Latinitatea orientală.Aromânii

8/3/2019 Latinitatea orientală.Aromânii

http://slidepdf.com/reader/full/latinitatea-orientalaaromanii 1/56

Institutul „Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni

Departamentul de Cercetare

Iulie 2011

1

Latinitatea orientală. Aromânii

I. Rezumat

Prezentul studiu, realizat sub egida Institutului„Eudoxiu Hurmuzachi” pentru Românii de Pretutindeni,

are ca punct de pornire situaţia constatată din teren în

vara anului 2011, în Albania şi Macedonia. Realitățile de

pe teren și percepțiile asupra spațiului sunt completate

cu o documentare de tip teoretic a parcursului istoric și

socio-cultural al comunităților de aromâni. Setul de

metode utilizat este întregit cu argumente de tip

cartografic care au rolul de a facilita instituirea unui mod

comprehensiv de transmitere a informațiilor. În plus, tot

din rațiuni metodologice, în partea finală a materialului,

vor fi prezente câteva scurte contraste de natură

fotografică, care au rolul de a ilustra comparativ situația

din trecut a comunităților de aromâni cu cea din

prezent.

Principala utilitate a lucrării este punerea la

dispoziţia publicului interesat a unui material de

referinţă adus la zi, utilizând surse atât recente, cât și





Iulie 2011

2

studii realizate în preajma anilor celui de-al doilea războimondial, aducând astfel, un plus de sprijin comunităţii

aromâne din afara frontierelor României.

Pe lângă realizarea unor clarificări de natură

conceptuală în cazul unor termeni precum vlah și

aromân (cu toate derivațiile sale), studiul face referire la

parcursul istoric al aromânilor inclusiv prin încercarea dereconstituire a rutelor politice și socio-culturale ale

romanităţii orientale în Balcani. Astfel, se dorește

evidențierea unei metode de subliniere a unităţii

spaţiului balcanic, astăzi atât de greu de înțeles de către

restul Europei.

Din această perspectivă, în cadrul lucrării se

aduce în prim plan infrastructura simbolică construită de

latinitatea orientală (aromânii, istroromânii,

meglenoromânii), parte a patrimoniului Europei Unite.

De asemenea, materialul trimite la parcursul

comunităților macedoromâne, pentru a înlesni

receptarea unor situații care altfel pot părea paradoxalesau dificil de explicat. În acest segment sunt incluse

referiri cu privire la componenta culturală a românității

de la sud de Dunăre, în special la problematica identităţii

aşa cum se pune ea în secolul XXI.





Iulie 2011

3

II.

Câteva fundamente ale parcursului istoric

Titulaturi şi etichete

Din punct de vedere istoric, poporul român este

alcătuit din 2 mari ramuri, despărţite dar şi înfrăţite

geografic de fluviul Dunărea: daco-românii (ramura

nordică) şi macedo-românii (românitatea sud-dunăreană). Cei din urmă au fost, deseori, numiţi

aromâni. Cu toate acestea, denumirea de aromâni este

oarecum improprie, întrucât, pe lângă aceştia care

compun majoritatea populației romanice din sudul

Dunării, mai avem şi istro-români, în Croația, în

peninsula Istria şi megleno-români, în zona Meglen şi

Caragiova de la granița dintre Macedonia, Bulgaria,

Grecia.

Aromânii trăiesc azi în comunităţi răsfirate î n

Grecia, Albania, Macedonia, Serbia, Croația, Bulgaria,

Romania ( în special î n Dobrogea) precum şi izolat î n alte

ţări europene, î n Canada, SUA, America Latină, Australia.Informaţii certe despre existenţa aromânilor la sud de

Dunăre sunt disponibile încă din anul 976, de la

cronicarul bizantin Kedrenos. Mai mult, î n secolul al XI-

lea, cronicarul bizantin Kekaumenos afirma că locuitorii

aromâni din Pind provin din vecinătatea Dunării, după

așezarea slavilor la sud de Dunăre ce a împins populațiile





Iulie 2011

4

romanice (vlahii) spre Pind. Iar acest lucru se afirma î ncă din secolul al XV-lea, având ca argument sau concluzie

înrudirea etnică şi lingvistică clară a aromânilor cu daco-

românii.

Ramura daco-română, în prezent cunoscută sub

denumirea de români, este localizată la nordul Dunării.

În timp, în special după secolul X, aceasta a devenitcunoscută şi sub numele de vlahi (rumâni) la sud (zona

Timoc, valea Dunării). Mai exact, populația romanității

nordice se întinde de la Dunăre până la Nistru, cu

ramificații până în zona Bugului şi a Crimeii. Există

populație daco-română şi în afara granițelor, în jurul

României, în zona Vidinului (Bulgaria), Timocului (lagranița dintre Bulgaria şi Serbia), în zona Vârşeţ (Banatul

sârbesc), pe Tisa (Ungaria), Rutenia - Ucraina

subcarpatică (Maramureșul istoric), Bucovina de Nord

(zona Cernăuți - după 1944 la URSS, acum în Ucraina),

între Prut şi Bug (R. Moldova - parte din regiunea

interbelică a Basarabiei şi respectiv, în Ucraina), la Nord

de Brațul Chilia (zona Ismail - Cetatea Albă - sudul

Basarabiei - actualmente în Ucraina).

„Însuşi numele etnic, rumân, moştenire incontestabilă din

Romania de pe vremea Imperiului Târziu, a dobândit cu timpul

un sens social peiorativ, desemnând plebea compusă din ţărani





Iulie 2011

5

legaţi de glie, supuşi birurilor şi corvezilor, după bunul plac al

năvălitorilor.

Procedeul obişnuit de a-i desemna pe români prin numele

seniorilor ocazionali are stăpâneau ţinutul s-a menţinut până la

sfârşitul evului mediu ... Denumirea de «vlahi» atribuită acestui

popor începând cu secolul al X-lea a apărut, fără îndoială, în

zona balcanică; la început a fost aplicată numai păstorilor, primii

care au reprezentat în cadrul masei aservite a populaţiilor

romanice un element de iniţiativă şi spirit de eliberare ...” (Brătianu 1993, 154).

„«Istoria ne învaţă că în răsăritul european al Imperiului

Roman, în primele veacuri ale erei noastre, imensul spaţiu ce se

întinde între Adriatica şi Marea Neagră, pe cele două maluri ale

Savei şi ale Dunării, cu prelungiri care pătrund pe alocuri adânc

spre nord şi spre sud, era locuit de o populaţie de limbă latină.

Astăzi, în tot răsăritul Europei – cu excepţia coastei dalmate –

singurii care vorbesc limba romanică, atât de răspândită

odinioară, sunt românii *cu ramura lor aromânii+ … Româna

pare a fi, aşadar, o lagună care, spre deosebire de vechea limbă

romanică din răsărit, şi-a pierdut din extindere în sudul Dunării;

ceea ce este firesc, de altfel, dacă ne gândim că latinii orientali

erau un popor nu de cuceritori, ci de cuceriţi»” (Puşcariu 1937,

75 apud Brătianu 1993, 89).

Din pricina numărului ridicat de români, aromâni,vlahi sau alte asemenea apelative stabiliţi pe întinse arii

geografice, o serie de teorii concepute şi expuse în afara

graniţelor statului român, bazate mai mult sau mai puţin

pe argumente viabile istoric au încercat să desluşească





Iulie 2011

6

originea şi/sau unitatea acestora în Europa, cuprecădere în Balcani. „Pentru greci, ei *vlahii+ sunt indiscutabil greci, descendenți ai

soldaților din garnizoanele romane stabilite ca să protejeze

trecătorile şi care s-au căsătorit cu femei locale şi au născut

copii vorbitori ai unei limbi latine. ... Pentru unguri – cum bine

observa Winnifrith - „doritori sa probeze că ei eu ajuns în

Transilvania primii, vlahii trăiesc în locurile originare a românilor

care au venit la nordul Dunării în Evul Mediu târziu, momentul când aceștia apar pentru prima dată în istorie, deși nu există nici

o evidenţă a unei asemenea migrații” . Pentru sârbi şi bulgari,

vlahii sunt pur şi simplu sârbi sau bulgari,

„reprezentanții/descendenții unor sârbi/bulgari având un

anumit tip de ocupații şi ducând un mod specific de viață,

practic, pastori nomazi. Cu alte cuvinte denominația ar fi avut şi

are un sens socio-profesional şi nu unul etnic” (Gheorghe

Zbuchea, Romanii timoceni. Scurta istorie, Timișoara, 2002).

