PARTEA SPECIALĂ Încrengătura PROTOZOA Protozoarele sunt animale unicelulare, în general microscopice, care prezintă o mare variabilitate morfologică, structurală şi funcţională. Ele au ca organite de deplasare flageli, pseudopode şi cili. Nutriţia poate fi: saprozoică (iau hrana prin osmoză), holozoică (iau hrana prin fagocitoză sau hrana este dirijată prin citostom în protoplasma celulară) şi autotrofă (prin fotosinteză). Se înmulţesc asexuat, prin diviziune binară şi multiplă, sau sexuat, prin conjugare şi gametogeneză. 3. Clasa FLAGELLATA Au ca organite de deplasare unul sau mai mulţi flageli. Reproducerea se face în general asexuat, prin diviziune binară longitudinală. 3.1. Ordinul PROTOMONADINA Protomonadinele sunt zooflagelate, de talie mică în general, care au 1-2 flageli pentru deplasare. 3.1.1. LEISHMANIA DONOVANI Se întâlneşte sub două forme: a) amastigotă şi b) de leptomonadă (Fig. 1). Forma amastigotă se găseşte intracelular, este mai mică, nu are flagel, deşi în protoplasma celulară se află un blefaroplast şi un mic flagel (Fig. 1 A, p). Forma leptomonadă prezintă flagel (Fig. 1 B), este mai mare, lungimea corpului este de 2-6 µ, iar lăţimea de 1-2,5 µ. Parazitul este transmis, în principal, de insecte vectoare (specii ale genului Phlebotomus, Diptera, Nematocera, fam. Psychodidae), accidental, prin transfuzii de sânge şi congenital. Ciclul biologic. Forma amastigotă se dezvoltă într-un vertebrat homeoterm (om, câine, pisică, rozătoare etc.), iar forma leptomonadă în intestinul ţânţarului. Odată cu sângele supt de la un organism bolnav, în intestinul ţânţarului ajung macrofage parazitate

30

şi amastigote, temporar libere în circuitul sanguin. Aici, amastigotele din macrofage sunt eliberate, se înmulţesc prin diviziune binară longitudinală şi devin leptomonade. Leptomonadele migrează în regiunea anterioară a intestinului, de unde, prin regurgitare, în timpul unui nou “prânz” hematofag, ajung în corpul unei noi gazdei. Durata dezvoltării şi maturării formei leptomonade în intestinul ţânţarului este de cca 8-9 zile. Parazitul inoculat vertebratului de către insecta vectoare ajunge mai întâi în macrofagele locale, unde se înmulţeşte, apare forma amastigotă şi ia naştere un mic granulom alcătuit din celule pline cu amastigote înconjurate de celule epiteliale gigante. În lipsa răspunsului imunologic al gazdei, parazitul ajunge în ganglionii limfatici regionali, apoi în sânge, iar în cele din urmă în celulele sistemului reticulo-histiocitar din splină, ficat sau măduva hematogenă, unde se înmulţeşte sau este distrus, funcţie de intensitatea reacţiei de răspuns a gazdei.

Fig. 1. Leishmania donovani

A - celulă din splină invadată de parazit (forma amastigotă); B - forma leptomonadă; n - nucleu; p - parazit; f - flagel

Manifestări clinice. Boala produsă se numeşte leishmanioză viscerală, Kala-azar, febra dum dum sau splenomegalie tropicală. Boala poate debuta brusc sau progresiv, cu febră de 36,7-40oC, însoţită de cefalee, inapetenţă, astenie progresivă. Splenomegalia (mărirea în volum a splinei) începe de la debutul bolii şi este progresivă. Hepatomegalia (mărirea în volum a ficatului) este mai moderată, iar adenopatiile (creşterea în volum a ganglionilor limfatici) apar mai târziu, ele fiind generalizate şi nedureroase. Pielea este hiperpigmentată, de culoare cenuşiu-neagră, de unde numele bolii de Kala-azar (boala neagră, febra neagră; în hindusă: kala = negru,

