lectia de efs

Lecţia-formă de bază a practicării exerciţiilor

fizice

3.1. Lecţia - formă de bază a organizării procesului instructiv-educativ

Lecţia este principala modalitate de organizare şi desfăşurare a procesului de

învăţământ. Cerghit, L, 1983, o consideră „unitate dialectică funcţională centrată pe

obiective, care implică conţinuturi didactice şi strategii de desfăşurare şi evaluare bine

determinate". Ea reprezintă cadrul în care se realizează interacţiunea factorilor procesului

instructiv-educativ: profesor-elev, scop, conţinut, metode, tehnologii didactice. în

Dicţionarul descriptiv şi explicativ de noţiuni şi termeni, 2002 pag. 227, lecţia de educaţie

fizică este definită ca fiind „formă de bază a organizării şi desfăşurării procesului

instructiv-educativ, unitate didactică, metodică şi educativă a procesului de învăţământ".

Putem considera lecţia ca o modalitate (formă) de bază în organizarea, într-un cadru

special, a activităţii prin care se realizează un proces instructiv-educativ bilateral profesor-

elev în scopul perfecţionării acestora.

Consideraţia, că lecţia este formă de bază în desfăşurarea activităţii de educaţie fizică, poate

fi argumentată astfel:

• este cuprinsă în Planul-cadru de învăţământ, ca formă obligatorie

atât pentru profesor cât şi pentru elevi;

• se realizează sub conducerea unui specialist cu studii superioare;

• se desfăşoară într-un timp bine determinat (cu o durată de 50

minute);

• prevederile conţinutului lecţiei sunt stabilite prin programa şcolară;

• permite realizarea permanentă e unităţii predare - învăţare -

evaluare;

• realizează obiectivele educaţiei fizice şi sportului.

În procesul de învăţământ, lecţia se bazează pe execuţia diversificată a

exerciţiului fizic. Este prezentă pe parcursul unei lungi perioade de vârstă din viaţa

omului (grădiniţă, învăţământul primar, gimnazial, liceal), perioadă subordonată

procesului de educare şi dezvoltare a personalităţi umane.

Ca disciplină obligatorie din trunchiul comun, educaţia fizică se reflectă într-un

număr de:

• 1-2 activităţi la învăţământul preşcolar;

• 2-3 ore la învăţământul primar, clasele I -a IV-a;

• 2-3 ore la învăţământul gimnazial şi liceal, clasele a V-a - a Xl-a;

• 1-2 ore la clasa a VUI-a şi a XII-a şi la şcolile profesionale.

Educaţia fizică, prevăzută în planul-cadru de învăţământ se desfăşoară sub formă de

lecţie:

• obligatorie, clasică, în timpul căreia se realizează prevederili

programei şcolare;

• de extindere, în care se abordează conţinuturile programei şcolari

prevăzute cu * şi scrise cu italic sau prin abordarea unor conţinuturi noi

opţională, în care se aprofundează o disciplină, ramură sportivă 1;

alegere;

• de aprofundare, în care se abordează anumite conţinuturi care ra

au fost bine (temeinic) însuşite anterior;

• de ansamblu sportiv (extracurriculare) în care se aprofundează c

disciplină sau probă sportivă la alegere. în acest tip de lecţii s<

realizează pregătirea echipelor reprezentative şcolare în scopu

participării la competiţiile şcolare;

• de antrenament sportiv, în care se pregătesc sportivii de

performanţă sunt lecţii pentru clasele, şcolile şi liceele vocaţionale.

3.2. Tipologia lecţiei

Educaţia fizică şcolară se desfăşoară printr-o mare varietate de tipuri de lecţie date de

obiectivele urmărite. Astfel lecţiile pot fi:

• de acomodare sau de introducere;

• de învăţare a deprinderilor motrice;

• de consolidare a deprinderilor motrice;

• de perfecţionare a deprinderilor motrice

• de formare a priceperilor motrice;

• de dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice;

• de evaluare (control şi apreciere);

• de bilanţ sau de încheiere;

• de recreare şi distracţie;

• mixtă.

Lecţia de acomodare cu efortul sau de introducere în activitatea de educaţie fizică

este lecţia ce marchează începutul semestrului sau a anului şcolar. în această lecţie

profesorul prezintă elevilor:

- obiectivele,

- conţinuturile,

- influenţele practicării exerciţiilor fizice asupra sănătăţii şi dezvoltării fizice,

modalităţile de evaluare,

- cerinţele privind echipamentul,

- normele de igienă individuală şi colectivă şi

- regulile de protecţie individuală şi colectivă.

La clasele de început (I, a V-a, a IX-a) se prezintă baza sportivă şi programul acesteia,

regulile de deplasare în interiorul spaţiilor de lucru şi se realizează o încălzire mai lungă a

organismului pentru a marca începerea unei activităţi ce presupune susţinerea unui efort

fizic ridicat, dar şi pentru transmiterea primelor cunoştinţe sau reamintirea acestora în

ceea ce priveşte solicitarea organismului şi cunoaşterea reacţiei elevilor.

Lecţia de învăţare a deprinderilor motrice este lecţia în care se însuşesc deprinderile

motrice noi şi are ca obiectiv pedagogic procesul de învăţare. Este frecvent întâlnită în

învăţământul preşcolar şi primar, dar şi în primele lecţii ce fac parte dintr-un ciclu

(sistem tematic de lecţii) ce abordează o nouă temă de învăţare. într-o lecţie se

programează foarte rar două teme de învăţare, se obişnuieşte să se abordeze o temă de

învăţare şi cealaltă de consolidare,^ perfecţionare sau de dezvoltare). Când o deprindere

motrică se caracterizează printr-un grad înalt de complexitate şi însuşirea ei este greoaie,

se necesită alocarea a 1-3 lecţii de învăţare. Acest tip de lecţie se întâlneşte pe parcursul

întregului an şcolar.

Lecţia de consolidare a deprinderilor motrice este lecţia în care se repetă de foarte multe

ori deprinderile motrice învăţate anterior şi are ca obiectiv pedagogic stabilirea şi

automatizarea acestora. în acest tip de

lecţie se insistă pe execuţia corectă şi repetarea până se însuşeşte

mecanismul de bază al deprinderii.

Lecţia de perfecţionare a deprinderilor motrice şi de formare a priceperilor

motrice este lecţia în care se urmăreşte creşterea gradului de automatizare a

deprinderilor şi de formarea priceperii de a le executa în condiţii variate şi

diversificate. Formarea priceperilor motrice are la bază procesul de automatizare a

deprinderilor, dar şi de aplicare a acestora în variante infinite impuse de condiţiile

mereu schimbătoare. Modalitate cea mai des întâlnită de acţionare asupra formării

priceperilor motrice este exersarea deprinderilor motrice în cadrul ştafetelor,

jocurilor de mişcare, parcursurilor aplicative şi jocurilor sportive.

Lecţia de dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice este lecţia în care un timp din

partea fundamentală este alocat dezvoltării aptitudinilor motrice, în lecţiile, în care

sunt prevăzute ca teme dezvoltarea aptitudinilor motrice, cerinţele metodologice

prevăd ca în veriga a IV-a să se abordeze educarea vitezei şi îndemânării şi în veriga

a Vi-a dezvoltarea forţei şi rezistenţei. în principal, în lecţiile de educaţie fizică

şcolară se prevăd teme de învăţare/ consolidare/ perfecţionare şi teme de dezvoltare

a uneia sau două aptitudini motrice. Foarte rar (în situaţii de bază materială =

inexistenţă în ceea ce priveşte însuşirea deprinderilor motrice) se abordează

într-o lecţie/ un sistem tematic de lecţii dezvoltarea numai a aptitudinilor

psihomotrice. Nu este indicat să se cupleze viteza cu coordonarea întrucât solicită

foarte mult sistemul nervos şi nici forţa cu rezistenţa întrucât necesită consum mare

de energie.

Lecţia de evaluare (control şi apreciere) este lecţia în care se apreciază nivelul de

însuşire a deprinderilor motrice sau nivelul de dezvoltare a aptitudinilor

psihomotrice. Acest tip de lecţie este planificat de 2-3 ori pe semestru, la finalul unui

sistem tematic ce a abordat deprinderile motrice, la finalul unui sistem tematic ce a

abordat dezvoltarea unei aptitudini psihomotrice, sau la sfârşitul semestrului

pentru a evalua nivelul de formare a priceperilor motrice complexe şi de dezvoltare

a aptitudinilor psihomotrice combinate. Pentru o evaluare corectă a procesului

didactic, este obligatorie o verificare iniţială a capacităţilor motrice ale elevilor în

prima săptămână de şcoală, verificare urmată de o apreciere, ceea ce permite

profesorului să cunoască nivelul iniţial, şi o verificare finală, ceea ce permite

constatarea progresului realizat şi eficienţa activităţii desfăşurate.

Lecţia de bilanţ sau de încheiere este lecţia care se organizează la sfârşitul unui

sistem de lecţii, a unui semestru, a unui an şcolar. Este un

tip de lecţie de analiză şi de evaluare a activităţii desfăşurate. în aceste lecţii se

prezintă bilanţul activităţilor realizate, a progreselor înregistrate şi a rezultatelor

obţinute în competiţiile sportive, dar şi a nerealizărilor şi a indicaţiilor privind

activitatea viitoare.

Lecţia de recreare şi distracţie este o lecţie în care activităţile au un caracter

distractiv-recreativ şi au scop de a atrage elevii spre practicarea exerciţiilor fizice.

Acest tip de lecţie se abordează la început de an şcolar sau semestru, la sfârşit de

semestru sau an şcolar, şi în perioadele stresante de activitate didactică (perioade de

verificare prin teze sau teste). De obicei lecţiile distractiv-recreative se planifică în

ultima săptămână şcolară a semestrului sau anului.

Lecţia mixtă este lecţia în care temele lecţiilor au obiective didactice şi teme diferite.

De obicei, în procesul instructiv educativ din educaţie fizică şi sport, lecţiile au

prevăzute mai multe teme (2-4), care nu au acelaşi obiective fundamental (învăţare,

consolidare, perfecţionare, evaluare, educare, dezvoltare) şi sunt considerate lecţii

de tip mixt.