Chestiunea limbii, respectiv faptul ca acești „vlahi” vorbesc

totuși o limba ne-slava, ci una romanică, pune în criză definitiv o

asemenea abordare simplistă şi simplificatoare. … Etnonimul

„vlah” şi glotonimul „vlaha” sunt recunoscute la sud de Dunăre,

dar se consideră că ele ar fi diferite de etnonimul şi glotonimul

„roman”, reprezentând un alt popor şi o altă limbă. Această

perspectivă este una care atribuie calitatea de „popoare

diferite” nu doar „vlahilor”, ci şi „aromânilor” din centrul şi

sudul Peninsulei Balcanice. Teza nu este însă la fel deconvingătoare, se pare, cum năzuiesc promotorii ei: „... pe plan

internațional nici o instituție academică sau reuniune științifică

nu a acceptat o asemenea teorie” (Zbuchea, op. cit)”1.

1 Dan Dungaciu, „Romanii/vlahii din Serbia-Muntenegru - străinii de lângă noi?”,

Revista „Lumea”, disponibil la

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/neamul_romanesc/vlahii_2000.htm








Iulie 2011

7

Din perspectiva studiilor şi dovezilor originare din

spaţiul românesc, cert este că aceste populații constituie

ceea ce din punct de vedere antropologic, lingvistic şi

istoric se numesc români, cu precizarea că diferența

dintre cele patru ramuri este de tip lingvistic dialectal .

Aceste ramuri ale romanității orientale au avut un destin

istoric comun până târziu după așezarea slavilor în

Peninsula Balcanica.

Atestat de diferențierile de limbă, acest destin

comun s-a stins treptat în perioada cuprinsă între

secolele VI-X, deși contacte mai mult sau mai puțin

extinse s-au menținut încă o mie de ani după aceea -daca avem în vedere numai contribuția intelectualilor şi

bancherilor aromâni la renașterea românismului în

veacul al XIX-lea în Tarile Române, în special în

Transilvania (Şcoala ardeleană, de origine moscopolită).





Iulie 2011

8

Apariţia romanităţii orientale

Figura 1. Provinciile romane din sudul Dunării. Hartă din Allgemeiner historischer

Handatlas în 96 Karten mit erläuterndem text, Bielefeld, Velhagen & Klasing 1886, p.16

2

Parte a procesului de aculturaţie, etnogeneza

reprezintă un fenomen de lungă durată, developat la

scara istoriei, care declanşează apariţia unor noi

2Disponibil la http://www.maproom.org/00/08/index.php

http://www.maproom.org/00/08/index.php

http://www.maproom.org/00/08/index.php





Iulie 2011

9

popoare. În cazul de faţă, discuţia se referă laromanitatea oriental ă şi, implicit, la cea mai cunoscută

ramură a sa - românii. Acesta se distinge de restul

populaţiilor învecinate (sau de valurile migraționiste

venite în zonă) în special prin două elemente: limba de

conformaţie latină dimpreună cu administraţia ( cu

precădere armata) şi vectorul religios, creştin-ortodox.

Administraţia

Formarea romanităţii orientale a început odată

cu avansul influenţei romane pe Coasta Dalmată (la

Adriatica şi în Macedonia) şi înspre Marea Egee. Între

secolele III-II î .Hr., Imperiul Roman a pătruns în spaţiul

balcanic prin desăvârşirea protectoratului Iliriei (cucerită

la 12 î.Hr.) şi a ajuns într-un final la Dunăre după

includerea Macedoniei în imperiu (chiar mai înainte de

bătălia de la Pydna din 168 î.Hr.). Arealul în care

intensitatea romanizării a fost maximă este numit vatra

străromâna şi are ca axe linia Carpaţi – Morava - Vardar

şi Dunărea.

Astfel, după ce Daciei i s-a schimbat statusul în

provincie romană, romanizarea daco-geţilor 3 4 a început

3 Populaţia autohtonă ce se distingea prin apetenţa sa pentru agricultură şi păstorit

era ramura de la nord de Dunăre a tracilor, de pe teritoriul Daciei, care avea în centru

Carpaţii şi era limitată aproximativ de Dunăre (Istros conform surselor greceşti) şi cel





Iulie 2011

10

prin afluxul de armate imperiale în spaţiul balcanic(precum este el astăzi cunoscut), şi a avut loc în două

mari etape: tiparul av ansului civilizaţional , alături de cel

referitor la credinţă (creştinism). Imperiul Roman s-a

dovedit a fi o forţă civilizatoare prin implementarea unor

mijloace de şlefuire a celor mai importante zone ale

dimensiunii politice, economice şi sociale a pământurilor

cucerite: infrastructură, administraţie, armată, comerţ şi

structuri societale5. Între secolele III-IV d.Hr., ca urmare

a fuziunii dintre daci şi romani, au apărut proto-românii.

mai întinsă până la Haemus Mons (Munţii Balcani), până în sud – Moesia (Dobrogea –

zona cheie unde geţii au trăit şi interacţionat cu grecii antici – Pontus Euxinus (la

Marea Neagră) şi râul Nistru (Tyras conform surselor greceşti) la est. O serie întreagă

de aşezăminte dacice au fost înregistrate în zona dintre Nistru şi Bug (Hypanis) şi Tisa

la vest. Astfel, toate însumate corespund cu arealul României moderne şi cel al

Moldovei, precum şi părţi din Bulgaria, Serbia, Macedonia, Grecia, Ungaria şi Ucraina.

4 Istoricul Herodot a afirmat: „… but the Getae obstinately defending themselves,

were forthwith enslaved, notwithstanding that they are the noblest as well as the

most just of all the Thracian tribes”(Herodot, 1910a) and considered them as “ are

the most powerful people în the world, except, of course, the Indians; and if they had

one head, or were agreed among themselves, it is my belief that their match couldnot be found anywhere, and that they would very far surpass all other nations.”

(Herodot 1910b)

5 O serie întreagă de invenţii de natură tehnologică au fost aduse în această zonă, de

la tehnici de construcţie a drumurilor (pavaj, ciment, etc.), până la îmbunătăţirea

armamentului, a forţei navale, a instrumentelor medicale, a sistemelor de irigaţie sau

pur si simplu tehnici de urbanism. Puterea romană, adusă prin forţa armatei, a

construit oraşe fortificate, a ridicat aşezăminte (majoritatea pe vechile construcţii

greceşti) cu sisteme de încălzire termală sau apeducte. În plus, prin lăsarea la vatră a





Iulie 2011

11

Procesul de romanizare a fost unul de lungădurată (parcurgând secolele III-II î.Hr. până în secolul VII

d.Hr. şi un spațiu vast, de la Adriatică până la nordul

Munților Carpați, între Dunăre şi Marea Neagră) şi s-a

întins până la prăbuşirea liniei bizantine a Dunării în

secolul VII, adică până la stabilirea slavilor în Balcani,

perioadă în care protoromânii erau deja formaţi. După

căderea Imperiului Roman de Apus (285 d.Hr.) şi până în

secolul al VIII-lea, această populaţie a făcut faţă unei

serii de valuri de migranţi de origine slavă sau turcică.

Astfel, consolidarea poporului român s-a realizat pe

fondul asimilării de către romanitatea orientală a

respectivelor valuri succesive de migrații care au

modificat componenţa Europei vreme de aproape 1000

de ani. Pe scurt, acesta este modul în care poporul

român a fost creat , fiind principalul produs a ceea

istoricii numesc „romanitatea orientală” (cunoscuţi sub

numele de străromâni, protoromâni), prin confluenta

tracilor (traco-ilirilor) cu romanii6.

veteranilor şi căsătorirea acestora cu femeile localnice, procesul de romanizare a

început.

6 Romanitatea orientală a apărut ca urmare a intersectării a două grupări masive de

populație - tracii şi ilirii, o intersecţie marcată de contactele prelungite dintre cele

două societăţi şi culturi atât paşnice, cât şi de natură conflictuală. „Fricțiunea” dintre

aceste popoare cu densităţi istorice semnificative, şi mai cu seama între daci - ramura

nordică a tracilor şi romani, a fost de mare intensitate, Dacia lui Burebista ajungând





Iulie 2011

12

Figura 2. Dacia Romana. Sursa: Enciclopedia Dacică7

să fie principala amenințare pentru interesele romane pe aproape toată linia Dunării.

Odată înlăturat statul dac, procesele de aculturaţie s-au derulat cu nebănuită

anvergură, cuprinzând nu doar dimensiuni geografice sau sociale ale spaţiului, ci şi

profunzimea antropologică a etnonimului dac, ce avea sa devină prin această

fuziune.