31

azar = febră) şi prezintă leziuni pe ea. În 96% din cazuri bolnavii sunt doborâţi de epuizare sau de o boală intercurentă (suprapusă). Diagnostic. Este pus prin evidenţierea parazitului în leziunile cutanate, în celulele histio-monocitare din măduva hematogenă, splină, ficat şi mai rar în sânge şi pe cale serologică. Epidemiologie. Leishmanioza viscerală se întâlneşte în ţările europene şi africane din jurul Mării Mediterane, în Kenia, Somalia, Sudan, Etiopia, în ţările din Orientul Apropiat, în Asia Centrală, în India, China şi America Latină. În ţara noastră, între anii 1952 şi 1954 a existat un focar de 24 cazuri de leishmanioză viscerală infantilă, răspândită în 16 localităţi din jurul Craiovei. Aici, rezervorul natural a fost câinele, iar vectorul Phlebotomus perfiliewi. Leishmania tropica produce boala cunoscută sub numele de Buton de Orient. Parazitul este răspândit în ţările bazinului mediteraneean, în Orientul Mijlociu şi în Asia Mică. Leishmania brasiliensis produce Leishmanioza cutaneo-mucoasă şi este răspândită în America Latină. Speciile de Leishmania nu prezintă diferenţieri morfologice. Identificarea lor se face pe cale serologică, pe baza leziunilor pe care le cauzează şi pe baza caracteristicilor de cultură. Tratament. Medicamentele specifice sunt reprezentate de compuşi de antimoniu pentavalent (stibogluconat de sodiu, glucantim), iar în cazul intoleranţei sau al rezistenţei la aceste medicamente se vor utiliza diamidinele. Profilaxie. a) tratarea cazurilor individuale; b) câinii bolnavi se suprimă, deoarece nu există un tratament eficient al leishmaniozei canine; c) combaterea insectelor vectoare cu ajutorul insecticidelor. Trypanosome parazite Caracteristica principală a speciilor genului Trypanosoma constă în poziţia retronucleară a blefaroplastului, iar flagelul este ataşat în lungul corpului, la intervale regulate, formând membrana ondulantă (Fig. 2). Tripanosomele sunt parazite la peşti, batracieni, reptile, păsări şi mamifere. 3.1.2. TRYPANOSOMA GAMBIENSE Lungimea corpului este cuprinsă între 15 şi 30 µ, iar lăţimea între 1,5 şi 3 µ. Nucleul este central, iar blefaroplastul este situat aproape terminal (Fig. 2 A).

