944 – cu „Etalonul Aur Devize” („Gold Exchange Standard”).

Sistemul instituit la Bretton Woods a aşezat la baza sistemului monetar internaţional dolarul

SUA ($), ca monedă liber convertibilă în aur, la paritatea 1$ = 1/35 uncii troy. Celelalte valute

convertibile internaţional (în principal lira sterlină, marca vest germană, francul francez),

25

aveau cu dolarul american – la început – rate de schimb fixe (care nu se puteau abate de la

paritatea stabilită cu mai mult de 1%). Acest sistem, care a durat până la mijlocul anilor ’70, a

obligat ţările cu valută convertibilă să fie solidare cu economia SUA şi cu soarta dolarilor.

David Ricardo scria: „A pune în siguranţă publicul împotriva altor variaţiuni de

valoare a banilor decât aceea la care este supus etalonul însuşi şi a efectua, în acelaşi timp,

circulaţia bănească cu un mijlocitor din cei mai puţin costisitor, înseamnă a atinge stadiul cel

mai perfecţionat la care pot ajunge banii în circulaţie; toate aceste avantaje le vom poseda

obligând Banca, ca în loc de a elibera o guinee în schimbul biletelor sale, să le convertească în

aur sau argint nemonetizat, la titlul şi preţul monetăriei; prin acest mijloc banii de hârtie nu

vor mai scădea niciodată sub valoarea lingoului, fără ca aceasta să fie urmată de o scădere a

cantităţii sale. Pentru a împiedica urcarea banilor de hârtie peste valoarea lingoului, Banca va

trebui de asemenea să fie obligată să dea biletele ei în schimbul aurului cu titlul standard, la

preţul de 31,17 s. uncia”.20

Analizând rolul Băncii Angliei în gestionarea sistemului bănesc englez, David Ricardo

sesizează că aceasta era o companie privată (particulară) şi că ea aplica discreţionar şi

neîngrădit politica de emisiune monetară. Folosind acest drept neîngrădit Banca Angliei a

majorat nejustificat masa monetară a Regatului Unit începând cu deceniul al optulea al

secolului al XVIII-lea, generând inflaţia şi erodând puterea de cumpărare a lirei sterline. De

aceea, economistul clasic englez aprecia că – pentru stoparea inflaţiei şi evitarea pericolului ei

viitor – se impune ca dreptul de emisiune monetară să fie rezervat exclusiv statului naţional.

„S-ar putea crede că, într-o ţară liberă, se vor găsi mijloace prin care un avantaj atât de

considerabil (cum decurge din dreptul de emisiune – nota noastră – G.P.) s-ar putea obţine

pentru stat independent de orice control din partea miniştrilor”. David Ricardo respinge o

asemenea idee, fiind convins că „Moneda de hârtie poate fi considerată ca implicând un drept

regalian, egal cu întreaga toate ţările statului”. Modelul propus de David Ricardo se va

impune şi generaliza treptat în întreaga lume şi va avea ca piloni fundamentali trei idei:

– dreptul de emisiune devine monopol al statului naţional;

– convertibilitatea deplină a hârtiilor monedă;

– responsabilitatea pentru politica monetară exclusiv în faţa parlamentului

Concepţia monetaristă a lui Ricardo a triumfat – în Anglia şi întreaga lume – după

moartea sa. Prin ideea demonetizării metalelor preţioase, David Ricardo s–a dovedit unul

dintre cei mai talentaţi şi viguroşi demolatori ai teoriei nominaliste a banilor, curăţind,

astfel, gândirea economică de rămăşiţele doctrinei mercantiliste. El a adus contribuţii majore

20 RICARDO, DAVID – op.cit., pag.76

26

la triumful teoriei cantitative a banilor (ale cărei începuturi le făcuse francezul Jean Bodin

în anul 1568) ce va domina de acum încolo gândirea monetaristă. Iată, formulată de Ricardo,

ecuaţia schimburilor: „Put the mass of commodities of all sorts on one side of the line, –

and the amount of money multiplied by the rapidity of its circulation on the other. Is not

this in all cases the regulator of prices?”.

Propunând demonetizarea metalelor preţioase şi eliminarea lor din circulaţie, pe de o

parte, şi înlocuirea lor cu moneda–hârtie (integral acoperită şi cu un curs forţat, stabilit de

autoritate), pe de altă parte, David Ricardo a redus funcţiile banilor la una singură, şi anume la

aceea de mijloc de schimb (de circulaţie). Popularitatea lui David Ricardo ca iniţiator al

etalonului aur devenise atât de mare încât în februarie 1820, când Banca Angliei a făcut

primele plăţi în metal preţios, londonezii au denumit lingourile de 60 de uncii, ricarduri, tot

aşa cum francezii au spus napoleoni monedelor de aur introduse de împăratul Napoleon

Bonaparte.21

2.3.3. Teorii despre bani în concepţia lui John Stuart Mill

John Stuart Mill (20 mai 1806 – 8 mai 1873), filosof şi economist britanic. Tatăl său,

filosoful utlitarist James Mill, şi-a supus fiul unui experiment pedagogic extrem de ambiţios,

astfel că micuţul John Stuart vorbea greaca la vârsta de trei ani, latina la opt şi învăţa logica la

doisprezece, iar economia politică la treisprezece.. În 1843, publică prima sa carte importantă,

Un sistem de logică, urmată în 1848 de Principiile economiei politice. În 1851, Mill se

căsătoreşte cu Harriet Taylor, cu care are o relaţie sobră şi intelectualizată, soţia sa fiind

primul recenzent al oricărei lucrări elaborate de Mill în perioada căsniciei. În 1859, publică

Despre libertate şi Consideraţii asupra reformei parlamentare, iar în 1861 Utilitarismul, în

care-şi formulează în termeni neechivoci distanţarea faţă de versiunea teoriei morale

utilitariste propuse de Bentham. În 1865, este ales membru al Parlamentului, poziţie pe care o

va pierde peste doar trei ani. Publică în 1869, în fine, Supunerea femeilor, care fusese scrisă

încă din 1861.

21 RICARDO, DAVID – op.cit, pag.80

27

CAPITOLUL III

PRINCIPALELE CONTRIBUŢII ÎN DOMENIUL TEORIILOR

MONETARE

3.1. Analiza keynesiană şi concepţia monedei active

John Maynard Keynes (1883 - 1946) a fost profesor la Universitatea din Cambridge,

administrator al Băncii Angliei, asemenea lui Ricardo a speculat, în mod fericit, asupra unor

importante valori imobiliare şi a fost şi administrator de mari societăţi particulare.

28

Meritul deosebit al lui Keynes constă în integrarea teoriei valorii cu teoria monetară,

respectiv a aspectelor de natură microeconomică cu cele de natură macroeconomică. Teoria

economică tradiţională (antekeynesiană) constă din două părţi distincte: teoria valorii –

microeconomică – ce încearcă să explice alocarea eficientă a resurselor şi teoria monetară ce

se ocupă de problemele macroeconomiei ca, de pildă, nivelul preţurilor şi cantitatea de bani.