în educaţie fizică rar se întâmplă ca lecţia să aibă o singură temă . 3.3. Conţinutul şi

structura lecţiei

Din punct de vedere al conţinutului, lecţia de educaţie fizică se deosebeşte de

lecţiile de la celelalte discipline de învăţământ întrucât are în principal caracter

practic. Conţinutul lecţiei este format din totalitatea sistemelor de acţionare

concretizate în mijloace practice (exerciţii fizice ca reprezentări parţiale sau totale

ale deprinderilor motrice) şi mijloace verbale (cuvântul ca modalităţi de transmitere

a cunoştinţelor şi noţiunilor teoretice) ca modalităţi de execuţie şi transmitere a

deprinderilor şi priceperilor motrice. Fiecărei lecţii îi este specific un anumit

conţinut care depinde de temele şi obiectivele operaţionale.

Conform Dicţionarului descriptiv şi explicativ de noţiuni şi termeni, 2002 pag.

360, structura lecţiei reprezintă „forma şi modul de organizare a conţinutului

lecţiei, grupat pe părţi (verigi) care se corelează cauzal în vederea asigurării unităţii

ei didactice (scop, metodă, timp, spaţiu)".

Structura lecţiei de educaţie fizică este puţin variabilă în comparaţie cu partea de

conţinut. Totuşi între structură şi conţinut există un raport de interdependenţă.

Structura reprezintă demersul de organizare a acţiunilor iar conţinutul reprezintă

substanţa prin care se realizează procesul instructiv-educativ.

Din punct de vedere structural, lecţia de educaţie fizică a cunoscut de-a lungul

timpului mai multe modalităţi de abordare printre care:

• lecţia pe părţi, care a fost structurată fie pe patru părţi:

organizatorică, pregătitoare, fundamentală şi de încheiere, fie pe trei părţi:

pregătitoare, fundamentală şi de încheiere. Cele patru sau trei părţi desemnează

elaborarea şi desfăşurarea lecţiei în interiorul căreia se disting momentele

(verigile) ei.

Într-o lecţie, în funcţie de tipul de lecţie pot fi prezente toate verigile sau un

număr mai mic;

• lecţia pe verigi, este structurată astfel:

- veriga I denumită „organizarea colectivului de elevi";

- veriga a II-a denumită „pregătirea organismului pentru efort";

- veriga a III-a denumită „influenţarea selectivă a aparatului

locomotor";

- veriga a IV-a denumită „dezvoltarea vitezei şi coordonării";

- veriga a V-a denumită „învăţarea/consolidarea/ perfecţionarea/evaluarea

deprinderilor şi priceperilor motrice";

- veriga a VI-a denumită „dezvoltarea forţei şi rezistenţei";

- veriga a VII-a denumită „revenirea organismului după efort"

sau conform Firea, E., 1987, „revenirea indicilor marilor

funcţiuni";

- veriga a VIII-a denumită „aprecierea şi concluziile''.

„Verigile lecţiei" denumite şi: „momentele lecţiei", „evenimentele

instrucţionale", „etapele instruirii" „secvenţele lecţiei" sau „situaţiile de

instruire" formează unitatea structurală de bază a lecţiei de educaţie fizică,

instituindu-se într-un sistem.

Considerăm, pentru lecţia de educaţie fizică, că este mai potrivit termenul de

„verigă" care cuprinde şi sugestia legăturii şi continuităţii acţiunilor într-o

anumită ordine, impusă de însuşi specificul şi caracteristicile efortului depus.

În cadrul lecţiei, verigile formează un sistem, între ele existând o strânsă legătură,

legătură determinată de subordonarea lor faţă de rezolvarea temei generale şi a

obiectivelor operaţionale urmărite. Deşi fiecărei verigi, îi sunt specifice anumite sarcini

didactice, conţinutul este ales în funcţie de temele propuse şi obiectivele operaţionale

stabilite. Numărul verigilor dintr-o lecţie este stabilit de către profesor, în funcţie de

gradul de complexitate sau de dificultatea temei sau temelor planificate. Sistemul verigilor,

privit de pe poziţiile teoriei sistemice, reproduce la scară redusă, ca şi sistemul lecţiilor,

structura întregului sistem instructiv-educativ, considerat ca sistem integrativ unitar.

Verigile a IV-a, a V-a, şi a VI-a sunt destinate realizării temelor lecţiei şi sunt denumite

verigi tematice, celelalte sunt verigi netematice Prezenţa tuturor verigilor într-o lecţie nu

este obligatorie. Indiferent de tipul lecţiei, sunt prezente permanent veriga a 11/a, şi a

III/a, veriga/verigile corespunzătoare temelor de lecţie şi veriga a VII/a şi a VIII/a. în

lecţiile ce se desfăşoară iarna, în aer liber, în condiţiile de temperatură scăzută, veriga a

Ii-a se comasează cu a IlI-a, iar prima, a Vil-a şi a VUI-a sunt foarte scurte. Veriga a V-a,

în care se învaţă, consolidează, perfecţionează şi se evaluează deprinderile motrice poate

să lipsească dintr-o lecţie, atunci când baza materială este precară, dar nu este indicat

să se prelungească această lipsă.. Prezenţa verigilor în lecţie depinde de temele obiectivele

operaţionale şi locul unde se desfăşoară lecţia. între verigile lecţiei există o strânsă

interdependenţă.

Fiecare verigă are obiective specifice, ce se bazează unele pe altele şi care se realizează

prin sisteme de acţionare, ce durează un anumit timp, formaţii de lucru specifice şi

metode de realizare diferite.

Veriga I - Organizarea colectivului de elevi

Durată = 30" până la 5 minute

Obiectivele verigii:

• începerea organizată a lecţiei;

• captarea atenţiei, asigurarea disciplinei şi ordini;

• ridicarea stării emoţionale;

• conştientizarea elevilor/studenţilor asupra a ceea ce vor face în lecţie;

• cunoaşterea efectivului de elevi, verificarea echipamentului şi stării

de sănătate;

• comunicarea temelor şi obiectivelor operaţionale.

Sisteme de acţionare:

• adunarea, alinierea, raportul şi salutul;

• verificarea stării de sănătate şi a ţinutei vestimentare;

• comunicarea temelor lecţiei şi obiectivelor majore;

• exerciţii de front şi formaţii;

• exerciţii şi jocuri scurte de atenţie, întoarceri la comandă, ruperi şi

grupări de formaţii, etc.

Strategii didactice:

• formaţii de adunare: în linie pe un rând, în linie pe două rânduri,

careu etc;

• metode: conversaţia, explicaţia, exersarea, aprecierea, încurajarea.

Această verigă poate să dureze de la 30 de secunde, când se lucrează cu un colectiv deja

format, cu un număr mic de elevi, bine instruit, cu un nivel ridicat de cunoştinţe şi

deprinderi motrice, şi în condiţii atmosferice neprielnice (vânt, ploaie, zăpadă, căldură

excesivă) sau poate să dureze mai mult, până la 5 minute când se lucrează cu un colectiv

numeros, la început de semestru sau ciclu de învăţământ (grădiniţă, primar) şi când se

impune rezolvarea anumitor probleme organizatorice, de amenajare a bazei sportive.

Veriga a II-a - Pregătirea organismului pentru efort Durată = 4 - 6 minute


• stimularea treptată a marilor funcţiuni ale organismului (circulaţie,

respiraţie);

• realizarea unei excitabilităţii optime a sistemului nervos central

pentru activitatea ce urmează să se desfăşoare;

• educarea percepţiilor spaţio-temporale;

• ridicarea stării emoţionale;

• educarea interesului pentru activitatea ce urmează să se desfăşoare;

• creşterea capacităţii de efort.


• exerciţii de front şi formaţii;

• variante de mers şi alergare;

• săltări şi sărituri;

• paşi specifici (de dans) din gimnastica ritmică;

• exerciţii pentru educarea ritmicităţii şi muzicalităţii motrice (jocuri

şi teme ritmice) etc;

• deplasare cu mişcări diferite ale membrelor superioare şi inferioare;

• jocuri dinamice;

• parcursuri aplicative simple cu elemente cunoscute de elevi.


• formaţii: în coloană câte unul, în coloană câte doi, în cerc, pe grupe,

etc;

• deplasări cu schimbarea direcţiei şi a formaţiilor;

• metode: conversaţia, demonstraţia, exersarea, explicaţia, observarea

curentă, problematizarea, aprecierea etc.

Veriga a doua durează mai mult atunci când sunt condiţii neprielnice (frig afară,

echipament neadecvat), când se susţin probe de control, se participă la concursuri, ceea ce

necesită o încălzire mai bună (pentru a evita eventualele întinderi musculare), sau poate

dura mai puţin, când este foarte cald afară şi efortul din verigile tematice nu este de

intensitate mare (crescută). în această verigă se folosesc de obicei exerciţii în tempo

moderat, care să permită creşterea frecvenţei cardiace la 120-140 bătăi pe minut.

În literatura de specialitate, această verigă este prevăzută cu o durată de 1-2 minute, timp

care nu rezolvă o creştere şi stabilizare a frecvenţei cardiace în jurul cifrei de 120-140

bătăi/minut, frecvenţă ce poate asigura o funcţionalitate bună de lucru. Din această cauză

recomandăm o durată de 4-6 şi chiar 8 minute.

Veriga a IlI-a - Influenţarea selectivă a aparatului locomotor, denumită şi

prelucrarea analitică a aparatului locomotor

Durată = 5-8 minute


• educarea atitudinii corporale corecte;

• prevenirea sau corectarea unor atitudini sau deficienţe fizice;

• educarea percepţiilor spaţio-temporale şi a ritmului;

Veriga a IV-a - Educarea vitezei sau coordonării Durată = 6-8 minute


• creşterea indicilor diferitelor forme de manifestare a aptitudinii

psihomotrice de viteză (reacţie, execuţie, repetiţie, deplasare,

accelerare);

• educarea formelor de manifestare a aptitudinii psihomotrice de

coordonare (generală şi specifică).


• exerciţii pentru dezvoltarea vitezei sub formă de:

- execuţii a diferitelor acţiuni motrice, pornite la semnale

(auditive, vizuale);

- execuţii rapide a diferitelor tehnici de execuţie (acţiuni

aciclice);

- alergări pe distanţe scurte (10-20 m, 40-60 m etc);

- alergări accelerate pe distanţe de 20-30 m;

- alergări în viteză maximă pe 10-20 m;

- ştafete şi parcursuri aplicative.

