Jurnale paralele

JURNALE PARALELERADU PETRESCU VĂZUT DE UN ELEV AL SĂU

2

NICULAE VRĂSMAŞ

JURNALE PARALELE

(RADU PETRESCU VĂZUT DE UN ELEV AL SĂU)

© Editura EIKON, 2008Cluj-Napoca, str. Mecanicilor, nr. 48Redacţia: tel/fax 0364-117246; 0728-084801e-mail: [email protected]: www.edituraeikon.roDifuzare: 0264-593547; 0728-084803e-mail: [email protected]

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Tipărit la FABRICA DE CĂRŢI

tel. 0720-600989e-mail: [email protected]

NICULAE VRĂSMAŞ

JURNALE PARALELE.RADU PETRESCU VĂZUT DE UN

ELEV AL SĂU

Cluj-Napoca, 2008

„Ca şi romanul, jurnalul este o machetă a universului”.

Radu Petrescu

1. RADU PETRESCU

VĂZUT DE UN ELEV AL SĂU


„Nu ştiu cum să fac să poţi citi şi tu în

franţuzeşte — mi-a spus domnul profesor Petrescu.

Am la mine aici o sumedenie de cărţi

extraordinare. Poate o să ai timp mai târziu, să le

citeşti, dacă te vei duce la Bucureşti. Pentru asta

merită să îţi dai toată osteneala, în primul rând

pentru că acolo sunt marile biblioteci. Un om poate

fi cult numai dacă are la dispoziţie biblioteci. În al

doilea rând, este educaţia pe care ţi-o oferă un

mare oraş. Sălile de concerte, teatrele, opera şi

multe altele, muzee, monumente de artă şi parcuri.

Oamenii mari şi-au desăvârşit întotdeauna cultura

în capitală. Am să-ţi las adresa pentru a mă căuta,

dacă vii la Bucureşti. Dar până atunci, Niculae, să

nu pierzi timpul, învaţă cât mai mult, citeşte cât

poţi şi ascultă la radio cât mai multă muzică

simfonică".

Radu Petrescu

8

ÎN TOAMNA ANULUI 1952, când eram elev în clasa a şaptea la şcoala din Prundu Bârgăului, am avut şansa de a-l cunoaşte pe Radu Petrescu, cel care mi-a fost profesor de limba română, desen şi constituţie. Încă de la prima noastră întâlnire, m-am simţit atras, în mod cu totul deosebit, de tânărul meu profesor originar din Bucureşti, dar mi-am dat seama cu mult mai târziu că această întâlnire a fost fundamentală pentru mine. Ea a avut un rol benefic şi cred că a fost un prim punct nodal din viaţă, care mi-a oferit un adevărat model, pe care consideram, încă de atunci, că ar trebui urmat.


1. Portretul lui Radu Petrescu, desenat de elevul Cloşca, aflat în prezent în holul liceului din Prundu Bârgăului,

care poartă numele scriitorului.

11


Am început să scriu la îndemnul său un jurnal, aproape zilnic în primii ani, apoi cu întreruperi, uneori mai mari, până în prezent. Spre deosebire de alţi elevi, ai profesorului, care s-au remarcat prin compuneri excepţionale, precum Viorica Bruj, Paraschiva Surcel, Mariana Persecă, Albu Crăciun şi Maria Cristea, dar şi alţii menţionaţi în romanul jurnal „Ocheanul întors", eu am scris chiar despre unii profesori, păstrând cu meticulozitate, în caiete, însemnările mele zilnice.

Nu mă gândeam pe atunci că notările mele, pe care le consideram pur personale, vor putea deveni un argument de susţinere a frumoaselor descrieri, a locurilor, oamenilor şi întâmplărilor, cuprinse în această minunată carte, cu toate că îl bănuiam pe profesorul meu a fi scriitor.

Era de la sine înţeles faptul că Radu Petrescu îşi făcea însemnări zilnice, din moment ce şi nouă, elevilor, ne cerea să facem acest lucru, dar nu-mi închipuiam atunci, că notele acelea vor deveni, mai târziu, cea mai frumoasă carte a locurilor şi oamenilor de aici, la începutul anilor ‘50.

2. Şcoala de la Prund unde erau profesori Adela şi Radu Petrescu între anii 1952-1954

12


Absolvind în 1953 şcoala de la Prund am plecat la Bucureşti, după sfatul profesorului meu, cu care am purtat în anii următori o scurtă corespondenţă. Acolo am avut câţiva profesori foarte buni, ca de exemplu M. Ar. Dan, pe scurt Mardan, care ne preda tehnica explorării prin foraje şi minerit. Era un domn respectabil coborât parcă dintr-un tablou de epocă. Purta pantofi deosebiţi, de lac, un costum din velur de culoare oliv, cu batistă şi lavalieră. Îl asemănam pe atunci cu Sadoveanu dar astăzi aş spune, reamintindu-mi distinsa lui figură, că avea ceva din eleganţa lui Andrei Pleşu. Profesorul Mardan era un om deosebit de practic, talentat la desen şi cult. A fost primul inginer român de mine, cu studii la Freiberg, dar şi proprietar al unei fabrici de tutun din Timişoara. Ne povestea multe lucruri interesante din străinătate, dar şi faptul că, în vizitele sale făcute prin unităţi cu profil de sonde sau minerit, prezenta cartea de vizită a directorului fabricii de tutun, în faţa căruia cei vizitaţi nu-şi mai ascundeau secretele.

Un alt profesor bun mai era Sanielevici, un adevărat explorator, care cunoştea aproape toată lumea şi preda lecţii deosebite, dar nu am apucat să fac multe ore cu el, retrăgându-se din şcoală, probabil din nou în străinătate.

Profesorul Alexandru Tohăneanu, un om de o aleasă cultură, care avea ceva legătură cu Năsăudul, pentru că prin 1996 s-a stabilit la pensie acolo, ne preda limba română şi desenul tehnic, amintindu-mi oarecumva de Radu Petrescu, prin felul deosebit de a ne vorbi despre cultura veche.

Cu Radu Petrescu, m-am mai întâlnit o singură dată, după revenirea sa în capitală, când l-am vizitat în casa din Pitar Moş, unde am stat de vorbă în camera mare cu tavanul înalt, plină de

13


rafturi cu cărţi şi tablouri. Am făcut apoi amândoi o plimbare prin centru, uitându-ne prin vitrinele anticariatelor, cu mici expuneri de tablouri, dar şi comentând împreună eleganţa şi frumuseţea bucureştencelor.

Ne-am oprit la cofetăria Scala, unde am servit câte o îngheţată, iar profesorul mi-a cerut detalii despre activitatea mea. Nu îndrăzneam să-l întreb nimic despre dânsul, poate că mi-ar mai fi spus câte ceva din proiectele sale, dar eu am înţeles doar că e mulţumit pentru că a reuşit să revină în Bucureşti, constatând că acest lucru îl schimbase în bine.

3. Casa din str. Pitar Moşunde locuia Radu Petrescu la Bucureşti.

A urmat desfiinţarea şcolii medii tehnice de geologie, pe care o începusem şi odată cu aceasta,

14


despărţirea de minunatul Bucureşti, dar şi de dragul meu profesor de la Prund, Radu Petrescu, acum revenit în capitală şi părăsind, după cum am aflat mult mai târziu, pentru totdeauna învăţământul. Deşi m-a rugat să ţinem legătura, nu l-am mai putut căuta.

Hotărât să-mi construiesc viaţa prin propriile-mi forţe, am preferat şansa oferită atunci, de a lucra pe diferite şantiere din ţară, întreţinându-mă singur şi terminând liceul seral din Comăneşti, raionul Moineşti, regiunea Bacău şi apoi facultatea din Bucureşti, îmbrăţişând ca meserie geologia, prin care am cutreierat cele mai înteresante şi frumoase locuri din România.

Prin vara anului 1985, când mă aflam cu echipa de prospecţiuni în Munţii Bârgău, l-am întâlnit pe profesorul de limba română, Mircea Eliade Platon, cu care am discutat mult despre Radu Petrescu. La rugămintea lui i-am înmânat primul meu caiet, din 1953, întitulat "Anii copilăriei”, în care aveam numeroase descrieri ale colegilor şi profesorilor mei, din şcoala de la Prund, cu referiri, preferenţiale, la Radu Petrescu.

Despre acest caiet Ioan Ilieş1 notează următoarele: Jurnalul lui Niculae Vrăsmaş, fostul său elev dintr-a şaptea în anul şcolar 1952—1953, inginer geolog la Bucureşti, este azi o zestre a cercului literar „Radu Petrescu" de la Liceul Industrial2 din Prundu Bârgăului. Profesorul Mircea Platon ne-a pus la dispoziţie paginile care-1 evocă pe „cel mai bun profesor, Radu Petrescu".

1

Ioan Ilieş, Posteritatea lui Radu Petrescu, Ediura Tipomur, Târgu Mureş, 19932 Liceul din Prundu Bârgăului face parte acum din „Grupul Şcolar Radu Petrescu”

15


Extrase din acest jurnal, care se refereau la profesorul Radu Petrescu, au fost prezentate în lipsa mea, în cadrul manifestărilor prilejuite de a V-a ediţie a Saloanelor Culturale Liviu Rebreanu, Bistriţa, 20-22 noiembrie 1987. Se împlineau atunci 60 de ani de la naşterea scriitorului Radu Petrescu şi 5 ani de la trecerea lui, prematură, în eternitate. În acelaşi an, inspectorul general al secţiei judeţene de învăţământ Bistriţa – Năsăud, Ioan Ilieş, organizase deplasări la Prundu Bârgăului şi Petriş în memoria profesorului şi scriitorului Radu Petrescu.

4. Cornel Cotuţiu cu Matei Albu la Prundu Bârgăului, prin 1987

Anumite extrase din jurnalul meu din 1953, au fost publicate în revista Vatra nr. 9 din septembrie 1988, sub titlul Memoria jurnalului: Radu Petrescu, de către mult regretatul Ioan Ilieş, prin grija profesorului de română Mircea Eliade

16


Platon, de la Prund, iar ulterior, în 1993, au fost reluate în Posteritatea lui Radu Petrescu, scrisă de acelaşi Ioan Ilieş.3

Într-o scrisoare trimisă din Pietroşiţa în toamna anului 1988, datată 5 noiembrie, Mircea Horia Simionescu îi scrie lui Ioan Ilieş despre greutăţile legate de construcţia casei sale de acolo şi diferitele lui acţiuni literare, dar şi următoarele: Norocul a făcut ca, în scurta mea trecere prin Bucureşti, să aflu în gară numărul 9 din „Vatra”. Am citit cu emoţie rândurile dumneavoastră şi jurnalul lui Vrăsmaş, pe care, desigur, îl cunoşteam de la Prund. Admirabilă pagină, foarte bun întreg numărul în care v-au încadrat. Să regretaţi că nu l-aţi cunoscut pe Radu Petrescu în carne şi oase, în nervi şi sub cer senin, dar trebuie să spun că pierderea acestei ocazii nu se cunoaşte de vreme ce l-aţi înţeles şi l-aţi evocat atât de bine, mai bine decât mulţi care i-au călcat pragul şi i-au ascultat cuvintele.4

Ioan Ilieş mai notează în filele sale de jurnal5 despre Reuşita Saloanelor culturale „Liviu Rebreanu”, menţionând faptul că unul dintre participanţi a lansat sintagma „senzaţia Bistriţa”. Mai notează şi despre intervenţia lui Ion Bogdan Lefter „Privire în intersecţie”, o demonstraţie elevată şi relevantă cu privire la curiozitatea cu care Radu Petrescu a scrutat fenomenul literar – artistic.

După ce anii, în care m-am ocupat de geologie, mi-au favorizat posibilitatea unei noi libertăţi, am părăsit pentru totdeauna mult îndrăgitul meu Bucureşti, pe care nu-l mai 3 Ioan Ilieş, op. cit.4 Ioan Ilieş, Culisele fiinţei, Editura Aletheia, Bistriţa, 1996.5 Ioan Ilieş, op.cit.

17


percepeam a fi de neînlocuit, ca în tinereţe. Nu aş fi crezut niciodată că eu, care am ajuns în capitală la 12 ani şi am dormit într-un internat din podul Liceului I.L.Caragiale, fost Titu Maiorescu, de pe Calea Dorobanţilor 163, voi ajunge după cincizeci de ani să renunţ, de bună voie, la un apartament mare şi superb, situat la primul etaj în Blocul Zodiac de lângă Ambasada Iugoslaviei, de pe aceeaşi frumoasă cale bucureşteană, pentru a reveni în locurile natale.

18


5. Blocul Zodiac construit de Prager, în care am locuit la

primul etaj dinspre ambasadă, şi ultima mea poză cu domiciliu de bucureştean, în martie 2003.

Bucureştiul a suferit mult şi a fost mutilat în jumătatea comunistă de veac. Oraşul acesta frumos, pe drept denumit Micul Paris, nu mai este cel de dinainte. A fost mereu un şantier, condamnat şi astăzi la aceeaşi soartă, fără a mai fi cândva terminat, sau poate peste decenii şi cu uriaşe costuri. Este un adevărat blestem faptul că oraşul vechi a fost, în mare parte, demolat. Nu ar fi trebuit să se întâmple acest lucru.

Dacă acea enormă casă, zisă a poporului şi toate clădirile ministerelor din jur, inclusiv noile construcţii mult mai înalte ale hotelurilor, băncilor şi numeoaselor sedii de firme, neconforme cu arhitectura vechiului oraş, plantate în locuri total nepotrivite, s-ar fi construit pe o platformă stabilă seismic, aproape de Târgovişte, am fi avut astăzi, cu eforturi normale, o capitală cu adevărat

19


modernă. Îi dau perfectă dreptate lui Tudor Ţopa care a spus despe Bucureşti că a fost o capitală turcească şi că Târgoviştea era adevărata capitală a ţării.

În ultimii ani petrecuţi în Bucureşti locuiam foarte aproape de Pitar Moş, dar după ce Radu Petrescu nu mai era acolo.Tocmai în perioada când aş fi avut, din nou, o mare dorinţă dar şi răgazul necesar, pentru a-l căuta, fostul meu profesor trecuse în eternitate. Labirinturile vieţii, dar şi împrejurările, m-au împiedecat de a-l mai putea întâlni, cu toate că fusesem tot timpul foarte aproape de el. La începutul de mileniu m-am reîntors în frumoasele mele locuri natale, pe care le-am iubit întotdeauna şi după care tânjeam la fiecare recitire a Ocheanului întors. Deşi au trecut mai bine de cinzeci de ani, am avut aici revelaţia unei reîntâlniri spirituale cu fostul meu profesor, scriitorul Radu Petrescu.

Revenind cu o neocolită nostalgie, în frumoasele mele locuri natale, am descoperit că imaginile urbane de aici nu mai corespundeau, în întregime, cu cele de atunci, dar pentru mine era foarte uşor să le reconstitui. Munţii şi dealurile, grădinile şi uliţele, vechile clădiri şi multe personaje, au rămas mărturia vie, pentru cel avizat, care constituie însăşi modelul original, nealterat, al manuscrisului lui Radu Petrescu.

Aceste locuri mi-au readus în minte copilăria şi odată cu aceasta, reîntâlnirea cu profesorul meu, a cărui prezenţă revenea aproape obsedant şi devenea, din ce în ce, tot mai continuă. Am fotografiat locurile descrise şi oamenii care l-au cunoscut pe Radu Petrescu şi am stat de vorbă, despre el, cu mulţi dintre ei.

Aş fi dorit să-l fi cunoscut pe bistriţeanul Ioan Ilieş, care a făcut foarte multe în memoria lui Radu

20


Petrescu, deşi nu l-a cunoscut personal. A căutat-o la Bucureşti pe doamna Adela Petrecu şi i-a cunoscut pe Costache Olăreanu şi Mircea Horia Simionescu, cel care într-o scrisoare, referindu-se la întâlnirile literare organizate la Bistriţa menţiona: Odată, cândva, se va vorbi ca despre un moment foarte important de întâlnirea noastră de la Bistriţa. S-au întâlnit acolo oameni care nu s-au gândit să facă acest lucru la Bucureşti. Mă ândesc la afinităţi şi proiecte artistice, târgovişteni şi păltinişeni, la anumite anexe. Ideea a fost a voastră ceea ce arată cât de nobilă vă este gândirea şi cât de limpede privirea. Ştiu că aţi lucrat la desăvârşirea acestei idei, ca şi la aceea de-a apropia numele lui Radu Petrescu de cel al lui Rebreanu, apropiere care, propusă altora, ar fi părut fantezistă. E o trăsătură adâncă a literaturii române - a acestei mari şi splendide literaturi de-a călca pe două linii aparent îndepărtate una de alta, apropiaţi însă şi aparţinând aceluiaşi drum de oţel. Să nu vă vină în gândi iubite domnule Ilieş, să vă deziceţi de paternitatea acestei idei: am şi o păstrez imprimarea de acum trei ani cu cuvintele dumneavoastră. Propunerea, formulată, atunci, şi limpede şi tremurat (de emoţie) se poate oricând derula. Colecţionarii de idei literare trec uşor peste asemenea exemplare şi ne pomenim bătând paşii pe loc, când avem ce arăta.6

Ioan Ilieş a plecat prematur la cele veşnice, înainte de revenirea mea în locurile bistriţene, fapt pe care îl regret foarte mult.

La cinzeci de ani de la sosirea lui Radu Petrescu la Prundu Bârgăului, în 7 iunie 2003, prin Hotărârea nr.1589/2003 a Consiliului Local, din 6 Ioan Ilieş, Culisele fiinţei, Editura Aletheia, Bistriţa, 1996.

21


care făceam şi eu parte, fiind preşedinte al unei comisii, s-a conferit, profesorului scriitor, titlul de Cetăţean de Onoare – post mortem al comunei, în baza referatului întocmit de profesorul de limba română Mircea Platon. Preşedintele de şedinţă care a semnat hotărârea, s-a întâmplat să fie tocmai un profesor care nu a fost înainte de acord cu numele dat liceului prundean.

22


6. Hotărârea Consiliului Local de acordare a titlului de

Cetăţean de Onoare lui Radu Petrescu

Evenimentul s-a petrecut în aula Grupului Şcolar „Radu Petrescu” din localitate, cu ocazia celei de a 32-a ediţii a Simpozionului cultural al Văii Bârgăului, când s-au aniversat cinzeci de ani ai promoţiei şcolii din Prund, din care făceam şi eu parte, promoţie care i-a avut profesori pe Radu şi Adela Petrescu. Am fost de faţă doar trei dintre foştii elevi, respectiv Corina Vlad, venită din Germania, Eusebiu Henris şi subsemnatul, dar şi doi dintre absolvenţii mai mari, Liana Relea şi Leon Hogiu, ai primei promoţii cu 7 clase a şcolii din Prund. Am prezentat atunci, la şedinţa simpozionului, o comunicare generală întitulată „Radu Petrescu văzut de un elev al său.”

23


7. Titlul de Cetăţean de Onoare – post mortem, conferit lui Radu Petrescu, în vara anului 2003.

24


Impresionat din totdeauna de Radu Petrescu, m-am simţit, din nou, profund răscolit, dar de astă dată hotărât a mă ocupa îndeaproape şi a relua în scris, după o jumătate de secol, când geologia a rămas mai deoparte şi timpul îmi permitea aşa ceva, firul întrerupt al legăturii mele sufleteşti cu profesorul din copilărie, a cărui neobişnuită personalitate m-a afectat şi influienţat profund. Regretul meu din ultimele decenii este foarte mare pentru motivul că nu i-am respectat, întru totul, sfaturile date, dar mai ales prin faptul că nu l-am mai căutat. Şi asta doar din cauza slabei mele pregătiri literare, prin neabordarea literaturii în mod sistematic, dar şi a neputinţei de a-l citi în original pe Balzac, fapte destul de importante şi definitorii, pentru a mă considera un pigmeu pe lângă profesorul meu.

Dar regretul meu enorm, în raport cu Radu Petrescu, care şi astăzi mă apasă cu mare greutate, este faptul că aveam posibilitatea materială, în anii când efectuam prospecţiuni complexe prin Munţii Călimani şi Bârgău, fiind şeful echipelor geologice, cu numeroase mijloace de transport la dispoziţie, să-l aduc de la Bucureşti pe profesorul meu, împreună cu întreaga familie, pentru a revedea frumoasele locuri şi oamenii pe care i-a cunoscut, în efemerul dar eternul său periplu bistriţean. Nu am făcut acest lucru şi mărturisesc a fi o mare greşeală a vieţii mele. Cred că într-o atare posibilă situaţie, în viaţa lui Radu Petrescu, ar fi apărut o mică oază miraculoasă, care i-ar fi fost benefică şi în urma căreia, cu siguranţă, scriitorul ar mai fi adăugat un preţios adagio Ocheanului întors.

Nefiind de profesie scriitor şi nici critic literar sau istoric, mă consider totuşi păstrătorul a numeroase date şi detalii, în mare parte inedite, privind itinerarul bistriţean al lui Radu Petrescu, pe

25


care mă simt dator să le aduc acum la lumină. Mai fac însă, de la început, precizarea că dacă scriitorul Radu Petrescu nu ar fi existat şi implicit, nici nemuritorul său roman jurnal, al spaţiului bistriţean, ar fi fost o enormă pierdere a prozei româneşti şi un mare gol al criticii şi istoriei literare. Nu ar fi fost, cu siguranţă, nici umilele mele încercări de a scrie despre profesorul meu.

Aceste încercări au fost materializate prin publicarea unor extrase din primul meu jurnal, însoţite de anumite comentarii şi amintiri ale mele despre Radu Petrescu, în „Mişcarea literară”, An III, nr. 3-4 (11-12), 2004, Bistriţa (Memoria jurnalului, Radu Petrescu văzut de un elev al său) şi „Revista ilustrată”, serie nouă, An I, nr.2, 2004, Bistriţa (Ocheanul re-întors).

Despre periplul bistriţean al lui Radu Petrescu, la Petriş, Dipşa, Prundu Bârgăului şi Bistriţa, am publicat în Mişcarea literară, An V, nr.3 (19) (Pe urmele lui Radu Petrescu la Petriş) şi 4 (20), 2006 ) (Radu Petrescu la Prundu Bârgăului), un interviu cu Doamna Adela Petrescu, soţia scriitorului, în An VI, nr.1, 2007, şi un altul, despre prietenii săi Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun, în An VI, nr. 2 (22) (Triunghiul s-a închis), din aceeaşi publicaţie.

În numeroase alte articole, din ziarele bistriţene Răsunetul, Gazeta de Bârgău şi Mesagerul literar şi artistic de Bistriţa – Năsăud, nr.1 (96), 2 (97), 4 (99), 5 (100), 6 (101) şi 7(102), 2007, am prezentat, deasemeni, unele date, fragmente din corespondenţa transilvană şi comentarii, în legătură cu profesorul şi scriitorul Radu Petrescu şi opera sa.

Recomandat de poetul bistriţean Ioan Pintea, am participat în toamna anului 2006, împreună cu scriitorul Mihai Dragolea şi o echipă de la TVR 2,

26


din care a făcut parte Andrei Gazsi şi Ciprian Ciuhuţa, la filmarea unor secvenţe, conducându-i în locurile prin care a trecut Radu Petrescu şi prezentândule unele persoane care l-au cunoscut, în periplul său transilvan.

Au fost filmate principalele locuri şi intervievate mai multe persoane, care l-au cunoscut pe Radu Petrescu, iar documentarul a fost completat cu un interviu al doamnei Adela Petrescu, soţia scriitorului, realizat la Bucureşti în casa din Pitar Moş, de Mihai Dragolea şi filmat de doamna Simona Popescu. Din păcate, acest unic film documentar despre Radu Petrescu în Transilvania, a fost transmis o singură dată pe postul de televiziune TVR2 din Cluj - Napoca. Şi asta tocmai în perioada când triunghiul s-a închis.7

Această sintagmă mi-a venit în minte odată cu dispariţia prematură a lui Gheorghe Crăciun, în aceeaşi zi de iarnă şi aproximativ la aceeaşi oră cu cea a lui Radu Petrescu, petrecută tot într-un spital, din Bucureşti, exact cu două zeci şi cinci de ani în urmă. Explicaţia ei constă în faptul că Gheorghe Crăciun şi înaintea lui Mircea Nedelciu, l-au cunoscut personal pe maestrul din Pitar Moş, împreună cu care au format un adevărat triunghi literar indestructibil, înscris între două generaţii, ale cărui laturi au fost îndeaproape prezentate, în Doi într-o carte ( fără a-l mai socoti pe autorul ei) 8

7 Niculae Vrăsmaş, Triunghiul s-a închis, Mişcarea literară, Anul VI, nr 2 (22), 2007, Bistriţa. 8 Gheorghe Crăciun, Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei), Fragmente cu Radu Petrescu şi Mircea Nedelciu, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003.

27


8. Doi într-o carte (fără a-l mai socoti pe autorul ei),,

Ed. Grinta, 2003

Dar acum acest triunghi s-a închis, odată cu vestea proastă pe care mi-a anunţat-o pe mobil doamna Adela Petrescu: S-a prăpădit Gheorghe Crăciun. Vestea am primit-o exact atunci când intram în biroul lui Ioan Pintea, la Bistriţa, care a rămas înmărmurit. Aceeaşi veste proastă, pe care doamna Adela Petrescu a primit-o de la Ion Bogdan Lefter, a fost transmisă de către acesta la Cluj-Napoca, printr-un telefon de gheaţă9 dat lui Mihai Dragolea, un alt mare iubitor al lui Radu Petrescu, dar şi al lui Gheorghe Crăciun şi al întregului grup de la Târgovişte.

9 Mihai Dragolea, Telefonul de gheaţă, Mişcarea literară, Anul VI, nr 1 (21), 2007, Bistriţa

28

2. UN POSIBIL OCHEAN RE-ÎNTORS ?


„A trebuit să privesc cu ocheanul întors, prin lentila

care depărtează, ca să nu-mi fie sfâşiată şi hârtia.

Rămân şi aşa, pe faţa ei, destule zgârieturi.”

Radu Petrescu

30

RADU PETRESCU a fost profund impresionat de locurile şi oamenii din ţinutul bistriţean, unde a activat ca profesor. Aici a fost atelierul său de ucenicie literară şi primul laborator în care a proiectat aproape întreaga sa operă, în timpul şi locul în care a trebuit să privească… cu ocheanul întors, prin lentila care depărtează, ca să nu-i fie sfâşiată şi hârtia., cu toate că Rămân şi aşa, pe faţa ei, destule zgârieturi.

9. Ocheanul întors, Ed. Cartea Românească, 1977.

„Ocheanul întors”, sau „Jurnalul de la Petriş şi Prundu Bârgăului”, după cum l-a denumit Costache Olăreanu, cu ocazia Saloanelor Culturale „Liviu Rebreanu”, de la Bistriţa, în noiembrie 1987, a fost considerat, de Ioan Ilieş, drept „seismograful sensibil al unei vieţi, al devenirii scriitoriceşti, al vocaţiei didactice a lui Radu Petrescu, venit să se împlinească sub tâmplele încărunţite ale Călimanilor şi Heniului.”

Explicaţia acestui titlu o dă chiar autorul, în ultima pagină a Ocheanului întors, pe care am folosit-o ca moto la prezentul capitol.

Cred că acest minunat pasaj radupetrescian, adeseori menţionat, dar prea puţin analizat, de critici, reprezintă, în mod enigmatic, adevăratul mesaj, al operei unuia dintre scriitorii de certă mărime, din literatura noastră postbelică. Trecând infernul înconjurător printr-un filtru optic, ochiul lui Radu Petrescu înregistrează emblematicul, miniaturalul, selectând fascinante detalii, discrete şi aparent inofensive, dar pline de substanţă şi persistentă aromă intelectuală. A evitat, magistral, întotdeauna, să descrie sau să comenteze anumite aspecte şi întâmplări cotidiene, legate de vremurile grele pe care le-a trăit, conştient că nu trebuie să participe la anumite fapte sau să înregistreze detalii, ale unor acţiuni, care l-ar fi compromis, aducându-i chiar şi posibile necazuri. Deşi libertatea de a scrie era, în acei ani, limitată, iar conţinutul operelor literare era dirijat politic, perspicacitatea lui Radu Petrescu a intuit traseul cel mai sigur al eternităţii operei sale.

Metodologia sa de lucru înfruntă cu sfidare şi indiferenţă presiunea evenimentelor politice, cărora nu le acordă nici-o concesie, fiind convins că

notările lui diurne, de imagini şi idei, adevărata sa hrană, dar şi antidotul său intelectual care-l imunizează, nu vor rămâne simple piese de sertar.

Pentru Radu Petrescu viaţa materială nu a fost niciodată pe primul plan. El avea o a doua viaţă, în care descoperise „detaşarea de lucruri şi avantajele interioare ale stărilor contemplative, regulile construcţiei lucide, fără risipă de cuvinte, şi faptul că literatura este un uriaş organism irigat de sânge propriu”, aşa cum menţionează Gheorghe Crăciun în „Doi într-o carte”, cel care a avut o „profundă afinitate pentru cărţile lui şi pentru felul lui de a fi ca om şi scriitor.”

Radu Petrescu este scriitorul care nu a făcut nici-un compromis, deranjând doar pe acei despre care, nu a scris nici măcar o frază, poate din considerentul că aceştia, pentru el, nu existau. A dus o viaţă grea, pe care a închinat-o scrisului, sorbind, în tăcere, din măreţia nemărginită a spaţiului şi timpului, celor mai frumoase locuri, imortalizată în jurnalele sale.

„În timp ce beam marea orelor diurne am găsit mijlocul de a o bea şi pe cealaltă, a cerului nocturn, înstelat.

Norii, culise în mişcare.Răsăritul soarelui, cădere de cortină.Spectacolul stă sub legea tăcerii, a

abstracţiei, a geometriei pure. La ora când mai toţi oamenii dorm.”

Câtă filozofie şi cât de multă poezie emană din aceste superbe rânduri, care constitue un adevărat epilog, în „Ocheanul întors”.

Prin faptul că l-am cunoscut foarte bine şi posed nenumărate date şi imagini vii, despre profesorul meu, mă consider dator de a descrie şi a cuprinde, măcar o mică parte dintre ele, într-un prim volum, care să contribuie la conturarea personalităţii şi operei, deosebite, ale lui Radu Petrescu. Spun doar o mică parte pentru motivul că, după ce am început această lucrare, am constatat că am intrat într-o minunată şi uriaşă deltă, cu acumulări de nestemate, spre care curg în continuare izvoare cu depuneri noi. Radu Petrescu este o mare literară imensă, încă prea puţin cercetată, în care desigur vor intra şi manuscrisele sale, jurnale şi corespondenţe, inedite, addende necesare unei virtuale integrale radupetresciene, care mai aşteaptă încă, la doamna Adela Petrescu în Pitar Moş, lumina tiparului.

Vreau să încerc prezentarea unor detalii, despre oamenii şi locurile descrise de Radu Petrescu, în periplul său transilvan, comparativ şi în paralel cu notele mele de atunci şi ulterioare de jurnal, sau în raport cu datele de cunoaştere acumulate pe parcurs. În această încercare de reîntoarcere în timp, cu peste o jumătate de secol, mi-au fost de mare ajutor discuţiile purtate, cu ocazia revederii unor foşti colegi şi persoane, care l-au cunoscut ca profesor, deplasările făcute în locurile pe unde a trecut Radu Petrescu, dar mai ales întâlnirile, scurta corespondenţă şi desele convorbiri telefonice avute, în ultima vreme, cu doamna Adela Petrescu.

Cunoscută încă de la venirea sa în şcoala din Prundul Bârgăului, acum mai bine de o jumătate de secol, cînd era profesoară la clasele paralele cu ale lui Radu Petrescu, soţia scriitorului mi-a oferit, în

ultimii ani, exemplare din cărţile publicate, noi detalii scrise şi verbale, între care copii ale unor scrisori inedite, dar şi un ajutor direct, în acţiunea decodării numeroaselor abrevieri folosite de autor în jurnalele sale.

Vreau să încerc, de asemenea, după mai bine de cincizeci de ani, să realizez un profil al lui Radu Petrescu, pe care l-am avut profesor la Prundu Bârgăului, plecând de la însemnările din jurnalul meu, de atunci, comentate şi completate, în paralel cu cele ale scriitorului din „Ocheanul întors”, publicat în 1977, aşa numitul „Jurnal de la Prundu Bârgăului şi Petriş”.

Radu Petrescu era un om deosebit de discret şi politicos. Se purta întotdeauna în aşa fel, încât să nu jignească niciodată pe nimeni. Atunci când cineva îl supăra cu ceva, nu riposta. Se vedea însă, pe figura lui, că în adâncul sufletului său era profund afectat. Însăşi faptul că descria lumea înconjurătoare privită printr-un ochean, cu lentila întoarsă, denotă acest lucru. Se ferea parcă de a privi răul şi nedreptatea de aproape, pe care le evita, aşa cum probabil ar fi procedat şi astăzi, dacă ar fi trăit, înlocuind cu telecomanda numeroasele scene cu violenţe, care inundă micul ecran, cu puţinele dar superbele imagini şi simfonii, fără de care un artist adevărat, aşa cum era Radu Petrescu, nu ar putea trăi.

Majoritatea însemnărilor făcute în Ocheanul întors, cu referire la oamenii şi locurile descrise, îmi sunt familiare iar la multe dintre evenimentele petrecute am participat direct. Din aceste motive vreau să lămuresc anumite detalii, despre unele întâmplări petrecute, pe care, poate în mod intenţionat, Radu Petrescu nu le-a aprofundat sau

nici măcar amintit, cu toate că multe, desigur, l-au marcat şi cred că încă destul de profund.

Radu Petrescu nu a înregistrat partea întunecată a lumii, a ocolit întotdeauna răul din notările sale, înregistrând cu multă străduinţă inefabilul.

Simţindu-se de mai multe ori nedreptăţit, Radu Petrescu se închidea în el, se zbuciuma foarte mult în interior, aproape că se îmbolnăvea. Dar marea lui sensibilitate rămânea cea artistică, care întotdeauna îl salva. Era destul să se uite la peisajul din jur, să privească cerul şi norii, de care era îndrăgostit chiar şi atunci când erau întunecaţi, sau să inhaleze aerul proaspăt pe care îl savura, dar îl şi percepea, ca nimeni altul, pentru a se reface total. Norii şi cerul erau pentru el un medicament pe care şi-l administra zilnic, de multe ori recomandându-l şi celor din jur.

Încercarea mea de a readuce în prim plan anumite secvenţe, din acele vremuri, are scopul de a preciza fundalul celor înregistrate de Radu Petrescu, în jurnalul său transilvan, discret, privite printr-un ochean întors. Vreau să analizez acum, îndeaproape şi în profunzime, evenimentele, locurile şi oamenii, de atunci, din descrierile lui Radu Petrescu şi evoluţia acestora, pe cât posibil până în prezent, în detaliul lor, privite prin puterea optică a lentilei normale a unui ochean, re-întors, dar întors înapoi în timp.

3. TRIUNGHIURILE UNEI CONSTELAŢII LITERARE RADU

PETRESCU,

UN MODEL ÎN LITERATURĂ


„Posteritatea lui Radu Petrescu se anunţă de lungă

durată. Ceea ce bucură cel mai mult e faptul că

tinerii îl preţuiesc aşa cum se cuvine, că el a

devenit un model al fervorii artistice, al slujirii

neprecupeţite a limbii şi literaturii româneşti”

Costache Olăreanu

39

RADU PETRESCU a fost printre cei care au creat bine cunoscuta Şcoală de la Târgovişte, sintagmă perfect atribuită de Dan Culcer10 unei şcoli spontane, fără profesori, indusă şi nu dedusă dintr-un program, după cum afirma Mircea Horia Simionescu.11 Protagoniştii acestei mişcări, care a însemnat un nou început în literatura română postbelică, s-au încadrat într-un luminos triunghi, alcătuit din prozatorii Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi Mircea Horia Simionescu. Un triumvirat primar în jurul căruia s-au asociat numeroşi scriitori care au format o întreagă constelaţie literară, în care Radu Petrescu a fost un principal model, o stea mereu strălucitoare.

Noul stil, caracterizat prin redarea literară a realităţii, a fost preluat ca model, de către majoritatea prozatorilor din generaţiile următoare, nucleului grupului literar asociindu-i-se noi triunghiuri, alcătuite din alţi scriitori, precum Petru Creţia, un alt mare dispărut, Tudor Ţopa, Alexandru George, urmaţi de o generaţie mai tânără, reprezentată prin: Mircea Nedelciu,

10

Vatra, 1978, Târgu Mureş.11 Interviu realizat de Mircea Nedelciu în Echinox, nr. 5-6-7, 1982, Cluj.

Gheorghe Crăciun şi alţii, care l-au cunoscut pe Radu Petrescu, dar şi foarte mulţi care nu l-au cunoscut personal. Un număr mare de scriitori, în marea lor majoritate netârgovişteni de origine, s-au asociat acestui curent literar luând ca model Şcoala de la Târgovişte şi în primul rând pe Radu Petrescu.


Ne este destul de greu ca să-i amintim pe toţi, pentru că desigur tot vor fi omişi câţiva, involuntar, scopul nostru nefiind de a face o discuţie în acest sens şi în nici-un caz o analiză literară. Dar nu pot fi omişi, din marea categorie a târgoviştenilor, nici cei pe care îi adăugăm celor amintiţi până acum: Emilian Grigorescu, Theodor Enescu, Paul Gherasim, Horia Bernea, Marin Gherasim, Florin Niculiu, Emil Brumaru, Ion Bogdan Lefter, Mihai Sin, Şerban Foarţă, Dan Culcer, Livius Ciocârlie, Ion Vlad, Mihai Dragolea, Bedros Horasangian, Ioan Buduca, Gheorghe Grigurcu, Ion Buzera, Mircea Benţea, Adriana Babeţi, Tania Radu, Maria Mailat, Tia Şerbănescu şi mulţi alţii, dar nu în ultimul rând, Adela Petrescu. Am să mă refer, pe parcurs, mai detaliat, la unii dintre cei pe care i-am cunoscut personal.

Trecerea în eternitate a lui Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi Petru Creţia a fost o mare pierdere pentru întreaga literatură română.

La dispariţia prematură a lui Radu Petrescu, care părea incredibilă pentru Gheorghe Crăciun, acesta scria:

„…a fost pentru mine o întâmplare năucitoare, care m-a lăsat pradă nedumeririi şi unui sentiment de deşertăciune. Ţin minte seara zilei în care am primit nefasta veste, şi asta chiar din gura unei foste eleve din perioada cât Radu Petrescu a fost profesor la Prundu Bârgăului. Mă simţeam spectatorul unei îngrozitor de proaste glume şi primul impuls a fost acela de a-i cere politicos doamnei din faţa mea să plece cât mai repede.”

Fosta elevă de la Prundu Bârgăului era talentata Mariana Persecă, adeseori menţionată în

43


Ocheanul întors. Am aflat acest lucru de la doamna Adela Petrescu şi mai târziu de la însuşi Gheorghe Crăciun, pe care l-am rugat să-mi găsească adresa ei, dar nu a mai apucat. Tare mult aş fi vrut să o reîntâlnesc, pentru a mai discuta despre profesorul nostru. Cred că Mariana a fost printre cele mai constante şi fidele admiratoare, nu doar a profesorului, cât mai ales a scriitorului.

10. Gheorghe Crăciun

Gheorghe Crăciun vizitase Bistriţa în iulie, odată cu lansarea cărţii sale Trupul ştie mai mult – Fals jurnal la Pupa russa, sau „o carte „pictată” autografic, drept bonus la „Pupa russa”, după cum a menţionat însuşi autorul în autograful de pe exemplarul pe care l-am primit. Nimeni nu s-ar fi aşteptat ca Gheorghe Crăciun să ne părăsească atât de brusc, arăta foarte bine şi se simţea mai mult ca oricând în largul său, în mica escapadă printre brazii din Tăşuleasa. Editorii revistei

44


bistriţene Mişcarea literară i-au pegătit un omagiu, dedicând-i ultimul număr din 2006, al revistei. Strania coincidenţă a făcut ca acest număr să devină un adevărat recviem, închinat lui Gheorghe Crăciun.

L-am cunoscut atunci pentru prima dată, pe Gheorghe Crăciun, cu toate că ne ştiam mai dinainte, descoperind că eu sunt elevul lui Radu Petrescu de la Prundu Bârgăului, de care auzise în noiembrie 1987, cu ocazia celei de a V-a ediţie a Saloanelor culturale „Liviu Rebreanu”. A participat atunci la manifestarea literară bistriţeană, alături de: M.H. Simionescu, Costache Olăreanu, Cornel Moraru, Maria Luiza Cristescu, Mihai Sin, Dan Arsene, Bedros Horasangian, Stelian Tănase, Adriana Rodica Barna şi Ioan Ilieş. Cu această ocazie Gheorghe Crăciun aflase că am păstrat un jurnal, în care mărturiseam bănuiala mea de elev, că profesorul meu ar fi acelaşi cu George Călinescu.

Am stat doar în vara trecută de vorbă cu Gheorghe Crăciun, la Bistriţa, unde îmi spunea că se simte ca acasă, dar parcă ne cunoşteam de când e lumea şi nu mai terminam să ne spunem tot ce aveam în comun. Ne lega strâns, pe amândoi, Radu Petrescu.

11. Întâlnirea cu Gheorghe Crăciun (Foto Ioan Pintea)

45


Mi-a scris pe „Doi într-o carte… următoarele: „Lui Niculae Vrăsmaş, elevul cel iubit al marelui Radu Petrescu, prietenia lui Gheorghe Crăciun, Bistriţa, iulie 2006. În luna decembrie i-am trimis pozele făcute de mine, cu ocazia lansării cărţii sale la Bistriţa şi i-am transmis rugămintea de a trimite un articol despre Radu Petrescu, la 80 de ani de la naştere şi 25 de ani de la plecarea lui dintre noi, pentru revista Mişcarea literară. În 28 decembrie 2006 am primit de la Gheorghe Crăciun doar următorul e-mail:

Dragă Domnule Niculae Vrăsmas, mi-aţi făcut o mare surpriză şi bucurie cu fotografiile de la Bistriţa, la lansarea volumului meu Trupul ştie mai mult. Vă mulţumesc mult. Chiar astăzi am primit de la Virgil Raţiu ultimul număr al Mişcării literare unde sinteţi cuprins cu un articol despre locurile bistriţene ale lui Radu Petrescu. Abia aştept să-l citesc. Încă o dată mulţumiri şi urări de bine în Noul An! Sărbători fericite!

Gheorghe Crăciun

În 31 decembrie 2006 am primit, din nou, următoarele: [email protected] Subiect: dar din dar. Un poem de Şerban Foarţă. O cale-n dar. Inca o data la multi ani!Gheorghe Crăciun

O CALE-N DAR

Orice nou an / e-o cale,-n dar, / trecând, nu-n van, / prin calendar.Într-adevăr, / e un nedar / un an nou făr' / de calendar.Timp mai scalen / ca el găseşti / doar la Kalen- / dele

46


greceşti,când doar tărâţi / ni-s date-n dar, / ca unor mâţi / din calendar:colb de-anotimp, / nisip de vremi / cu care,-n timp, / nu te întremi.Cadou, răboj / mai verde,-ţi fac: / îl scoate Moş / Crăciun din sac...Un cal e,-n dar, / scos pentru cel / ce,-n calendar, / se plimbă-n "L".Douăşpe luni / de calendar / încep, de luni, / o cale,-n dar.O, calendar, / dă-mi, te conjur, / o cale,-n dar, / cu iarbă-n jur!O, calendar, / dă-ne, din plin: / ocale,-n dar, / de grâu şi vin!Aş invoca / şi-Augurii, dar / v-aş face ca- / pul calendar, -în loc de un / bogat cadou / de anul bun, / de anul nou.

Cred că această extraordinară poezie a fost primită în dar, de la Şerban Foarţă, aşa cum reiese din subiectul e-mail-ului pe care mi l-a trimis Gheorghe Crăciun: dar din dar. A fost cel mai frumos dar pe care l-am primit, în ajunul noului an, 2007, dar nu bănuiam că va fi darul de adio al nepreţuitului Gheorghe Crăciun.

Sensibilitatea deosebită a poetului Şerban Foarţă s-a manifestat şi la trecerea în eternitate a lui Radu Petrescu, căruia îi scria, în 5 februarie 1982, un adevărat epitaf:12

Lui Radu Petrescu Acum, când ce era de tors, s-a torsiar orele târzii şi neferice-s

12

Şerban Foarţă, Lui Radu Petrescu, în Orizont, 5 februarie 1982, p.2

47


din care stea, din Coama Berenicei,te uiţi la noi printr-un ochean întors.

Poetul Emil Brumaru, pe care l-am întâlnit în vara lui 2006 la o seară literară bistriţeană, ţinută la Clubul Quijote Cafe, mi-a povestit despre prietenia lui cu Radu Petrescu, pe care îl vizita deseori în Pitar Moş, dar şi coresponda. Emil Brumaru i-a dedicat lui Radu Petrescu o foarte interesantă poezie.13

ScrisoareLui Radu PetrescuÎn fundul acelei provincii / Jucam până-n zori

biliard / Cu marele-artist Leonard / O da Vinci.Pe urmă, tablouri vivante / Făceam, printre

fluturi, lejer, / Cu palidu Alighier / I Dante.Şi-n ceşti distilam sâni mai rari ca / IDEEA

(ce risc îngeresc!) / Alături de tristul Francesc / O Petrarca.