Teoria microeconomică clasică era construită pe baza ipotezei utilizării depline a forţei de

muncă şi cea a nivelului stabil al preţurilor, revenindu-i teoriei monetare rolul de a explica

fluctuaţiile preţurilor şi ale activităţii economice.22

În concepţia adepţilor teoriei cantitative a monedei oferta de muncă reprezintă cauza

principală a fluctuaţiilor preţurilor şi implicit a valorii monedei. Spre deosebire de aceştia,

Keynes îşi fundamentează teoria sa asupra veniturilor, în principal pe cererea de monedă, fără

a neglija, însă, oferta de monedă.

Analiza variabilelor generatoare de fluctuaţii în cererea de monedă este întâlnită şi la

clasici, îndeosebi la David Ricardo şi Stuart Mill, aceştia anticipând prin studiile lor rolul

factorului subiectiv ce se va constitui mai târziu într-o teorie cunoscută sub denumirea de

“eficienţa marginală a capitalului” (o altă denumire a ceea ce Irving Fisher numeşte “rata

randamentului capitalului”).

Contribuţia cea mai importantă la soluţionarea problemelor cererii de monedă revin lui

Pigou, Robertson şi, în special lui Keynes, care va pune bazele unei concepţii dinamice

privind mecanismul modificării preţurilor şi a valorii monedei. Înainte de a expune teoria

keynesianită a veniturilor, vom analiza cerea de monedă, a acestora constituind cel mai

important factor care explică variaţiile nivelului preţurilor.

Formele cererii de monedă

Keynes afirmă că există patru mobiluri ce implică trei forme principale de manifestare

a cererii de monedă precum şi două variabile explicative:

a) mobilul venitului şi mobilul afacerilor formează cererea tranzacţională de monedă;

aceasta rezultă din următoarele modalităţi de plasare a venitului monetar disponibil:

- păstrarea lui sub formă lichidă (cash) şi cheltuit în perioada dintre încasări. Acest lucru

elimină costurile legate de plasamentul lui în titluri financiare sau active cvasi-monetare

22 KEYNES, JOHN MAYNARD – Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii şi a banilor, Editura Publica, 2008, pag.132

29

(depozite la termen sau în vederea economisirii). Dezavantajul este că nu e realizează

câştiguri sub forma dobânzilor ce pot fi obţinute investind o parte di acest venit;

- întregul venit monetar poate fi investit integral în titluri sau depozite ce pot fi transformate

în lichidităţi ori de câte ori cel în cauză are nevoie de monedă efectivă. Aceste plasamente

maximizează câştigurile din dobânzi, dar implică costuri legate de negocierea titlurilor sau

retragerea depozitelor.

În aceste condiţii volumul venitului investit depinde de doi factori: costul investiţiei şi

dobânda netă pierdută (dacă păstrează o anumită parte din venitul monetar sub formă de

monedă).

În cea mai mare parte a ei, cererea tranzacţională de monedă rezidă din

nesincronizarea fluxurilor veniturilor şi cheltuielilor agenţilor economici. Cum la nivel

macroeconomic cheltuielile unora sunt venitul altora putem pune că cererea tranzacţională

este funcţie de venitul global. Influenţa celorlalţi factori – de exemplu: importanţa

schimburilor monetare, vânzarea de bunuri de ocazie şi titluri financiare etc. – se poate

neglija; dacă considerăm că M1 reprezintă cererea tranzacţională şi Y venitul global vom

considera: M1 = M1 (Y).

Ulterior această teorie a fost reformulată, cererea tranzacţională fiind considerată ca

depinzând şi de rata dobânzii (r), deci: M1 = M1 (r, Y).

b)mobilul precauţiei determină cererea de precauţie. De cele mai multe ori e cheltuieşte mai

mult decât se planifică, această cerere fiind motivată datorită unor situaţii neprevăzute care se

pot ivi. Cu alte cuvinte, mobilul precauţiei (pe care îl notăm cu M2) derivă din faptul că banii,

rezervă de valoare perfect lichidă, constituie o asigurare împotriva vicisitudinilor economice

ale vieţii.23

Deşi acest mobil nu se bazează pe funcţia de intermediar al schimburilor ca M1, tot

venitul global (Y) este variabila explicativă. Cu cât un individ sau agent economic are un

venit mai ridicat cu atât face mai uşor faţă neprevăzutului. În general, creşterea venitului

conduce la scăderea lui M2, ceea ce arată că M2 este o funcţie descrescătoare de Y.

Păstrarea unei rezerve monetare de precauţie înseamnă pierderea dobânzii nete. Există

şi alte posibilităţi pentru acoperirea situaţiilor neprevăzute:

- reducerea cheltuielilor planificate pentru a face faţă celor neprevăzute. Această reducere este

de obicei foarte mică şi, deci, insuficientă pentru acoperirea nevoilor neaşteptate;

23 KEYNES, JOHN MAYNARD – Op.cit., pag.164

30

- vânzarea unor active (obligaţiuni, certificate de depozit sau chiar capital fizic). Vânzarea

rapidă a unor astfel de active se face, de regulă, la un preţ mai mic decât în cazul unei vânzări

lejere, fără constrângeri;

- contractarea de împrumuturi care, de obicei, implică costuri ridicate;

- evitarea efectuării plăţilor posibilitate care ierarhizează modalităţile de trecere de la profit la

faliment. Creşterea profitului implică şi ea un cost, iar refuzul unei plăţi poate conduce la

deteriorarea imaginii firmei respective, precum şi la penalităţi.

Construirea unor astfel de rezerve de precauţie este determinată, deci, de necesitatea

preîntâmpinării plăţilor neaşteptate şi întârzierii încasărilor. Există, însă, şi un alt motiv pentru

care nevoia de a fi precauţi îi determină pe oameni să păstreze mai mulţi bani lichizi decât

active (titluri financiare). Păstrarea acestor titluri implică riscul ca preţul lor să scadă pe piaţă.

Cu cât rata dobânzii la aceste titluri este în scădere cu atât dorinţa de a păstra venitul monetar

sub formă de lichidităţi este mai mare.

Costul activelor variază de la o perioadă la alta şi depinde de felul acestora. Dacă un

agent economic deţine un volum mai mare de active cu un grad ridicat de lichiditate (conturi

de depuneri, bilete de trezorerie, etc.), ele au nevoie de mai puţine rezerve de precauţie,

condiţia ca aceste active să se transforme rapid şi cu costuri mici în monedă efectivă. Cererea

de precauţie scade în situaţia în care rata dobânzii creşte. În schimb ea va creşte dacă rata

dobânzii începe să oscileze mai mult, astfel încât valorile de piaţă ale titlurilor financiare,

îndeosebi cele pe termen lung, devin instabile. Dacă ţara trece printr-o perioadă de recesiune,

cererea precaută de monedă poate creşte; odată cu extinderea şomajului oamenii se decid să

economisească mai mult. Luate împreună, M1 şi M2 formează cererea de monedă activă.24

c)ultimul mobil al cererii de bani este legat de speculaţie, generând cererea speculativă (M3).

Obiectivul speculatorului este obţinerea de plus – valoare în capital. El va cumpăra active

financiare sau reale în momentul în care acestea au un preţ scăzut şi le va vinde când preţurile

lor vor creşte, “jocul” economic rezidă în a substitui active monetare (ce au un preţ constant)

unor active nemonetare ale căror preţuri variază şi invers, în funcţie de starea pieţei.