7Sursa http://www.gk.ro/sarmizegetusa/civilizatia_daca/dacia_06.jpg

http://www.gk.ro/sarmizegetusa/civilizatia_daca/dacia_06.jpg








Iulie 2011

13

Creștinismul

Credinţele creştine au dominat arealul însă nu

prin adoptarea unei decizii politice, ci prin mijloace

apostolice directe (Sfântul Andrei şi Sfântul Pavel) în

secolul I d.Hr., fapt dovedit de mărturiile istorice

referitoare la prezenţa apostolilor (de pildă, cea de la

Origen, în 254 d.Hr.). Principalul centru de difuziune acreştinismului prin intermediul instituţiilor religioase -

episcopatele8

- a fost regiunea Dobrogei, în timp ce

vechile oraşe dunărene au fost cele care au oferit o serie

întreagă de mărturii ale martirajului9, până în momentul

8 „Episcopii se substituie, în Noric, autorităţii civile, dar şi în Moesia; de aici şi acea

înmulţire a lor, prin toate centrele, cât de mici. ... O ordine episcopală vine deci în

locul celei imperiale, şi, cum e vorba de o creaţiune populară, ea e latină, nu greacă,

şi în regiunile odată aşa de înfloritor elenică. … Episcopul reprezintă, de altfel, nu

numai o conducere religioasă, ci şi o formă de organizare populară ” (Iorga 1992, 93).

9 „Cercetătorul Nestor Vornicescu menţionează cronologic pătimirea pe pământul

stră-român a sfinţilor: Pasincrate şi Valentinian, martirizaţi la Durostorum, în sec. III;

martirizarea ostaşului Iuliu Veteranul, în acelaşi timp şi în aceeaşi cetate, unde au

pătimit şi sfinţii Nicandru şi Marcian (298) şi sfântul Isihic. În 304 este înregistrată

pătimirea preotului dac Montanus şi a soţiei sale Maxima, la Singidunum. În aceaepocă a arhipăstorit şi a pătimit la Sirmium sfântul episcop Irimeu, iar în

Axiopolis(Cernavodă) a pătimit sfântul Dasius. Interesante cu deosebire pentru viaţa

noastră spirituală şi monahală sunt pătimirile sfinţilor Epictet-care se crede că a fost

ieromonah-şi Astion monahul, pe la 290 în cetatea Halmiris. De asemenea, Nestor

Vornicescu aminteşte de vechiul episcopat de la Recidiva unde în 328 era episcopul

Ştefan şi de episcopatul Tomisului din a doua jumătate a secolului al IV-lea, condus

de episcopul Bretanion. Un alt episcop al Tomisului în circa 390 -407era Teotim.

Despre episcopia Tomisului se spune că a fost ridicată la rangul de mitropolie de

împăratul Atanasie I (491-518) şi avea sub jurisdicţie 14 episcopii:Anaxiopolis





Iulie 2011

14

în care credinţa creştină a fost în mod oficialrecunoscută în secolul al IV-lea10

.

Astfel, romanizarea a fost dublată de creștinarea

apostolică a Macedoniei, Greciei, Traciei şi Dobrogei (o

buna parte dintre coloniști şi militari fiind creştini) şi de

activitatea instituţională a puternicelor centre

ecleziastice stabilite pe linia Dunării şi, în special în

(Cernavodă), Capidava, Bifainos, Caupros; Nicomidia; Dessu, Salsovia, Halmiris,

Tropheum Traiani, Zeldipa, Dionzsopolis, Callatis, Histria, Constantiniana. Toate

aceste reşedinţe episcopale sunt citate în lucrarea Synekdemos a lui Hieracles. În

stânga Dunării, în părţile Buzăului de astăzi în anul 372 a pătimit şi suferit moarte

martirică Sfântul Sava numit şi Gotul. La Niculiţei în secolul IV au suferit martiriul

sfinţii: Zoticos, Atthalos, Kamasis şi Filippos. Au mai suferit martiriul Sfântul Emilian

la Durostorum, diaconul Donat la Singidunum iar fratele său geamăn Venust, la

Sirmium şi încă lista continuă. Şi unii şi alţii erau Daci şi prin ei apare destul de

evidentă continuitaea nemului în Dacia”. Vezi Prof. Elena Călugăru -Baciu

„ÎNCEPUTURILE CREŞTINISMULUI ÎN DACIA ŞI PROVINCIA ROMANĂ DACIA ÎN

SECOLELE I-V e.n.”, Congresul de protoistorie de la Lisabona, septembrie 2006,

disponibil la http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Inceputurile

%20crestinismului%20in%20Dacia%20romana%20de%20Elena%20Calugaru%20Baciu

.htm#_ftnref3

10 „În proloagele tipărite de Mitropolitul Dosoftei al Moldovei (1693) se spune:

<<Apostolului Andrei I-a revenit Bitinia şi Marea Neagră…,Ţarigradul, Tracia şiMacedonia şi sosind la Dunăre, ce I se zice Dobrogea, şi altele ce sunt pe Dunăre,

Tesalia şi acestea toate le-a umblat…>> Noi creștinii români avem Biserica de origine

apostolică întemeiată în primul secol, după înălţarea Mântuitorului nostru Iisus

Hristos la Cer. Noi suntem din început aici în Carpați şi la Gurile Dunării, pe când

ungurii au venit în Europa în sec lV, din Mongolia şi s-au creștinat în anul 950 de

Ştefan cel Sfânt; slavii au venit şi ei prin sec. Vll-Vlll din nord Asiei şi s-au creștinat mai

târziu - bulgarii, în anul 864, sârbii, în anul 868 şi rușii în anul 988… “. (Mihăescu,

2006)

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Inceputurile%20%20crestinismului%20in%20Dacia%20romana%20de%20Elena%20Calugaru%20Baciu.htm#_ftnref3











Iulie 2011

15

Dobrogea. Procesul creștinării s-a întins din prima jumătate a sec. I d.Hr. şi a continuat neîntrerupt până la

formarea străromânilor în sec. VI11. Fiind cel mai

puternic centru de difuziune instituţionalizată creştină,

Dobrogea a beneficiat timpuriu de un episcopat (la

Tomis), însa mărturii ale practicării creștinismului la

daco-romani avem şi în Oltenia şi Transilvania - chiar în

zona fostei frontiere nordice a Imperiului Roman

(Mediaș, Turda, Moigrad etc.), inclusiv după retragerea

legiunilor din regiune12

.

Creștinarea a fost, deci, un element de unitate al

arealul străromân şi ingredient esențial al etnogenezei

românești, explicând, în parte, rapida romanizare adaco-geților: aceeași cultură, aceeași formă de viață,

11 Vezi Prof. Elena Călugăru-Baciu „Începuturile Creştinismului În Dacia Şi Provincia

Romană Dacia În Secolele I-V E.N.”, Congresul de protoistorie de la Lisabona,

septembrie 2006, disponibil la http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-

AGERO/ISTORIE/Inceputurile%20cr estinismului%20in%20Dacia%20romana%20de%

20Elena%20Calugaru%20Baciu.htm#_ftnref3

12 ,,Este sigur că au existat creştini în Dacia şi înainte de părăsirea ei. Creştinismul

avea, în momentul când s-au retras legiunile pe malul drept al Dunării, o vechime de

aproape două secole şi jumătate; el pătrunsese î n toate centrele mai importante ale

Imperiului roman, între altele şi în Peninsula Balcanică. Aşadar nu este deloc exclus

ca printre coloniştii aduşi de Traian să fi fost şi creştini. De asemenea, ei puteau fi şi

în rândurile trupelor care stătuseră mai î nainte în răsărit şi care-şi aveau acum

garnizoana în Dacia (Giurescu 1973, 116)

http://www.agero-stuttgart.de/REVISTA-AGERO/ISTORIE/Inceputurile%20cr%20estinismului%20in%20Dacia%20romana%20de%25%2020Elena%20Calugaru%20Baciu.htm#_ftnref3











Iulie 2011

16

același sânge cu al tracilor din sud supuși romanizării cupeste un secol mai devreme (cf. Emil T î rcomnicu)

13.

Implicațiile formării poporului român simultană

cu creştinarea sa au fost majore în ceea ce privește

caracterul vieții sociale, conduita politică şi în raport cu

capacitatea de supraviețuire şi de asimilare a valul

migrator ce a izbit cu violenţă regiunea vreme îndelungată (sec. III-XII). Așa de pildă, viața socială

românească a fost dintotdeauna centrată în jurul

obștilor şi a democrațiilor țărănești, iar activitatea

politică nu a urmărit încorporarea de noi populații şi

teritorii, ca în cazul imperiilor de substituție vecine,

bulgar şi maghiar. În același timp, fuziunea dintreaspectele profane ale vieții sociale, mediul natural şi

credință au dus la apariţia unei formule mentale unice,

numita de către Mircea Eliade creștinism cosmic.