Pe Mircea Nedelciu, colegul de facultate al lui Gheorghe Crăciun, care s-a revendicat şi el de la Radu Petrescu, l-am cunoscut în primăvara lui 84, când era la Librăria Cartea Românească din Bucureşti, unde l-am găsit pentru prima dată, trimis de bădia Ion Câşlaru de la Casa Cărţii din Vatra Dornei. Eram în acea perioadă în campanie de teren cu echipa geologică în Munţii Călimani şi mă deplasam lunar la Bucureşti, transportând probe cu maşina mea. La întoarcere aveam posibilitatea să aduc întotdeauna câteva cărţi, care nu se puteau găsi fără cunoştinţe, dar mai ales fără prieteni. Îmi amintesc faptul că, abia atunci, prin Mircea Nedelciu, am reuşit să pun şi eu mâna pe „Cel mai iubit dintre pământeni”, obţinând şi alte

13 Emil Brumaru, Ruina unui samovar, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983.

48


cărţi, aproape imposibil de procurat, pe care le-am dus cititorilor bucovineni.

Am discutat de mai multe ori, trecând pe la librăria de lângă Ministerul Învăţământului, cu Mircea Nedelciu şi aproape întotdeauna, am vorbit numai despre Radu Petrescu. Eu îi spuneam odată,

atunci când mă recomandase, printr-un bileţel, la o altă librărie unde se găseau anumite cărţi, iar el voia să-mi explice cu exactitate locul, că foarte aproape de acela era magazinul din care Radu Petrescu a cumpărat renumitul său Pallady. Mi-a spus că am o memorie grozavă şi am continuat pe acestă temă despre locurile, din Bucureşti, descrise de Radu Petrescu, pe care Mircea Nedelciu le cunoştea foarte bine, uluindu-mă cu detaliile despre locul în care s-ar fi petrecut presupuse secvenţe din romanul Matei Iliescu, evident aflate din confidenţele sale cu maestrul.

12. Biletul lui Mircea Nedelciu

49


Bileţelul de care am amintit era adresat D-rei Mihaela Costache, de la o librărie apropiată de Biserica Albă şi l-am păstrat printre cărţile primite, simţind, înstinctiv, faptul că reprezenta un mic manuscris al lui Mircea Nedelciu. Bileţelul avea următorul conţinut:

„Mihaela, Te rog dă-i domnului inginer Vrăjmaşu un

exemplar din Evtuşenko şi-ţi voi achita eu ulterior contravaloarea. Te rog, deci să nu-i pretinzi domnului V. să ţi-l plătească: dânsul face numai amabilul oficiu de a-l duce unui prieten din Vatra Dornei.

Mulţumesc,Mircea Nedelciu”

Altădată, invitat în depozitul din spatele librăriei Cartea Românească, la o votcă împreună cu băeţii, mă întreba despre felul în care a decurs viaţa lui Radu Petrescu în satele transilvane. Mircea Nedelciu ţinuse foarte mult la el şi a regretat enorm dispariţia lui Radu Petrescu, cel despre care spunea, cu vădită mândrie, că i-a dat recomandarea de primire în Uniunea Scriitorilor. Mircea Nedelciu mi-a dat numărul de telefon al doamnei Adela Petrescu, amănunte despre copii şi confirmarea că locuieşte tot în Pitar Moş.

În 21 mai 1984 Mircea Nedelciu mi-a oferit cea de a patra carte a lui, întitulată „Zmeura de câmpie (roman împotriva memoriei)”, pe pagina de gardă a căreia mi-a scris următoarele: „Domnului inginer Nicolae Vrăjmaşu în finele lui mai al acestui an cel puţin ciudat un coş cu zmeură de câmp oferit cu prietenie ca un elogiu al normalităţii şi speranţei. Mircea Nedelciu, 21 mai 84”

50


Numele meu a fost bine reţinut de Mircea Nedelciu, din scrisoarea lui Ion Câşlaru, dar era numele meu de peste Carpaţi pe care l-am primit de la colegii mei încă de la venirea în Bucureşti şi l-am suportat decenii de-a rândul. La început chiar mi-a plăcut dar imediat mi-am dat seama că eram trecut cu j în loc de s, la mijloc şi cu u, la urmă chiar şi în actele şcolii, ceea ce mi-ar fi adus ulterior încurcături. Încercarea mea de a-i corecta pe cei din jur a fost aproape întotdeauna zadarnică şi de multe ori mă lăsam păgubaş. Nici moldovenii nu mi-au putut spune niciodată Vrăsmaş, pentru ei am fost întotdeauna Vrăjmaşu, chiar şi în Prundu Bârgăului, atunci când de multe ori mă căutau, dar consătenii mei îi înţelegeau.

51


13. Mircea Nedelciu

Mircea Nedelciu se scuza că nu mai are nici-un exemplar din cărţile sale, pentru a mi le oferi, dar îmi găsea întotdeauna cărţi, de mare valoare, pe care nu aveai de unde le procura. Când am mai trecut pe la el cu alte cărţi ale sale, pe care le cumpărase mai înainte socrul meu, avocatul Petru Ştefănescu, a rămas încântat. Pe cartea lui de debut, întitulată „Aventuri într-o curte interioară”, a scris următoarea dedicaţie:

„Domnului inginer Niculae Vrăjmaşu cu sinceră admiraţie pentru gustul de cititor al domniei sale, cu uşoară invidie pentru că mai are cărţi rare din 79 în 84 !

Prieteneşte, Mircea Nedelciu

Cel care a deschis desantul textualităţii generaţiei optzeciste, devenind liderul acesteia, a

52


fost Mircea Nedelciu, urmat mai târziu şi de fostul său coleg de facultate, Gheorghe Crăciun. Amândoi s-au integrat în literatură după moartea prematură, la 55 de ani, a lui Radu Petrescu, pătrunzând pe uşile întredeschise de predecesorul lor într-un nou spaţiu literar, mult mai aierisit, în care ideologia începe a fi marginalizată. Radu Petrescu a fost mult apreciat şi considerat un adevărat model pentru aceşti scriitori, care l-au cunoscut îndeaproape. Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun au editat în tinereţea lor literară reviste în manuscris, la fel ca cei dinaintea lor, Radu Petrescu, Costache Olăreanu şi Mircea Horia Simionescu, care au format triunghiul literar original al Şcolii de la Târgovişte.

Gheorghe Crăciun a cunoscut din fragedă tinereţe greutăţile vieţii, care l-au călit şi maturizat prematur. Părea un om fără vârstă, care se oprise la mijlocul vieţii, cucerise deja tainele acesteia, îşi bănuia viitorul, poate chiar sfârşitul care îl simţea pe aproape, dar pe care nu-l aştepta, dorind, cu siguranţă de a mai trăi. El citea, scria şi gândea sistematic, deşi credea în sinea sa că dispreţuieşte filozofia pentru a se apăra de un handicap, care l-ar fi distanţat de ceilalţi prin gândire, preferând fără nici o ezitare – dacă asta este implacabil -, distanţarea de ceilalţi prin trăire. Paradoxul lui consta dintr-un dialog între creier şi trup, din care Gheorghe Crăciun îi dă câştig de cauză celui din urmă, conştient fiind că trupul ştie mai mult.

Poate că tocmai de aceea preţuia nespus de mult viaţa, cunoscându-şi boala ce-l măcina şi care nu putea fi decât preludiul sfârşitului său, imposibil de oprit. El putea fi cel mult ocolit, cum a fost în cazul unei grave crize întâmplate cu vreo patru ani în urmă, când doar datorită unei totale implicări şi ajutorului direct dat de către Ion Bogdan Lefter,

53


iminentul sfârşit al lui Gheorghe Crăciun a mai fost atunci amânat.

Spre deosebire de Radu Petrescu, pentru care scrisul era însăşi viaţa, Gheorghe Crăciun nu se putea rezuma doar pentru a trăi numai prin coala de hârtie, conştient fiind că scrisul este doar o amânare şi că viaţa trebuie totuşi trăită.

Ultimul număr pe anul 2006 al Mişcării literare, dedicat lui Gheorghe Crăciun, care a apărut la sfârşitul lunii ianuarie 2007 a ajuns, datorită promptitudinii lui Virgil Raţiu, pe patul de spital unde acesta, se pare că a mai apucat să-şi vadă, pentru ultima oară chipul său de pe copertă. În schimb ochii săi ne privesc acum pe noi, la nesfârşit, de pe aceeaşi verzuie şi memorabilă copertă. Triunghiul luminos, marcat în literatură de Radu Petrescu, Mircea Nedelciu şi Gheorghe Crăciun, a fost geometric închis, dar el străluceşte acum prin aceştia, în continuare, pe cerul eternei lumi literare.

54


14.Coperta Mişcării Literare nr. 4/2006

Gheorghe Crăciun la fel ca şi Radu Petrescu, prietenul căruia îi păstra un deosebit respect, a fost profesor de limba română la ţară, în exil la Nereju, dar şi în vechiul său Tohan natal. Amândoi au scris jurnale iar textele lor sunt, parţial sau complet, inedite. Prietenul lor comun a fost prozatorul Mircea Nedelciu, care ne-a părăsit acum opt ani.

Vieţile şi gândurile lor, ca şi ale altor corifei, afini Şcolii de la Târgovişte, dintre care mulţi au trecut în eternitate, încă nu au fost pe deplin desluşite, rămânând un palimpsest pentru posteritate. Triunghiul prezentat face parte dintr-o mare constelaţie literară, a celor care s-au întâlnit în lumea de dincolo şi ale căror frumoase pagini îi dau o strălucire aparte.

Opera literară a lui Radu Petrescu este vârful de lance al grupului târgoviştean. Ea va rămâne în universul literar o constelaţie luminoasă, în care scriitorul a intrat ca „…un personaj gata de gravităţi şi de poză, locuind cu capul în Liră (constelaţia)…”, aşa cum el însuşi a intuit-o, sau „Constelaţia Radu Petrescu”, după cum a denumit-o bistriţeanul Ioan Ilieş.14

Radu Petrescu s-a bucurat de un deosebit interes, fiind, într-un anume fel, printre cei care au marcat un nou început al literaturii române, iniţiat şi continuat de protagoniştii Şcolii de la Târgovişte, alături de Costache Olăreanu, rămas oarecum într-un nedreptăţit con de umbră, Mircea Horia Simionescu, un adevărat clasic în viaţă şi Tudor Ţopa. Dintre aceştia duce steagul în continuare caligraful Mircea Horia Simionescu, cel care a

14 Ioan Ilieş, Posteritatea lui Radu Petrescu, Editura Tipomur, Târgu Mureş, 1993

55


rămas supravieţuitorul bine temperat, susţinut încă de alţii câţiva.

Printre cei care s-au revendicat de la Radu Petrescu se numără şi scriitorii optzecişti, care au produs desantul literaturii române, din ultimele decenii ale secolului trecut. Stilul diaristic al lui Radu Petrescu s-a preluat şi dezvoltat de la el, extinzându-se în literatura noastră, dar au mai rămas încă nepublicate jurnalele ultimilor săi ani. Se mai cunoaşte faptul că există un imens jurnal inedit al lui Mircea Horia Simionescu, precum şi încă multe dintre jurnalele şi lucrările afinilor săi literari târgovişteni, fapt pentru care consider că modelul literar radupetrescian tinde să devină perpetuu, strălucind în continuare în triunghiurile unei luminoase constelaţii literare.

Pe Mircea Horia Simionescu, cel care spune că „Al doilea magistru, norocul şi binecuvântarea vieţii mele a fost regretatul Radu Petrescu”, l-am întâlnit o sigură dată, în Bucureşti, în Sala cu oglinzi a Uniunii Scriitorilor. Am fost acolo pentru lansarea volumului omagial al lui Nicolae Balotă intitulat Euphorion, unde au vorbit alţi doi Nicolae, respectiv Manolescu şi Prelipceanu, fiind prezenţi, între mulţi alţii, Ana Blandiana şi Victor Ciorbea. Se sărbătoreau atunci două aniversări: Nicolae Balotă – 75 şi Euphorion – 30. Cineva m-a prezentat târgovişteanului, cu care am schimbat împreună câteva vorbe despre Radu Petrescu, părând surprins că am fost elevul acestuia. Mircea Horia Simionescu era însoţit de un alt târgoviştean, Emilian Grigorescu. Le-am spus cu această ocazie că liceul din Prundu Bârgăului şi o librărie centrală din Bistriţa, poartă numele lui Radu Petrescu, două lucruri importante, despre care nu aveau atunci cunoştinţă.

56


Mi-am luat inima în dinţi şi, după mai multe căutări, am reuşit să-l găsesc, de curând, la telefon, la Pietroşiţa. Era tocmai în seara unei violente furtuni în urma căreia, nu prea departe, la Găeşti, trenul dinspre Craiova a deraiat în urma căderii unui copac peste el. La Pietroşiţa furtuna încetinise, dar venerabilul Mircea Horea Simionescu mi-a spus că dacă l-aş fi sunat mai devreme ar fi fost pe acoperiş, pentru că ploaia pătrunde în casa încă nefinisată, iar în interior au început să pătrundă şi furnicile.

15. Mircea Horia Simionescu

Am stat mult de vorbă amândoi, vorbind despre proiectele dânsului, protagoniştii Şcolii de la Târgovişte, dar mai ales despre Adela şi Radu Petrescu, spunându-i că se va organiza un mic simpozion despre acesta la Bistriţa, spre sfârşitul verii, pentru care i-am făcut o invitaţie. Ar fi bine

57


dacă ar putea veni dar nu mi-a promis, din cauza deplasării cam prea îndepărtate şi obositoare, pentru vârsta dânsului. Un răspuns asemănător am primit şi de la doamna Adela Petrescu, cu o săptămână mai înainte, când îmi spunea la telefon, din Câmpulung, că va sta acolo cu nepoţii până în septembrie.

În 30 ianuarie s-au împlinit 25 de ani de la trecerea în eternitate a lui Radu Petrescu, iar în 31 august 2007, se vor împlini 80 de ani de la naştere, fapt pentru care memoria scriitorului trebuie reîmprospătată şi personalitatea sa omagiată, în cadrul unor acţiuni culturale organizate, operele sale epuizate, să fie reeditate, iar cele încă aflate în manuscris, cuprinzând corespondenţa şi jurnalul ultimilor ani de viaţă, să fie tipărite.

58

4. PERIPLUL TRANSILVAN AL LUI

RADU PETRESCU

„…atunci eu am ales, speriat, Rodna, care

într-adevăr nu era, cum mă uitam eu pe hartă,

deloc aproape de Bucureşti. Destinul, provocat, nu

a izbutit să mă omoare, pentru că lovea în viaţa

mea practică – ce încetase însă de mult a mai

exista. Cuţitul s-a înfipt mereu într-o umbră.”


Radu Petrescu, A treia dimensiune

61

ASEMENEA LUI BEETHOVEN, care spunea într-o scri-soare către F.G.Wegeler în 1801, că: „Voi înşfăca de gât destinul. Nu-i voi îngădui să mă îngenuncheze. Nu mă va strivi cu totul.”, Radu Petrescu îşi provoacă propriul său destin, considerând că viaţa lui practică încetase de mult a mai exista iar loviturile afectează mereu într-o umbră.

Hotărât să-şi desăvârşească autosurghiunul, Radu Petrescu îşi începe periplul său transilvan la 6 octombrie 1951, când ajunge profesor la Petriş, un fost sat săsesc, ascuns între dealurile din Piemontul Călimanilor, după care îşi continuă profesoratul în Valea Bârgaielor, la Prund, localităţi ce aparţineau pe atunci de Raionul Bistriţa şi Regiunea Rodna.

Apostolatul său nord-est transilvan, prin care şi-a desăvârşit ucenicia sa literară, a luat sfîrşit în vara anului 1954 când şi-a încheiat, din păcate pentru totdeauna, activitatea sa didactică,

întorcându-se la Bucureşti şi dedicându-se, până la sfârşitul vieţii, scriiturii.


Deşi era bucureştean de origine, proaspătul absolvent al Facultăţii de Litere şi Filozofie şi-a ales, împreună cu soţia sa Adela, nordul îndepărtat al ţării, în locul satului Săveni, Ialomiţa, din Bărăganul mult mai apropiat de Bucureşti, aşa după cum singur mărturiseşte în A treia dimensiune:15

„Am provocat destinul când repartizat, după terminarea Facultăţii, în Ialomiţa, speriat de condiţiile de acolo am alergat la Ministerul Învăţământului şi am rugat pe funcţionara grasă şi cumsecade să-mi dea altceva, nu în câmpie, iar ea arătându-mi spre harta de pe perete mi-a spus să-mi aleg dar să nu fie aproape de Bucureşti şi atunci eu am ales, speriat, Rodna, care într-adevăr nu era, cum mă uitam eu pe hartă, deloc aproape de Bucureşti. Destinul, provocat, nu a izbutit să mă omoare, pentru că lovea în viaţa mea practică – ce încetase însă de mult a mai exista. Cuţitul s-a înfipt mereu într-o umbră”.

Peregrinările lui în nord-estul transilvan s-au petrecut în localităţile menţionate, dar şi la Dipşa, unde soţia sa Adela Petrescu a fost în primul an profesoară. A cunoscut foarte bine Bistriţa, reşedinţa de raion în care se întâlnea cu soţia, sau se ducea la diferite întruniri, dar mai ales împrejurimile acestor frumoase locuri, prin care a făcut mici excursii.

A fost şi la Năsăud, pe care îl găseşte interesant fără să fie extraordinar. Mai interesant însă ca Bistriţa. Impresionantă colecţie de icoane a muzeului, instalată într-o biserică părăsită. Icoane 15

Radu Petrescu, A treia dimensiune, Ed. Cartea Românească, Buc., 1984.

65


pe sticlă şi pe lemn. Dintre cele din urmă, două capodopere în genul celei pe care o am la Bucureşti. …( ) … În tot timpul acestui lung şi în general nu plictisitor drum, citeşte de două ori Cidul de Corneille, staţionând în gara de la Beclean pe Someş, veche bifurcare importantă a drumurilor de fier.

Bistriţa era pentru Radu Petrescu un adevărat port nordic principal, al unui Ulise care călătorea pe oceanele şi mările cereşti, din care îşi alegea umătoarea direcţie spre locurile amintite sau, în scurte evadări spre sudul natal, adeseori evocat cu neascunsă nostalgie. Periplul său transilvan a fost cel al unui navigator al spiritului, care străbătea marea întinsă a cerului şi a norilor, acoperitoare a unor necunoscute peisaje şi oameni, într-o mişcare continuă, care l-au captivat. Savurând cu nesaţ aerul care îmbrăca totul într-un nimb inedit, Radu Petrescu a înregistrat, cu o rară măestrie, un întreg univers pe care l-a imortalizat în metaromanul său, Ocheanul întors.

Periplul transilvan al profesorului Radu Petrescu a fost de scurtă durată, dar urmele acestuia rămân, indestructibile, datorită mesajului lăsat de marele scriitor care a devenit ulterior.

66


4.1. PE URMELE LUI RADU PETRESCU LA PETRIŞ

„Cînd intri în sat, munţii dispar şi după cîţiva paşi te afli în faţa unui turn paralelipipedic, de var alb, cu acoperiş ţuguiat, lîngă care un mic stîlp de piatră cenuşie (monument al ţăranilor căzuţi în război), apoi o grădină cu bănci în uluci înalte, care fac un rotund şi, în spatele ei, între sălcii pletoase, şcoala. În acest loc, satul e foarte larg, cu o pajişte imensă între cele două rînduri de case.”

Radu Petrescu

67


Această forţare premeditată a destinului, prin care profesorul Petrescu înfruntă Petrişul, pe care îl numeşte „satul cu neguri până-n pământ”, locul autoexilului său, cu riscul de a-şi sacrifica viaţa intelectuală, a fost până la urmă benefică scriitorului, care va înregistra, aici, date şi idei, fundamentale, pentru opera sa viitoare. Superbele imagini percepute şi farmecul deosebit al oamenilor, de aici, vor face obiectul primelor descrieri, în minunatul său roman jurnal, sugestiv întitulat „Ocheanul întors”.

16. Petrişul văzut de sus(Din „Punct crucial în Ardealul de nord”, Nurnberg,

2004)

68


Deşi am cunoscut foarte multe locuri, nu am fost niciodată la Petriş până la sfârşitul lui octombrie 2006, când, la propunerea poetului Ioan Pintea, am însoţit o echipă de filmare a TVR2 Cluj – Napoca, alături de cunoscutul radupetrescian Mihai Dragolea, în ideea realizării unui film, despre apostolatul lui Radu Petrescu, pe meleagurile bistriţene.

Ajungând în sat, într-o dimineaţă cu negură, am avut o adevărată revelaţie. Totul în jur îmi părea perfect cunoscut şi familiar: dealurile, arhitectura caselor, orientarea, dimensiunile, culorile, de parcă acolo aş mai fi fost, iar undeva, pe aproape, în aer, în obiectele din jur, dar mai ales în spatele meu, simţeam prezenţa lui Radu Petrescu.

Descrierile sale, de acum mai bine de o jumătate de secol, în jurnalul de la Petriş, mi s-au întipărit de mult timp în minte, dar nu mi-aş fi putut imagina, vreodată, că ar fi identice cu cele găsite de mine, acum, la faţa locului. Imaginile înregistrate în memoria mea se desfăşurau acum aievea, aproape intacte, în faţa ochilor mei. Am simţit că mă întorc într-un loc de mult cunoscut şi aveam senzaţia că, din moment în moment, trebuia să-mi reântâlnesc profesorul.

69


17. Clopotniţa şi şcoala veche, „cub pe un etaj”

Am descoperit imediat cele „două dealuri lungi, care jos se întîlnesc”, iar „în fund alte dealuri, din ce în ce mai înalte, apoi munţii. Cînd intri în sat, munţii dispar şi după cîţiva paşi te afli în faţa unui turn paralelipipedic, de var alb, (în prezent este revopsit în galben), cu acoperiş ţuguiat, lîngă care un mic stîlp de piatră cenuşie (monument al ţăranilor căzuţi în război), apoi o grădină cu bănci în uluci înalte, care fac un rotund şi, în spatele ei, între sălcii pletoase, şcoala. În acest loc, satul e foarte larg, cu o pajişte imensă între cele două rînduri de case.”

70


18.

Pajistea din centru

Această pajişte a devenit în prezent un parc îngrădit, amenajat cu bănci vopsite în maroniu şi un foişor, având, spre amonte, mici terenuri pentru activităţi sportive, în faţa noii clădiri a şcolii din Petriş. După o vizită în noua şcoală, unde nu mai există nimeni care să-l fi cunoscut pe Radu Petrescu, am găsit, pe un fotomontaj din hol, câteva imagini, fără explicaţii, păstrate, probabil, de la aniversarea din 1987, a 60 de ani de la naşterea scriitorului.

19. Biserica de lemn

71


„Apucând” pe uliţa din dreapta, unde „drumul urcă şi coboară şi urcă din nou, pe lângă case săseşti, pînă ce ajunge în dreptul casei mele şi de acolo munţii sînt din nou vizibili. Cimitirul satului e în fundul curţii mele. Încă doi paşi şi ieşi din sat, pe dealuri ca nişte mere alăturate, spre Ragla, spre Mărişel etc.”

20. Casa Cristinei

Am recunoscut, de cum a apărut la orizont, casa din deal a Cristinei, cu cimitirul şi biserica veche din lemn, profilate în ceaţa din spate. Am intrat în curte, studiind casa şi anexele gospodăreşti din spate, groapa zidită în piatră rotundă de râu, a fântânii abandonate, apoi un măr, sub care probabil era „ceaunul cu apă”, şi viţa de vie, din care am gustat câteva boabe din cei câţiva ciorchini care mai rămăseseră şi am privit cimitirul şi biserica veche de lemn. M-am reântors

72


şi am cercetat, mai îndeaproape, „casa făcută din bîrne”, dărăpănată şi pustie a Cristinei Damian, urcând, pe treptele abrupte, din lemn încă sănătos, în târnaţ şi apoi în interiorul fără uşă, cu trei încăperi mari, goale, în care mai erau doar o bancă lungă din lemn şi un pat degradat.

21. Vedere din târnaţ

„De la ferestre văd la dreapta mea, în jos, un deal lung şi sub el satul, clopotniţa bisericii săseşti, alături de care e şcoala, cub pe un etaj, vopsit galben, (în prezent văruit în alb), cu acoperişuri ţuguiate şi obloane la ferestre. În faţă un deal pe vîrf cu vii, la stînga acestuia un alt deal, rotund, şi în fundul lor pămîntul pare un melc, o cochilie grandioasă acoperită din loc în loc cu livezi de meri dincolo de care încep munţii acoperiţi cu brazi groşi. Munţi lungi şi înalţi, cu două-trei creste marcate şi cu falduri bărboase care, cînd lumina

73


dulce a serii le bate dinspre apus, amintesc somptuoasa materialitate a rochiei Estherei lui Rembrandt.” O descriere superbă a peisajului din faţa mea, reprodusă ca de pe o peliculă, înregistrată de ochiul care vedea şi aerul. „Şi, de sus pînă jos şi-n toate părţile, o oglindă nemărginită pe care norii par aburii respiraţiei apropiate a unui personaj despre care, ştiu eu, mult aş da să pot spune vreodată ceva mai mult. ” Să fie oare aici vorba despre Dumnezeu? Sau doar o divinizare a fiinţei iubite, aflate, nu departe, la Dipşa, despre care, în mod sigur, este vorba în continuare. „Nu lucrurile însele ale acestui loc, ci culoarea şi forma pe care le trimit prin aer pînă la mine, ochiului meu, pot fi pipăite ca nişte delicate jucării pe care, pe toate, să le pun în poala ei.”

22. Maria Raţiu, fiica Moldovanilor

74


Aproape de casa Cristinei am stat de vorbă cu o vecină, apropiată de vârsta pe care ar fi avut-o Radu Petrescu, care păstrează încă urmele unei femei frumoase, pe nume Maria (Măriuţa) Raţiu, ale cărei relatări le voi prezenta în continuare, cu aproximaţie, folosind propriile ei expresii. S-a mutat de mai multă vreme în deal şi era fiica „Moldovanilor”, la care luau masa profesorii, între care şi Radu Petrescu. Casa lor era în partea de jos a satului, aproape de şcoala veche, unde stă acum Ioana Meşter, probabil sora ei, dar nu am apucat să o întreb. Este o fostă casă săsească, cu trepte înalte şi intrare din stradă. Dar să redăm descrierea acestei case după Radu Petrescu.

23. Casa Moldovanilor„Interiorul casei Moldovanilor, unde mănînc

acum, are ceva olandez, femei voinice (dar nu cu exces), mari în şolduri, cu dentiţie excelentă, cu ten catifelat, gătesc, cos, aduc apă etc. Incăperea,

75


foarte înaltă şi tapetată în albastru cu trandafiri roşii pînă sus pe grinzi, pe care sînt săpate pasaje din evanghelii în text german şi litere gotice, luminată de o singură lampă, are regiuni de umbră care dau personajelor o poezie rar întîlnită, accentuînd volumele, graţiozitatea mişcărilor, sclipirea ochilor, rozul feţelor, al braţelor. Mama şi trei fete, dintre care despre una am pomenit aici, iar alta măritată cu un flăcău monstruos de înalt şi ciolănos. Ochii femeilor care te privesc cînd nu se ştiu observate.”

Presupun că Maria Raţiu ar fi fata căsătorită, pentru că mi-a zis că profesorul îl cunoştea pe soţul ei şi îi spunea „Ion cu clop de paie”, dar nu l-am găsit sub această denumire în jurnal.

Maria Raţiu îl cunoştea foarte bine pe profesorul Petrescu, de când stătea la lelea Cristina, dar şi mai bine din vremea când lua masa la părinţii ei. Era un om foarte de treabă şi credincios. Povestea că vrea să scrie cărţi şi îi plăceau copiii. Nu ştia de unde este, dar stătea de vorbă cu el, după ce lua masa, când mai rămânea şi mâncau sâmburi de bostan. Îi plăcea la noi pentru că era loc deschis şi multă verdeaţă şi nu era atâta amar de lume ca amu. Citea de la lampă şi copii învăţau la fel. Era un om de treabă şi bun, nu se ducea pe la căşi, doar la ei la masă, întotdeauna venind pe jos.

Avem de la Radu Petrescu confirmarea celor relatate: „ La Moldovani, unde mănînc, reuşesc un fel de sociabilitate şi nu mă intorc acasă decît la 9 seara, cu o sticlă de lapte în buzunar.”

Pe atunci nu era decât o cursă din Budac şi Ragla, de unde veneau pe jos, prin omăt, îmi spune în continuare Maria R. La ei stătea în gazdă o profesoară, pe nume Letiţia Pop şi mai luau masa profesorul de matematică Eugen Păştean şi

76


doctorul Dorca, căruia îi plăcea mai mult carnea.Directorul şcolii din Petriş era în acea perioadă George Mănarcă, originar din Mijlocenii Bârgăului. Despre profesoara de limba română Letiţia Pop îşi aminteşte că părinţii ei erau originari din Josenii Bârgăului, unde bunicii aveau o moară. S-a căsătorit cu un ofiţer şi a plecat apoi la Bucureşti, unde a decedat prematur. Are o fiică Mihaela arhitectă la Bistriţa, căsătorită cu doctorul Someşan, care locuieşte în Piaţa Morii.

Aceste informaţii obţinute în luna aprilie 2007 de la Maria Raţiu, fiica Moldovanilor m-au determinat să o caut, de curând, la Bistriţa pe doamna arhitectă Mihaela Someşan, care a confirmat cele spuse, cunoscând chiar persoana care m-a informat şi a avut amabilitatea de a-mi oferi, la rugămintea mea, fotografia mamei, pofesoara care a fost colegă la Petriş cu Radu Petrescu. Ea s-a născut în 1929 şi a decedat în 1962.

24. Domnişoara P. colega de învăţământ la Petriş a lui Radu Petrescu.

77


La pag. 67 din Ocheanul întors, găsim două notări despre profesoara Lucia-Letiţia Pop, căsătorită ulterior Popescu.

Zi pierdută pentru hârtie, în amabilităţi: şah, volei, cărţi seara la diector, plimbare până în Satul Nou, la domnişoara P. Toată lumea cântă. Stele imens de multe…. ( ) … După-masă dorm, apoi desenez în fundul grădinii, cu Trăuaşul, la stânga, nespus de liniştit. La 5 însă a trebuit să mă duc la Satul Nou cu R. şi soţii M. (Mănarcă, n.n.) la domnişoara P. şi de acolola serbarea de la sfatul popular, a saşilor. Limbă ciudată, pasionantă, cu ceva din muzicalitatea englezei.

Măriuţa Raţiu, fiica Moldovanilor, mi-a mai povestit despre surorile ei: Ioana Moldovan, căsătorită Meşter, locuieşte în casa Moldovanilor, Nastasia Moldovan, căsătorită Ştiopan, zootehnistă la Ilva Mică, a fost eleva lui Radu Petrescu şi Silvia Moldovan, căsătorită Bota, locuieşte în Năsăud.

Domnul Aurel, fiul Cristinei Damian, cu care Radu Petrescu juca adeseori şah, a decedat, iar soţia lui, Mărioara Damian, născută Moldovan (?), locuieşte în casa verde cu obloane, de vizavi de biserica din Petriş. Mărioara Damian, fiica Cristinei, căsătorită Moldovan, locuieşte în casa verde, fără obloane, de vizavi de Foişorul de lemn, din părculeţul din faţa şcolii vechi, fiind mama lui Iustin Moldovan, proprietarul actual al Casei Cristinei Damian, momentan plecat în Germania.

Alte informaţii de la Măriuţa Raţiu: Erau pe atunci zăpezi foarte mari şi nu existau autobuze. La mulsul vacilor, la prânz, profesorii beau lapte

78


proaspăt cu spumă, la Casa Moldovenilor. Primăvara se ţinea Maialul şcolii pe Troaş.

Poştaşul Ursa, cel care-i aducea scrisorile lui Radu Petrescu şi care îl transporta cu sania sau căruţa la şi de la Bistriţa, după spusele primarului actual, pe nume Ursa, ar avea un frate Traian Ursa, cu o casă mare, nouă, din BCA, pe care am văzut-o la intrarea în Petriş, pe dreapta, mai spre deal, din jepul lui Gabi Ursa, care mi-a arătat-o. La fel şi terenul viitorului stadion, aparţinând Măriuţei Raţiu, înainte de intrarea în Petriş.

Măriuţa Raţiu mi-a mai spus că a aflat despre cartea scrisă de profesor, dar nu a reuşit să o vadă, deşi a cerut-o de la Mărioara Moldovan, fata lu lelea Cristina, care o cumpărase de la librăria din Bistriţa, însă o împrumutase la

altcineva. 25. Casa Mărioarei Moldovan, fiica Cristinei

79


În realitate, Mărioara Moldovan, fiica Cristinei Damian, gazda scriitorului, este una dintre puţinele persoane care a primit, cu dedicaţie de la autor, „Ocheanul întors”, aşa după cum arată Ioan Ilieş în „Posteritatea lui Radu Petrescu”, trimisă, probabil, prin poştă şi nu cumpărată de la librărie.

Păcat de casa Cristinei, în care a locuit scriitorul, aflată în stare de degradare, dar încă în moştenirea familiei. Are o poziţie excepţională şi ar putea fi o minunată casă memorială şi de creaţie, pentru scriitori. Dar e greu de crezut că cineva ar putea să facă astăzi aşa ceva.

26. Patul în care a dormit Radu Petrescu şi furca de tors a

Cristinei. (Fotografie din albumul lui I. Ilieş).

80


Descrierile lui Radu Petrescu de acum 55 de ani, în jurnalul de la Petriş, sunt încă perceptibile şi astăzi la faţa locului, pentru cel avizat, comparativ cu cele referitoare la Prundu Bârgăului, unde schimbările urbane, survenite, ascund, aproape total, urmele trecerii scriitorului, existând în prezent doar câţiva buni cunoscători, încă în viaţă.

81


4.2. RADU PETRESCU LA PRUNDU BÂRGĂULUI

„Prundul Bârgăului, alcătuit din câteva nuclee foarte diferenţiate, mult mai divers decât Bistriţa, mult mai oraş.”„De aici, de lângă pădurile în care un om singur ascultă pulsaţia cerului întunecat, aproape de capătul nordic al pământului nostru, ai putea zări toată ţara, Porţile de Fier, Putna, lunga paranteză deschisă a ţărmului mării.”

Radu Petrescu

82


Periplul transilvan al lui Radu Petrescu a continuat după Petriş, „satul cu negură până-n pământ”, la Prundu Bârgăului, locul unde autoexilul său a devenit mai dulce, prin suportarea lui împreună cu soţia Adela, care era acum alături, iar Dipşa rămăsese undeva departe. Prundul era relativ aproape de Petriş, care se situează doar dincolo de creasta înaltă a Munţilor Calimani, iar deşi casele de aici erau puţin diferite, oamenii păreau, aproape, la fel.

Izolarea trăită în anul şcolar anterior la Petriş, întreruptă de scurtele escapade la Dipşa, vizita mamei sau întâlnirile cu Adela în Bistriţa, a fost înlocuită, la Prundu Bârgăului, de o activitate didactică şi obştească mult mai intense, desfăşurate împreună cu tânăra lui soţie, profe-soară de limba română, cu care discuţiile, în principal cele literar-artistice, nu se mai purtau prin scrisori, ele având loc zilnic, aproape non stop. Locul imenselor biblioteci bucureştene l-au luat, temporar, geamantanele cu cărţi, aduse din capitală, iar cel al sălii de concerte a Ateneului Român, radioul de la şcoala din Prund.

27. Prundu Bârgăului

83


Încă de la primele însemnări ale lui Radu Petrescu, în jurnalul său de la Prund, subliniate parţial de noi, rezultă o totală schimbare de situaţie, atât în viaţa particulară cât şi în cea legată de activitatea şcolară a profesorului, care şi-a întocmit, în amănunt, un program considerat strict necesar unei reacomodări în perspectivă: „Prundul Bîrgăului. Continuă să ningă de azi-noapte, iazul e îngheţat şi moara în zăpadă, munţii în nori fără contur, încep programul gîndit ieri în amănunt şi a cărui necesitate o simt de mult, pentru resociabilizarea mea viitoare: în drum spre iaz alerg, aleg gînduri senine, la întoarcere fac un scurt ocol activ prin cîmpul de pe celălalt mal, de unde încerc să văd spre Miroslava, Căsariu.”

Aşa dar însemnările incluse în Jurnalul de la Prundu Bârgăului încep când „Continuă să ningă”, „iazul e îngheţat şi moara în zăpadă” iar „munţii” sunt „în nori fără contur.” Cu programul „gândit ieri în amănunt” profesorul Radu Petrescu se duce la şcoală având în buzunar un volum al lui Proust, din care citeşte în recreaţii, străduindu-se şi reuşind a nu auzi „conversaţiile din jur”. Radu Petrescu nu pierdea niciodată timpul, pe care îl aprecia ca foarte preţios şi îl încredinţa, cu precădere, literaturii, care pentru el însemna „viaţă.”

Îndatoririle şcolare erau însă mari şi îi ocupau timpul, după cum notează la pag. 124, în Ocheanul întors. „De la 6 la 12 noaptea şedinţă cu H., în cancelarie, în chestia lui R., profesorul de rusă, pe care menajul P. vrea să-l îndepărteze pentru a-i lua locul, timp să mă gândesc la Mara lui Slavici şi la entuziasmul cu care am citit, la Dipşa, acest roman”. Mai departe, notează despre Rebreanu, care „a făcut cu Ion ceva măcar la fel de solid. Cât despre curiozitatea pe care am notat-o, e picantă, dar acum nu sunt sigur că nu e, în fond, un

84


defect. Spre casă, sub cer înstelat, cu capul pocnind de durere. Adorm târziu. ”

Sublinierile pe care le-am făcut în citatul anterior, ca şi cele din pasajele citate în continuare, sunt strâns legate de soţii Pavlov, care alcătuiau menajul P, din şcoala de la Prund.

D-na P. se pare că-i încurcă însă multe planuri, cu istoria partidului ei, după cum notează, Radu Petrescu la pag. 127.

„La şcoală, mulţumit să constat că devin stăpîn pe clase. Viorica Bruj, Paraschiva Surcel şi alţii dintr-a cincea B citesc excepţionale compuneri despre animale, păsări, aşa cum desigur cutare sau cutare n-ar putea scrie. Aceşti copii sînt astfel o dată în viaţa lor poeţi, cine ştie ce vor face după ce-i voi părăsi. Iar momentul acesta de poezie n-ar fi fost cu putinţă fără mine. Va să zică ocazionez ceva, existenţa mi-e rodnică. După-masa e magnifică, o dezvelire de baloane gazoase, un triumf al munţilor. Ce păcat că n-am decît cinci minute pentru a-i privi, ies din casă doar pentru a mă duce la istoria pe care o ţine d-na P., femeie cu adevărat nebună, apoi la întoarcere sufăr de indigestie, boală mai mult nervoasă, şi în timp ce ea face lucruri pozitive, citesc Proust.”

Alte două referiri, la aceeaşi d-nă P., apar la pag. 177. „Obligaţia de a scrie zilnic aici, astăzi obositoare. Aş avea de notat şedinţa de după-masa (până la 8 seara), scandalul P. (normal): mult mai slabă decît mi-o închipuiam, mult mai proastă şi infinit mai rea. Am adormit tîrziu, cu capul vuind.” „… Să nu mai cred că un gest, o clipire din ochi pot edifica asupra motivărilor mele. Acestea trebuie explicate insistent, chiar dacă durerea de cap şi greaţa urmează. Trebuie sa-mi găsesc

85


neapărat o altă meserie decît cea actuală, cu orice sacrificii.”

Pe Radu Petrescu nu-l interesau deloc intrigile, care erau pe atunci foarte frecvente, cauzate, în mare parte, de regimul politic din acei ani. Atât pentru el cât şi pentru doamna Adela, esenţialul consta în literatură şi artă în general, care erau principalele lor preocupări.

Sublinierile făcute în cele trei pasaje, din jurnalul de la Prund, citate anterior, ne aparţin. Ele demonstrează faptul că Radu Petrescu, deşi nu se implica în activităţile de propagandă politică, decât în măsura în care era obligat prin funcţie să participe, acestea nu numai că îl sustrăgeau de la frumoasele sale activităţi, dar îi produceau, de fiecare dată, dureri de cap, indigestie şi greaţă, dureri, recunoscute chiar de el că ar fi pe bază nervoasă. Culturalizarea comunistă din acea vreme era propagată în primul rând prin şcoli, iar în cea de la Prundu Bârgăului se pare că „menajul P” juca un rol principal. Pe Radu Petrescu îl rodea mult acest lucru şi se gândea, încă de acum, la găsirea, cu orice preţ, a unei alte meserii.

Cred totuşi că Radu Petrescu dacă ar fi fost admonestat de cineva pe nedrept, în condiţii normale, pentru moment ar fi ripostat. Trag această concluzie din afirmaţiile sale de la pag. 336, în care Radu Petrescu are …sentimentul unei oboseli, al unei dezarticulări, ceea ce mă face agre-siv. Ţip la învăţătoarea P. (tovarăşa Pavlov, n.n), umblu foarte decis prin bălţile drumului şi mestec în minte lucruri fără nume. La 4 după masă începe să bată vântul şi clatină salcâmii, în care e o părere de verde.

La Radu Petrescu enervarea nu dura mult, mai ales atunci când avea în apropiere antidotul, care în cazul menţionat anterior era vântul ce-i

86


răcorea tâmplele, odată cu clătinatul salcâmilor şi mai ales „o părere de verde.” Cât de puţin îi trebuia unui suflet ca al lui Radu Petrescu, pentru a deveni sănătos şi poate chiar fericit.

Imaginea femeii politruc, care desigur îi fixase deja pe soţii Petrescu în tabăra adversă, unde era şi normal ca ei să fie, îl obseda pe Radu Petrescu până şi în vis, după ce acesta îşi încheiase activitatea de profesorat la şcoala din Prund. La pag. 204 Radu Petrescu descrie acest vis fantastic în care se afla în cancelaria şcolii compusă din trei încăperi… În prima încăpere sufăr o agresiune din partea doamnei P., apoi trec în a doua,…după care afară ucid pe cineva, parcă, sau am doar intenţia, o personalitate cu totul inedită, feroce, se trezeşte în mine: de jur împrejur, în depărtare, liziera fumegoasă a unei păduri de Bărăgan, spre care mă atrag doruri nelămurite. Cum visele au întotdeauna ceva comun cu întâmplările din realitatate, se pare că în subconştientul său, Radu Petrescu mai suferea de coşmarul doamnei P., de al cărei halou nefast se apăra cu orice preţ, considerându-se în legitimă apărare. Dar chiar şi o pornire feroce trezită în personalitatea sa, fie şi numai în vis, era anihilată de liziera fumegoasă a unei păduri de Bărăgan, care îi aduce nu doar liniştea, cât mai ales eliberarea din mrejele unui infern.

Lucrurile par însă a intra pe făgaşul normal în societatea de atunci de la Prundu Bârgăului, unde forţele malefice ale unora sunt uşor corectate, dacă nu chiar anihilate. Profesorul Radu Petrescu, la fel ca şi ceilalţi colegi din învăţământ, era luat de val şi amestecat în diferitele acţiuni cu caracter obştesc, prin satele răsfirate pe întreaga Vale a Bârgăului, pentru care se depunea un deosebit efort. La pag. 306-307, Radu Petrescu

87


face referire la aceste acţiuni, din al căror tablou nu lipseşte personajul P.

Am pomenit prea des aici despre învăţătoarea P. ca să nu notez că, în şedinţa de-aseară cînd am fost repartizat prin satele din jur pentru alegeri, la un protest al ei, Istrate, directorul fabricii de hîrtie, i-a răspuns tăios, în râsetele şi aplauzele întregii săli, astăzi în cancelarie pentru prima dată n-a mai fost anturată, i s-a răspuns peste umăr etc. Spectacolul e destul de urît, iată, totuşi, încheiat capitolul ei, aşa cum simte, desigur, şi ea căci umblă vînătă şi umflată, priveşte furios cînd se crede neobservata şi încearcă să zîmbească atunci cînd mai ajunge să stea de vorbă cu cineva. Spectacol penibil al lumii acesteia, dacă îl privesc uitînd că în el însuşi văd frumuseţea lumii — dramatismul, mişcarea.

