1

A efectuat : Zaporojan Doina

Anul II, grupa 201

Lector : Dorina Gurev

2011

2

Cuprins : Lista abrevierilor …………………………………..………………………….. 3

1.Analiza conceptului și categoriilor liberări de pedeapsă ……… 4

2. Liberarea de pedeapsă penală, aplicată exclusive pînă la

condamnarea definitivă.Condamnarea cu suspendarea condi-

ționată a executării pedepsei ………………………………………………11

3. Instituția liberării pedepsei penale în actele normative

internaționale ..…………………………………………………………………. 25

4. Concluzii la analiza situației generale privind instituția liberării

de pedeapsă penală………………………………….………………………… 30

Bibliografie …………………………………………………………………….…31

3

Lista abrevierilor

1. alin. – alineat

2. art. – articol

3. CP – Cod penal

4. CP RM – Codul penal al Republicii Moldova

5. CPP RM – Codul de procedură penală al Republicii Moldova

6. CP RM din 1961 – Codul penal al Republicii Moldova de la 24.03.1961

7. CE RM – Codul de executare al Republicii Moldova

8. CP FR – Codul penal al Federaţiei Ruse

9. CPP FR – Codul de procedură penală al Federaţiei Ruse

10. CP Ucr – Codul penal al Ucrainei

11. CM RM – Codul Muncii al Republicii Moldova

12. CCon.RM – Codul Contravenţional al Republicii Moldova

13. CSJ RM – Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova

14. DEDJ al MJ RM – Departamentul de executare a deciziilor judiciare

al Ministerului Justiţiei al Republicii Moldova

15. DIP MJ RM – Departamentul Instituţiilor Penitenciare al Ministerului

Justiţiei al Republicii Moldova

16. HP CSJ RM – Hotărâre a Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova

17. pct. – punct

1. Analiza conceptului și categoriilor liberării de pedeapsă penală.

4

Încă de la sfîrșitul sec. XVIII-lea și începutul sec. XIX-lea gîndirea filosofică europeană începe a contura o serie nouă de concepții care au la baza sa un caracter pronunțat umanist privind scopul pedepsei. De asemenea, în aceași perioadă s-au făcut primele teoretizări în privința eficacițății pedepsei în raport cu fapta ilicită săvîrșită. Este vorba despre o realitate care l-a pus în impus pe legiuitorul moldav sa caute noi posibilității de a da o eficacitate cît mai mare a pedepsei și de a preveni cît mai mult posibil infracționalitatea. Nu este o taină faptul că formele tradiţionale de protejare a societăţii împotriva criminalităţii nu mai fac faţă; închisorile sunt suprapopulate, pedeapsa cu închisoarea nu mai are suficientă putere de intimidare a infractorilor şi nici nu conduce la integrarea acestora în societate, iar daunele suferite de victimă nu sunt compensate prin hotărârea pronunţată de instanţă în procesul penal. În special, numărul mare al deţinuţilor a generat o serie de probleme, în esenţă, de natură economică, avându-se în vedere faptul că a fost nevoie de construirea noilor închisori şi mărirea numărului personalului din penitenciare. Practica demonstrează că pedepsele privative de libertate au o serie de efecte nedorite cum ar fi influenţa devastatoare a mediului de detenţie asupra personalităţii individului, întreruperea legăturilor şi relaţiilor sale sociale pozitive, poziţia de inferioritate pe care se plasează acesta la eliberarea din închisoare. Se ştie că timpul scurs după gratii reprezintă mai degrabă o „şcolarizare în domeniul infracţionalităţii” şi nu o ocazie de reeducare a infractorului.

Mai tîrziu, în anul 1985, Congresul de la Milano a elaborate un plan de acțiuni pe tema „ Prevenirea criminalității pentru libertate, justiție, pace și dezvoltare” care prevedea exploatarea şi încurajarea diverselor forme de participare a comunităţii la prevenirea şi contracararea fenomenului criminal, prin crearea alternativelor la detenţie. Printre acestea erau menţionate atât diversificarea sistemului de sancţiuni alternative închisorii şi adoptarea sancţiunilor, precum, avertismentul penal, amânarea nelimitată a pronunţării sentinţei, măsurile de compensare a victimei, amendă, munca neremunerată în serviciul comunităţii, cât şi păstrarea măsurilor recomandate de modelul curativ ce ţin de suspendarea executării pedepsei, probaţiune şi alte forme alternative pedepsei cu închisoarea.

Toate aceste momente au adus la aceea că noua viziune asupra prevenirii şi contracarării fenomenului infracţional prin prisma aplicării pedepselor

5

alternative şi a măsurilor alternative faţă de persoanele vinovate de săvârşirea unei infracţiuni de o gravitate redusă se rezumă la pedepsele non-privative de libertate şi alte măsuri juridico-penale. În literatura de specialitate cea de-a doua categorie se mai întâlneşte sub denumirea de „alternativele pedepsei” sau „alternative ale detenţiei” , care ar reprezenta măsuri juridico-penale altele decât pedeapsa, în care se reflectă şi liberarea de pedeapsa penală ca o instituţie disctinctă şi alternativă detenţiei.

Instituţia liberării de pedeapsa penală este absorbită de instituţia liberării de răspundere penală, deoarece este vorba de parte din întreg, astfel procesul tragerii la răspundere penală cuprinde cu desăvârşire instituţia liberării de pedeapsa penală. Sau, datorită criteriilor de individualizare a pedepsei penale se poate ajunge la o aplicare a unei astfel de instituţii pentru persoanele care se fac vinovate de o infracţiune cu o gravitate redusă a periculozităţii sociale. Totodată, răspunderea penală reprezintă o condamnare publică a faptei săvârşite de făptuitor şi care poate fi precedată de pedeapsa penală. Pe când în cazul liberării de pedeapsa penală, ca fază de realizare a răspunderii penale, după condamnarea publică urmează a se hotărî asupra stabilirii sau nu a pedepsei penale şi a liberării de aceasta.

Asupra definirii instituţiei liberării de pedeapsa penală autorii în domeniu se pronunţă cu desăvârşire, stabilind importanţa şi conţinutul acesteia în sistemul măsurilor juridico-penale care operează la atingerea scopului legii penale, pedepsei penale şi a principiilor dreptului penal. În acest sens, dicţionarul juridic defineşte liberarea de pedeapsa penală ca fiind acea instituţie de drept penal, procesual-penal şi execuţional penal, care prevede temeiurile, ordinea şi condiţiile neaplicării pedepsei penale sau a liberării de mai departe a executării pedepsei total sau parţial. O altă opinie cu privire la instituţia menţionată, în viziunea autorilor Кудрявцев В.Н. şi Наумова А.В., ar reprezenta o instituţie a dreptului penal de sine stătătoare, prevăzută de normele juridice din codul penal, în conformitate cu care persoana fiind recunoscută vinovată în săvârşirea infracţiunii de către instanţa de judecată şi urmată de pedeapsa penală, este liberată de executarea reală a pedepsei sau liberată de executarea de mai departe a pedepsei penale.

Totuși, toate definițiile elaborate de diferiți doctrinari nu elucidează toate particularitățile instituției de liberare de pedeapsă penală. Este necesar să

6

menționăm că, liberarea de pedeapsa penală reprezintă o instituţie pluriramurală, care determină condiţiile în care persoana condamnată pentru infracţiune este liberată de pedeapsa penală parţial, real sau total. Astfel, în argumentarea ideei expuse se poate de susținut următoarele: liberarea de pedeapsa penală reprezintă o instituţie de drept penal, reişind din faptul că norma materială ce prevede această instituţie, cu modalităţile sale, este prevăzută în CP al RM într-un capitol separat de alte instituţii de drept penal şi care stabileşte esenţa acestei instituţii prin specificarea prevederilor legale ce trebuiesc întrunite pentru a putea fi aplicată. Numai în urma stabilirii exacte a întrunirii condiţiilor ce se referă la una sau alta dintre modalităţile liberării de pedeapsa penală instanţa de judecată poate aplica această instituţie şi numai în măsura în care ea poate contribui la corectarea şi reeducarea persoanei vinovate de o infracţiune în regim de libertate.