13 Faptul că 90 la suta din cuvintele cuprinse în Tatăl Nostru sunt latine, atesta că

poporul român se formase în cadrele sale esențiale (ca popor proto- sau străromân)

până în sec. VI (la venirea slavilor) şi, în același timp, arată credința creștină ca

element de neseparat a identităţii românești. Cf. „Istoria Bisericii Ortodoxe Române”,

disponibil la http://www.patriarhia.ro/Istoric/Istoric.html

http://www.patriarhia.ro/Istoric/Istoric.html








Iulie 2011

17

Perspectiva cartografică

Figura 3, 4 Gruparea romanității orientale. Arealul de formare Figura 4 Gruparea romanității orientale. Arealul de formare

și etnogeneză. Sec. II î.Hr. – X d.Hr. *Baltasiu, Țîrcomnicu, 2009+ și etnogeneză. Expansiunea romană *Baltasiu, Țîrcomnicu, 2009+





Iulie 2011

18

Figura 5 Procesul de creștinare apostolică *Baltasiu, Țîrcomnicu, 2009+ Figura 6 Procesul de creștinare apostolică și expansiunea romană

[Baltasiu, Țîrcomnicu, 2009+





Iulie 2011

19

Figura 7 Vatra străromână *Baltasiu, Țîrcomnicu, 2009+ Figura 8 Axele etnogenezei *Baltasiu, Țîrcomnicu, 2009+





Iulie 2011

20

Diviziunea şi impactul migraţiilor slave

Începând cu secolul al VI-lea, aşa numita

romanitate oriental ă a fost divizată în două mari ramuri ,

fiecare având evoluţii diferite dar conexe de-a lungul

istoriei: daco-românii (la nord de munții Balcani) şi

macedo-românii (aromâni şi meglenoromâni la sud de

munții Balcani, cărora li se adaugă şi ramura istro-românilor aflaţi în peninsula Istria). Separarea a fost

cauzată de aşezarea slavilor pe axa Dunării , care a fost

urmată de răspândirea romanităţii orientale dincolo de

linia Nistrului în nord-est, Marea Neagră în est şi Coasta

Adriatică în sud-vest, fiind centrată de Carpaţi.

„Invazia slavilor a avut, desigur, efecte mai importante: a

determinat pătrunderea în vorbirea populaţiilor romanice sau

romanizate din Dacia şi Moesia a unui întreg vocabular

profesional şi administrativ, a modificat profund, conform uzului

lor, toponimia regiunilor ocupate. În plus, a dislocat masa

populaţiei romanice – ceea ce este de fapt esenţial -, împingând

anumite elemente spre sud-vest şi altele spre nord-estul

Peninsulei Balcanice; infiltrarea triburilor slave a deplasat, aşadar,

nucleul romanităţii orientale din care au apărut diferite ramuri alepoporului român, la nord de Dunăre şi de Carpaţi. Izvoarele

istorice nu menţionează această deplasare decât atunci când ea

se manifestă – ca în secolul al VII-lea sau în al IX-lea – prin migrări

masive, care nu puteau trece neobservate de contemporani; în

restul timpului însă, cancelariile şi cronicarii s-au ocupat numai de

stăpânitorii regiunii, slavi sau turci, fără să se intereseze de masa

populaţiilor supuse dominaţiei lor …” (Brătianu 1993, 153).





Iulie 2011

21

După o presiune de mai bine de 20 de ani, în anul602, principala frontieră bizantină din Europa - linia

Dunării - se prăbușește sub loviturile avarilor şi slavilor

(unele cetăţi rezistă totuși până la 680) şi odată cu ea,

civilizația urbana de pe ambele maluri ale Dunării

(distrusă ca urmare a atacurilor directe sau din pricina

dezorganizării vieții sociale şi economice). Dacă avarii

vor dispărea din istorie undeva, prin secolul IX, slavii se

vor stabili definitiv în Peninsula Balcanică. De acest

eveniment se leagă şi primele consemnări ale existenţei

limbii străromâne: în cursul retragerii, cronicile bizantine

menționează vorbele unui soldat – „Torna, torna, fratre”

(586-587).

Teritoriul ţintit de valurile de migranţi a fost

numit România în ideea delimitării de pământurile

barbarilor, fiind recunoscut ca atare, ca un ţinut prosper

şi liniştit14:

„în secolul al VI-lea, într-o inscripţie din Sirmium de prin anul 580,

săpată în greacă de un soldat sau de un lucrător care nu ştia binelimba, se cere ajutorul Domnului ca să apere de invazia avarilor

Romania. Incontestabil că aici noţiunea de Romania apare în

opoziţie cu teritoriul ocupat de barbari, noţiune ce se formează în

întreaga lume latină în secolul al IV-lea şi a dăinuit, pe cât se pare,

mai mult în imperiul răsăritean, singurul la vremea aceea în care

14 Vezi Puşcariu, 1937





Iulie 2011

22

se mai menţinea, după prăbuşirea Occidentului, ideea de stat şi

de graniţă” (Brătianu 1993, 86).

Ruptura axului Dunării, deşi majoră, nu a fost una

definitivă. Până în secolul X, când s-a încheiat procesul

de formare a poporului român, comunicația peste

Dunăre dintre români nu a fost întreruptă semnificativ.

Şi chiar şi după aceea, în perioada Imperiului româno-

bulgar al Asăneştilor (sec. XII-XIII), Dunărea a constituit o

punte, nu o frontieră. Una dintre posibilele explicații ale

persistenţei legăturilor dintre populațiile românești de

pe malurile Dunării şi, implicit, a neîntreruperii

etnogenezei peste fluviu timp trei sute de ani după

aşezarea slavilor şi bulgarilor ar putea fi şi aceea

conform căreia slavo-bulgarii şi românii au fost adesea

aliați în raporturile cu Imperiul Bizantin din Evul Mediu

timpuriu, fapt ce le-a cultivat un tip de relaţii sociale,

economice, politice şi culturale.

Cu toate acestea, migrația slavo-bulgarilor nu a

rămas fără urmări. Principala consecință a stabilirii slavo-bulgarilor în Balcani a constat în fragmentarea maselor

românești din sudul Dunării : unii au ales să se retragă

înspre munți, în timp ce alţii au coborât în sud, înspre

Pind, Epir şi Tesalia, regiuni întinse pe care ajung sa le

domine în sec. XII-XIII. Astfel, românii au fost la cârma

Munților Peninsulei Balcanice în Evul Mediu, în timp ce





Iulie 2011

23

slavii controlau spaţiile deschise, precum câmpiile. Totdin secolul XIII s-a putut înregistra dispariția primei

grupări românești majore – aici ne referim la românii din

Munții Balcani (Haemus) care, odată cu lichidarea

îndrăzneţului proiectului politic al Imperiului Asăneştilor,

se pierd în negura istoriei. Probabil că efortul de a ridica

un stat imperial de imitație bizantină a fost prea mult

pentru resursele lor de civilizație, chiar dacă au fost

susținuți de demografia mai consistenta a slavo-

bulgarilor - care însă nu aveau nici o tradiție de civilizație

la momentul sosirii lor în Balcani. George Murnu

înaintează o ipoteză conform căreia acești români au

dispărut pur şi simplu în masa slavă sau/şi s-a retras

peste Dunăre, la frații din Nord, odată cu turmele lor,

după ce structura statală şi-a epuizat potențialul de

dezvoltare.

„Ființa internă şi externă a națiunii române era deplin

concretizată, când - înainte de secolul al X-lea - împrejurări,

nedeslușite încă bine de istorie, au despicat masele ei centrale în

trei diferite grupări şi le-au făcut a-şi căuta pe plaiurile cele mai înalte fortificate de natură adăpost şi mântuire.

Pe lângă cei din văile şi podișurile Carpaților, găsim, din secolul al

X-lea încoace, o populație deasă de români răspândită şi în

masivul Munților Balcanici şi Pind. În afara de aceștia mai erau şi

alte enclave sau insule mai mari sau mai mici şi, am putea zice,

mai că nu erau plaiuri şi locuri de păşuni pentru turme în

Peninsula Balcanică unde să nu fi fost cătune de ale românilor ...”

(Murnu 1984, 187)





Iulie 2011

24

Masiva migrație a slavilor din secolul al VI-lea amarcat definitiv spațiul romanității orientale. Acest lucru

a fost realizat nu numai prin violenţa invaziei15, cât mai

ales prin stabilirea pe un areal geografic foarte întins16 a

unei populații suficient de masive pentru a pune în

dificultate însuşi Imperiul Romano – Bizantin, care a avut

capacitatea şi forţa de a rescrie compoziția etnică a

regiunii.

În prima fază, virulenţa impactului masei slave a

fost dată şi de cumularea acesteia cu elemente avare,

momente s-au înregistrat distrugeri ale unor orașe de pe

linia Dunării. Poate unul dintre cele mai cunoscute din

Dobrogea a fost Tropaeum Traiani (Adamclisi), înultimele decenii ale anilor 500. Alianța slavilor cu avarii

ajunge chiar să amenințe Constantinopolul în 626

(împreuna cu gepizii şi perșii).