32

Ciclul biologic. Vectorul acestui parazit este reprezentat de muştele ţeţe (tsetse), în special Glossina palpalis (Fig, 2 B), mai puţin G. fuscipes şi G. tachinoides. Odată cu sângele supt de la un om sau de la un alt mamifer infestat, tripanosomele ajung în intestinul insectei unde se înmulţesc activ cca 2-3 săptămâni, după care migrează în glandele salivare. Aici, la început, parazitul se ataşează de celulele glandelor salivare, se înmulţeşte, apoi devine liber în lumenul glandelor. Cu prilejul unei noi hrăniri, insecta transmite parazitul unei noi gazde. Manifestări clinice. Boala se numeşte tripanosomoză gambiană sau boala somnului. La locul inoculării se formează un nodul eritematos dur, înconjurat de o zonă puternic înroşită, pruriginoasă. Majoritatea tripanosomelor rămân la locul inoculării unde se înmulţesc, determinând apariţia unei leziuni cunoscute sub numele de şancru de inoculare sau tripanom. Puţine ajung direct în circulaţie. Tripanomul apare după 5-20 de zile de la inoculare şi se întâlneşte pe părţile neacoperite ale corpului. După 1-2 săptămâni de la apariţie, tripanomul dispare fără a lăsa cicatrice. Acum, parazitul ajunge în sânge şi este diseminat pe cale sanguină, în tot corpul. Clinic, diseminarea hematogenă este exprimată prin febră constantă şi moderată (între 38-38,5oC), prin adenopatie, hepatosplenomegalie şi manifestări cutanate. Febra este însoţită de cefalee şi insomnie, iar ganglionii sunt moderat hipertrofiaţi, nedureroşi şi rareori supurează. Diseminarea hematogenă se poate desfăşura pe parcursul a câtorva luni sau chiar ani, după care parazitul ajunge în sistemul nervos central, unde produce o meningoencefalită cunoscută sub numele de tripanosomoză cerebrală sau boala somnului. În această fază a bolii, dispar treptat adenopatiile, splenomegalia şi leziunile cutanate, însă apar tulburări neurologice ca: tulburări de sensibilitate (hiperestezii, parestezii, crampe musculare, dureri nevralgice), tulburări motorii (convulsii, tremurături, paralizii pseudotumorale) şi tulburări de somn. Acestea din urmă constau la început în insomnie nocturnă şi somnolenţă diurnă, după care starea de somnolenţă este continuă şi profundă, bolnavul fiind inactiv total. În cele din urmă el intră în comă şi moare. Diagnostic. Este pus pe baza evidenţierii parazitului în lichidul din tripanom, în sânge şi în ganglioni, iar când boala este avansată, şi în lichidul cefalorahidian. Epidemiologie. Boala este răspândită în nord-vestul regiunii subsahariene, din Senegal, de pe coasta de est a Africii Centrale până în Sudan şi Uganda. Rezervorul natural este reprezentat de antilope şi om.

33

Profilaxie. a) Depistarea persoanelor bolnave şi tratarea lor; b) combaterea pe cale chimică, biologică şi mecanică a insectelor vectoare; c) defrişarea zonelor din apropierea localităţilor, în felul acesta muştele ţeţe sunt îndepărtate. 3.1.3. TRYPANOSOMA RHODESIENSE Prezintă aceeaşi biologie ca T. gambiense, iar insecta vectoare este Glossina morsitans. Boala produsă se numeşte tripanosomoză rodeziană sau boala somnului est-africană şi este răspândită în Africa Orientală. 3.1.4. TRYPANOSOMA CRUZI În sânge, parazitul are formă de tripanosomă (Fig. 2 D), este de 15-20 µ lungime, iar când este endocelular, forma lui este rotunjită, de 2-3 µ lungime, fără membrană ondulantă. Flagelul este foarte scurt (Fig. 2 E). La om, parazitează în sânge şi în diferite tipuri de celule: glandulare, conjunctive, endoteliale, musculare etc. Boala produsă se numeşte tripanosomoza americană sau boala Chagas şi este răspândită din sudul S.U.A. până în sudul Argentinei. Principala cale de transmitere a parazitului la om este prin intermediul excrementelor unor specii de heteroptere hematofage, din genurile Triatoma (Fig. 2 F) şi Rhodnius (Fam. Reduviidae). În timpul prizei de sânge, heteropterele lasă pe pielea gazdei excremente care conţin tripanosome. Prin scărpinat, excrementele sunt luate pe degete şi sunt vehiculate pe mucoasele nazală şi bucală şi pe conjunctiva oculară. De aici, ele ajung în leucocitele macrofage, unde se înmulţesc, celula este distrusă, amastigotele sunt eliberate, ajung în alte ţesuturi şi în circulaţia sanguină. În faza cronică a bolii, Trypanosoma cruzi distruge celulele nervoase şi ganglionare de la nivelul întregului tract gastro-intestinal, alterând funcţia de motilitate şi produce leziuni în sistemul de conducere din cord, generând cardiopatii. Rezervorul natural este reprezentat de rozătoare, pisici, câini, tatu. 3.1.5. TRYPANOSOMA EQUIPERDUM Este un parazit specific cailor, măgarilor şi catârilor. Boala produsă se numeşte durină. Este o parazitoză a căilor genito-urinare,