În pofida faptului că există o multitudine de definiţii în literatura de specialitate cu privire la instituţia liberării de pedeapsa penală, legea penală defineşte această instituţie în alin. (1) a art. 89 CP RM. Astfel, prin liberarea de pedeapsa penală se înţelege eliberarea persoanei care a săvârşit o infracţiune de la executarea reală, parţială sau totală, a pedepsei penale pronunţate prin hotărâre a instanței de judecată. Corectarea și reeducarea condamnaților în spiritul atitudinii oneste față de îndeplinirea necondiționată a legilor, de respectarea regulilor de convențuire social, de multe ori pornind de la principiul umanismului stipulate in art.4 CP RM, este posibilă fără executarea reală a pedepsei stabilite sau fără prelungirea executării ei.

Astfel, CP RM în vigoare determină opt categorii de liberare de pedeapsă penală :

1. Condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei (art.90 CP RM ) ;

2. Liberarea condiționată de pedeapsa penală înainte de termen (art.91 CP RM) ;

3. Înlocuirea părții neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blîndă (art.92 CP RM ) ;

4. Liberare de pedeapsă a minorilor (art.93 CP RM ) ;5. Liberarea de pedeapsă datorită schimbării situației (art.94 CP RM ) ;

7

6. Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave (art.95 CP RM ) ;

7. Amînarea executării pedepsei pentru femei gravid și femei care au copii în vîrstă de pînă la 8 ani (art.96 CP RM ) ;

8. Liberarea de pedeapsă în legătură cu expirarea termenului de prescripție a executării sentinței de condamnare (art.97 CP RM) ;

Deşi enumerarea exhaustivă a modalităţilor liberării de pedeapsa penală este reflectată în art. 89 CP RM, aceasta nu prevede o astfel de instituţie, precum prescripţia executării sentinţei de condamnare, prevăzută de art. 97 CP RM, care, de altfel, este prevăzută în acelaşi capitol precum toate celelalte modalităţi ale liberării de pedeapsa penală menţionate. Considerăm că instituţia penală prevăzută de art. 97 CP RM reprezintă şi ea o modalitate de liberare de pedeapsa penală. Aceasta se dovedeşte şi prin prevederile legale în acest sens, prevăzute de alin.(16) art. 469; art. 471 CPP RM, ce are loc printr-o încheiere judecătorească cu privire la spectrul modalităţilor liberării de pedeapsa penală, merită a specifica clar că prevederile art. 96 1 CP RM, deşi se află în capitolul „Liberarea de pedeapsa penală” nu poate fi catalogată ca modalitate a liberării de pedeapsa penală. Aceasta rezultă din aceea că ea reprezintă o instituţie juridico-penală ce se referă la o măsură de internare într-o instituţie fiziopneumologică, pentru contracararea răspândirii unei boli periculoase, precum este tuberculoza, în cadrul examinării chestiunii privind liberarea de pedeapsa penală, potrivit prevederilor art. 91-96 CP RM.

Liberarea de pedeapsă penală a persoanei care a săvârşit infracţiunea reprezintă exclusiv competenţa instanţei de judecată, în afară de liberarea de pedeapsă penală în baza actului de amnistie sau de graţiere. Temeiul general al liberării de pedeapsă penală îl reprezintă iraţionalitatea sau imposibilitatea numirii ori executării pedepsei penale persoanei care a săvârşit infracţiunea. Aceasta reiese din aceea că ea nu mai prezintă pericol social sau s-a redus, în mod esenţial, acest pericol din partea celui care a săvârşit fapta ilegală ori i s-a înrăutăţit sănătatea acestei persoane, precum şi din alte motive prevăzute de lege. Semnificaţia socială, după susţinerea mai multor teoreticieni, rezidă în aceea că instituţia liberării de pedeapsa penală urmăreşte limitarea aplicării măsurilor penale represive şi stimularea reeducării persoanelor care au săvârşit o infracţiunne prin sprijinul acordat de adaptare la condiţiile normelor de

8

conduită socială prin neaplicarea pedepsei penale când aceasta nu este rațională. O semnificaţie importantă o are şi cea juridică, care rezidă în aceea că persoana fiind liberată de pedeapsa penală este considerată, conform legii, ca persoană care nu are antecedente penale (alin.(1).lit a) art.111 CP RM). Reieşind din această stipulare legală, se poate spune că persoana neavând antecedente penale nu are restricţii în vederea angajării lui în unele funcţii publice sau practicării unei activităţi specifice pentru care în privinţa celor care au antecedente penale se prevăd restricţii. Cât priveşte stingerea antecedentelor penale, în privinţa celor condamnaţi cărora li s-a aplicat suspendarea condiţionată a executării pedepsei, aceasta are loc doar în cazul în care în termenul de probă această suspendare condiţionată a executării pedepsei nu a fost anulată.

Pornind de la faptul că, persoana condamnată poate fi liberată de pedeapsa penală, este destul de important a stabili, care este criteriul de bază sau argumentul ce ghidează o astfel de posibilitate. Desigur că, în acest caz, putem considera că pilonii temeiniciei liberării de pedeapsa penală a persoanei condamnate ar putea fi că, ea nu mai prezintă un mare pericol social sau că periculozitatea ei se reduce în aşa măsura, încât executarea, în continuare, a pedepsei devine iraţională din punctul de vedere al atingerii scopurilor de bază ale pedepsei. Totodată, legea penală la aplicarea liberării de pedeapsa penală, poate cere respectarea criteriului categoriei infracţiunii faţă de care se poate aplica liberarea de pedeapsa penală (de exemplu în cazul, art. 92; art 93; art. 94 CP RM), ceea ce nu este obligatoriu în cazul aplicării prevederilor art. 95 CP RM, liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave.

O particularitate esenţială a liberării de pedeapsa penală este faptul că ea reprezintă instrumentul cu care poate opera doar instanţa de judecată. Deşi aplicabilitatea acesteia este legată de faptul că numai instanţa de judecată o poate face, în funcţie de anumite situaţii ea poate să devină fie un drept al ei, fie o obligaţie. Astfel, toate celelalte modalităţi ale liberării de pedeapsa penală reprezintă un drept al instanţei de judecată cu excepţia liberării de pedeapsa penală în condiţiile alin. (1) art. 95 CP RM şi a liberării de pedeapsa penală în legătură cu scurgerea termenului de prescripţie, potrivit prevederilor art. 97 CP RM, care reprezintă o obligaţie a instanţei de judecată.

9

Teoria Dreptului Penal ne relevă două categorii de liberare de pedeapsă penală : contiționată și necondiționată. Liberarea necondiţionată nu presupune anumite cerinţe privitor la conduita ulterioară a persoanei. Însă liberarea condiţionată solicită anumite cerinţe persoanei după liberarea ei de pedeapsă penală, privitor la conduita ei în termenul de încercare. Dacă aceste cerinţe (condiţii) nu sânt respectate de ea, instituţia de drept penal în cauză îşi pierde importanţa juridică şi persoana vinovată este silită prin hotărârea judecătorească să continue executarea pedepsei penale, stabilite de judecată. Astfel, condiţionalitatea liberării de pedeapsa penală se referă la situaţia în care cel liberat de pedeapsa penală este dator să respecte anumite cerinţe (obligaţii) cu referire la o astfel de liberare, îndeplinirea cărora ţine de momentul după aplicarea liberării de pedeapsa penală, căreia dacă se va încălca acestea va urma revocarea (anularea) liberării de pedeapsa penală. Cât priveşte necondiţionalitatea liberării de pedeapsa penală, aceasta din urmă este legată de faptul că odată liberată persoana condamnatului de pedeapsa penală, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, nu se va mai putea reveni la executarea pedepsei stabilite de instanţa de judecată prin sentinţa de condamnare sau la pedeapsa pentru care persoana condamnatului a fost liberată.