În următorul secol, apare o noua migrație, aceea

a bulgarilor, care vor pune stăpânire peste cea mai mare

parte a maselor slave de la Sud de Dunăre şi se voramesteca cu aceștia, generând în următoarele doua-trei

secole poporul protobulgar. Slavo-bulgarii vor trai

15 Cele mai violente migrații au fost cele hunice din sec. IV

16 De la stepele din Nordul Marii Negre până în Alpii Dinarici şi Tesalia





Iulie 2011

25

aproape constant în stare de război cu Bizanțul şi, înacelași timp, vor avea relații de bună vecinătate şi chiar

de cooperare cu românii în multe situații. Se pare ca

factorul de coalizare al celor doua etnii a fost rezistenţă

în fata Imperiului bizantin, devenit stat de exploatare

fiscală, în special în ultima sa perioadă de existenţă. Pe

de alta parte, ori de câte ori împărații bizantini au fost

dispuși sa le recunoască drepturile şi „originile romane”,

românii balcanici au furnizat contingente substanțiale

armatelor bizantine. O serie de cercetători ai problemei

romanității orientale (Murnu, Capidan) au plecat de la

aceste premise atunci când analizează structurile statale

românești, sau cu conținut românesc şi bulgar de la

Sudul Dunării.

Trebuie subliniat faptul că slavii s-au interpus ca

masă în corpul romanității orientale pe axa Dunării în

momentul în care poporul străromân era deja format.

Cu excepția momentelor de război şi a tulburărilor

extinse de pe linia Dunării ce au urmat secolului VI,

comunicația între cele doua maluri ale Dunării nu a

încetat, şi, implicit, nici conexiunile dintre populațiile

romanice de pe ambele maluri ale Dunării. Murnu

stabilește fracturarea definitivă a masei românești în

secolul X, moment în care apare separarea lingvistica

între românii din Nordul Dunării şi cei de la Sud, exact în





Iulie 2011

26

secolul în care lingviștii stabilesc încheiata formareapoporului român.

Între secolele VI şi X, procesul de formare a

românilor a cuprins asimilarea treptată a masei slave din

Câmpia Româna şi din Podișul Transilvan, concomitent

cu procese similare, dar de mai mică amploare la Sudul

Dunării, în special în Câmpia Tesaliei, care devine centrulprimei formațiuni statale românești (Vlahia Mare -

înainte de sec. X). Recuperarea teritoriilor de câmpie

ocupate de slavi la Sud de Dunăre a fost facilitată şi de

devastarea etnică pe care au suferit-o bulgarii în special

în urma luptelor cu Vasile al II-lea Bulgaroctonul (care

până la 1018 lichidează primul Imperiu bulgar şi o partedin populația slavo-bulgară). Pe lângă „revenirea” în

câmpia Tesaliei, românitatea din Balcani recuperează

până în secolul XI arealul macedonean şi bulgar, așa

încât Vasile al II-lea este de acord sa înființeze pentru ei

o administrație bisericeasca autonoma, dependenta de

Ohrid (Macedonia):

„Spre a înțelege mai bine acest fenomen care astăzi, în urma

înrâuririlor din afară şi a miopiei oamenilor de stat, începe de a

deveni un paradox, trebuie sa accentuam un lucru foarte puțin pus

în evidenţă: extensiunea şi valoarea acestei vechi populații

românești din Peninsula Balcanică. Ea nu forma numai niște oaze

sau enclave mici şi răzlețe - cum s-ar presupune la un popor prin

excelenta "nomad", termen conceput de obicei în sensul actual





Iulie 2011

27

diminutiv sau peiorativ -, ci şi grupări de mase impunătoare foarte

conservatoare şi organizate, cărora nu le-a lipsit decât un mediu

geografic mai priitor pentru a se închega în organisme de-sine-

stătătoare, așa cum s-a întâmplat mai târziu dincoace de Dunăre.

Potențialitatea aceasta e pentru istorie, astăzi, incontestabilă în ce

privește pe vlahii din nordul Greciei (impropriu numiți

macedoromâni) şi îndeosebi pe cei din munții Bulgariei de răsărit.

Masele lor se prelungeau mai departe spre nord-vestul peninsulei,

dincolo de Balcanii apuseni, adică pe toata întinderea de vest a

Bulgariei, după sensul conținut în expresia hrisovului dat de VasileBulgaroctonul în anul 1019: vlahii așezați peste cuprinsul Bulgariei

... care, după cum ni se spune cu acel prilej, aveau înlăuntrul acestui

teritoriu o autoritate proprie bisericeasca, o episcopie românească

dependentă de patriarhia din Ohrida, ceea ce implica şi o existenţă

proprie teritoriala națională suficient de circumscrisă, unde era

exclusă orice imixtiune de jurisdicție ierarhică eterogenă. ...

[Aceasta populație românească+ avea de bună seamă o greutate

precumpănitoare în determinarea echilibrului dintre cele doua statemari rivale, cel bizantin şi bulgar, care dețineau cea mai mare parte

din suprafața peninsulei" (Murnu 1984, 164).

Așadar, primei reacții de retragere în munți, în

fata masivei migrații slave, îi urmează un proces de

expansiune. La Nordul Dunării, recuperarea zonei

intracarpatice şi a Câmpiei Române de către masa

românească a fost un succes permanent, în timp ce la

Sud de Dunăre, fenomenul a fost mai fragil: din secolul

XIII românii din Bulgaria, care au constituit principalul

factor de voință statală al Imperiului Asăneştilor, dispar

aproape în totalitate, parte în masa bulgaro-slavă, parte

spre Nordul Dunării şi cel mai probabil, spre Pind. Pindul





Iulie 2011

28

şi Tesalia vor rămâne, însă, până la împărțirea Balcanilor între actualele state (1913), centre românești

semnificative, având chiar viața statală autonom-

independenta în tot Evul Mediu.

Impactul maselor slave asupra Imperiului

Romano-bizantin, în particular, şi asupra romanității

orientale a fost determinant pentru destinul istoric altuturor popoarelor implicate în acest proces.

Frontiera romano-bizantină a Dunării se prăbușește începând cu anul

602, ca sistem organizat de hotar, unele puncte de rezistenta fortificate

de pe fluviu şi de pe litoralul dobrogean rezistând până la sfârșitul

secolului VII.

Axa Dunării, până atunci coloana vertebrala a romanității orientale este

acoperita cu mase slave, iar câmpiile cele mai importante, atât de laNordul Dunării cât şi de la Sudul Dunării, sunt ocupate de slavi.

Sedentarizarea rapidă a maselor slave şi ocupația lor predominant

agricolă a permis acestora sa se interpună permanent între cele două

populații romanice de la Nord - respectiv, Sud de Dunăre, separându-le,

ulterior, definitiv.

Romanitatea orientală, devenita românitate odată cu asimilarea

elementelor slave, se separa în trei grupuri relativ compacte începând

cu secolul al X-lea (Murnu): daco-românii - la Nordul Dunării, românii din Munții Balcani (Haemus - cu elemente care astăzi sunt numite vlahi

în Bulgaria şi Serbia) şi cei din Pind (parte a ceea ce azi numim aromâni).

Restul românilor trăiau mai mult sau mai puțin răsfirați pe culmile şi pe

văile munților de-a lungul Peninsulei, până în Istria, lângă Italia.

Grecii din Tracia de Sud, Macedonia sudică şi Tesalia au fost împinși de

slavi în zona de coastă şi în Corint, devenind populație cu importanţă

economică şi demografică marginală în actualul teritoriu deținut de

Grecia pentru o bună perioadă. Când, la sfârșitul secolului XVIII,





Iulie 2011

29

Moscopole avea peste 60 000 de locuitori, fiind centrul românismului

din Balcani17

şi unul dintre pilonii comerțului pe uscat din Imperiul

Otoman, centrul elenismului, Atena, avea aproximativ 12000 de

locuitori şi o însemnătate economica minoră. Grecii vor începe sa

revendice actualul teritoriu pe formula administrației bizantine

începând cu revenirea Imperiului bizantin în Balcani după sec. XIII, apoi

pe calapodul administrației fanariote din timpul Imperiului Otoman

(sec. XVI-XIX), şi, din epoca modernă (sec. XVIII-XIX), cu sprijinul

necondiționat al unei bune părți din elita aromânilor din Pind şi Epir.

Așa de pildă, prima proclamație pentru independenţa Greciei a fostscrisă de poetul de origine aromână Riga Velestini, originar din satul

Velesteni din Tesalia, pe numele adevărat Riga Tursina, fost secretar al

lui Alexandru Ipsilanti (1782), caimacan al lui Al. Mavrogheni (1786-

1791) şi prieten al lui Grigore Brâncoveanu (cf. Emil Tîrcomnicu).

