”Misterele” de pe lacul Catalui

Domnita a existat!

Adevarata poveste, relatata de arheologul DONE SERBANESCU, custodele Muzeului din Oltenita

Maria din neamul Corbenilor

Muzeul de Istorie si Arheologie din Oltenita se afla pe o straduta din centru, ignorat, uitat, sters. Am mai fost aici si stiu ca dincolo de zidurile sale fara culoare se afla bogatii fabuloase, obiecte ale unor lumi disparute acum mii si mii de ani, care ar face gloria oricarui muzeu european. Inauntru e frig. In vitrine ard rosiatic vase ale culturii Gumelnita si Boian, vechi de sase mii de ani, pe care le recunosc, caci am scris candva despre ele.

Done Serbanescu este arheolog, custode al muzeului, doctor in arheologie si unul dintre cei mai pasionati, cei mai modesti, cei mai extraordinari oameni pe care i-am cunoscut. Vazandu-l pe strada, n-o sa banuiti niciodata adevarata lui fata si adevarata lui statura, caci atunci cand se afla aici, printre „cioburile” lui milenare, el este altcineva. Miile de ani se condenseaza miraculos in prezenta lui, caci are darul de a povesti despre aceste lucruri trecute, ca si cum ele s-ar petrece acum, in clipa de fata.

Oltenita se afla la cativa kilometri de satul Cascioarele, si daca este cineva care ar putea sa lamureasca misterul Domnitei invesmantate in aur, atunci acela este Done Serbanescu, arheologul, omul care-si petrece viata, mai curand „atunci” decat „acum”. Il gasesc in camera din spate, curatand un sirag de margele din melci si din marmura, apartinand unei femei din neolitic. Ii povestesc repede de unde vin si ceea ce am auzit. Zambeste. „Ce este adevarat”, intreb, „din istoria uimitoare a Domnitei invesmantate in aur de la Cascioarele? A existat in realitate sau e numai unul dintre visele colective, dintre fantasmele care-i bantuie pe oamenii campiei in lungile zile ale iernii?”

„Domnita e existat”, zice el, „si era cu adevarat invesmantata in aur! Avea cu adevarat un inel de aur cu semne, cu adevarat avea 17 ace de aur infipte in par si fiecare ac avea in capat o stea de turcoaz.” „Cum asa? Cine era femeia aceasta inmormantata in interiorul bisericii si care a lasat asemenea povesti in urma?” Arheologul nu stie nimic despre basmele care ii bantuie pe oamenii locului, dar scormoneste pe undeva si scoate hartii, desene, rapoarte ale unor cercetari arheologice. „Da, uitati-va, acesta este inelul sigilar pe care Domnita, caci se pare ca era cu adevarat vorba despre o Domnita, il purta in deget. Era o femeie tanara, si atunci cand cavoul ei a fost deschis, avea capul sprijinit pe o pernita si infasurat intr-o marama cusuta cu fir de aur.

Acele de par erau din argint aurit, lucrate cu maiestrie, in stilul mesterilor transilvani, cu pietre semipretioase batute, iar in urechi avea cu adevarat - asa cum povestesc oamenii, cercei superbi, din aur cu pandantive. Inelul era batut cu safire, avea pe el semnul crucii si insemnele familiei din care facea parte.” Si hainele ei? Ce fel de haine avea? Era cu adevarat imbracata in mireasa? „Era imbracata in rochie de matase stransa pe talie, cu decolteu patrat, de culoare deschisa, iar peste rochie avea un contes, un fel de hainuta scurta, tesuta cu fir de aur, impodobita cu galoane bogate si cu bumbi, un vesmant care indica faptul ca ea apartinea celei mai inalte boierimi, poate chiar familiei domnitorului. Un vesmant demn de o printesa! Bijuteriile ei sunt identice cu acelea ale Doamnei Elina, sotia lui Matei Basarab, inmormantata la Curtea de Arges. De aceea noi credem ca femeia inmormantata la Cascioarele ar putea fi Maria Corbeanu, din marele neam al boierilor Corbeni, cumnata doamnei Elina si nevasta lui Udriste Nasturel din Heresti, carturarul. A murit in 1635, la doua saptamani dupa ce a dat nastere unui copil.”