În analiza motivului speculaţiei, Keynes a privilegiat activele aducătoare de dobândă

cu toate că, în realitate, orice activ monetar este substituibil banilor şi invers. Explicaţia

rezultă din relaţia univocă între preţurile acestor titluri şi rata dobânzii. Putem trage concluzia

că această cerere speculativă de bani se exprimă ca funcţie de rata dobânzii: M3 = M3 (r). În

situaţia în care r este foarte scăzut, atunci când preţul activelor monetare este foarte ridicat

24 KEYNES, JOHN MAYNARD – Op.cit, pag.177

31

sau, altfel spus, când profitul sperat este foarte mic, speculatorii nu mai cumpără active

financiare, preferând să obţină monedă activă, manifestând astfel o preferinţă absolută pentru

lichiditate (această noţiune fiind cunoscută şi sub numele de “capcana lichidităţii”).Daca se

aşteaptă ca preţul titlurilor financiare sa scadă cu o rată ce depăşeşte dobânda suplimentară ce

poate fi câştigată prin păstrarea acestor titluri, nimeni nu va dori să le deţină.

Aceasta idee a preferinţei pentru lichiditate absolută a fost folosită de Keynes atunci

când a dorit să ilustreze cazul ipotetic în care modificarea ofertei de monedă nu are nici un

efect asupra ratei dobânzii (r). La o creştere a ofertei de bani publicul păstrează banii

suplimentari şi nu îi foloseşte nici pentru cumpărarea de bunuri, deci venitul nu răspunde la

creşterea ofertei de monedă. Similar dacă guvernul vinde obligaţiuni pentru finanţarea proprii

lor cheltuieli (suplimentare), aceasta nu duce la creşterea semnificativă a lui r atât timp cât

publicul doreşte sa-şi transforme lichidităţile în obligaţiuni la o rată r care este uşor peste

nivelul preconizat.25

Adunând cele 3 cereri obţinem cererea de bani ca fiind:

MD=M1+M2+M3=MD(r,Y)

3.2. Milton Friedman şi monetarismul

Milton Friedman, care s-a impus ca unul din cei mai proeminenţi economişti

contemporani, distins cu Premiul Nobel in 1976, a stiut să folosească o serie de slăbiciuni ale

doctrinei keynesiste, ca şi o serie de eşecuri ale unor politici economice de inspiraţie

keynesistă promovate de numeroşi discipoli, săvârşind o “contrarevoluţie” împotriva lui

Keynes.

Teoria cererii de monedă, formulată de Milton Friedman, scoate în evidenţă

interrelaţiile între capital, venit şi rata dobânzilor, considerând moneda un bun

alternativ faţă de toate celelalte bunuri şi nu numai faţă de unele dintre ele. Funcţia de

cerere de monedă este considerată mai stabilă decât funcţia de consum care stă la baza

teoriei lui Keynes.26


32

Monetarismul în varianta Friedman a fost conceput în cadrul unui model de economie

închis, cum era economia S.U.A. în perioada 1947-1971, în condiţiile existenţei şi funcţionării

sistemului de schimburi fixe instaurat la Bretton-Woods. De fapt, analiza sa vizează în special

aceasta perioada. Această analiză în cadrul unui model de economie închis este lacuna care a

condus la apariţia analizei monetariste globale, o alta variantă a monetarismului.

Monetarismul friedmanian considera că ansamblul tendinţelor vieţii economice pot şi

trebuie dirijate prin simpla reglare a volumului de monedă, a masei monetare, aceasta fiind

vazută ca factor-cheie al politicii monetare, iar politica monetară fiind considerată ca având

un rol mai important de jucat decât politica bugetară.

Friedman susţine că rolul dominant în procesele economice revine banilor şi se declară

adeptul unei creşteri regulate de cantitate de monedă. Practic sunt lansate noi teze bazate pe

“cererea de monedă”. Teoria lui scoate în evidenţă interrelaţiile dintre capital, venit şi rata

dobânzii, considerând moneda un bun alternativ faţă de toate celelalte bunuri. El consideră

funcţia cererii de monedă ca fiind mai stabilă decât funcţia de consum ce stă la baza teoriei lui

Keynes.

Un principiu susţinut de Friedman este acela că pe termen lung există o strânsă

legătură între cantitatea de bani pe unitatea de produs, determinată în special de tranzacţiile pe

piaţa liberă şi nivelul preţurilor, aceasta echivalând cu ideea că nivelul produsului social

nominal şi venitul naţional depind, în bună măsură de evoluţia masei monetare aflate în

circulaţie.27

Teoria cantitativă a banilor reformulată

Teoria cantitativă a banilor, în forma sa iniţială, consideră moneda ca fiind o piatră

unghiulară a vieţii economice. Esenţa teoriei cantitative a banilor se reduce la afirmaţia că

nivelul preţurilor mărfurilor se stabileşte în funcţie de cantitatea de bani aflată în circulaţie; cu

alte cuvinte, el creşte sau scade, după cum creşte sau scade cantitatea de moneda.

În 1956, Milton Friedman a reformulat teoria cantitativă a monedei ca teorie a cererii

de monedă şi această “ teorie cantitativă reformulată” a devenit baza tuturor punctelor de

vedere formulate de monetarişti.

Teoria cantitativă a banilor dezvoltată de Friedman analizează empiric corelaţia dintre

masa banilor în circulaţie şi produsul social. În analiza cererii de bani, Friedman pleacă de la

26 JINGA, VICTOR – Moneda şi problemele ei contemporane, vol. 2, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, pag.120

27 FRIEDMAN, MILTON – Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1995, pag. 66

33

considerentul că banii sunt ceruţi ca element al averii. Chiar dacă principala şi cea mai des

întâlnită formă de avere în cazul persoanelor fizice este reprezentată de bani, ea nu este

singura. Spre deosebire de persoanele fizice, firmele deţin bani ca formă a capitalului. Nu este

nevoie însă de construirea a două funcţii distincte a cererii de bani, una pentru persoanele

fizice şi alta pentru firme, deşi natura cererii de bani a acestor categorii este diferită. Distincţia

se poate face luând în seamă formele de avere specifice. Friedman considera că există 5 forme

de avere, şi anume:

- banii;

- obligaţiunile;

- acţiunile;

- bunurile fizice;

- “capitalul uman” sau capacitatea de muncă a omului.

Fiecare dintre aceste forme de avere permite obţinerea unui anumit venit. Astfel, banii

pot aduce o dobândă, în cazul în care cu ei se constituie un depozit bancar. De asemenea, şi

obligaţiunile aduc un venit atât prin dobânda fizică specifică, dar şi ca urmare a unor

tranzacţii avantajoase, obligaţiunile fiind titluri negociabile pe pietele financiare. Acţiunile

permit obţinerea de dividende în urma tranzacţionărilor la un curs favorabil sau câştiguri

rezultate în urma creşterii valorii reale a dividendelor. Bunurile fizice aduc forme de venit

asemănătoare cu acţiunile. Capitalul uman aduce ca venit câştiguri sub formă de salarii,

indemnizaţii, premii etc.