Cu timpul, românitatea sudică pierde în competiția cu masele slave şi se

retrage permanent în zona muntoasă, mai puțin în Tesalia şi în unele

centre din Macedonia unde ocupă o bună poziție economică şi socială

inclusiv în zonele de șes, până spre finalul secolului al XIX-lea. Pe ansamblu, între slavi şi români a funcționat o relație de coabitare-

colaborare politică orientată împotriva administrației fiscale bizantine şi

de diviziune a muncii în plan economic: românii au dominat comerțul,

tranzacțiile financiare, păstoritul şi meșteșugurile, în timp ce slavii s-au

ocupat în special cu agricultura.

17 Avea 14 bresle de meşteşugari, 40 biserici, o tipografie, o bibliotecă şi o

universitate. Însă această dezvoltare a fost stopată de o serie de atacuri (1760-1790)

ale armatei otomane, condusă de Mehmet Paşa şi Ali Paşa, care au jefuit şi ars

oraşul, românii fiind fie ucişi, fie obligaţi să se refugieze. Cei care au scăpat au reușit

prin fuga în Ţările Române, Transilvania, Austria şi Ungaria.





Iulie 2011

30

Perspectiva cartografică

Figura 9 Migrația slavilor în sec. VI *Baltasiu, Țîrcomnicu, 2009+ Figura 10 Migrația slavilor în sec. VI *Baltasiu, Țîrcomnicu, 2009+





Iulie 2011

31

Figura 11 Expansiunea slavilor în sec. VI *Baltasiu, Țîrcomnicu, 2009+ Figura 12 Retragerea românilor în zonele muntoase *Baltasiu, Țîrcomnicu, 2009+





Iulie 2011

32

Figura 13 Dominația câmpiilor de către slavi *Baltasiu, Țîrcomnicu, 2009+ Figura 14 Până în sec. X, românii se separă în 3 grupuri principale (din nordulDunării, din Munții Balcani, din Munții Pindului) *Baltasiu, Țîrcomnicu, 2009+





Iulie 2011

33

Figura 15 Cele 3 grupuri principale de români *Baltasiu, Țîrcomnicu, 2009+ Figura 16 Principalele așezări românești din Balcanii de Nord din Evul mediu

*Baltasiu, Țîrcomnicu, 2009+





Iulie 2011

34

Continuarea fenomenului de risipire

După valurile de migraţii (sec. III-X) şi eliminarea

centrului Moscopole (la finele secolului al XVIII-lea), a

treia etapă importantă a risipirii romanităţii orientale18

se poate identifica începând cu a doua parte a secolului

al XIX-lea, atunci când Grecia încorporează Tesalia(1881), proces care culminează cu împărțirea

Macedoniei şi Traciei în 1913. Astfel, românii pierd

poziția dominantă în oraşe. Fenomenul este corelat cu

pierderea marilor proprietăţi agrare (în special a

păşunilor) care susțineau afacerile urbane în favoarea

grecilor, sârbilor, bulgarilor. În acest fel, marile centre

urbane precum Monastir (Bitola), Salonic (Saruna) şi

Larisa (în Tesalia) capătă caracter predominant slav sau

grecesc începând cu secolul al XX-lea, marcând o nouă

restrângere a etnosului românesc.

18Ce-a de-a 4a etapă semnificativă a fost cea a comunismului. În prezent, arealul

răspândirii romanităţii orientale este mult diminuat atât la Est de Nistru cât şi la Tisa

şi la Sud de Dunăre, lucru realizat şi cu suportul activ al Uniunii Sovietice care nu a

tolerat existenţa unor mase compacte românești, pe care le-a deportat în masă în

timpul războiului şi după. În continuare elementul românesc are grave dificultăţi de

afirmare la nivelul celor mai elementare drepturi, iar în state ca R. Moldova şi

Ucraina, etnicii români sunt artificiali împărţiţi în „moldoveni” şi „români”. În Ungaria

s-au înregistrat diminuări etnice de intensităţi de neimaginat pentru statele civilizate,

în nici patruzeci de ani, numărul românilor din Câmpia Tisei înjumătăţindu-se.





Iulie 2011

35

Efectele disoluției economice asupra

potențialului etnic românesc au fost amplificate şi de

implicarea entuziastă a unei bune părți din elita

aromână în mișcarea de eliberare a Greciei - fenomen

care a contribuit puternic la dizolvarea idealurilor lor în

Megalo-ideea greacă (mitul Greciei Mari). Această idee,

la scală mai largă, a fost argumentată prin intermediul

teoriei poporului ferment a lui Constantin Papanace19

.

Astfel, singura concentrare româneasca din Balcani care

a rezistat peste veacuri până în zilele noastre este cea

din Pind.

„Aromânii prezintă o problemă foarte importantă și foarte

interesantă nu numai pentru poporul nostru, ci și pentru toate

popoarele balcanice. Kanitz a remarcat deja foarte just că ei sunt

unul din elementele culturale cele mai importante din Peninsula

Balcanică. Familiile lor au dat oamenii cei mai dotați nu numai la

noi, dar și la bulgari, la români și la albanezi. Printre popoarele

balcanice, au fost balcanici în cel mai înalt grad. Au dat oameni care

s-au devotat totodată tuturor grupelor creștine din Peninsula

Balcanică. Nu există nici măcar un singur grup de la care ei să nu

merite recunoștință. Dând cu generozitate tuturor, ei s-au dizolvat.

Influența lor este foarte mare, dar totuși foarte diferită asupra

fiecărui grup etnic. De asemenea rolul lor este diferit printre slavi,

români și albanezi. Au făcut mult pentru unitatea culturală a

19

http://www.proiectavdhela.ro/pdf/constantin_papanace_fermentul_aroman _în_sud

_estul_european.pdf

http://www.proiectavdhela.ro/pdf/constantin_papanace_fermentul_aroman_in_sud_estul_european.pdf










Iulie 2011

36

Peninsulei Balcanice. Și savanții, în Balcani, vor avea datoria să

studieze marea lor inf luență în viața politică, economică, științifică,

literară și artistică a fiecărui grup etnic”20.

III. Astăzi. Principalele comunități

aromânești

Dintre cele trei ramuri ale romanităţii sud-

dunărene (a macedo-românilor), istroromânii şi meglenoromânii sunt pe cale de dispariție, numărul lor

fiind de câteva mii de persoane în prezent. Croația nu

recunoaște dreptul la educaţie î n limba maternă a

istroromânilor, pecetluindu-le destinul, Bulgaria abia

daca recunoaște că românofonii din Vidin sunt minoritari

români şi cu atât mai puțin că ar avea şi macedo-români,iar Grecia nu recunoaște pe români ca minoritate,

singura concesie fiind teoria conform căreia latinofonii

din Grecia sunt greci latinizați, care, prin tradiție, se

numesc vlahi. De altfel, Grecia are cea mai consistentă

politică de atragere î n conceptul său politic privind

minoritățile din Balcani, dincolo de frontierele sale, înspecial î n Albania şi Macedonia.

În prezent, comunitatea macedoromână

parcurge un moment destul greu, de stagnare, sau, mai

20Dr. D.I. Popovici (Universitatea din Belgrad) apud Th. Capidan, Macedo-Românii,

București, 1924, p. 178





Iulie 2011

37

mult, de restrângere. Principala problemă ce rezidă pe

termen lung este educația preșcolară şi școlară care,după 1944, se face î n limba statelor pe teritoriile cărora

trăiesc. Tot mai puține persoane care se declara

aromâni, născute după 1944, vorbesc î n prezent

dialectul aromân.

Cea de a doua problemă este de tip politic şi se

referă la străduința unor state din Balcani de a impune

ideea că macedoromânii constituie o minoritate etnică

de sine stătătoare î n ansamblul romanității, fără legături

speciale cu masa româneasca propriu-zisă. Din

nefericire, această idee, nefiind tratata cu suficienta

fermitate de către autoritățile romane (legale, politice

sau intelectuale), a prins suficiente rădăcini şi î nRomania, unde, pe bani publici, se duce o campanie

sistematică de inoculare în mentalul colectiv a diferenţei

în termeni de popor dintre români şi aromâni. De altfel,

autoritățile şi media din Romania nu au manifestat

suficientă preocupare pentru ca publicul din Romania sa

conștientizeze ideea că Romania, ca şi Ungaria, are omasă importantă a comunităţii sale peste granițe, că o

bună parte a acesteia, î n special din ţările

înconjurătoare, este î ntr-un puternic proces de erodare,

că nu se bucură de drepturi elementare, nicidecum de

reprezentare politică şi cu atât mai puțin de susținere

financiară sau de participare la guvernare.