• exerciţii pentru dezvoltarea coordonării sub formă de:

- execuţii complexe;

- jocuri dinamice;

- parcursuri aplicative;

- întreceri de tipul „cine execută mai corect".


• formaţii de lucru: în linie pe un rând sau pe mai multe rânduri,

pe grupe/echipe valorice, individual etc.

• metode: explicaţia, conversaţia, demonstraţia, problematizarea,

exersarea, întrecerea, observarea curentă, aprecierea verbală,

recompensa etc.

întrucât atât exerciţiile pentru viteză cât şi cele pentru dezvoltarea coordonării

solicită foarte mult sistemul nervos, ele nu se execută de multe ori şi nici pe o durată

prelungită de timp. Deci în această verigă se folosesc exerciţii ce se execută cu

viteză mare şi exerciţii ce presupun o complexitate deosebită.

Veriga a V-a - învăţarea /consolidarea /perfecţionarea /evaluarea

deprinderilor sau/şi priceperilor motrice

Durată = 10-25 minute.

Obiectivele verigii sunt diferite în funcţie de etapa de formare a deprinderilor

motrice:

• învăţarea acţiunilor motrice noi presupune:

- formarea unei reprezentări corecte şi clare;

- însuşirea mecanismului de bază.

• consolidarea acţiunilor motrice noi învăţate presupune:

- formarea stereotipului dinamic;

- automatizarea parţială sau totală a deprinderilor motrice.

• perfecţionarea deprinderilor şi formarea priceperilor presupune:

- formarea capacităţii de aplicare a deprinderilor motrice în

condiţii variate (capacitate de generalizare);

- formarea priceperilor motrice complexe;

• evaluarea nivelului de însuşire a cunoştinţelor, deprinderilor şi

priceperilor motrice noi învăţate presupune:

- verificarea acţiunilor noi însuşite;

- aprecierea acţiunilor noi însuşite;


• exerciţii pregătitoare / ajutătoare;

• structuri de exerciţii;

» deprinderile motrice în condiţii standard şi în condiţii variate;

• exerciţii, elemente, procedee tehnice în condiţii de întrecere,

concurs;

• parcursuri aplicative;

• ştafete;

• jocuri dinamice;

• jocuri sportive bilaterale;

• teste şi probe de control;


• procedee de exersare: frontal, pe perechi, pe ateliere, pe grupe,

individual;

• metode: explicaţia, demonstraţia, material intuitiv, observarea

curentă, problematizarea, exersarea, învăţarea prin descoperire,

modelarea, instruirea programată, verificarea orală, verificarea

practică etc.

Durata acestei verigi este mai mare în comparaţie cu verigile tematice IV şi VI.

Timpul se împarte în funcţie dedif icul ta tea/complexitatea fiecărei teme în parte,

dar şi de numărul temelor.

Veriga a VI-a Dezvoltarea forţei sau rezistenţei

Durată 8-10 minute


• creşterea indicilor formelor de manifestare a forţei (dinamică,

statică, generală, locală);

• creşterea indicilor formelor de manifestare a rezistenţei ( generală,

specifică).


• exerciţii de dezvoltare fizică generală, executate analitic şi global;

• exerciţii cu îngreuieri (exemplu - mingi medicinale) şi în condiţii

îngreuiate (exemplu - alergare în pantă);

• parcursuri aplicative;

• execuţii ale diferitelor acţiuni motrice, cu efort moderat, prelungit;

• alergări în tempo uşor şi moderat pe distanţe cuprinse între 300 -

1000 m.


• formaţii: pe grupe, şiruri, pe perechi etc;

• metpde: conversaţia, explicaţia, demonstraţia, exersarea, circuitul,

modelarea, observarea permanentă etc.

întrucât, atât exerciţiile pentru dezvoltarea forţei cât şi cele pentru dezvoltarea rezistenţei

solicită foarte mult sistemul muscular, ele se execută cu intensitate mai mică dar cu o

durată prelungită. în această verigă se folosesc exerciţii ce se execută cu viteză mică şi

moderată şi exerciţii ce presupun o îngreuiere suplimentară.

în aceeaşi lecţie, de obicei, nu se prevăd teme pentru dezvoltarea a două aptitudini

psihomotrice şi anume forţă şi rezistenţă sau viteză şi coordonare.

Veriga a VIl-a - Revenirea organismului după efort

Durată = 3 - 4 minute


• revenire parţială şi treptată a marilor funcţiuni ale organismului;

• relaxarea musculară şi nervoasă;

• întărirea reflexului de postură.


• variante de mers şi alergare cu caracter liniştitor;

• exerciţii de relaxare musculară;

• exerciţii de respiraţie profundă;

• exerciţii de postură;

• acţiuni cu caracter distractiv.


• formaţii de lucru: în coloană câte unul, câte doi, cerc, semicerc,

deplasare liberă etc;

• metode: conversaţia, demonstraţia, exersarea etc. Se execută cu tot

colectivul odată.

Veriga a VIII-a - Aprecierii şi concluziile

Durată = 1 -2 minute


• evaluarea globală a lecţiei;

• evidenţierea realizării obiectivelor operaţionale;

• conştientizarea elevilor asupra modului de participare la lecţie;

3.4.1. Precizarea clară a temelor, sarcinilor didactice şi obiectivelor

operaţionale

Temele se stabilesc la începutul semestrului şi sunt prevăzute în planul calendaristic

semestrial. Nu trebuie confundate cu sistemele de acţionare. Ele reprezintă unităţi

fundamentale ale procesului instructiv educativ. Raportate la conţinutul programei,

temele vizează componentele instructiv educative şi reprezintă cunoştinţe, deprinderi,

priceperi motrice (de bază, cu caracter utilitar-aplicative sau specifice unor ramuri de sport)

şi aptitudini psihomotrice.

Temele trebuie să fie formulate cât mai exact şi cât mai clar. Tema nu reprezintă o

disciplină sportivă (gimnastică, handbal, atletism etc.) ci un element (stând pe mâini), un

procedeu tehnic (aruncare la poartă din săritură), o probă atletică sau o fază a acesteia

(aterizarea la săritura în înălţime cu răsturnare dorsală) o deprindere motrică de bază şi

utilitar aplicativă, însoţită de sarcina didactică urmărită (învăţare, consolidare,

perfecţionare, evaluare) şi o aptitudine psihomotrică este însoţită de asemenea de sarcina

didactică care poate fi pentru viteză şi coordonare -educare şi pentru forţă şi rezistenţă -

dezvoltare. O temă poate fi realizată pe parcursul mai multor lecţii în care obiectivul

operaţional poate să fie acelaşi sau diferit. în cadrul unei lecţii pot fi prevăzute 1-2-3

teme cu scopuri didactice (obiective fundamentale) diferite.

Scopuri didactice reprezintă stadiul de abordare al procesului instructiv care poate fi:

învăţare, consolidare, perfecţionare, evaluare când este vorba de deprinderi motrice,

formare când este vorba de priceperi motrice şi educare, dezvoltare când este vorba de

aptitudini psihomotrice.

De obicei, în cadrul lecţiilor, temele se cuplează câte două, trei dar cu scopuri didactice

diferite astfel:

• temă de învăţare cu una de dezvoltare a unei aptitudini

psihomotrice;

• temă de învăţare cu una de consolidare;

• temă de învăţare cu una de perfecţionare;

• temă de consolidare cu una de perfecţionare;

• temă de consolidare cu una de dezvoltarea a unei aptitudini

psihomotrice;

• temă de consolidare cu una de verificare;

• temă de perfecţionare cu una de verificare.

Este contraindicată cuplarea într-o lecţie a două teme de învăţare sau a temelor de

învăţare cu cele de verificare.

Obiectivele operaţionale reprezintă ceea ce trebuie să cunoască, să execute, să

discernă, să simtă, să perceapă, să prezinte, să enumere etc, elevul la sfârşitul lecţiei.

Obiectivele operaţionale pot fi: motrice, cognitive, afective, sociale.

în literatura pedagogică sunt folosite mai multe taxonomii a acestor obiective.

Dintre acestea cele mai des folosite sunt cele propuse de Bloom, Krathwohl şi

respectiv Harow.

Obiectivele psihomotorii sunt concretizate în răspunsul de execuţie corectă a

mişcării învăţate (exemplu: rostogolirea ghemuită, sau podul de jos, sau prinderea şi

pasarea mingii, sau alergarea cu joc de glezne etc). După Krathwohl, 1970,

obiectivele psihomotorii sunt reprezentate de:

• mişcările reflexe (nu se învaţă);

• aptitudinile perceptive;

• coordonările motorii;

• comunicarea neverbală.

Obiectivele cognitive reprezintă ce trebuie să cunoască din punct de vedere

teoretic, privind specificul temei (exemplu: succesiunea fazelor săriturii - elan,

bătaie-desprindere, zbor şi aterizare, sau regula de 3" la baschet, sau aşezarea

palmelor şi frunţii sub formă de triunghi echilateral la stând pe cap etc). Bloom, 1968,

consideră că obiectivele cognitive presupun următoarele categorii de activităţi:

cunoaşterea, comprehensiunea, aplicarea, analiza, sinteza, evaluarea. în mod

obişnuit, acest tip de obiective sunt uşor de formulat, operaţionalizat şi chiar evaluat.

Obiectivele afective sunt concretizate în ceea ce simte elevul/sportivul: bucurie,

plăcere, satisfacţie, nemulţumire, insatisfacţie, dar şi prin perceperea frumuseţii şi

armoniei mişcărilor.

Obiectivele sociale, mai puţin evidenţiate de literatura de specialitate, se

concretizează în capacitatea de întrajutorare şi cooperare cu colegii, de respect, de

fair-play, de colaborare. Specific lecţiei de educaţie fizică este activitatea ce se

desfăşoară în grup, în care copiii/elevii/sportivii se ajută între ei, se intersectează, se

deplasează, se sprijină, îşi transmit obiectele, materialele, depind unii de alţii fără să

se ţină cont de sentimentele lor, de afectivitatea lor, de preferinţa sau plăcerea de a

lucra cu cineva. La ora de educaţie fizică elevii învaţă să colaboreze, să conlucreze, fapt

ce-i ajută în viaţa de zi cu zi.