Fantastic! Va sa zica Domnita misterioasa are o identitate si cel putin o parte din poveste este adevarata. „Dar manastirea de pe lacul Catalui, cum a fost ea distrusa, ce s-a intamplat?” „Cataluiul ascunde multe mistere, noi putem numai sa banuim ceea ce s-a petrecut acolo, pentru ca povestea locului se pierde in negurile istoriei. Mosia Cataluiului apartinea in 1392 Manastirii Cozia, in timpul lui Mircea cel Batran, iar in 1577 manastirea era mentionata cu hramul Sfantului Nicolae, construita de marele spatar Stan din Corbii de Arges si de sotia lui Caplea. Boierii Corbeni aveau mosii si puteri uriase, ei puteau uneori schimba domnii tarii, erau inruditi cu neamul Corvinestilor. Stan Corbeanul si Caplea au fost inmormantati in biserica manastirii de la Catalui, unde ei aveau si o curte, o resedinta, pe care au mostenit-o urmasii lor. Dar curand dupa moartea Domnitei Maria Corbeanu, manastirea si resedinta Corbenilor au intrat in declin, jafurile turcilor si ale tatarilor n-au contenit pana in 1690, cand ea era deja

distrusa, ca si cum ar fi fost urmarita de un blestem. In 1742, era o ruina, atunci cand boierul Constantin Corbeanul, ultimul din neam, o inchina manastirii Cotrocenilor. Mai era aici doar un schit. Expeditiile de jaf venite din sudul Dunarii sunt din ce in ce mai dese, schitul si satul sunt parasite de locuitori, iar dupa cutremurele catastrofale din 1802 si 1838, manastirea pur si simplu a disparut, rasa de pe fata pamantului. Locuitorii au plecat pe partea cealalta a lacului Catalui, si a mai ramas doar ruina, piciorul turnului-clopotnita, intre padurea Tufele Grecului si Ostrovel. Din marea curte boiereasca nu mai ramasese nimic. Doar povestile.”

Egiptul antic de pe Ostrovel

Vasazica, curtile boieresti ale unei familii vechi de sute de ani se spulbera in vant dupa moartea tinerei femei inmormantate in biserica manastirii. Toate mormintele sunt jefuite, numai al ei nu. Este acesta un mister? Poate fi lipita povestea reala a Mariei Corbeanu si a copilului sau nascut mort, cu istoriile halucinante ale batranilor satului? Daca povestea grecului ratacitor intre cer si pamant este adevarata, atunci cum a ajuns tanara Domnita, nevasta lui Udriste Nasturel?

El sa fi fost acel „boier mare”, despre care povestea Baba Tinca, ca ar fi umblat dupa nefericita printesa?

Arheologul ma priveste intr-un fel anume, ca si cum s-ar minuna de chestiunile minore care ma preocupa. „Domnul meu”, zice, „la Cascioarele, povestea pe care dvs. ati auzit-o nu este decat finalul, varful recent al unei istorii care coboara cu sase mii de ani inainte de Hristos, este sfarsitul unor epoci atat de vechi, incat apartin, de fapt, preistoriei. Intelegeti? Pe malurile lacului Catalui traiesc oameni de la facerea lumii, ca sa zic asa. Pe Ostrovelul despre care dvs. vorbiti au existat civilizatii stralucitoare, cum nici nu va imaginati, cu trei mii de ani inainte de a exista Egiptul antic. In asemenea locuri, in care oamenii locuiesc dintotdeauna, veti gasi mereu povesti halucinante, eresuri care apartin memoriei colective. Acolo, imprejurul lacului, sunt straturi dupa straturi succesive, un fel de radiografie extraordinara pentru aceia care stiu s-o citeasca. Cele mai vechi urme de locuire pe care le-am gasit acolo dateaza din mileniile 6-5 inainte de Hristos, si pe-atunci oamenii aveau deja case in jurul lacului, uimitor de bune, puse pe stalpi. A urmat apoi extraordinara cultura Boian, care se termina pe la 4650 i. Hr., pentru a face loc culturii Gumelnita, in vremuri in care in Europa nu exista nimic. Imaginati-va case sofisticat construite pe platforme din lemn, cu pereti facuti din structuri complicate de nuiele si