34

Fig. 2. Tripanosome parazite şi vectorii lor

A - Trypanosoma gambiense; B - Glossina palpalis; C - Trypanosoma equiperdum; D - Trypanosoma cruzi (forma liberă); E - T. cruzi (forma endocelulară); F - Triatoma sp.; b - blefaroplast;

e.a. - extremitatea anterioară; e.p. - extremitatea posterioară; f - flagel; m.o. - membrană ondulantă; n - nucleu

calea naturală de contaminare fiind cea sexuală. Parazitul este lung de 15-28 µ, nucleul este mare, rotund sau oval şi este situat în centrul celulei (Fig. 2 C). În prima fază a bolii, ca urmare a înmulţirii

35

parazitului la nivelul mucoaselor contaminate, apar leziuni locale, apoi tripanosomele pătrund, periodic, în sânge şi sunt diseminate în tot corpul gazdei. Organele predilecte sunt cele uro-genitale, unde apar edeme, noduli şi ulceraţii, însoţite la femelă de scurgeri mucoase alb-gălbui sau incolore. În faza avansată a bolii apar semnele leziunilor sistemului nervos, manifestate prin leziuni cutanate şi ganglionare, apoi pareze şi paralizii ale nervilor motori, mai ales a nervului facial şi, în final, moartea. Boala se întâlneşte în Europa, America şi Africa. Diagnostic. Este pus pe cale clinică, serologică (prin reacţia de fixare a complementului (RFC)) şi microscopică. Microscopic, este pus în evidenţă parazitul în produsele raclate de la nivelul mucoaselor afectate. Tratament. Se foloseşte antricidul metil-sulfat. Profilaxie. a) Controlul reproducătorilor şi tratarea animalelor bolnave; b) castrarea armăsarilor nevaloroşi; c) însămânţarea artificială. Armăsarii de la care se recoltează sperma vor fi trataţi obligatoriu chimioprofilactic; d) administrarea de medicamente chimioprofilactice. 3.1.6. TRYPANOSOMA NINAE KOHL-JAKIMOVI Este agentul etiologic al tripanosomozei cămilelor şi al bolii Su-auru la cai, în Asia Mică. Parazitul este transmis de insectele hematofage, mai ales de specii din genurile Tabanus şi Stomoxys (Diptera: Brachycera). Tripanosomele peştilor, amfibienilor şi reptilelor acvatice sunt transmise, în general, de lipitori. Astfel, Trypanosoma rajae de la Elasmobranchiate este transmisă de Pontobdella muricata, T. granulosum de la Anguilla, de către Hemiclepsis marginata. La urodele parazitează T. cryptobranchi, la anure T. rotatorium şi T. chatoni, iar la reptilele acvatice T. vittatae. 3.2. Ordinul POLYMASTIGINA Cuprinde flagelate prevăzute cu mai mulţi flageli, dintre care cel puţin unul este orientat spre partea posterioară a corpului şi este numit flagel recurent. Acesta poate fi ataşat din loc în loc de membrana celulară formând membrana ondulantă.

36

3.2.1. GIARDIA DUODENALIS (G. intestinalis, Lamblia intestinalis) Giardia duodenalis este un parazit, în principal al omului, el putând fi întâlnit şi la unele animale domestice. Morfologie. În corpul gazdei, parazitul se găseşte sub formă de trofozoid (forma vegetativă) şi de chist (forma de rezistenţă) (Fig. 3). Trofozoidul este piriform (seamănă cu o jumătate de pară secţionată longitudinal), partea ventrală este plană, cea dorsală, bombată. Lungimea celulei este de 10-20 µ, iar lăţimea de 6-10 µ. În partea anterioară a corpului se află un fel de ventuză lărgită, numită disc adeziv, unde se găsesc doi nuclei, iar între ei se află trei perechi de corpusculi bazali de la care pleacă trei perechi de flageli:

Fig. 3. Giardia duodenalis

A - trofozoid, văzut ventral; B - trofozoid, văzut lateral; C - trofozoizi fixaţi de celulele epiteliului intestinal; D - chist;

c.i. - celule intestinale; f - flageli; f.a. - flageli anteriori; f.l. - flageli laterali; f.p. - flageli posteriori; f.v. - flageli ventrali;

n - nucleu; p - parazit; v - ventuză (disc adeziv)

37

o pereche anteriori, încrucişaţi între ei, o pereche posteriori şi una lateraliă. Sub discul adeziv se află a patra pereche de flageli, numiţi flageli ventrali. Chistul este ovoidal, de 10-12 µ lungime şi 7-9 µ lăţime, membrana este dublă, iar în interiorul lui se află 2-4 nuclei, (funcţie de vârsta chistului) şi aceleaşi organite ca la trofozoid. Ciclul biologic (Fig. 4). G. duodenalis paraziteză în intestinul subţire, în special în duoden şi jejun, unde se ataşează cu discul adeziv de celulele epiteliului intestinal. La om, în infestările puternice, pe 1 cm2 de mucoasă intestinală se pot instala până la un milion de trofozoizi. Meyer şi Rădulescu (1979) au constat că giardiile pot fi întâlnite şi în alte organe, în special în ficat, unde au fost vehiculate pe cale limfatică. Omul bolnav elimină odată cu excrementele trofozoizi şi chisturi. În mediul extern, trofozoizii sunt distruşi repede de factorii de mediu, dar chisturile rezistă cca 14 zile, la -12oC, 20 de zile la -6oC, iar temperaturile de peste + 20oC le inactivează repede. Chisturile mature au patru nuclei, iar cele aflate în curs de maturare au unul sau doi nuclei. Transmiterea parazitului de la o gazdă la alta se face sub formă de chisturi. Acestea ajung în organismul uman, odată cu alimentele, apa şi aerul. La nivelul stomacului, din cauza pH-ului puternic acid (1,3-2,7), membrana chistului este distrusă; din fiecare chist matur vor apărea doi trofozoizi. Aceştia migrează în duoden şi jejun, unde se vor ataşa de celulele epiteliului intestinal şi încep să se înmulţească asexuat, prin diviziune binară longitudinală. Formarea chisturilor are loc în intestinul subţire şi în colon, de unde sunt eliminate la exterior odată cu excrementele gazdei. Manifestări clinice. Boala produsă se numeşte giardioză sau lambliază. Prezintă o paletă largă de manifestări clinice, cantonate mai ales la nivelul aparatului digestiv. La cca 1-3 săptămâni de la pătrunderea parazitului în organism, la unele persoane apar diarei apoase fără mucus şi sânge şi însoţite de dureri abdominale şi de flatulenţă (acumulare excesivă de gaze). La copii, simptomele constau în senzaţie de greaţă, vărsături, intoleranţă la lactoză şi anorexie (lipsa poftei de mâncare). Aceste simptome durează cca 2-3 săptămâni, după care ele dispar spontan. La unele persoane însă boala devine cronică, etapă când încep să apară în plus manifestări neuropsihice şi alergice. Dintre tulburările neuropsihice sunt menţionate insomnia, cefaleea, astenia, ameţelile, tulburările de atenţie, iar dintre cele alergice, alergiile respiratorii (astm, bronşite, rinofaringite), alimentare, cutanate (urticarie, eczemă) şi oculare. După tratament, simptomele dispar imediat, cu excepţia intoleranţei la lactoză, care poate persista mult timp. Giardioza este mai frecventă la copii, iar manifestările sunt mai intense la imunodeficienţi şi la bolnavii de SIDA (Sindrom imunodepresiv).