O altă particularitate a instituţiei liberării de pedeapsa penală este că, ea poate fi aplicată odată cu pronunţarea sentinţei de condamnare sau până la executarea totală a pedepsei. Particularitatea în cauză, distinge instituţia liberării de pedeapsa penală în cel puţin două categorii una dintre care ar fi: cele aplicate exclusiv în timpul pronunţării sentinţei de condamnare a persoanei vinovate de săvârşirea infracţiunii (art. 90; 93; 94 CP RM) şi cele care se aplică în timpul executării pedepsei penale pronunţate de instanţa de judecată, în timpul pronunţării sentinţei de condamnare sau după condamnarea definitivă (art. 91; 92; 95; 96; 97 CP RM). Cât priveşte ce-a de-a doua categorie, atunci putem menţiona faptul că, la rândul său, poate fi clasificată în următoarele categorii: modalităţi ce pot fi aplicate atât în timpul pronunţării sentinţei de condamnare, cât şi în timpul executării pedepsei stabilite prin sentinţa de condamnare (art. 95; art. 96 CP RM); modalităţi ale liberării de pedeapsa penală aplicate exclusiv în timpul executării pedepsei pronunţate prin sentinţa de condamnare (art. 91; art. 92 CP RM); modalităţi ale

10

liberării de pedeapsa penală aplicate exclusiv după condamnarea definitivă (art. 97 CP RM).

Instituţia liberării de pedeapsa penală include şi posibilitatea liberării persoanei în întregime sau parţial, de pedeapsa complementară. Ca exemplu, alin. (1) art. 91; alin.(1) art. 92 CP RM. În alte cazuri, instanţa de judecată, călăuzindu-se de prevederile alin. (2) art. 78 CP RM, şi doar în situaţia în care constată circumstanţe atenuante la săvârşirea infracţiunii, poate înlătura pedeapsa complementară, prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.

Din cele enunţate, ajungem la următoarea concluzie că instituţia liberării de pedepsa penală are o abordare adecvată în literatura de specialitate, reieşind şi din politica penală pe care o promovează legiuitorul în cazul săvârşirii de către cel vinovat a unei infracţiuni. Modalităţile liberării de pedeaspa penală prevăzute de legea penală a RM, oferă posibilitatea să spunem că spectrul acestora este unul ce pote fi îmbunătăţit, deşi în acest sens, legiuitorul operează cu un şir satisfăcător al lor prevăzut în art. 89 CP RM. Rezervele ce pot fi reţinute asupra instituţiei nominalizate se referă atât la totalitatea modalităţilor ce necesită a fi reflectate în articolul 89 CP RM cât şi a condiţiilor de aplicare a acestora. Abordarea conceptuală a instituţiei liberării de pedeapsa penală conduce spre ideea raţionalităţii prezenţei acestei instituţii în legea penală a Republicii Moldova drept o formă de realizare a răspunderii penale.

11

2. Liberarea de pedeapsă penală, aplicată exclusiv pînă la condamnarea definitivă.Condamnarea cu suspendarea condiționată a executării pedepsei (art.90 CP al RM)

Criminalitatea întotdeauna a constituit un viciu al societăţii, care nu numai că ameninţă securitatea statului, dar creează pericol real pentru existenţa societăţii în general. În acest context, lupta cu criminalitatea constituie o prioritate deosebită a politicii statului. În vederea luptei eficiente cu fenomenul criminalităţii, în legea penală sunt consfiinţite un şir de pedepse care se aplică în cazul în care ordinea în stat a fost violată. Dar numai prin aplicarea pedepselor penale - a celor mai severe măsuri statale de influenţă coercitivă – minimalizarea criminalităţii nu poate fi obţinută. Ele urmează a fi îmbinate şi cu alte măsuri juridico-penale ce ar manifesta încrederea pe care o acordă statul persoanei, care deşi a încălcat prevederile legii penale, poate fi corectată fără a suporta efectele negative ale pedepsei. Printre astfel de măsuri poate fi considerară şi condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Totodata un moment important care trebuie stipulat este faptul că necesitatea prevederii unie astfel de măsuri jurido-penale îmbibă în sine o ultraviziune asupra integrării sociale a condamnatului cu minimum cheltuielilor alocate de către stat în administrarea justiției în acest sens. Astfel, putem spune cu siguranţă că instituţia liberării de pedeapsa penală prin condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, se găseşte în unele reglementări internaţionale, ca o măsură alternativă privaţiunii de libertate şi reflectă poziţia majorităţii statelor lumii în privinţa acceptării acestora ca pârghii de diminuare a fenomenului infracţional. O trăsătură distinctă a standardelor internaţionale privind măsurile alternative privaţiunii de libertate o constituie caracterul lor de recomandare, ceea ce exclude existenţa unui mecanism de impunere a respectării standardelor în cauză.

Astfel, Regulile minime ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo) în p.8 al Capitolului III „Proces şi condamnare”, invocă că, autoritatea judiciară, având la dispoziţia sa un arsenal de măsuri neprivative de libertate, ţine cont, în hotărârea sa, de nevoia de reintegrare a delicventului, de protejarea societăţii şi de interesele victimei, care trebuie să poată fi consultată ori de

12

câte ori este oportun. În p.8 al regulilor menţionate, se găseşte şi măsura cu privire la condamnarea cu suspendarea pedepsei. Reieşind din faptul că condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu prezintă o sancţiune penală, ce nu intră în categoriile pedepselor penale, prevăzute la art. 62 CP al RM, considerăm că aceasta poate fi catalogată ca o măsură alternativă privaţiunii de libertate aplicată în comunitate. Suplimentar, o primă reflectare la nivel internaţional a instituţiei condamnării cu suspendarea executării pedepsei s-a văzut a fi făcută în deceniul al VI-lea al sec. XX, la Congresul al III desfăşurat la Stockholm (1965), în care s-a afirmat ideea că condamnarea condiţionată urmează a fi utilizată foarte flexibil faţă de infractori, reflectând o măsură de tratament şi care poate fi examinată ca element al politicii penale atât în statele dezvoltate, cât şi în cele în curs de dezvoltare. Acolo, unde politica penală avea la bază categoriile de pedepse tradiţionale (privaţiunea de libertate), introducerea condamnării condiţionate a fost un pas important în evoluţia sa.

Totodată și alte acte normative interne atrag atenția la faptul că instituția condamnării cu suspendarea executării pedepsei să fie aplicată mai des ca o alternativă a pedepsei cu închisoarea. În acest context, amintim de Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.1624 din 31.12.2003 cu privire la aprobarea Concepției reformării sistemului penitenciar care reflectă în Capitolul II unul din obiectivele sale urmărite – reducerea fluxului de întemnițare prin aplicarea pedepselor alternative privațiunii de libertate. În acest sens, în Capitolul III p.1 alin.4 prin reducerea fluxului de întemnițare se are în vedere atît unele reserve în privința măsurilor preventive, cît și implimentarea în practica instanțelor judecătorești a aplicării pedepselor mai blînde sau a celor alternative privațiunii de libertate.

Ceea ce privește aplicarea în practica judiciară a acestor obiective datele statistice denotă clar că, instanțele de judecată nu de puține ori aplică instituția suspendării condiționate a suspendării pedepsei. Pentru o imagine mai clară ne vin în ajutor datele statistice anuale elucidate în Buletinele Curții Supreme de Justiție a RM. Astfel, în anul 2003 condamnarea condiţionată a fost aplicată din totalul condamnaţilor de 17162 faţă de 7738 de condamnaţi, ceea ce constituie 45,1%. Din totalul condamnaţilor minori

13

de 2099 a fost aplicată faţă de 1302 de condamnaţi minori, constituind - 62,0%. În anul 2004 din totalul condamnaţilor de 12751 condamnarea condiţionată a fost aplicată doar faţă de 6303 de condamnaţi, constituind 49,4%. Din totalul condamnaţilor minori de 1774 a fost aplicată faţă doar de 1209 de condamnaţi minori, constituind 68,2%. . În anul 2009 din totalul condamnaţilor de 9764 a fost aplicată doar faţă de 2755 de condamnaţi, constituind 28,2%. Din totalul condamnaţilor minori de 662 a fost aplicată doar faţă de 321 de condamnaţi minori, constituind 48,5%. Datele prezentate denotă faptul, că aplicarea instituţiei condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe parcursul anilor 2004—2009 s-a aflat atât în descendenţă cât şi în ascendenţă. Fenomenul acesta considerăm că, prezintă un interes deosebit, deoarece limitarea sau inaplicabilitatea acesteia în măsură mai mare reprezintă fie poziţia instanţelor judecătoreşti asupra posibilităţii acordării unei astfel de instituţii unui condamnat, fie imposibilitatea aplicării acestei instituţii penale datorită condiţiilor restrictive legale ce exclude o astfel de şansă acordată unui condamnat. Instituţia nominalizată este consfiinţită în art. 90 al Codului penal al Republicii Moldova şi reprezintă în sine o modalitate a liberării de pedeapsa penală. În ce privește natura juridică a a acestei instituții penale în literature de specialitate se găsesc diverse opinii sau este văzută de doctrinari în moduri diferite. Astfel, această instituție este tratată sub aspect de: mijloc de individualizare a executării pedepsei [Butiuc C. Elemente de drept penal. Bucureşti: Lumina Lex, 1998], mijloc de individualizare judiciară a pedepsei , suspendare a executării pedepsei [Lupaşcu Radu. Din nou despre graţierea şi suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În: Dreptul. 2001, nr. 7 ], mod special de executare a pedepsei, instituţie care conţine toate elementele probaţiunii, sancţiune de drept penal de sine stătătoare: o măsură de siguranţă sau o măsură de apărare socială, sancţiune intermediată [Spoială A. Sancţiunile intermediate în dreptul penal. În: Revista de ştiinţe penale. 2007] etc.