Prin venit, Milton Friedman se referă la venitul permanent, considerând că acesta este

un rezultat al averii ce corespunde tendinţei pe termen lung a evoluţiei venitului. Din valoarea

lui sunt inlăturate oscilaţiile întâmplătoare. Venitul permanent este un venit aşteptat; individul

sau firma se bazează pe experienţele anterioare şi prognozează un anumit rezultat.

34

CAPITOLUL IV

EXPERIENŢE PRACTICE PRIVIND APLICAREA

POLITICILOR MONETARE

4.1. Monetarismul american

„În S.U.A. – afirmă J.K.Galbraith – sistemul planificat cuprinde cel mult 2000 mari

societăţi. În funcţionarea lor puterea acestor societăţi transcende piaţa. Ele devin rivale ale

statului dacă ele nu uzurpă chiar puterea acestuia... Firma modernă ocupă o poziţie puternică

în statul modern. Devine politică oficială tot de ceea ce ea are nevoie.”28

La începutul secolului XX şi până la jumătatea perioadei interbelice, expansiunea

economică se organiza prin crearea de filiale destinate să sporească vânzările centralelor pe

alte pieţe. Astăzi, se creează reţele interdependente de unităţi de producţie şi de vânzare, acolo

unde costul de producţie e mai micşi mărfurile se vând acolo unde piaţa oferă profiturile cele

mai mari; aceste unităţi sunt supuse unui control de gestiune centralizat. Instituţiile noi şi cu

mijloace foarte mari asigură finanţarea acestor activităţi.

28 J.K.Galbraith, preşedintele „American Economic Association”, Power and Useful Economist, în „American Economic Review”, martie 1973

35

Neputându-se crea, după 1944, o adevărată bancă de emisiune internaţională, care să

se pună în serviciul dezvoltării economiei mondiale, a trebuit să se recurgă şa serviciile

monedei ţării cu cea mai puternică economie.

Opoziţia îndelungată împotriva soldului deficitar al balanţei de plăţi a S.U.A., care ar

fi generator de mari beneficii pentru statele nord-americane nu este, obiectiv, îndreptăţită. Prin

hotărârile de la Bretton Woods şi mai ales în urma situaţiei proeminente a S.U.A. în economia

occidentală şi mondială, s-a atribuit dolarului şi acesta şi-a asumat funcţiunile de monedă de

rezervă, monedă de cont şi referinţe în relaţiile de schimb, transferuri şi decontări

internaţionale; un rol similar s-a atribuit şi lirei sterline engleze, care însă nu l-a putut

valorifica din cauza importanţei economice mult diminuate a Angliei, dupa detaşarea de ea a

ţărilor imperiului colonial respectiv şi din cauza distrugerilor suferite în timpul războiului.

Alte monede europene, au avut perioade în care au îndeplinit şi unele funcţiuni internaţionale

similare cu ale dolarului S.U.A.

Împrejurările menţionate au impus dolarului o prezenţă continuă şi masivă pe piaţa

internaţională, prezenţă care, în mod firesc, a dus la ivirea şi cvasistatornicirea deficitului

balanţei de plăţi americane. Funcţiunile înfăţişate adineaori nu puteau fi îndeplinite de

moneda unei ţări sau monedele unor ţări cu solduri excedentare ale balanţelor lor de plăţi, ale

căror valute nu ar fi putut circula dincolo de graniţele respective. O ţară cu balanţă de plăţi

excedentară colectează propriile creanţe pe care le are asupra altor ţări, le acumulează şi ar

avea posibilitatea să le replaseze pe pieţele externe numai pe caşea scurtă şi îngustă a

acordării de credite. Şi apoi, numai valuta unei ţări cu mari resurse, realizări şi posibilităţi, cu

un mare stoc de aur, putea îndeplini rolul de echivalent general pe care îl îndeplineşte azi

dolarul S.U.A. S.U.A. cheltuiesc foarte mult în exterior şi scopuri neeconomice.

Constrângerile şi serviciile dolarului, la care economia mondială a trebuit să se

adapteze, se vor schimba odată cu schimbarea imprejurărilor politico-economice care le-au

prilejuit şi numai când această schimbare o vor putea realiza europenii uniţi în vederea

instaurării unei noi ordini monetare internaţionale.29

٭

Orice „şcoală de gândire economică” are un început care poate fi mai mult

sau mai puţin programatic, graţie anumitor condiţii de importanţă decisivă. Una dintre aceste

condiţii este libertatea academică. A doua o reprezintă „zeitgeist-ul” social, iar aici, un spirit

liberal al timpului este de departe mai productiv decât unul dirijist sau autoritarist.

29 JINGA, VICTOR – Op.cit., pag.180

36

Sursa americană importantă de gândire economică şi politică monetară este si

cunoscuta „Şcoală de la Chicago”. Tradiţia „cantitativă” a monedei a fost păstrată vie în

S.U.A. de Universitatea de la Chicago şi a pătruns în literatura economică sub denumirea de

„monetarism” care afirmă că numai moneda are un efect global asupra economiei, pe când

celelalte mijloace nu fac decât să realizeze deplasări de resurse între diversele sectoare

ale economiei. Monetarismul atribuie politicii monetare sarcina de a administra şi repartiza

masa monetară, prin intermediul băncilor centrale, preocupate esenţial de păstrarea unui ritm

normal în creşterea masei monetare, care nu trebuie să depăşescă un anumit procent anual.30

Şcoala de la Chicago este poate cea mai cunoscută dintre şcolile de economie. Rolul

Şcolii din Chicago este esenţial pentru ce înseamnă liberalismul american contemporan dar şi

pentu celelalte ţări cu economie de piaţă prin impactul avut asupra orientărilor economice.

Sub umbrela sa se află mai multe şcoli de gândire, de la monetarism(cel mai cunoscut) la neo-

instituţionalism. Pe fondatori îi regăsim în anii 30 - 40: Frank knight, Jacob Viner, Henrz

Simons, aceştia fiind urmaţi de Milton Friedman, care din anul 1946 devine mentorul spiritual

al acestei mişcări neoliberale. Şcoala de Chicago este una din principalele grupări de gândire

economică şi surse teoretice de politică monetară nu numai pentru Statele Unite, ci pentru

ansamblul ţărilor cu economie de piaţă. Având iniţial ca lider pe Knight şi apoi pe Friedman,

ea a menţinut vie tradiţia cantitativă a monedei în S.U.A. şi i-a dat o expresie modernă în

cadrul curentului monetarist.

Monetariştii de la Chicago consideră moneda ca un fragment de patrimoniu global,

fragmentul cel mai lichid, alături de acţiuni, obligaţii, alte titluri, bunuri materiale, etc.

Menţinând concluziile teoriei cantitative neoclasice, Friedman susţine că rolul

dominant în procesele economice revine banilor şi se declară adeptul unei creşteri regulate de

cantitate de monedă.