Câteva exemple de formulare a obiectivelor operaţionale, promovate în proiectul didactic al

lecţiei de educaţie fizică, exprimate în termenii capacităţii manifestate de elevi, pot crea o

înţelegere uşoară şi profundă a acestora:

Psihomotorii:

• elevul să amelioreze coordonarea ochi-mână prin exersare

prelungită a aruncărilor la coş;

• elevul să execute cursiv un exerciţiu acrobatic cu o durată de 1

minut în care va folosi mişcări locomotorii şi un obiect portativ;

• elevul să facă un element tehnic foarte rapid (driblingul,

rostogolirea înainte ghemuit);

• elevul să demonstreze o execuţie corectă a loviturii de atac la volei;

• elevul să realizeze patru exerciţii menite să crească mobilitatea

coxofemurală;

• elevul să nu scape mingea în momentul prinderii;

• elevul să ocupe poziţia corectă în apărare;

• elevul să arate un exerciţiu menit să crească forţa de desprindere a

picioarelor.

Cognitive:

• elevul să explice modul de manipulare a mingii;

• elevul să prezinte regulile jocului de apărare în zonă (la baschet);

• elevul să analizeze tehnica de execuţie a săriturii în lungime cu 1 şi1/2 paşi în aer;

• elevul să imagineze (creeze) o linie acrobatică;

• elevul să precizeze principiul ultimilor trei paşi la sărituri (scurt -

lung - scurt);

• elevul să enumere etapele de realizare a unui program de pregătire

suplimentară;

• elevul să exprime regulile de fair-play şi ale sportivităţii în activităţi

nesupravegheate;

• elevul să evalueze, la un coleg, tehnica execuţiei la podul de sus;

•elevul să evidenţieze modalităţile de corectare a mişcărilor;

•elevul să definească un concept cu care operează;

•elevul să spună greşelile personale sau a colegilor;

•elevul să facă aprecieri, despre nivelul de execuţie al unui adversar,

pentru o întrecere importantă.

Afective:

•elevul să simtă plăcere pentru execuţiile apreciate pozitiv;

•elevul să fie interesat să realizeze alergarea într-un timp cât mai scurt;

•elevul să depăşească emoţiile în momentul evaluării;

•elevul să se bucure pentru reuşita unui adversar, într-o întrecere

importantă;

•elevul să simtă ciudă pentru nereuşita unui element tehnic, sau a

unui joc;

•elevul să fie supărat când execuţiile sunt nereuşite;

•elevul să prezinte interes pentru practicarea anumitor exerciţii

fizice;

•elevul să-şi stăpânească emoţiile;

•elevul să fie mulţumit/nemulţumit de evoluţia sa motrică;

•elevul să manifeste satisfacţie pentru realizarea unei mişcări

armonioase.

Sociale

•elevul să ajute coechipierii sau adversarii;

•elevul să conlucreze cu partenerii de joc;

•elevul să respecte regulile specifice activităţilor, dar şi adversarii;

•elevul să colaboreze cu ceilalţi colegi;

•elevul să sprijine colegul;

•elevul să coopereze cu partenerul de joc;

•elevul dea dovadă de fair-play;

•elevul să comunice cu partenerii;

•elevul să fie disciplinat;

• elevul să accepte sfaturile etc.

Modalitatea de formularea a temelor lecţiei cât şi a obiectivelor operaţionale poate fi

exemplificată astfel:

Tema nr. 1. - învăţarea săriturii în lungime cu 1 şi Vi paşi în aer

Obiectiv operaţional psihomotric - să se înalţe cât mai sus după bătaie-desprindere.

Tema nr. 2. - Consolidarea aruncării la coş de pe loc

Obiectiv operaţional afectiv - să se bucure de execuţia colegului.

Tema nr. 3. - Consolidarea rostogolirii din ghemuit în depărtat

Obiectiv operaţional cognitiv - să prezinte (expună) succesiunea mişcărilor.

Obiectiv operaţional social - să se integreze în activitatea grupului.

3.4.2. Alegerea judicioasă a exerciţiilor (sistemelor de acţionare) în

conformitate cu temele şi obiectivele operaţionale

După stabilirea temelor şi obiectivelor operaţionale se trece la selecţionarea celor mai

eficiente mijloace pentru realizarea lor. Mijloacele alese trebuie:

să asigure intrarea treptată în efort, dar şi revenirea după efort,

să fie accesibile şi atractive,

să creeze motivaţie şi să capteze atenţia,

să disciplineze colectivul şi să asigure realizarea obiectivelor. Este indicat ca într-un

sistem de lecţii să fie folosite mai multe exerciţii (mijloace/sisteme de acţionare), dar

acestea să fie şi bine însuşite. Alegerea sistemelor de acţionare va ţine cont de numărul

elevilor, de vârsta şi nivelul acestora de pregătire, de dotarea materială, de spaţiul de

lucru, de condiţiile igienice şi atmosferice. Folosirea lor trebuie să asigure realizarea

sarcinilor temelor şi a obiectivelor operaţionale.

3.4.3.Realizarea unei legături între sarcinile informative şi cele formative

Procesul de învăţare, în educaţie fizică, are asupra elevilor, acţiune informativă şi

formativă. Acţiunea de informare se concretizează în transmiterea, cunoştinţelor, iar cea

de formare în schimbarea comportamentului. Latura formativă este scoasă în

evidenţă de schimbările apărute în multiple planuri. La nivelul sistemului nervos se

formează capacitatea de atenţie, spiritul de observaţie, capacitatea de selectare a

informaţiilor, memoria, decizia, imaginaţia, calităţile morale şi de voinţă, trăsăturile

pozitive de caracter etc, la nivelul motric se însuşesc deprinderile şi se formează

priceperile motrice, se dezvoltă aptitudinile psihomotrice, la nivel afectiv se educă

stăpânirea de sine, se cultivă plăcerea, interesul, bucuria, prietenia etc. Influenţele

formative ale exerciţiului fizic se realizează în timp, depind atât de implicarea elevului

cât şi a profesorului, dar şi de volumul şi temeinicia informaţiilor. Informarea şi

formarea sunt într-o strânsă interdependenţă şi se manifestă în mod diferit pe

etapele de vârstă şi chiar de la individ la individ.

3.4.4.Alegerea metodelor şi procedeelor metodice

Alegerea metodelor, procedeelor metodice se realizează în conformitate cu temele,

cu obiectivele operaţionale ale lecţiei, întrucât folosirea acestora, la momentul potrivit,

contribuie în mare măsură la schimbarea comportamentelor elevilor. Explicaţia,

descrierea, demonstraţia, exersarea fragmentată şi globală, observarea execuţiei

partenerului, problematizarea, evaluarea etc. se folosesc în mod diferit, atât pe parcursul

lecţiei cât şi de la un colectiv /elev la altul. Important este ca explicaţiile, indicaţiile

comenzile să fie clare, concise, precise. Realizarea obiectivelor este influenţată de

alegerea celor mai potrivite metode şi procedee metodice pentru stadiul de abordare a

temei, pentru nivelul clasei/ grupei cu care se lucrează.

3.4.5. Folosirea eficientă a timpului afectat lecţiei.

Folosirea eficientă a timpului afectat lecţiei presupune pregătirea temeinică a acesteia

printr-o dozare raţională a efortului pe verigi, conducerea eficientă a lecţiei, alegerea

celor mai potrivite formaţii de lucru, dar şi o bună organizare a colectivului de elevi şi a

materialului didactic. O bună cunoaştere a colectivului de elevi, a posibilităţilor

fiecărui participant la lecţie contribuie la alegerea unei strategii didactice care să

conducă la creşterea randamentului şcolar.

Prefigurarea folosirii timpului afectat lecţiei (50 minute) într-un raport în care să

domine activitatea elevului faţă de activitatea profesorului, dar şi să fie înlăturată cât

mai mult pierderea de timp, ridică valoarea educativă şi formativă a lecţiei.

Cerinţele prezentate sunt doar câteva dintre cele care pot asigura o bună desfăşurare a

lecţiei, o crescută eficienţă, o înlăturare a plictiselii şi a improvizaţiilor, dar şi caracterul

distractiv - educativ.

3.5. Efortul în lecţia de educaţie fizică

Efortul depus în lecţie acţionează asupra organismului determinând modificări de ordin

calitativ şi cantitativ. Este apreciat prin parametrii: volum, intensitate, complexitate.

Volumul efortului reprezintă componenta cantitativă. El constă în însumarea numărului

de repetări, de serii, a distanţelor parcurse sau a timpilor înregistraţi. Volumul de lucru

raportat la particularităţile individuale poate fi mic, mediu, mare.

Intensitatea efortului reprezintă componenta calitativă. Ea este dată de viteza de

execuţie, frecvenţa mişcărilor, durata pauzelor, mărimea încărcăturii. Intensitatea

efortului se apreciază în raport de posibilităţile individuale ale momentului respectiv şi se

exprimă fie sub formă de fracţie/raport (1/4, 2/4, 3/4, 4/4), fie prin eşalonare gradată a

valorii intensităţii: mică, medie, mijlocie, submaximă, maximă, şi supramaximă.

între intensitate şi volum există un raport invers proporţional astfel, când intensitatea

este mică, volumul de lucru este mare, iar când intensitatea este mare volumul de lucru

este mic. Efortul cu un volum mare se abordează atunci când se urmăreşte dezvoltarea

rezistenţei, iar efortul cu intensitatea este abordat atunci când se urmăreşte

dezvoltarea vitezei, forţei explozive, perfecţionarea şi verificarea deprinderilor şi

aptitudinilor motrice.

Complexitatea efortului este dată de multitudinea de acte şi acţiuni motrice ce compun

un exerciţiu, o deprindere motrică. Procesul învăţării deprinderilor motrice este grăbit

sau încetinit în funcţie de complexitatea exerciţiilor. Cu cât complexitatea exerciţiilor

este mai mare cu atât participarea proceselor sistemului nervos central este mai

solicitantă şi timpul de învăţare mai mare.