lut, in interiorul carora sunt sanctuare si altare colorate in culori vii! Imaginati-va in aceste case, vasele pictate din muzeu, statuetele, uneltele impodobite din os! Aveau paturi, scaune si mobile in casa, iar femeile lor purtau margele ca acestea pe care le vedeti aici, din marmura, pe care habar n-am cum reuseau s-o gaureasca, pentru ca eu nu reusesc cu freza! Pana in epoca medievala, ale carei povesti mi le spuneti dvs., au trecut perioade de timp pe care nici nu vi le puteti imagina, se stinsesera lumi atat de avansate artistic si spiritual, ca nu aveau sa mai fie egalate decit in evul mediu! Acestea sunt adevaratele miracole. Noi credem ca lumea incepe si se sfarseste cu noi, si de fapt marele mister este acela ca acum 6 mii de ani, oamenii locuiau in case cu etaj, ca faceau niste vase de ceramica de o frumusete care-ti taie rasuflarea. Era o lume in care oamenii nu aveau arme, pentru ca nu existau razboaie, o lume in care oamenii erau preocupati de frumusetea lucrurilor, in care chiar si obiectele marunte erau decorate cu perfectiune. Noi credem ca umblau imbracati in piei de animale, dar am gasit urme de tesatura de in pe cele mai frumoase vase pe care le avem in muzeu.”

Paradisul pierdut

Tace o clipa si eu incep sa inteleg ceea ce arheologul vrea sa spuna, incep sa vad acea genune formidabila a epocilor istorice care sunt ingropate acolo, pe malurile lacului Catalui. Oamenii pe care i-am cunoscut calca pe tarana impregnata cu istorie, poate ca povestile ancestrale ale acestor civilizatii care s-au dus mai plutesc cumva pe deasupra Ostrovelului, poate ca au ramas imbibate cumva in piatra si in lut, aburind, intr-un fel nestiut, noptile si zilele acestor tarani tarzii, ce nu stiu ca sunt bantuiti de amintiri, care nu le-apartin.

Arheologul insusi, Done Serbanescu, pare ca pluteste undeva inapoi, in timp, si pare ca are puterea de a reinvia epoci apuse. Imi arata statuete ale cuplului primordial, cu spirale cosmice desenate pe pantece, chipuri de lut ale unor femei impodobite cu haine frumoase, cu bijuterii, truse de magie ale unor vraci din acele timpuri, bisturie si topoare cizelate cu finete uluitoare. „Stiti, cred ca lumea de atunci este paradisul pierdut, timpurile acelea idilice ale pacii si frumusetii. Dupa ei, timpurile au devenit framantate, prin mileniul patru au venit faimosii calareti indo-europeni, uriasii. Oamenii paradisului erau mici de statura, calaretii erau inalti, puternici, razboinici, au adus cu ei arme si ucideri si totul a inceput sa regreseze. Arta lor era primitiva si urata, timpurile

paradisului dispareau pentru totdeauna. Daca ei nu ar fi venit, aici ar fi fost, in jurul anului 3000, o civilizatie la fel de avansata cu cea egipteana.”

Done Serbanescu alearga prin timp ca si cum ar da paginile unei carti. Pe marginile lacului Catalui suntem acum in epoca bronzului, timp de vreo 2000 de ani, apoi asist cu ochii mintii la aparitia poporului trac, pe la anul o mie inainte de Hristos, apoi vad cetati dacice acolo unde astazi sunt numai casele amarate ale locuitorilor din Cascioarele, pe locul templelor ancestrale apar apoi semne crestine, biserici ciudate se ridica si se prabusesc mereu, oameni stravezii roiesc imprejurul lor ca niste furnici ireale care apar si dispar, pentru ca in cele din urma sa vad Domnita imbracata in alb, a carei amintire mai pluteste si azi pe deasupra gheturilor, ca intr-un vis.