Şcoala monetaristă de la Chicago a furnizat principalii consilieri economici

adimistraiei republicane venită la putere în 1968, unele din tezele sale au stat la baza

politicilor economice promovate şi de alte guverne occidentale, iar astăzi ea are ecouri şi

adepţi în multe ţări, mai ales Germania şi în Elveţia, unde tradiţiile liberale sunt adânc

înrădăcinate. Politicile economice ale Administraţiei Reagan şi ale guvernului Theatcher sunt

combinaţii ale mai multor teorii, în cadrul cărora îşi găsesc aplicarea şi idei de sorginte

monetaristă.

Reprezentanţii şcolii de la Chicago au propus un model de “filosofie socială”, care

poate fi etichetat ca “economism”. Aceasta nu înseamnă că omul este motivat doar de


37

impulsuri economice, ci că problemele teoriei sociale şi politice sunt analizate cu

instrumentele puse la dispoziţie de economie. Mai mult, economiştii Şcolii de la Chicago,

susţine că libertatea depinde, în ultimă instanţă de raporturile economice de tip capitalist, iar

activitatea politică este distructivă nu doar pentru libertatea economică, ci pentru libertate în

general: ştiinţa economică poate demonstra anumite implicaţii cauzale între sistemul

economiei de piaţă şi libertate(“sistemul libertăţii”). Astfel, sistemul explicativ, justificativ al

Şcolii de la Chicago este unul inductiv, fără a face referinţă la valoarea intrinsecă a libertăţii

sau la concepţii metafizice despre individ.31

Demonstraţia virtuţilor sistemului individualist liberal, propusă de Scoala de la

Chicago, depinde în foarte mare măsură de faptul în care este explicată “cauzalitatea” care

guvernează ordinea economică şi socială. Explicaţia acestei cauzalităţi este una pozitivist-

logistică, în sensul că legile care descriu spaţiul socialului sunt generalizări inductive. În eseul

“the Methodology of Positive Economics, Milton Friedman preia distincţia pozitivistă dintre

raţionamentele analitice care nu oferă informaţii despre realitatea empirică dar permit

organizarea cunoştinţelor şi raţionamentele sintetice.

Legătura dintre teoria şi metodologia propuse de şcoala de la Chicago şi liberalism,

constă în faptul că dacă “metodele ştiinţei economice pot fi folosite pentru a respinge

pretenţiile statismului şi ale intervenţiilor în piaţa liberă, atunci aceste pretenţii pot fi empiric

testate”(Friedman). George Stigler, unul dintre reprezentanţii şcolii de la Chicago, susţinea în

lucrarea “The Citiyen and the State” că principala competenţă a economistului politic constă

în a înţelege cum funcionează un sistem economic în contexte instituţionale alternative. Dacă

economistul politic poate contribui cu ceva la discuia despre politica economică, atunci el

poate oferi o explicaţie particulară raportului dintre politici şi rezultatele acestora”. Singler

continuă prin a arăta că dezbaterea dintre liberali şi intervenţionişti a fost tot timpul una lipsită

de unitate deoarece nici unii dintre reprezentanţii celor două “tabere ideologice” nu erau

pregătiţi să evolueze cantitativ implicaţiile prescripţiilor lor politice; cu precădere adepţii

statului bunăstării au pus mereu sub semnul îndoielii argumentele oponenţilor lor. Implicaia

acestei stări de fapt este una logic pozitivistă, conform căreia, aceste chestiuni pot fi analizate

în manieră raţională utilizând metodele empirismului.

Ca şi în cazul disputei dintre “monetarişti” şi “keynesişti” este imposibil ca disputele

dintre doctrine economice, politice rivale să fie soluţionate prin recursul la obiectivitate, chiar

dacă cei implicaţi în aceste dispute sunt reprezentanţi ai empirismului. Aceatsa deoarece

datele spaţiului social au implicaţii multiple, implicaţii care scapă legilor empirice. Spre


38

deosebire de ştiinţele exacte, pe modelul cărora îsi construieşte viziunea Şcoala de la Chicago,

ştiinţele sociale pot oferi posibilităţi cu mult mai generoase de a fundamenta “strategii de

imunizare” pentru diversele teorii economice sau politice.

4.2. Experienţa Marii Britanii

Istoria Angliei a cunoscut ascensiuni remarcabile şi recesiuni economice şi politice

deprimate. Prin numeroase anexiuni şi prin revoluţia industrială din secolele XVIII şi XIX,

Anglia a devenit principala putere economică şi colonială a lumii. Concomitent, decalajul

între clasele sociale s-a adâncit, exodul masiv rural şi părăsirea agriculturii au provocat

hiperurbanizarea şi desfiinţarea populaţiei ţărăneşti. De evoluţia acestui proces s-a resimţit şi

se resimte profund întreaga societate şi economie engleză. S-a crezut că funcţia de echilibru

social ar putea fi îndeplinită de clasa de mijloc, ea însăşi fluctuată şi în continuă prefaceri. Pe

primul plan al realităţilor sociale s-a situat însă muncitorimea industrială. Prefacerile sociale

radicale, hiperurbanizarea şi destrămarea imperiului au fost fenomene istorice previzibile.32

La sfârşitul primului război mondial Anglia stăpânea încă ¼ din suprafaţa globului.

Popoarele coloniale dobândindu-şi independenţa, imperiul britanic s-a destrămat în mai puţin

de 50 de ani. Londra a încetat de a mai fi metropola economică şi financiară a lumii.

Economia engleză evolua încă pe calea parcursă mult timp înainte. Schimburile cu

străinătatea nu erau supuse nici unei reglementări. Aurul Băncii Angliei e imobilizat şi nu

joacă nici un rol în sistemul monetar englez.33

Keynes şi alţi teoreticieni englezi considerau conservarea etalonului-aur o pură

superstiţie.

Banca Angliei, a considerat ca e inutil să acumuleze mari cantităţi de aur, cpntând pe

marele ei prestigiu financiar. Din unele dificultăţi, Banca Angliei n-a putut ieşi fără împruturi

ce i-au fost acordate de Banca Franţei şi de Banca Federală de rezerve din New York.

Există şi înainte de al doilea război mondial o axă monetară: Londra – New-York.

Monedele respective erau total independente, dar variaţiile uneia procurau nelinişti celeilalte.

După al doilea război mondial a funcţionat axa New-York – Londra, întâietatea S.U.A.fiind

covărşitoare.



39

Deficitul balanţelor de plăţi ale Angliei rezultă dintr-un exod continuu de capitaluri

spre ţări străine. Industria engleză, cu echipament învechit, cu producşia slabă, nu e atractivă

pentru capitalurile de care mai dispune încă Anglia.

Politica economică şi monetară a Angliei şi a altor state occidentale a fost substanţial

influenţată – mai ales după marea criză din 1929 – 1933 – de gândirea economistului englez,

John Maynard Keynes (1883 - 1946) şi a şcolii formate în jurul doctrinei sale.

Keynesismul a combătut unele teze ale politicii economice a secolului al XIX-lea,

aceea a liberului schimb, a etalonului-aur, a echilibrului financiar. Rigidităţii politicii

tradiţionale, keynesismul i-a opus supleţea politicii economice condiţionată de exigenţele

deplinei utilizări a forţei de muncă, prin redistribuirea veniturilor, încât puterea de cumpărare

a consumatorilor să crească proporţional cu dezvoltarea mijloacelor de producţie. Keynes n-a

apologizat capitalismul – de care nu s-a despărţit – ci a încercat să-i furnizeze câteva formule

de revitalizare.