Iulie 2011

38

În Macedonia, unde minoritățile au printre cele

mai largi drepturi, aromânii sunt reprezentați în Parlament, recunoscuţi ca element activ implicat în

crearea statului macedonean, însă drepturile lor

culturale sunt foarte limitate. Cei doi factori esențiali ai

păstrării identităţii: învăţământul şi limba liturghiei dacă

există, sunt foarte restrânse. Învăţământul în limba

proprie este limitat la câteva şcoli (sub zece) şi, acolo,

este opțional şi redus la câteva ore, iar bisericile din

interiorul comunităţilor aromâne î ncă nu au dreptul la

liturghie în limba română sau în dialectul aromân, în

ciuda nenumăratelor cereri făcute în acest sens atât de

comunitatea locală cat şi de statul român. Situația este

explicată prin disensiunile dintre Episcopia Ohridului,

Biserica Sârba şi Patriarhia de la Constantinopol.

În prezent, mai trăiesc în prezent circa 180 000

de aromâni, dar vorbitori ai dialectului aromân mai sunt

doar cca. 30 000 de oameni. Aceasta faţă de anul 1945,

când numărul acestora era de 400 000. Așa de pildă, la

Skopje, unde se află cea mai mare concentrare dearomâni, nu există decât două şcoli unde se predă

facultativ limba română, doua ore pe săptămână. În

toata Macedonia, în anul 2001 de pildă, existau doar

patru şcoli gimnaziale în care se preda doar facultativ

limba română.





Iulie 2011

39

Conform datelor obţinute pe teren (interviuri cu

reprezentanți ai statului român în tarile respective şi culideri locali aromâni etc.), pana la 1913 românii au

dominat economia regiunii, având cea mai mare

pondere în conducerea băncilor, a afacerilor comerciale.

Centrul economic al Macedoniei era Scopie (Skopje –

actualmente capitala Fostei Republici Iugoslave a

Macedoniei). Mărturie stă şi faptul ca astăzi, după doua

războaie mondiale, după 50 de ani comunism şi 10 de

război civil, circa 10% dintre proprietățile din Skopje sunt

deținute de etnici aromâni, iar o buna parte dintre

afacerile prospere (hoteliere şi comerciale ) sunt î ncă

deținute de aromâni. Deși Maica Tereza este aromânca

(Gondgea Boiagiu), aromânii nu au biserică, iar liturghia

se ţine în limba greacă sau macedoneană. Ultima

biserică aromânească a fost distrusă de marele cutremur

din 1963 (deși Romania a avut o contribuție importantă

la reconstrucția orașului Skopje).

Un alt centru important al românității a fost

orașul Bitola, unde astăzi, elementul viu aromânesc esteaproape absent. Au mai rămas pietrele funerare,

elemente de arhitectură şi foste instituții care amintesc

de aromâni şi de legăturile lor cu Romania.





Iulie 2011

40

Comunitatea aromânească din Bitola, pe lângă

biserici, era suficient de activă şi de numeroasă să sebucure de existenţa unui liceu românesc, susținut de

către statul român, inclusiv cu profesori. Î n zilele

noastre, situația juridica actuală a liceului este î ncă

tulbure, î ntrucât autoritățile declară că documentele

care atestă proprietatea statului român asupra clădirii

au fost pierdute de către autoritățile de la Belgrad în

perioada comunistă.

Figura 17 Liceul românesc din Bitola. Primul înfiinţat în Balcani în 1880 şi finanţat de statulromân până în 1916. Astăzi ţine locul unei şcoli primare cu predare în limba macedoneană





Iulie 2011

41

Figura 18 Mormântul lui Apostol Mărgărit, Bitola

Bitola se află în prelungirea arealului aromânesc

cu centrul la Ohrid, pe malul lacului cu același nume.

Dacă Bitola a fost în primul rând un centru comercial,

Ohridul a fost centrul religios pentru românitatea din

zonă. Cei mai mulți aromâni din Macedonia se află pe

linia localităților Struga-Ohrid-Bitola, pe un perimetru de

aproximativ 60 kilometri pătrați.





Iulie 2011

42

Figura 19 Casa lui Constantin Belimace din Bitola

Figura 20 Biserica „Sf. Dimitrie” din Bitola (zidită de comunitatea aromânească la 1830)





Iulie 2011

43

Figura 21 Lacul Ohrid, împărțit de Albania și Macedonia

De altfel, Ohrid are o serie î ntreagă de biserici,

mânăstiri şi catedrale bizantine, anterioare stabilizării

slavilor şi bulgarilor în regiune. Mai mult, în secolul al XI-lea, probabil pentru a contracara ofensiva bulgară

asupra Macedoniei, Vasile al II-lea Bulgaroctonul are

grija ca românii să aibă o oarecare autonomie

bisericească, trecând toți vlahii din Macedonia sub

jurisdicția mitropoliei din Ohrid, unde românii aveau o

episcopie a lor.





Iulie 2011

44

Figura 22 Biserica de lângă cetatea Ohrid

Aromânii din Ohrid sunt prosperi oameni de

afaceri şi dețin poziții importante în conducerea

orașului. Majoritatea copiilor lor au studiat sau studiază

în Romania, ca bursieri ai statului român, sau prin

resurse proprii.

În aceeași regiune din Macedonia se afla o

constelație de sate, acum parțial părăsite, care conservă

o arhitectura cu totul deosebită. Cel mai important

dintre ele se numește Malovişte care, în secolele XVIII-

XIX, avea o infrastructură cvasi-urbană, casele fiind





Iulie 2011

45

construite din piatra şi fier forjat, având drumurile

pavate, apa curenta şi canalizare, beneficiind de obiserica monumentală. Malovişte a decăzut puternic

odată cu primul război mondial, când linia frontului a

trecut prin apropierea satului şi după conflagrație, când

Iugoslavia a refuzat sa mai acorde drepturi importante

aromânilor.

Figura 23 Strada principală din Maloviște

O alta regiune importantă pentru românitatea

balcanică ca şi pentru istoria macedonenilor este

Cruşeva (circa 10000 locuitori), în zona centrală a





Iulie 2011

46

Macedoniei. Aceasta a fost, la 1903, prima regiune din

Macedonia care şi-a declarat independenţa faţă deImperiul Otoman, proclamând Republica de la Cruşeva.

Deși nu a durat decât câteva zile, revolta aromânilor şi

macedonenilor a marcat începutul mişcării de eliberare

a popoarelor din regiune în secolul XX. Mișcarea de

eliberare din 1903 a fost condusa de un aromân: Pitu

Guli. Interesant este că, deşi are piatra funerară şi

monument marcat de statul macedonean, nu se

pomenește nicăieri originea etnică a eroului şi nici de

frăţia de arme dintre cele două comunităţi - aromână şi

macedoneană.

Figura 24. Statuia lui Pitu Guli, Crușeva





Iulie 2011

47

În Albania este una din cele mai mari concentrări

macedo-române după Grecia. În Grecia, nefiindrecunoscuți ca minoritate (sunt considerați greci

latinizați), autoritățile statului român nu s-au putut

implica după 1990 în reluarea legăturilor coerente cu

minoritatea aromână de acolo, deși numărul lor este cel

mai mare (peste 500 000 de oameni), iar rețeaua școlară

interbelică susținută de statul român a fost cea mai

dezvoltată (aproape în fiecare sat din Tesalia, Epir şi

Macedonia greacă, statul român a subvenționat o

școală, a trimis profesori şi preoți etc.).

Populația aromână din Albania se ridică, așadar,

la circa 400 000 de oameni, dar vorbitori ai dialectului

mai sunt circa 100 000 de oameni. Restul sunt în curs deasimilare, prin grecizare şi albanizare. Aromânii nu au

reprezentare în Parlamentul albanez, aceasta în timp ce

minoritatea greacă, de circa 50 000 de oameni are partid

reprezentat în parlament şi reţea școlară susținută din

fonduri publice şi de către statul grec, la toate nivelurile

de învăţământ.

Deși în perioada interbelică, după Grecia, Albania

a avut cea mai extinsă rețea școlară şi bisericească

susținută de statul român, în prezent acesta nu a reușit

decât subvenționarea a două şcoli, nici una în Tirana, la

Corcea ( î ntr-o anexa a Bisericii vechi) şi la Deviaca ( în





Iulie 2011

48

sud). La Deviaca, cu sprijin din România, comunitatea

locală a reușit să deschidă unica grădiniță din regiune cupredare în dialect. În prezent, aceștia sunt recunoscuți

doar ca minoritate lingvistică , invocându-se lipsa unui

stat înrudit. În consecință, aromânii nu beneficiază de

emisiuni radio şi tv şi nici de învăţământ de stat în

dialectul aromân.