In fata se zareste Ostrovelul, o insulita napadita de maracinisuri teribile, prinsa in gheata, iar dincolo de Ostrovel ar trebui sa fie malul si ruinele unei stravechi manastiri

Fane Vlaciu,zis Porumbita: „Au sapat si pe Ostrovel, dar n-au gasit decat ziduri, nenica, ingropate in pamant, si tot felul de cioburi, dar acolo unde-a fost manastirea nu-i lucru curat. Din manastire n-a mai ramas decat un picior de la turla, dar se vede ca-i din alte timpuri, ce oameni or fi fost aia care-au facut-o, nu stiu sa spui. La manastire au fost gasite mormintele acelor misteriosi calugari, cu perne de lut puse sub cap. Domnita, era ingropata in biserica. Calugarii au fost afara din biserica ingropati. Domnita Era invelita cu o haina de aur, si o rochie lunga, care se mai vedea, si capul ei era pus pe o pernita de catifea! Sub ea era aur. In par, care era rosu, avea 17 ace lungi de aur, cu stele in capat, si pe fiecare stea era o piatra scumpa. Haina in care era infasurata avea butoni de aur si fireturi ca la generali, in urechi avea cercei de cei lungi cu pietre si pe deget un inel cu semne pe care nimeni nu le stie.” „Unii spun ca era o fecioara curata, care a murit din neam de boieri, altii ca a fost o regina care avea puteri, ca doar inelul ala nu era degeaba cu semnul crucii pe el. Dar eu cred ca ea nu mai are liniste de cand a fost tulburata, si nici neamul ei. De ce-au fost ingropati calugarii afara din biserica, si ea inauntru, daca nu s-o pazeasca? Daca era legata cu blestem? Noi,localnicii, am ramas aici, sa numaram firele de busuioc crescute prin tigva de sarpe, ca asa se face pentru necuratii. Astea-s vraji bulgaresti, cand gasesti busuioc in tigva sa stii ca ala a fost pus de Bunavestire pentru legatura cu necuratii si canepa de vara arsa si pamantul scurmat. Toata lumea stie ca Domnita a scufundat Ostrovelul. Umbla ca fumul, risipita in patru zari. I-au facut

si slujba de pomenire la biserica, crestineasca, a stat o vreme cuminte, si pe urma iar s-a pus pe vant.”

Am stat de vorba cu preotul satului si el mi-a spus, zambind, ca exista o adevarata mitologie locala, legata de sapaturile „d-aia parte”, dar ca povestea Domnitei invesmantate in aur este adevarata. Satul a tesut povesti nebunesti imprejurul acestor intamplari si a pus pe seama ei unele ciudatenii care, desigur, ar putea avea si alte explicatii. Mi-a confirmat insa ca oamenii acestia care traiesc in mijlocul campiei si la marginea marelui fluviu au credintele lor, viziunile lor si un fel anume de a visa lumea, care este poate unic. Ei sunt coboratori dintr-o uriasa istorie, ale carei amintiri neclare le poarta pretutindeni cu ei, fara sa stie de unde vin si nici ce inseamna. Pe Ostrovel, sapaturile au scos la iveala civilizatii vechi de sapte mii de ani. Nimeni nu vorbeste cu inima deschisa despre cele ce se petrec dincolo de lac, dar toti depun marturie ca, intr-adevar, intr-o buna zi, Ostrovelul Mic s-a scufundat, ca si cum n-ar fi fost, inghitit in adancuri. Pe o coasta, sus, in fata casei sale, un taran de treaba, pe nume Niculae Pitoi, a aratat cu mana spre malul celalalt al lacului, unde se afla ruinele si dincolo de care se afla Tufele Grecului, si mi-a spus asa: „Baiete, acolo, vara-iarna, tot mereu e o pacla care se isca din padure. Cand pacla coboara pe oglinda Cataluiului, nici vita nu se-apropie de apa, iar pestii cei mari se lasa pe fund cu urechile desfacute, iar corbii se duc peste campie. Atuncea nu-i om in sat sau animal sa intre acolo, ca dac-ar intra, n-ar mai iesi, si nimeni nu i-ar mai gasi in veci!”. Nu, nu vrea si nu poate sa-mi spuna ce-i cu vorbele astea despre femei batrane care fac acolo, la ruine, tot felul de vraji, dar e adevarat, unii le-au vazut. „Si Domnita dezgropata?” „Pai, dansa cica umbla pe-acolo, prin ceata. Ea a fost ingropata mireasa curata”, zice, „dar asta a fost demult taare. Cica mirele ei era un grec de la Silistra, pe care ea-l aducea cu puterile ei cand voia. Grecul era prins cu vraja de dragoste cand era aici, dar cand pleca, era insurat cu alta, de-a lui.” „Si?” Omul se leagana de pe un picior pe altul in zapada amestecata cu noroi, caci toate acestea le vorbim afara, sub cer. „Cand a aflat, ea s-a imbracat alba, in mireasa, si-a pus inelul de aur cu semne, si-a infipt 17 ace de aur in par si s-a omorat. S-a aruncat in lac si l-a blestemat. Cica el a venit atunci calare si plangand si a plans-o, si a plans-o, pana cand a rasarit busuioc la mormantul ei. Era cu mintile luate, vezi bine, ca ea nu-si pierduse puterile dupa moarte, si atunci el s-a ridicat si a fugit in padure. Nu s-a mai intors niciodata. Nimeni nu l-a mai vazut. De atunci, se numeste padurea Tufele Grecului si