I-am cunoscut pe soţii Pavlov, denumiţi de Radu Petrescu „menajul P”, foarte bine zis. Mai bine am cunoscut-o pe „tovarăşa Pavlov”, o femeie frumoasă, blondă, despre care atunci am crezut că era rusoaică. Avea o fiică la fel de frumoasă, mai mică decât mine, pe nume Lenuţa, care-i semăna leit. Soţul ei era un om mai tăcut, dar nu l-am cunoscut decât din vedere, neavând ore cu dânsul. Tovarăşa Pavlov ne-a predat, un timp foarte scurt, limba rusă. De fapt cred că a fost mai mult un test, încercând să demonstreze că nu eram pregătiţi. Nu părea deloc o profesoară de carieră, având cred, doar studii generale, de învăţătoare. A intrat în clasă şi ne-a spus: „Scoateţi o foaie de hârtie şi scrieţi pe ea toate cuvintele ruseşti, cu traducere, pe care le ştiţi. Executarea !”

Toţi colegii mei erau bine pregătiţi, de profesorul Mihai Rudiev. Eu eram însă cel mai bun

88


din clasă tot datorită profesorului Rudiev. M-am convins de acest lucru exact cu ocazia testului făcut de tovarăşa Pavlov, când am rămas singurul din clasă care scriam în continuare cuvinte ruseşti cu traducerea românească. Sunase sfârşitul orei iar colegii mei terminaseră lucrarea. Unii se ridicaseră şi se adunară în jurul meu, care umplusem mai multe foi de hârtie, iar tovarăşa Pavlov îşi pusese blana pe umeri şi aştepta, cu mâna întinsă, ca să-i dau ultima foaie pe care o ţineam cu mâna stângă, pentru a nu mi-o lua, în timp ce scriam în continuare cuvinte ruseşti. Când, însfârşit, nu mai era loc pe pagină, i-am întins foaia de hârtie profesoarei spunând cu vădită satisfacţie: am uitat să scriu ultimul cuvânt, koneţ. Tovarăşa Pavlov a zâmbit, spunându-mi bravo şi lăudându-mă.

La foarte scurt timp, „tovarăşa Pavlov” s-a îmbolnăvit iar în clasă a apărut din nou R., profesorul de rusă, adică profesorul Mihai Rudiev.

Pe atunci, încă copil fiind, nu înţelegeam cu adevărat nefastul fenomen care se petrecea în şcoală. Mult mai târziu am aflat de posibilul rol de politruci, în slujba sovieticilor, jucat de „menajul P”.

Vreau să precizez faptul că nu mi-a plăcut niciodată să mă laud singur, de aceea trebuie să explic motivul pentru care învăţam cu multă sârguinţă limba rusă. Desigur, în primul rând pentru că nu se preda atunci o altă limbă, dar motivul adevărat a fost severitatea exagerată a profesorului Rudiev. Eram bun la orele lui, dar mă ţineam şi de unele năzdrăvănii, încurajat de colegii de clasă, care l-au supărat cu siguranţă.

Prima dintre ele a fost o poreclă, pe care nu a uitat-o niciodată, amintindumi-o, după mulţi ani, când ne-am mai întâlnit printr-o nepoată a lui, Camelia Rudiev din Botoşani, care avea lucrarea de

89


diplomă la Facultatea din Iaşi, despre Caldera Munţilor Călimani, sub îndrumarea mea.

De fapt porecla şi-a dat-o singur în clasă, într-o oră de rusă, când ne-a dat extemporal şi se plimba printre bănci spunându-ne: Mă! Să nu încercaţi să copiaţi pentru că vă prind. Cu mine nu vă merge mă! Eu sunt o vulpe bătrână! Atât mi-a trebuit pentru ca la ora următoare de limba rusă, să-i scriu, în grabă, cu litere mari pe tablă: Stariki Lisa.

Profesorul a părut supărat şi a recunoscut motivul. Nu scrisesem corect. A luat creta şi a barat ceea ce am scris, adăugând cu litere şi mai mari alături, denumirea corectă: Staraia Lisa. Ne-a făcut apoi o întreagă teorie despre acordurile gramaticale, ameninţându-ne că o să afle el cine a scris, că doar e o vulpe bătrână, dar acela va trebui să înveţe limba rusă cu vârf şi îndesat. Porecla însă a prins şi avea mai mult farmec în denumirea incorectă, care era mai stridentă. Copiilor nu prea le plăcea limba rusă, erau mulţi dintre ei foarte răi şi strigau de după colţuri în urma profesorului, în continuare, Stariki Lisa.

Nu demult l-am întâlnit la Prund pe colegul Henris Eusebiu şi am vorbit cu el despre Radu Petrescu, pentru care avea numai cuvinte de laudă, regretând că noi nu prea l-am urmat în ceea ce ne sfătuia. Întrebându-l apoi despre soţii Pavlov, pentru a-mi confirma a cui era casa de pe uliţa Bistriciorii în care ei au locuit când i-am vizitat. Eusebiu mi-a confirmat că era a unchiului său, aducându-şi imediat aminte şi râzând, nu de soţii Pavlov ci de porecla de neuitat pentru noi, pe care i-am dat-o profesorului nostru Mihai Rudiev.

28.Henris Eusebiu, azi.

90


Dar a mai fost o întâmplare legată de profesorul Rudiev, care m-a afectat profund şi a rămas o lecţie pe care nu am uitat-o niciodată şi mi-a prins bine în viaţă. Devenisem cel mai bun la limba rusă, dar într-o zi profesorul ne-a predat o poezie pe care a insistat foarte mult să o învăţăm. Eu am bănuit că ne va da un extemporal şi am scris înainte, pe o filă de caiet, întreaga poezie, cu punct şi virgulă, cu toate că învăţasem doar prima strofă. În clasă am scris de mai multe ori, strofa învăţată, dar am dat foaia scrisă de acasă, pentru că ne dăduse extemporal, după cum bine am prevăzut.

În aceeaşi zi de iarnă, foarte rece, aproape de amurg, în timp ce tăiam împreună cu tata lemne cu fierăstrăul, se deshide portiţa de la uliţă şi apare, în mijlocul curţii, silueta înaltă a profesorului Mihai Rudiev.

Fierăstrăul se poticni în lemnul gros de fag, arcuindu-se cu un zgomot strident, pentru că mâna mea, la fel ca inima, parcă îngheţaseră.

Profesorul se apropie de noi, salutând politicos pe tatăl meu, apoi întorcându-se spre mine îmi zise direct: - Ia te rog să-mi spui tu mie, pe de rost, poezia Parahod pokinul himki.

Rămăsesem fără replică, dar la insistenţa profesorului am început să îngân prima strofă, singura pe care o învăţasem, după care am tăcut.

- Ei! Hai! Mai departe!, îmi zise profesorul. Vezi că nu o ştii? Dar cum de ai scris-o aşa de frumos, fără a omite nici măcar o singură virgulă? Las că ştiu eu cum, adăugă profesorul. Credeai că mă păcăleşti tu pe mine, dar nimeni nu mă poate păcăli. Nu v-am spus eu că sut o vulpe bătrână?

Tatăl meu asculta toată treaba asta uimit, fără să intervină, dar pe faţa lui am văzut o adâncă dezamăgire. Profesorul se uită la dânsul şi pe un

91


ton convingător, îi spuse că eu sunt un băiat foarte deştept, cel mai bun elev din clasă, dar sunt cam ştrengar. Îl asigură pe tata că mâine voi spune pe de rost, în faţa clasei, întreaga poezie. Apoi întorcându-se către mine, accentuă, privindu-mă fix în ochi: - Ai auzit ce-am spus? Mâine dimineaţă, la ora de limba rusă, dacă nu ştii toată poezia, cuvânt cu cuvânt, să nu mai vii la şcoală! Ai înţeles? Dute de pe acum în casă şi învaţ-o!

Am aruncat o privire de părere de rău, către tata, dar ma-m conformat ordinului dat de profesor. În timp ce îmi scuturam bocancii de zăpadă, la intrarea în târnaţi, am uzit cum profesorul s-a oferit să-l ajute, în locul meu, pe tata la fierăstrău. Acesta însă l-a refuzat, spunându-i că sunt destule lemne tăiate şi l-a invitat pe profesor în casă, pentru a se încălzi.

Intrat direct în camera dinspre stradă, unde îmi făceam lecţiile, nu am mai ieşit până aproape de miezul nopţii, insistând să memorez o mulţime de strofe, în limba rusă, pe care nu le înţelegeam. Cu tatăl meu nu am mai dat ochii, toată seara şi nici în ziua următoare, când a plecat cu noaptea în cap la pădure. Doar mama, pusă la curent cu situaţia mea, a deschis de câteva ori uşa întrebându-mă dacă nu vreau să mănânc ceva. Ca răspuns îi recitam satisfăcut, strofe din poezia în limba rusă, pe care bineînţeles că nu o înţelegea. Am reuşit să o memorez, am recitat-o a doua zi în faţa clasei, dar nu am pătruns niciodată înţelesul fiecărui cuvânt, deşi poezia o ştiu şi astăzi.

Profesorul Rudiev m-a provocat de la început, arătând colegilor foaia mea de hârtie conţinând întreaga poezie, lăudându-mă şi cerându-mi să o declam în faţa clasei, la care m-am conformat. Profesorul, care mă privise mai înainte drept în ochi, era sigur că memorasem poezia. M-a

92


lăudat şi la sfârşitul declamării, dându-mă drept exemplu în faţa colegilor, dar nu a dat în vileag clasei, faptele petrecute în realitate.

Despre H., care ţinea şedinţe noaptea în cancelaria şcolii din Prund, aflăm din notările făcute cu un an înainte, prin iunie, la Petriş, când Radu Petrescu scria: „Toată ziua, jenat de o măsea, de amigdala din dreapta şi de dureri de cap, izbutesc să fiu un destul de cenuşiu companion. În schimb, mi-am făcut datoria scriind, şi nu rău, câteva foi. ( Se vede şi aici că scopul lui în viaţă este „datoria” de a scrie.n.n). Dacă mai socotesc faptul că între 9 şi 12 a trebuit să asist împreună cu H., şeful secţiei de învăţământ a raionului, la examenul de Constituţie al clasei a şaptea şi că am avut puterea amabilităţii când am fost anunţat că voi fi trimis profesor de cerc într-o tabără oarecare, văd că totuşi nu am pierdut ziua. Cartea mea trebuie să aibă şaizeci de capitole, adică două luni şi jumătate de muncă foarte serioasă. Când voi face şi tabăra ? Ea îmi citeşte capitolele al patrulea şi al optulea (ultimul). Nu-i rău. Peste două luni şi jumătate voi vedea cine sunt eu cu adevărat. Căte ceva încep să înţeleg de pe acum”

Pe inspectorul H. l-am identificat cu ajutorul doamnei Adela Petrescu, a fi Haja. Radu Petrescu menţionează încă din periplul său de la Petriş, despre inspectorii şcolari, la pag. 80 din Ocheanul întors. „După ce dau teză clasei aVII-a, sosesc doi inspectori H. şi D.P. care sunt primele două figuri din învăţământ întâlnite aici în Rodna. P. mă însoţeşte la două ore de română (clasa a cincea), H. mă asistă la ora de gramatică la clasa a şasea. Plini de elogii în cancelarie pentru mine fac pe colegi să se indispună. Mi se face procesul verbal cel mai bun etc. Toată lumea furioasă la culme. Dar desigur că e doar o părere a mea, căci toţi s-au

93


purtat cu mine foarte prietenos tot timpul, foarte îngăduitori cu ce va fi greşit un profesor în primul an de învăţământ şi un străin.”

Ioan Ilieş, care a fost şi el mai târziu inspector şcolar, cercetează arhiva şcolii, unde nu mai găseşte procesul verbal menţionat, dar precizează numele complet al celor doi ispectori de atunci: Haja Vasile şi Pop Dumitru.16

În tânăra familie Petrescu, reunită de astă dată la Prundu Bârgăului, viaţa devine armonioasă iar profesorul este copleşit de drăgălăşenia soţiei: „Ea găteşte, chipul ei drag e serios, concentrat, foarte matur; poartă pantofi cafenii, ciorapi lungi albaştri, o fustă gri şi jerseul alb cu guler, mîneci şi nasturi verzi. Părul lăsat pe spate, prins deasupra cefei cu o panglică roşu-închis, în culoarea vişinelor tîrzii.” Despre Adela va scrie mai târziu că „Seara, cîntă în cor la Cămin. Cornelia i-a împrumutat o ie şi două catrinţe dintre ale ei. La întoarcere, văd pe cer Orionul şi presimt că am să ascult în vis muzică de Wagner.” Se văd însă clar preferinţele muzicale ale scriitorului.

La Prund, Radu Petrescu nu se mai simte izolat, din contră, se entuaziasmează cu gândul la literatură, care pentru el este însăşi viaţa, afirmând: „Ce curios, mă aflu exact în situaţia dorită şi descrisă în iulie 1949 proiectînd jurnalul pădurarului. Pe margine însemnasem — literatură. Literatura mea însă, observ, este viaţă. Unitatea mi se pare evidentă, mă scuteşte de multe dureri. Azi-noapte am citit din notele vechi, ce rău scrise, dar ce cărţi vor ieşi de-aici !” Propriul său entuziasm este însă autoînfrânat, conştient fiînd că deşi terminase, încă de la Petriş, o primă carte

16 Ioan Ilieş, Posteritatea lui Radu Petrescu, Editura Tipomur, 1993.

94


(Didactica Nova), reapare disperata preocupare a continuării travaliului pentru scrierile sale viitoare: „Dar sistemul entuziasmului pentru realizări trebuie să înceteze, e mai periculos decît cel al disperării, în fond, Didactica terminată, mă aflu într-un gol de aer, vechiul meu personaj ridicul reapare, ceea ce face necesară reluarea însemnărilor zilnice.”

În iarna primului său an de profesorat, la Prundu Bârgăului, Radu Petrescu va scrie: „De aici, de lângă pădurile în care un om singur ascultă pulsaţia cerului întunecat, aproape de capătul nordic al pământului nostru, ai putea zări toată ţara, Porţile de Fier, Putna, lunga paranteză deschisă a ţărmului mării.” Iar mai târziu, după ce va cunoaşte mai bine locurile, va găsi „Prundul Bârgăului, alcătuit din câteva nuclee foarte diferenţiate, mult mai divers decât Bistriţa, mult mai oraş.” (sublinierea autorului).

La Prund, Radu Petrescu şi-a desăvârşit profesia sa didactică, în anii şcolari 1952–1954, pe care, după reîntorarcerea sa la Bucureşti, nu a mai practicat-o niciodată, activitatea sa de bază devenind scriitura.

95


29. Centrul Prundului cu şcoala veche de la Podu Secului

Deşi a trecut până acum mai bine de o jumătate de secol, la Prundu Bârgăului, mai există, încă, persoane care au cunoscut pe soţii Petrescu, precum şi numeroase urme şi amintiri, ale trecerii lor prin aceste locuri, iar superbele imagini, descrise de Radu Petrescu, prind din nou viaţă, prin parcurgerea avizată a paginilor din Ocheanul întors.

Revenind de curând în localitatea pe care am cunoscut-o îndeaproape, din copilărie, am început reconstituirea întâmplărilor, locurilor şi persoanelor implicate, după cunoştinţele mele, dar şi din relatările şi amintirile altora, în viaţa de la Prundu Bârgăului, a fostului meu profesor de limba şi literatura română, Radu Petrescu şi a soţiei sale Adela.

Despre sosirea lor la Prund şi primirea făcută, nonagenarul Matei Albu, veteran de război şi cetăţean de onoare al comunei, care era atunci directorul adjunct al şcolii, îşi aminteşte cu multă claritate evenimentul.

„Era recreaţie. Elevii abia ieşiră din clase, profesorii având cataloagele în mâna, se îndreptau spre sala profesorală, când un elev mă opreşte pe coridor spunându-mi că mă caută cineva.

Văd o persoană scundă, uscăţivă, cu o privire gânditoare, îmbrăcat modest, ţinând în mână o valiză. Se prezintă: Radu Petrescu, profesor de limba română, am fost transferat la şcoala d-voastră. Mă bucur, îi spun, aţi nimerit într-o comună fruntaşă de pe această vale frumoasă a Bârgăului. Îl invit în direcţiune şi după ce îmi spune cum a ajuns în Prundu Bârgăului, discutăm

96


problema gazdei şi a mesei. Avem cantină, aşa că o problemă mai grea e rezolvată, iar în ceea ce priveşte locuinţa, imediat plecăm împreună în căutarea unei gazde potrivite pentru un om studios, după cum mi-am dat seama de la început că e. În apropiere de şcoală, la D-na Hângănut, gospodină bună, găsim o cameră potrivită, mobilată şi bine aranjată, aşezată într-un loc liniştit şi pitoresc, lângă iazul morii. Mulţumiţi că am aranjat aşa repede, ne întoarcem la şcoală şi îl prezint cadrelor didactice.

La prima oră de limba româna îl conduc în clasă şi îl prezint elevilor. Încântat de felul cum a fost primit de toţi colegii şi de conducerea şcolii, îmi spune că nu se aştepta la o asemenea atenţie si simpatie din partea tuturor.”

97


30. Moara doamnei Hângănuţ

Despre Domnul Albu, deseori întâlnit în Ocheanul întors, Radu Petrescu scrie, printre altele: „Domnul Albu, care, de cînd sîntem în Prund, ne-a purtat cea mai delicată prietenie, pare să-şi înăbuşe însă mereu un hohot de rîs. Către casă, cu ea şi cu Paula M., tînăra profesoară de ştiinţe naturale.

Domnul Albu îmi spune astăzi, într-un colţ al cancelariei, motivul ilarităţii reprimate. Biografie senzaţională, aşa cum completează imaginea mea de ieri printr-o răsturnare completă.”

98


31. Veteranul nonagenar Albu Matei, directorul adj. al şcolii

Parcul Ioanid, acea agoră din Bucureşti a „Şcolii de la

Târgovişte”, a fost înlocuit cu grădina şcolii din Prund, continuată cu malul stufos al râului Tiha şi iazul morii doamnei Hângănuţ, locuri liniştite, pe care soţii Petrescu le parcurgeau aproape zilnic, admirând nestingheriţi şi cu nesaţ împrejurimile, cu vârfurile munţilor Heniul, Oala şi Căsarul, în fundal.

Radu Petrescu, scriitorul, avea un ochi de mare pictor, cu care a înregistrat sublimul, înmagazinat în aceste locuri, pe care nimeni până la el nu la mai redat, cu atâta măiestrie, spre al imortaliza şi a ne încânta. Redăm, în sprijinul acestor afirmaţii, următoarele pasaje din Ocheanul întors:

„Zi din cer. De la şcoală mă întorc cu ea prin spatele internatului, pe o cărare ce merge între sălcii violete şi roz pe malul rîului.”

99


„Apoi sîntem pe malul iazului, un iaz îngust cu maluri înalte, amintin-du-mi pe cel din A”(referire la Târgovişte, n.n).

32. Fostul iaz şi ruinele morii doamnei Hângănuţ„şi

sărind un gard ne aflăm în

grădina vecinei, a cărei casă cu un etaj şi cu turn, ascunsă de anini cafenii, are în spate Heniul cel mai vînăt cu putinţă, pe al cărui vîrf un mic nor alb se exaltă static în atomii groşi, închis-albaştri, ai cerului înalt;”

33. Casa „cu un etaj şi cu turn”

100


„Întors de la domnul Macedon cu laptele, mă plimb o jumătate de oră în grădina de pe malul Tihei. Fumul ţigării dansează scurt în aerul verde şi cenuşiu, întinde braţe transparente şi se pierde apoi în spaţiu pe o piruetă agilă. Trecînd un vînt, copacii aplaudă.”

34. Casa domnului Macedon, cu profesorul Titus WH

În anul şcolar 1953-1954, soţii Petrescu se mută în gazdă la Cornelia şi Tinu Albu, nu departe de moara Doamnei Hângănuţ când Radu Petrescu notează: „Prundul Bîrgăului. Ajungem în Prund la ora 5,15 după-masă şi ne mutăm îndată la Cornelia, care peste trei luni naşte, căci în moară sfatul a vîrît un muncitor.”

101


35. Cornelia Albu, gazda lui Radu si Adela Petrescu

Drumul spre şcoală este descris cu o deosebită precizie: „Cîteva, foarte puţine, curţi ne despart de capătul dinspre Tiha al Prundului.

Ca să ajungem la şcoală, trecem prin faţa casei vecinilor Vlad, prin faţa morii doamnei Hăngănuţ, a sfatului (pe dreapta), a grădiniţei de copii (în continuare pe stînga), a Ocolului silvic şi a şcolii primare de unde se desface, pe stînga, de-a lungul unui fir de apă cu izvorul în Heniu, drumul spre gară, pe care se înşiră şcoala primară în continuare, internatul, unde este şi cantina la care mîncăm la prînz, şi apoi, chiar în spatele gării, fabrica de cherestea (Demolată ulterior, astăzi în acest loc se află Stadionul comunal, n.n.), instalată pe celălalt mal al rîului Bistriţa. Revenind, peste firul de apă care izvorăşte din Heniu, trecem o punte şi ne aflăm între şcoală (pe stînga) şi biserică (pe dreapta).”

102


36. Grădiniţa veche

37. Fostul internat şi cantina şcolii, pe malul râului Tiha

103


Despre cancelaria şcolii, aflată pe atunci în fostul local al farmaciei Wachsmann, aminteşte următoarele: „Apoi m-am aşezat pe lunga bancă din faţa mesei, cu spatele la fereastră (cancelaria profesorilor are o singură fereastră, care dă spre spatele casei de lângă şcoală, din dreapta – cum priveşti din drum”

38. Farmacia veche, ulterior şcoală, astăzi demolată.

39. Clădirea actuală a poştei, pe locul unde a fost şcoala şi

cancelaria, iar înainte Farmacia Wachsmann.

104


Profesorul Radu Petrescu era un om de o aleasă cultură, cu multă pasiune pentru transmiterea cunoştinţelor sale elevilor, care ascultau aproape vrăjiţi lecţiile sale, extrem de atractive. Era un om autoritar şi blând, în acelaşi timp, fapt pentru care a fost respectat şi iubit de elevi, care formau aproape un mic cerc literar, în jurul său, fiind studiaţi şi evaluaţi de profesor.

„Andrei Hăngan este coleg cu Mariana şi Paraschiva şi stă, cum îl privesc de la catedră, în a patra bancă a rîndului din stînga. Cele două, ca şi Valeria Moldovan, stau pe rîndul de bănci din dreapta mea, lîngă ferestrele care se deschid spre drum, spre biserică, şi prin care Heniul intră aproape tot.” Cam în acelaşi loc, în banca treia cred, dar sigur în aceeaşi clasă, de unde se vedea imaginea perfectă a piramidei Heniului, am stat şi eu, cu numai un an sau doi mai înainte, în anul şcolar 1952-53, când eram elev în clasa a şaptea. Profesorul Radu Petrescu, după ce intra în clasă şi lăsa pe catedră catalogul şi teancul de cărţi şi albume, din care ne citea interesante pasaje, sau ne arăta superbe reproduceri din epoca renaşterii, se apropia întotdeauna de geam şi contempla câteva clipe, Biserica şi Heniu. Era aproape un ritual, sau poate o rugăciune ?

O imagine asemănătoare este redată în anuarul jubiliar „Plaiurile Bârgăului”, din 1986, apărut cu ocazia bicentenarului şcolii din Prund, de către vărul meu, regretatul inginer silvic Traian Vlad, decedat la vârsta de 50 de ani, fost elev în clasa a-V-a, în anul şcolar 1953-1954, al profesorului Radu Petrescu, dar şi vecin cu ambele gazde, având casa între Cornelia şi moara Doamnei Hângănuţ, care scrie următoarele:

105


„În mintea mea de copil de atunci, nu bănuiam că în profesorul nostru se ascunde un mare scriitor. Mi-a rămas neştearsă în memorie blândeţea lui rară şi parcă aud şi acum în urechi vocea lui caldă, liniştită, mângâietoare. Parcă îl văd şi acum în clasă, plimbându-se printre bănci, cu mâinile la spate. Se oprea uneori în faţa ferestrei privind în depărtări.” (sublinierea ne aparţine)

Despre vărul meu Traian Vlad trebuie să adaug faptul că, ajungând director la Întreprinderea Forestieră din Bistriţa, a locuit la etajul întâi al blocului în care se află Librăria Radu Petrescu, exact deasupra acesteia, iar soţia lui Dorina era profesoară de limba română la Liceul Liviu Rebreanu. Am găsit la ea volumul Proze, a lui Radu Petrescu, pe care l-am împrumutat, dar l-am restituit. Păcat că ea a decedat prematur, iar acum fiul ei Mihai nu mai găseşte această carte rară, care lipseşte şi din biblioteci.

40. Traian Vlad, fost elev al lui Radu Petrescu

106


Trebuie să arăt că Andrei Hângan, Mariana Persecă, Paraschiva Surcel, menţionaţi de profesor, aveau compuneri extrem de interesante, la fel ca şi Albu Crăciun, Maria Cristea, Viorica Bruj, Ioana Vrăsmaş, Margareta Tomi, Ema Svoboda şi subsemnatul, de asemeni citaţi în jurnalul de la Prund. Au mai fost apreciaţi pentru desenele lor şi Maria Gorea, Ilie Spânu, fraţii George şi Silviu Magda, dar şi alţi mulţi elevi ai şcolii din Prund, care aveau un deosebit talent literar-artistic, fără a mai fi nominalizaţi în Ocheanul întors.

Despre elevii săi de la Prund, Radu Petrescu scria în jurnal: „Cu aceşti copii, aş putea face o altă literatură, o altă pictură, luînd totul de la început, departe de rînjete.”

„Mă întreb ce-aş putea face mai departe, după ce vor termina această şcoală, ca să răspund încrederii lor serioase, puterii lor de a afla şi de a lucra şi, ca profesor, nevăzînd o posibilitate, ar trebui să mă solidarizez cu ei, demisionînd din învăţămînt.”

Aici s-a realizat Ocheanul întors, dar a fost şi laboratorul său de scriitor în care s-au fundamentat proiecte ale scrierilor sale viitoare, după cum nota: „Titlu provizoriu pentru notele pe care le încep as-tăzi: Romanele viitoare. La 7 seara, totul e înfrunzit, cerul e de aur cu funduri schiţate.”

În această linişte rurală transilvană, se gândea, totuşi, de pe atunci: „De voi putea scrie cărţile pe care le gîndesc ar fi bine, dar nu în condiţiile prezente o să pot realiza opera care să mă salveze, iată ce-mi zic. Peste cîtva timp vom suspenda pentru totdeauna şederea noastră în Transilvania, am nevoie urgentă de parcuri şi biblioteci, de confort, deşi acestea sînt acum o iluzie” „Poate că peste cincizeci de ani ce fac eu va avea un sens. Dar voi trăi pînă atunci ? Voi ajunge

107


la şaptezeci şi patru de ani şi cum va arăta lumea ?”

108


41. Liceul Radu Petrescu

Astăzi, după mai bine de cincizeci de ani, Radu Petrescu este unul dintre marii scriitori români ai perioadei postbelice, iar strădania lui a avut, într-adevăr un sens. Dar nu a fost dat ca să trăiască pentru a vedea lumea de acum, trecând prematur în eternitate, în 30 ianuarie 2007, acum 25 de ani.

109

5. JURNALE PARALELE

„Acest jurnal e tot mai mult scris doar pentru mine,

ceea ce mă mângâie.”

Radu Petrescu


„Norocul a făcut ca, în scurta mea trecere

prin Bucureşti, să aflu în gară numărul 9 din

„Vatra”. Am citit cu emoţie rândurile

dumneavoastră şi jurnalul lui Vrăsmaş, pe care,

desigur, îl cunoşteam de la Prund. Admirabilă

pagină, foarte bun întreg numărul în care v-au

încadrat.”

Mircea Horia Simionescu, într-o scrisoare către Ioan Ilieş

112

VOI RECURGE, în acest capitol, la o reîntoarcere în timp încercând o reconstituire a atmosferei de acum mai bine de o jumătate de secol, din şcoala primară şi comunitatea prundeană, redând unele fragmente din jurnalul meu de elev, comparativ cu însemnările şi descrierile din Ocheanul întors, respectiv jurnalul de la Prundu Bârgăului, al lui Radu Petrescu.

Cu precizarea, prealabilă, că jurnalul elevului de atunci nu are pretenţia unei lucrări literare, consider totuşi că el poate fi un mic jurnal la jurnal, sau un posibil jurnal în jurnal, departe însă de a fi comparabile cu magistralele descrieri din Ocheanul întors.

Mai consider de asemenea că înregistrarea, în paralel, a unora dintre evenimentele petrecute, în acelaşi spaţiu şi timp, conduce, inevitabil, la o interferenţă şi chiar la o suprapunere, comparabile şi definitorii, a datelor. Memoria înregistrată într-un

jurnal, riguros şi obiectiv, poate constitui un veritabil document.


Cel puţin pentru perioada la care ne referim, însemnările mele zilnice s-au făcut în paralel cu cele ale profesorului, care m-a determinat să scriu un jurnal. Aceste însemnări le consideram strict personale şi erau ca o oglindă, în care mă vedeam şi mă corectam, încercând să urmez întotdeauna calea ce mi se părea a fi mai corectă. Faptul că primul jurnal a fost citit după câteva luni, de profesorul meu, mi-a imprimat ideea că el mă urmăreşte în continuare şi parcă îl simţeam, permanent, în spate, privindu-mă în oglindă. Din acest motiv îl consideram pe Radu Petrescu un personaj principal al jurnalului, pe care îl urmăream şi căruia trebuia să-i înregistez mişcările zilnice. Profesorul era de fapt pentru mine un model pe care îl consideram, atunci şi încă şi acum, martorul meu din umbră, care îmi ştia gândurile şi îmi urmărea, la rândul său, propriile-mi întâmplări. Mă gândeam la el chiar şi atunci când nu apărea, în notele mele zilnice.

Mi-am dat mult mai târziu seama, după ce am citit Ocheanul întors, care mi-a produs o adevărată revelaţie, că jurnalul poate deveni cea mai de preţ bijuterie a vieţii. Banalele mele însemnări din copilărie, care au avut norocul să fie paralele genezei Ocheanului întors, devin acum martorul evenimentelor şi personajelor reale din metaromanul lui Radu Petrescu.

Din acest motiv am recurs la prezentarea, în acest capitol, a însemnărilor din jurnalul meu de elev, cu referire specială la Radu Petrescu, profesorul de atunci şi scriitorul de mai târziu.

Redau în continuare extrase din notările cuprinse în manuscrisul meu original, acest naiv jurnal paralel al Ocheanului întors, cu unele precizări şi completări actuale, din memorie, sau

116


din discuţiile avute cu persoane care l-au cunoscut, în perioada lui transilvană, pe Radu Petrescu.

42. „Anii copilăriei”, primul meu jurnal.

117


„1 ianuarie 1953Anul nou…Satul ţiuie de cântecele copiilor ce

umblă pe la case cu steaua şi irozii. În timp ce clopotele bisericii, cu glasul lor răguşit chemau pe toţi creştinii la biserică, eu stăteam pe podul nou ridicat de curând peste Secu.

Secul cu talazurile sale încruntate, trecea pe sub micul pod, ca un tren fluierând printr-un tunel, pentru a anunţa pe călători să-şi retragă capetele din fereastra vagonului.

Deşi era o zi de iarnă, totuşi zăpadă nu era. În aceste condiţii stăteam şi admiram natura, tresărind la zgomotele de pe strada alăturată. La un moment dat tresării însă fără să vreau, la auzul unui strigăt, ce venea dinspre zidurile vechi acoperite cu muşchi verde, ale clădirii şcolii din sat. Îmi întorsei privirea într-acolo şi-l văzui pe colegul meu Bălan, un băiat înalt, dezvoltat, muşchiulos, unul dintre cei mai buni sportivi pe care-i are şcoala noastră, îmbrăcat într-un trening albastru, împreună cu prietenul meu Ionel Cerceja de la Bistriţa, un băiat mai puţin înalt, dar totuşi dezvoltat, îmbrăcat foarte elegant, purta, peste pantofi, o pereche de galoşi, pantaloni golf, vestonul la fel ca şi pantalonii şi un raglan nou, brun, fugind înspre mine. Observai că în urma lor fugea servitoarea de la internat, o fată tânără, îngrijită, cu o mătură în mână ameninţându-i. Tot atunci observai că Cerceja se ţinea cu mâinile de buzunare, care erau umflate. Ajunşi pe pod, îşi goliră buzunarele şi văzui cum aruncă prăjitură în Secu. Servitoarea văzând aceasta se întoarse înapoi, ameninţându-mă şi pe mine. Eu nu ştiam ce s-a întâmplat şi i-am pus să-mi povestească toată aventura.”

Colegii mei mi-au povestit că s-au dus la şcoală căutând, prin toate clasele, sala în care era

118


amenajată Casa Pionierilor pentru vacanţă, intrând şi în odăiţa unde era rezervorul cu apă, fiindu-le sete. Au găsit acolo o farfurie plină cu prăjituri, din care au gustat câte una şi văzând că sunt foarte bune, şi-au umplut buzunarele, trântind la plecare uşa, al cărui zgomot i-a atras atenţia servitoarei, care s-a luat după ei. Problema s-a complicat pentru că servitoarea s-a dus la mama lui Cerceja şi împreună cu aceasta, direct la părinţii mei. Eu eram împreună cu colegii la Căminul Cultural, aflat pe atunci în vechiul Hotel construit de grăniceri, unde am jucat şah. Când am ajuns acasă am încasat o bătaie, fără să fiu vinovat, dar cel mai grav lucru a fost interdicţia de a mai ieşi din casă, timp de mai multe zile.

Pedeapsa mea a fost benefică pentru că am citit, în acest timp, mai multe cărţi ale lui Jules Verne şi am avut parte de vizita colegelor Eva şi Corina. Am ieşit la plimbare abia în duminica următoare, 4 ianuarie, împreună cu verişorul meu Ghiţă Buraga, elev la liceul din Bistriţa, graţie căruia părinţii mei s-au înduplecat şi mi-au ridicat pedeapsa.

Vărul meu Grigore Buraga a terminat Politehnica din Bucureşti, a lucrat la început ca inginer şi inginer şef, la Fabrica de Hârtie din Prundu Bârgăului, apoi la Terapia Cluj şi în Bucureşti, ca şef de secţie, inginer şef şi director la întreprinderi de profil, dar şi director general în minister. Cea mai lungă şi bogată activitate şi-a desfăşurat-o în Italia, unde a fost şeful secţiei economice din cadrul Ambasadei României.

Profesorul Radu Petrescu ne ceruse, tuturor elevilor, să notăm în jurnale întâmplările, peisajele, oamenii şi gândurile noastre, făcând descrieri cât mai amănunţite. Recitindu-mi jurnalul de atunci am constatat că făceam, în mod aproape obsedant,

119


descrierea detaliată a persoanelor întâlnite. Despre verişorul meu Grig Buraga, notam: „A venit pe la mine verişorul Ghiţă, un băiat înalt, roşcovan, cu părul negru, îmbrăcat cu palton albăstrui întunecat şi pantaloni negri, lungi.”

Vizitându-mi verişoarele, Lenuţa şi Ioana, în casa cu singurul restaurant, pe atunci, dintre Bistriţa şi Vatra Dornei, al unchiului meu Ion Vrăsmaş, preluat în acei ani de Cooperaţie, am cunoscut două surori, pe care le-am descris în notările mele care urmează.

„Am făcut acolo cunoştinţă cu nişte prietene ale lor, din Bistriţa, Rădulescu Doina, cam de vreo 12 ani, grăsuţă, îmbrăcată îngrijit şi sora sa Rădulescu Ileana, cam tot de aceeaşi vârstă, mai slăbuţă, cu ochi albaştri, păr blond, cu un jerseu roşu, pe clasa şasea. Ne-am jucat împreună domino, până seara.”

43. Casa restaurant a unchiului meu, prin anii ‘60.

Verişoara Lenuţa era în clasa opta la Bistriţa, iar sora mai mică, Ioana Vrăsmaş, în a cincea, la Prund, cea care va fi des menţionată, în Ocheanul

120


întors, alături de Mariana Persecă şi Paraschiva Surcel.

„În ziua de 6 ianuarie, de Bobotează, am stat în casă. A venit Corina şi mi-a adus nişte cărţi de literatură. După masă m-am îndreptat spre centrul oraşului şi m-am întâlnit cu un prieten de al meu, Tomi Pavel, care era la şcoală la Năsăud. Era un băiat cam de tipul meu, simpatic, îmbrăcat cu pantaloni şi haină de schi. Am hoinărit toată ziua, când pe la club, când pe la cinema, când pe toate străzile micului oraş.

Ne-am întâlnit cu colegul meu Leonard Marinciuc, un băiat cu o statură ceva mai mică decât a noastră, părul blond, ochi albaştri, cu pantaloni de schi şi o bluză tot de iarnă. Am mers împreună la Leonard Marinciuc şi am jucat şeptica.

Mamă-sa, o femeie cam de vreo 40 de ani, citea o carte în bucătărie. Noi jucam în cealaltă cameră. Aşezat pe scaun mă vedeam tocmai în oglinda din faţa mea, dar îi vedeam şi cărţile adversarului meu Leonard, tot în oglindă.

Camera era mobilată cu gust. Într-un colţ era un dulăpior în care erau aşezate îngrijit cărţile lui Leonard. O bibliotecă destul de frumoasă, aşa cred eu. Pe măsuţa mică unde îşi făcea el lecţiile stăteau cărţile şi caietele sale de şcoală. Nu erau a-şezate ordonat. În restul odăii era un pat, un dulap alb şi într-un colţ pe o măsuţă erau aşezate nişte scoici de mare, nişte melci. Era în general un aer destul de bun, ca să stai acolo şi să joci şeptica până când te saturi. Ne-am despărţit târziu când afară era deja noapte completă şi un cer înnourat.”

Zilele de vacanţă erau cele mai frumoase pentru noi şi mai ales cele de sărbătoare, pentru mine, fiindcă trebuia, în restul zilelor, să-mi ajut părinţii în gospodărie, unde erau foarte multe treburi de făcut şi la care eram din fragedă

121


copilărie iniţiat. Anumite treburi erau în sarcina mea să le fac şi atunci când aveam de învăţat, dar după terminarea lor rămâneam să învăţ, până seara târziu, în „ceea casă” sau „casa de părade”, cum se mai spune încă şi acum, camerei dinspre uliţă. În primii ani de şcoală îmi făceam lecţiile la lumina lămpii de petrol. Electrificarea la Prund s-a făcut în timpul când bunicul meu, Macedon, era primar şi numai prin stăruinţa sa a intrat lumina şi pe uliţa Secului, ultimul stâlp fiind în dreptul casei noastre. A trecut mai mult de un deceniu până când curentul electric s-a extins în restul comunei. Ţăranii trebuiau să dea statului nenumărate cote iar alimentele nu se găseau, erau raţionalizate, cea mai gravă problemă fiind pâinea, care niciodată nu ajungea. Erau cozi imense, la care oamenii se înghesuiau rupându-şi hainele. În comunele bârgăuane nu s-a putut face colectivizare, fiind zonă de munte, deşi au existat mai multe încercări, la care populaţia s-a opus şi a reuşit să scape.

„În ziua de 8 ianuarie au venit pe la mine verişoarele mele împreună cu prietenele lor, surorile Rădulescu. După masă am ieşit din casă şi le-am condus până la gară.” Erau fete de oraş, cu o fineţe aparte şi o îmbrăcăminte deosebită, din materiale bune şi în culori vii, care le dădea mult farmec. Îmi păreau făcute din alt aluat decât majoritatea colegelor mele din sat. Am regretat plecarea lor şi dacă nu aş fi fost însoţit, de zburdalnicele şi vorbăreţele mele verişoare Vrăsmaş, cred că mai rămâneam să admir, de pe peron, frumosul apus de soare dinspre oraşul Bistriţa, care mi se părea atunci a fi departe, parcă într-o cu totul altă lume, magnifică, în care mi-aş fi dorit atunci să ajung.

„În ziua de 9 ianuarie m-am sculat dis de dimineaţă şi am pornit-o spre gară. Am luat un bilet

122


pentru Rusu Bârgăului. De acolo am mers pe jos pe străzi înguste, pe câmp, peste poteci, peste punţi şi ape, peste dealuri şi păduri până într-o vale îngustuţă, în sânul căreia se află aşezat micul orăşel Dorolea. Am mers până la un cunoscut, Chibulcuteanu (la care tatăl meu mă trimisese într-o anume problemă) şi pe la colegii mei Bertăl, fraţii Iacob, Nicolae şi Marius. Am petrecut împreună câteva ore povestind câte de ale noastre. Când am plecat m-a condus Niculiţă (colegul meu de clasă la Prund, care a ajuns, ulterior, avocat la Bistriţa, dar am auzit că ar fi decedat), până aproape în Rusu Bârgăului.

Să fiu sincer, am rămas încântat de frumuseţea acestui orăşel de munte. Prin centrul lui curgea un pârâiaş sfătos, care venea dinspre Cuşma. Clădirile erau foarte frumoase, deşi numai cu un etaj, lucrate într-un stil vechi, de saşi.

Am ajuns în gara din Rusu Bârgăului, care era o clădire singuratică, lângă un loc pustiu şi era situată la umbra unor salcâmi uriaşi. Nu era nimeni la gară. Am scos biletul şi m-am plictisit în timp ce aşteptam sosirea trenului.

În sfârşit trenul apăru şi mă urcai în el. În vagonul în care intrasem, am văzut pe colega mea Pop Voichiţa, o fată înaltă, cu ochii şi părul negru. De cealaltă parte a vagonului stăteau nişte oameni bătrâni, câţiva ţărani, iar într-un colţ nişte doamne.

„În faţa mea stătea o fată cam de vreo 13—14 ani, înaltă, cu părul blond, albă la faţă, cu o corpolenţă foarte frumoasă, îmbrăcată îngrijit, cu o poşetă roşie foarte elegantă în mână. Am observat că se uita tot timpul numai la mine. De vreo câteva ori ni s-au încrucişat privirile, dar ochii ei plăpânzi şi sinceri mă fixau încât cu greu puteam să mă uit la ei. O

123


convorbire a avut loc între noi fără să schimbăm o vorbă, doar numai cu ochii.

Când m-am dat jos din tren parcă cineva mi-a spus să mă uit înapoi şi într-adevăr o văzui în fereastra vagonului uitându-se lung spre peron. Deoarece nu era lume multă mă zări. Îşi aţinti privirea asupra mea şi mă salută din ochi până când trenul se pierdu după primul cot al liniei ferate."

Pasajele din jurnalul meu, subliniate, au fost reproduse la pag. 166 din „Ocheanul întors”, unde Radu Petrescu notează: „Din jurnalul lui Niculae Vrăsmaş, elevul meu dintr-a şaptea: „În faţa mea stătea o fată cam de vreo 13—14 ani, înaltă, cu părul blond, albă la faţă, cu o corpolenţă foarte frumoasă, îmbrăcată îngrijit, cu o poşetă roşie foarte elegantă în mână... Îşi aţinti privirea asupra mea şi mă salută din ochi până când trenul se pierdu după primul cot al liniei ferate." „Şi dacă n-aş fi apucat să scriu nota într-un chip atât de fragmentat, aş fi spus despre înalta umanitate a serii acesteia porto-calii, despre viziunile de mare frumuseţe pe care le-am avut traversând comuna spre sud. Viziuni care m-au întărit în poziţia superioară, cu toate că oarecare nelinişti am încercat toată ziua – şi peste un an, poate şi mai curând, n-o să înţeleg nimic din ce-am vrut să spun aici, durere fină al cărei gust l-am desprins de un an încoace. Pentru a fixa oarecum o imagine, să-mi amintesc totuşi de plimbarea din vară de la Teaca, de o viziune de dimineaţă în Petriş, amândouă întâlnite astăzi în acelaşi punct.”

În consemnările lui Radu Petrescu apare şi „ …nota într-un chip atât de fragmentat…”, preluată din primul meu jurnal, scris la îndemnul profesorului, pe care am prezentat-o în întregime,

124


mai sus, cu sublinierea textului reprodus la pag.166 din „Ocheanul întors” şi completat de mine, după însemnarea făcută în ziua de 9 ianuarie 1953, în caietul meu manuscris original. Îmi aduc perfect aminte că Radu Petrescu ne citea compunerile, pe care le discuta apoi în clasă. Am fost printre puţinii care m-am angajat la scrierea unui jurnal, pe care profesorul meu l-a citit, cred că pe la începutul lui martie, când am comentat şi acel text, în care descrisesem un fapt care mi s-a întâmplat cu adevărat. Acea întâlnire efemeră, cu o făptură încântătoare, a rămas adânc întipărită în mintea copilului de doisprezece ani. Retrăiesc şi acum această întâmplare, graţie recitirii jurnalului meu de atunci, amintindu-mi unele amănunte şi impresii, pe care nu le consemnasem. Frumoasa fată blondă era însoţită de părinţi şi venea de la Bistriţa, dacă nu cumva chiar de mai departe, poate chiar de la Cluj, pentru că era o făptură ce părea cu totul străină locurilor apropiate. Era în timpul vacanţei şcolare şi putea să fie într-o excursie, sau poate în vizită la rude. În mod cert fata nu era din localitate, cu toate că am mai văzut-o şi a doua zi, pentru ultima dată în viaţă, atunci când ieşeam din librăria de la Prund. Redau, în continuare, din însemnările făcute în 10 ianuarie 1953.