Alături de multitudinea opiniilor cu privire la natura juridică a condamnării cu suspendarea executării pedepsei penale considerăm că această instituţie are ca finalitate un rol important de politică penală. Astfel, în opinia autorului Bulai C., condamnarea cu suspendarea executării pedepsei este o măsură de politică penală, bazată pe încrederea în

14

posibilitatea îndreptării condamnatului şi pe punerea lui la încercare, în acest scop, fiind destinată să conducă la realizarea scopului pedepsei fără executarea efectivă a acesteia, evitându-se astfel neajunsurile pe care le atrage după sine privaţiunea de libertate (ruperea condamnatului de familie şi de modul de viaţă obişnuit, contactul cu infractori recidivişti, care îl pot antrena în continuare pe calea infracţiunii etc.). Autorul Ungureanu U. susţine că suspendarea condiţionată a executării pedepsei este o măsură de politică penală, bazată pe încrederea în posibilităţile de îndreptare a infractorului fără executarea efectivă a pedepsei aplicate şi pe supunerea lui la încercare în acest scop. Prin această măsură se evită dezavantajele privaţiunii de libertate (scoaterea condamnatului din mediul familial şi social obişnuit, contactul cu infractori înrăiţi etc.) şi a plăţii amenzii (diminuarea posibilităţilor materiale de trai şi pentru membrii familiei condamnatului etc.)

Din opiniile autorilor expuse mai sus, ajungem la următoarea concluzie că, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ca instituţie juridico-penală reprezintă o modalitate a liberării de pedeapsa penală, ce rezidă în acordarea acesteia condamnatului sub rezerva unor condiţii, liberare ce îşi are consecinţa evitării, în condiţii legale, a executarii pedepsei principale, stabilite de către instanţa de judecată printr-o sentinţă de condamnare. În acelaşi timp, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei reprezintă o măsură alternativă pedepsei cu închisoarea, deoarece corectarea condamnatului are loc fără izolarea lui de societate.

Din cele invocate, dacă e să facem o precizare în vederea elucidării noţiunii de „suspendare”, atunci conform Dicţionarului Enciclopedic „suspendarea” se defineşte ca „întrerupere, suprimare (temporară)”. În aşa fel, în opinia autorului Martin D., suspendarea reprezintă o activitate care prezumă reluarea procesului suspendat peste o anumită perioadă. De aceea, suspendarea executării pedepsei ar presupune executarea ei după trecerea unei porţiuni de timp. Totodată, autorul în cauză, ajunge la concluzia că, după expirarea termenului de probă, condamnatul nu mai este obligat de a executa pedeapsa aplicată anterior de către instanţa de judecată şi nici nu se mai examinează o astfel de posibilitate, deoarece

15

„instanţa de judecată dispune neexecutarea pedepsei aplicate dacă, în termenul de probă pe care l-a fixat, condamnatul nu va săvârşi o nouă infracţiune şi, prin comportare exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea ce i s-a acordat”.

Prin urmare, acordarea suspendării condiționate a executării pedepsei se află în relație direct cu garanția oferită de condamnat de a-și reforma comportamentul social prin neexecutarea pedepsei această măsură servind drept mijloc de unificare a fazei de condamnare (de adoptare a pedepsei) şi a fazei de executare (de urmărire a producerii efectelor condamnării). Astfel, rezultă că instituţia suspendării condiţionate a pedepsei are două funcţii: neexecutarea pedepsei penale, deoarece reeducarea şi îndreptarea condamnatului se realizează în mod nemijlocit prin lăsarea acestuia în libertate (pedeapsa fiind considerată ca executată dacă sunt respectate condiţiile); executarea pedepsei iniţiale, cât şi a pedepsei noi, aplicate pentru o infracţiune săvârşită în perioada de încercare, în virtutea nerespectării condiţiilor legale, impuse de admiterea suspendării executării pedepsei.

În conformitate cu alin. (1) art. 90 al CP RM, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei se aplică vinovatului, dacă la stabilirea pedepsei cu închisoarea pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie şi de cel mult 7 ani pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă, instanţa de judecată, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de personalitatea celui vinovat, va ajunge la concluzia că nu este raţional ca acesta să execute pedeapsa stabilită, indicând numaidecât în sentinţă motivele condamnării sau suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi termenul de probă. În acest caz, instanţa de judecată dispune neexecutarea pedepsei aplicate dacă, în termenul de probă pe care l-a fixat, condamnatul nu va săvârşi o nouă infracţiune şi prin comportare exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea ce i s-a acordat. Nu trebuie de negat faptul că, la aplicarea condamnării cu suspendare condiționată a executării pedepsei se ține cont de temeiurile aplicării și anume de temeiul obiectiv și temeiul subiectiv.

Astfel, temeiul obiectiv se va referi la pedeapsa aplicată de instanţa de judecată, ca urmare a săvârşirii infracţiunii, precum şi la însăşi categoria

16

infracţiunii pentru care este condamnată persoana vinovată. Aşadar, pentru determinarea prezenţei acestui temei la aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei este evident că se ia în considerare pericolul social (gradul prejudiciabil) al faptei comise. Deci, gradul prejudiciabil al infracţiunii trebuie să fie materializat în sentinţă sub formă de pedeapsă şi nu poate depăşi limitele legal stabilite. Astfel, legea penală în vigoare a Republicii Moldova prevede un termen maxim al pedepsei cu închisoarea, care serveşte în calitate de punct de reper posibila aplicare faţă de condamnat a instituţiei suspendării condiţionate a executării pedepsei. Aşadar, aceasta are loc în felul următor: în cazul infracţiunilor intenţionate mărimea pedepsei stabilite celui vinovat nu va putea depăşi 5 ani închisoare, pe când pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă aceasta nu va putea depăşi termenul maxim de 7 ani închisoare. Totodată trebuie de menționat faptul că, în CP din 1961, cu modificări ulterioare, prevedea în art.43 că condamnarea cu suspendarea pedepsei se aplică doar celor care nu cădeau sub interdicţia prevăzută în alin. 2 art. 43 (pentru infracţiuni ca: huliganismul alin. 3 art. 218, tâlhăria art. 121 şi alte infracţiuni grave), Codul Penal al Republicii Moldova în vigoare din 12 iunie 2003 la art. 90 prevede că condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei se aplică şi în cazul săvârşirii de infracţiuni grave precum: jaful art. 187 alin. 2, huliganismul art.287 alin. 1;2;3 sau în cazul săvârşirii a unor infracţiuni de corupţie pentru care legislaţia penală anterioară nu prevedea pentru asfel de infracţiuni aplicarea instituţiei suspendării condiţionate a executării pedepsei. Totodată, ţinem să menţionăm că, potrivit prevederilor alin.(4) art. 90 CP RM, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave.

Aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în unele situaţii întâlnite şi în practica judiciară, poate fi aplicată în ordine succesivă în urma individualizării pedepsei penale. Această interacţiune este determinată de anumite circumstanţe excepţionale, stabilite în cadrul examinării cauzei, urmare căreia se stabileşte mărimea pedepsei penale pentru fapta comisă de cel vinovat. Aşadar, este vorba de prevederile art.79 CP RM, în urma căreia instanţa de judecată stabileşe o pedeapsă penală mai blândă sub limita minimă prevăzută de lege penală pentru infracţiunea

17

săvârşită. . În practica judiciară astfel de situaţii în care instanţa de judecată aplică prevederile art. 79 CP RM, iar apoi prevederile art. 90 CP RM se întâlnesc, deoarece printre diversele cauze penale examinate în instanţa de judecată se regăsesc şi acele cărora le sunt specifice prezenţa anumitor circumstanţe excepţionale (legate de scopul şi motivele faptei, rolul vinovatului în săvârşirea infracţiunii, comportamentul în timpul şi după consumarea infracţiunii etc., potrivit prevederilor art. 79 CP RM) urmare căreia, acestea fiind luate în considerare, condiţionează aplicarea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege şi, respectiv, aceasta creează premiza acordării unei condamnări cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei persoanei condamnate pentru o faptă penală. Astfel, ne poate servi ca exemplu sentinţa de condamnare a judecătoriei Drochia pe dosarul penal nr.1-135/05 din 30 iunie 2005, prin care la condamnarea cetățeanului Rusacov M., pentru săvîrșirea infracțiunii prevăzute de alin.2 art.186 CP al RM, instanța de judecată a aplicat prevederile art.79 CP RM și art. 90 CP RM, luînd în considerație personalitatea lui, antecedentele penale stinse, recunoașterea culpei, lipsa prejudiciului material și că părțile vătămate nu aveau careva pretenții față de el și cereau ca el să nu fie pedepsit.

În acelaşi timp, din cele enunţate mai sus, alături de temeiul obiectiv un rol mare la aplicarea prevederilor art. 90 CP RM îl are şi faptul cum este văzută persoana infractorului. Aşadar, este necesar ca cumulativ cu temeiul obiectiv să fie prezent şi acel temei subiectiv.

Cât priveşte temeiul subiectiv, considerăm ca acesta se referă la persoana infractorului şi la situaţia în care se află acesta la momentul examinării posibilităţii aplicării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Astfel, pentru determinarea existenţei temeiului subiectiv la examinarea posibilităţii aplicării prevederilor art. 90 CP RM, instanţa de judecată va urma să determine dacă cel care a săvârşit infracţiunea este în situaţia recidivei sau nu (alin.(4) art.90 CP RM), precum şi a faptului dacă infractorul poate fi corectat fără executarea pedepsei stabilite prin sentinţa de condamnare, reieşind din periculozitatea pe care o prezintă pentru societate, comportamentul său în societate, înainte şi după săvârşirea infracţiunii.

18

Concluzia instanţei de judecată asupra neraţionalităţii executării pedepsei penale trebuie să reiasă şi din atitudinea pe care o are infractorul faţă de infracţiunea săvârşită (căinţa sinceră) – element caracteristic personalităţii infractorului şi catalogat ca circumstanţă atenuantă, astfel condiţionând cu o mai bună siguranţă temeinicia aplicării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Drept exemplu, serveşte sentinţa judecătoriei Drochia pe dosarul penal nr.1-209/08 din 07 februarie 2008, prin care instanţa de judecată la aplicarea prevederilor art. 90 CP RM în privinţa inculpatului Romanciuc E., învinuit pe alin.1 art.189 CP RM, a luat în calcul de rând cu încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, locul de trai permanent, angajat în câmpul muncii, întreţinerea a 2 copii minori, antecedentele penale stinse şi regretul său în cele săvârşite şi căinţa sinceră. Sau, în cazul condamnării lui Ceban O., în baza art. 217 alin. 2 CP RM prin sentinţa judecătorească a orașului Drochia din 18 iulie 2009 , prin care şi în acest caz s-a luat în considerare la aplicare căinţa sinceră şi recunoaşterea vinovăţiei.

Legea penală nu prevede ca temei de aplicare a condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei recunoaşterea vinovăţiei şi căinţa sinceră a celui vinovat. Credem însă că doar în mod cumulativ cu temeiurile invocate în lege şi cu o recunoaştere a vinovăţiei şi căinţei sincere, poate fi aplicară această instituţie, or numai în prezenţa unor astfel de circumstanţe personalitatea celui vinovat ar da temei de a constata că nu este raţional ca el să execute pedeapsa real.

În ce priveşte restricţiile la aplicarea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedespei penale urmează să menţionăm că, potrivit prevederilor alin.(4) art. 90 Cod penal al RM, suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se aplică faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi în cazul recidivei. Aşadar, dacă la prima vedere pentru infracţiunile uşoare şi mai puţin grave săvârşite din intenţie şi imprudenţă, aplicarea prevederilor art. 90 CP RM, în cazul întrunirii circumstanţelor prevăzute de lege este posibilă cu mai multă uşurinţă, atunci în cazul infracţiunilor grave intenţionate sau din imprudenţă situaţia este diferită. Astfel, dacă pentru infracţiunile grave săvârşite intenţionat se va stabili o pedeapsă mai mare de

19

5 ani, iar pentru infracţiuni grave săvârşite din imprudenţă o pedeapsă mai mare de 7 ani şi dacă în aceste ambele cazuri nu se va putea aplica prevederile art.79 CP RM, atunci prevederile art. 90 CP RM, va fi imposibil de aplicat de către instanţa de judecată.

Aplicarea condamnării condiţionate a executării pedepsei după cum rezultă din legea penală poate fi însoţită de stabilirea unor obligaţii în termenul de probă, ceea ce face ca cel vinovat de săvârşirea infracţiunii şi liberat în modul respectiv să se conformeze acestora, considerate astfel de către instanţa de judecată ca repere legale faţă de care comportamentul condamnatului poate fi ghidat spre unul legal ulterior. Prin obligaţiile impuse în acest sens se demonstrează încă o dată că, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei reprezintă un instrument de constrângere corectiv, urmare căreia condamnatul este obligat să manifeste pe parcursul unei perioade de probă corectitudinea încrederii acordate. Obligaţiile care le poate stabili instanţa de judeactă faţă de cel condamnat condiţionat la executarea pedepsei ţine de respectarea prevederilor alin.(6) art. 90 CP RM. Prin urmare, instanța de judecată îl poate oblige pe condamnat la: neschimbarea domiciliului fără consimţământul organului competent; nefrecventarea anumitor locuri; urmarea unui tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau altă boală venerică; acordarea unei susţineri materiale familiei victimei; repararea daunelor cauzate în termenul stabilit de instanţă. CP RM invocă o listă exhaustivă a acestor obligații.

Totodată, alin.(7) art. 90 CP RM invocă că, instanţa de judecată are posibilitatea să anuleze, în întregime sau parţial sau să adauge altele noi din obligaţiile stabilite în alin.(6) art. 90 CP RM. Aşadar, anularea sau adăugarea obligaţiilor stabilite de lege considerăm că rezultă din comportamentul condamnatului în timpul perioadei de probă, comportamentul căruia este aflat sub controlul organului responsabil de aceasta şi care ajunge la concluzia că este necesară o anulare sau adăugare a unei sau altei obligaţii. Totodată, apreciem ca binevenită ideea aprecierii de către instanţa de judecată a obligaţiilor ce trebuie să fie puse în sarcina condamnatului în termenul de probă, deoarece în rezultatul examinării dosarului penal şi studierii personalităţii vinovatului, poate determina condiţiile care ar

20

contribui la corijarea condamnatului şi ar demonstra că încrederea acordată lui a fost întemeiată. În acelaşi timp, merită a atenţiona că stabilirea obligaţiilor în cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei reprezintă dreptul instanţei de judeacată, astfel nefiind o condiţie imperativă pentru instanţă de a stabili anumite obligaţii condamnatului în termenul de încercare. Aşadar, acest lucru se observa şi în practica judiciară la aplicarea prevederilor art. 90 CP RM. Astfel, prin sentinţa de condamnare din 16.03.06 prin care Varvarici C., a fost condamnt pentru infracţiunea prevăzută de pct. 2 art. 186 CP RM la 2 ani de închisoare cu aplicarea art. 90 CP RM, suspendând condiţioant executarea pedepsei pe un termen de 1 an, totodată, stabilind în sentinţă obligaţia prezentării lui Varvarici C., lunar la SEPP a DEDJ Drochia şi să nu-şi schimbe domiciliul fără acordul organelor de resort. Or, printr-o altă sentinţă de condamnare se observă o altă situaţie, când instanţa de judecată condamnă pe Ciubotari R., la 30.09.2000 pentru infracţiunea prevăzută de pct. 3 lit. f) art. 2171 CP RM la 5 ani închisoare cu aplicarea art. 90 CP RM, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe un termen de 3 ani, fără stabilirea unor obligaţii.