Dinamica efortului, în lecţie, se stabileşte în funcţie de sarcina/le didactice (învăţare,

consolidare, perfecţionare, evaluare, dezvoltare/educare) stabilite privind

deprinderile motrice sau aptitudinile psihomotrice. Stabilirea dinamicii efortului este o

operaţie

dificilă, care depinde în primul rând de particularităţile colectivelor de elevi, de gradul

lor de pregătire fizică, de baza materială disponibilă, iar în al doilea rând de raportul

ce se poate stabili între volumul, intensitatea şi complexitatea mijloacelor folosite.

Nivelul efortului în lecţiile de educaţie fizică se apreciază în mod simplist pe baza

măsurării frecvenţei cardiace (FC) şi a frecvenţei respiratorii (FR), întrucât aceşti indici

sunt cei mai accesibili de măsurat la clasele cu un număr mare de elevi şi prin

observarea reacţiei elevilor. în cazul, în care clasele dispun de un mare număr de

elevi, cuprins între 20-32, şi nici nu există posibilitatea realizării unor înregistrări

ştiinţifice, în cadrul unor laboratoare, posibilitatea de apreciere a efortului se limitează

la înregistrarea frecvenţei cardiace şi observarea elevilor.

Frecvenţa cardiacă se înregistrează la începutul lecţiei, în diferite momente şi la sfârşitul

lecţiei, pentru a aprecia intensitatea efortului. O frecvenţă cardiacă (un puls) între 120 -

140 bătăi /minut, reprezintă un efort cu intensitate mică, între 140 - 160 bătăi /minut

reprezintă un efort cu intensitate medie, între 160 - 180 bătăi /minut reprezintă un efort

cu intensitate maximă şi peste 180 bătăi /minut reprezintă un efort cu intensitate

supramaximă.

Frecvenţa cardiacă înregistrează valori mai ridicate de 160-180 bătăi/minut în veriga

a IV-a şi a Vi-a, în care sunt abordate teme de dezvoltare a aptitudinilor psihomotrice

(viteză, coordonare, rezistenţă şi forţă), dar şi în veriga de a V-a, când se vizează

consolidarea, perfecţionarea şi verificarea deprinderilor şi priceperilor motrice.

Se apreciază că în cadrul lecţiilor de educaţie fizică, dinamica efortului înregistrează

o curbă ascendentă în primele trei verigi, în care frecvenţa cardiacă variază între 120-150

bătăi /minut, se menţine pe un platou cu oscilaţii între 180-140 bătăi /minut în veriga a

IV-a, a V-a, a Vi-a şi o curbă uşor descrescătoare în veriga a Vil-a şi a VUI-a în care

frecvenţa cardiacă scade sub 120 bătăi/minut şi tinde să revină la valorile dinaintea

începerii efortului.

Dinamica efortului, în lecţia de educaţie fizică, înregistrează o curbă oscilatorie,

rezultată din alternarea eforturilor intense cu pauze de odihnă activă, pasivă şi de

relaxare, ce depinde de nivelul colectivului, temele abordate, obiectivele operaţionale

stabilite, conţinutul ales, dar şi de condiţiile atmosferice (vezi fig. de mai jos).

Frecvenţa respiratorie este un indicator care înregistrează valori între 14-18 în stare de

repaus şi ajunge până la 24-26 după terminarea efortului de intensitate.

Observarea elevilor este un procedeu ce poate furniza profesorului informaţii preţioase

în legătură cu reacţia organismului la efort. Urmărirea şi sesizarea unor aspecte

exterioare, ca: apariţia transpiraţiei, culoarea pielij, respiraţia agitată, atenţia, stare

generală a elevilor, gradul de coordonare a mişcărilor, furnizează date privind reacţia

organismului la efortul depus. Acest procedeu empiric, dar eficient, informează

profesorul privind instalarea sării de oboseală şi a nivelului acesteia.

în funcţie de semnele exterioare, starea de oboseală poate fi apreciată ca fiind: uşoară,

mijlocie, mare.

Oboseala uşoară, se caracterizează prin: înroşirea pielii, transpiraţie uşoară, respiraţie

accentuată, siguranţă în execuţia mişcărilor, atenţie bună, execuţie corectă, stare

generală bună. în această stare copilul poate să continue efortul cu aceeaşi intensitate.

Oboseala medie se caracterizează prin înroşirea puternică a pielii, transpiraţie

abundentă respiraţie accelerată şi puternică, mişcări nesigure, stare generală slăbuţă.

în acest caz efortul poate să continue, dar intensitatea trebuie scăzută.

Oboseala mare se caracterizată prin, transpiraţie abundentă, dureri de genunchi,

greutate în schimbarea direcţiei, palpitaţii pronunţate, înroşirea pielii foarte accentuată,

paloare accentuată, respiraţie greoaie, mers clătinat, executarea cu îngreuiere a

comenzilor şi numai la stimuli foarte puternici, dureri de cap, greaţă uneori

senzaţii de vomă, nesiguranţă în execuţia mişcărilor, atenţie slăbită, execuţie

incorectă, stare generală proastă. în acest caz este indicată întreruperea efortului şi

folosirea metodelor de revenire, refacere şi vitaminizare.

În caz de leşinuri este indicat asigurarea primului ajutor şi chemarea urgentă a

medicului.

3.6. Densitatea lecţiei

Densitatea lecţiei este indicatorul cel mai des folosit pentru a sublinia calitatea şi eficienţa

activităţii desfăşurate. Este reprezentată de raportul dintre timpul cheltuit în mod util

pentru realizarea conţinutului lecţiei şi durata integrală a acesteia. Se măsoară în unităţi de

timp reprezentate de minute şi secunde.

Densitatea poate fi urmărită din trei puncte de vedere: pedagogic, motric şi funcţional.

Densitatea pedagogică este dată de raportul dintre timpul folosit în mod util pentru

rezolvarea tuturor momentelor didactice necesare desfăşurării lecţiei şi durata integrală a

acesteia. Ea include timpul afectat demonstraţiei, explicaţiei, prezentării materialului

intuitiv, indicaţiilor metodice, corectării, organizării colectivului, organizării materialelor

didactice şi odihnei elevului.

Densitatea pedagogică se calculează după următoarea formulă:

Timpul consumat de profesor

Durata orei (50 min)

Densitatea motrică reprezintă raportul dintre timpul consumat în mod util de către elevi

pentru efectuarea exerciţiilor şi durata integrală a lecţiei. Este dată de timpul efectiv de

lucru al elevului, reprezentând din acest punct de vedere unul din parametrii eficienţei

lecţiei.

Densitatea motrică se calculează după următoarea formulă:

Timpul efectiv de lucru al unui elev

Durata orei (50 min)

Se apreciază ca fiind o densitate motrică bună, atunci când aceasta înregistrează un

procent de 60 - 65%. Din punct de vedere teoretic, procentul densităţii pedagogice adunat

cu cel al densităţii motrice trebuie

să dea 100 %. Dar raportul dintre densitatea motrică şi cea pedagogică este dat de tipul de

lecţie.

În lecţiile de învăţare, acomodare, iniţiere şi chiar în cele de bilanţ, densitatea pedagogică

este mai mare, în timp ce lecţiile de consolidare, verificare şi dezvoltare a aptitudinilor

psihomotrice, densitatea motrică este mai mare.

Densitatea funcţională este timpul afectat execuţiei exerciţiului în raport cu intensitatea

acestuia şi durata integrală a lecţiei. Această formă a densităţii evidenţiază valorile

efortului determinate de intensitate.

Elevul poate lucra mult dar cu o intensitate scăzută, ceea ce însemnă că lecţia a avut un

nivel de efort mic, prelungit, sau poate lucra cu o intensitate mare, ceea ce înseamnă că

lecţia a avut un efort mare, dar de scurtă durată.

Pentru a realiza o bună apreciere a densităţii lecţiei, trebuie făcute înregistrări pe un

număr reprezentativ de subiecţi, media rezultatelor reprezentând densitatea lecţiei, care nu

este egală cu durata lecţiei.

Evidenţa densităţii se poate înregistra şi aprecia ca fiind pozitivă sau negativă prin

întocmirea aşa-zisului "protocol de densitate".

în cadrul acestuia se înregistrează: desfăşurarea conţinutului lecţiei în timpul alocat,

valorile frecvenţei cardiace şi respiratorii la începutul, pe parcursul şi sfârşitul lecţiei.

Protocolul de densitate nu trebuie confundat cu proiectul didactic, chiar dacă în

marea majoritate rubricile sunt aceleaşi.

Exemplu de protocol de densitate

Data 1 aprilie 2003Clasa a Vil-a A

Studentul

Ver

igile

lecţ

iei

Temele:

- Consolidarea

startului de jos şi a

lansării de la start; -

Dozare Frecvenţă

Obs

.

Dur

at

a Nr.

repe

t

.3

Q

Car

di

acă

Ol

•n

o gI

2'

- adunarea, alinierea

raportul; - verificarea

stării de sănătate şi a

ţinutei; - comunicarea

temelor şi obiectivelor

30"

10"

20"

40"

F=2

6

B=2

8

F=7

8

B=8

0

II

7

- mers pe vârfuri cu

braţele în sus; - mers

pe călcâie cu braţele

la ceafă; - alergare

uşoară; - alergare cu

joc de gleznă; -

alergare cu

pendularea gambei

înapoi; - alergare cu

32"

34"

26"

40"

40"

40"

30"

3

0

m

3

0

m

3

0

m

F=2

9

B=3

0

F=1

0 0

B=1

0 6

II

I

8'

- exerciţiul nr. 1 -

exerciţiul nr. 2 -

exerciţiul nr. 3 -

exerciţiul nr. 4 -

exerciţiul nr. 5 -

exerciţiul nr. 6 -

32"

32"

32"

32"

40"

40"

4

4

4

F=3

5

B=3

4

F=1

3 4

B=1

3 2

I

V

21

'

30

II

- repetarea poziţiei de

start de jos; - exersarea

S.J. şi lansării de la

start pe 40 m; - pasa în

doi de pe loc; - pasa în

doi din alergare cu

ameninţarea porţii şi

întoarcerea în dribling;

- pase în doi, prindere,

150

M

130

II

100

II

120

II

120

6

6

F=2

9

B=2

9

F=3

7

B=3

4

F=1

6

B=1

6 6

F=1

3 4

B=1

4 2

V

6'

30

- alergare de durată pe

teren plat; - mers cu

relaxarea braţelor şi

picioarelor; - alergare

180

II

60"