cam de pe-atunci au cam inceput sa dispara animale acolo, daca nu chiar si oameni, dupa cum am auzit.” Incetul cu incetul, cercurile de ceata cu care satul acopera aceste istorii se risipesc. Povestile devin mai clare. Ei, oamenii din Cascioarele, habar n-au cand ar fi putut sa se petreaca toate acestea si nici nu-i intereseaza. Pentru ei „mai demult” ar putea insemna acum o suta de ani, sau cinci sute, sau o mie. Ar fi acelasi lucru, pentru ca povestile lor plutesc pe timp, asa cum ceturile plutesc pe vant. Tanti :”Multi spun multe. Dar si mai multe nu le spune nimeni, ca despre unele lucruri nu sa vorbeste asa, orisicand. Unele locuri au putere si daca le vorbesti, le imprastii puterea.” „Dar busuiocul?”, intreb, „busuiocul care creste pe Ostrovel si la vechea manastire? Am auzit ca-i bun pentru leacuri de dragoste.” Da din cap, ca si cum i s-ar fi lamurit o chestiune importanta. „Pai, de ce nu zici asa?” Se apleca putin in fata, ca si cum ne-ar putea auzi cineva. „Nu”, zice, „pe Ostrovel nu-i busuioc, acolo alunul e bun, ca-si trage puterea din apa, si mai sunt niste maracini rosii, tot asa, buni, care se usuca si se fac praf. Astea nu-s treburi de barbati.” Tac, dar pe ea n-o rabda inima sa nu mai spuna ceva. Alunul de pe Ostrovel se taie pe ascuns, fara sa te vada nimeni, ca un fel de nuia, si se pune la grinda sau sub talpa casei. Apara de duhuri rele, de vraji, trimite mortii in lumea lor. Asa. Maracinii-s de dragoste. Si canepa? „Aa... Canepa nu-i pentru oameni cuminti, e mai mult pentru femei stricate, care lucreaza cu duca-se pe pustii. Fumega seminte de canepa ca sa afle ce-o sa fie.” O intreb de domnita ingropata in manastire. „Stiu eu ce cauti. Ea, mireasa, e mama lor.” A cui? „Mireasa face si desface. Nu zic, a facut si bine, da' poate c-a facut si rau, fara sa vrea ea. Ca puterile nu stiu pe mana cui intra, cum soarele nu stie pe cine bate. Lumineaza si pe bun, si pe rau, Doamne iarta-ma. Da-ti spun eu unde sa te duci.”