„După ce mi-am cumpărat ceea ce mi-a trebuit, din librărie, am ieşit afară. Abia făcui câţiva paşi pe trotuar şi văzui ieşind de la poştă o fată, cu pantaloni de schi, bluză albastră de sport şi o basma roşie. O recunoscui, era cea de ieri, din tren. Pentru a doua oară ni s-au încrucişat privirile şi ochii ei parcă erau mai sinceri ca în ajun. Am văzut o licărire în ochii ei de cristal. Seara am făcut cercetări zadarnice ca s-o mai revăd. Am cutreierat

125


toată gara-n lung şi-n lat, dar n-am văzut-o nicăieri. Nici în tren nu era.”

Profesorul Petrescu, după ce a citit însemnările mele, m-a întrebat dacă persoana era plinuţă, adică „corpolentă”, dându-mi a înţelege că poate „aşa ceva” aş fi vrut eu să spun, în fragmentul de text, despre care nici nu visam pe atunci că viitorul scriitor, Radu Petrescu, îl va introduce, ulterior, în Ocheanul întors. I-am răspuns că prin „corpolenţă” am vrut să exprim forma corpului, la care profesorul meu mi-a zâmbit spunându-mi că am găsit un cuvânt nou. A mai adăugat faptul că oamenii se înţeleg, de foarte multe ori, doar prin simple şi inteligente priviri şi pot chiar dialoga în acest mod, iar atunci când din aceasta se naşte o apropiere imaginea celuilalt rămâne întipărită multă vreme. Mi-a mărturisit chiar despre întâmplări asemănătoare ale dânsului, fără a le preciza atunci, dar care, după ce am citit Ocheanul întors am dedus, că acestea ar putea fi ”… plimbarea din vară de la Teaca,…”, „… o viziune de dimineaţă în Petriş, amândouă întâlnite astăzi în acelaşi punct.…”, cele la care a făcut referire în textul său, citat anterior.

Încă de pe atunci începuse să mă obsedeze gara, care însemna pentru mine singura legătură directă cu lumea pe care începusem a o intui din cărţile citite şi care simţeam că este cu totul alta decât cea pe care o cunoşteam de la Prund, unde mă simţeam atunci izolat de ea. Gara îmi părea atunci singurul punct posibil al intrării mele în lume, era locul care mă ademenea şi mă făcea să simt că nu mai durează mult şi mă voi avânta în necunoscut. Din aceeaşi mică gară i-am văzut pe soţii Petrescu, încărcaţi de bagaje, luând trenul spre Bistriţa şi apoi spre Bucureşti. Păreau

126


întotdeauna bucuroşi de această plecare, iar eu parcă îi invidiam.

Şoseaua naţională care traversează Bârgăul, pe vechiul Drum Împărătesc din vremea graniţei năsăudene ce făcea legătura Transilvaniei cu Bucovina, era în acea perioadă circulată doar de căruţele localnicilor sau ale celor care veneau sâmbăta la târg şi de un singur autobuz care pleca, în fiecare dimineaţă, de la Bistriţa până la Vatra Dornei, de unde se reîntorcea seara. Autobuzul de Dorna, sau cursa cum îi spuneau localnicii, denumită mai târziu RATA, oprea întotdeauna la restaurantul unchiului meu Ion, căruia toată lumea îi zicea La Vrăsmaş. Acolo era staţie obligatorie şi ca pe vremea diligenţelor, şoferul, împreună cu călătorii care doreau, coborau pentru a se ospăta.

Autobuzul făcea numeroase şi scurte opriri în centrul satelor sau la gura văilor, dar altă staţie obligatorie era La Ioana, în Piatra Fântânelelor, care era o adevărată Ancuţă a Ţării Bârgaielor.

De multe ori ajungeam acolo dimineaţa, cu două găleţi pline de lapte pentru cotă, care îmi încovoiau spinarea, aducându-le tocmai din gospodăria noastră de la Tăşuleasa.

Veneam mai devreme ca să prind cursa (autobuzul) de la Bistriţa, pe care o aşteptam şi o studiam de aproape, inhalând cu plăcere mirosul cu totul străin al motorului cu benzină, care mi se părea un parfum ciudat între mirosul de flori şi brazi, dar mai ales privind călătorii de cursă lungă care făceau o pauză, respirând aerul curat al Fântâ-nelelor. Mi-au rămas şi acum în minte siluetele a două fete blonde, studente din Bistriţa care mergeau la Iaşi, cu care am stat de vorbă. În excursia de la Piatra Fântânelelor (denumirea corectă a localităţii, după primul sigiliu al mănăstirii), a lui Radu Petrescu, făcută cu alţi

127


profesori în anul următor, când camionul era un lux, notează un fapt izbitor de asemănător: unde o văd pe vestita lelea Ioana, veche Ancuţă a locului. Splendide siluete în jurul unui camion care pleca spre Vatra Dornei. Acum autobuzul de Vatra Dornei staţionează tot cam în acelaşi loc, în faţa unui magazin şi bufet, construite vizavi, la intersecţia cu drumul Dornişoarei, nu departe de intrarea spre parcarea Hotelului Restaurant Dracula, deosebita atracţie turistică actuală situată în apropiere.

În dimineţile de vară când îmi petreceam vacanţele în gospodăria de munte din Tăşuleasa, auzeam, timp de mai multe minute, geamătul greu al motorului care urca Dealul Tihuţei. Ştiam că e cursa de Dorna şi era atunci un moment de referinţă, un fel de ceas care ne aduna pe toţi la micul dejun, căruia bârgăuanii îi spuneau prânz, pentru că era foarte consistent. Adevăratului prânz, în sens românesc, bârgăuanii îi spuneau de amiaz.

Radu Petrescu a cunoscut aceste locuri, cu farmec deosebit, într-o excursie făcută cu profesorii din Prund, în anul când eu nu mai eram acolo, redată la pag.308 din Ocheanul întors.Cu maşina pînă la Fîntînele (profesoara de istorie gentila doamnă Veturia Ţ., îmi dă basmaua ei să mi-o pun la gît căci în munte şi în maşina deschisă era mai frig decît mă aşteptasem) unde o văd pe vestita lelea Ioana, veche Ancuţă a locului. Splen-dide siluete în jurul unui camion care pleca spre Vatra Dornei. Apoi de acolo pe jos la Ciosa, trecînd Frumuşeaua pe lingă o pădure de brazi şi traversînd urmele unui vechi drum roman care ducea la mine de aur. Urcăm şi coborîm fără încetare. Banala, dar foarte reuşita perspectivă de plai pietros (domnul Albu ne arată Ineul) la mare înălţime deasupra Prundului. La întoarcere (în sat, un preot Coşbuc seamănă uimitor cu poetul),

128


o bătrînă cu mănuşi de piele ne asigură că nu vom fi atacaţi de lupi fiindcă nu sîntem singuri, ci cu soţii — ne aflăm deci pe teritoriul lui Sadoveanu. Întîlnim o fată (Ileana a Vîrnavului, ne spune colegul nostru, domnul Albu), care venea pe jos de la Dornişoara şi mergea în Ciosa; cânta cu o voce excepţională şi atît de puternică încît nu ieşisem bine din Frumuşeaua că am şi auzit-o, pe ea care, venind spre noi, abia coborîse din Fîntînele. În maşină cu vîntul în faţă, printre pereţi de piatră acoperiţi cu brazi, plăcută senzaţie de frig.

Despre profesoara de istorie gentila doamnă Veturia Ţ., care mi-a fost profesoară, îmi amintesc faptul că ultima dată am mai întâlnit-o în Gara de Nord, în vara lui 53, sosind de la Bistriţa cu acelaşi accelerat de Baia Mare.

În privinţa preotului Coşbuc care seamănă uimitor cu poetul, este vorba de Victor Coşbuc, strănepot al poetului, preot pe atunci în Tiha Bârgăului, parohie de care ţinea Mănăstirea de la Piatra Fântânelelor, dar şi biserica de lemn din Ciosa.

Prin o bătrînă cu mănuşi de piele ne asigură că nu vom fi atacaţi de lupi fiindcă nu sîntem singuri, ci cu soţii, trebuie înţeles că sunt însoţiţi, adică mai mulţi şi atunci animalele se îndepărtează.

Despre fata care cânta cu o voce excepţională şi atât de puternică, fac precizarea că este vorba de Ieana a Vârvari (numele corect al femeii), bunica lui Alin Uşeriu – Uhlman, întors nu de mulţi ani din Germania, care a ridicat, pe vechea vatră părintească din Tăşuleasa, clădirile unei fundaţii româno – germane. Este un loc deosebit de atractiv, unde în iulie anul trecut a făcut o scurtă vizită şi Gheorghe Crăciun, însoţit de câţiva scriitori bistriţeni, între care era şi Virgil

129


Raţiu, care mi-a relatat despre minunatele clipe petrecute acolo. Ce bucuros cred că ar fi fost Crăciun, dacă eram acolo, să-i spun despre trecerea lui Radu Petrescu.

„Sâmbătă 14 Martie 1953Azi am avut teză la limba rusă…După masă

am avut repetiţii la Căminul Cultural…La ora şase seara am mers la cinematograf. Rula filmul: Din viaţa marelui Lenin. Acasă, seara, am citit Marile speranţe, de Dikens.

130


Luni 16 Martie 1953…Am avut teză la limba român, cu domnul

profesor Petrescu. Limba rusă nu am făcut deoarece a lipsit tovarăşa Pavlov.

După masă am avut cor şi am învăţat, cu domnul profesor Albu Matei, cântecul La ogor de primăvară, după care am mers la Biblioteca Căminului şi am împrumutat cartea Nicoară Potcoavă, a lui M. Sadoveanu, pe care profesorul Radu Petrescu ne-a cerut să o citim.

Marţi 17 Martie 1953…După masă am stat pe lângă casă, mi-am

făcut lecţiile şi am citit, după cum ne rugase profesorul Petrescu, din Nicoară Potcoavă.

Seara pe-nserat, când a început să răsară luna, am văzut unul dintre cele mai frumoase fenomene ale naturii. Luna boltită se înălţase sus pe cer, ca un balon, iar în partea de jos, marginea ei, era atât de pronunţată şi roşie ca un adevărat disc de foc.

Miercuri 18 Martie 1953…La istorie am dat extemporal, despre

Comuna din Paris şi am primit nota cinci. La Constituţie am primit patru…După masă am făcut un album pionieresc: desene şi lecturi. Am scris un articol despre cum luptăm pentru pace. Seara am mai jucat un şah cu Florian Emil, la Căminul Cultural. L-am bătut.Poezia: Clipe triste, în ora de Constituţie.”

Începuse atunci în şcoală o ciudată şi acerbă campanie de propagare a luptei pentru pace, care avea drept scop condamnarea acţiunilor militare ale capitaliştilor anglo - americani.

Îmi amintesc faptul că mult mai înainte, bunicul Macedon, a întrat la noi în casă adresându-se grav mamei: „Auzi Florică, a început azi noapte războiul.” Era vorba de războiul din Coreea, despre

131


care s-a făcut multă vâlvă în „lagărul socialist”. În şcoală se făcea multă propagandă şi eram instruiţi să luptăm pentru pace, una dintre acţiuni fiind cea de ajutor pentru copii din Coreea, dar şi scrierea de articole, iar eu eram responsabil cu gazeta de perete.

Am avut ocazia să cunosc mai mulţi copii coreeni, în anul următor, când eram deja la Şcoala Medie Tehnică de Geologie din Bucureşti, care ocupa etajul trei şi podul Liceului Caragiale, fost Titu Maiorescu, de pe calea Dorobanţilor 163. Şcoala noastră era separată de liceu şi avea intrarea printr-o scară oarbă, dinspre Piaţa Confederaţiei unde era pe atunci statuia Lupoaica. Am avut mai mulţi colegi coreeni, care învăţau deja la noi. Am stat în aceeaşi bancă cu unul foarte prietenos, Huan Ri Ghiu şi apoi cu un altul, mai mic de statură dar uneori impulsiv, pe nume Kim Do Sin. Purtau costume stas, de culoare gri, un fel de uniforme asemănătoare chinezilor lui Mao Tse Dun. Cel mai drăguţ dintre coreeni, înalt şi solid, era Huan Do Hien, care se îmbrăca, uneori, în costum european şi purta cravată. Era extrem de politicos, foarte manierat şi elegant în mişcări, un adevărat gentleman de care se îndrăgostiseră unele colege mai mari, cu care dansa la reuniunile organizate în şcoală.

În chestia cu poezia, din ora de Constituţie, cred că îmi venise inspiraţia de a scrie, tocmai atunci, versuri.

„Duminică 22 Martie 1953 am primit vacanţa. M-am dus la filmul maghiar Toată lumea pe stadion, după care la un teatru venit din Bistriţa.

…Am fost şi pe la d-na Pavlov. Interiorul casei în care locuieşte era foarte bine aranjat şi

132


mobilat cu gust. Seara am trecut pe la d-l Petrescu.”

Despre casa în care stătea atunci Familia Pavlov, îmi amintesc faptul că era o construcţie veche, din lemn, cu aspect de cabană, pe partea dreaptă a drumului spre Bistriţa Bârgăului, astăzi cam dărăpănată, sau poate chiar demolată, nu am ai recunoscut bine locul. Casa aparţinea unor oameni înstăriţi, din familia Henris, de la care, probabil, au închiriat-o. Cred că proprietarii nu mai locuiau atunci acolo, dar cu siguranţă mobilierul casei le aparţinea. Mai târziu Familia Pavlov s-a mutat în casa d-lui Mircea Alexandrescu, în centrul Prundului, pe locul căreia se află astăzi modernul restaurant Costas, aproximativ peste drum de casa nonagenarului Albu Matei, colegul şi prietenul soţilor Petrescu. În acea casă, scriitorul George Vasile Raţiu, mi-a povestit, nu demult, că l-ar fi cunoscut pe Radu Petrescu. Casa în care locuieşte nonagenarul profesor Albu, se află pe locul unde înainte era Prăvălia şi casa lui Cencinschi, fratele sculptorului Arnold Cencinschi Borgoprund, autorul mai multor valoroase lucrări, unele expuse la Muzeul din Cluj - Napoca şi la Complexul Muzeal Bistriţa – Năsăud.

Seara am trecut, de fapt, pe la naşa Hângănuţ, gazda profesorului meu, Radu Petrescu, căruia i-am făcut o vizită pentru a-mi împrumuta nişte cărţi.

25 Martie 1953. Am mers de dimineaţă la biserică şi m-am

împărtăşit. După masă m-am dus în vizită la bunicul meu, să văd ce mai face. Era foarte bolnav. L-am găsit în pat, galben la faţă ca ceara, ochii erau adânc înfipţi în orbite, iar mâinile slabe, albe ca varul erau întinse pe pernele mari. Numai ochii îi sticleau, parcă de bucurie că mă vede, dar nu mai

133


putea să vorbească. L-am întrebat ce face, dar abia a putut îngâna: …slab… Fără să vreau nu m-am putut să mă stăpânesc şi mă podidiră lacrimile. Îmi dădeam seama că îl pierd. Adio bunicule! Tu cel care stăteai lângă mine în pădure, pe buturuga pe jumătate putrezită de sub brazii de lângă casă şi-mi spuneai tot felul de poveşti şi poezii. Adio cel mai bun prieten al copilăriei mele. Ţie am putut întotdeauna să-ţi mărturisesc, durerile, necazurile şi tristeţile sufleteşti. Tu mi-ai dat cele mai bune sfaturi, tu m-ai învăţat să-mi stimez şi să-mi iubesc părinţii, neamul, patria! Oh! Şi acum te pierd!

Aceste gânduri îmi treceau stoluri, prin minte, dar m-am reţinut să nu mă vadă că plâng. M-am despărţit târziu de el, aproape seara. Oare o să-l mai văd vreodată ?La această întrebare răspunsulmeu a fost: desigur nu.

În drum spre casă aproape că am început să plâng în hohote. Eram foarte supărat. În centru 1-am întâlnit pe domnul profesor Petrescu. M-a întrebat de ce sunt supărat. Dânsul m-a consolat, spunându-mi că trebuie să fiu tare, să fiu bărbat. Moartea este o întâmplare omenească, a spus el. Nu ne putem împotrivi. Trebuie să o acceptăm.

26 MartieZiua de naştere a prietenului meu Leonard

Marinciuc. Mai erau prezenţi, în afară de mine, un prieten de al nostru de la şcoala din Năsăud, Tomi Pavel, un băiat cam de tipul meu, fraţii Florian, buni sportivi, Marinescu Ion, un băiat de statură mijlocie, cu ochii negri, părul negru, un băiat foarte deştept, şi trei fete: Svobodă Ema, colega mea de clasă, o fată înaltă cu ochi albaştri, părul castaniu, respectuoasă, Florian Eva, foarte frumoasă, cu părul sclipitor ca aurul, dar din păcate cam ruşinoasă, şi în sfârşit, frumoasa şi încântătoarea

134


Corina, cu ochii ei verzui, ce aruncă scânteieri de diamant şi păru-i blond pe spate fluturând, mâinile fine şi albe, ca spuma laptelui, cu figura-i senină dar privirea şireată, colegă de clasă a lui Leonard. Era pe acolo şi domnul profesor Dihor, un om înalt brunet cu ochii negri, scânteietori, cu braţe mlădioase, care a ciocnit cu noi. Leonard avea cadou de la părinţi, de ziua lui, un acordeon, cu care ne înveselea în timpul mesei, care era pregătită ca la rege. După ce am avut un ospăţ regal, am jucat şah, şeptica, domino şi multe altele. Când ne-am despărţit era noapte.

Familia Marinciuc locuia atunci în chirie în frumoasa vilă a doamnei Becheş, de lângă pârâul Secu. Această casă, care avea în spate şi o frumoasă grădină, a fost cumpărată de Grigore Vlad, care a dat-o fiului său Anton, fost ministru în guvernul CDR, care a demolat-o, construindu-şi o vilă nouă în spatele fostei case Becheş.

Dintre colegii amintiţi, doar eu, Ema Svoboda şi Emil Florian eram în clasa lui Radu Petrescu, ceilalţi erau la clasa doamnei Adela.

Foarte curând mi-am dat seama că Radu Petrescu scria, şi în mod sigur ţinea un jurnal zilnic. De acest lucru m-am convins încă după primele lecţii când ne-a cerut, nouă elevilor, să scriem întâmplările şi gândurile noastre zilnice. În orele de desen ne vorbea despre marii pictori şi sculptori ai lumii, în deosebi despre cei din renaştere, la care făcea întotdeauna trimitere, sau chiar ne compara cu unii dintre ei, atunci când schiţele noastre aveau ceva asemănător. De fapt, prin asta, mai mult ne încuraja, încercând să ne cultive şi să ne deschidă noi orizonturi. Profesorul ne citea compunerile, analiza desenele şi schiţele noastre, pe care apoi le discuta cu noi în clasă.

135


La pag. 161 din Ocheanul întors, Radu Petrescu notează: La şcoală de la 8 dimineaţa pînă la 8 seara. Citesc într-o recreaţie caiete cu însemnări zilnice ale celor dintr-a şaptea, în fiecare dimineaţă, la sculare, Ema îşi face autodeservirea. Am văzut la George Magda un desen demn de Bruegel. Zi curată de primăvară, aer uşor. Curînd se va auzi şi cucul.

Ema, cea care îşi face autodeservirea, era fiica mecanicului Svoboda de la fabrica de hârtie din Prund, colega mea de clasă. O fată foarte ordonată şi inteligentă, cu care concuram uneori pentru premiul întâi. A lucrat la telefoane în Braşov, unde are un băiat. După pensionare îşi petrece timpul în vizită la fiica ei, în America. Despre talentatul George Magda, care era mai mic decât mine, la şcoală, nu am până în prezent informaţii.

Profesorul Dihor Ioan, care terminase facultatea la Cluj, preda geografia la ambele clase şi era deosebit de respectat. A fost cel care alături de Radu Petrescu mă aprecia foarte mult, dându-mă exemplu pe şcoală, ca cel mai bun elev al său la geografie, iar după terminarea clasei a şaptea mi-a recomandat Şcoala Medie Tehnică de Geologie din Bucureşti.

Gândul de a ajunge în capitală încolţise în mintea mea de la primul contact cu profesorul Radu Petrescu, pe care îl urmăream tot timpul şi îi studiam comportarea. Era de o eleganţă aparte şi avea un aer exotic, neîntâlnit la ceilalţi profesori, în mare majoritate provinciali. Radu şi Adela Petrescu erau bucureşteni, cu un plăcut accent meridional, de dincolo de Carpaţi şi se comportau cu totul alt-fel, faţă de ceilalţi profesori. Erau foarte deschişi, apropiaţi de elevi şi păreau uneori a fi nişte colegi mai mari. În relaţiile cu oamenii din sat îi tratau, pe

136


aceştia, cu un respect deosebit, ceea ce constituia un adevărat model pentru noi elevii.

27 MartieMi-am petrecut ziua în societatea prietenului

meu cel mai sincer, Ion Cerceja, un băiat destul de înalt, cu ochi negri, păr negru, faţa călită în soare, îmbrăcat îngrijit, cu haine de culoare închisă şi pantofi negri. Eu purtam ghete galbene, pantaloni de schi de culoare verde şi o vestă mai întunecată. Pe cap nu aveam nimic, eram în capul gol, pentru că era o zi foarte caldă. Am hoinărit amândoi prin tot satul până seara.

28 MartieO zi înnourată. A plouat puţin iar cerul a fost

tot timpul înnourat. Mai înspre seară, la apusul soarelui, cerul s-a mai luminat puţin. Heniul, aşezat în partea de nord a Bârgăului, purta o culoare violet cenuşie, foarte interesantă. Tavanul uriaş era crăpat, înspre apus şi lăsa să se vadă cum se scaldă în aur soarele. Noaptea a fost senină, iar pe marea albastră a cerului erau presărate scântei.

Muntele Heniu, la poalele căruia se află Prundul şi casa în care m-am născut, mi-a atras întotdeauna atenţia şi nu mă mai săturam să-l privesc, în oricare anotimp fiind deosebit. Văzându-l aproape mereu pe Radu Petrescu în timp ce-l admira, am început şi eu să privesc Heniu cu alţi ochi şi să-l descriu. Nu mă gândeam atunci că şi profesorul meu face acelaşi lucru.

La pag. 124, din Ocheanul întors, Radu Petrescu notează o primă descriere a Heniului. „Zi rece, aurorală. Heniul iese din zăpezile subţiri cu un mov-roşcat, rubiniu, vârful lui lung este învelit într-un nor oranj, peste care nori violeţi lasă în interval perlări diafane, pete de albastru curat, de verde lucid, Veronese. Am regăsit astăzi şi aici locurile

137


mele iubite de acum trei şi patru ani, cumpăr cu ea o lămâie, o portocală.”

Muntele Heniu, a fost întotdeauna considerat ca un blazon al Bârgaielor. Are o formă de piramidă, naturală, înălţată de activitatea vulcanică, a cărei vechhime depăşeşte pe cea a piramidelor Egiptului antic.

Deşi străvechiul său nume se pare că ar fi fost Parângul, partea dinspre bârgăuani şi Herugul, cea dinspre someşeni, după însemnările de pe vechile hărţi, denumirea uzuală este Heniu şi provine de la numele contelui Hennel de Bistriţa, fiul lui Gheubul, primul stăpân al Domeniului Borgo, primit ca răsplată de la Regele Carol de Anjou în anul 1311, conform atestărilor documentare, existente în arhive.

Acest magnific munte văzut de la mari depărtări, din câmpia şi dealurile nord-est transilvane, din Bistriţa şi apoi din marea poartă de intrare în „Ţara Bârgaielor”, a încântat de-a lungul vremurilor atât pe localnici cât şi pe călători. Heniul a inspirat pe toţi cei care au scris despre aceste locuri şi nu găsim prea multe lucrări, despre bârgăuani şi locurile lor frumoase, care să nu-l fi amintit măcar.

Scriitorul englez Ch. Boner considera că Valea Bârgăului prin peisajul său atractiv este un adevărat paradis asemenea Văii Innului din Austria, iar Nicolae Iorga afirma că Muntele Heniu, care oblojeşte la picioarele lui un sat românesc, întrece culmile celelalte şi e mai cărunt de ninsoare decât dânsele. Bârgaiele sunt locuite de grăniceri. E o plăcere să treacă cineva prin aceste sate, scria George Sion despre aşezările încadrate, ulterior, de Vasile Netea în Ţara Bârgăului.

Prin Prundul Bârgăului a trecut Eminescu, Alexandri, Coşbuc şi mulţi alţi scriitori de seamă,

138


care au fost încântaţi de frumuseţea locurilor. Blazonul Bârgaielor a fost întotdeauna Heniul, despre care,

Nonagenarul Gavril Cioanca al Mironescului, înregistrat în anul 1953 de Teodor Ghiţan şi preotul Victor Coşbuc, pe care l-a cunoscut şi Radu Petrescu (…în sat, G un preot Coşbuc seamănă uimitor cu poetul…), povestea că l-a văzut în tinereţe pe Mihai Eminescu, coborând din diligenţă şi întrebând pe învăţătorul Iacob Onea, cum se cheamă muntele acesta frumos ca Olimpul. Era vorba de muntele Heniu, dovedit a fi un uriaş magnet care atrage îndelung privirile marilor poeţi.

Heniu a fost descris de poeţi şi scriitori, a

fost imortalizat de pictorul de origine bârgăuană, talentatul Alexandru Cristea, cel care în 1954 a realizat şi un tablou al lui Coşbuc, aflat în Muzeul de la Hordou, este prezent pe copertele unor cărţi, precum Soarele stă la Bârgău, de George Vasile Raţiu şi numeroase reviste, dar şi purtător de nume pentru asociaţii, fundaţii, firme sau echipe sportive, cum este de exemplu echipa de fotbal din Prund.

Cu toate acestea, îmi permit să afirm că nimeni, până la Radu Petrescu, nu l-a descris cu atât de multă atenţie, gingăşie şi mai ales măestrie artistică. Dacă parcurgem Ocheanul întors constatăm că Heniul este mereu prezent. La fel şi ceilalţi munţi, cum rezultă, de exemplu, din descrierea de la sfârşitul pag.125, când se întorcea seara, obosit, de la cursurile de alfabetizare din Gura Văii Cioară, dar impresionat şi parţial refăcut de sublimul peisaj care i se arată. „În drum spre casă, Oala şi Căsariul întregi, roz intens în fundal verde. Dar mă simt obosit, aş dormi, deşi la 9 seara un magnific clar de lună albeşte ferestrele.”

139


Pentru Radu Petrescu Heniul, Oala, Căsarul sau Gura Văii, dar mai ales bolta cerească acoperitoare, erau tovarăşii lui de viaţă, personalizaţi, cu care avea aproape zilnic un dialog tacit, şi care au devenit mai târziu adevărate pesonaje în Ocheanul întors.

Atât munţii cât şi dealurile sau câmpiile cutreierate, sau numai observate, de la distanţă sau de aproape, uneori în mod obsedant de către scriitor, cu îmbrăcămintea lor vegetală atât de bogată şi diversificată în culori şi nuanţe, prinse sub un acoperiş de cer şi de nori, puteau fi înre-gistrate numai de ochiul său de artist desăvârşit. El scana superbele imagini, în diferitele lor momente, pentru a le reda cititorului. Dar o făcea, în primul rând, pentru că orice privelişte îl atrăgea ca un magnet şi îl fascina. Adulmeca, cu mare nesaţ, aproape orice peisaj. Relieful şi vegetaţia, la fel ca norii şi cerul, care alături de oameni, diverse vieţuitoare sau obiecte, constituiau aerul existenţei sale. Aerul pe care Radu Petrescu reuşea să-l vadă şi de ce nu, poate chiar simţea antimateria sau legătura cu cosmosul.

În aceeaşi zi mai menţionează: „Foarte amuzante ilustraţii la Călin fac elevii din clasa a şaptea, Maria Gorea, perfect talent, simţ al fantasticului caligrafic pe care Mac Constantinescu şi Demian i l-ar putea cu siguranţă invidia”. Mă întâlneam mereu cu Maria Gorea, colega mea de clasă, mai ales prin faptul că a fost bibliotecară la Prund până la pensionare. Biblioteca era oarecum în drumul meu şi nu o ocoleam în timpul trecerilor mele prin comuna natală. Aproape de fiecare dată vorbeam despre Radu Petrescu şi ne împărtăşeam, reciproc, regretul că nu am continuat să facem ceea ce ne învăţa, la şcoală, profesorul nostru.

140


Am constatat că aproape întotdeauna, în viaţă, marea majoritate a oamenilor fac lucruri foarte bune, iar unii chiar adevărate minuni, doar dacă li se impune să o facă şi rareori din proprie iniţiativă. Radu Petrescu în calitate de profesor ne cerea, nouă elevilor săi, ca să admirăm peisaje, să le desenăm, să studiem comportarea celor din jur, să descriem personaje, să facem compuneri şi să scriem, zilnic, un jurnal.

Ne sugera o îndeletnicire frumoasă, pe care însă foarte puţini sunt cei care o practică şi care o fac din proprie voinţă, cu o mare pasiune, timp îndelungat. Aceştia sunt de fapt cei care ajung în eternitate. Radu Petrescu a fost unul dintre ei şi ar fi trebuit să-l urmăm.

Dacă ne-am rezuma doar la notările lui dintr-o singură zi, în jurnalul său de la Prund, şi nu una prea încărcată de evenimente, ce ar cuprinde mai puţin de o jumătate de pagină, ca de exemplu cea pe care am prezentat-o, fragmentat şi puţin comentată, am putea spune cu certitudine că ea ar putea constitui tema unui adevărat scenariu de film. Sau cel puţin scenariul unui foarte reuşit clip actual, înregistrat şi scris de Radu Petrescu acum mai bine de cincizeci de ani.

În pag. 138, Radu Petrescu urmăreşte Heniul, ca şi cum asta ar fi principalul obiectiv al zilei: „Dar toată ziua n-am făcut nimic, am văzut doar Heniul ieşind nelămurit din ceaţă cu zăpezile lui pe alocuri scînteietoare, impunător şi larg, o enigmă neexplicată, dar pe care eu, într-un loc, o voi dezlega.” Avea pentru Heniu o adevărată obsesie, pentru că era principalul personaj, mut, al Bârgăului, prezent mereu, ca un străjer, un martor al tuturor vremurilor şi întâmplărilor, trecute şi viitoare, pe care Radu Petrescu îl vedea, admira şi îl privea cu respect de la geamul casei doamnei

141


Hângănuţ sau cel al casei nepoatei sale Cornelia, unde a locuit la Prund, în drumurile sale către şcoală sau după lapte, dar mai ales din geamul clasei noastre.

Radu Petrescu scria jurnal şi lucra la viitoarele sale cărţi, dar şi citea foarte mult şi cu mare atenţie, iar de multe ori, pentru că nu avea la dispoziţie bibliotecile din Bucureşti, recitea cu vădită plăcere din autorii săi preferaţi. Avea la dânsul, aproape în permanenţă, o carte în buzunar, pe care o deschidea şi citea, peste tot unde se afla, în gară, între peregrinările sale de la Petriş la Dipşa, în timpul unor şedinţe plictisitoare şi fără obiect, de la Bistriţa sau Prund, în recreaţii, dar mai ales acasă. „Ca mai totdeauna, după cursuri îmi petrec tot timpul în casă. Perioada de răsfoit prin cărţi, de gînduri nepuse pe hîrtie şi vagi planuri, perioada de incubaţie. Cît aş da să am la mine un album cu bune reproduceri după Cezanne, simt în acest artist preocupări asemănătoare, probleme asemănătoare — şi identice rezolvări. Aş traduce în cuvinte, într-o carte, imaginile lui, pe rînd.”

Faptul că mediul oferit de ruralul transilvan i-a fost prielnic, activităţii scriitoriceşti a lui Radu Petrescu pare, de multe ori, evident, după cum afirmă în continuare la pag.139. „Încep să cred că toată viaţa mi-aş putea-o petrece într-un sat, ocupat numai cu scrisul.”

Poate că această notare a fost făcută într-un moment de mulţumire, când îşi dădea seama că satul transilvan în care trăia este o nouă şi inepuizabilă sursă de inspiraţie, de care în mod sigur avea nevoie.

Nici în privinţa cărţilor nu pare a fi pretenţios, în sensul că nu ar vrea să aibă prea multe, mulţumindu-se cu puţine dar bune, după

142


gustul său, aşa cum mărturiseşte în continuare. ÎIn timpul prînzului, la cantină, fac socoteala că m-aş putea mulţumi cu o bibliotecă formată din Iliada, întreaga operă a lui Balzac şi Proust, adăugind pentru documentare Educaţia sentimentală şi M-me Bovary, Le Rouge et le Noir, Chartreusa, Vie de Henry Brulard şi Confesiunile lui Rousseau. Pe un alt raft s-ar vedea Istoria naturala a lui Pliniu şi Commedia împreună cu cele două cărţi ale africanului: Confesiunile şi Cetatea lui Dumnezeu. Pentru primul, uit Florile răului.”

Pentru Radu Petrescu, care citea enorm, asemeni lui Călinescu, profesorul său preferat, şi recitea adeseori cu patimă din anumiţi scriitori, biblioteca era totuşi o problemă fundamentală, declarată de el a fi un paradis, întocmai ca Borges, pentru care însă, paradisul avea contururile unei biblioteci fără sfârşit.

La pag.143 Radu Petrescu notează că „Singurul lucru pe lume care merită seriozitate este opera. Dacă aş fi ştiut asta acum zece ani în vară, acum nu m-aş fi aflat în Prund. Dar nu regret. Traiectul care m-a adus aici (şi nu-i cea mai proastă soluţie, la urma urmelor !) are frumuseţea şi preţul lui, sunt încredinţat. Mă regăsesc astăzi în definiţia mea. Nimic n-am pierdut. Cezanne a trăit toată viaţa în fundul unei provincii şi nici el n-a fost diminuat. Toate aceste însemnări sub stema cerului văzut de dimineaţă, a unui cer subţire-albastru pe care trece o imensă banchiză de trandafiri palizi. Peste Heniu. Şi a noii mele dragoste pentru ea.”

29 MartieUltima zi de vacanţă. E Duminica Floriilor,

ziua mamei mele, o zi de primăvară foarte caldă. Cerul senin pare o uriaşă albie a soarelui solemn, care suflă cu aur toate corpurile. Zăpada a dispărut

143


din grădini şi de pe străzi şi a rămas doar pe munţii mari, în sânul cărora se află satul meu natal, Prundu Bârgăului, unde mi-am petrecut copilăria şi am făcut primii mei ani de şcoală.

30 Martie 1953…Domnul profesor Dihor ne-a spus să

adunăm cât mai multe cusături populare, pentru a le trimite muzeelor etnografice din Cluj şi din Bistriţa. După masă am avut cor. Am jucat şah cu Bălan, şi fiindcă-i luasem o tură, nu a mai vrut să mai joace. M-am supărat pe el şi am plecat de acolo. Seara am scris o scrisoare lui Teo.

31 Martie 1953…Bălan a lipsit de la şcoală, fiind plecat la

Bistriţa. După masă am făcut o plimbare până pe Secu, cu d-l profesor Dihor.

Profesorul D. îmi era atunci diriginte şi a adus vorba despre cărţile pe care le citeam, făcându-mi o vizită acasă. L-am primit în biroul meu instalat în cohnia (bucătărie de vară) din curte, pe care bunicii nu o mai foloseau. Nu aveam cărţi interzise, dar profesorul a găsit un pistol metalic, o jucărie, pe care mi-a confiscat-o. Era un om sever, dar eu îl simpatizam. Am aflat mai târziu că nu a fost cosecvent căsătoriei sale cu profesoara Vonica şi ar fi plecat la Cluj, apoi ar fi ajuns profesor la Timişoara sau la Arad.

Mi-a rămas întipărită figura lui, când l-am căutat odată acasă, găsindu-l în camera mare de la etajul casei Vonica, o importantă şi înstărită familie originară din Mărginimea Sibiului. Profesorul Dihor stătea tolănit pe spate şi fuma tacticos. Cred că îşi făcea siesta după masă, la care probabil ţinea foarte mult, pentru că deşi m-a poftit, parcă, să iau loc pe un taburet, profesorul nu şi-a schimbat poziţia, fumând în continuare şi aruncând cercuri de fum, în timpul conversaţiei cu mine.

144


1 Aprilie - Miercuri. Toţi oamenii încearcă să păcălească pe

ceilalţi, unii reuşind iar alţii nu. Aşa e obiceiul, ca în această zi, fiecare să păcălească pe altul, spunând: Azi e zi de 1 April, merg măgarii la şpaţir. M-au păcălit şi pe mine, dar şi eu am păcălit pe alţii. Acasă citesc din Verinele lui Tulius Cicero, o carte foarte interesantă.

2 Aprilie, joi.Una din zilele cele mai senine şi calde din

acest an. Este Joia înaintea Paştilor, iar seara, la biserică, se ţine slujba numită Straştie, la care se citeşte despre viaţa lui IIsus Hristos, de la naştere până la prinderea sa, fiind trădat de Iuda şi răstignirea Lui. Am fost şi eu la biserică şi m-am urcat în pod, până la clopote, pentru a găsi icoane pictate pe sticlă, dar nu am găsit nimic.

3 Aprilie. Vinerea Patimilor, numită popular şi Vinerea

Seacă, pentru că în această zi se posteşte, se ajună, sau nu se mănâncă, deci este seacă.

Până acum am încercat să învăţ singur limba franceză. Domnul profesor Petrescu a aflat şi mi-a spus că dacă vreau într-adevăr să învăţ este foarte bine. Mi-a promis că începînd de mîine o să facem franceză împreună. M-am bucurat nespus de mult pentru această veste.

Seara a urmat la biserică altă slujbă, numită Aerul sau Prohodul, în cursul căreia se înconjura biserica, de trei ori, cu tot alaiul şi cu lumânările aprinse. Copiii răi stingeau lumânările fetelor şi ale bătrânilor.

4 AprilieAzi este Ajunul Învierii Domnmului (Paştele).

Peste tot e o muncă aprigă. Toţi oamenii muncesc. Unii curăţesc grădinile, alţii mătură curţile, alţii taie lemne, sau scot apă din fântâni adânci, unele

145


numai cu cumpănă, altele cu roată, aşa cum este a noastră. Femeile însă, lucrează şi mai mult. Deredică prin casă, îngrijind să fie cât mai frumos, de parcă ar veni Regele în vizită. Altele fac tot felul de mâncăruri, cozonaci, sau colaci, cum se numesc pe la noi, pască, găluşte, după cum se spune sarmalelor pe la noi şi multe altele. Fetele vopsesc ouă roşii, iar elevele de şcoală le împistresc, cu tot felul de figuri, să fie cât mai frumoase, pentru a le dărui colegilor. Pe copiii de ţărani îi vezi mergând, cu trăistuţe mici în mâini, spre biserică, după anafură pentru ziua de Paşti. Peste tot este o mişcare uriaşă, care uneori continuă şi noaptea, până târziu. Nu am fost la şcoală, având treabă în gospodărie. Nici alţi elevi externi nu au fost, nici chiar Corina, după cum mi-a spus ea, seara când i-am dus nişte cărţi.

Noaptea dintre 4 şi 5 Aprilie, în miezul nopţii, la ora douăsprezece, la Biserică, a avut loc Învierea Domnului, din morţi. A fost foarte frumos şi a ţinut mai mult de două ore. A participat şi d-l Petrescu cu soţia la acest eveniment. O viaţă nouă am început cu toţii, odată cu Învierea lui IIsus Hristos, mântuitorul nostru…

Îmi aduc aminte că soţii Petrescu au fost singurii, dintre profesorii mei, care au venit atunci la slujba de înviere. Sunt convins că nu au făcut acest lucru din simplă curiozitate, ci pentru faptul că erau cu adevărat credincioşi. Sunt sigur de acest lucru, pentru că am stat de vorbă cu doamna Adela Petrescu şi nu demult, sunând-o la telefon într-o duminică, mi-a răspuns nepoata Maria, spunându-mi că nu s-a întors încă de la biserică.

Nu ştiu sigur dacă atunci nu au avut cumva de suferit ulterior, din partea organelor de partid ale comunei, pentru această participare. Nouă

146


elevilor, care am fost la biserică, ni s-a făcut morală şi am fost ascultaţi la toate materiile.

5 AprilieE ziua de Paşti. Când m-am trezit era târziu.

Pe la toate casele vedeai copii mici, în costume ţărăneşti, cu trăistuţe mici în mână, vestind marea minune. Am ciocnit ouă roşii, împreună cu întreaga mea familie de ţărani.

Pe uliţele parcă mai luminate azi, ale Secului, cât şi pe străzile largi din centru, era multă lume. Simţeam o nespusă plăcere să mă plimb pe aceste străzi, mai ales seara când o uşoară adiere de zefir se auzea parcă, încet, ca o muzică simfonică…

6 Aprilie Am mers la udat, pe la colegele mai

însemnate, după cum este obiceiul la noi, în a doua zi de Paşti, de a stropi fetele cu parfum şi a sta cu ele de vorbă.

Primesc o scrisoare de la Teo, care este mutat de la Roşiorii de Vede (Siliştea Gumeşti, satul lui Marin Preda, n.n), la o altă unitate de la Buzău...

147


7 aprilieAm luat parte la un concurs pentru normele

FGMA (Fii gata pentru muncă şi apărare, n.n), la Fabrica de Hârtie, unde i-am dat şi o bătaie bună la şah prietenului meu Bălan Ioan.

Pentru că am lipsit sâmbătă de la şcoală tov. Profesor Dihor m-a ascultat la Algebră, Geometrie şi Geografie, la fel ca pe toţi ceilalţi colegi care au mai absentat.

A fost una din zilele mele cele mai triste. În această zi, cam pe la ora zece dimineaţa, s-a stins din viaţă bunul şi dragul meu bunic Luca, căruia toţi îi spuneam Tuca (Numele întreg al tatălui mamei mele era Anton Luca Sucilea şi se trăgea dintr-o veche familie bârgăuană, de grăniceri). După amiază am mai fost pe la el şi l-am mai privit în sicriu. Abia atunci m-am convins că omul acela voinic, care mă povăţuia şi îmi spunea cele mai frumoase poveşti, era mort de-a binelea.

44. Bunicul meu Anton Luca Sucilea

148


În locul tov. Profesor Dihor, am mers în Vadul Secului şi am făcut şcoală cu analfabeţii. Am remarcat următoarele expresii şi cuvinte: Acum învaţă puiul pe cioară (erau toţi oameni bătrâni) şi cap tulbure, care după câte am înţeles eu ar însemna un dezechilibru mintal, sau un om care nu poate să scrie şi să citească.

Domnul şi doamna profesor Petrescu n-au fost azi la şcoală pentru că sînt plecaţi la Bucureşti. I-am trimis o telegramă fratelui meu Teo…

8 aprilie…Această zi a fost foarte posomorâtă şi

ploioasă, cum n-au mai fost multe în această primăvară timpurie. Când m-am sculat dis-de dimineaţă, abia am putut să răzbat ploaia până la şcoală, aşa o vreme urâtă era. Torente întregi curgeau pe uliţele satului, de abia mai puteai să treci. Străzile erau aproape pustii, doar pe copii îi mai vedeai, la ferestrele căsuţelor, uitându-se curioşi afară. Rar mai vedeai câte un om răzbind prin ploaia torenţială, pe trotuarele din centru, sau retraşi prin prăvălii…

…După masă am avut repetiţii la şcoală, pentru piesa de teatru Şcoala lui Ion Creangă, în care aveam rolul lui Nică a lui Costache…S-au mai făcut repetiţii şi la dansuri. Când am terminat repetiţiile şi m-am îndreptat spre casă, ploaia s-a oprit ca din farmec, dar abia ajuns acasă a început din nou şi a continuat toată noaptea.

9 aprilieAzi la şcoală au venit vreo cinci sau şase

inspectori. La noi în clasă au asistat la Zoologie şi Geografie.

Cu siguranţă că inspecţiile acestea, adeseori venite în apropierea sărbătorilor religioase, erau o tactică a regimului de a supraveghea şi chiar de a persecuta profesorii, pentru ca aceştia, la rândul

149


lor, să fie mai severi cu noi elevii, cu scopul de a ne îndepărta de religie.

În această zi a avut loc înmormântarea bunului meu bunic, la care am plâns până ce m-au durut ochii. Cred că niciodată n-am mai bocit pe un mort mai mult ca pe el. Întreaga familie era pe lângă sicriu, în curtea casei strămoşeşti din uliţa Secului. Mi-am dat acum seama că biata bunică l-a iubit foarte mult. Toată lumea tăcea, nu se auzeau decât bocetele bunicii, ale fetelor şi nepoţilor, care acopereau cântările preoţilor şi ale diaconilor. Bunicul a fost înmormântat în Cimitirul Familiei, din grădina dinspre pârâul Secu, lângă mormintele părinţilor şi fraţilor săi…… Păcat că fratele Teo nu a ajuns la înmormântare.

10 aprilieNici astăzi Domnul profesor Petrescu nu s-a

întors încă de la Bucureşti. În ora de limba română am jucat volei şi am mers la Căminul cultural să vizităm expoziţia Canalului navigabil Volga – Don. Tocmai când făceam rândul ca să plecăm, Ojan (vărul meu, poreclit Niculiţă cel mic, din Tiha), m-a împins, iar eu am căzut peste Gâţa şi peste Bălan.