180

F=3

7

B=3

6

F=1

3 8

B=1

3V

I

- alergare uşoară

alternată cu mers; -

mers cu exerciţii de

60"

60"

30"

F=2

8

B=2

F=1

0 4

B=lV

I

- reorganizarea:

adunarea alinierea; -

22"

20"

F=2

4

F=9

8 Total timp lucrat 203

2DM = 2032": 3000" ■ 100 = 67,67 %

Îmbunătăţirea densităţii lecţiei presupune aplicarea următoarelor măsuri:

formarea la elevi a unei motivaţii puternice prin modul atractiv de enunţare a

temelor şi sarcinilor instructiv-educative şi prin

promovarea metodelor cu caracter euristic, problematizat;

• alegerea celor mai bune procedee de organizare a colectivului de elevi şi a

unor procedee metodice care să ofere posibilitatea unui

volum crescut de efort prin lucrufrontalcuîntreaga clasă, care se pretează la

conţinutul primelor trei verigi, lucru pe perechi care se

poate aplica în executarea elementelor specifice gimnasticii, în care jumătate din

elevi pot lucra, iar cealaltă jumătate corectează şi ajută, prin lucru pe grupe

când se lucrează pentru dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice, dar şi a unui

joc sportiv, lucru în torent folosit la sărituri, parcursuri aplicative şi lucru

• individual pentru dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice şi pentru

învăţarea,

consolidarea, perfecţionarea şi evaluarea deprinderilor motrice etc;

• promovarea în lecţie a lucrului individual, care să ofere posibilitatea

execuţiei conform particularităţilor individuale;

• organizarea rapidă a colectivului de elevi şi pregătirea din timp a

materialelor sportive;

• folosirea tuturor materialelor didactice;

• alegerea mijloacelor atractive (jocuri, ştafete parcursuri aplicative

etc);

Scăderea densităţii lecţiei poate fi influenţată de următoarele cauze:

• organizarea defectuoasă a lecţiei în ceea ce priveşte dirijarea colectivului

de elevi, dar şi a aducerii şi strângerii materialelor sportive;

• lipsa materialelor sportive;

• explicaţia, descrierea, indicaţiile şi observaţiile prea lungi,

consumând din timpul efectiv de lucru;

• nealegerea formaţiilor celor mai potrivite de lucru;

• lecţii prea monotone, neatractive, nestimulative;

nepregătirea prealabilă a lecţiei şi deci improvizarea momentelor lecţiilor, a

organizării colectivului, strângerea dezorganizată a materialelor didactice.

3.7. Pregătirea, organizarea, conducerea şi desfăşurarea lecţiei

Aşa cum subliniază I. Nicola, 2001, pag. 450, "elaborarea proiectului didactic şi

realizarea lui constituie două momente cu semnificaţii diferite, primul evidenţiind

efortul profesorului pentru concretizarea unor legităţii ştiinţifice la o situaţie

concretă, iar cel de-al doilea capacitatea lui de transpunere în practică a celor

proiectate".

3.7.1. Pregătirea lecţiei

Pregătirea lecţiei de educaţie fizică presupune, din partea profesorului, realizarea

anumitor acţiuni obligatorii ce constau în: elaborarea proiectului didactic,

organizarea şi împărţirea spaţiului de lucru, pregătirea materialelor didactice şi a

instalaţiilor.

Elaborarea proiectului didactic este acţiunea care presupune conceperea şi

transcrierea demersului activităţii ce urmează să se desfăşoare. Elaborarea

demersului didactic se realizează în funcţie de: temele şi obiectivele propuse, de

spaţiul existent, de numărul elevilor, de numărul materialelor didactice, de

particularităţile elevilor.

Pregătirea şi împărţirea spaţiului existent are o importanţă deosebită pentru

desfăşurarea lecţiei. în prezent, în unităţile de învăţământ din România,

spaţiul/locul în care se desfăşoară educaţia fizică este diferit ca mărime, ca dotare, ca

posibilităţi de folosire şi de cele mai multe ori insuficient. De cele mai multe ori, pe

un spaţiu mic de lucru, sunt programate în acelaşi timp un număr mare de clase.

Organizarea şi împărţirea spaţiului pe clase, profesori sunt necesare pentru a nu

încurca activităţile, pentru a asigura realizarea demersului didactic. Organizarea

spaţiului de lucru ce revine fiecărui profesor, în parte, este o acţiune ce se impune

încă dinaintea începerii lecţiei. Pentru a elimina posibilităţile de pierdere a timpului,

la începutul lecţiei, profesorul trebuie să ştie care va fi spaţiul, direcţia de lucru pentru

fiecare acţiune ce urmează să se desfăşoare. Este indicat ca profesorul, pentru a uşura

munca de plasare şi aşezare a materialelor didactice, să pună pe sol anumite semne,

reprezentate de bandă adezivă, jaloane colorate etc, care să sugereze şi delimiteze

spaţiile de lucru.

,

Pregătirea şi manevrarea materialelor se realizează înaintea, în timpul şi la sfârşitul

lecţiei. înaintea începerii lecţiei se impune alegerea şi verificarea materialelor care

urmează să fie folosite, dar şi verificarea instalaţiilor. Materialele alese se amplasează cât

mai aproape de locul în care vor fi folosite, sau chiar pot fi amplasate pe locul folosirii.

Deplasarea materialelor mai presupune şi acţiunea de strângere şi depozitare a acestora

la sfârşitul activităţii. Acţiunile pe care le implică organizarea materială vor fi realizate de

elevi sub conducerea şi supravegherea directă a profesorului. Eficienţa unei lecţii

depinde foarte mult de timpul consumat cu aşezarea, strângerea şi depozitarea

materialelor didactice. Cu cât aceste acţiuni se execută mai organizat şi într-un timp cât mai

scurt, cu atât lecţiile sunt mai eficiente. în timpul lecţiilor pot interveni mai multe

momente de strângere a materialului didactic. Este indicat ca aceste momente să fie cât

mai scurte. Pentru aceasta, elevii trebuie să primească sarcini precise, să fie dirijaţi şi

supravegheaţi.

3.7.2. Organizarea activităţii în lecţie

Desfăşurarea lecţiei de educaţie fizică presupune organizarea colectivului de elevi şi,

în funcţie de aceasta, organizarea exersării.

Organizarea şi dirijarea colectivului de elevi constă în acţiunea de folosire a formaţiilor

de lucru. Prin folosirea celor mai adecvate formaţii de lucru în conformitate cu

verigile/momentele lecţiei, şi cu spaţiul disponibil, se asigură obţinerea unei densităţii

superioare a lecţiei. Organizarea colectivului de elevi, presupune acţiunea de dirijare a

activităţii elevilor în toate momentele lecţiei. Această acţiune constă în transmiterea

informaţiilor privind modalitatea de deplasare şi de grupare a elevilor pentru exersare.

Alegerea diferitelor formaţii de lucru depinde de spaţiul în care se lucrează, de

conţinuturile ce urmează a fi abordate, de nivelul de pregătire, de numărul elevilor, de

numărul materialelor didactice, de temele abordate şi obiectivele stabilite etc.

Organizarea exersării necesită aplicarea unor procedee de execuţie derivate din

modalitatea de organizare a colectivului de elevi. Ceea ce este specific activităţii de

instruire actuală în educaţie fizică şi sport este tendinţa de organizare a activităţii pe

grupuri, microgrupuri, individual şi pe perechi, în scopul valorificării la maximum a

resurselor interne a elevilor, dar şi în scopul obişnuirii cu conducerea şi autoconducerea

activităţilor. Folosirea exersării ţinând cont de formaţiile de lucru conduce la realizarea

unor parametrii optimi de efort. Organizarea exersării prin procedeul frontal, pe

perechi, în grup, individual se realizează ţinând cont de o serie de factori şi prezintă

avantaje şi dezavantaje.

Procedeul de exersare frontal presupune organizarea activităţii cu întregul

colectiv de elevi odată, sub supravegherea permanentă a profesorului. Acest

procedeu necesită un spaţiu mare de lucru, un număr mare de obiecte şi aparte.

Procedeul frontal presupune exersarea unui exerciţiu, a unor acţiuni de către toţi

elevii odată, care pot fi organizaţi pe şiruri, coloane sau liber (dezorganizat).

Folosirea procedeului frontal se recomandă în execuţia:

• exerciţiilor pentru pregătirea organismului pentru efort şi

prelucrarea analitică a aparatului locomotor (cu tratare diferenţiată

în funcţie de sex);

• exerciţiilor pentru educarea aptitudinilor psihomotrice sub formă de

circuit frontal (fără schimbarea poziţiei elevilor ci numai a exerciţiului);

• exerciţiilor pregătitoare sau sub formă de joc, din jocuri sportive,

elemente din gimnastica acrobatică, ritmică sau aerobică (exemplu:

toţi elevii se deplasează odată, în dribling, pe 30 m, „la semnal"

întoarcere în dribling la linia de plecare);

• jocurilor dinamice, întreceri cu deplasare simultană a elevilor

(exempluxolţurile colorate);

• exerciţiilor de relaxare, de respiraţie, de întărire a posturii corporale.

Procedeul frontal, folosit mai ales în primii ani de activitate, prezintă următoarele

avantaje pentru profesor:

• are posibilitatea să supravegheze întreaga activitate;

• angrenează toţi elevii în activitate asigurând densitatea optimă;

• asigură nivelul de efort optim pentru toţi elevii;

• asigură menţinerea disciplinei;

• foloseşte eficient timpul afectat.

Acest procedeu are şi o serie de dezavantaje:

• nu pot fi observaţi şi supravegheaţi în amănunţime toţi elevii;

• corectarea individuală a greşelilor se face cu dificultate;

• apare dificultate în realizarea tratării diferenţiate a elevilor;

• necesită un număr multiplu de materiale şi un spaţiu mare.

procedeul frontal, pe perechi, în grup, individual se realizează ţinând cont de o serie de

factori şi prezintă avantaje şi dezavantaje.

Procedeul de exersare frontal presupune organizarea activităţii cu întregul colectiv de

elevi odată, sub supravegherea permanentă a profesorului. Acest procedeu necesită un

spaţiu mare de lucru, un număr mare de obiecte şi aparte. Procedeul frontal presupune

exersarea unui exerciţiu, a unor acţiuni de către toţi elevii odată, care pot fi organizaţi pe

şiruri, coloane sau liber (dezorganizat).