Strategia keynesiană s-a bazat pe intervenţia statului. Alţii înaintea lui Keynes şi după

el făcuseră la fel. Keynes voia să „revitalizeze capitalismul” asociindu-i statul; să recunoaştem

că transporturile capitalismului de stat au adus capitalismul, mai ales după al doilea război

mondial, o anumită consistenţă şi relativă stabilitate.

Keynesismul e, preponderent, o politică economică de oportunitate şi mai puţin o

doctrină; el s-a afirmat prin dinamica lui politică şi mai puţin prin incadescenţa lui stiinţifică.

4.3. Monetarismul în România

4.3.1. Teoria lui Anghel Rugină

Proferorul A.N. Rugină a preconizat un plan pentru o uniune monetară şi economică

europeană liberă şi stabişă, combinată cu un sistem de pieţe libere, atât la nivel naţional, cât şi

comunitar. Se va avea astfel – spune profesorul – cea mai bună bază posibilă pentru o uniune

monetară şi economică puternică, eficientă şi durabilă. Uniunea monetară şi economică avută

în vedere în acest plan nu va fi un alt bloc între „capitalismul occidental” şi „socialismul din

est”, ci mai curând o zonă largă a unei pieţe comune libere şi stabile, o nouă sinteză de mâine

a unei societăţi mai bune, pacifice şi constructive, o soluţie a confruntării istorice dintre

40

„capitalism” şi „socialism”, care ar reduce în mod real potenţialul unui al treilea război

mondial, păstrându-se astfel pacea. 34

Profesorul Anghel Rugină menţionează despre metoda tabelă de orientare pentru

ştiința economică, în care el încearcă să îmbine două şcoli cu metodele lor şcoala clasică și

cea modernă. Conform conceptului lui Rugină dacă noi cercetăm simultan dezechilibru și

echilibru, atunci aceste două școli nu sunt privite ca școli contradictorii, dar ca şcoli

complementare.

4.3.2. Elemente de politică monetară în România

Influenţarea ciclului economic prin politica monetară a fost, în general, limitată. Ţările

capitaliste au practicat o politică monetară activă, dar puţin eficientă. Criza monetară n-a fost

încă just diagnosticată şi deci nici remediată.

Potrivit statutului său (Legea nr.312/2004 privind Statutul BNR), Banca Naţională a

României are ca obiectiv fundamental asigurarea şi menţinerea stabilităţii preţurilor. Totodată,

Banca Naţională a României sprijină politica economică generală a statului, fără prejudicierea

îndeplinirii obiectivului său fundamental.

Conform art.2 din Legea nr. 312/2004, o atribuţie principală a Băncii Naţionale a

României o constituie elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de curs de

schimb. Totodată, în vederea atingerii obiectivului său fundamental, banca centrală stabileşte

strategia de politică monetară şi decide asupra instrumentelor şi a procedurilor pe care le

utilizează pentru implementarea politicii monetare.35

Strategia de politică monetară a BNR este ţintirea directă a inflaţiei.

Aceasta a fost adoptată în august 2005, după finalizarea unui proces de pregătire, a cărei

ultimă etapă a constituit-o crearea şi testarea funcţionării cadrului de analiză economică şi de

decizie a politicii monetare specific ţintirii directe a inflaţiei (Prezentare, martie 2005:

Preparations and Prerequisites for the Introduction of Inflation Targeting in Romania).

Concomitent au fost satisfăcute şi celelalte cerinţe şi criterii care condiţionează eficacitatea

acestei strategii:

i. coborârea ratei anuale a inflaţiei sub nivelul de 10 la sută;

34 RUGINĂ, ANGHEL – Testamentul meu ştiinţific către ţară şi neamul românesc, Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, 1993, pag.81

35 http://www.bnro.ro/Politica-monetara-2.aspx

41

http://www.bnro.ro/files/d/Noutati/Prezentari%20si%20interviuri/E20050330vice.pdf

http://www.bnro.ro/files/d/Noutati/Prezentari%20si%20interviuri/E20050330vice.pdf

http://www.bnro.ro/apage.aspx?pid=3327





http://www.bnro.ro/apage.aspx?pid=404&actid=1

ii. acumularea unui câştig de credibilitate de către banca centrală şi consolidarea acestuia;

iii. întărirea independenţei de jure (prin intrarea în vigoare la 30 iulie 2004 a noului Statut

al BNR) şi de facto a BNR;

iv. restrângerea dominanţei fiscale, derularea procesului de consolidare fiscală şi

ameliorarea coordonării dintre politica fiscală şi cea monetară;

v. relativa flexibilizare a cursului de schimb al leului şi reducerea gradului de

vulnerabilitate a economiei la fluctuaţiile acestei variabile;

vi. însănătoşirea şi întărirea sistemului bancar şi relativa creştere a intermedierii bancare;

vii. sporirea transparenţei şi a responsabilităţii băncii centrale, precum şi a ariei şi

intensităţii comunicării BNR cu publicul şi pieţele financiare, inclusiv în ceea ce

priveşte aspectele legate de noua strategie de politică monetară şi de pregătirea

adoptării ei;

viii. conturarea mai clară a comportamentelor macroeconomice şi a mecanismelor de

funcţionare a economiei necesară identificării şi creşterii eficacităţii canalelor de

transmisie monetară.

Demersurile BNR de creare a cadrului organizatoric şi tehnic necesar implementării

noii strategii de politică monetară au durat 16 luni şi au beneficiat de asistenţă tehnică

acordată de Fondul Monetar Internaţional şi de Banca Naţională a Cehiei.

In aceste condiţii, politica monetară a Băncii Naţionale era orientată

în direcţia asigurării stabilităţii preţurilor. Trebuie avut în vedere faptul că

liberalizarea graduală a redus, pentru moment, costurile tranziţiei, dar pe

termen lung efectele s-au simţit acut la nivelul menţinerii puterii de

cumpărare a monedei naţionale. Aceasta a condus la reducerea

monetizării economiei, lipsa încrederii în moneda naţională conducând la

reducerea cererii de monedă. Automat, reducerea cererii a fost însoţită de

o creştere a ofertei de monedă, băncile fiind interesate în acordarea unui

volum mare de credite pentru economie, în condiţiile manifestării “iluziei

banilor ieftini”. Lipsa unui management eficient al resurselor băncilor

(destul de puţine ca număr la momentul demarării procesului de reformă)

a condus, pe fondul inexistenţei pieţei interbancare, la solicitarea de

resurse pe baza sistemului de refinanţare, pentru acoperirea

descoperitului de cont. Astfel că, prin aceste mecanisme, Banca Naţională

42

a alimentat economia cu o cantitate excedentară de lichiditate, reliefând,

în fond, trecerea de la o politică monetară restrictivă la una expansionistă

şi invers, situaţie generată în primul rând de slaba coordonare dintre

politica monetară şi restul componentelor politicii de macrostabilizare.