Un alt moment important este elucidat în alin.(2) art.90 CP RM, termenul de proba care este stabilit de instanța de judecată în limitele de la 1 la 5 ani. Termenul de probă reprezintă perioada în care instanţa de judecată consideră că condamnatul pus la încercare poate dovedi prin comportamentul său că nu are nevoie să execute o pedeapsă cu închisoarea şi că atitudinea acestuia faţă de fapta săvârşită este una regretabilă, dorind, astfel, reevaluarea comportamentului său infracţional şi îndreptarea eforturilor sale spre un comportament legal. În perioada termenului de încercare se consideră că infractorul are posibilitatea să reflecteze asupra condiţiei sale de persoană condamnată, la consecinţele juridice care s-ar putea produce prin revocarea suspendării, întreaga perioadă fiind considerată suficientă pentru formarea convingerii că infractorul nu va mai săvârşi alte infracţiuni. Astfel, termenul de încercare reprezintă forma extremă de verificare a condamnatului privind abţinerea de a mai săvârşi fapte penale. Dovada înţelegerii acestei exigenţe legale şi menţinerea garanţiei că infractorul nu va mai săvârşi alte infracţiuni, până la expirarea termenului de încercare, determină producerea efectelor imediate (neexecutarea într-un loc de deţinere a pedepsei închisorii aplicate şi,

21

implicit, a pedepselor complementare, alăturate pedepsei principale) cât şi a celor definitive (încetarea duratei termenului de încercare, stabilit de instanţa de judiciară, astfel încât dacă persoana condamnată nu a săvârşit din nou o infracţiune, pe durata termenului de încercare şi nu s-a pronunţat revocarea suspendării, va fi reabilitat de drept), în favoarea condamnatului.

Astfel, dacă după expirarea a cel puţin jumătate din termenul de probă, condamnatul cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei a avut o comportare corectă şi exemplară, instanţa de judecată, la propunerea organului care exercită controlul asupra comportării celui condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea condamnării condiţionate şi stingerea antecedentelor penale. Pentru a se întruni condiţiile alin.(8) art. 90 CP RM, condamnatul în termenul de probă trebuie să aibă un comportament corect şi exemplar, să execute mai mult de jumătate din termenul de probă stabilit, precum şi să repare integral dauna cauzată ca rezultat al săvârşirii infracţiunii. Spre exemplu, acest lucru a fost luat în considerare în cazul condamnatului Gh D.I., urmare căreia instanţa de judecată din sectorului Buiucani a emis o încheiere judecătorească, în acest sens, la data de 13.06.2007. Astfel, instanţa de judecată a menţionat în încheiere că a luat în considerare potrivit materialelor dosarului personal al condamnatului că, acesta este caracterizat pozitiv, are un comportament corect şi exemplar şi că există necesitatea anulării condamnării în condiţiile alin.(8) art. 90 CP RM, prin stingerea antecedentelor penale în privinţa acestuia.

În ce priveşte aspectul anulării condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ţinem să specificăm că anularea categoriei în cauză a liberării de pedeapsa penală ţine de 3 tipuri de anulări: a) anularea la jumătatea termenului de probă, în urma căreia persoana se consideră liberată total de executarea pedepsei penale stabilite prin sentinţa de condamnare, generând stingerea antecedentului penal, b) anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu trimiterea spre executare a pedepsei pronunţate prin sentinţa de condamnare şi c) anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu trimiterea executării pedepsei cumulate cu cea

22

stabilită prin noua sentinţă de condamnare şi cu stingerea antecedentului penal după executarea pedepsei.

Cât priveşte anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul primei situaţii, ţinem să menţionăm că aceasta are loc în condiţii specifice, care ţine de comportamentul condamnatului, de executarea a jumătate din termenul de probă şi de repararea integrală a daunei cauzate prin săvârşirea infracţiunii.

A doua situaţie a anulării se poate produce în cazul încălcării obligaţiilor stabilite în termenul de probă, or a încălcării ordinii publice sau dacă până la expirarea termenului de probă nu a executat cu rea-voinţă obligaţia de a repara dauna cauzată. Anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu trimiterea spre executare a pedepsei pronunţate în sentinţa de condamnare, în cazul încălcării obligaţiilor stabilite în termenul de probă sau încălcării ordinei publice, or nereparării cu rea-voinţă a daunei cauzate se face potrivit prevederilor alin.(9) art. 90 CP RM. Astfel, dacă condamnatul cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în decursul termenului de probă, încalcă, în mod sistematic, obligaţiile stabilite sau ordinea publică, fiind supus răspunderii administrative sau nu a reparat cu rea-voinţă dauna cauzată, instanţa de judecată, la propunerea organului care execută controlul asupra comportării celor condamnaţi cu suspendarea executării pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi la trimiterea condamnatului pentru a executa pedeapsa reală, stabilită prin hotărârea instanţei de judecată. Potrivit prevederilor HP CSJ RM nr. 6 din 14 octombrie 2008, prin încălcare sistematică a obligaţiunilor stabilite se înţelege o nouă neîndeplinire intenţionată a unei obligaţiuni ori încălcarea acesteia, săvârşită după preîntâmpinarea în scris de către reprezentantul oficiului de executare ori situaţia în care condamnatul s-a ascuns de controlul reprezentantului oficiului de executare a pedepsei şi nu este posibil de a stabili locul lui de aflare. În ce priveşte încălcarea sistematică a ordinii publice, HP CSJ RM explică că se înţelege prin aceasta săvârşirea pe parcurs de un an de către condamnat a două şi mai multe contravenţii.

Specificul modalităţii de anulare menţionate are la rândul său câteva caracteristici: a) reieşind din prevederile legale rezultă că instanţa de

23

judecată poate să anuleze condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, înţelegându-se că nu reprezintă o obligaţie, precum şi b) anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei se face la propunerea organului, care exercită controlul celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată.

Ce-a de-a treia situaţie a anulării condamnării cu suspendarea condiţionată executării pedepsei se poate produce în cazul săvârşirii unei infracţiuni noi. Astfel, problema anulării sau menţinerii condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei în cazul săvârşirii unei infracţiuni noi (săvârşită din imprudenţă sau din intenţie de categoria celei mai puţin grave), în termenul de probă, se hotărăşte de instanţa de judecată, potrivit prevederilor alin.(11) art. 90 CP RM. Revocarea, în această situaţie, după cum se susţine în literatura de specialitate, ar reprezenta o formă de înrăutăţire a situaţiei condamnatului şi o garanţie a îndeplinirii condiţiilor suspendării iar nu un mijloc de reeducare a condamnatului.

Totodată, ţinem să specificăm că în cazul anulării condamnării cu suspendarea condiţionatăa executării pedepsei faţă de condamnatul, care a săvârşit din nou o infracţiune, legea penală prin prevederile alin. (10) art. 90 CP RM a stabilit că se aplică regulile cumulului de sentinţe, prevăzut de art. 85 CP RM.

În ce priveşte aspectul ce ţine de supravegherea condamnaţilor, cărora li s-a aplicat condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, aici se poate invoca prevederile alin. (1) art. 90 CP RM, care stabilesc că, controlul asupra comportării celor condamnaţi la închisoare cu suspendarea condiţionată a executări pedepsei îl exercită organele competente, iar în privinţa comportării militarilor – comandamentul militar respectiv. Astfel, potrivit prevederilor alin. (1) art. 170 Codului de Executare a RM, executarea hotărîrilor privind condamnarea cu suspendarea executării pedepsei se asigură de către oficiile de executare, care este o subdiviziune teritorială a Departamentului de executare ce face parte din sistemul organelor Ministerului Justiţiei (art.11).