Folosirea procedeului frontal se recomandă în execuţia:

• exerciţiilor pentru pregătirea organismului pentru efort şi

prelucrarea analitică a aparatului locomotor (cu tratare diferenţiată

în funcţie de sex);

• exerciţiilor pentru educarea aptitudinilor psihomotrice sub formă de

circuit frontal (fără schimbarea poziţiei elevilor ci numai a exerciţiului);

• exerciţiilor pregătitoare sau sub formă de joc, din jocuri sportive,

elemente din gimnastica acrobatică, ritmică sau aerobică (exemplu:

toţi elevii se deplasează odată, în dribling, pe 30 m, „la semnal"

întoarcere în dribling la linia de plecare);

• jocurilor dinamice, întreceri cu deplasare simultană a elevilor

(exempluxolţurile colorate);

• exerciţiilor de relaxare, de respiraţie, de întărire a posturii corporale.

Procedeul frontal, folosit mai ales în primii ani de activitate, prezintă următoarele

avantaje pentru profesor:

• are posibilitatea să supravegheze întreaga activitate;

• angrenează toţi elevii în activitate asigurând densitatea optimă;

• asigură nivelul de efort optim pentru toţi elevii;

• asigură menţinerea disciplinei;

• foloseşte eficient timpul afectat.

Acest procedeu are şi o serie de dezavantaje:

• nu pot fi observaţi şi supravegheaţi în amănunţime toţi elevii;

• corectarea individuală a greşelilor se face cu dificultate;

• apare dificultate în realizarea tratării diferenţiate a elevilor;

• necesită un număr multiplu de materiale şi un spaţiu mare.

Procedeul de exersare pe grupe, presupune împărţirea colectivului de elevi pe mai

multe grupe, ţinând cont de anumite criterii. Este un procedeu poate fi folosit

într-un spaţiu de lucru redus şi numărul de materiale didactice mic.

Grupele pot fi alcătuite în mod aleatoriu prin numărătoare (câte 2, 3, 4 etc.) sau

dirijat prin alegere. în cazul în care se formează grupe valorice (omogene ca sex, ca

nivel de pregătire etc.) exersarea la grupe va fi diferită în ceea ce priveşte solicitarea.

Când grupele se formează aleatoriu, există posibilitatea ca cei buni să cadă într-o

grupă şi cei mai puţin buni în altă grupă, sau cei mai solizi şi puternici într-o grupă şi

cei mai firavi şi slabi în altă grupă. în această situaţie se poate lucra bine pentru

însuşirea, consolidarea, perfecţionarea deprinderilor motrice şi dezvoltarea

aptitudinilor psihomotrice, dar nu se pot organiza întreceri şi jocuri, întrucât

grupele slabe ar fi de fiecare dată învinse, dezamăgite.

Alcătuirea grupelor valorice presupune o bună cunoaştere a elevilor. Activitatea

acestor grupe este diferenţiată pentru a asigura progresul conform ritmului grupului

respectiv. Grupele valorice sunt deschise în sensul că elevii care progresează sunt

avansaţi la o grupă valorică superioară.

Omogenizarea grupelor se impune şi în cazul întrecerilor şi jocurilor când şansele

echipelor trebuie să fie egale. în acest caz grupa, echipa va fi alcătuită în mod

proporţional din elevi foarte buni, buni şi slabi.

O variantă organizatorică a acestui procedeu este atelierul. Acesta este reprezentat de

spaţiul amenajat cu obiecte sau aparate, în care elevii execută prin rotaţie execuţiile

specifice fiecărui atelier (Fidler, P. 1994). Atelierele sunt considerate: groapa de

sărituri, sectorul de sărituri, sectorul de gimnastică, terenul de volei, sectorul de forţă

etc. în cadrul atelierelor, exersarea pe grupe se poate face simultan (aceleaşi exerciţii

sau exerciţii diferite) sau succesiv în variante diferite: fie elevii execută sarcinile unul

după altul cu respectarea rândului, fie până le vine rândul, execută sarcini suplimentare.

Procedeul de exersare pe grupe se recomandă atunci când se abordează teme de

lecţii (învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice se pot alterna,

jocuri bilaterale, parcursuri aplicative, ştafete.

Desfăşurarea activităţii pe grupe are următoarele avantaje:

• permite tratarea diferenţiată a elevilor pe grupe de nivel valoric, fapt

ce contribuie la creşterea interesului şi motivaţiei elevilor;

• se promovează relaţiile de grup (cooperarea);

• se dezvoltă capacitatea de omogenizare, autoconducere şi

autoevaluare;

• permite implicarea elevilor avansaţi în demonstrarea acţiunilor

motrice, în acordarea ajutorului şi asistenţei şi în supraveghere;

• permite folosirea raţională a spaţiului de lucru şi a bazei materiale.

Printre dezavantajele acestui procedeu evidenţiem:

• un efort organizatoric mai mare din partea profesorului;

• densitate motrică redusă faţă de procedeul frontal;

• în cazul organizării activităţii pe grupe valorice, o posibilă

demobilizare a elevilor mai slabi.

Procedeul de exersare pe perechi constă în alcătuirea de perechi omogene ca: sex, talie,

greutate şi nivel de pregătire. Acest procedeu necesită un spaţiu mare de lucru, iar în cazul

lucrului cu obiecte, cel puţin un obiect pentru fiecare pereche.

Exersarea se poate face simultan (partenerii efectuând acelaşi exerciţiu sau exerciţii

diferite) sau succesiv. în acest caz, când un elev execută, partenerul poate avea roluri

deferite: uşurează execuţia colegului ajutându-1, îngreuiază execuţia, acordă asistenţă,

corectează sau se odihneşte.

Procedeul de exersare pe perechi poate fi folosit în toate verigile lecţiei. Acest procedeu

prezintă următoarele avantaje:

• se instituie relaţii de colaborare, într-ajutorare între parteneri;

• se dezvoltă spiritul de observaţie şi iniţiativă;

• dă ocazia partenerilor să se cunoască, să se aprecieze;

• întăreşte responsabilitatea şi încrederea.

Ca orice procedeu are şi dezavantaje:

• solicită un număr mare de materiale didactice;

• necesită efort pentru organizarea corectă a perechilor pe criteriile

enumerate mai sus;

• în cazul în care colectivul nu este format dintr-un număr par de elevi,

profesorul poate alege una din cele trei variante: să lucreze cu unul

dintre elevi, reducând posibilităţile de a urmări toţi elevii, să pună un

elev să ţină scorul sau un elev să lucreze în plus cu coechipierul care

nu are pereche.

Procedeul de exersare individual presupune practicarea autonomă a exerciţiilor fizice în

lecţie răspunzând cerinţelor unui învăţământ modern. Poate fi aplicat:

• în pregătirea organismului pentru efort, în prelucrarea analitică a

aparatului locomotor;

• pentru educarea

aptitudinilor psihomotrice în special coordonare,

mobilitate, rezistenţă şi forţă;

• în efectuarea încălzirii speciale;

• pentru efectuarea unor sarcini suplimentare;

• pentru exersarea unor acţiuni motrice în scopul consolidării şi

perfecţionării;

• pentru alcătuirea unor legări, combinaţii cu elemente din gimnastica

acrobatică, ritmică sau aerobică;

• pentru efectuarea exerciţiilor în scopul revenirii organismului după

efort.

Procedeul individual se poate îmbina cu celelalte în vederea tratării diferenţiate a elevilor

cu carenţe în pregătire, a celor scutiţi medical, parţial sau convalescenţi.

Posibilitatea tratării diferenţiate este principalul avantaj al acestui procedeu de exersare,

alături de: sporirea densităţii lecţiei, creşterea motivaţiei elevilor pentru activitate,

formarea capacităţii de practicare independentă a exerciţiilor fizice şi întărirea

responsabilităţi. Singurul dezavantaj este faptul că profesorul nu poate urmării în aceeaşi

măsură toţi elevii. în schimb, pentru elevi, este un procedeu cu multiple valenţe formative.

într-o lecţie de educaţie fizică sunt utilizate diferite procedee de exersare In funcţie de

particularităţile elevilor, temele lecţiei şi obiectivele urmărite.

3.7.3. Conducerea şi desfăşurarea lecţiei

Realizarea lecţiei constituie un moment ce depinde de capacitatea profesorului de a

transpune în practică ceea ce a prevăzut în proiectul didactic. Această transpunere constă în

acţiuni ce asigură conducerea şi desfăşurarea lecţiei. poate folosi elevii responsabili

de grupă, ce au rol de îndrumare, supraveghere şi evaluare a execuţiei

colegilor.

Aprecierea execuţiei elevilor prin calificative, laudă, dezapreciere, apreciere

comparativă, va ajuta în mod substanţial la însuşirea mişcărilor şi eliminarea

greşelilor.

Crearea condiţiilor de aplicare a elementelor însuşite în activităţi globale şi de

întrecere, (parcursuri aplicative, jocuri, combinaţii cu elemente acrobatice şi

ritmice, întreceri la probele atletice, jocuri de mişcare şi sportive) dă posibilitatea

consolidării şi perfecţionării deprinderilor motrice, formării capacităţii de

generalizare.

Manevrarea sau dirijarea acţiunilor colectivului de elevi se realizată prin

intermediul exerciţiilor de front şi formaţii. Se poate face la comandă sau liber. Este

indicat ca schimbările de formaţii să se realizeze într-un timp cât mai scurt.

Realizarea unei atmosfere plăcute, în lecţie, impune renunţarea la caracterul rigid,

milităros al acesteia.

Exerciţiile de front şi formaţii se vor utiliza în funcţie de starea de mobilizare a

elevilor, pe care profesorul o constată. Folosirea unei diversităţi de formaţii de

deplasare şi de lucru, elimină monotonia în lecţie, creşte interesul elevilor,

îmbunătăţeşte orientarea în spaţiu şi permite folosirea judicioasă a spaţiului de

lucru. Se recomandă ca încă din gimnaziu să se urmărească formarea capacităţii de

autoorganizare şi autoconducere, prin implicarea elevilor în conducerea

complexului de exerciţii, organizarea echipelor, arbitraj, ţinerea scorului,

conducerea activităţii unei grupe. Profesorul dirijează deplasarea colectivului,

grupelor, perechilor în mod disciplinat. Schimbările de formaţii se pot face liber, sau

la comanda profesorului prin numărătoare, prin mers sau alergare, la terminarea

sarcinii motrice. Elevii trebuie obişnuiţi atât cu deplasările dirijate, cât şi cu cele

libere.