38

Fig. 4. Ciclul biologic la Giardia duodenalis

1 - trofozoid; 2 - chist; 3 - trofozoid în diviziune; a - chist matur; b - chist în curs de maturare

Diagnostic. Este pus prin evidenţierea trofozoizilor sau a chisturilor în materiile fecale. În faza acută a bolii, elementele parazitare sunt eliminate continuu, iar în cea cronică, eliminarea lor este intermitentă, ceea ce face posibil un diagnostic fals negativ. Pentru a elimina această eroare, în cazurile suspecte, este necesară repetarea examenelor coproparazitologice o dată la şapte zile, pe o perioadă de 4-6 săptămâni. În ultimul timp se foloseşte enterotestul. Acesta constă în înghiţirea unei capsule gelatinoase, enterosolubilă, ataşată de un fir de nylon. La nivelul intestinului, capsula este solvită iar pe firul de nylon aderă trofozoizi. După două ore, firul de nylon

39

este scos din intestin, iar mucusul de pe el se analizează microscopic. Epidemiologie. Omul este principalul rezervor, dar parazitul poate fi întâlnit şi la unele animale domestice (câine, pisică, porcine, caprine, ovine, bovine), în special la cele tinere. În ultimul timp, este acreditată ideea că omul poate transmite parazitul la animale şi invers. Giardia duodenalis este un parzit ubicvist, prevalenţa bolii (numărul indivizilor infestaţi într-un anumit teritoriu, raportat la o anumită perioadă de timp) este mai mare în ţările subdezvoltate şi în cele aflate în curs de dezvoltare, fiind mai crescută în zonele urbane. Cei mai afectaţi sunt copiii, în special cei în vârstă de 1-3 ani, la care incidenţa parazitară poate ajunge, în cazul celor din colectivităţi, la 85%. Tratament. Medicamentul cel mai utilizat este Nitroimidazolul. La gravide, se recomandă aplicarea tratamentului după naştere, iar în cazurile de absolută necesitate, se va folosi Paromomicina sau Furazolidonul. Profilaxie. Constă în: a) depistarea persoanelor infestate şi tratarea lor; b) respectarea regulilor de igienă individuală şi colectivă; c) filtrarea şi purificarea corespunzătoare a apei potabile. În călătorii, când sunt dubii asupra calităţii apei potabile, se recomandă fierberea ei timp de trei minute, înainte de consum; d) creşterea animalelor în adăposturi igienizate şi tratarea celor infestate. 3.2.2. TRICHOMONAS VAGINALIS Trichomonas vaginalis este un parazit al omului. Morfologie. Se întâlneşte numai sub formă de trofozoid. Formele rotunjite, fără flagel, interpretate de unii autori drept chisturi, sunt, de fapt, tricomonade degenerate. Trofozoidul este oval, de 15 µ lungime şi 7 µ lăţime, partea anterioară este lăţită, iar partea posterioară îngustă. Nucleul este situat mult spre polul anterior al celulei, iar în faţa lui se găseşte un complex kinetosomal de la care pleacă 3-5 flageli egali. Unul dintre flageli este orientat spre partea posterioară a corpului, se numeşte flagel recurent şi este unit din loc în loc cu membrana celulară, formând membrana ondulantă. În citoplasmă se găseşte o formaţiune numită axostil, care străbate celula de la un pol la celălalt, ieşind în afara ei la partea posterioră a celulei. Între axostil şi membrana celulară se găseşte o altă formaţiune intracitoplasmatică, paralelă cu membrana, numită costa (Fig. 5). Costa şi axostilul au rol în menţinerea constantă a formei corpului.

40

Fig. 5. A - Trichomonas vaginalis; B - Trichomonas foetus

a - axostil; c - citoplasmă; cr - corpusculi cromatici; f - flageli liberi; f.r. - flagel recurent; m.o. - membrană ondulantă; n - nucleu;