În concluzie, am putea menționa faptul că, instituția prevăzută în art.90 CP al RM nu încetează a fi discutată de practicieni și în special, asupra

24

restricțiilor prevăzute de această instituție considerînd ca termenul de pedeapsă stipulat în alin. (1) art. 90 CP al RM trebuie mărit. Or,instituția condamnării cu suspendarea condiționată a executării pedepsei prin alin. (10) și alin.(11) art.90 CP al RM permite o interpretare multiplă,reieșind din normele respective, or, dacă astfel prevederile în cauză vor fi aplicate în practica judiciară, ar exista două sentințe de condamnări cu două scopuri, ceea ce este un paradox juridic. Suplimentar, prevederile în cauză nu ar putea răspunde adecvat soluțiilor care se pot lua în acest context ( alin.(4) art .90 și art.34 CP al RM). De aceea, considerăm că, pentru a duce la o aplicabilitate mai bună a acestei instituții trebuie respectat atît principiul asigurării îndeplinirii obligațiilor impuse condamnatului în termenul de probă prin o probabilitate de a reveni la executarea pedepsei, cît și a respectării regulilor cumulului de sentințe.

25

3. Instituția liberării pedepsei penale în actele normative internaționale.

Trebuie de menționat faptul că, izolarea de societate a persoanelor ce au săvîrștit fapte penale nu reprezintă un obiectiv de frunte în politica penală a secolului XXI și putem susține că instituției liberării de pedeapsă penală, care este aplicată pe larg în multe state ale lumii, inclusiv în statele europene îi revine un rol important. În acest context, nu putem omite prevederile actelor normative asupra instituției liberării de pedeapsă penală care, de fapt, determină tările să abordeze această instituție din punct de vedere legal, în mod inevitabil, în legile penale interne. În acest sens, s-au formulat un numar însemnat de Recomandări, printre care putem menționa Recomandarea nr.22 (1999) a Comitetului de Miniștri către statele membre asupra supraaglomerării închisorilor și influența populației aflate in ele, adoptată la 30 septembrie 1999, la cea de 681-a adunare a reprezentanților miniștrilor. Art.14 din acest Regulament relevă intenția asupra efortului pentru reducerea recurgerii la sentințe privative de libertate care impovărează sistemul penitenciar. Astfel, sentințele privative de libertate se vor substitui cu sancțiuni și măsuri comunitare. Prin acestea se regăsesc și unele modalități a liberării de pedeapsă penală cum ar fi : suspendarea aplicării unei condamnări la închisoare cu condiții impuse, ori liberarea condiționată ca sancțiune independentă impusă fără pronunțarea unei condamnări la închisoare. În același timp, spre exemplu, în privința minorilor, exista Recomanda-rea REC nr.20 (2003) a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la noile modalități de tratare a delicvenței juvenile și rolul justiției juvenile, unde in pct.17 se stabilește că privarea de libertate nu trebuie să fie niciodată utilizată în calitate de pedeapsă iminentă, ca formă de intimidare sau să servească drept substitut al protecției copilului sau al măsurilor de sănătate mintală. Astfel, prin pct.1 al Anexei 2 a Recomandării Rec nr.22 (2000) a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la stimularea implementării Regulamentului european privind sancțiunile și masurile comunitare, se prevăd astfel de modalități ale liberării de pedeapsa

26

penală, precum: suspendarea executării pedepsei cu închisoarea cu condițiile aplicate și eliberarea condiționată din penitenciar urmată de supraveghere. O altă prevedere ce reflectă instituția liberării de pedeapsa penală ar fi Recomandarea Rec nr.22 (2003) a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la liberarea condiționată, în care se invocă că liberarea condiționată are drept scop asistența deținuților de a trece de la viață penitenciară la viață supusă legilor în comunitate prin condițiile post-eliberare și supraveghere, care promovează și contribuie la siguranța publică și reducerea infracțiunilor în comunitate. În același timp, Recomandarea în cauză invocă efectele închisorii care ar fi dăunătoare promovării reintegrării deținuților conform condițiilor care urmăresc a garanta siguranța comunuității din afară. Totodată, prevederile Recomandării în cauză se referă, inclusiv, la evitarea riscului recidivei prin condiții de individualizare, măsuri de pregatire de liberare condiționată, la efectele nerespectării condițiilor impuse în cazul liberării condiționate și la alte aspecte ce se referă la procedură. Prezintă interes practic, în cazul liberării condiționate, și Convenția europeană cu privire la supravegherea condamnaților condiționali sau a infractorilor liberați condițional, în care statele semnatare a acestei Convenții se obligă să acorde ajutor reciproc pentru reabilitarea socială a infractorilor față de care s-a aplicat o astfel de măsură juridico-penală. Astfel, Convenția în cauză se referă la solicitările statului, care a pronunțat sentința de condamnare cu liberarea condiționată, către statul în care își are reședința infractorul, pentru a întreprinde măsuri de supraveghere asupra condamnaților condiționali sau liberați condițional, fapt destul de important în cazul liberării condiționale. Desigur, în reglementările normative internaționale ce vizează liberarea condiționată se regăsesc și momente cu referire la posibila liberare a persoanelor în privința cărora s-a aplicat pedeapsa detențiunii pe viață. Totodată, prin Recomandarea Rec nr.23 (2003)a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la managementul condamnaților pe viață și a celor pe termen lung, efectuat de către administrația penitenciară, în privința persoanelor condamnate la detenție pe viață se stabilesc anumite obiective, precum: siguranța deținuților în penitenciar, contracararea efectelor dăunătoare ale detenției pe viață și, nu în

27

ultimul rând, sporirea posibilității pentru deținuți de a fi reintegrați cu succes în societate. Recomandarea în cauză se referă la măsurile de siguranță în executarea pedepsei detenției pe viață și a persoanelor care execută pedepse cu închisoarea pe termen lung, la contracararea efectelor dăunătoare ale sentințelor pe viață și pe termen lung asupra supravegherii, reintegrării în societate a deținuților pe viață și pe termen lung. Alături de aceste momente, Recomandarea menționată mai sus stabilește și anumite prevederi cu referire la revocarea acestei măsuri și pașii ce urmează a fi întreprinși în cazul în care revocarea a fost liberată în privința celui condamnat la detenție pe viață sau pe un termen lung. Un alt aspect ce ține de liberarea de pedeapsa penală este cel legat de acordarea unei liberări de pedeapsa penală pe motiv de boală. În timpul executării pedepsei penale condamnatul, în anumite situații, poate să se îmbolnăvească de maladii care pot fi incurabile. Aceste boli fie că se referă la boli psihice, fie la alte categorii de boli, dar care nu sunt legate de afectarea psihică a persoanei, însă care fac imposibilă executarea de mai departe a pedepsei penale stabilite prin sentința de condamnare definitivă.Așadar, potrivit prevederilor pct.14 al Recomandării Nr.R (93) 6 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la instituțiile penitenciare și aspectul criminogen de control asupra maladiilor transmisibile, inclusiv SIDA, și problemele de sănătate înrudite în penitenciare, deținuții cu maladia HIV la etapa finală trebuie să fie eliberați înainte de termen, pe cât e posibil, și să li se acorde tartament cuvenit în afara penitenciarului. O liberare de pedeapsa penală nu poate fi exclusă și în cazul persoanelor care suferă de un handicap fizic grav, spre exemplu: pct.51 al Recomandării Nr.R (98) 7 a Comitetului de Miniștri către statele membre cu privire la aspectele etice și organizatorice ale ocrotirii sănătății în penitenciare stabilește că, în astfel de cazuri, trebuie de examinat și posibilitatea de amnistiere din motive medicale sau liberarea înainte de termen.Din prevederile Recomandărilor în cauză rezultă că liberarea de pedeapsa penală pe motiv de boală incurabilă sau de un handicap fizic grav, care face