Comanda se utilizează pentru angrenarea întregului colectiv într-o acţiune

dirijată. Ea trebuie adaptată condiţiilor în care se desfăşoară activitatea, pentru a fi

auzită de toţi elevii. Trebuie să fie energică clară, fermă, mobilizatoare, dar şi

plăcută. Modulaţiile vocii contribuie la evitarea monotoniei. Comanda are o parte

pregătitoare numită şi prevestitoare (care pregăteşte execuţia, sau atenţionează

asupra execuţiei) şi una decizională numită şi săvârşitoare (care "ordonă execuţia").

Folosirea exagerată a comenzilor atenuează în mare măsură caracterul formativ al

procesului didactic. Trebuie să se evite ridicarea tonului, stridenţa care irită, dar

şi vocea monotonă, înceată care predispune la somnolenţă. Tonul, ca şi întreaga

atitudine a profesorului, trebuie să fie vioi, dinamic, optimist, vesel, să creeze elevilor

plăcerea execuţiei. Nu este însă indicat ca lecţia să se transforme într-o execuţie realizată la

comanda permanentă a profesorului, transformând elevii în nişte roboţi care nu ştiu ce să

facă când cineva nu-i mai comandă. Exagerarea folosirii comenzilor este incompatibilă cu

caracterul formativ pe care trebuie să-1 îndeplinească educaţia fizică. Atitudinea corectă,

vioiciunea profesorului trezesc interesul elevilor şi plăcerea execuţiei

Plasamentul profesorului, în lecţia de educaţie fizică, este foarte important. Profesorul,

pentru a putea supraveghea activitatea desfăşurată de elevi, trebuie să se situeze,

permanent în locul din care privirea poate cuprinde tot colectivul, va fi văzut şi auzit de

către toţi elevii. El îşi va schimba locul în funcţie de formaţia de lucru, în care se află elevii.

Când elevii se află în formaţie de adunare, profesorul se plasează în partea centrală a

acesteia (vezi figura de mai jos).

© © © © © © © © © © O © © © ©

© © © © © © © © © © © © © © ©

Când elevii se deplasează în coloană câte unul sau doi, profesorul se deplasează odată cu

elevii la mijlocul coloanei, cu faţa spre aceasta. în cazul formaţiilor de lucru alcătuite pentru

efectuarea complexului de exerciţii, profesorul se plasează cu faţa, în centru frontului cel mai

larg. Dacă înălţimea nu-i permite să fie văzut de toţi elevii, poate explica, demonstra şi

comanda fiind plasat pe un plan mai ridicat (vezi fig. de mai jos).

© © © ©

© © © ©

© ©

Pentru a supraveghea şi corecta execuţia elevilor, este recomandabil ca profesorul să se

deplaseze printre rânduri. Când se lucrează în cerc, profesorul se va plasa între elevi pe

marginea cercului. în timpul activităţii desfăşurate pe ateliere, profesorul se va deplasa de

la un atelier la altul, poposind mai mult timp la atelierul mai dificil. De exemplu: la

atelierul la care se efectuează sărituri cu sprijin la aparatele de gimnastică, unde trebuie

să se acorde ajutorul, va sta mai mult. Iniţierea elevilor în acordarea ajutorului şi

asistenţei, încă din momentul însuşirii săriturilor şi a elementelor acrobatice, va da

posibilitate profesorului să acorde aceeaşi atenţie tuturor grupelor de elevi. Profesorul se

va plasa astfel încât sa poată urmări şi activitatea desfăşurată de elevi la celelalte ateliere.

© © © © © © © © © ©

La alergarea de viteză, profesorul se va plasa la sosire, iar la cea de rezistenţă ideal ar

fi să alerge împreună cu elevii, alături de ei. La sărituri (în lungime şi înălţime) se va plasa

între zona de desprindere şi cea de aterizare. La aruncări se va plasa între zona de aruncare

şi cea de recepţie, în exteriorul ei.

în afara plasamentului profesorului faţă de colectiv, o mare importanţă în buna

desfăşurare a lecţiei de educaţie fizică, o are şi privirea, care trebuie să cuprindă tot

colectivul sau să se plimbe de la un elev la altul, de la un atelier la altul.

Ţinuta profesorului în lecţie trebuie să fie ireproşabilă, din punct de vedere vestimentar,

corporal şi comportamental. Profesorul trebuie să dea dovadă de educaţie şi să constituie

un exemplu pentru elevii săi. Trebuie să creeze în lecţie o atmosferă plăcută, deschisă, să

respecte elevii, să colaboreze cu ei şi totodată să manifeste exigenţă.

3.8. Lecţia de educaţie fizică prevăzută în curriculum la decizia şcolii (CDŞ)

în afara lecţiilor de educaţie fizică şi lecţiilor de antrenament sportiv prevăzute în trunchiul

comun, conducerea şcolii, în funcţie de opţiunile elevilor, mai poate aloca pentru disciplina

educaţie fizică un număr de ore suplimentare. în aceste ore se pot organiza lecţii de

extindere, de aprofundare, opţionale, de ansamblu sportiv, care sunt cuprinse în orarul

(programul) de activitate şcolară.

Lecţia de extindere (curriculum extins) se organizează cu toată clasa odată, se acordă

claselor care şi-au însuşit programa şcolară şi are aceeaşi

formă şi structură ca şi lecţia obligatorie. în lecţia de extindere sunt abordate

conţinuturile tematice din programa şcolară prevăzute cu * şi scrise cu italic sau unele

conţinuturi considerate, de către profesorul de educaţie fizică, necesare şi accesibile. în

cadrul acestor lecţii se poate aborda învăţarea/consolidarea/ perfecţionarea deprinderilor

motrice şi dezvoltarea aptitudinilor psihomotrice, aceleaşi ca şi la lecţiile obligatorii. Lecţia

de extindere este preferabilă întrucât reprezintă a treia oră de educaţie fizică ce se

desfăşoară pe săptămână, asigurând un nivel ridicat al conţinutului instruirii. Evaluarea

pentru participarea la lecţiile de extindere se realizează pe baza unei scale de apreciere

stabilită de către profesor. Notele acordate se înscriu în catalog în aceeaşi rubrică în care s-

au trecut cele înregistrate la lecţiile din trunchiul comun.

Pregătirea lecţiei de extindere presupune următoarele acţiuni:

• stabilirea conţinuturilor ce urmează a fi predate;

• elaborarea obiectivelor de referinţă în conformitate cu conţinuturile;

• elaborarea eşalonării anuale a ciclurilor tematice;

• elaborarea planului calendaristic semestrial;

• stabilirea scalei de evaluare.

Orele alocate pentru extinderi sunt aprobate de conducerea unităţii de învăţământ la

cererea profesorului, elevilor şi părinţilor şi devin obligatorii, fiind cuprinse în

programul (orarul) de activitate şcolară.

Lecţia de aprofundare (curriculum aprofundat) face parte din curriculum-ul la

decizia şcolii, cu o oră pe săptămână şi se acordă pentru grupele sau clasele de elevi

consideraţi rămaşi în urmă, adică cei care în clasele anterioare nu au reuşit să-şi

însuşească prevederile programei şcolare. Se poate acorda numai claselor care nu au

aprobate ore de extindere. în lecţiile de aprofundare sunt reluate conţinuturile ce au fost

predate şi nu au fost temeinic însuşite sau cele care ar fi trebuit şi nu au fost abordate în anii

precedenţi. Aprobarea orelor pentru aprofundare se dă de către consiliu de administraţie la

propunerea profesorului de educaţie fizică şi are la bază o temeinică argumentare.

Argumentarea se bazează pe o cunoaştere reală a nivelului de pregătire a tuturor elevilor în

comparaţie cu prevederile programei şcolare şi pe realizarea unei proiectări suplimentare

însoţită de un sistem de evaluare subordonat scopului propus. Lecţia de aprofundare are, ca

şi celelalte lecţii, o durată de 50 minute.

Lecţia de opţional poate fi organizată şi desfăşurată ca lecţie în funcţie de opţiunile

elevilor şi face parte din curriculum-ul la decizia şcolii

Pentru elevii ce participă la lecţiile de ansamblu sportiv se întocmeşte o evidenţă aparte ce

se înregistrează în caietul profesorului. La secretariatul şcolii se depune un tabel nominal cu

elevii ce participă la acest tip de lecţii, acest tabel reprezentând documentul justificator

pentru încadrarea şi remunerarea cadrului didactic.

Lecţia de antrenament sportiv este lecţia desfăşurată în unităţile specializate (şcoli, clase

cu program sportiv, cluburi sportive şcolare), cu elevii selecţionaţi conform specificului

fiecărei discipline sportive. Aceste lecţii au o durată cuprinsă între una şi două ore, se

desfăşoară pe grupe valorice, pe sexe, pe discipline, ramuri sau probe sportive. Structura

acestor lecţii este diferită şi de preferinţă pe părţi. Proiectarea antrenamentului se

realizează de către profesor de comun acord cu sportivii/sportivul în funcţie de obiective,

calendar competiţional, condiţii atmosferice, condiţii materiale etc.

La învăţământul liceal, în ceea ce priveşte curriculum la decizia şcolii, lecţiile opţionale de

tip aprofundare îmbracă altă conotaţie şi anume aceea de perfecţionare a conţinuturilor

prevăzute în programa şcolară care sunt abordate şi în trunchiul comun şi de tip opţional

disciplină nouă în care sunt abordate disciplinele cu un grad ridicat de atractivitate. în

cazul când se optează pentru un opţional de curriculum aprofundat se realizează o singură

proiectare didactică, însă când se optează pentru un curriculum tip disciplină nouă se

elaborează o programă şi o planificare nouă. Opţiunile pentru diferitele activităţi depind

în cea mai mare măsură de condiţiile materiale oferite.

lectia de efs

Documents

Transcript of lectia de efs