Colegul meu de clasă, Gâţa Pantelimon (Patriţ, cum îi spuneam noi), era băiat de croitor care a ajuns şi el croitor, dar a decedat cu mulţi ani în urmă. El locuia pe o străduţă, mai jos de cinematograf, în drumul profesorului spre casa lui Macedon Tăloi de unde lua lapte. La pag. 160 din Ocheanul întors, Radu Petrescu descrie o întâlnire cu el, pe care o redăm:

Întâlnit astă seară la 7, când mă duceam cu ea după lapte la domnul Macedon, pe Pantelimon Gâţa, dintr-a şaptea, şi, oprindu-l, i-am arătat luna nouă completată de umbra restului de sferă, cu luceafărul strălucitor deasupra, pe un cer verde ca steagurile turceşt, în timp ce soarele apunând

150


peste dealurile violet dinspre Bistriţa făcea un rubiniu gros, difuzat în oranj, apoi galben stins, şi l-am pus să observe constituţia cristalină a luminii astrelor. Acasă , revenit, am deschis Oratorul lui Cicero şi am citit până târziu. Celălalt coleg, Bălan Ionel, îmi era prieten aproape nedespărţit, deşi locuia în Brujeni, ceva mai departe de centru. La terminarea clasei a şaptea am plecat împreună la Bucureşti, dar numai eu am reuşit la examenul de admitere, cu toate că şi Bălan era foarte bun. Erau foarte mulţi concurenţi, cam 20 pe un loc şi cred că funcţionau încă de pe atunci pilele. Mi-am dat seama de acest lucru după ce mi-am cunoscut noii colegi, în marea lor majoritate bucureşteni, fii de ştabi comunişti. Am avut printre colegi pe Costică Doncea, fiul primarului de atunci al Bucureştiului, care stătea pe Cehov 13, într-o vilă superbă şi venea uneori cu automobilul la şcoală, condus de şofer. În mod sigur Bălan ştia mai multă carte decât el, sau mulţi dintre cei care îmi erau colegi, dar nu reuşise atunci la admitere.

45. Fostul coleg şi foarte bun prieten Ioan Bălan

151


Tovarăşul profesor Dihor era în coridor şi ne-a văzut. Era atât de enervat (cred că pentru alte motive) şi ne-a chemat pe toţi în cancelarie, unde ne-a făcut o morală bună, apoi ne-a trimis acasă pentru a ne aduce părinţii. Explicaţia stării de nervozitate a profesorului constă, cu siguranţă, în faptul că şcoala a fost împânzită de inspectori. Şi tocmai atunci soţii Petrescu erau plecaţi la Bucureşti.

Eu am mers până acasă, am mâncat şi m-am întors spunând că nu are mama timp ca să vie (căci în zadar aş fi chemat-o, ea tot nu venea, şi mai mult îi făceam inimă rea. Pe de altă parte şi eu la rândul meu eram nervos, pentru că după aprecierile mele nu eram vinovat, sau chiar de aş fi fost nu era un lucru mare, doar în pauză, de nenumărate ori ne spunea chiar şi tovarăşul profesor, poţi face ce vrei, să te dai şi peste cap).

După masă aveam, la şcoală, repetiţii de teatru în vederea spectacolului care se apropia, dar nu m-am dus din cauza ploii. M-am simţit mult mai bine la masa din faţa geamului, privind cum plouă şi apoi făcându-mi lecţiile şi citind din Verinele lui Cicero. Mai înspre seară, după ce ploaia a încetat, m-am îndreptat spre centrul micului nostru orăşel Prundu Bârgăului, unde am jucat şah şi am ascultat la radio muzică simfonică.

Nu aveam acasă radio iar de televiziune nu se auzise. Presa pe care eu o aveam la îndemână era „Scânteia Pionierului”, la care eram, obligatoriu abonat şi o duceam acasă, unde întotdeauna o citea şi bunicul Macedon, mereu dornic de noutăţi.

Legătura directă cu lumea exterioară rămânea gara din Prund, în care trenul fluiera, atât la sosire cât şi la plecare, auzindu-se de la mari

152


depărtări şi staţionând până când se urca ultimul călător. Dimineaţa, când somnul era cel mai dulce, îl auzeam fluierând, ziua din curtea casei sau chiar de pe dealurile Prundului, unde aveam grădini şi îl însoţeam adeseori pe tata. De multe ori mă opream să-i urmăresc alunecarea lui, şerpuitoare, dinspre Bistricioara şi apoi printre sălciile de pe malul apei, până când se pierdea în spatele clădirilor cenuşii ale Fabricii de hârtie de la Prund.

11 aprilie, 1953.Astăzi a venit, cu trenul de dimineaţă,

scumpul meu frăţior Teo. Dormeam, dar m-am trezit din somn, când l-am auzit şi l-am văzut îmbrăcat în haina militară, care ii stătea foarte bine. Figura lui senină de odinioară, era acum amărâtă, din cauza morţii bunicului.

După ce m-am întors de la şcoală, ne-am petrecut toată ziulica împreună, până seara târziu, când ne-am culcat. A fost o zi în care bătea aspru un vântuleţ de primăvară.

12 aprilie.Azi este duminică. E o zi puţin mai

călduroasă decât celelalte. Dimineaţa am stat cu Teo acasă. După masă am avut teatru, noi şcoala. Am jucat rolul lui Nică a lui Costache (Şcoala lui Ion Creangă). A fost frumos.

13 aprilieA venit domnul profesor Petrescu de la

Bucureşti. Am discutat despre literatură şi arta franceză. Dînsul ne citeşte Balzac în original, traducîndu-ne în clasă. Nu am observat în comportarea profesorului nimic îngrijorător, din contră Radu Petrescu părea bine dispus şi reconfortat după zilele petrecute la Bucureşti. Se pare că brigada de inspectori, care a luat cu asalt şcoala noastră, a plecat totuşi mulţumită.

153


Mi-am petrecut după amiaza cu fratele meu Teo, un băiat înalt, bine dezvoltat, cu ochi verzi îmbrăcat în haine albastre. Am continuat cu el discuţia despre literatură şi artă. El mi-a povestit şi despre armată.

14 aprilieAzi a plecat fratele meu Teo spre Buzău, la

armată. După masă l-am condus la gara din Susenii Bârgăului. Mi-a părut rău să mă despart de el aşa că am stat până a venit trenul şi s-a urcat în el, dispărând în amurgul serii de primăvară.

15 aprilieÎn ora de matematică mă uitam mereu pe

geamul din faţă, spre Heniu şi uliţa Secului, unde era şi casa bunicului şi meditam. Tov. profesor Dihor mă puse să repet ce a spus el. Desigur n-am ştiut, pentru că eram cu gândul cu totul în altă parte, ceea ce a avut ca urmare faptul că am încasat un unu, pe care a venit chiar la banca mea şi mi la arătat.

D-l profesor Petrescu m-a văzut supărat şi m-a consolat când a aflat despre moartea bunicului. Moartea este o întâmplare omenească, mi-a spus, din nou, d-l profesor Petrescu. Seara am scris mult în Ţara Eternităţii.

Eram într-o stare de melancolie cauzată de plecarea fratelui, dar în sufletul meu încă mai persista tristeţea lăsată de moartea bunicului, la a cărui înmormântare Teo nu ajunsese la timp, din armată.

Văzându-mă, în pauză, supărat şi aflând toate acestea, profesorul Petrescu, care îmi era foarte apropiat, a reuşit să mă readucă la normal, consolându-mă.

16 aprilieA fost o zi înourată. După amiaza a plouat.

Am primit la şcoală gradele pionereşti. Pentru

154


conducătorul Unităţii trei trese roşii de mătase iar pentru membrii colectivului de conducere al Unităţii, două trese. Pentru conducătorii de detaşament, grupă şi membrii în colectivul de conducere al detaşamentului, una tresă, cum am primit şi eu..

Pentru mine n-a fost însă nimic înteresant. În sufletul meu a fost o zi tristă şi înourată, ca şi timpul urât de afară. Parcă era o zi de toamnă. Pe vârfurile munţilor, acoperite de ceaţă, chiar a început să ningă. Soarele nu mi s-a arătat, a fost supărat rău pe mine azi.

17 aprilie …Am încasat o notă de unu la fizică pentru

că nu eram atent în clasă şi am fost descoperit că nu mi-am făcut nici tema. …Tov. profesor Dihor mi-a făcut o morală serioasă şi m-a ameninţat că o să rămân repetent şi el nu mă va mai apăra. Soluţia salvatoare era să mă pun pe învăţătură altfel, din premiant cum fusesem în anii trecuţi, voi rămâne repetent acum în ultimul an. Se potrivea de minune zicala: Acum te înneci ca ţiganul la mal. Mi-am dat seama că aceasta era pentru mine cu neputinţă şi că totul era doar o ameninţare. Totuşi o mică schimbare trebuia să aibă loc în mine şi încă cât de curând. Toată după masa am meditat asupra situaţiei critice în care mă aflam.

18 aprilie E sâmbătă. A lipsit de la şcoală tov. profesor

Dihor, fiindcă a plecat la Bistriţa. Nu am făcut două ore. Am dat extemporal la rusă şi istorie. Foarte uşoare. În orele libere am jucat volei. După masă am făcut repetiţii în vederea programului artistic, cu care trebuia să plecăm duminică la Josenii Bârgăului.

I-am făcut o vizită domnului profesor Petrescu în casa de la moara naşei Hângănuţ. Am

155


făcut împreună o călătorie cu gîndul prin Bucureşti. Am făcut şi o partidă de şah. Mi-a dat nişte studii si conferinţe despre viaţa şi opera marelui nostru dramaturg, autorul marilor capodopere ale noastre (O scrisoare pierdută, O noapte furtunoasă, Conu Leonida faţă cu reacţiunea, D-ale Carnavalului, etc..), I. L. Caragiale.

După amiază a avut loc un concert vesel, cu Rodica Bujor, după care am mers la filmul Dreptatea învinge, unde este vorba de descoperirea telefonului fără fir.

Seara am transcris în Ţara Eternităţii.Începusem încă din toamnă să scriu un

roman, căruia îi făcusem deja schema şi îl întitulasem Ţara Eternităţii, iar eu îmi căutam un pseudonim.

Subiectul romanului meu cuprindea o călătorie, pe o corabie de cercetare în miezul Pacificului, unde eu descopăr o insulă nouă, necunoscută şi izolată, dar locuită de oameni frumoşi, cinstiţi şi sănătoşi, care trăiesc din roadele bogate ale pământului deosebit de darnic, unde nu se cunoaşte ura iar sentimentul de bază, etern, este dragostea. Un loc unde ajung foarte greu, numai eu singur, după numeroase aventuri şi peripeţii, lupte cu oameni răi şi cu vitregiile naturii, dar unde sunt primit şi ajutat, descoperindu-mi perechea şi trăind o viaţă eternă. Mă credeam cinstit şi demn să trăiesc într-un paradis.

Îmi doream să fiu ca Ulise, eroul pe care l-am îndrăgit, după ce am citit Iliada, împrumutată de profesoruil meu. Eroul lui Homer îmi devenise încă de pe atunci un model. Ideea acestei cărţi am dicutat-o şi cu profesorul meu de limba română, Radu Petrescu, care a părut încântat de preocuparea mea şi m-a sfătuit să nu renunţ la aşa ceva.

156


19 aprilie E o zi frumoasă de duminică, cerul e senin

aproape fără nici un nor pe el. Soarele străluceşte autoritar deasupra grădinilor cu pomi înfloriţi, printre care zăreşti acoperişul unei case ţărăneşti, din coşul căreia se prelinge pe fondul albastru al cerului un şuvoi de fum, pentru ca apoi în marile înălţimi să se contopească cu zările albastre şi senine.

Cu încetul, pe fondul albastru încep să aibă loc neînţelegeri, tulburări şi până la urmă chiar şi lupte, în urma cărora curge sângele peste pământ. Sângele ce izbucneşte din arterele sparte ale zimbrilor înălţimilor albastre.

Era tocmai când oamenii părăseau biserica pentru a se întoarce pe la casele lor. Prinşi în vârtejul acestei adevărate catastrofe neaşteptate, îşi pun cu iuţeala fulgerului hainele în vârful capului, pentru a se feri de sângele care vrea să-i păteze. Lupta nu dură mult şi maidanul imens, unde aceasta avusese loc, este curăţat, de cadavrele muribunzilor, devenind parcă mai frumos decât fusese înainte de război.

Elevii şcolii noastre se încolonează pentru a pleca în Josenii Bârgăului, cu spectacolul de teatru. Printre aceştia eram şi eu, un băiat mai retras, mai serios oarecumva, păşind liniştit şi cadenţat, în urma colegilor mei. Am mers pe şoseaua albă şi liniştită, de-a lungul şirurilor de case ţărăneşti, ce populau câmpiile, pe jos, încolonaţi, până în Joseni.

Pe băncile de lemn de la marginea drumului, pe la ferestre, prin grădini şi prin curţi, pretutindeni, erau oameni mulţi, tineri şi bătrâni, fete şi copii, care ne priveau cu ochi naivi.

În Joseni am fost întâmpinaţi de o mulţime de popor. Echipa de volei a şcolii noastre era pregătită să joace câteva seturi cu şcoala de acolo,

157


dar când ne-au văzut nu le-a mai trebuit nici să audă de volei. Spuneau că n-au destui băeţi care ştiu să se joace cu mingea.

Spectacolul l-am dat într-o săliţă foarte mică, unde scena era atât de strâmtă încât au încăput abia jumătate din corişti, dar şi aceia înghesuiţi foarte tare. De felul cum a decurs programul nici nu mai vorbesc. Am redus aproape jumătate din el. Piesa de teatru nu am mai jucat-o pentru că nu am avut destul spaţiu. Totuşi poporul a fost foarte mulţumit de felul cum a decurs programul, pentru că pe acolo nu se prea face teatru ca pe la noi, la Prundu Bârgăului. Am fost foarte bine apreciaţi şi lăudaţi, fiind rugaţi să mai venim pe la ei şi altădată.

Drumul înapoi a durat foarte mult. Când am ajuns în micuţul nostru orăşel era noapte. Obosit de călătorie, abia mergând pe picioare, am venit spre casa noastră de ţărani modeşti din cartierul cel mai pitoresc (asta am observat-o mai târziu), Secu. Trebuia să-mi fac lecţiile pentru că urma mâine şcoala.

20 aprilie Azi este o zi caldă şi frumoasă de luni. Cerul

e senin aproape fără nici un locuitor pe dânsul. Casele ce odinioară, alcătuite din nori care umpleau pământul ceresc, sunt acum distruse şi spălate de zeii puternici.

În ora de limba rusă, doamna profesoară Pavlov a fost atât de amabilă încât ne-a lăsat să ne facem lecţiile la alte obiecte. Am profitat din plin de această frumoasă ocazie şi mi-am pregătit lecţiile în aşa fel încât să pot răspunde la orice. S-a şi întâmplatcă am răspuns la fizică şi am luat cinci, nota maximă. La zoologie am discutat despre inteligenţa câinelui. După masă am jucat volei.

21 aprilie – marţi.

158


Deşi a fost o zi senină, a fost frig şi vânt. Am jucat iarăşi volei, cu profesorii. D-ra profesoară Onoaie Dochia a spus: „Tot ce-i greu e mai frumos”. Doamna profesoară Onoaie Dochia era originară de pe Valea Someşului şi mi-a fost o perioadă dirigintă. S-a căsătorit mai târziu cu profesorul de sport Simion Tonea şi a predat la şcoala din Prund, până la pensionare. Pentru devotamentul ei, faţă de şcoală şi comunitate, a primit titlul de Cetăţean de onoare al comunei Prundu Bârgăului. În prezent locuieşte la Bistriţa.

La ore aflu de la tov. profesor Dihor, că rocile magmatice se deosebesc de celelalte roci prin faptul că ele conţin cristale, nu au o culoare definită şi au o mare duritate. Nu bănuiam atunci că voi ajunge geolog şi voi cerceta, în deosebi, rocile vulcanice.

22 aprilie – miercuri.O zi senină dar cu un vânt care-ţi aruncă

praful în ochi, când mergi pe stradă şi eşti prins de vârtejul lui ca-ntru-n arcan.

La şah îţi trebuie foarte mare atenţie. O singură mişcare rea, îţi poate asigura pierderea partidei. Damy şah joci mai distrat.

Azi notez absenţa d-nei profesoare Pavlov.Observ că toţi colegii mei sunt foarte

copilăroşi, unii chiar naivi. La pavoazarea Casei Pionerilor e obligat să

vie şi tov. pionier Vrăsmaş, pentru a ne da concursul.

În care mai notez că din neglijenţa tov. instructoare, care a izbit uşa, am rămas închişi cu toţii în Casa Pionierilor. După încercări zadarnice, făcute de mine, uşa n-a vrut să se deschidă. Atunci am deschis frumos geamul şi am sărit în stradă, după care am forţat uşa pe dinafară, care a cedat abia în urma a trei lovituri cu umărul. Am eliberat

159


pionierii. La fel s-a întâmplat şi cu uşa de la sala de gimnastică, care nu s-a deschis. Am fost nevoit, din nou, să sar pe geam în sală, după nişte tablouri.

Am primit o scrisoare de la Teo. I-am şi expediat alta foarte repede.E seara ajunului Sf. Gheorghe. În noaptea senină, ieşind afară, am auzit sunetul sinistru al buciumelor, iar pe dealurile din jurul satului am văzut arzând focuri mari, după cum este obiceiul la noi.

160


23 aprilie O zi mai caldă ca cele dinainte. Tov.

profesoară Pavlov ne-a spus în ora de Ştiinţe Naturale că ea este împotriva cultului religios, împotriva popilor care sunt nişte tâlhari. Cunoştea un popă care arunca toate pomenele, pe care le primea, la porci. Ori oamenii care le-au făcut poate că şi-au tras de la gură, pentru a le dărui popii. Nu! Popii sunt nişte leneşi. De unde au ei harul dumnezeiesc? Doar se poate oricine face popă. Popii sunt nişte piedici în mersul înainte al societăţii. A mai adăugat că nu trebuie să o socotim greşit, anume că ea nu ar crede în Dumnezeu. Da crede. Dar nu în popi. Dece trebuie să-i săruţi mâna popii? Dar dacă înaintea ta merge un tuberculos, un om bolnav şi îi sărută mâna, lăsând microbul otrăvitor, pe care îl iei fără să-ţi dai seama, iar până la urmă te trezeşti bolnav fără să ştii motivul.

Mi-am dat seama că e cu putinţă să aibă, parţial dreptate. Dar poate păcătuiesc dacă eu o cred. Iartă-mă Doamne, pentru că nu ştiu adevărata cale! Iartă-mă! Iar dacă tu întradevăr exişti arată-mi calea cea bună şi mă iartă! Sunt prea tânăr şi poate nu-mi dau seama.

24 aprilie A fost o zi înourată, într-un timp chiar aveam

impresia că o să plouă. La fizică am învăţat despre reflexia luminii şi despre periscoape. Am privit prin periscop în toate părţile, constatând că este un instrument de o mare însemnătate.

Se apropie 1 Mai, Ziua Muncii şi avem repetiţii pentru programul artistic care se va desfăşura duminică, înainte de această zi. O să fim liberi trei zile, timp în care avem în program excursii şi întruniri tovărăşeşti, cum se numesc jocurile şi dansurile, însoţite de muzică, ale

161


pionierilor, care au loc seara. Un bal, care ne convenea de minune, pentru că nu am mai avut astfel de întruniri de la începutul anului şcolar.

După masă am mers la concertul popular susţinut, din nou, de artista emerită Rodica Bujor. Era o femeie încântătoare, de statură înaltă, potrivită pentru o artistă, cu părul negru, ochii nu i-am văzut mai de aproape cum erau, albaştri sau negri. Îmbrăcată în rochie moldovenească, învelită cu un văl de nailon şi cu cercei aurii în urechi, era atât de frumoasă şi părea o adevărată zeiţă, care te încânta prin glasul ei.

Concertul s-a terminat cam pe la ora 5, când am plecat pe la grădină, unde era tata la arat. Era un loc mai înalt pe terasa superioară a rîului. De aici puteai vedea în toate direcţiile, îndeosebi partea de vest a Prundului cu fabrica de hîrtie şi cele cîteva blocuri modeste din jurul ei. Priveam lumea de acolo ca printr-un periscop invers. Nimeni nu sesiza de jos prezenţa noastră sus pe deal. Sufla un vînt uscat de amurg. Norii pictau statui mari de bronz pe cerul azuriu.

Am lucrat până târziu, când becurile electrice se aprindeau şi ne luminau drumul în timp ce ne întorceam în căruţă cu tata de la arat. Când am ajuns în curte, pe cer au apărut stelele, zeii atotputernici ai nopţilor.

25 aprilie A fost o zi frumoasă de primăvară. În ora de

muzică am discutat cu d-l profesor Petrescu despre concertul din ajun al Rodicăi Bujor.

În ora de rusă am aflat că d-na Pavlov nu e rusoaică ci e româncă, fiică de petrolist din regiunea Prahovei. A învăţat limba rusă în familie, de la soţul ei care era rus.

În ora de dirigenţie, tov. profesor şi diriginte Dihor, ne-a spus notele la toate materiile. Numai la

162


lucrarea de fizică, tov. Onoaie mi-a dat un patru, cu toate că nu am avut nicio greşeală.

După masă am fost la filmul Mitrea Cocor, după Mihai Sadoveanu, un film foarte bun azi.

26 aprilieFiind duminică se serbează azi ziua muncii

pentru a lua parte, la demonstraţiile de 1 Mai şi ţăranii de la sate, care nu-şi lăsau munca câmpului în zilele de lucru. Peste tot, la toate instituţiile, fluturau în vânt drapele roşii, plancarde cu portrete şi lozinci de 1 Mai. Peste tot era freamăt şi mişcare.

După masă a început să plouă. A fost cea mai mare ploaie din această primăvară, care a început, de prima dată în acest an, cu fulgere şi trăznete, într-o mare dezlănţuire a acestor fenomene ale naturii.

Apa curgea şiroaie pe drumuri, spălând pietrele ce le întâlnea. Ploaia a stricat plancardele, a rupt lozincile, a luat drapelele din încheieturi, răsturnându-le în puhoiul de jos. Străzile erau pustii. Nimeni nu se mai arăta. Cerul era negru, furtunos. Ploaia nu a durat mult, a încetat chiar brusc, dar cerul a rămas şi pe mai departe tot aşa înourat ca înainte. Numai spre seară, după atâta zbucium, cerul s-a mai limpezit, aprinzându-şi făcliile.

27 aprilie M-am sculat de dimineaţă şi cum nu mai

aveam lecţii de scris, ca de alte ori, mi-am luat cărţile şi caietele şi am pornit-o încet spre şcoală.

Era o dimineaţă frumoasă de aprilie. Cerul era argintiu înspre apus, iar înspre răsărit zarea se scălda în soarele auriu roşcat. Era cald, dar o adiere uşoară de zefir îmi mângâia faţa. Satul începea să se umple de zgomot iar uliţele erau aproape pline de oamenii care se îndreptau spre locul lor de muncă, pe ogoare şi fabrici. Pe margini

163


vedeai copii cu ghiozdane îndreptându-se spre locul lor de muncă – şcoala -. Roletele prăvăliilor se ridicau cu zgomot şi în pervazul uşii se iveau gestionarii îmbrăcaţi în alb, cu mătura în mână făcând curăţenie.

Când ajunsei în apropierea şcolii mă străbătu un fior. Peste tot era linişte iar curtea şcolii era complet pustie. Desigur că era târziu pentru că eu habar nu aveam de timp. Ştiam doar că e devreme, dar ceasul nostru poate mă înşelase. În cerdacul şcolii mă întâlnii cu servitoarea care mă întâmpină cu mătura în mână. O întrebai dacă a sunat de mult. – Ehei, de mult, cam de vreo două ceasuri, îmi zise ea râzând.

Mi-am dat seama că era imposibil aşa ceva şi că a glumit, dar totuşi eu credeam că a sunat doar de vreo cinci minute. Bătui în uşă şi intrai. Eram tocmai pregătit să spun „Bună dimineaţa”, când îmi atrase atenţia goliciunea clasei. Nu era ţipenie de copil în casă.

Mă bufni râsul. Îmi dădui o palmă peste ceafă şi mă îndreptai apoi spre banca mea. A durat parcă un veac până când a sunat de intrare. În acest timp m-am plimbat, prin curtea şi grădina şcolii, apoi m-am întors în clasă şi am mai aruncat o privire peste lecţii.

Orele au trecut comode, fără nici-un incident. În ora de fizică am jucat volei, pentru că nu a venit profesoara, iar la ştiinţe naturale am dat extemporal. După ce ne-a adunat extemporalele, d-na Pavlov ne-a spus:”Eu nu vă înţeleg pe voi. Dece sunteţi atât de neglijenţi. Uite hal de lucrare, spuse arătând un extemporal fircălit. Nu ştiţi deloc să lucraţi ordonat. Halal de aşa elevi. Uite, cea mai ordonată lucrare este a lui Vrăsmaş. Priviţi - spuse arătându-mi extemporalul şi adăugând: „Spun aceasta nu pentru că îl simpatizez în mod deosebit

164


pe Vrăsmaş – dar priviţi şi judecaţi. El este singurul care a făcut aşa cum se cere”.

28 aprilie A fost o zi nici prea caldă nici prea rece, dar

cerul era mai întunecat şi mai războinic decât în celelalte zile.

Astăzi a fost o zi a despărţirii. Părinţii mei au plecat de dimineaţă în pădure, la Tăşuleasa, unde avem, din străbuni, gospodăria noastră de vară. Eu am rămas în sat, la Prund, pentru a încheia şcoala, numai singur cu bunicii care mă îngrijeau, lăsându-mi toată libertatea.

După masă am avut sport, secţia atletism. Am început cu un marş până la arena sportivă care se afla la un km de şcoală, într-un maidan, între şoseaua dinspre Bistricioara şi calea ferată, pe un loc drept de la poalele dealurilor.

Arena sportivă, unde se jucau atunci şi meciurile de fotbal s-a mutat ulteior aproape de Gura Văii, cum îi spunea Radu Petrescu în Ocheanul întors, adică aproape de confluenţa pârâului Secu şi râul Tiha, locul de plimbare al soţilor Petrescu, dintre clădirea internatului şi moara doamnei Hângănuţ. În prezent pe locul arenei vechi de sport au apărut alte construcţii şi târgul de vite ţinut săptămânal.

Am luat parte acolo la fugă, gimnastică, oină, aruncări de greutate şi de grenadă, de toate. Am simţit cum mi s-au mărit muşchii de la mâini şi de la picioare şi mi-am dat seama că întrecerile sportive sunt foarte bune şi joacă un rol destul de important în formarea şi dezvoltarea corpului uman. Sportul e o muncă, dar şi munca, de orice fel este un sport.

Întorcându-mă acasă în amurgul soarelui m-a cuprins urâtul, trezindu-mă singur, fără de părinţi. Dar nu m-am descurajat şi m-am apucat să

165


fac curăţenie şi ordine în casă, apoi singur în odaia mare ce suna a gol, m-am aşezat la masă şi am început să scriu şi să citesc.

29 aprilie E una din zilele cele mai calde din această

primăvară. Dimineaţa când m-am sculat odaia era scăldată în razele soarelui de dimineaţă. Trebuia să mă grăbesc pentru a nu întârzia de la şcoală, întrucât dormisem mai mult ca de obicei.

Constat că îmi este drag să-mi petrec mai mult timp pe afară. La şcoală deabia aşteptam să vie pauzele, pentru a ieşi să mă plimb prin curtea şi grădina şcolii, cu pomii înfloriţi de parcă ar fi avut zăpadă pe crengi.

În ora de matematică, pe care nu am făcut-o, am avut voie să ne pregătim în clasă şi la alte materii. Am citit din studiile lui G. Călinescu asupra lui I.L. Caragiale, un articol interesant pe care îl aveam de la d-l profesor Petrescu.

Profesorul Radu Petrescu ne vorbea foarte mult despre Caragiale şi era foarte bucuros că prezentarea acestuia era apreciată şi chiar savurată de către noi. Erau momente foarte plăcute la orele lui , după cum rezultă şi din Ocheanul întors. „Singurele momente mai pline au fost în clasă, am citit celor dintr-a şaptea, în legătură cu pantalonii în culoarea oului de raţă, primele două pagini din Cousin Pons, am văzut că s-a înţeles bine Caragiale”.

166


Îmi amintesc perfect această lecţie, când profesorul Radu Petrescu ne-a citit din Caragiale. Îl ascultam cu mare atenţie toţi elevii. Felulul de a citi şi intonaţia profesorului ne captiva întotdeauna. Avea dreptate însă cu Balzac pe care atunci nu prea îl înţelegeam. Dar strădania profesorului n-a fost deloc zadarnică. Sămânţa interesului, pentru cea mai bună literatură, avea să încolţească ceva mai târziu.

Ora de educaţie fizică am ţinut-o din nou pe arena sportivă, unde am mers în marş, după care ne-am jucat cu mingea.

După masă am hoinărit pe străzi, mai pe la librărie, mai pe la Căminul Cultural, unde am jucat şah până seara. Ajuns acasă am citit în „Scânteia” discursul peşedintelui Statelor Unite ale Americii, Eisenhover.

30 aprilieDe dimineaţă a plouat puţin, o ploiţă mică ce

abia a udat pământul. Grădinile înverzite râdeau când soarele a supt apa de pe plantele furajere.

În creerul meu parcă se toceau nişte pietre mari de moară, de nu mai ştiam pe ce lume trăiesc. Nimic nu-mi mai plăcea, căci aşa este firea mea, după câte m-am convins până acum. Mă mulţumesc întotdeauna cu aproape nimic, dar uneori nu mă mulţumesc cu oricât de mult. Aveam acum lucrul cel mai important şi necesar, libertatea, pe care singur nu o preţuiam. Nu aveam nimic de făcut altceva, decât şcoala. Era în ajunul zilei de 1 Mai, când aveam timp liber, ceea ce îmi doream mult.

Dar ceea ce mă nemulţumea era viaţa grea a celor din jur. Mi se tăia uneori şi pofta de mâncare când vedeam ţăranii, în haine rupte, murdari şi slabi, unii chiar desculţi, cu picioarele zdrobite de umblet pe jos, alţii în care cu boi sau în

167


căruţe trase de cai, cu pluguri şi alte unelte, pământii la faţă şi fără nici o vlagă.

În timp ce alţii, ţanţoşi, cu hainele cele mai bune se plimbau pe străzi şi petreceau, pentru că e ziua muncii, ziua de 1 Mai. De abia acum mi-am deschis bine ochii şi am început să înţeleg ceea ce este cu aevărat în jur.

Încerc să cred că profesorul meu de limba română, Radu Petrescu, este, de fapt, George Călinescu, adică dînsul fiind din Bucureşti scrie sub acest pseudonim. Prea ne vorbeşte mult la ore despre Călinescu. O să auziţi voi mult mai tîrziu despre el. În ziua în care am fost în vizită acasă la dînsul mi-a vorbit mult despre Călinescu. Mi-a spus că are o casă foarte modestă, formată din trei camere, pe pereţii cărora, în ultimul timp are nişte icoane pe sticlă. Mi-a făcut si o schemă cu strada Floreasca şi cu punctul terminus al tramvaiului 5, cu locul unde este aşezată casa cu gardul din piatră de rîu, prinsă în ciment. Apoi mi-a vorbit despre „Enigma Otiliei" şi alte scrieri. Mi-a împrumutat un caiet scris de mîna domnului Petrescu, pentru că îi cunosc foarte bine scrisul, cu poezii ale lui G. Călinescu, intitulat „Laudele lucrurilor". Mi s-a părut manuscrisul unei, cărţi viitoare a lui Radu Petrescu sub acest pseudonim. În clipele acestea nu mă îndoiesc deloc că nu ar fi el marele scriitor. O să-i cer lămuriri. Acum e seara târziu şi gândurile acestea încă nu m-au părăsit.

1 maiE ziua internaţională a oamenilor muncii din

lumea întreagă. Dar natura nu se sinchiseşte de de această sărbătoare mare. Din contră, e mai frig ca de obicei. Cerul e înourat tot timpul, pregătit pentru o eventuală luptă. (Să plouă).

Am citit cartea Sărmanii bogaţi de Maurus Jokai. O comoară literară. (Nu e însă mai însemnată

168


decât comorile lui Mihai Sadoveanu, sau a altor maieştrii). „Ego te in aeternum amabo!”, la pag.8.

Pe-nserate ies din casă şi mă plimb pe şoseaua ce duce spre centru, fără nici-un ţel. La cinematograf nu eram dispus ca să merg. Era natural că numai te chinuiai, sala strâmtă, rece, gălăgie, aparate stricate, bandă îngustă, fără sonor, şi filmul Bătălie în plină pace. Mai bine să nu mergi. Să-ţi cumperi mai bine bomboane.

Pe stradă vedeai domnişoare, domni, tovarăşe, tovarăşi, pionieri, colegi de ai mei, şi în special colege, plimbându-se.

De vreo câteva ori trecură pe lângă mine Corina, Eva, Ema, Viorica şi altele, un adevărat cortegiu. Mă uitam într-altă parte când treceau prin faţa mea. Nu le luam deloc în seamă. Aveam impresia că sunt nişte figuri cu totul străine pentru mine. Nu le salutam pentru că aveam destule motive. În primul rând am găsit mai înainte o scrisoare adresată lui Leonard Marinciuc, prin care îl ruga să nu se asocieze cu mine (şi cu alţii ca: Tomi, Marinescu, Suciu, etc) care suntem nişte proşti iar el are cu totul altă educaţie, mai aleasă. Scrisoarea era semnată de Corina. Dar ce parcă eu aveam nevoie să mă asociez cu el. Doar prietenul meu este gândul, el mă însoţeşte mereu şi-mi e întotdeauna prieten credincios.

M-am întâlnit cu prietenul meu Cerceja Ionel care a venit de la Bistriţa. Ne-am plimbat puţin, împreună, pe străzile pustii, respirând aerul proaspăt şi rece care venea de pe florile din grădinile înverzite.

Mai aveam două zile libere la dispoziţia mea până să merg la şcoală. Sunt bune şi zile de acestea ale muncii, oricât ar fi de multe. Pentru mine au fost zile triste pentru că mi-am împărtăţit soarta cu singurătatea.

169


2 maiHoinăresc pe străzi. Spre seară mă-ntîlnesc

cu d-1 profesor Petrescu, împreună cu d-na Adela Petrescu. Dînsul e îmbrăcat cu sfetărul alb, din lînă ţurcană de Bistriţa, şi merge, ca în fiecare seară, după lapte, sub formă de plimbare. Îmi place oala mare de lut, cu motive, în care duce laptele. S-a oprit şi mi-a spus că a primit o scrisoare de la fratele meu, Teo, de la Buzău, unde face armata. „Nu ştiu cum să fac să poţi citi şi tu în franţuzeşte — mi-a spus d-1 Petrescu. Am la mine aici o sumedenie de cărţi extraordinare. Poate o să ai timp mai târziu, să le citeşti, dacă te vei duce la Bucureşti. Pentru asta merită să îţi dai toată osteneala, în primul rând pentru că acolo sunt marile biblioteci. Un om poate fi cult numai dacă are la dispoziţie biblioteci. În al doilea rând, este educaţia pe care ţi-o oferă un mare oraş. Sălile de concerte, teatrele, opera şi multe altele, muzee, monumente de artă şi parcuri. Oamenii mari şi-au desăvârşit întotdeauna cultura în capitală. Am să-ţi las adresa pentru a mă căuta, dacă vii la Bucureşti. Dar pînă atunci, Niculae, să nu pierzi timpul, învaţă cât mai mult, citeşte cât poţi şi ascultă la radio cât mai multă muzică simfonică".

La plecare, ca întotdeauna cînd ne-ntâlneam, d-1 profesor R. Petrescu mi-a strîns mîna.

M-am gândit asupra acestui lucru până târziu, dar soluţia cea mai bună de a ajunge în Bucureşti nu am găsit-o.

Scrisoarea primită de Radu Petrescu, de la fratele meu Teo, am recuperat-o în copie de la doamna Adela Petrescu, la fel şi răspunsul dat de profesor, despre care nu am avut cunoştinţă până

170


la începutul acestui an. Scrisoarea fratelui meu a fost trimisă din Buzău, unde era militar la unitatea de aviaţie din Crâng şi este din 30.IV.53, iar răspunsul lui Radu Petrescu este datat Prundul Bârgăului, 12 Mai 1953. Aceasta înseamnă că deja profesorul, când a stat de vorbă cu mine, prin ceea ce mi-a spus, şi-a formulat şi o parte din răspunsul dat, ulterior, fratelui meu. Acest lucru este uşor de constatat, prin simpla comparare a sfaturilor date, pe care le-am notat în jurnalul meu şi le-am prezentat anterior, subliniate de mine, cu scrisoarea lui Radu Petrescu prezentată în capitolul Corespondenţe inedite.

Plecarea mea la Bucureşti îşi are o istorie aparte. Eram hotărât să plec la Şcoala Medie Tehnică de Geologie, unică în ţară, pe care mi-o recomandase profesorul meu de geografie de la Prund, Ioan Dihor, considerând că este singura posibilitate de a ajunge în Bucureşti. Mai aveam şansa de a mă duce la liceul din Bistriţa sau la şcoala silvică din Năsăud, mult mai accesibile şi mult mai aproape de Prund, pentru care optau şi părinţii mei. Tatăl meu nici nu a vrut să audă de Bucureşti, dar mama a fost cea care m-a ajutat la început. Apoi tatăl meu mi-a dat adresa unui prieten bun al său din copilărie, Gheorghe Beşa, un om deosebit care, împreună cu familia sa, m-a ajutat tot timpul.

După terminarea şcolii din Prund am plecat la gospodăria din Tăşuleasa, unde părinţii mei ar fi dorit să rămân alături de ei pentru a-i ajuta. Aveam sarcina să duc, în fiecare dimineaţă, două videri (găleţi) cu lapte la centrul de colectare al cotelor din Piatra Fântânelelor, la aproape 5 km distanţă. Acolo se oprea şi cursa de Vatra Dornei, pe care întotdeauna o aşteptam, odihnindu-mă şi cercetând lumea. Prin faţa mea se perindau, pe

171


lângă o serie de localnici, multe persoane extrem de interesante, unii păreau profesori iar alţii studenţi.

La Ioana, locul unde staţiona cursa Bistriţa – Vatra Dornei, a fost pentru mine locul prielnic de a câştiga un ban. Am cunoscut acolo nişte topografi din Bucureşti, care măsurau şoseaua şi m-au angajat pentru câteva ore pe zi, ca figurant topo. După o lună aveam deja banii necesari pentru a pleca la Bucureşti, iar părinţii au fost bucuroşi că nu trebuia să-mi dea dânşii. Totuş mama mi-a mai dat ceva şi am plecat la Bucureşti fără ştirea tatălui meu, cu autobuzul din Piatra Fântânelelor la Vatra Dornei şi de acolo cu acceleratul direct în capitală.

3 maiE duminică, o zi foarte caldă. La ora 11 eram

la Căminul Cultural, împreună cu profesorul Radu Petrescu, pentru a asculta la radio concertul simfonic de la Bucureşti, dar care nu s-a transmis. Am ascultat alte emisiuni, apoi am jucat şah cu un coleg de al meu. Era foarte cald şi nu am mai putut să jucăm şi voley. Nu puteam face decât sport de masă.

M-am întâlnit cu Corina, Ema şi Eva, care m-au provocat la vorbă. dar eu , încă supărat, nu le-am învrednicit nici măcar o privire.

Seara era întrunire tovărăşească (un bal al elevilor şi pionierilor), dar ca să mă răzbun, nu am mers deloc. Urmându-mi exemplul nu s-a dus nici unul dintre colegii mei. Trecând prin faţa sălii mari de meditaţie unde era întrunirea am văzut că nici un băiat nu dansa. Dansau numai câte două fete, între ele, iar băeţii care mai erau stăteau pe lângă joc. „Stau fecciorii lângă joc, ca butucii lângă foc”. Leonard desigur nu lipsea de la întrunire. A fost nevoită tov. instructoare să pornească la vânătoare după băieţi pentru că nu aveau cu cine juca fetele.

172


Băieţii refuzau spunând: - Nu ştim să dansăm! Tovarăşa instructoare îi părăsea spunându-le: - Las că o să mai vedeţi voi întrunire de la mine. Eu m-am plimbat cu Florian pe stradă până târziu, când ne-am despărţit pentru a ne pregăti lecţiile, căci deşi era duminică trebuia să ne pregătim pentru ziua de luni cînd mergeam la şcoală din nou.

4 maiIată-mă după trei zile încheiate de repaus

din nou pe băncile din clasa întunecoasă şi strâmtă, în care mi-am petrecut cele mai critice momente şi totodată cele mai fericite clipe din puţinul timp petrecut între zidurile acestei minunate şcoli, Şcoala Elementară. Toate orele au trecut foarte liniştit, fără nici un incident până la ultima oră când am avut istorie şi am început să fac năzbâtii, provocând clasa la râs. Nu mi-am dat seama de la început că doamna Veturia Ţarcă intrase în jocul meu punându-mi diferite întrebări, la care eu, neatent, nu întotdeauna găseam răspunsul potrivit. Abia la sfârşit mi-am dat seama că aveam o singură notă şi am văzut că profesoara stătu câteva clipe cu tocul, în faţa numelui meu (asta o ştiam pentru că eram ultimul din catalog, iar cel care răspunsese înainte era la început), apoi apăsă încet, desenând cu grijă nota. Nu ştiu ce notă a fost dar desigur nu cea maximă, pe care o consideram mulţumitoare deşi nu era reprezentativă pentru mine. După masă am avut cor, dar nu m-am dus. Fugeam de lume, care mi se părea urâtă. Nici de citit nu mai aveam chef.

173


5 mai Dimineaţa când m-am sculat văzui odaia

scăldată-n întuneric, încât abia puteam distinge obiectele din interiorul ei. Ce se întâmplase? Îmi răspunsei imediat că e prea de dimineaţă şi mă pregăteam să mă culc din nou, când auzii zgomotul sinistru pe care-l făceau picăturile de ploaie, ce aterizau pe acoperişul din lemn al casei. Abia atunci mă uitai afară – dând perdeaua într- o parte – şi văzui o întunecime ca noaptea şi stropii mari de ploaie izbindu-se de geam cu furie de parcă ar fi fost nişte călători obosiţi, prinşi în vârtejul unei furtuni, bătând la uşa unui han închis. Toată ziua au tot venit drumeţi, până când au intrat nu numai prin case dar şi prin grădini, pe străzi, prin şanţuri, pretutindeni pe unde priveai.„Bogatul se gândeşte la anul ce vine, dar săracul la ziua de mâine.”„Cele rele să le scrii pe apa izvorului, iar cele bune să le însemnezi pe piatră.” „Seara vine să te întrebe: ce ai făcut toată ziua?”„Gura lumii…

6 maiNimic nu e azi interesant. O zi monotonă şi

liniştită, nici prea caldă nici prea rece. Orele au decurs bine. Doar o mică morală – şi pe drept – din partea tov. Dihor. Dacă aş fi putut să-i spun motivul pentru care am fugit de la două ore de lucru manual, până acasă (pentru că acesta era motivul pentru care m-a certat), cred că n-ar mai fi spus nimic, dar este un lucru pe care nu puteam să-l spun decât unei singure persoane ( Fratele meu Teo), un lucru pe care nici acestui caiet credincios nu-l pot destăinui. Chestiuni pur familiare. Ceea ce ar mai trebui să notez ar fi faptul că bunica e bolnavă şi nici nu s-a sculat din pat toată ziulica asta.

174


Nu mai primesc nicio scrisoare de la fratele meu Teo, nu ştiu pentru ce motiv. Mai notez că se apropie examenele, cu toată iuţeala şi am în faţa mea două examene: unul de absolvire şi altul de admitere, examene mult mai grele decât toate cele de până acum, de aceea trebuie să mă pun neapărat pe carte.

Îmi întăresc convingerea că d-1 prof. R. P. este însuşi Călinescu. Am văzut în mîinile sale, la ora de Iimba română, un manuscris din care ne-a dictat o frază şi ne-a spus că este de G. Călinescu. Sunt sigur că el este Călinescu, pentru că manu-scrisul era al d-lui profesor, căruia îi cunosc foarte bine scrisul. Mă voi convinge mai târziu, aşa cred.

La ora de constituţie, fiind vorba despre capitala ţării, am făcut împreună cu domnul profesor Petrescu o mică călătorie cu gândul, prin Bucureşti.

Dece să mai trăiesc, cu chin în suflet ?Când aş putea să mor şi să vă părăsesc,Să mă sfârşesc din al meu umblet,Căci greul m-a făcut să vă urăsc!

Mihai Florescu

Încercam uneori să scriu poezii, pe care le semnam cu pseudonimul Mihai Florescu. Îmi amintesc faptul că Radu Petrescu a întrebat dece acesta, iar eu i-am explicat că Mihai e cel mai frumos nume românesc, purtat de Mihai Viteazul şi Regele Mihai, iar Florescu vine de la flori, care îmi plac foarte mult.