Centrele aromânești cele mai importante sunt la

Corcea – pe vechiul drum roman al Balcanilor – Via

Egnatia - şi în sud, Deviaca-Saranda (Saranda, unde

statul român este pe punctul de a recupera în instanța

casa lui Nicolae Iorga). Corcea, vechi centru de cultură şi

civilizație romana, ulterior românească, este şi în

prezent un difuzor important de cultură macedoromâna,unde trăiesc circa 10 000 de aromâni. Corcea a constituit

un loc de intersectare a intereselor austriece, franceze,

italiene şi grecești în Balcani. Aici Franța a avut un liceu

în perioada interbelică, deşi nu exista comunitate

franceză, iar în criza din 1997 a avut trupe. Grecia

domina însă regiunea prin ajutoare consistente şi prinintermediul Bisericii, al cărui cler se opune cu

vehemenţă oricărei încercări de diminuare a statutului

limbii grecești în liturghia ortodoxă.





Iulie 2011

49

Figura 25 Fostul consulat român, Corcea

Din Corcea s-au înălţat o serie întreagă deintelectuali şi politicieni de frunte ai României de astăzi.

Tot la Corcea, în perioada interbelică, Romania a avut

consulat şi a susținut o rețea bisericească şi școlară

extinsă. Corcea este singura localitate unde Romania

postdecembristă a reușit sa demareze construirea unei

biserici ortodoxe pentru comunitatea macedoromână –





Iulie 2011

50

Schimbarea la Față, în 1994. În prezent, în Albania,

teoretic, liturghia nu se oficiază în dialect decât în două biserici – cea veche şi cea noua din Corcea. Cu toate

acestea, de regulă, în Biserica din Corcea vin la slujbă

mai puţin de 10% aromâni cu toate că există o

comunitate semnificativă în oraş şi în împrejurimi, iar

slujba, de cele mai multe ori, se ţine în limba albaneză.

Figura 26 Biserica ortodoxă „Schimbarea la faţă” din Corcea





Iulie 2011

51

Ca observație rezultată în urma cercetării de

teren, majoritatea tinerilor (până în 25 de ani) nu cunosc

şi nu doresc să cunoască dialectul aromânesc în familie.

Mai mult, majoritatea tinerilor (până în 25 de ani) şi o

parte importantă din populaţia activă de origine

(a)românească au emigrat sau se pregătesc să emigreze

în Grecia, unde statul elen oferă bonificaţii lunare de 350Euro pentru fiecare aromân care se declară fie vlah din

Grecia fie grec.

Un punct de maxim interes pentru orice

cercetare privind macedoromânii este Moscopole, unul

dintre cele mai mari centre economice şi culturale din

Imperiul Otoman, pana la dispariția sa violentă la

sfârșitul secolului al XVIII-lea. În momentul lichidării sale

de către interesele unei facțiuni turce din Ianina, la

1788, Moscopole avea circa 70 000 de locuitori, în

marea lor majoritate aromâni, o Academie, tipografie,

40 de biserici din care multe în configurații

monumentale şi domina comerțul dintre Occident (prin

Italia şi Viena) cu spațiul grecesc şi Turcia.





Iulie 2011

52

Figura 27 Biserica "Sf. Nicolae", din Moscopole, singura construcţie care a supravieţuit incendierii din1788 şi care mai păstrează şi astăzi, după 300 de ani, picturile murale şi mobilierul bisericesc. A fost

realizată din fonduri aromânești

Din Moscopole şi din zona adiacentă au emigrat

marile familii aromâne care au contribuit decisiv la

cristalizarea activităților comerciale şi bancare dinBelgrad şi Budapesta şi, în ultima instanță, la renașterea

sentimentului național romanesc din Austro-Ungaria şi

Transilvania. Familia Șaguna, Sina, Ucuta, Darvari,

Caracas, Mocioni, Gojdu etc. au adus contribuții majore

atât pentru cultura şi civilizația popoarelor în mijlocul

unde s-au stabilit, cat şi ideii naționale romane.





Iulie 2011

53

Vom încheia scurta noastră trecere în revista a

chestiunii aromânești printr-un citat din Th. Capidan

privind o mare familie aromânească, Sina, şi contribuțiile

sale la civilizația popoarelor grec, austriac şi maghiar.

„În fruntea tuturor acestor [familii aromânești emigrate

în urma dezastrului din secolul al XVIII-lea] stătea vestita

familie Simeo Sina, originară din Moscopole, care, în

scurta vreme de stabilirea ei în Viena, a ajuns celebră în

lumea financiară europeană, prin varietatea

întreprinderilor şi crearea unei mari instituții financiare.

Ea este, poate, singura care, de la începuturi pana în zilele

noastre, a lăsat cea mai adâncă impresie în amintirea

Românilor din Macedonia.” (Capidan 1942, 208)





Iulie 2011

54

IV. Bibliografie selectivă

Cărţi

Berdiaev, Nikolai. (1995). Un nou ev mediu, Ed.

Omniscop, Craiova.

Brătianu, Gh.I. (1988). Marea Neagră, de la origini până

la cucerirea otomană, vol. I, II, Ed. Meridiane, Bucureşti.

Brătianu, Gh.I. (1993). O enigmă şi un miracol istoric: poporul roman, Ed. Ştiinţa, Chişinău.

Capidan, Th. (1924). Românii din Peninsula Balcanică.

Câteva consideraţiuni privitoare la trecutul aromânilor şi

meglenoromânilor înainte de coborârea lor în sudul

Peninsulei Balcanice, Cartea Românească, Bucureşti.

Capidan, Th. (1942). Macedoromânii. Etnografie, istorie,

limbă, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă,

Bucureşti.

Caragiu Marioţeanu, Matilda. (1996). Un Dodecalog al

aromânilor sau 12 adevăruri incontestabile, istorice şi

actuale, asupra aromânilor şi asupra limbii lor , Editura

„Sammarina”, Constanţa.

Djuvara, Neagu. (2002). Între Orient şi Occident. Ţările

române la începutul epocii mod erne (1800-1848)], Ed.

Humanitas, Bucureşti.

Giurescu, C.C. (1973), Formarea poporului român,

Craiova.





Iulie 2011

55

Giurescu, C.C., D.C. Giurescu. (1975). Istoria românilor

din cel e mai vechi timpuri până astăzi , Ed. Albatros,București.

Iorga, N. (1972). Bizanţ după Bizanţ , Ed. Enciclopedică

română, Bucureşti.

Iorga, N. (1992). Istoria Românilor , vol. II, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti.

Iorga, N. (1996). Hotare şi spaţii naţionale. Afirmarea

vitalităţii româneşti , Ed. Porto Franco, Galaţi.

Murnu, George (1984). Studii istorice privitoare la

trecutul românilor de peste Dunăre, Editura Academiei,

Bucureşti.

Papanace, Constantin. (1996). Reflexii asupra destinului

istoric şi politic al aromânilor. Studiu istoric, Editura

Crater.

Papanace, Constantin. (2004). Pro Balcania şi Fermentul

Aromân (macedo-român) în Sud -Estul European,

Societatea Academică Moscopolitană, Editura Justin şi

George Iustinian Tambozi, Bucureşti.

Puşcariu, S., Etudes de linguistique roumaine, Cluj-

Bucureşti, 1937.

Academia Română. (2002). Istoria Românilor , vol. VI, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti.





Iulie 2011

Vulcănescu, Mircea. (1991). Dimensiunea românească a

existenţei , Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti.

Articole, linkuri și surse multimedia

Baltasiu, Radu și Emil Țîrcomnicu. (2009). Aromânii:

parcurs istoric și prezent , vol. I, CD multimedia.

Herodot. (1910a). History of Herodotus, Book 4,http://en.wikisource.org/wiki/History_of_Herodotus/Bo

ok_5 (disponibilă î n ianuarie 2009)

Herodot. (1910b). History of Herodotus, Book 5,

http://en.wikisource.org/wiki/History_of_Herodotus/Bo

ok_5 (disponibilă î n ianuarie 2009)

Mihăescu, Constantin. (2006). Totul despre Sfântul

Apostol Andrei în Magazin Terapeutic nr. 38, Noi.,

http://www.magazinterapeutic.ro/index.php?luna=noie

mbrie&afiseaza=art6 (disponibilă î n aprilie 2010)

Călugăru-Baciu, Elena. „Începuturile Creştinismului În

Dacia Şi Provincia Romană Dacia În Secolele I-V e.n”,

Congresul de protoistorie de la Lisabona, septembrie

2006, disponibil la http://www.agero-stuttgart.de/REV

ISTA-AGERO/ISTORIE/Inceputurile%20 crestinismului%

20in%20Dacia%20romana%20de%20Elena%20Calugaru

%20B i ht # ft f3

http://en.wikisource.org/wiki/History_of_Herodotus/Book_5






http://www.magazinterapeutic.ro/index.php?luna=noiembrie&afiseaza=art6



http://www.agero-stuttgart.de/REV%20ISTA-AGERO/ISTORIE/Inceputurile%20%20crestinismului%25%2020in%20Dacia%20romana%20de%20Elena%20Calugaru%20Baciu.htm#_ftnref3















Latinitatea orientală.Aromânii

Documents

Transcript of Latinitatea orientală.Aromânii