Inconsistenţa în timp a politicii monetare a fost determinată, în

prima parte a perioadei de tranziţie, şi de situaţia sistemului bancar

românesc (nu de puţine ori Banca Naţională fiind obligată de situaţia

economică să intervină pentru susţinerea băncilor cu probleme din sistem,

tocmai pentru a nu genera fenomenul de contagiune). Dificultăţile

înregistrate la nivelul sistemului bancar au avut la bază şi calitatea slabă a

portofoliului de credite (cauzele prăbuşirii unor bănci fiind alocarea

resurselor pe baza altor principii decât cele de performanţă economico-

financiară). În acelaşi timp, slabul proces de privatizare din domeniul

bancar conduce la o oarecare reacţie întârziată a sistemului bancar la

măsurile de politică monetară, considerându-se că privatizarea băncilor ar

conduce mult mai rapid la eliminarea creditelor neperformante şi a

arieratelor decât adoptarea unor măsuri de recapitalizare sau de

compensare a datoriilor prin intervenţia statului (măsuri care nu fac decât

să elimine pentru moment efectele unor probleme de durată ce vor

continua să se manifeste şi vor genera în continuare grave dezechilibre).

De aceste măsuri depinde, în final, capacitatea Băncii Centrale de a-şi

aplica politica monetară în aceeaşi manieră în care este prezentată în

program, efectele fiind, în definitiv, cele scontate.

În acelaşi timp, Banca Centrală va fi în măsură să poată dimensiona corespunzător

nivelul ofertei proprii de monedă, ofertă menită să stimuleze cât mai mult cererea de monedă

naţională şi, astfel, să se impulsioneze procesul de remonetizare a economiei.

Adoptarea de către Banca Naţională a unui obiectiv final unic de politică monetară –

stabilitatea preţurilor – a indus o oarecare credibilitate la nivelul maselor, reacţia acestora

fiind influenţată de măsura mai mare sau mai mică în care erau influenţate, în fond, de

reducerea puterii de cumpărare a monedei naţionale. Ţintirea unui anumit nivel al inflaţiei a

condus, însă, la o reducere a credibilităţii – economia fiind în imposibilitatea de a susţine un

astfel de nivel - motiv pentru care Banca Naţională a fost pusă în situaţia de a modifica

43

măsurile de politică monetară. În acelaşi timp, slabul proces de restructurare a economiei a

generat şi o restructurare mult mai lentă în ceea ce priveşte utilizarea instrumentelor moderne

de politică monetară (în special operaţiunile pe piaţă). Acestea au scăzut performanţele

mecanismului de transmitere a politicii monetare, reacţia de răspuns a economiei la

influenţele monetare fiind, în parte, diminuată şi de comportamentul băncilor cu capital de

stat, care la portofoliul de credite înregistrau un nivel ridicat al creditelor neperformante, un

motiv în plus pentru sporirea arieratelor. În condiţiile actuale, prin adoptarea noului

Regulament al BNR, s-a avut în vedere şi o îmbunătăţire a credibilităţii autorităţii monetare şi,

implicit, a credibilităţii măsurilor adoptate de către aceasta. Impunerea de restricţii severe în

ceea ce priveşte intervenţiile Băncii Naţionale în finanţarea deficitului bugetar au reprezentat

un punct forte în creşterea credibilităţii, dar şi în ceea ce priveşte menţinerea caracterului

restrictiv al politicii monetare – în sensul asigurării unui control ferm al expansiunii masei

monetare în economie. Toate aceste neconcordanţe manifestate în planul politicii monetare au

avut în fapt, ca bază de pornire, existenţa unei lichidităţi excedentare în economie, pe fondul

reducerii interesului pe termen lung pentru moneda naţională.36

36 http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=Cap3

44

CAPITOLUL V

CONCLUZII ŞI ELEMENTE EXPLICATIVE ALE

FENOMENULUI MONETAR

În general, există două metode de abordare a fenomenelor de care se ocupă diverse

ştiinţe:

- metoda pozitivă

- metoda normativă.

Metoda pozitivă constă în tratarea lucrurilor aşa cum sunt, în timp ce metoda

normativă constă în tratarea lucrurilor aşa cum ar trebui să fie. În domeniul monetar,

abordarea în manieră pozitivă urmăreşte explicarea fenomenelor monetare observate şi, pe

această bază, previzionarea lor şi conceperea unor măsuri care să le corecteze evoluţia. Ea nu

presupune, aşadar, formularea de aprecieri asupra fenomenelor monetare prin prisma unor

criterii sociale, politice, morale etc. Abordare normativă porneşte, dimpotrivă, tocmai de la

asemenea criterii sociale, politice, morale etc., urmărind formularea unor aprecieri, din

punctul acestora de vedere, asupra modului de desfăşurare a fenomenelor monetare vizate.

În consecinţă, enunţurile diverselor teorii monetare şi, uneori, chiar şi enunţurile acelaiaşi

teorii, pot fi diferite în funcţie de maniera pozitivă sau normativă în care sunt elaborate. Pe de

altă parte, unul şi acelaşi enunţ poate fi acceptat ca enunţ pozitiv, dar respins ca enunţ

45

normativ – şi invers. Rezultă că, la fel ca în alte ştiinţe, evaluarea şi compararea unei teorii cu

alte teorii existente în domeniul monetar impune precizarea modului în care acestea îşi

abordează problemele: în manieră pozitivă sau normativă.

Un exemplu este mult discutata problemă a inflaţiei, în legătură cu care aprecierile

existente în literatură sunt foarte diferite. Iar aceasta, inter alia, pentru că unii autori se ocupă

de inflaţe în manieră pozititivă, încercând să explice pur şi simplu cauzele fenomenului,

modalităţile sale de manifestare, efectele etc., fără să formuleze, deci, judecăţi de valoare, pe

când alţi autori, dimpotrivă, tratează fenomenul inflaţionist mai ales prin prisma valorilor

sociale, etice, etc.

Aprofundarea cunoaşterii mecanismelor economice a stimulat competiţia dintre şcolile

de gândire economică referitor la explicaţiile şi cauzele ciclului economic. Un fenomen atât

de complex precum ciclul economic care afectează şi influenţează toate aspectele sistemului

economic nu poate fi rezultatul unei cauze unice. Puţini autori au riscat să considere un singur

factor ca şi cauză exclusivă a ciclului economic sau a crizei economice în particular. Este

normal ca un fenomen complex precum ciclul economic să fie produsul acţiunii conjugate a

unui mare număr de factori şi circumstanţe.

Analizele economice şi monetare folosesc şi judecăţi de valoare, pe care nu le întâlnim

în ştiinţele naturii. În lumea fizică intervin interacţiuni de forţe, energii, pe când în lumea

economico-socială sunt predominante înfruntările de voinţe, de interese, de competiţii. De aici

rezultă o mai mare dificultate în identificarea de legi economice, sociale şi monetare decât în

celelalte ştiinţe. Şi aceste particularităţi explică deficienţa de soluţii majore şi total eficace în

gândirea monetară a Occidentului. De fapt, gândirea neoclasică sau cea neo-keznesiană nu

propun nici un mijloc de eficienţă radicală şi globală pentru înfruntarea şi soluţionarea

problemelor mari economice şi monetare care asaltează lumea occidentală.