r - rizoplast Biologie. Trichomonas vaginalis parazitează în căile genito-urinare la om. Parazitul “recunoaşte” şi se ataşează de celulele epiteliului genital datorită unor proteine care se găsesc pe membrana celulară, denumite adezine. Odată ataşat, parazitul se înmulţeşte asexuat prin diviziune binară longitudinală. Se transmite pe cale sexuală, însă la ora actuală sunt date experimentale care sugerează că parazitul s-ar putea transmite şi prin intermediul obiectelor contaminate. Astfel, în secreţiile vaginale ajunse pe colacul WC-ului au fost găsite tricomonade vii la 45 de minute de la folosirea lui, în cele de pe buretele de baie, de pe prosoape şi hârtia igienică parazitul rezistă 1-6 ore, în apa potabilă 10 minute, în apa din bazinele de înot între 10-30 de minute, însă mor imediat în soluţii de săpun, în concentraţie de 0,15%-0,30%. Manifestări clinice. Boala produsă se numeşte vaginită tricomonadică sau tricomonoza vaginală. La femei, parazitul infestează epiteliul vaginal, uretra, glandele Bartolin şi rareori endocervixul. În faza acută a bolii, mucoasa vaginală este hiperemiată şi tumefiată, apare un prurit vulvo-vaginal intens, însoţit de secreţii vaginale (leucoree) abundente, de culoare galben-verzuie şi miros respingător. Leucoreea conţine un număr mare de

41

tricomonade şi multe leucocite. În faza cronică a bolii, secreţia diminuează, este exacerbată post-menstrual şi în timpul sarcinii, vaginul este eritematos (are pete roşii) şi prezintă mici puncte hemoragice şi ulceraţii. Dintre tulburările psiho-somatice, parazitul poate determina apariţia frigidităţii, instabilitate emoţională şi sterilitate temporară. Sterilitatea temporară apare ca urmare a fagocitării spermatozoizilor de către parazit sau a reducerii motilităţii acestora datorită metaboliţilor eliberaţi de tricomonade. Raporturile sexuale devin dureroase, ceea ce duce la dispareunie (separare). Procentul femeilor infestate, dar asimptomatice este de 20-50%. La bărbaţi, la majoritatea lor, boala este asimptomatică, parazitul se localizează în uretră şi prostată. Se pare că uretra şi prostata nu constituie un mediu prea favorabil dezvoltării parazitului, probabil din cauza unor carenţe de factori nutritivi. La 48 ore de la contaminare, boala debutează sub forma unei uretrite, caracterizată printr-o secreţie uretrală purulentă, însoţită de senzaţia de arsură, exacerbată în timpul micţiunii. În stadiul cronic, secreţia este mult diminuată şi este redusă la “picătura matinală”. Diagnostic. Se bazează pe evidenţierea parazitului în secreţiile vaginale sau uretrale, iar la asimptomatici, este indicată diagnosticarea prin cultivarea parazitului pe medii artificiale. Epidemiologie. Boala este răspândită peste tot în lume, dat fiind faptul că ea se transmite, în principal, pe cale sexuală. În ţara noastră, prevalenţa bolii este de 25-26%, apropiată celei din ţările Europei Centrale (23-25%). Tratament. Medicamentele utilizate sunt derivaţi ai 5-nitroimi-dazol (Metronidazol, Tinidazol, Ornidazol, Nimorazol). Fenticonazolul, care este un derivat al Tinidazolului, se administrează intravaginal, sub formă de ovule, în doză unică. Profilaxie. a) tratarea tuturor persoanelor infestate; b) evitarea raporturilor sexuale cu persoane necunoscute; c) respectarea regulilor de igienă individuală şi colectivă. 3.2.3. TRICHOMONAS FOETUS Parazitează în căile genito-urinare la taurine, iar la fetus, în cavităţile seroase şi în tubul digestiv. Produce boala numită tricomonoza taurinelor. Parazitul este oval, prezintă patru flageli: trei anteriori şi unul recurent care este ataşat din loc în loc de celulă, formând membrana ondulantă (Fig. 5 B). Lungimea corpului este de 12-17 µ, iar lăţimea de 6-11 µ. Transmiterea parazitului se face prin montă naturală sau prin însămânţarea cu spermă contaminată. La