Baba Tinca: “Acolo a fost, peste balta Cataluiului, curte de boieri, daca nu de domni cumva, dupa cum se spune, c-a fost demult tare, nici bunica nu era nascuta cand steteau peretii manastirii pe picioare si umblau calugarii pana-n marnea Dunarii si mai departe. Mie mi-a spus socru-meu, Dumnezeu sa-l ierte, ca manastirea s-a surpat cand a fost bunica-sau copil, de la o tremuratura necurata de pamant. Dar ce spui eu acuma a fost mai demult. Cica Domnita asta care s-a omorat mireasa, nimeni nu stie cum a chemat-o, cica asta a avut mama de lapte pe o bulgaroaica mestera, de peste Dunare. Domnita era ori sora, ori fiica cu doamna mare, nevasta boierului sau ce era. Aveau curte mare acolo si manastirea si slepuri de facut negot pe Dunare. Si mama ei de lapte, bulgaroaica asta de la care o fi supt ea, erea mestera la farmece, stia ce nu stia pamantul, toate din cer si din apa, toate plantele de leac si de dragoste. Cea mai mare vrajitoare din toata tara bulgara pana la Stambul. Si vrajitoarea asta mai avea o fata, fata ei buna. Domnita a supt la tata ei deodata cu fata si amundoua au invatat de la vrajitoare cate-n luna si-n stele. Cand s-au facut din copile fete de maritat, zice din batrani ca s-au certat pe grecul asta din Silistra. Amundoua il iubeau pe el. Au facut ele farmece, ba cu apa din balta, ba cu busuioc de luna, ba cu bobii, toate pacatele le-au facut. Se luptau pe grec. Cica venea grecul mancand pamantul la ele, ba la una, ba la alta, prin aer venea. Ii luasera mintile si era ca nebun. Ele, surori de lapte la vrajitoare, aveau puteri mari, lucrau cu necuratul. Azi asa, maine asa, asa vraji au facut, ca satul, care erea d-aia parte de balta, s-a

imprastiat. Umblau duhurile rele in tot locul, puteai sa le vezi si sa le auzi cum se hlizeau pe deasupra. Calugarii faceau slujbe, dar degeaba.Acuma, unii spun ca Domnita ar fi facut un copil din flori, dar ca a fost blestemat de cealalta si a fost nascut mort. Altii spun ca umbla dupa ea un boier mare, s-o ia de nevasta, dar ea nu putea sa-l lase pe grec la ailalta. Ce-o fi fost, nu stiu, dar necuratul si-a bagat coada. Si-atuncea, Domnita a facut-o de necaz pe-aia. A suflat-o in fum de aur, cu vraja mare. I-a prins la ailalta sufletul in fum de aur si l-a dat diavolului! Grecul, care cica ar fi vazut pe necuratul luand-o, si-a pierdut mintile si cica si-acuma mai umbla prin cranguri, cu mintile pierdute, nu poate nici muri, nici trai. Nici in cer, nici in pamant. Domnita s-a imbracat in mireasa, s-a invelit cu mantie de aur si s-a inecat in Catalui. Maica-sa buna a plans pana s-a dus la Domnul, curtea boierului s-a risipit in patru vanturi sub blestem, si ele, vrajitoarele, una a fost ingropata cu alai in biserica, cealalta afara, in cimitir. Cica grecul merge si azi, ba la una cautand-o, ba la cealalta, si nu se gasesc niciodata unii pe altii, ca de murit nu pot muri. Sufletul vrajitoarelor nu-i primit la Dumnezeu, da-i alungat si de necuratul, si-atuncea ele umbla pe dupa luna, cautandu-se. Geamlacul e acoperit complet cu gheata. „Si-acuma?”, intreb. „Acuma, asa-i cum zice Porumbita, creste busuiocul prin cap de sarpe acolo, si ala-i pus in zi anume, ca leacurile si vrajile n-au moarte. Merg vrajitoarele acolo sa lege si sa dezlege, le mai vad unii noaptea, care n-au somn, pe toiege de alun din Ostrovel. Eu zic ca Mireasa e mama lor. Cand au dezgropat-o aia, la sapaturi, avea, ce crezi, inelul cu semne de vraja pe deget si toate acele de aur in par, cu stele cu tot.”