Sistemul monetar reprezintă totalitatea dispoziţiilor legale şi regulamentare privitoare

la emisiunea şi circulaţia monedei, în cadrul unei economii naţionale sau supranaţionale.

Economia de schimb şi circulaţia mărfurilor au prilejuit apariţia spontană a monedei;

sistemele monetare au apărut mai târziu, voite şi organizate de societate, potrivit

particularităţilor şi stadiilor succesive de dezvoltare economică şi politică.

Includerea tuturor mijloacelor de înregistrare, de plăţi, transferuri şi încasări în

conceptul specific de sistem monetar nu este îndreptăţită nici de natura, nici de funcţiunile şi

particularităţile monedei propriu-zise. Moneda este o existenţă fizică aparte, intervine în

46

schimb şi alte utilizări ca numerar metalic şi de hârtie, este o unitate de calcul, are cursuri

variate, măsurător de valori, cu conţinut şi înfăţisări anumite, dotată cu recunoaşterea şi girul

unei autorităţi monetare publice. Conturile bancare, documentele auxiliare (cecul, cambia,

ordinul de plată şi situaţia de plată, etc.) sunt mijloace şi instrumente de înregistrare,

transferuri şi evidenţe care se exprimă monetar, fără a fi monedă propriu-zisă.

Între monedă şi mijloacele menţionate nu sunt legături de natură, ci numai de

convergenţe, toate servind, direct sau indirect, circulaţia generală de mărfuri, valori şi servicii,

în forme, structuri, modalităţi şi sfere deosebite.

Totalitatea activităţii monetare prilejuită de relaţiile economice dintre două sau mai

multe ţări şi dispoziţiile legale şi regulamentare respective reprezintă sistemul valutar al unei

anumite ţări.

La Bretton Woods (1944) s-a impus un sistem valutar internaţional prin reglementarea

generală a decontărilor, a rezervelor valutare şi a funcţiunilor monetare ale aurului. Aici s-a

hotărât convertabilitatea monedelor la cursurile fixe indicate de parităţile metalice respective.

Lichiditatea urma să furnizeze mijloace de plată internaţionale pentru acoperirea mai ales a

deficitelor balanţelor de plăţi ale statelor.

Hotărârile de la Bretton Woods au dat economiei internaţionale stabilitatea monedelor

naţionale şi a cursurilor valutare.

Experienţa crizelor economice, ca fază descendentă a ciclului a creat mutaţii

fundamentale în planul politic, al ideilor şi mai ales în sfera curentelor de gândire economică.

În acest sens, F. A. Hayek afirma că “dacă pe termen lung suntem făuritorii propriului nostru

destin, pe termen scurt suntem prizonierii ideilor create de noi. Numai dacă recunoaştem din

timp primejdia putem nădăjdui să nu-i cădem pradă.”. Depresiunea, generatoare de şomaj şi

sărăcie a întărit afirmaţia lui Kalecki că perioadele de criză orientează populaţia spre două

extreme, fie de sorginte naţionalistă, fie de orientare socialistă. În acest sens criza economică

din 1929-1933 a permis lui Hitler să preia puterea în Germania, a consolidat puterea militară

în Japonia şi a facilitat ascensiunea comunismului în China. În lumea ideilor depresiunea a

zdruncinat credinţa societăţii capitaliste în infailibilitatea economiei de piaţă, prezentând-o ca

pe un sistem instabil, cu mecanisme interne generatoare de crize. Marile crize au provocat o

reorientare a politicilor economice şi o justificare atrăgătoare pentru intervenţia

guvernamentală extinsă. Aceste schimbări consideră Milton Friedman, rezultă dintr-o “greşită

înţelegere a ceea ce s-a întâmplat de fapt. Vina nu este a întreprinderii private ci mai degrabă

a slăbiciunii guvernului într-un domeniu în care şi-a asumat răspunderea”.

47

Complexitatea fenomenului şi implicaţiile profunde pe care oscilaţiile economice le

provoacă în macrosistem justifică activitatea prolifică în explicarea ciclicităţii a marilor

curente de gândire economică. Unele dintre ele au rămas într-un con de umbră a

temporalităţii, altele ancorate în realism continuă să fundamenteze doctrinar politicile

economice contemporane.

BIBLIOGRAFIE

1. CERNA, SILVIU – Banii şi creditul în economiile contemporane, volumul I, Editura

Enciclopedică, 1994

2. CERNA, SILVIU – Banii şi creditul în economiile contemporane, volumul II, Editura

Enciclopedică, 1994

3. DODESCU ANCA, IOANA POP COHUŢ – Doctrine economice, Editura Universităţii

din Oradea, 2004

4. DOLTU, CLAUDIU – Monetarismul. Teorie şi politică economică, Editura

Economică, Bucureşti, 1996

5. FRIEDMAN, MILTON – Capitalism şi libertate, Editura Enciclopedică, Bucureşti,

1995

6. J.K.Galbraith, preşedintele „American Economic Association”, Power and Useful

Economist, în „American Economic Review”, martie 1973

7. JINGA, VICTOR – Moneda şi problemele ei contemporane, vol. 2, Editura

Dacia,Cluj-Napoca, 1981

8. KEYNES, JOHN MAYNARD – Teoria generală a ocupării forţei de muncă, a dobânzii

şi a banilor, Editura Publica, 2008

9. POPESCU, GHEORGHE – Evoluţia gândirii economice, Editura Gheorghe Bariţiu,

Cluj-Napoca, 2000

48

10. RICARDO, DAVID – Opere alese, vol.II, Editura Academiei Republicii Populare

Române, Bucureşti, 1962

11. RUGINĂ, ANGHEL – Testamentul meu ştiinţific către ţară şi neamul românesc,

Editura Universităţii Al.I.Cuza, Iaşi, 1993

12. SMITH, ADAM – Avuţia naţiunilor, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare

Române, Bucureşti

13. TURLIUC, VASILE – Politici monetare, Editura Polirom, Iaşi, 2002

14. http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=Cap3

15. http://www.bnro.ro/Politica-monetara-2.aspx

16. http://www.cse.uaic.ro/WorkingPapers/WParticles/CESWP1/CYCLICITY_-

_A_FEATURE_OF_BUSINESS_DEVELOPMENTS_-_Claudiu_Gabriel_Tiganas.pdf

17. http://www.athenian-legacy.com/2009/03/teorii-si-tipologii-ale-inflatiei-teoria-

monetarista-a-inflatiei/

49

http://www.cse.uaic.ro/WorkingPapers/WParticles/CESWP1/CYCLICITY_-_A_FEATURE_OF_BUSINESS_DEVELOPMENTS_-_Claudiu_Gabriel_Tiganas.pdf

http://www.cse.uaic.ro/WorkingPapers/WParticles/CESWP1/CYCLICITY_-_A_FEATURE_OF_BUSINESS_DEVELOPMENTS_-_Claudiu_Gabriel_Tiganas.pdf

http://www.bnro.ro/Politica-monetara-2.aspx

http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/pagina2.asp?id=Cap3

Licenta Alin Goia - Incursiune Istorica in Evolutia Monetarismului

Documents

Transcript of Licenta Alin Goia - Incursiune Istorica in Evolutia Monetarismului