7 mai Din nou m-a înşelat timpul. Deşi mă

gândeam în ajun ca să merg dimineaţa la orele suplimentare de limba română, care erau o adevărată încântare graţie d-lui profesor Radu

175


Petrescu, o adevărată enciclopedie, planul meu a eşuat din cauza vremii schimbătoare, cu ploi torenţiale în rate, însoţite de bulgări de gheaţă, între scurte pauze de linişte, cu nori crăpaţi printre care înţepa soarele, până ce-i păcălea pe oameni ca să-şi părăsească adăposturile, pentru ca apoi să dispară iar după tunu-i nevăzut şi să arunce ghiulele, cu care îş paraliza victimele. Aşa a mânat-o toată ziua.

Seara, toba satului a anunţat că pe la orele 2 noaptea va avea loc un mare val de frig, după avertizarea de la radio. Ţăranii erau rugaţi să aprindă focul, în jurul pomilor, pentru a face fum ca să nu îngheţe florile.

Blocat în casă din cauza ploii, am pregătit manuscrisul pentru proiectul meu de roman, întitulat „Ţara eternităţii”.

După ploaie m-am dus la verişoarele mele, Ioana şi Elena Vrăsmaş, să-mi facă nişte panglici frumoase în care să prind foile de la manuscris. Mi-au făcut treaba cu multă plăcere. Am strâns mâinile Lenuţei care pleca a doua zi dis de dimineaţă cu trenul, la şcoală la Bistriţa, ea urându-mi spor la munca mea. Am citit în ochii ei că era mândră cu un asemenea verişor, care vrea să scrie. Dar înainte de a părăsi casa interveni un fapt destul de bizar, pe care nu mi-l puteam lămuri: câinii vecinului urlau de parcă cine ştie ce catastrofă mare e. – Ei dar asta e o curată comedie mătuşă, zisei eu, pentru că un asemenea lucru nu am mai întâlnit în viaţa mea. M-am uitat prin geam în curte şi am văzut câinii lângă fântână privind în sus (spre est) şi urlând din răsputeri. Dar nu a durat mult şi o linişte mormântală urmă după această urgie. Nu se mai auzea nimic, totul părea mort. Un strat solid de oţel parcă ne izolase de evenimentele exterioare. Mă îndreptai îngândurat

176


spre casa părintească pe care o găseam pustie. Nu aveam foc, dar nici nu am mai făcut. M-am culcat liniştit, mângâiat de vorbele dulci ale acelei singurătăţi sinistre. Fiecărei respiraţii, fiecărui suspin îi răspundea ecoul lung şi tremurător. Am adormit târziu, cu visuri care mă transportau lângă fratele meu iubit, într-o grădină imensă, plină cu tot felul de flori.

8 maiAzi am simţit o voinţă puternică de a mă

duce la orele suplimentare de limba română, susţinute de domnul profesor Petrescu. Până şi timpul era favorabil, o dimineaţă frumoasă cu cerul senin. Peste zi însă cerul se acoperi de nori, soarele se ascunse de privirile oamenilor, munţii se înfăşurară în ceaţă şi începu din nou o ploaie, foarte rece, care a durat aproape toată ziua. Era groaznic de frig, cum nici iarna nu a mai fost, dar şi un vânt foarte puternic, cum numai corăbierii pe mare mai întâmpinau, uneori. Era un adevărat taifun. Vâjâiau pomii, în timp ce bietele frunze rupte şi florile împrăştiate, fugeau plângându-şi în gura mare soarta, de ţi se făcea milă de ele. Era extrem de frig, de nu puteai să stai pe afară.

La orele suplimentare de limba română am fost doar câţiva elevi, cei mai buni. D-1 profesor R. P. a părut foarte încântat de prezenţa noastră şi ne-a răsplătit pentru aceasta vorbindu-ne foarte mult despre Eminescu. Ne-a spus, printre altele, că marele nostru poet ştia, mai mult ca sigur, şi greceşte. („Cam tot atîta cît ştiu şi eu"), dar d-1 profesor R. P. ştia şi latină pentru că nu era cuvînt pe care să-1 discutăm la vreo analiză literară, la care să nu ne spună din care Ib. îşi are rădăcina.

După masă am primit de la R. P. un roman al lui Balzac şi „Istoria literaturii române" (a lui G. Călinescu). Aflu, după ce o răsfoiesc puţin pe cea

177


din urmă, că unele articole ale lui Călinescu despre Eminescu şi Creangă au fost tipărite în 1932 şi 1938. Această descoperire m-a dezumflat total. D-1prof. R. P. nu mai putea, în nici un caz, să fie aceeaşi persoană cu scriitorul G. Călinescu.

Am primit de la prietenul şi colegul meu Marinescu Ion, un băiat inteligent şi citit, de statură mijlocie, care compunea şi poezii, lăudându-se că este continuatorul lui Vladimir Streinu, unchiului său, un roman al lui Honore de Balzac, vestit romancier francez, „Eugenia Grandet”, volum tradus de Vera Leonard. După masă am luat parte la recenzia cărţii „Vulcanii” de Zavariţkaia.

Deschizând „Istoria literaturii române”, carte pe care mi-a împrumutat-o domnul profesor Petrescu, am găsit biografiile lui Eminescu şi Creangă, scrise de G. Călinescu în 1932 şi 1938. Această descoperire mi-a înlăturat definitiv ideea avută până acum, anume că misteriosul meu profesor Petrescu ar fi aceeaşi persoană cu scriitorul G. Călinescu. M-am înşelat când am crezut acest lucru, fără a şti vârsta marelui scriitor, de care mă simţeam atras ca de un magnet, datorită deselor referiri făcute, la opera sa, de către profesorul meu de limba română.

Rămas mai mult singur, de când au plecat părinţii mei la Tăşuleasa, obişnuiesc să stau liniştit şi să meditez. Fără să-mi stabilesc un punct central, mă las cu o mare plăcere în voia stolurilor de gânduri, diferite şi trecătoare, care-mi mişună mereu prin creer, asociate de multe ori cu vremea de afară.

Era noaptea târziu şi citeam la lumânare, pentru că petrolul din lampă s-a terminat. Lumânarea pâlpâia înainte să dispară încetul cu încetul, iar eu m-am mutat lângă sobă, în care focul ardea încins, luminând întreaga încăpere şi dând

178


viaţă noilor mele gânduri. Nu a lipsit mult ca să adorm pe scaunul de lângă sobă, atunci când pocnetul lemnelor arzânde a încetat. Nici ecoul propriei mele respiraţii nu-mi mai răspundea, ca alteori, înainte de a adormi în singurătatea mea, care devenea, din ce în ce, tot mai apăsătoare.

9 maiSe aniversează Ziua Victoriei armatelor

sovietice asupra Germaniei fasciste. Dar se apropie şi examenele de absolvire, la care subiectele vor veni, sigilate în plic, direct de la Bucureşti. Vor fi desigur mult mai severe faţă de cele întâmpinate până acum. Apoi vor urma examenele mult mai grele, de admitere la alte şcoli.

La ora de Dirigenţie ne-a anunţat despre examenele clasei a şaptea, care se vor susţine, în scris şi oral la Rusă, Română şi Matematică, iar numai oral, la Fizică, Constituţie şi Geografie. Mai erau trei săptămâni şi aveam foarte mult de învăţat. Astăzi fiind sâmbătă am stat toată după amiaza în casă şi mi-am pregătit lecţiile pentru luni.

10 maiAzi a fost o duminică foarte caldă, cu cer

senin. Mi-am luat cartea de Fizică şi am ieşit în grădină, unde m-am aşezat pe iarba moale şi am învăţat. Era atât de frumos în mijlocul naturii, sub pomii înfloriţi prin care, din cerul albastru, pătrundeau fâşii de soare ce străluceau ca diamantul, rostogolindu-se pe iarba moale şi verde, împistrită cu păpădii galbene şi flori multicolore care alcătuiau un minunat covor, pe care eu stăteam.

Am învăţat toată ziua, am citit şi mi-am făcut şi un caiet pentru recapitularea lecţiilor de bază, în vederea examenelor care băteau la uşă.

179


Spre seară am ieşit puţin din casă, spre centru, ca să mă recreez. În piaţa de lângă Căminul Cultural era horă, sau joc, după cum se spune pe la noi, la care erau antrenaţi o mulţime de localnici în frumoase costume naţionale. M-am întâlnit în drum cu d-1 profesor Petrescu R. care îmi zise: „Bună seara, Niculiţă, ce mai faci?", apoi îmi întinse mîna şi mă privi cu ochii aceia mari si senini. Părul mare, de poet, se revărsa peste gulerul imaculat al că-măşii. Zîmbea şi mi se părea foarte tînăr. De fapt abia a terminat facultatea acum doi sau trei ani. Oare cum am putut să cred că este aceeaşi persoană cu G. Călinescu? Desigur, pentru că ne vorbea mereu despre dânsul. În acei ani Călinescu era încă interzis şi nu se învăţa în şcoală, dar Radu Petrescu, care i-a fost student, ne vorbea zilnic despre el.

11 maiCe mare poate fi puterea lui Dumnezeu.

Omul e doar o jucărie în mâinile destinului. Deşi este luna mai, florar, când ar trebui să fie cald, vremea e rece de parcă am fi în decembrie. Tot timpul plouă, iar azi a început să ningă, împrejurimile sunt într-o ceaţă totală iar peste 50 de m obiectele nu se mai disting.

La ora de Ib. română, d-l profesor Petrescu s-a apropiat de banca mea şi mi-a spus aproape în şoaptă: „Lângă tine şade o bătrînică Bindăr, de fapt, îi spune Rus. Du-te pînă la ea şi întreab-o cîţi copii are, cîţi copii au copiii lor, cum îi cheamă, ce vîrstă au, cîte clase au fiecare. Scrie pe o foaie de hîrtie şi vino repede cu ea la mine. Îmbracă-te şi te du". Eu am tras repede o fugă şi am isprăvit totul aşa cum mi-a cerut profesorul. La întoarcere, d-1 profesor mi-a întins mîna şi mi-a mulţumit. Când a făcut recensămîntul, cred că nu a găsit-o acasă pe vecina noastră, lelea Mădălina.

180


12 maiCerul este înorat şi peste noapte a nins.

Acum florile pomilor sunt acoperite complet de de zăpadă de o poţi lua cu pumnu. Se spulberă orice speranţă că în acest an vor mai fi fructe. Seara avenit tata din pădure cu căruţa încărcată cu de toate. După ce l-am ajutat să vâre căruţa la adăpostul şurii, am dat apă cailor şi am intrat cu tata în casă, unde mi-a povestit despre întâmplările sale cu pădurarul.

13 maiNimic interesant, doar că domnul. profesor

Petrescu a lipsit azi de la şcoală. Cred că este bolnav. Şi natura este astăzi foarte posomorîtă. Nu am făcut orele de Ib. română şi constituţia. Şcoala mi se părea pustie. După masă nu am ieşit deloc din casăfiind o vreme foarte urâtă.

14 maiÎn ora de Ştiinţe Naturale stăteam foarte

liniştit şi priveam pierdut înainte. Doamna Pavlov, care mă observa, mă întrebă în cele din urmă:

- De ce eşti indispus? Ai păţit ceva, te-ai certat astăzi cu cineva, sau ce ai?- M-am certat cu mine, i-am răspuns eu scurt.- Ceartă-te des cu tine că vei deveni un om corect. Ce figură drăguţă. Ci că m-am certat cu mine.Dar azi spre amiază parcă natura a înviat din

nou. Poate pentru că domnul profesor Petrescu a revenit la şcoală şi ne-a dat ca temă, în ultima oră, să scriem o scrisoare pionierilor sovietici. Cred că această temă făcea parte din programa de învăţământ, obligatorie pentru profesorul meu. Dacă ar fi fost situaţia de a alege dânsul o astfel de temă, cu siguranţă Radu Petrescu ne-ar fi cerut să scriem o scrisoare elevilor francezi.

181


Am scris o scrisoare foarte lungă, dar cum am vrut să o transcriu, în curat, d-l profesor Petrescu mi-a îngăduit să rămân în clasă până termin şi apoi să i-o trimit la masă, la cantină, prin cineva. Când am încheiat scrisoarea, nu mai era nimeni dintre cei care mergeau spre internat şi mă pregăteam să o duc eu. Tocmai atunci ieşea din cancelarie Lenuţa, fiica doamnei Pavlov, care probabil că se ducea spre cantină şi am întrebat-o: -

- Pavlov! Unde te duci, la internat?- Da! Mi-a răspuns ea scurt.- Dă-i, dacă vrei scrisoarea aceasta domnului

profesor Petrescu. Întorcându-mă spre sala de clasă, am

observat că ea s-a întors în cancelarie, unde era mama ei. După ce mi-am adunat cărţile şi caietele am ieşit din clasă. În coridorul lung al şcolii o văd pe tovarăşa Pavlov, care din uşa cancelariei îmi spune: „Ţi-am citit opera!” Eu am zâmbit şi am plecat mai departe, spre casă.

Analizând astăzi situaţia aş putea trage concluzia că Radu Petrescu era controlat, sau poate că şi eu? Sau toată lumea? În orice caz frumoasa fiică a tovarăşei P. era cu siguranţă educată ca să informeze pe mama sa. Dar poate că totul a fost o simplă coincidenţă, iar restul cred că rămâne doar o neîntemeiată şi simplă bănuială a mea.

Cerul era atât de senin încât nu vedeai nici un nor pe fondul azuriu, scăldat în lacrimi de foc.

Seara am mers la filmul”Echipajul”.15 maiE vineri. O zi caldă de primăvară. Nu s- au

ţinut orele de matematică şi lb. rusă, timp în care am făcut soort cu domnişoara profesoară Sabina Raus. Am simţit o mare plăcere să joc volei.

182


După masă am avut cercul de fizico-chimice, undei am făcut tot felul de experienţe şi am privit prin microscop şi periscop.

Seara aveam nevoie de puţină plimbare, simţind necesitatea de a medita, pe inoptat. Era o noapte frumoaă de primăvară, senină, cu cerul înstelat şi mă plimbam pe strada principală, slab luminată de becurile care o mărgineau, când o zăresc în geam pe domnişoara profesoară Raus. Din primul moment nu am văzut-o, dar ea, observându-mă, m-am oprit şi am stat de vorbă. M-a întrebat despre şcoală, despre profesori, despre prieteni şi multe altele. Ştiindu-mi preocuparea pentru literatură m-a întrebat ce anume citesc şi m-a rugat să-i împrumut nişte cărţi bune, dacă am, dar de alea vechi. Apoi m-a mai întrebat la ce şcoală am de gând să merg după ce voi termina aici şi m-a mai rugat să-i aduc caietul acela în care am scris un portret al d-lui profesor Dihor Ioan, ca să-l citească şi dânsa. Am stat mult de vorbă şi am ajuns acasă târziu.

16 maiÎn comuna Prundu Bârgăului bântuie o mare

criză. Din această cauză viaţa oamenilor de aici şi în special a ţăranilor este extraordinar de grea.

Pentru a înlătura foametea ce s-a înrădăcinat în casele lor, îşi pierd ziua întreagă, coborând de pe dealuri şi aşteptând apoi ore în şir pentru a cumpăra, din puţinul ban pe care îl au, o jumătate de pâine. Alimentara se află într-o clădire mare, unde se găsesc de toate, numai ce-ţi trebuie nu găseşti, adică alimente. Pâinea se dă pe un geam, în faţa căruia se află un trotuar îngust, unde în fiecare zi se înghesuiesc, rupându-şi hainele şi smulgându-şi părul, zeci de oameni, bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii, care nu mai ţin cont de nimic, se împing cu putere unul pe altul, din toate

183


părţile, strângându-se la mijloc ca într-un teasc şi ocupând tot drumul. Un lucru pe care nu ar trebui să-l faci nici dacă ar fi pâinea de aur, dar trebuie să-l faci dacă, în casă, nu ai altceva de ce te prinde.

Circulaţia pe şosea este foarte grea, din cauza mulţimii de oameni, înghesuiţi în drum, care stau zilnic la coadă pentru pâine. Aşa e binele, de care se vorbeşte, la Prund.

184


17 maiAm jucat şeptica cu prietenii mei Leonard

Marinciuc şi Tomi Pavel, care părea un adevărat Eminescu, cu părul lui negru, mare şi nepieptănat.

După masă a avut loc un meci de fotbal între echipa „Avântul” Bârgău şi „Recolta” din oraşul Bistriţa. În echipa „Avântul” a jucat şi domnul profesor Dihor Ioan, care a tras un şut de mi-a vâjâit mingea pe lângă urechi, cu toate că aceasta era departe de de mine. În urma ei s-a ridicat întâi un nor care a lăsat în urmă vid, în care a năvălit aerul ca o avalanşă, în formă de traiectorie, mingea aterizând departe.

A fost o duminică frumoasă şi caldă de primăvară.

18 maiContinuă neîncetat cu intrigile împotriva

mea o gaşcă de tovarăşi pionieri, în frunte cu L.C., secondat de N.M. şi B.N., care m-au spus profesorilor că citesc cărţi interzise, din „literatura putredă burgheză”, după cum spun ei. Dar nu e putredă deloc, eu o găsesc foarte bună.

Tovarăşul pionier L.C., este un băiat mic de statură, de parcă e un elev de clasa a doua primară, cu părul negru ce-i stă băltoacă în cap, pentru motivul că foloseşte ulei mult. Nu e moment în care să nu-l vezi cu piaptănul şi cu oglinda în mână. Are impresia că-i un băiat frumos, dar toate fetele îl urăsc pentru gesturile sale murdare pe care le face, crezând că faptele lui sunt eroice, dar care dovedesc o rea educaţie. Când merge pe stradă are corpul aplecat înainte, cu spinarea îndoită. Este un individ foarte şiret şi linguşitor care caută tot felul de motive ca să mă aţâţe la ceartă. Eu nu-l bag în seamă, dar uneori mă enervează din calea afară şi atunci nu mă pot stăpâni şi îi arunc vreo câteva cuvinte, uneori mai grele, la care el se

185


aprinde şi mai tare, pentru ca apoi să mă poreclească „doxier”. Caută cu lumânarea să mă enerveze întotdeauna când mă vede, până când într-o zi o să-l lovesc de n-o să mă uite toată viaţa lui. Nu se deosebesc, prin fapte, nici ceilalţi din clica lui L.

La pag.143 din Ocheanul întors găsim următoarele notări ale lui Radu Petrescu: „După masă, şedinţă în chestia cărţilor interzise care au fost găsite la nişte elevi. Prostii. Directorul o repede de două ori, violent, pe P. să iasă de după uşă, de lângă sobă.”

Mă număram printre elevii la care s-au găsit acele cărţi, ce ne-au fost confiscate. Erau romane ale lui Jules Werne şi fascicule din Aventurile submarinului Dox. Adevărate lecţii de geografie, naturale şi fizică. Nu mi-am putut explica atunci de ce erau interzise. Avea dreptate Radu Petrescu scriind în jurnal că sunt prostii. Norocul nostru s-a datorat însă profesorilor care au fost mai buni decât politrucii.

Mi se mai întâmplase aşa ceva şi cu un an mai înainte, când am fost scos, împreună cu alţi colegi (fraţii Bertel din Dorolea, cu care făceam schimburi de cărţi), în faţa detaşamentului de pionieri (condus de frumoasa mea colegă de care atunci eram îndrăgostit, Corina Vlad, acum doctoriţă în Germania) şi a unităţii întregi de pionieri (condusă de Lucia Milea, descendentă a familiei Suceavă, prin care strămoşii noştri erau rude, devenită mai târziu profesoară la Bistriţa şi apoi la Cluj).

Am scăpat doar cu câte o mustrare primită în faţa tuturor elevilor, încolonaţi pe detaşamente de pionieri în marea curte a şcolii vechi, situată vizavi de biserică, în spatele actualelor clădiri ale hotelului Heniu, complexul de magazine, BCR, CEC,

186


Cooperativa de credit şi noua clădire a poştei şi telefoanelor. Întregul teren, pe care sunt astăzi clădirile enumerate, la care se adaugă şi cel pe care a fost construit Dispensarul uman, făceau parte din imensa curte şi grădină a şcolii, pe care primăria prundeană nu a fost capabilă să-l recupereze după 89, lăsându-l pe mâna Cooperaţiei, înfiinţate abuziv de regimul comunist, la fel ca CAP –urile.

Pe locul actualei clădiri a poştei şi telefoanelor era străvechea clădire a farmaciei, construită în stil austriac, cu ziduri groase din cărămidă şi tuf vulcanic. În localul acesteia funcţionau, când soţii Petrescu erau profesori la Prundu Bârgăului, clasele a şaptea, secretariatul şcolii şi cancelaria, în care se intra printr-un lung şi înalt coridor, pe nişte trepte foarte înalte.

46. Poza farmacistului Wachsmann, în costum popular bârgăuan, pe treptele fostei clădiri unde era cancelaria şcolii în

anii ‘50.

187


Clasa în care învăţam avea băncile orientate spre nord, exact pe direcţia uliţei Secu, în stânga căreia se afla „Parcul cu castani” şi vechiul hotel restaurant, construit în vremea graniţei militare năsăudene, care avea un lift pentru materiale, între parter şi etaj, anexe pentru schimbarea cailor de poştă, cazinou şi grădină de vară. Ulterior clădirea a suferit transformări, în anii ‘50 avea o mare sală de spectacole, la etaj, unde am văzut numeroase ansambluri locale sau venite în turneu din ţară, între care au fost mari cântăreţe, precum Maria Tănase şi Rodica Bujor, sau Teatrul de stat din Turda. La parterul clădirii a fost înainte restaurant, cu un separeu elegant care se numea casină şi un magazin de consum alăturat, spre colţul dinspre bi-serică al clădirii. În curte era o grădină de vară iar mai în spate, pe locul actualelor magazii de lemne ale şcolii generale, era o popicărie.

47.Clădirea fostului hotel grăniceresc din Prund

188


Clădirea a fost modificată în interior, din sala de spectacole, aflată la etaj, s-au făcut compartimentări pentru clasele actualei şcoli, aflate, la fel ca Primăria din Prund, fostă Casă a Maiorului de grăniceri, în avansată stare de degradare şi pericol grav de mutilare, printr-un proiect nechibzuit de „modernizare” a localului administrativ.

În dreapta uliţei se află biserica, în spatele căreia nu era construită actuala casă parohială şi se vedea superba magnolie din faţa „Casei doctoreştilor”, acum farmacia Ileanafarm a verişoarei mele Ileana Ţifu, fiica „vecinilor Vlad” de lângă gazda soţilor Petrescu.

Mai exista până de curând un pin uriaş, lângă actualul bar „La Romică”, pe fundalul căruia se desfăşura, cu întreaga ei splendoare, piramida Muntelui Heniu, căruia Eminescu, oprindu-se cu diligenţa, în faţa Hotelului din Prund, în trecere de la Viena spre Cernăuţi, i-a spus învăţătorului Iacob Onea, că este frumos ca Olimpul.17

48.Vederea spre Muntele Heniu

17

Teodor Ghiţan,

189


Când profesorul Radu Petrescu intra în sala de clasă îşi lăsa pe catedră catalogul şi maldărul de albume de artă şi cărţi, ale lui Homer, Petrarca sau Balzac, pline de semne, din care urma să ne citească, după care, aproape în mod automat de fiecare dată, se ducea la fereastră şi se uita câteva clipe spre cadrul delimitat anterior, în centrul căruia trona muntele de care era aproape fascinat. Era un adevărat ritual al începutului de lecţie, un fel de rugăciune interioară care îi dădea noi puteri.

De multe ori am remarcat că, la intrarea în clasă, profesorul era posomorât sau poate chiar supărat. Dar după acele clipe de contemplare prin geamul clasei, a peisajului, faţa lui se schimba. Figura lui devenea luminoasă iar ochii săi albaştri, uneori cu tente verzui, ne priveau blând şi parcă ne transmiteau şi nouă elevilor mai multă energie

190


pozitivă şi curaj. Lecţiile lui Radu Petrescu erau pentru mine o adevărată şi continuă plăcere. Îi ascultam cu mare atenţie fiecare cuvânt şi îmi părea rău când suna clopoţelul şi trebuia să ne despărţim. Orele sale mi se păreau întotdeauna prea scurte şi aş fi rămas să-l ascult şi după amiaza, fără să-mi fie foame.

19 maiN-am nici un chef de învăţat, nici de citit, nici

de scris. Mă fură gândul tot mereu şi stau cufundat în meditaţii de tot felul, tresărind când aud pe cineva că-mi vorbeşte, de parcă tocmai aş fi căzut de pe o altă planetă. Şi lecţiile mi le fac foarte pe fugă, iar seara mă prinde somnul imediat ce se lasă noaptea.

20 maiDe dimineaţă am dat teză la limba română

cu d-l profesor Petrescu. Subiectul mi s-a părut foarte uşor. Celelalte ore au trecut ca un vis. După masă am stat acasă pentru că era o zi foarte caldă, ca în luna lui Cuptor. A venit pe la mine colegul meu Bălan Ion foarte agitat şi grăbit. Când a intrat în casă, s-a mai uitat odată înspre stradă, apoi a scos din buzunar o cărticică mică. Am citit imediat pe copertă „Sărmanii bogaţi” de Maurus Jokay, un sciitor maghiar, pe care colegul meu îmi spuse imediat să o ascund, explicându-mi ce i-se întâmplase. Eu îi dădusem mai demult această carte, considerată interzisă de altfel, ca să o citească. El fiind în internat, citea, în timpul liber, ascuns în grădină. Astăzi, când citea mai bine, auzi în spatele lui râsul sarcastic al lui Levenberger Carol. Acesta se luase după el şi îl găsi citind în grădină din această carte, după care o luă la fugă spre şcoală. Avea intenţia să-l spună la tov. instructoare superioară. Bălan sări repede gardul şcolii, ieşi în stradă, apoi o luă ocolind pe o altă

191


stradă, direct la mine, unde mi-o azvârli pe masă spunându-mi: - Bine că am putut-o salva. I-am dat altă carte, de M. Sadoveanu şi romanul „Dan” a lui Al. Vlahuţă, pentru că erau mai subţiri decât „Sărmanii bogaţi". Acestea nu erau interzise. A plecat cu ele, tot pe uliţe ocolitoare, înapoi în grădina şcolii.

Seara am mers în centru ca să joc volei dar mi-am scrântit un deget cu mingea şi m-am săturat să mai joc.

21 maiNu mai notez intrigile şi uneltirile duşmanilor

mei, pe care-i consider prea slabi, pentru că ei nu citesc.

În pauza mare, când restul copiilor se jucau cu mingea în curte, eu stăteam la umbră, în coridorul întunecos şi priveam prin geam. În colţul mai îndepărtat era doar d-l profesor Dihor care pigulea florile dintr-un ghiveci. Domnul Pavlov, un bărbat înalt, blond, cu un aer ce părea foarte timid la înfăţişare, dar era mult mai îndrăzneţ de altfel, ieşea ca de obicei din cancelarie, cu catalogul în mână, înainte de a suna de intrare. Când trecu prin faţa mea mă privi odată fix şi-mi zise încet:

- Ce faci domnule Vrăjmaş?- Bine, îi răspunsei eu.- Bine că e bine, mai adăugă el, apoi plecă

mai departe.Am stat câteva clipe în extaz, fără să-mi pot

da bine seama dacă e adevărat ceea ce mi s-a întâmplat, sau este o simplă plăsmuire.

Cu profesorul P. nu am avut niciodată ore şi nu-mi imaginam că mă cunoaşte după nume, dar după privirea lui penetrantă, ce parcă mă electroputase, mi-am dat imediat seama că ştie foarte multe despre mine, de parcă-mi făcuse dinainte o adevărată radiografie.

192


Poate că era doar o stare emotivă a mea, simţindu-mă oarecum intimidat, pentru că îmi plăcea de Lena, fiica lui.

În drum spre casă m-am întâlnit cu domnul farmacist, însoţit de domnişoara farmacistă, fiica dânsului şi de încă un domn care purta ochelari de soare, logodnicul domnişoarei, după cum m-am convins mai târziu.

Bătrânul farmacist, care m-a observat primul, cred că le-a spus ceva celorlalţi, pentru că în câteva clipe toţi se uitau înspre mine. I-am salutat politicos, iar dânşii îmi răspunseră la fel, după care farmacistul îmi zise:

- Ai mai scris ceva?După câteva clipe de gândire am întrebat,

părând străin de ceea ce mă întreabă:- Ce să scriu? La care ei se uitară unul la

altul, după care l-am auzit pe domnul farmacist zicând: Poate că nu o fi ăsta ci fratele său.

I-am pus în încurcătură, pentru că eu eram de astă dată cel în cauză, fratele meu fiind mult mai mare şi terminase de multă vreme şcoala.

- Poezii, zise domnul cu ochelari de soare după câtva timp.

Eu am continuat să fac pe miratul, dând din umeri şi spunându-le că nu ştiu la ce anume se referă.

22 maiAm dat teză la lb. rusă, cu un subiect foarte

uşor pentru mine: să traducem lecţia Skromnosti (Modestie) şi să facem o retroversiune. Am făcut totul foarte bine, fapt pentru care mă simt totuşi îndatorat doamnei Pavlov, o profesoară nobilă şi cu un suflet mare, care m-a ajutat foarte mult.

Astăzi recitind jurnalul meu de elev în clasa şaptea, nu-mi vine să cred că am scris aşa ceva despre „tovarăşa Pavlov”. Explicaţia cred că e

193


simplă: eu aşa am apreciat-o atunci, deşi mi-am dat seama că totul se datora doar faptului că mă simpatiza în mod deosebit. Eu mă simţeam, în clasă, stăpân pe situaţie pentru că învăţasem limba rusă de la mai durul meu profesor Mihai Rudiev. Din aceste motive nu mă putea intimida şi nu aveam emoţii faţă de dânsa, fapt pe care l-a simţit şi cred că poate şi dânsa m-a respectat.

În şcoală însă lucrurile stăteau cu totul altfel şi dovezile rămase sunt mult prea clare împotriva ei. Doamna Adela Petrescu îşi aduce şi acum aminte, după mai bine de 50 de ani, având aproape o adevărată obsesie, despre felul cum proceda acea persoană P. La început se dădea o bună prietenă, strecurându-se pe sub piele şi încercând să afle lucruri cât mai multe lucruri intime, pe care l-e divulga apoi inspectorilor de la Bistriţa.

Poate că elevul de atunci, care eram, a reuşit prin puritatea lui, să găsească o altă faţetă a doamnei P., pentru că fiecare om poate avea părţi bune, dar trebuie să găseşti calea de a le descoperi.

23 mai Într-o zi călduroasă de vară din anul 1951,

domnişoara farmacistă venise pe la noi fiind prietenă foarte bună cu bunica Maria. A vorbit multe şi mărunte şi cu mama mea, căruia îi plăceau poveştile cu doamne mai învăţate. Tot luându-se în vorbă au ajuns până la mine. Cu această ocazie mama i-a arătat odaia mea, care era într-o casă micuţă ce fusese înainte bucătărie de vară. Acum e distrusă de vremuri, dar vara de obicei lucram în ea. Odaia era bine amenajată în interior, unde aveam o mică bibliotecă iar pe masă erau caietele cu poezii şi nişte poveşti, două piese de teatru şi alte încercări ale mele, pe care azi le

194


socot nişte fleacuri. De atunci domnişoara farmacistă ştie că eu fac poezii. Desigur că ea a mai spus şi d-lui colonel, tatăl ei şi întregii familii. Acesta era misterul de acum două zile.

24 maiM-am sculat de dimineaţă şi am plecat spre

centrul oraşului. Era o dimineaţă senină şi limpede de vară.

Din centrul oraşului plecau maşini gratuit spre Bistriţa şi înapoi. Era decad R.S.S. Moldoveneşti. Maşinile nu erau multe, în schimb persoane erau o mulţime. Primul camion se umplu de pionieri şi era gata de plecare, dar eu stăteam şi mă uitam la el. În momentul când şoferul se închise în cabină şi maşina porni, colegul meu Moldovan, un băiat cu ochi negri, inteligent dar cel mai mare ştrengar, îşi puse piciorul pe scară şi îşi luă avântul peste marginea camionului, care deja zbura pe strada neasfaltată, lăsând în urma lui un nor de praf. Un om mai în vârstă le zise celorlalţi semeni din jurul său: - No ăla să ştiţi c-o fost deştept! Apoi întreaga lume îl aprecie în cor:

- Să şti c-o fost!Oamenii se împrăştiară pe la casele lor

rămânând vreo câteva persoane. După o oră apăru şi cel de al doilea camion care ne luă în voie. În maşină era curent şi am fost nevoit să-mi iau haina pe mine ca să nu răcesc. La fabrica de hârtie apare colegul meu Marinciuc Leonard, agitat şi supărat. Maşina era în plină viteză, dar el nu se lăsa de ea până ce a atins-o. I-am întins mâna şi l-am urcat sus, în maşină. S-a bucurat foarte mult. A urmat o călătorie frumoasă. Faţa îmi tremura în curentul de aer pe care îl făcea mşina în goana ei, dar aceasta nu mă supăra, din contră, îmi făcea oarecum plăcere.

195


Am ajuns la Bistriţa pe la ora zece şi ne-am îndreptat spre un prieten al nostru Sima, unde ne-am lăsat hainele, apoi am luat-o spre centrul oraşului, cutreerându-l aproape în întregime.

Mi-a plăcut foarte mult acest oraş, cu case modeste dar luminoase şi îngrijite, altele mai întunecate dar arătoase şi cu mai multe etaje. În centru este o biserică mare, în jurul căreia se găseşte un parc, frumos amenajat şi plantat cu flori, printre care se ridică statuia semeaţă a marelui Andrei Mureşanu. Am fost şi în parcul din marginea oraşului, unde era foarte multă lume. Erau tot felul de activităţi: fotbal, handbal, mai departe teatru, film. Am mers la Casa Poporului, la filmul „Fata cu părul Cărunt”, un impresionant film chinezesc.

Nu mai aveam calmul meu obişnuit, din totdeauna, care era o însuşire ştiută, o particularitate a mea. Devenisem nerăbdător, căutam şi umblam peste tot. Căutam de fapt nişte prietene cu care am făcut cunoştinţă, la Prund, în vacanţa de iarnă. Nu le găseam însă nicăieri.

Mă plimbam cu prietenul meu Cerceja Ionel, care locuia în Bistriţa şi m-am întâlnit cu el. Tocmai ieşeam din parc pe o alee, când prietenul meu îmi arătă cu mâna două fete care se îndreptau spre parc, pe o alee alăturată, zicându-mi: – Nu cumva or fi acestea?

M-am uitat înspre locul indicat şi nu mi-a trebui mult pentru a le recunoaşte, după care, foarte bucuros, îl luai de mână pe bunul meu prieten şi o luarăm pe urma lor, spunându-i: - Da! Acestea sunt.

Ne ndreptarăm spre dânsele şi salutându-le, îl prezint pe prietenul meu. Parcă erau şi ele fericite de această neaşteptată întâlnire.

196


Aici este vorba de surorile Rădulescu, Doina şi Ileana, acele fete, prietene cu verişoarele mele Vrăsmaş.

Pe Ileana am găsit-o mult mai interesantă şi serioasă, stăpână pe situaţie, spre deosebire de Doina, care părea mai copilăroasă şi mai naivă.

- Când pleci la Bârgău? mă întrbă Ileana.- În astă seară, cu maşina, sau dacă nu

atunci mâine cu trenul, ceea ce e mai posibil, îi răspund eu.

- Vino atunci diseară pe la noi.- Dar unde ? întrebai eu, ca să mai

prelungesc convorbirea.- Ştii unde e banca? - Ştiu, îi răspunsei eu.- Peste drum locuim noi, o casă roz.- Bine, servus, zisei eu, rămânând în parc, în

timp ce ele dispăreau pe după copacii masivi ce alcătuiau frumoasa alee.

Nu dură mult şi ne reîntâlnirăm, mai pe-nsearate, când aveau amândouă câte un kulii din aceeaşi stofă.

Am mai trecut odată prin faţa lor, timp în care Ileana mă privea mereu, în timp ce Doina se uita la un dans şi am putut vedea cum spune ceva, cu buzele ei subţiri. M-am apropiat de ea pentru că nu înţelegeam ce spune, din cauza zgomotului făcut de instrumentele muzicale de pe scena la care priveam. Ea îmi răspunse blând şi drăgăstos:

- Te-am strigat numai. Apoi mi-a mai spus că au foc de tabără.

Ne-am pierdut din nou apoi, plimbându-ne prin mulţimea de oameni, până când a început focul de tabără. Îndreptându-mă spre foc, o căutam din nou pe Ileana. M-m uitat însă mult şi bine, dar pe Ileana nu am mai văzut-o. Erau numai fete şi băeţi, cu figuri străine pentru mine.

197


Am făcut cunoştinţă cu nişte prieteni ai lui Cerceja, printre care era unul Mureşanu, care mi s-a părut un băiat bun, inteligent, cult şi energic.

Mă îndreptam, mai târziu, spre strada Alexandru Odobescu nr. 18, adresa Ilenei Rădulescu, trecând tocmai prin centru, pe lângă o statuie cu un muncitor şi o roată, poreclită „Roata golanilor”, de bistriţeni, pentru motivul că acolo se întâlneau toţi vagabonzii , când auzii o voce spunându-mi: - Ce-i flăcăule?

Fără să-l văd pe cel care a rostit aceste cuvinte, am încremenit. Cuvintele cestea erau salutul cu care mă întâmpina întotdeauna domnul profesor Dihor Ioan. Acesta aştepta o maşină care trebuia să ne ducă de la Bistriţa, înapoi la Prund. Profesorul m-a luat şi pe mine la Bârgău, fără a mai putea să o văd pe scumpa mea Ileana.

198


25 maiM-am trezit pe la 10 pentru că eram frânt de

oboseală după călătoria cu maşina de la Bistriţa. Camionul a pornit din Bistriţa pe la ora 11 seara şi a rămas în pană la Josenii Bârgăului. Eu am adormit în maşină şi m-am trezit aproape dimineaţa şi nu mai ştiam unde sunt. Toţi plecaseră pe jos, împreună cu tovarăşul profesor Dihor. Am mers şi eu tot pe jos, dar nu m-am dus deloc la şcoală.

26 maiNu ştiu ce s-a întâmplat că nu mai primesc

nicio scrisoare de la ratele meu Teo, de mai mult de o lună de zile.

27 maiAm dat teză la matematică dar n-am ştiut

prea bine. În schimb la limba română ne-a adus tezele şi am luat 5. Domnul profesor Petrescu mi-a spus în faţa clasei: - E o teză excepţională. M-am simţit mulţumit.

28 maiNe-a adus tezele la lb. rusă. Am luat nota 5.

Lucarea nu nu a vut nicio greşeală. După orele de sport colegul meu Bălan Ioan i-a dat o bătaie tovarăşului Coarci. A fost pe bună dreptate, pentru că mai înainte, în clasă, mă ocărâse din nou „doxier” şi era gata să-l dea afară de la ore domnişoara profesoară Raus.

După masă am fost pe la tov. prof. R.P. şi i-am dus nişte cărţi. M-a cam dojenit pentru că nu ascult muzică simfonică. Mi-a spus că „eşti numai jumătate de om cînd nu faci acest lucru". M-a rugat să vin duminică la şcoală, să ascult la radio, pentru că vine şi dânsul.

Domul profesor Dihor mi-a interzis categoric să mai pun mâna pe minge. Adio cu fptbalul şi voleiul.

199


Am primit o scrisoare de la Năsăud, de la prietenul meu Tomi Pavel.

29 maiO zi de vineri în care am învăţat netulburat

de nimeni. Vărul meu Ojan e ameninţat să rămână corigent la matematică.

200


30 maiCe băiat ordonat şi inteligent este Florian

Emil şi ce talente frumoase şi ce suflet bun are. În viaţa mea nu am găsit aşa pe un „străin” (de altă naţionalitate. Emil era maghiar, n.n.).

Are părul blond, ondulat, în permanenţă pieptănat. Hainele stau bine aşezate pe corpul său de atlet, făcându-te să-l admiri de la prima vedere.

Când îl vezi jucând volei, handbal sau fotbal, e o plăcere să-l priveşti.

31 maiAzi e duminică şi a venit de la Bistriţa

prietenul meu Ionel Cerceja ca să mă vadă. Ce băiat inteligent şi bine crescut, cu părul acoperindu-i fruntea, ochi negri şi braţe vânjoase şi un corp bine proporţionat. Este prietenul meu cel mai sincer şi cel mai de demult, la fel ca Emil Florian. Mi-a adus un bileţel de la Mureşanu George, care mă roagă să-i trimit ceva cărţi. Şi acela e un băiat bun. Îmi cere „Dox”-uri sau ceva „detectivism”. Al naibii băiat. Şi încă cu mult respect. I-am trimis tot ce mi-a cerut. (Ce am avut.)

Sunt nerăbdător să ştiu ce s-a întâmplat de nu mai scrie Teo.

1 iunieLuna începe cu vreme întunecată şi ploioasă.

Suntem în perioada recapitulărilor şi am foarte mult de învăţat.

2 iunieZi ploioasă în continuare. La şcoală ne-a

făcut injecţii în mână, care atunci nu m-au durut, dar spre seară nu mai puteam de durere.

3 iunieDurerea a continut şi abia am ajuns la

şcoală.

201


După amiază ascult la radio un concert frumos, cu Mia Braia, Alexandru Grozuţă, Hugo Danielescu şi alţii.

Am avut mustrări puternice de conştiinţăpentru că nu m-am purtat aşa cum a trebuit cu proeorii mei şi în special cu d-na Ţarcă, profesoara mea de istorie.

M-am hotărât de acum încolo să mă port bine, dar e cam târziu Mai sunt trei zile şi gata.

4 iunieAu venit părinţii mei de la munte. Porumbul

creşte mare, din zi în zi, fiind favorizat de ploi şi acum trebuie prăşit.

Am avut fericita ocazie de a-mi cumpăra o pereche de pantofi de vară.

Fabrica de hârtie „Bernath Andrei”, cum se numeşte acum, nu funcţionează, fiind stricată sau e ceva cu ea. Vine o comisie din URSS care să o viziteze integral. În vârful turnului s-au înălţat steluţe, în jurul cărora în fiecare zi vezi oameni.

L-aşcoală ni s-au publicat biletele de bază pentru examene. Sunt grele, dar şi uşoare dacă ai învăţat.

5 iunieZilele trec fără să-mi dau bine seama. Se

încheie mediile şi am la toate materiile nota 5, numai la tovarăşa profesoară Onoaie am nota 4.

După amiaza fac sport. Mai nou joc pingpong cu prietenul meu mai mic, Gheza Florian, un puşti foarte simpatic, cu ochi albaştri verzui, fratele lui Emil, Eugen şi cu Eva Florian. E un foarte bun sportiv, mă învaţă el tenis pe mine. Când obosim ne ducem în grădină unde mă roagă să-i povestesc din cărţile citite. Acolo vin şi ceilalţi, cum e fratele lui Emil, Nelu Moldovanşi alţi indivizi care fac pe asistenţii la recenziile mele.

202


Părinţii nu prea mă mai lasă ca să plec de acasă, pentru că e vară şi foarte mult de lucru în gospodărie. Dacă nu am de învăţat trebuie să-i ajut.

6 iunieUltima zi de şcoală. Colegii, în special fetele,

au dat buzna în jurul meu şi m-au rugat să fac o poezie. Clasa era împodobită ca de sărbătoare, plină de flori. Am scris-pe tabla mare următoarele versuri:

„Ultimele ore se spulberă ca visul,Elevii, profesorii, toţi se tânguiesc,Cu lacrimile-n ochi, abia oprindu-şi plânsulDe noi se despărţesc".

D-l prof. R. P. a zis: „Da! E adevărat, toţi oa-menii au despărţiri şi regrete."

Ultimele ore cu d-l Dihor nu s-au mai ţinut, deşi ne pregătisem cu flori. D-l Galben Leon, directorul şcolii ne-a dat drumul la toţi acasă pentru că a început şedinţa profesorilor, în legătură cu stabilirea celor care vor fi primiţi în examen. Ne-a interzis tuturor elevilor să mai ieşim pe stradă, până după ce vor trece examenele. Să stăm acasă şi să învăţăm.

Acasă am aflat că au primit ordine de concentrare toţi bărbaţii până la 55 de ani. Printre aceştia erau mulţi cunoscuţi, între care unchiul meu, Ion Vrăsmaş, proprietarul restaurantului luat de cooperativă, care şi azi e singurul din localitate, dar şi secretarul şcolii şi mulţi alţii.

7 iunieO zi frumoasă de duminică. La şcoală e ziua

tristelor despărţiri. D-l profesor Dihor ne-a declarat că are cea mai mare mulţumire prin faptul că în

203


clasa noastră, la care ne-a fost diriginte, nu va fi nici-un corigent sau repetent.

8 iunieExamen la Ib. română. Subiectul venit de la

minister a fost citit de profesor de două ori: „Viaţa ţărănimii muncitoare în doinele studiate".