28

imposibilă executarea pedepsei penale stabilite printr-o sentință de condamnare definitivă, este posibilă doar în cazul în care pedeapsa nu-și poate atinge scopul, deoarece condamnatul este în imposibilitate de a executa pedeapsa ori nu poate reflecta asupra conotației pedepsei aplicate ca urmare a săvârșirii faptei, fie în imposibilitate de a îndeplini sarcinile care duc la o reeducare sau reorientare a coportamentului acestuia spre unul legal ulterior.Urmare celor reflectate mai sus, putem conchide următoarele: a) instituția liberării de pedepsa penală își are o susținere internațio-nală ca alternativă a pedepselor privative de libertate; b) reflectă o gamă largă a modalităților sale; c) reprezintă o reflectare a principiului umanismului; d) urmărește atingerea scopului prevenirii săvârșirii infracțiunilor prin acordarea posibilității condamnatului de a se corecta în regim de libertate; e) exclude iraționalitatea executării pedepsei mai departe de către condamnat în cazul în care condamnatul a pășit ferm pe calea corectării. Este evident că inevitabilitatea prevederii instituției liberării de pedeapsa penală în legislațiile interne ale statelor europene este sigură, dar mai cu seamă necesară. Actualmente, practic este inacceptabil ca politica juridco-penală a statelor democratice contemporane să nu prevadă o astfel de instituție penală precum liberarea de pedeapsa penală, deși modalitățile ei variază de la stat la stat. Însă, deși prezența acestei instituții se dovedește a fi necesară în legislațiile penale interne, aceasta nicidecum nu argumentează faptul că ea urmează a fi aplicată instantaneu în cazul săvârșirii faptelor penale, mai cu seamă reieșind doar din simplul fapt că ea este prevăzută de legea penală.Astfel, concluzionăm că liberarea de pedeapsa penală parcurge o etapă destul de importantă în creșterea imaginii sale ca urmare a aplicării în majoritatea statelor europene. Aceasta datorându-se combaterii postulatului clasic precum că privațiunea de libertate este cel mai adecvat mijloc și unica măsură reușită în combaterea infracționalității. Politica penală a statelor europene cu privire la instituția liberării de pedeapsa penală necesită a fi susținută, deoarece în afară de aplicarea măsurilor juridico-penale privative de libertate acceptă și astfel

29

de măsuri alternative, care își au efectul lor pozitiv asupra reeducării sau corectării comportamentelor persoanelor ce se fac vinovate de o faptă penală în regim de libertate.

30

4. Concluzii la analiza situației generale privind instituția liberării de pedeapsă penală

În concluzie, putem menționa că instituția liberării de pedeapsa penală își face apariția în studiile savanților la sfârșitul sec.XIX începutul sec. XX. Drumul anevoios care l-a parcurs instituția liberării de pedeapsa penală în prezența accepțiunilor savanților din domeniu, a generat apariția ei în legislația penală abia începând cu primii ani ai sec. XX. Astfel, studii considerabile, în acest sens, au fost atestate începând cu anii '50 ai sec. XX, în urma căreia dezbaterile științifice pe această temă s-au soldat cu materiale științifice, publicate de un număr impunător de savanți. Abordările teoretice reflectate în materialele științifice, publicate de savanții din domeniu, a generat, ulterior, apariția instituției liberării de pedeapsa penală în CP al RSSM, ulterior, având o amprentă istorică chiar și asupra insituției liberării de pedeapsa penală ce a fost reflectată și în CP al RM. Multitudinea opiniilor pe marginea acestei teme este de o importanță considerabilă, fapt ce a și determinat existența ei până în sec. XXI în legea penală a RM. Deși abordările științifice asupra instituției liberării de pedeapsa penală au avut loc pe parcursul acestei perioade destul de aprige, observăm că unele dintre modalitățile acesteia nu se reflectă adecvat sau studiile în privința acestora rămân a spune că în perspectivă merită a i se acorda o atenție mai mare. În ce privește analiza conceptului și categoriilor liberării de pedeapsa penală, merită a menționa faptul că în urma studiului efectuat s-a cristalizat următoarea concluzie: savanții în domeniu s-au preocupat de această problemă, determinând această instituție în conținutul răspunderii penale. Cât privește spectrul modalităților liberării de pedeapsa penală, reflectat în legea penală a RM, ținem să menționăm că este destul de acceptabil. Totodată, cercetările efectuate în prezent oferă posibilitatea constatării caracteristicilor esențiale ale acesteia prin faptul că, liberarea de pedeapsa penalăre prezintă o instituție condițională și necondițională, prezintă modalități ce pot fi aplicate în baza unor criterii ce reflectă tipul condamnaților față de care se poate aplica și, nu în ultimul rând, locul pe care trebuie să-l ocupe unele modalități ale liberării de pedeaspa penală (ex. art. 97 CP RM) în prevederile legale referitoare la conținutul art. 89 CP RM.

Pentru instituția dreptului penal examinată în lucrarea dată este caracteristic faptul că aceasta este reglementată de o bază normativă

31

complexă. Temeiurile și condițiile liberării de pedeapsă penală sunt reglementate de normele dreptului penal în art. 90-97 din CP al RM, ordinea și procedura executării acesteia sunt prevăzute în legislația procesual-penală a RM în art. 188, 389, 394, 469-471, 486, 487, 491 din CPP al RM, precum și în CE al RM în art. 169, 170, 278-291, 295.

Liberarea de pedeapsă penală se aplică numai de către instanța de judecată și numai față de persoanele care dau dovadă de corectare și reeducare. Deci persoanei i se determină o anumită pedeapsă reală și totodată ea este liberată de executarea ei.

32

Bibliografie

1. Codul Penal al RM din 18 aprilie 20022. Comentariu Codului Penal al RM, Chișinău 20093. Codul Penal al RM din 24 martie 19614. Constituția RM din 24 iulie 19945. Codul de Procedură Penală al RM din 14 martie 20036. Codul de Executare din 24 decembrie 20047. Codul Contravențional din 24 octombrie 20088. Scurt ghid al Codului Penal și al Codului de Procedură Penală, CSPJ 20119. Legea RM nr.8 din 14 februarie 2008 cu privire la probațiune10.Hotărîrea Plenului Curții Supreme de Justiție RM nr.6 din 14 octombrie

200811.Hotărîrea Guvernului RM nr.1624 din 31.12.2003 cu privire la aprobarea

concepției reformării sistemului penitenciar și planul de măsuri pe anii 2004-2013 pentru realizarea concepției sistemului penitenciar

12.Convenția europeană cu privire la supravegherea condamnaților condiționali sau a infractorilor liberați condiționat din 30.11.1964

13.Regulile minime ale Națiunilor Unite pentru elaborarea unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo)

14.Informație privind analiza statisticii judiciare pe anul 2004, Buletinul CSJ a RM 2005 nr.3

15.Informație privind activitatea instituției judecătorești în anul 2009, Buletinul CSJ 2010 nr.2

16.Butiuc C., Elemente de drept penal, Bucuresti Lumina Lex 199817.Lupașcu Radu , Din nou despre grațiere și suspendarea condiționată a

executării pedepsei, Dreptul 2001 nr.718.Spoială A., Sancțiunile intermadiare in drept penal, Revista de științe

penale, 200719.Bulai C. Drept penal Romîn.Partea Generală.Volumul 2, bucurești Șansa

SRL, 199220.Ungureanu A., Drept penal Romîn.Partea Generală București Lumina LEX

1995

33

21.Martin D.,Natura juridică și temeiurile de aplicare a condamnării cu suspendarea condiționată a pedepsei în noul CP al RM. În: Analele Științifice ale USM 2004 Volumul 1

22.Pop O., Lașcu M., Instituția liberării condiționate în drept penal, Chișinău 2002

23.Arhiva Judecătoriei Drochia, dosarul nr. 1-135/05 din 30 iuni2 200524.Arhiva Judecătoriei Drochia, dosarul nr.1-209/08 din 7 februarie 200825.Arhiva Judecătoriei Drochia , dosarul nr.1-153/09 din 18 iulie 200926.Arhiva Judecătoriei Drochia, dosarul nr.1-104/06 din 16 martie 200627.Arhiva Judecătoriei Drochia, dosarul nr.1-084/00 din 30 septembrie 200028.Arhiva Judecătoriei sectorului Buiucani, dosarul nr. 3d-51/07 din 12

aprilie 200729.Dcționar Enciclopedic, Chișinău Cartier 2001