9 iunieMi-am luat cartea de română şi am plecat pe

malul râului Bistriţa, unde am făcut baie şi am citit. Soarele m-a prins foarte tare şi nu am putut dormi de arsuri, aşa că am învăţat şi noaptea.

10 iunieExamen oral la Ib. română. Am luat nota

maximă. Ultima întâlnire în clasă cu cel mai bun profesor al meu, Radu Petrescu. De acum o să-mi iau şi eu zborul, poate spre Bucureşti, aşa cum m-a sfătuit dânsul.

204


11 iunieM-am gândit foarte mult la oameni şi la

viaţă, ajungând la concluzia că totu e o comedie. O „Comedie umană” cum spunea Honore de Balzac.

12 iunieExamenul la matematică a decurs cu bine.

Am avut şi puţin noroc pentru că în spatele meu era d-l profesor Maxim Drăgan care ne asista, urmărindu-mi fiecare literă, fiecare cuvânt, fiecare cifră, pe care urmele de cerneală ale peniţei le lăsa, pe foaia albă, mâna-mi tremurândă. Îmi arăta unde greşeam, aşa că am făcut o teză foarte bună. Am ieşit din clasă mulţumit că am scăpat de cel mai greu examen. Cel oral era mult mai uşor.

După masă am făcut un adevărat cenaclu literar cu prietenii mei, fraţii Florian şi Ioan Moldovan, cărora le-am spus poveşti născocite de mine, de care ei s-au minunat.

13 iunieAzi am fost la cireşe cu prietenul meu

Leonard Marinciuc, pe urmele lui Ion Creangă. Pe noi însă nu ne-a prins avara de proprietră, pe care am păcălit-o încă de mai multe ori, cum nu ai reuşisem alte dăţi.

Până când o să observe bătrâna, noi o să golim cireşul. Dar odată s-ar putea să ne prindă şi n-are să ne fie moale.

14 iunie Fiind duminică am stat în casă şi am citit

”Regina oraşului mort”. Am rămas impresionat de câte lucruri rele pot să se petreacă pe pământ şi câtă cruzime poate să aibă unii oameni şi chiar femeile care înşală şi fac din bărbaţi sclavi. Prietenii mei m-au conturbat de la lectură, pentru a mă lua din nou la cireşe. Dar de astă dată nu ne-amai mers pentru că bătrâna stat tot timpul în grădină.

205


15 iunieDeşi sunt în timpul examenelor şi ar trebui să

învăţ, eu citesc toată ziua romane. Când fac câte o pauză, mai iau câte un manual şi mă duc în grădină ca să învăţ.

Nu e destul că au venit ordine de mers în armată la oameni bătrâni, acum au venit ordine şi femeilor. „Asta e prea de tătului şi tăt”, după cum spunea bunica.

Am citit din „Insula misterioasă”.16 iunieCu toate că am avem încă examene, am

înfiinţat o echipă de fotbal, din care fac şi eu parte. Ne antrenăm pe terenul fabricii de hârtie.

17 iunieFiind între examene am jucat fotbal cu echipa

de juniori „Avântul”, a fabricii de hârtie şi i-am bătut cu 3-1. Portarul nostru a primit un singur gol, tras de la un metru.

18 iunieAzi am dat dimineaţa examen, după care am

jucat revanşa la fotbal, de astă dată i-am bătut mult mai greu, cu 1-0. A lipsit Emil Florian, cel mai bun jucător al şcolii.

Abia am terminat meciul de fotbal şi m-a chemat d-l profesor Dihor să merg cu dânsul prin sat. Am umblat pe Valea Cioară până seara, când m-am întors acasă rupt de oboseală. Pe drum am vorbit cu el despre Şcoala Medie de Geologie din Bucureşti şi m-am hotărât să mă duc acolo. Mi-a spus că e locul cel mai potrivit pentru firea mea.

19 iunieO zi liberă care s-a scurs rapid şi în care nu

prea am învăţat, hoinărind pe la râu şi jucând fotbal.20 iunie

206


Examenul oral la matematică a decurs foarte încet. Mi-a venit rândul să răspund abia după masă, dar am ştiut foarte bine.

21 iunieDe dimineaţă a venit pe la mine Hângănuţ

Andrei, un pieten al meu mai mic, în casa căruia a locuit domnul profesor Radu Petrescu.

Mi-a adus „Olanda” şi „Ochiu de urs” de Mihai Sadoveanu, cărţi pe care i le împrumutasem profesorului meu şi multe complimente din partea d-lui Petrescu, care a plecat la Bucureşti.

Mi-a părut foarte rău că nu l-am mai putut vizita, în ultimul timp, dar mai ales pentru că simţeam destul de lămurit că n-am să-l mai văd, poate încă multă vreme.

Mă opresc aici cu notările din jurnalul meu de elev, care nu mai au referiri, în continuare, la profesorul meu de atunci, Radu Petrescu.

***

Am aflat mult mai târziu, când am citit în minunatul Ochean întors, ce făcea profesorul meu când pleca uneori, împreună cu doamna Adela, pentru mai multe zile la Bucureşti. Ştiam unde era, atunci când lipsea de la şcoală, de la Doamna Hângănuţ gazda dânşilor, care era naşa mea de botez.

49. Doamna Hângănuţ, gazda soţilor Petrescu

207


Uneori î-mi spunea chiar dânsul că va pleca la Bucureşti, ocazie în care observam la el o bucurie anticipată la gândul că îl aşteaptă acolo ceva foarte plăcut. Dar nu ştiam de

importantele discuţii pe care le avea cu prietenii săi, deşi despre parcul Ioanid îmi povestise atunci când vorbeam împreună de Bucureşti.

Îl preocupa scrierea Didacticii, despre care vorbea cu Mircea Horia Simionescu. Se gândea de pe atunci la „suspendarea pentru totdeauna a şederii noastre în Transilvania, mai ales din cauza lipsei bibliotecilor.”

50. Ruinele casei de la moară, care a ars.

208


I-am vizitat de multe ori, pe soţii Petrescu în casa de la moară. Eram invitat pentru a primi nişte cărţi de citit, alteori aduceam eu cărţi din biblioteca fratelui meu Teo.

N-am să uit niciodată cât de mult îmi vorbea Radu Petrescu, în particular, dar şi în clasă, despre Homer. Spunea că Iliada, în traducerea lui George Murnu, este una dintre cele mai bune cărţi. Parcă mă obliga să o citesc şi m-a chemat odată acasă la dânsul ca să mi-o dea. Am citit-o cu mare atenţie şi a rămas pentru mine o carte de căpătâi, pe care am recitit-o mai târziu, de mai multe ori.

Dintre cărţile pe care eu i le-am împrumutat, îmi aduc aminte de Spirit şi materie-curente şi tendinţe în filozofia românească, a lui Ioan Colfeescu Delaturda, Olanda şi Ochiu de urs a lui Mihai Sadoveanu. Despre Olanda, Radu Petrescu face vorbire la pag. 177 din Ocheanul întors.

209


Acest jurnal e tot mai mult scris doar pentru mine, ceea ce mă mângâie. Am răsfoit astăzi un roman de Zola, care îmi dă impresia unei magazii mari, prăfuite, în care se află de toate, şi am subliniat cu plăcere fraze în Olanda lui Sadoveanu”. (Sublinierea ne aparţine).

Soţii Petrescu erau, amândoi, foarte amabili şi mă serveau întotdeauna cu ceva. Câteodată jucam şah cu domnul profesor, dar nu-mi aduc aminte ca eu să fi câştigat vreodată. De cele mai multe ori îmi vorbea despre Bucureşti.

Capitala începuse încet să mă atragă şi pe mine din ce în ce mai mult. Deveneam tot mai sigur că voi ajunge acolo curând.

Dar după reîntoarcerile de la Bucureşti cred că se acomoda foarte repede la Prund, unde se simţea foarte bine şi cred că oamenii şi locurile de aici erau o completare plăcută, dacă nu chiar necesară activităţii sale scriitoriceşti.

În mod sigur, pe aceste locuri nord-est transilvane, la poalele Călimanilor şi ai Munţilor Bârgău, Radu Petrescu şi-a desăvârşit vocaţia sa didactică pe care, din păcate, nu a mai practicat-o niciodată. Aici a fost însă şi cabinetul său de proiecte al scrierilor sale viitoare şi, în mod sigur atelierul de creaţie al minunatului Ochean întors.

Parcul Ioanid, acea minunată agoră a târgoviştenilor (pe care eu aş denumi-o Agora din Bucureşti a Şcolii de la Târgovişte), desigur nu putea fi înlocuit, cel puţin spiritual, cu liniştea rurală transilvană, din locurile alese pentru propriul său surghiun.

Consider că ar fi un mare păcat de a schimba numele acestui părculeţ din centrul capitalei cu cel al violonistului Ion Voicu, aşa după cum s-a vehiculat, nu demult, pe la televizor. Multe locuri istorice, clădiri şi biserici, aproape întregul

210


oraş vechi al Bucureştiului, au fost demolate şi mutilate în tristul regim comunist. Să dau doar câteva mici exemple: Spitalul Brâncovenesc, Facultatea de chimie, Biserica Sfânta Vineri, Muzeul Simu sau Hanul Galben, pictat de Luchian. Ar fi cazul să ne deşteptăm odată şi să nu ne distrugem istoria. Fără a nega multe dintre realizările regimului comunist, consider că acestea trebuiau să fie făcute doar în cartierele noi. Dacă mintea nu ar fi lipsit foştilor conducători, sau dacă inteligenţa lor nu ar fi fost folosită împotriva istoriei şi culturii neamului, se putea construi o nouă capitală, în zona Târgoviştei, unde a fost vechea capitală a Ţării Româneşti, pe un platou mult mai stabil şi ferit de riscurile seismice, tot mai frecvente şi devastatoare în zona capitalei.

Dar să ne întoarcem în timp, la Prundu Bârgăului în anul 1952, unde Radu Petrescu era mult mai puţin izolat decât a fost în anul anterior, la Petriş. La Prund nu mai era singur pentru că o avea alături pe doamna Adela, tânăra lui soţie, profesoară de limba română, cu care discuţiile, în principal cele literar-artistice purtate la Bucureşti, continuau.

Locul Herăstrăului şi al Parcului Ioanid l-a luat grădina şcolii din Prund, care pe atunci era foarte mare, ajungând până la linia ferată şi ocupa mica deltă a pârâului Secu. De fapt Secu nu are decât un modest con de dejecţie, dacă vrem să respectăm o denumire ştiinţifică, dar dimensiunea lui preistorică a fost mult mai mare şi a oferit terenul prielnic întemeierii vechii aşezării bârgăuane Prundu Sec.

De la confluenţa cu râul Tiha şi până la izvoarele Secului, de sub stâncile vulcanice ale Heniului, se întindea străvechea aşezare al cărei vechi denumiri nu provine de la „Sec”, în sensul de

211


loc fără apă. Această veche denumire trebuie înţeleasă ca o terasă, un loc înalt ferit de inundaţii, la fel ca „Strâmba” de sub Piatra Bridireiului, unde au fost vechile aşezări bârgăuane, când locul comunelor actuale era acoperit de ape şi întinse zone de mlaştină.

Peste drumul spre Bistricioara şi Colibiţa, urma grădina Şcolii de Arte şi Meserii, unde erau atunci internatul şi cantina şcolii. Acolo soţii Petrescu luau uneori masa, după care urmând malul stufos al râului Tiha ajungeau la moara doamnei Hângănuţ, unde locuiau. Dar în drumul acesta Radu Petrescu se simţea cu adevărat în largul lui, al scriitorului cu ochi de mare pictor care era. El înregistra sublimul acestor locuri pe care nimeni nu l-a mai redat, cu atâta măiestrie, spre a ne încânta. Sublimul acesta a existat întotdeauna, dar a fost poate sortit lui Radu Petrescu să ni-l developeze, să-l imortalizeze. Fantasticele peisaje ale acestor locuri se derulează perpetuu în faţa noastră, dar pentru a le percepe şi a le şlefui, ne-a fost necesar Radu Petrescu.

Stau mărturie pentru aceste afirmaţii, următoarele pasaje:

„Zi din cer. De la şcoală mă întorc cu ea prin spatele internatului, pe o cărare ce merge între sălcii violete şi roz pe malul râului. Conuri de iarbă se desfac elegant, pâlnii proaspete de aer şi primăvară fericită, la stânga grădini care urcă până-n şosea un mal înalt şi se sfârşesc într-un lung palant cenuşiu, dincolo de care chiar clădirea sfatului pare o frumuseţe roz (să pun copiii s-o deseneze), iar la dreapta râul face spume, volane şi ochiuri pe pietre, sălcii de la cenuşiu până la albastrul cel mai irizat îşi ridicau transparentele lor baloane de crăci, de nuiele, peste pajişti. Apoi suntem pe malul iazului, un iaz îngust cu maluri

212


înalte, amintin-du-mi pe cel din A. (Târgovişte,n.n), unde am inhalat emanaţii indiscernabile, dar preţioase, uşoare, şi sărind un gard ne aflăm în grădina vecinei, a cărei casă cu un etaj şi cu turn, ascunsă de anini cafenii, are în spate Heniul cel mai vânăt cu putinţă, pe al cărui vârf un mic nor alb se exaltă static în atomii groşi, închis-albaştri, ai cerului înalt ; în asemenea fundal — ea, cu fustă gri-deschis, jerseul roşu şi peste el jacheta kaki, în capătul scândurii ce serveşte de pod, fricoasă a trece. Toată faţa ei, de un roz intens-dulce. Când râde şi-şi apleacă puţin capul să măsoare adâncimea apei, umbra pe care părul i-o pune peste ochi şi peste obraji e violetă.” (Ocheanul întors, pag. 171).

„Pe malul Tihei, la 12, cu ea. În spate Heniul în aerul pulverizat, în care apar loji efemere de abur roz; la stânga, spre Miroslava, Tiha face coturi între sălcii şi răchite, pe alocuri mătasea ei în culoarea fumului de vreascuri se întinde pe un prundiş ce radiază, pe alocuri se aşează în iarba proaspătă. Apele se despart în regiuni de calm, alunecă în îngust şuvoi de sticlă galbenă la fundul căruia văd pietre, târşii verzi, se- mpletesc la vale, spre gară, şi se înşurubează în ochiuri laconice. E o fragranţă şi o fericire indescriptibilă în jocul atomilor de aer, acesta trebuie să fie dansul nimfelor visat de greci. Pe malul celălalt ară doi ţărani în alb, intrând şi ieşind din nuielele înverzite; între noi şi ei trece un corb cât o găină. Apoi văd, cum stau în iarbă cu ea: trei fluturi galbeni, un fluture alb prospectând nervos un lan de flori violete, patru gândaci negri care sar ca purecii, un gândac infinit de mic, negru, cu picăţele albe şi roşii, vîrît într-o panseluţă sălbatică, un fel de muscă aurie care mi s-a aşezat pe manşeta cămăşii, un bărzăune violet, gros cît o nucă domnească, şi furnici : cu aripi, fără,

213


foarte mici şi nemaipomenit de mari, negre şi roşii. Pe una, cu un pai, am scos-o din iaz, unde căzuse şi se îneca.”

„Au înflorit vişinii, cireşii, nucii şi merii. Parfum puternic, delicios, între crengile lor albe am văzut, în spatele morii, de peste munţi, răsărind luna atît de mare încît împrejurul ei aerul se învineţise tot. In jur, munţii, vulcani vechi, stinşi acum, fac o Japonie halucinantă.”

„Titlu provizoriu pentru notele pe care le încep astăzi : Romanele viitoare. La 7 seara, totul e înfrunzit, cerul e de aur cu funduri schiţate.”(Ocheanul întors, p. 181).

„Ieri noapte a nins grozav, intru în zăpadă cu ghetele pînă la glezne. Seara, ea se culcă, eu răsfoiesc prin caietele lui M. Ce rău îmi pare că n-am lucruri mai recente ale lui şi cît regret că nu-mi scrie. De la el, la ultima mea trecere prin Bucureşti (4—11 ianuarie) am ştirea că Z. a hotărît să mă ocolească, dar va continua să citească ce scriu. Exclamaţia lui M., în Ioanid.” (Ocheanul întors, p. 126).

***

Pe exemplarul din Ocheanul întors, Editura Cartea Românească, 1977, cu o copertă de Paul Gherasim, pe care l-am primit de la prietenul şi colegul meu în geologie, scriitorul Ion Lazu, am găsit numeroase sublinieri şi comentarii laudative, în creion, cu privire la admirabilele descrieri ale lui Radu Petrescu, pe care le voi prezenta în continuare.

Despre acţiunea recensământului copiilor, când Radu Petrescu umbla prin ploaie pe uliţele Prundului, Ion Lazu notează pe manşeta paginii: splendidă secvenţă. Se pare că are mare dreptate, de aceea redăm în continuare această secvenţă, de la pag. 187.

214


Recensământ al copiilor de la 1 la 14 ani. Merg pe-o ploaie în toate părţile umflată de vânt, singur, până sub Heniu, pe fantasticile uliţi ale Secului, strâmte, cotite, întretăiate în toate direcţiile. Urc şi cobor în văi adânci de-mi vine ameţeală şi, deodată, aşezat pe labe groase, vaste, de piatră împădurită, mă aflu în faţa muntelui, care fumegă din nori, eu însumi într-un nor, cu zăpadă în jur. Pe zăpadă vine spre mine un băiat cu doi câini, apoi într-o casă de bârne întunecoasă, curată, caldă, luxoasă de ştergare, cu lumina abia intrând pe fierăstruici, mă aflu între două surori solide, misterioase, de o infinită frumuseţe sălbatică.

Descrierea unor imagini superbe din lunca Ialomiţei, de la pag. 189, sunt comentate de Lazu: admirabilă pagină!, iar deasupra pag. 206 notează: „Viaţa pare vis şi pentru că imaginile revin în mintea noastră mult mai impetuos decât explicaţiile, justificările – există o mişcare haotică, imprevizibilă a sufletului, căreia logica nu-i poate asigura decât rareori coerenţa”. La pag. 207 Ion Lazu crede că Ţ ar putea fi C.Ţoiu, dar în realitate este Ţoncu, adică M.H. Simionescu, iar la pag.209, remarcă faptul că Radu Petrescu este un estet, subliniind paragraful următor:

Toată ziua mi-o petrec în casă. La 8 ocolesc o întâlnire dezagreabilă şi revin spre casă în culmea satisfacţiei. Eram în hainele mele gri, care îmi vin atât de bine în monolitul lichid al oraşului, colorat de focurile nopţii şi parfumat de vegetaţie.

La pag. 302 imaginile aduse la lumină de Radu Petrescu îl fac pe Ion Lazu, parcă uşor invidios, să scrie pe manşeta paginii că autorul este un zăbăuc zgâindu-se toată ziua la cer şi nori, de parcă Lazu nu făcea la fel. Când era pe teren îşi nota, pe lângă observaţiile sale geologice, cam în

215


acelaşi stil radupetrescian, o serie de peisaje sau portrete de oameni.

Îmi mai aduc aminte cu mare plăcere de iernile petrecute împreună, la etajul 12 al clădirii Institutului Geologic din Bucureşti, când Ion Lazu venea prin birouri, împreună cu Edy Hurezeanu, ca să ne cheme în camerele de pe partea nordică a clădirii, de unde se vedea uneori dimineaţa splendidul profil al Carpaţilor Meridionali.

În anumite zile de iarnă, cu cer înfiorător de senin, se distingeau perfect: culmea Bucegilor, Piatra Craiului şi vârfurile înalte ale Făgăraşului, care erau aduse într-un incredibil prim plan. Tabloul era magnific şi ne păstra vie, în perioada de iarnă când definitivam hărţile şi redactam rapoartele geologice, imginea munţilor, obiectul nostru de cercetare.

***

Schimbarea survenită după plecarea soţilor Petrescu din capitală, oraşul studenţiei, în nişte sate izolate ale fostei, pe atunci, regiuni Rodna, nu a fost deloc uşoară. Dar nu depărtarea de Bucureşti era principala cauză, pentru că locurile singuri şi le-au ales şi nici izolarea, care nu ar fi fost atât de grea, dacă nu ar fi existat despărţirea dintre ei.

Distanţa dintre Petriş, unde era Radu Petrescu şi Dipşa, unde era Adela, deşi o parcurgeau extrem de des, cu rarele mijloace existente atunci, sau uneori chiar pe jos, mărea foarte mult izolarea şi creştea sezaţia de singurătate. Mai rămâneau scrisorile, foarte dese, dintre ei, care ajungeau cu destulă întârziere pentru că, desigur, ocoleau prin Bistriţa. Uneori soseau două scrisori într-o singură zi, datorită mijloacelor rare de transport.

216


Pe Radu Petrescu însă îl mai rodea în plus şi teama izolării sale intelectuale, mai ales din cauza lipsei bibliotecilor şi a marilor facilităţi culturale, pe care l-e simţea aici pierdute. Prima şi aproape singura lor mare oază de supravieţuire intelectuală, au constituit-o geamantanele cu cărţi, cărate cu trenul de la Bucureşti. Erau operele marilor scriitori: Homer, Balzac, Voltaire, Corneille, Racine, Flaubert, Camil Petrescu, Sadoveanu, Călinescu şi alţii.

Primul an în învăţământ a fost mai greu, dar tânărul profesor s-a acomodat destul de bine la şcoala din Petriş, acel „cub pe un etaj”, unde a fost mult respectat de către noii săi colegi şi de săteni. A fost apreciat şi de către inspectorul şcolar de atunci, Haja.

Mult mai bine însă s-a acomodat la Prundu Bârgăului, unde a lucrat în continuare în învăţământ, împreună cu soţia sa Adela, încă doi ani. În afara orelor îi vedeam aproape întotdeauna împreună. Erau mereu nedespărţiţi. Amândoi citeau foarte mult, aproape tot timpul. Făceau plimbări zilnice, iar în anumite momente, anume alese, amândoi pictau.

217

6. RADU PETRESCU UN SCRIITOR CU OCHI DE PICTOR

„…operele spiritului se arată aşa cum sunt

ele în realitate: lucruri făcute de foarte puţini, cu un

preţ foarte greu, şi la care are acces un public la fel

de restrâns, care poate plăti preţul acesta.”


Radu Petrescu

219

DACĂ ÎL CITIM pe Radu Petrescu şi în deosebi jurnalele: Ocheanul întors, 1978; Părul Berenicei, 1981; A treia dimensiune, 1984; Catalogul mişcărilor mele zilnice, 1999, Prizonier al provizoratului, 2002, ne putem uşor da seama că este scriitorul care înregistrează aproape totul, cu ochiul unui mare pictor. Superbele imagini sunt la început scanate, cu toate detaliile şi nuanţele, prin ochiul de pictor al lui Radu Petrescu, după care sunt prelucrate şi salvate în textul literar.

În sprijinul acestor afirmaţii se pot aduce numeroasele comentarii foarte obiective, specializate chiar, ale scriitorului, cu privire la unele tablouri, prin luări de cuvânt la deschiderea unor expoziţii, sau prin preluarea unor texte ale sale în cataloagele acestora, publicarea unor eseuri în diferite reviste, sau a unor interviuri cu pictori de certă valoare. Multe dintre acestea au fost publicate postum, prin grija soţiei sale, Doamna

Adela Petrescu, în „Locul revelaţiei”, editura Paralela 45, în anul 2000.


Se ştie că Radu Petrescu era un cititor rafinat, un adevărat devorator al marilor opere literare, pentru care cititul era „o zilnică gimnastică”, după cum afirma Gheorghe Crăciun, şi făcea acest lucru atât dintr-o nemăsurată pasiune, cât mai ales pentru a se documenta. O altă mare zonă de documentare a sa era pictura, care de multe ori îl fascina, dar în acelaşi timp îl inspira.

Radu Petrescu a încercat de mai multe ori să picteze, după cum ne mărturiseşte în Ocheanul întors: „Cum revin unele imagini, aduse în lumină de o revoluţie planetară enigmatică, aceasta de azi plină de un indicibil farmec. Şedeam după-masă, cu un caiet-deschis pe genunchi, incapabil să scriu un rînd, vedeam prin fereastră cerul plin de nori groşi, cenuşii, zebraţi de reflexe ale unor flăcări invizibile, foarte curioase, de o mare şi dinamică eleganţă... Poate calitatea acestor culori să-mi fi adus în minte singurul desen în creion făcut în A., în Calea Domnească 171, în încăperea de la stradă, în care se intra şi prin glasvandul care o despărţea de sufragerie, dar şi printr-o uşă care se deschidea în vestibul. Era un portret, făcut pe o mică bucată de carton poros, cu un creion chimic, mi se pare. El trebuie sa existe printre hîrtiile mele de la Bucureşti, poate că e şi datat, nu ştiu. Ce e sigur e că modelul meu şedea lîngă soba de teracotă galben-palid ce primea din plin lumina ferestrei mari şi lîngă glasvandul ale cărui sticle şi lacuri albe răspîndeau în toată încăperea aceea o atmosferă de lux şi netedă curăţenie. Momentul îl alesesem perfect, însă, din păcate, portretul nu a reuşit deloc. Dacă măcar ar fi datat, pentru a şti cînd am avut revelaţia luminii în galben, alb, lemn delicat şi cristaluri. Ar fi fost mai mult decît un simbol. O mare fereastră se deschidea spre stradă

223


şi alta spre curţi pline de arbori, ca spre păduri.”

Sunt cunoscute sacrificiile sale pentru a cumpăra tablouri, ale lui Teodor Pallady în special, dar şi numeroasele trimiteri, din jurnalele sale, la marii pictori şi la capodoperele lor, precum şi prietenia lui cu reprezentanţi de seamă ai picturii româneşti, unii deveniţi personaje în cărţile sale. Menţionăm printre aceştia pe Paul Gherasim, ale cărui uleiuri văzute în expoziţii îi reţinuseră atenţia înainte de a-l fi întâlnit personal, Octav Grigorescu, Florin Niculiu, Afane Teodoreanu, Horia Bernea, Marin Gherasim, Ion Dimitriu, Dorel Zaica, Ion Nicodim şi Ion Grigorescu, cel care a devenit soţul fiicei sale Ruxandra. Despre pictura acestora a vorbit la deschiderea expoziţiilor şi a scris cataloage, a participat alături de unii dintre ei la tabăra de pictură de la Tescani, a purtat dialoguri şi a publicat articole în reviste.

Dacă Radu Petrescu nu a ajuns un mare pictor, pasiunea şi străduinţa lui, de a reda inegalabila sa putere de percepţie a imaginilor înregistrate de ochiul său, a rămas, nemuritoare, în multe din paginile sale: „…pe vremea cînd mă credeam pictor şi cînd umblam după subiecte prin Viforîta şi pe la Mînăstirea Dealului. Cu planşeta şi cu acuarelele…( ) … dădeam ocol mînăstirii în căutarea unei vederi interesante pe care negăsind-o atunci, ori lipsit deodată de plăcerea lucrului, am pornit-o pe firul apei şi pe sub sălcii în sus, mă aflai în pîlnia de dealuri bine cunoscută, şuii drept în faţa mea pînă în vîrf, cu sentimentul că urc treptele unui Coloseu şi, în vîrf, mă aflai în faţa unei păduri de fagi care cobora odată cu clina pă-mîntului…( )…Soarele cădea din plin pe pajiştea rotundă, parfumată şi sonoră de păsările din pădurile înconjurătoare. Pusei piatră lîngă piatră,

224


păşii pe vîrful lor, una se clăti şi căzui cu un picior în apa foarte rece şi limpede, însă cînd mă văzui de partea cealaltă mulţumirea fu cu atît mai mare. În fine, pajiştea am tăiat-o în diagonală, mă înfundai în nişte mărăcini înfrunziţi şi mă aflai brusc deasupra unei văi tot atît de înguste ca şi cea lăsată în urmă. Avea dimensiunile, în lungime şi lăţime, ale unei uliţe de sat. Era frămîntată de roţi şi copite. De-a dreapta şi de-a stînga ei, ca la vreo cincizeci de case ţărăneşti, văruite, în jurul unei bisericuţe şi totul strict împresurat de păduri pe valuri de pămînt. Asta era Gorgota — de unde nu se poate privi decît în sus, către cer.”

Radu Petrescu descrie în opera sa, cu lux de amănunte, ceea ce ochiul său înregistrează, prinzând esenţialul presărat cu detalii, adeseori în plină mişcare sau cu nuanţe de culori în curs de modificare, cu precizia unei camere video. În finalul Ocheanului întors: „Norii, culise în mişcare. Răsăritul soarelui, cădere de cortină.”

225

7. INTERVIU CU DOAMNA

ADELA PETRESCU

„Nu toate manuscrisele lui Radu Petrescu

au putut fi publicate”

Adela Petrescu


227

ADELA PETRESCU s-a născut în acelaşi an cu soţul ei, scriitorul Radu Petrescu, în 1927, la 22 ianuarie, în Bucureşti. Şcoala primară a făcut-o la o şcoală din Cotroceni, lângă biserica Sf. Elefterie, clasa I – a de liceu la Carmen Sylva, apoi până la sfârşit în Câmpulung Muscel, unde avea casa părintească. Adela Petrescu este fiica Lt. Col. Vasile Nicolau, al cărui tată, magistrat şi prefect al judeţului Muscel (căruia i se datorează construcţia drumului în defileul care duce la peştera Dâmbovicioara), descindea dintr-o familie de negustori şi de cărturari, iar bunicul său, prieten cu Gh. Lazăr, avea o tipografie în Scheii Braşovului, unde au apărut unele dintre primele manuale şcolare în limba română, iar mama sa, Adela, născută Cernat, era fiica generalului Alexandru Cernat, ministru de Război al Regelui Carol I, comandantul oştirii române în Războiul de Independenţă din 1877. Tatăl Adelei Petrescu, coleg de şcoală în Câmpulungul natal cu Dan Barbilian (Ion Barbu, poetul - cu care se înrudea prin Şoiculeşti), după Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie din Târgovişte, urmează un curs la Şcoala Saumur, din Franţa, devenind ofiţer de carieră, participant activ în ambele războaie mondiale, comandant de regiment

cu pieptul acoperit de importante decoraţii, prefect al Judeţului Alba, premiant la călărie la Olimpiada de la Berlin din anul 1936, inspector de cavalerie, profesor la Academia Militară şi ofiţer superior la Marele Stat Major, până la pensionare, a fost ridicat de pe stradă, în plină zi, la 6 iunie 1950, şi adus acasă pentru a-şi lua câteva lucruri de îmbrăcăminte, apoi e trimis la Canal, fără a fi judecat, unde îşi sfârşeşte zilele la 16 sept. 1953, fără a-i fi anunţată familia.


Adela Petrescu revine la Bucureşti în 1946, unde urmează în primul an facultăţile de Litere şi Bellearte, dar a trebuit să renunte, în anul doi, la ultima, deoarece taxa era mare dar şi pentru că, după noua reformă a învăţământului, nu mai avea dreptul să facă două facultăţi în acelaşi timp. După terminarea facultăţii, în 1951, părăseşte Bucureştiul, împreună cu soţul ei, Radu Petrescu, funcţionând ca profesori în ţinutul bistriţean, ea la Dipşa şi el la Petriş, iar din 1952, amândoi la Prundu Bârgăului, până în 1954, când se vor retrage la Bucureşti, părăsind pentru totdeauna cariera didactică.

Adela Petrescu nu a încetat însă de a desena şi picta. În 1957 a lucrat în atelierul mătuşii sale Theodora Popp, soţia pictorului Sabin Popp. Abea în iulie 1982, prietenii lui Radu, pictori, Ion Grigorescu, Paul Gherasim, Florin Niculiu şi Marin Gherasim o ajută să expună în galeria Casei de cultură “Friederich Schiller”, despre care notează, la un moment dat Mircea Zaciu în “Jurnalul” său. Au urmat apoi doua participări la Saloanele de toamnă. Din 1982 principala preocupare a sa devine publicarea operei lui Radu Petrescu. Duce la editura Cartea românească pentru publicare “Meteorologia lecturii”, după care a urmat jurnalul “A treia dimensiune”. Revistele studenţeşti “Dialog” şi “Opinia studenţească” de la Iaşi, “Amfiteatru” din Bucureşti, “Orizont” de la Timişoara i-au cerut texte de Radu Petrescu. Deasemenea “Viaţa românească” din Bucureşti, “Tribuna”, ”Familia” şi “Vatra”, din Transilvania.

Pregăteşte a doua ediţie a “Ocheanului intors” la editura All şi a treia ediţie a lui “Matei Iliescu”, la Fundaţia culturală română, ca şi “Catalogul mişcărilor mele zilnice”, de la Humanitas. La editura Paralela 45 pregăteşte

231


jurnalul “Prizonier al provizoratului” şi culegerea de articole despre pictură, arte, “Locul revelaţiei”.

Continuă, în prezent, cu transcrierea jurnalului inedit, în vederea publicării lui.

***Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, 2006 – 2007,

i-am urat Doamnei Adela Petrescu mulţi ani şi am rugat-o a-mi răspunde la câteva întrebări, pentru revista Mişcarea Literară, care a dedicat primul număr din anul 2007, scriitorului Radu Petrescu, având în vedere că în acest an se împlinesc 80 de ani de la naştere şi 25 de ani de la trecerea lui în eternitate. Domnia sa mi-a răspuns, cu multă amabilitate şi promptitudine, cu o singură rugăminte, pe care o redau în continuare şi am respectat-o. „Mult stimate Domnule Niculae Vrăsmaş, Am să răspund cu multă plăcere întrebărilor dumneavoastră, cu dorinţa însă de a nu dubla cu notele mele pe acelea ale lui Radu, pe care le cunoaşteţi din Jurnalul său. Adela Petrescu”

51. Adela Petrescu prin anii 80

232


52. Adela Petrescu şi Niculae Vrăsmaş în Pitar Moş, 2004

„Înainte de a pleca în Transilvania, am vizitat casa din Năsăud, bucurându-ne că vom ajunge în asemenea ţinuturi”

Adela Petrescu

– Mult stimată Doamnă Adela, vă cunosc de peste 50 de ani, de când aţi venit la Prundu Bârgăului, împreună cu Radu Petrescu, cel care mi-a devenit profesor, în toamna anului 1952. Ne-am reîntâlnit, nu de prea mulţi ani, din păcate, după plecarea dintre noi a scriitorului, păstrând împreună, în continuare, neştearsă amintirea sa. Dacă parcurgem jurnalele lui Radu Petrescu şi mai ales, minunatul Ochean întors, cel care cuprinde o etapă foarte importantă, din viaţa amândurora,

233


petrecută în spaţiul bistriţean, este uşor de constatat faptul că Dumneavoastră sunteţi, aproape permanent, personajul principal. În realitate aţi fost ceva mai mult: o adevărată umbră a scriitorului, o dublură cunoscătoare, nu doar a tuturor detaliilor biobibliografice, dar şi a etapelor şi modului în care s-au realizat intenţiile sale creatoare. Care au fost şi cum au evoluat, pe parcurs, sentimentele Dumneavoastră, cât şi ale lui Radu Petrescu, după reîntoarcerea din aşa zisul autosurghiun nord – est transilvan? Desigur au fost şi nostalgii, dintre care unele se regăsesc în scrierile de după stagiul din Ardeal. Ce anume a persistat şi consideraţi că ar merita reamintit?

„Am stat la doamna Hângănut, la moară, o locuinţă cu totul inedită pentru noi (…) Era un loc cu multă verdeaţă, în umbra morii.”

În primul an al şederii noastre în Prundu Bărgăului am stat la doamna Hângănut, la moară, o locuinţă cu totul inedită pentru noi, unde v-am văzut stând de vorbă cu soţul meu. Era un loc cu multă verdeaţă, în umbra morii.

53. Doamna Hângănuţ, prima gazdă de la Prundu Bârgăului

234


Aici am fost conduşi, când am ajuns în Prund, într-o dimineaţă friguroasă, de domnul Albu, cel pe care îl credeam pana în acel moment, directorul nostru. N-a fost aşa, a doua zi la şcoală, am aflat că fusese înlocuit cu domnul Galben, ceea ce ne-a întristat, pentru că în scurtul timp, la cursurile pregătitoare pentru viitorul an şcolar, când îl cunoscusem, ne făcuse o excelentă impresie.

In al doilea an am locuit la Cornelia Albu, în aceeaşi grădină cu moara. O potecă ducea, pe lângă pârâu, până la noua gazdă. De la fereastra camerei noastre am pictat un mic carton cu o căpiţă de fân în prim plan, lângă această potecă (lucrarea a fost expusă anul trecut, în expoziţia de la Curtea Veche). Acest pârâiaş avea apa îngheţată la mal iarna şi Radu o dată a făcut o copcă în el ca să scoată apa. Altădată ne-am amuzat să tăiem un lemn mare şi gros, pentru foc, folosind neîndemânatec, în ce mă priveşte, un joagar. Făceam plimbări zilnice până în celălalt capăt al comunei ca să cumpărăm lapte de la domnul Macedon.

54. Pârâul abandonat al morii care a ars, a doamnei

Hângănuţ

235


” Perioada de profesorat în Prund ne-a fost umbrită de politica luptei de clasă a tovarăşei Pavlov”

– Cum s-ar putea caracteriza, pe scurt, perioada de profesorat de la Prund ?

Eram ocupaţi toată dimineaţa, copiii erau inteligenţi şi plăcuţi, interesaţi de lecţiile noastre. Descoperisem la desen câţiva elevi talentaţi (fraţii Marga) şi în bibliotecă păstram într-o mapă desenele lor, ca şi compunerile scrise de Surcel Paraschiva, Mariana Persecă, Niculae Vrăsmaş.

55. Şcoala veche si actualul Liceu „Radu Petrescu”

din Prundu Bârgăului, în anii ‘60

Obligaţia de a vizita pentru alfabetizare, pe sătenii mai vârstnici, ne-a prilejuit o cunoaştere a locurilor în care trăiau, viaţa pe care o duceau, am văzut interioare de case tărăneşti şi curţi ca în

236


Muzeul satului. Înainte de a pleca în Transilvania, am vizitat casa din Năsăud, bucurându-ne că vom ajunge în asemenea ţinuturi.

Perioada de profesorat în Prund ne-a fost umbrită de politica luptei de clasă a tovarăşei Pavlov. Studierea "micii biografii a lui Stalin", de la care nu aveam voie să lipsim, cu toate că ne lua din timp, nu ne-a îndepărtat de preocupările noastre - scrisul şi lectura, în ce-l privea pe Radu, desenul şi pictura, în ce mă privea pe mine.

Radu Petrescu a scris aici "Homerul" său. Fragmente din el le-a publicat în "Ocheanul intors", în "Părul Berenicei", (jurnalele sale) ca şi în "Meteorologia lecturii". Şederea în Prundu Bârgăului a fost o a treia experienţă, după aceea din Petriş şi Dipşa.

„De la Bistriţa călătoream cu trăsurica lui Ursa, poştaşul, alteori mergeam pe jos, pe dealul Jelnei alb de margarete, vara”

– Cum a decurs viaţa în primul an de învăţământ, când dumneavoastră eraţi profesoară la Dipşa iar Radu Petrescu era la Petriş ?

– La Petriş Radu a stat la lelea Cristina, într-o casă de munte, cu tavane de bârne groase, mai sus de şcoală (urcam puţin ca să ajungem la ea). Aşezat la masa de lângă fereastră, Radu traducea atunci din Salustius, "Razboiul jugurtin". Privind de aici, avea o largă perspectivă spre stufărişul luncii şi a cerului de deasupra.

237


56. Şcoala veche şi biserica din Petriş, în 2006

De la Bistriţa călătoream cu trăsurica lui Ursa, poştaşul, alteori mergeam pe jos, pe dealul Jelnei alb de margarete, vara. O singură dată am plecat amândoi iarna, de la Dipşa, crezând că vom fi ajunşi din urmă de o "rata", autobuzul local, dar până la urmă a trebuit să facem câţiva buni kilometri pe jos, trecând prin Bistriţa, printr-o zăpadă afânată care ne îngreuna mersul. La marginea pădurii care se afla la intrarea în Petris, mi s-a părut că zăresc sticlind ochii unui lup, şi am luat-o la fugă, cu toată durerea de picioare. A doua zi dimineaţa Radu mi-a citit câteva pagini din "Matei Iliescu", pagini pe care le-a ales, dintre foartele multe inceputuri, atunci când a fost să se oprească la forma definitivă a romanului.

O plimbare mai scurtă am făcut-o în vara aceluiaşi an, 1952, între examenele de sfârşit, pe Vulturul, însoţiţi de sus de sborul planat al unui vultur.

238


În vacanţa de vara Radu a venit în Dipsa unde a terminat "Didactica nova " începută tot atunci, la Petriş. Gazdele mele mi-au povestit apoi (eu eram într-o tabără la o Casă de copii, la Bistriţa), speriate, că soţul meu nu părăsise aproape de loc masa de scris. Cu toate că îşi adusese cu el multe cărţi în geamantanul său (de la "Iliada" lui Homer, Rabelais, "Sonetele" lui Petrarca, La Rochefoucauld, Goethe, Stendhal, Balzac, până la "Iluminările" lui Rimbaud sau "Jurnalul" lui Renard) acestea nu puteau înlocui biblioteca sa de care avea atâta nevoie.

Din acest motiv, şi din altele (îi lipseau concertele, sălile de expoziţie, întâlnirile cu prietenii), după trei ani de profesorat am părăsit catedra şi tot şi ne-am reîntors acasă, în Bucureşti.

„Ne-am propus de multe ori să revenim (…) să urcăm pe Bârgae, urmând drumul roman, până la Tihuţa, la cumpăna apelor.”

- A dorit vreodată Radu Petrescu să mai revadă aceste locuri? De Dumneavoastră sunt sigur că da şi sper ca acest lucru să se realizeze, în acest an. Este şi dorinţa multora, dintre cei care v-au cunoscut atunci şi mai sunt încă in viaţă.

-Ne-am propus de multe ori să revenim,

măcar pentru câteva zile să revedem locurile şi oamenii de acolo, dar spre regretul nostru nu am reuşit. Am fi vrut măcar să urcăm pe Bârgae, urmând drumul roman, până la Tihuţa, la cumpăna apelor.

Ne aminteam mici întâmplări cu lelea Cristina din Petriş, cu badea Vasilică şi lelea

239


Măriuca, gazdele mele din Dipşa, de camera mea cu lumina verde din cauza jaluzelelor de lemn vopsite în verde, de dealurile ei, pictate pe un mic carton. "Dipsa", cum l-am intitulat, a fost reprodus pe coperta "Ocheanului intors", caiet jurnal, apărut în 2001. Doamna Hângănuţ, domnul Albu, Cornelia şi Tinu au fost prezenţe de care ne-am amintit cu drag.

57. Dipşa, pictură de Adela Petrescu, în 1952.

„Timpul petrecut în Transilvania ne-a fost benefic”

– Cum apreciaţi acum şederea Dumneavoastră în Transilvania ?

– Timpul petrecut în Transilvania ne-a fost benefic din două puncte de vedere: Radu a putut scrie mai multe cărţi (tot în 1952, în vacanţa de Crăciun, la Bucureşti, Radu a terminat în trei zile "Sinuciderea din Gradina Botanica") şi în al doilea rând, cu prima de instalare ne-am cumpărat un al

240


doilea splendid Pallady, "Nudul", cu o tânâră ţinând în mâna dreaptă o floare, iar cotul stâng sprijinit pe o pernă galbenă, rembrandtiană.

58. Nudul lui Pallady, din Pitar Moş

„Radu notează întâlnirea cu mine la Ateneu"– Când l-aţi întâlnit prima dată pe soţul

Dumneavoastră, pentru că v-aţi căsătorit, după cum am înţeles dintr-un interviu cu Ioan Ilieş, în 18 februarie 1950 ?

– În "Catalogul mişcărilor mele zilnice", jurnalul din 1946-1956, Radu notează întâlnirea cu mine la Ateneu, de la 7 martie 1949, la recitalul lui Waldemar Macisewski. Remarca: "Poloneze foarte frumoase în sală", iar la 8 martie: "După masa, 3-5, seminar Vianu, unde o văd pe colega pe care aseară la Ateneu am privit-o mult (dar suntem

241


colegi?), poloneza desigur". Ne-am căsătorit la 18 februarie 1950.

59. Adela Petrescu şi nepoţii (Copiii Ruxandrei Grigorescu), în 2004

„Întâlnirile lor aveau totdeauna ca subiect literatura, lecturile şi scrierile lor”

- Care au fost relaţiile cu prietenii şi colegii săi, în general şi în deosebi, cu cei din „Şcoala de la Târgovişte”?

- Prietenii lui Radu, cu care a corespondat tot timpul cât a fost plecat, ne vizitau des în Pitar Moş. Mircea Horia Simionescu, Petru Creţia, Costache Olăreanu, dar şi Mihai Constantinescu, treceau aproape zilnic, uneori ne însoţeau la concertele de vioară ale ultimului, la Ateneu sau la sala Dalles.

242


60. Biblioteca lui Radu Petrescu din Pitar Moş(Foto 2004)

Întâlnirile lor aveau totdeauna ca subiect literatura, lecturile şi scrierile lor, de multe ori plecau şi se plimbau pe Jianu, Kiseleff, sau înconjurau lacu Herăstrău.

Petru Creţia adesea scotea dintr-o servietă burduşită de cărţi, pe cele înprumutate sau cele pe care Radu îl rugase să i le aducă.

„Uleiurile lui Paul Gherasim văzute în expoziţii, îi reţinuseră atenţia înainte de a-l fi

întâlnit personal.”- Ştiu că la amândoi vă plăcea foarte mult

pictura, domeniu în care Dumneavoastră aţi perseverat, cu frumoase realizări, la fel ca şi fiica Ruxandra. Care erau pictorii pe care i-aţi cunoscut, alături de soţul Dumneavoastră şi v-au devenit prieteni ?

243


- Pe prietenii pictori i-a cunoscut mai târziu. Uleiurile lui Paul Gherasim văzute în expoziţii, îi reţinuseră atenţia înainte de a-l fi întâlnit personal. A urmat o mare şi puternică legătură, Radu preţuia mult opera bunului său prieten despre a cărui pictură a scris, începând cu catalogul primei sale expoziţii personale din 1965. Prin Paul Gherasim i-a cunoscut apoi pe pictorii Octav Grigorescu, Florin Niculiu, Afane Teodoreanu, Horia Bernea, Ion Grigorescu, Marin Gherasim, Ion Dimitriu şi Dorel Zaica. Despre unii a publicat articole în reviste, a vorbit la deschiderea unor expoziţii, a dialogat cu Ion Grigorescu şi Ion Nicodim.

61. Adela Petrescu şi picturile ei, Pitar Moş, 2004

„…

ascultam multe lucrări preclasice, Scarlatti, Vivaldi, dar cel mai des quartetele lui

Bethoven.”– În desele noastre întâlniri, de la Prund,

profesorul Radu Petrescu mă sfătuia, insistent, să ascult muzică simfonică, recomandându-mi pe Bach, Mozart şi Beethoven. Care erau lucrările ce îl captivau cu desăvârşire?

244


– Ascultam concertele dirijate de Constantin Silvestri, George Georgescu concertele pentru pian cu Valentin Gheorghiu. Cu primii bani câştigaţi din publicarea în reviste, Radu a cumpărat un pick-upp, la care ascultam multe lucrări preclasice, Scarlatti, Vivaldi, dar cel mai des quartetele lui Bethoven.

245


62. Pinii de la Biserica Flămânda, Muscel, pictaţi de Adela Petrescu

„urmăream filmele lui Bergman (…) Hitchcock”

- În scrierile lui Radu Petrescu imaginile sunt, de cele mai multe ori, redate cu precizia şi densitatea unei pelicule de film. Cred că superbele şi densele sale descrieri, de imagini şi fapte, au în spatele ochiului său, de mare pictor, veghea permanentă a unui camerman pe măsură. La Prund ştiu că mergeaţi la cinematograf, iar profesorul îmi pomenea, atunci, despre Aro şi Scala, din Bucureşti, pe care mai târziu le-am frecventat şi eu. Ce filme credeţi că l-au impresionat, mult mai târziu, în mod deosebit şi care erau regizorii şi actorii de film apreciaţi?

- La Cinematecă urmăream filmele lui Bergman "A saptea pecete" sau "Fragii sălbatici", "Păsările" lui Hitchcock, pe care le-a comentat in jurnalul său.

"… în acest timp a scris…"

- După plecarea de la Prundu Bârgăului, la Bucureşti, cariera didactică fiind terminată pentru

246


amândoi, cum a decurs viaţa şi care au fost etapele următoare de creaţie ale scriitorului? - După un an de la întoarcerea din Transilvania Radu a fost angajat la Statistică şi apoi zilier la Institutul Hortiviticol Băneasa, în acest timp a scris o primă variantă a lui "Ce se vede" şi a completat "Alte scrieri" din "Sinuciderea din Gradina Botanică".

63. Radu Petrescu scriind

64. Radu Petrescu în Pitar Moş

247


"Nu ai fost nici măcar închis politic (remarca lui Gafiţa)"

– Radu Petrescu nu s-a lăsat niciodată cuprins de taifunul literar proletcultist. Care să fie explicaţia? Refuzul unui compromis?

– Da, a refuzat compromisul, a încercat să publice în 1965 când s-a dus cu romanul abea terminat "Matei Iliescu" la "Editura pentru Literatură". Inainte ca Mihai Gafiţa să-i spună motivul pentru care nu-l poate publica –

65. Romanul „Matei Iliescu” premiul de debut al USR

„Nu ai fost nici măcar închis politic" (remarca lui Gafiţa) - Radu îşi retrăsese deja romanul.

Abea după întâlnirea cu Miron Radu Paraschivescu cel care întra-devăr s-a luptat pentru apariţia romanului "Matei Iliescu", după aproape 3 ani, cât a stat la editură, a apărut în 1970.

"Ocheanul Intors"

- Oare titlul Ocheanului întors nu reprezintă, în mod enigmatic, adevăratul mesaj al operei lui Radu Petrescu? El trece infernul înconjurător printr-

248


un filtru optic, înregistrează emblematicul, miniaturalul, evitând să între în detaliile unor acţiuni care l-ar fi compromis, sau iar fi adus chiar şi posibile necazuri. Cred că a intuit, prin acest ingenios procedeu, traseul cel mai sigur al eternităţii operei sale. Ce părere aveţi?

– Titlul acesta "Ocheanul Intors" Radu l-a folosit şi pentru unele însemnări mai vechi. Când a publicat "Sinuciderea" a schimbat atunci numele "Ţarinei" în "Pamina"

„… s-ar fi bucurat mult în decembrie 1989.”

– Ce credea Radu Petrescu despre regimul de atunci şi care ar fi fost simpatia sa politică, după 89, dacă şi-ar fi manifestat-o?

– Ce credea Radu Petrescu despre regimul de atunci apare în jurnalul "Prizonier al provizoratului" din 1957 - 1970, ultimul volum publicat. Am regretat că Radu nu a trăit momentul revoluţiei, s-ar fi bucurat mult în decembrie 1989.

66. „Prizonier al provizoratului”, ultimul jurnal publicat al lui Radu Petrescu

249


„Mulţi tineri l-au căutat pe Radu Petrescu.”

– Radu Petrescu a avut foarte bune relaţii cu mulţi scriitori, pictori şi alţi oameni de cultură, între care mulţi din Transilvania. Care au fost legăturile sale mai importante şi care, dintre ei, au trecut prin Pitar Moş?

– Mulţi tineri l-au căutat pe Radu Petrescu. Poetul Emil Brumaru, din Dolhasca şi apoi din Iaşi, îi scria aproape zilnic, semnând "Ingerul". Epistolele lui, mai ales acelea pentru interviul apărut în revista "Echinox" de la Cluj, erau pentru Radu o mare încântare ca şi acelea ale lui Şerban Foarţă şi Livius Ciocârlie din Timişoara. Dan Culcer şi Mihai Sin de la Târgu Mureş ale căror caăţi Radu le citise şi apreciase îl căutau în Pitar Moş, primul folosind termenul "Şcoala de la Târgovişte" aşa cum a rămas până acum în istoria literaturii române. Livius Ciocârlie ca şi Adriana Babeti au scris şi au vorbit în nenumărate rânduri despre opera lui Radu. Lista scriitorilor este foarte lungă.

Tinerii care nu l-au cunoscut (afară de Gheorghe Crăciun şi Mircea Nedelciu) printre care Ion Bogdan Lefter şi Mircea Benţea, Ion Simuţ, tinerii Opzecişti au fost cel mai mult preocupaţi de opera sa literară, l-au publicat, postum, au scris despre el, s-au revendicat de la el. "Nu toate manuscrisele lui Radu Petrescu au

putut fi publicate”

– În 2007 se împlinesc 80 de ani de la naştere şi 25 de la trecerea sa în eternitate. Care este acum situaţia cu manuscrisele lui Radu Petrescu? Ce anume ar mai fi de publicat şi reeditat?

250


– Nu toate manuscrisele lui Radu Petrescu au putut fi publicate, urmeaza partea din "Jurnalul" său manuscris, "Scrisorile". Aş vrea să fie retipărite volumele "Părul Berenicei", "Meteorologia Lecturii", "Didactica Nova."

251


67. Colţul manuscriselor din Pitar Moş

Mulţumesc Doamnei Adela Petrescu pentru amabilitatea şi străduinţa de a-mi răspunde la întrebări, dorindu-i şi pe această cale, multă sănătate şi felicitări pentre frumoasa vârstă, împlinită în 22 ianuarie 2007.

Nu pot să nu-mi exprim părerea de rău că Radu Petrescu, unul dintre cei mai mari scriitori ai perioadei postbelice, a fost lăsat, în ultima vreme, într-un relativ con de umbră, mai ales de către revistele literare centrale. În 30 ianuarie 2007 sau împlinit 25 de ani de la trecerea sa în eternitate, iar în 31 august se vor împlini 80 de ani de la naşterea scriitorului, suficiente motive pentru a se fi declarat „Anul Radu Petrescu”. Sper ca în această primăvară, sau poate şi în august, anul acesta, să se organizeze, la Bistriţa, un mic simpozion „Radu Petrescu”, cu deplasări la Dipşa, Petriş, Prundu Bârgăului, la care, printre invitaţii de onoare, ar trebui să fie, în primul rând, Doamna Adela Petrescu.

252


Ianuarie 2007, Interviu realizat de Niculae Vrăsmaş, în Mişcarea Literară, An VI, Nr. 1 (21),

2007, Bistriţa.

253

8. CORESPONDENŢE TRANSILVANE

„…Sunt lângă Călimani, într'un sat la care nu

se poate ajunge nici cu maşina, nici cu trenul,

cândva locuit de saşi, acum de colonişti, iar casa

mea e de bârne, cu tavan de grinzi şi un pat înalt

până la tavan. Ferestrele dau spre spaţii largi cu un

verde atât de violent, încât apa din paharul ţinut in

dreptul lor se umple de mătăsuri. Zăpada vine

până aproape în sat, împreună cu urşii, cu mistreţii

şi cu lupii, iar vântul bate din toate părţile. Azi-

noapte vântul a deschis un geam slab închis şi

n'am băgat de seamă decât de dimineaţă - atât de

greu dorm în această Transilvanie extremă. ”


256

ÎN PERIPLUL SĂU nord est transilvan Radu Petrescu îşi crease, în spaţiul său de timp extraşcolar, o întreagă altă lume dedicată contemplării locurilor şi cunoaşterii oamenilor, dar mai ales preţioaselor sale lecturi şi scrisului. Pe lângă notările sale zilnice, Radu Petrescu a purtat o intensă corespondenţă, atât cu soţia lui Adela şi cu familia, cât mai ales cu prietenii rămaşi la Bucureşti, ale căror scrisori îi deschideau o imensă fereastră, prin care pătrundea ozonul său spiritual care-l însănătoşea, dublându-i vigurozitatea.

Voi reda unele fragmente din scrisorile trimise de Radu Petrescu, în timpul voluntarului său exil transilvan, bunului său prieten, Petru Creţia, în care descrie noile sale tărâme ale vieţii şi obsedantele lui preucupări literare, comparativ cu notările din Ocheanul întors. Multe dintre pasajele acestor epistole constituie o adevărată addenda la jurnalele sale de la Prundu Bârgăului şi Pietriş. Scrisorile trimise lui Petru Creţia sunt dubluri aflate în arhiva doamnei Adela Petrescu, soţia scriitorului, care au fost publicate în volumul Corespondenţă; Sinuciderea din Grădina Botanică, apărut în Editura „Biblioteca Apostrof”, 2000, Cluj - Napoca.


8.1. FRAGMENTE DIN SCRISORILE CĂTRE

PETRU CREŢIA, TRIMISE DE LA PETRIŞ

În periplul său nord est transilvan Radu Petrescu îşi crease, în spaţiul său de timp extraşcolar, o întreagă altă lume dedicată contemplării locurilor şi cunoaşterii oamenilor, dar mai ales preţioaselor sale lecturi şi scrisului. Pe lângă notările sale zilnice, Radu Petrescu a purtat o intensă corespondenţă, atât cu soţia lui Adela şi cu familia, cât mai ales cu prietenii rămaşi la Bucureşti, ale căror scrisori îi deschideau o imensă fereastră, prin care pătrundea ozonul său spiritual care-l însănătoşea, dublându-i vigurozitatea.

Dintre scrisorile trimise de Radu Petrescu, din voluntarul său exil transilvan, voi reda unele fragmente din epistolele adresate bunului său prieten, Petru Creţia, în care descrie noile sale tărâme ale vieţii şi creaţiilor lui literare, comparativ cu notările din Ocheanul întors. Scrisorile trimise lui Petru Creţia provin din arhiva doamnei Adela Petrescu, soţia scriitorului şi au fost publicate în volumul Corespondenţă; Sinuciderea din Grădina Botanică, apărut în Editura „Biblioteca Apostrof”, 2000,Cluj - Napoca.

Abia ajuns la Petriş, în 6 octombrie 1951, Radu Petrescu îşi anunţă şi îşi descrie surghiunul său voluntar trimiţând scrisori celor apropiaţi. Redăm în continuare fragmente dintr-una dintre ele, datată la trei zile după sosirea „…într'un sat la care nu se poate ajunge nici cu maşina, nici cu trenul…”, dar unde „Pădurea însă a avut cinstea să-mi pozeze…”, adresate lui Petru Creţia, o adevărată completare a paginilor jurnalului de la Petriş, din Ocheanul întors.

259


…Sunt lângă Călimani, într'un sat la care nu se poate ajunge nici cu maşina, nici cu trenul, cândva locuit de saşi, acum de colonişti, iar casa mea e de bârne, cu tavan de grinzi şi un pat înalt până la tavan. Ferestrele dau spre spaţii largi cu un verde atât de violent, încât apa din paharul ţinut in dreptul lor se umple de mătăsuri. Zăpada vine până aproape în sat, împreună cu urşii, cu mistreţii şi cu lupii, iar vântul bate din toate părţile. Azi-noapte vântul a deschis un geam slab închis şi n'am băgat de seamă decât de dimineaţă - atât de greu dorm în această Transilvanie extremă. In pod, peste mine, sar găinile şi şoarecii.

In ce priveşte activitatea mea didactică, prietene, a început printr'o plimbare la 14 km., într'o pădure, la cules de jir. Pădurea însă a avut cinstea să-mi pozeze, după cum sper că eu o voi avea-o pe aceea de a primi curând din parte-ţi o scrisoare mai puţin crispată decât cea pe care o ai în mână. Radu”

După răspunsul primit la această scrisoare Radu Petrescu îi scrie din nou, din Petriş, la 3 nov. '51, lui Petru Creţia, cu o vădită plăcere şi bucurie, datorate faptului că trăieşte „…din plin între Idei şi că este cu neputinţă să mă simt aici în străinătăţi.”, că nu se simte izolat în satul de la poalele Călimanilor, ci din contră este apărat: „…Acum mă simt în securitate, prin voi, ca Tiberiu pe care Germanicus îl apăra de pădurile şi ceaţa nordului (şi tu, la rândul tău, eşti un Tiberiu, reprezentat aici de mine)…”

Radu Petrescu este la Petriş un Tiberiu, sortit să bea lapte ca hrană sigură a zilei, care-l invidiază pe un Germanicus gras, aşa cum î-l vedea atunci pe Petru Creţia, dar pe care î-l respecta foarte mult, dând ca dovadă faptul că îl făcea cunoscut elevilor săi. Redăm în continuare unele fragmente

260


din această scrisoare. „… află că trăiesc din plin între Idei şi că este cu neputinţă să mă simt aici în străinătăţi. …( ) …Acum mă simt în securitate, prin voi, ca Tiberiu pe care Germanicus îl apăra de pădurile şi ceaţa nordului (şi tu, la rândul tău, eşti un Tiberiu, reprezentat aici de mine) şi altă ambiţie omenească nu-mi mai găsesc decât pe-aceea de a bea cât mai mult lapte.

Laptele însă, deşi nu lipseşte, nu e singur suficient. Iţi voi înfăţişa, la întoarcere, un RP la fel de slab, mă tem. Te mai întreb odată: cum faci să fii gras? Colecţionează timp de o săptămână numele şi cantitatea mâncărurilor pe care le iei, te rog. Nici nu-ţi închipui câtă nevoie am. …( ) … spune-mi, scumpe Creţia, din ce text au ales ieri elevii clasei a şasea, de-aici, substantivele cu articol hotărât şi nehotărât? Dintr'un text scos din caietul Despre moarte.”

În izolarea lui transilvană Radu Petrescu era obsedat de idolii săi, rămaşi undeva departe la sud de Carpaţi, pe care adesea îi vedea parcă aievea, transpuşi în alte persoane cu care se asemănau. Astfel, după o călătorie dinspre capitală, Radu Petrescu scrie în jurnalul său: „Trebuie să notez că în compartiment, de la Bucureşti până la Bistriţa, a stat pe bancheta de vizavi de noi un om ca de treizeci de ani, perfect dublu al lui Camil Petrescu, aceeaşi statură, aceeaşi nervozitate, aceleaşi ticuri ale mâinilor, acelaşi gen de haină şi pălărie. Se ducea la Prundu Bârgăului cu un geamantan de carton pe dinăuntru lipit cu hârtie înflorată, să-şi vadă fratele. Accidentul că individul avea un ochi de sticlă albastră nu m-a oprit de la fantasticele combinaţii care se pot face asupra acestor atât de frapante asemănări dintre oameni. Dublurile lui Pallady inventariate la Bucureşti cu ea, sau ale lui Călinescu dintre care pe unul l-am văzut tot astăzi,

261


în Bistriţa, la ora 11,30. Şi nu va părea desigur că fabric dacă spun că aşteptând în faţa autogării, cu Schiefferbergul desfrunzit în spate şi cu clădirea galbenă, a sfatului popular, în faţă, peste piaţa pietruită, şeful autogării şi un altul, prin forma specifică a maxilarului inferior, a buzelor, prin desenul arcadei, expresia ochilor, mişcările, genul de sociabilitate şi ticurile facile mi-au amintit cu violenţă pe C. – al cărui tată este din regiunea aceasta. Am studiat cele două personaje o jumătate de oră. … ( ) … Am avut revelaţia clară, precisă, a două trăsături de caracter ale lui C.”

Petru Creţia era un sfătuitor, o adevărată enciclopedie pentru Radu Petrescu, care nota în jurnalul de la Petriş: „Din ce satiră sunt versurile care-mi vin şi pe care îmi place să le însemn aici? A doua? A patra? A, de-aş avea frumosul meu Juvenal cu mine! Să-l întreb neapărat pe C., în prima scrisoare de care voi fi capabil.”

Scrisorile trimise din Petriş îi erau necesare, în primul rând, chiar lui Radu Petrescu, pentru a-şi transmite Ideile, dar şi pentru a afla noutăţi despre profesorul lui, G. Călinescu, sau despre M. Sadoveanu, care locuia vizavi în Pitar Moş, precum şi despre prietenii săi apropiaţi, între care M.H. Simionescu, a căror lipsă o resimţea profund, după cum reiese şi din scrisoarea sa din 2 decembrie 1951 către Petru Creţia. Apostolul de la Petriş reclamă faptul că trec zilele şi nu poate lucra, trădându-şi deja intenţia de a schimba exilul său voit, cu „…un an de închisoare absolută în odaia mea din Pitar Moş, întovărăşit numai de caiete.”

Redăm în continuare un fragment din această scrisoare.

Petriş, 2 decembrie 1951

262


Iubite Creţia,Nu găsesc plăcere comparabilă aceleia de a-ţi scrie. Aici a nins de câteva ori, astăzi e atât de cald încât pot sta în curte fără palton etc.Mor de curiozitate să ştiu dacă ai trecut pe la C, cum ţi s-a părut şi ce s'a întâmplat - dacă s'a întâmplat ceva. Gestul lui, mie, mi se pare de o violenţă foarte pitorească, foarte specifică şi la care nu mă pot gândi fără emoţie. Îmi închipui micile zâmbete ambigui ale înlocuitorilor lui la Facultate, protestele greţoase în numele bunului simţ. Când nu se poate închipui ceva mai lipsit de bun simţ decât bunul nostru simţ! Dar mă uit je m'oubliel! Pe cinstea mea, Creţia, gestul lui C. e frumos. Ţoncu a aflat?In ce mă priveşte, totul ar fi aici aproape bine dacă aş putea să lucrez - aşa cum nu pot. Şi simt că fiecare zi pierdută se pierde grozav, că e un timp care, neîntrebuinţat, o să mi se'ntoarcă'mpotrivă. A trebuit să renunţ şi la Jurnal. Dacă nu chiar la Crăciun, dar o dată pe curând, o să fac nebunia de a părăsi totul pentru un an de închisoare absolută în odaia mea din Pitar Moş, întovărăşit numai de caiete. Fără nebunia asta aş fi pierdut.De la Ţoncu am primit patru pagini despre conferinţa lui C. la Casa Universitară. Ţie cum ţi s'a părut conferinţa? Dar Sadoveanu?Brillat-Savarin îmi ţine de urât în chip delicios, îmi place să refac cu el seri ale mele, acum doi ani, la Fundaţii, cu Adela (care-1 citea).

Al tău, RP

Lui Radu Petrescu nu-i era deloc uşor să-şi realizeze programul său de bază, care era scrisul, pentru că obligaţiile şcolare erau cu mult mai mari, în acea perioadă. În afara orelor de şcoală se mai făceau, obligatoriu, cursuri de alfabetizare. „Ieri

263


până la 6, când m-am dus să predau miliţienilor o lecţie de gramatică la şcoală, am recitit din Madame Bovary…”

Munca obştească îi cerea eforturi suplimentare, deseori epuizante, care se agravau şi prin faptul că suporta frigul, umblând adeseori degerat prin zăpadă sau ud până la piele, prin ploi. Tot la Petriş, Radu Petrescu nota: „Turburătoare scrisoare de la ea. După aceea plouă fără întrerupere şi sens, o culoare gri. Tot timpul la şcoală. Ferestre mari, numai albe, răscolesc dor de viaţă, nelinişti pentru tezaurul de imagini din mine. La 10 noaptea, ud leoarcă, ajung acasă, scriu la Dipşa într-un fel care mă irită profund, apoi, îngheţat şi adormit, mă întind în pat cu o carte căreia-i cer senzaţii de confort ca acelea avute sub veilleuză, lîngă bibliotecă şi Pallady şi peste drum (despărţit de cîte stele însă ?)…”

Oboseala de peste zi i se părea străină intereselor sale, de care nu se putea ocupa. Deşi se alimenta destul de prost, adeseori îmbolnăvindu-se, nu-şi abandona idealul de a scrie zilnic. „I-am scris. Toată ziua a burat. Din cauza diareei, n-am cinat decît cu puţină brînză prăjită şi pîine. Gîn-durile, lăsate un moment în libertate, fără control, se întunecă şi se încurcă.”…( ) …„Ieri am fost tot timpul chinuit de indigestie, nu am putut lucra nimic, abia am reuşit după o trudă de câteva ceasuri să compun două rânduri pentru C. (Petru Creţia, n.n.). Ca să văd nişte oale pe care le-aş cumpăra (am de pe acum două frumoase), trec cu Cristina la vecinul de peste drum.”

Într-o scrisoare din 26 februarie 1952, trimisă din Petriş lui Petru Creţia, este vădit îngrijorat de întârzierea răspunsurilor la epistolele sale şi mai ales a veştilor pe care le aştepta. Radu Petrescu se substituie nefericitului său erou al

264


Sinuciderii din Grădina Botanică, dar se hrăneşte totuşi spiritual, cu superbe imagini din Petriş, aidoma celor „…din patria lui Van Gogh, a lui Bruegel…”, sau colectând „vase ţărăneşti” şi urmărind „câteva icoane”, deşi ar fi vrut „…aş cumpăra un costum săsesc de mireasă, dintre acelea atât de ample şi colorate…” Dar îl împiedică, după cum însuşi mărturiseşte, lipsa de bani: „…ce am luat până acum e pe datorie, până la 5-6 aprilie trăiesc din 10 lei, toată avere mea”, fapt care îl obligă „În fiecare zi” să traducă „…scrâşnind, câte un capitol din Jugurtha…”, şi să-şi scrie jurnalul încercând o „naraţiune la persoana întâi în vederea lui Matei Iliescu , ce trebuie să fie o minune, o bijuterie scumpă, scrisă la rece şi cu ochi pe jumătate închişi (aciditate). Deocamdată însă... lucrurile ies destul de confuz şi de bâlbâit.” Radu Petrescu invidiază „din suflet (suflet!) casa lui Flaubert şi viaţa lui scutită de orice altceva în afară de voluptăţile scrisului, dacă voluptăţi sunt cu adevărat, şi probabil că sunt.” Definiţia lui Radu Petrescu despre suflet o găsim notată în jurnalul de la Petriş astfel: „Sufletul meu este hârtia aceasta, pulsaţiile lui aici se simt, dacă se simt, în rest e doar o presupunere.” Se consolează însă cu viitoare pagini scrise şi trimise de Creţia, pe care îl roagă: „Imbrăţişază-1 pe Ţoncu din partea mea aminteşte-mă lumii şi tu însuţi nu mă uita.” Referitor la Sinucidere.., Radu Petrescu nota în jurnalul de la Petriş: „Dacă nu trăiam iarna de aici, din Petriş, poate că nu îmi venea ideea de al împinge pe naratorul din Sinuciderea din Grădina Botanică într-un război şi după aceea în solitudinea îngheţată.” Despre notările sale de acolo considera: „Zic acestui caiet roman în chip convenţional, nu este un roman, niciodată n-am să scriu aşa ceva. Sinuciderea din Grădina

265


Botanică, făcută în concediul de la Bucureşti în iarnă şi dăruită lui P.C. (Petru Creţia, nn), anunţă actualul Ce se vede.”

Despre cartea dăruită lui Petru Creţia nu găseşte nicio referire la aceasta, în următoarele scrisori, fapt care îl pune pe gânduri: „Plic de la C. „Arăm acelaşi cîmp, luptăm aceeaşi luptă", însă de ce nu pomeneşte nimic de cartea dăruită ? Să fie atît de slabă încît acest prieten politicos se teme de o politeţe ? Şi dacă nu, cum să mă împac altfel decît spunîndu-mi că tăcerea lui e de mii de ori mai utilă ? ”

În legătură cu icoanele pe care, de obicei le cumpăra, Radu Petrescu notează: „Icoana de astăzi, pe care mi-e ruşine că am dat doar douăzeci de lei, are ceva persan. Un singur personaj, în vestminte arhiereşti, cu mitră aureolată, ţine cu o mînă la piept o carte groasă, iar cu cealaltă dă binecuvîntarea. Mîna aceasta cu doua degete în sus, albă, de o minunată, rapidă şi spirituală stilizare, iese dintr-o mînecă albastră cu alb şi dintr-o manşetă verde în culori groase, consistente, elegante şi vii. Totul în fond galben-muştar şi albastru, în care se ridică doi trandafiri.”

Primăvara transilvană petrecută la Petriş, îi readuce lui Radu Petrescu sentimente noi, pe care ar dori să le împărtăşească împreună cu prietenul Creţia, dar în planul său principal rămân foile „…din cele patru mici romane …” inedite, dar şi incomoditatea pe care o consideră prin faptul de a fi „…atât de departe de biblioteci, de pictură şi de singurii oameni inteligenţi pe care-i pot consulta!” Dorul de Bucureşti al lui Radu Petrescu zace latent fără a se manifesta, dar e destulă o mică licărire, cum ar fi vederea într-un ziar a sălii Atheneului, care să-i reaprindă dorinţa ascunsă. Scrisoarea care urmează este semnificativă, în acest sens.

266


Petriş, 25 martie 1952

M'am încurcat, scumpe Creţia, în lucru şi astfel nu ţi-am mai scris. Poate că m'ai scuzat. Aici a venit primăvara, casa mea se clatină de torente şi deasupra cerul cel mai fin din lume dă lungi semnale de glorie. Sincer, aş vrea să fii aici pentru anotimp, dar şi pentru lectura unor foi din care doar gustul şi experienţa ta infailibilă m'ar putea descurca. Foile sunt dintr'unul din cele patru mici romane de care ţî-am vorbit. Cred că, în ciuda mul-tor stridenţe şi stângăcii, şi-a lipsei de muzică, e ceva care mişcă bine şi oarecum inedit, bucurie a artistului, şi despre care aş vrea să te consult. M'am gândit să-ţi trimet copii, dar ideea nu-mi mai pare serioasă. Ce incomoditate, să fiu atât de departe de biblioteci, de pictură şi de singurii oameni inteligenţi pe care-i pot consulta!Inchipuie-ţi că astăzi am văzut într'un ziar o fotografie din sala Atheneului şi că am oftat.Tu ce mai faci? Dă, rogu-te, semne de viaţă şi aminteşte-mă celor care au atât geniu cât trebuie pentru a se gândi rezonabil la mine. Te încredinţez de toată dragostea, Radu

Redăm în continuare o ultimă scrisoare trimisă din Petriş, lui Petru Creţia.

Petriş, 20 mai 1952

Iubite Creţia,Am primit acum trei zile plicul tău, la apus, când peste nori roşii, foarte groşi, în fond de platini pâlpâitoare, ieşiseră primele stele şi broaştele, corbi de apă, îşi începuseră grosul orăcăit. Te asigur că niciodată rândurile tale n'au fost citite în

267


mai propice condiţiuni, şi dacă vin rar înţeleg că acesta-i genul tău epistolar. – Deşi vorbeşti mereu despre moarte, ţi-e frică de ea mai puţin decât mine, care nu ştiu cum să mai fac să îmbălsămez secunda cu cerneală şi cu hârtie, pentru a o face să dureze - oricum. Este bine totuşi că, atât de îndepărtaţi, ne mai auzim.Navigaţiei tale eu nu-i pot răspunde acum decât cu nişte icoane pe sticlă şi cu foi lipsite de importanţă. Inchipuie-ţi că am reluat Didactica, fără proastă filosofie de astă data, povestind simplu întâmplări din copilărie şi adolescenţă. Cred că la întâlnirea noastră o să ţi-o pot oferi, imaginată în trei volume, şi că vei găsi în ea, din loc în ioc, propoziţii pentru palatul tău delicat - din hrănirea viitoare a căruia îmi fac, nou Vatel, un ideal.Te strâng în braţe şi-ţi promit în preajma plecării mele (apropiate) din Petriş, veşti noi şi mai consistente.

Radu

268


8.2. FRAGMENTE DIN SCRISORILE LUI RADU PETRESCU TRIMISE, DE LA PRUNDU

BÂRGĂULUI, LUI PETRU CREŢIA

Radu Petrescu a continuat să-i scrie şi de la Prundu Bârgăului, prietenului său Petru Creţia, care copilărise într-o casă de lângă podul de la Suseni, iar tatăl său provenea din aceste locuri. Probabil că aici profesorul Petrescu a fost mult mai ocupat cu treburile şcolii, comparativ cu Petrişul, pentru că îi scrie lui Petru Creţia abia în 8 februarie 1953. Redăm un fragment din această scrisoare trimisă din Prund, despre care spune „…că aici am nimerit într'un loc care-ţi este intim, în munţi din care la rândul meu voi coborî spre tine.”

Prundu Bârgăului, 8 februarie 1953

Scumpe Creţia,Am primit scrisoarea ta cu o plăcere de nedescris, ce plăcere, într5adevăr, să verific că totul în lumea măcar pentru mine, este armonic şi, vorba lui Călinescu sună frumos, de pildă că totul este în regulă şi că aici am nimerit într'un loc care-ţi este intim, în munţi din care la rândul meu voi coborî spre tine. Lucrul acesta, peste cinci luni, până atunci te rog citeşte din nou capitolele din cartea a IV a lui Pantagruel, …( )…Deocamdată sunt ce-am fost totdeauna, un gladiator ce visează purpura imperială, un sclav care îşi pregăteşte fuga, un amiral care aşteaptă valurile să-i restituie flota şi steagurile; dar mai ales aceasta: dornic de veştile tale frumoase.

R.P.

269


Într-o următoare scrisoare pe care a trimis-o lui Petru Creţia de la Prundu Bârgăului, la 1 iunie 1953, Radu Petrescu se referă la manuscrisul de la Didactica nova, pentru care face unele corecturi, iar într-o alta, datată 9 iunie 1953, scrie despre compunerile elevilor săi, având o amarnică referire la lipsa unor „…zeci de mii de biblioteci esenţiale, a căror nefrecventare să fie sancţionată cu amenzi exorbitante. Cum se citeşte azi Istoria Partidului să se citească şi Homer, Balzac, în traduceri bune.”

În scrisoarea din 29 oct. '53, este preocupat de „…ce înţelege Goethe prin homerid, un artist homerid,…” întrebându-l despre asta pe Creţia, căruia îi mai transmite faptul că „Aş vrea să închei anul acesta cu cele câteva rânduri despre Homer, care ştii că mă urmăresc demult şi în chip legitim, cu toate că eforturile tale n'au izbutit să mă facă să'nvăţ greceşte.”

În scrisoarea trimisă lui Petru Creţia de la Prund, la 1 decembrie '53, Radu Petrescu îi scrie: „In ce priveşte pe Goethe, mă încurcă puţin, de ce să zic nu dacă mă întrebi, dar nu-i nenorocire - în ultimul timp acest scriitor, care a reuşit în prea multe genuri, mi-a devenit suspect.…( )…Protestez însă cu energie la Restul e veleitate şi vis din încheierea ta şi te anunţ că în vis (căci şi visul e material, reciteşte-1 pe Lucreţiu, poet divin) în vis e singura noastră materialitate specifică şi realitate prin care ţinem piept infinitului agresiv şi pestilenţial. Socotesc chiar veleitatea un mod uman şi văd în ea un soi de eroism, chiar dacă stupid.”

La numai 7 zile după această scrisoare, Radu Petrescu îi trimite lui Petru Creţia manuscrisele compunerilor unor elevi de la şcoala din Prundu Bârgăului. Redăm în continuare un fragment din această scrisoare.

270


Prund, 8 decembrie '53

Iubite Creţia,Adaugă colecţiei tale, te rog, şi cele două foi alăturate în plicul acesta, care te vor bucura şi te vor întări în bunele sentimente pe care de atâta timp şi cu atâta abnegaţie le nutreşti pentru mine. Autorii sunt colegi cu Mariana Persecă, Măria Hăngan şi ceilalţi pe care-i cunoşti; Andrei Hăngan scrie într'o ortografie şi punctuaţie de recent analfabet; în ce-o priveşte pe Valeria Moldovan, până de curând cunoştea un singur timp: mai-mult-ca-perfectul. Ce vor fi mai departe aceşti copii? In prezent li-1 explic pe Eminescu şi le citesc din Proust, Baudelaire al cărui Hymne a la Beaute le-a plăcut enorm.Que tu viennes du ciel ou de l'enfer, qu'importe,0 Beaute! monstre enorme, effrayant, ingenuu!

Al tău, Radu Petrescu

Într-o scrisoare trimisă de la Prund în 5 februarie '54, Radu Petrescu îi scrie lui Petru Creţia, printre altele:

„…Nu-ţi poţi închipui ce bine se simte un om ca mine când primeşte semne de amiciţie din partea unora ca tine, el vede în aceste semne un simptom de viaţă nesperat în pustiul congelat şi puterile i se îndoiesc. Ce părere ai despre moartea imaginată de Dante lui Ulise? Nu-i aşa că seamănă cu ceva din Poe - Călătorie spre Sud etc? Discursul pe care-1 ţine marinarilor în faţa Atlanticului m'a transfigurat.

Cu dragoste, Radu Petrescu

271


P.S. La Ţoncu e cartea lui Costache, Lucrurile care ne leagă, nu ştiu dacă o cunoşti.

În 7 martie 1954 Radu Petrescu, aflat în ultima lui primăvară petrecută la Prund, îi descrie prietenului său Creţia cum arată natura, dar şi „… impresia că totul se schilodeşte şi se urâţeşte în jur şi alunecă vertiginos într'o foarte greşită, tragică direcţie…” Redăm un fragment din scrisoare.

„Iubite prietene,…Baba mea e încărcată de nori ce pun pe lucruri umbre materiale. Dorm mult, cu visuri încâlcite pe care aş vrea să le reproduc şi nu pot. Fără să fie frig, nu e cald. Ieri-alal-tăieri am văzut totuşi câteva muşte zburând. Cu impresia că totul se schilodeşte şi se urâţeşte în jur şi alunecă ver-tiginos într'o foarte greşită, tragică direcţie, asist la venirea primăverii de-acum - astăzi - şi nu e decât efectul paharului de vermuth băut la masă. Băutura face asupra mea efectul dezagreabil pe care nu-1 pot compara decât senzaţiei pe care o am după anume conversaţii. Se combate prin ieşire la aer şi exerciţiu fizic, aşa cum fac la ora 5,30, când tai lemne cu joagărul şi apoi le sparg cu toporul. Perspective întinse văzute printre sălciile desfrunzite care ne despart de vilele regimentului, spre dealurile Bistricioarei. Violet foarte roşcat şi brunuri, sub platina uşor vişinie pe-alocuri a cerului. Glasuri de copii, iar pe fereastra deschisă a vilei celei mai apropiate atârnă un jerseu roşu cu dungi albe şi albastre, la al doilea etaj, sub ardeziile acoperişului roz, mirobolant roz.

Al tău, Radu Petrescu”

272


În scrisoarea trimisă de la Prund lui Petru Creţia, din 21 aprilie 1954, Radu Petrescu este destul de „încurcat”, aflându-se într-un univers oarecum „ceţos, inform”. Redăm un fragment din scrisoare. „…sunt încurcat a nu şti cum să-ţi răspund pentru că despre mine eu însumi nu mai ştiu nimic de la un timp. Am conţinutul universului care, acum, şi aici e foarte ceţos, inform în cea mai mare parte, chiar şi frumoasele femei, cu nobleţea lor arhaică, au un ce de şoareci trişti. Tresar doar citind impresiile unui actor străin despre „autodidactul I. Andreescu", despre „Şt. Luchian, un pictor curajos şi foarte talentat", ca şi consideraţiile vreunui student de la facultatea de ziaristică despre limba din Bietul Ioanide. Tresar ca cel care s'ar rătăci, noaptea, într'o privată şi ar călca în ceea ce nu trebuie.”

Într-o ultimă scrisoare trimisă din Prund lui Petru Creţia, la 2 mai 1954, autorul Didacticei abuzează de răbdarea sa şi apelează la unele sfaturi, din partea „arbitrului”, anunţându-i şi faptul că se gândeşte la unele adaosuri pentru Homerul său: Duce sau nu duce Venus cerească la o slăbire a paginei epice prin pitoresc?, despre care ţine mult să-i cunoască părerea .

273

9. CORESPONDENŢE INEDITE

…Putem cunoaşte şi determina factorii ce

influenţează într-un chip sau altul o individualitate?

Poate, atunci când avem a face cu individualităţi

mediocre, uniforme… Acestora le putem inculca un

anume fel de a gândi, de a se purta. Fratele

dumitale însă aparţine, cred, unui alt soi de fiinţe.

…( )…Indiferent de vocaţia lui (pe care şi-o va

descoperi-o mai târziu), îndiferent de ocupaţia

căruia i se va dedica, domnule Vrăsmaş, dacă va

citi Balzag, de exemplu, şi va asculta la radio

muzică de Bach, va fi omul ce doreşti dumneata să

fie. Nu mă îndoiesc că aşa va şi fi. Are în dumneata

un excelent exemplu.

Radu Petrescu

(Fragment din scrisoarea adresată la 12 Mai 1953 lui Teo Vrăsmaş, fratele autorului)

RADU PETRESCU face parte dintre scriitorii care au întreţinut cea mai bogată şi ordonată corespondenţă. Fac această afirmaţie judecând după un catalog, în care au fost înregistrate scrisorile sale, pe care l-am văzut la Doamna Adela Petrescu, în Pitar Moş. Au fost făcute, cu o perseverenţă desăvârşită, copii după scrisorile trimise şi au fost păstrate, cu multă rigurozitate, cele primite, după cum am constatat atunci când am obţinut, de la soţia scriitorului, copii xerografiate, ale propriilor mele scrisori, ale fratelui meu Teo, dar şi ale lui Radu Petrescu, adresate acestuia, sau bibliotecarei Lucia Giuglea de la Bistriţa, precum şi copia unei scrisori trimise din Petriş, la 3 martie 1952 lui Mircea Horia Simionescu. Din păcate, ultima scrisoare menţionată are unele ştersături cauzate de vechimea ei.

Voi aduce, pe parcurs, unele precizări şi detalii suplimentare, privind conţinutul acestor

scrisori, precum şi ale altora, inedite, primite de la doamna Adela Petrescu, la care mă voi referi.

9.1. SCRISOARE TRIMISĂ DIN PETRIŞ LUI MIRCEA HORIA SIMIONESCU

DE CĂTRE RADU PETRESCU

Petris, 3 martie 1952 Dragă Ţoncule, În scurtul concediu pe care l-am avut, amintindu-mi de ce spuneai odată la Târgovişte despre hârtiile noastre vechi, am căutat printre ale mele şi am scos un mic caiet, care mi-a plăcut întrucâtva, pe care l-am transcris corectând pe alocuri şi pe care i l-am dat lui Creţia, deşi intenţionasem să ţi-l rezerv - dar nu ne-am putut întâlni. În afară de aceasta însă, mai sunt două, Calul verde (1045) şi Nenorocirile Elizei , dintre care pe cel dintâi îl cunoşti după nume, şi pe care după ce le voi transcrie în toamnă, la Bucureşti, îmi vei face plăcerea de a le primi. - Aici unde sunt fac tot ce pot ca să mi se pară împrejurimile (şi împrejurările) cât mai rezonabile şi folositoare: neputând lucra încă ceva serios, din pricina frigului şi a lipsei de confort (locuiesc împreună cu gazdele), traduc Războiul Jugurtin al lui Salustiu,-din care în 1946, cred, parafrazasem în hexametri, şi am încheiat astăzi capitolul XXXII, îmi scriu jurnalul cu regularitate dar încă fără transparenţa din 1951 (când am lucrat cele mai bune pagini ale lui) şi încerc o mică naraţiune pe care doresc să o termin până la sfârşitul verii. Programul meu se compune astfel, dimineaţa, din cinci ore de curs la şcoală, şi după -masa, până la 10, 11 noaptea, din completarea celor trei caiete de care ţi-am vorbit. Rareori ridic capul din hârtie şi

atunci dealurile şi munţii peste care stau suluri sclipitoare de gaze în roşu, verde, indigo (....) arhitecturi de cel mai mare preţ. (....) să ne întâlnim la vară aici, printre oameni frumoşi (....) două ori am văzut eu, o data când mergeam singur, pe şoseaua spre Doiceşti, şi altădată într-un sat de lângă Titu. Unde sunt vremurile acelea ? Sunt departe de melancolii stupide, prietene, ştiu preţul lumii: încerc însă regretul prea puţin de poet. Noi nu ne iubim trecutul, ne iubim imaginile despre el şi uneori, cum se întâmplă astazi cu mine, cădem într-un fel de iluzie optică, asta e tot. Iată ştirile mele, dragă prietene şi te îmbrăţişez cu afecţiune pe tine şi pe ai tăi, aşteptând rânduri din parte-ţi şi o revedere fericită,

Radu

9.2. SCRISOAREA DIN ARMATĂ, A FRATELUI MEU TEO VRĂSMAŞ, CĂTRE

RADU PETRESCU, PROFESOR LA PRUND.

Buzău, 30.IV.53Domnule Petrescu,Viaţa cu peregrinările ei bate la porţile

tuturor oamenilor într-un fel sau într-altul, cu ciocănituri scurte sau lungi, cu nădejdi sau desnădejdi, cu năzuinţi spre ţeluri dornice necunoscute, sau cu visuri cari pot culmina cu omul odată, sau se pot tot aşa de bine spulbera în acelaşi neant care le-a zămislit.

Socotindu-mă şi eu printre puţinii oameni care văd cu ochi puţin obişnuiţi lumea obişnuită, până în cele mai adânci cute şi vitralii de suflet; deşi fluctual fluctual uneori în gânduri, totuşi stabil în păreri, mă consider uitându-mă înapoi pe drumul parcurs în viaţă şi trecând prin atâtea răscruci, un agnostic, adept al lui Sokrates, care spunea: „Ştiu, că nu ştiu nimic”.Domnule Petrescu, vedeţi eu am faţă de D-stră o părere bine conturată ca imagine a unei apropieri prieteneşti.

Vă rog să mă consideraţi unul şi acelaş cu elevul pe care îl aveţi în cl VII şi pe care după câte ştiu îl simpatizaţi. Spun aceasta pentrucă deşi am avut ocazia şi eu să fac parte dintr-un corp didactic, ca învăţător într-un sat înapoiat şi părăsit (Valea Tureacului, n.n.), consider că mi-ar putea fi încă bine aplicate cuvintele lui Petru cel Mare: „Eu sunt în rândurile elevilor şi-mi caut învăţătorii”. Să

nu credeţi acum că vreau să mă asemui cu Petru cel Mare.

În acest sens privind lucrurile aş avea multe chestiuni intime de discutat cu D-stră, bine-nţeles dacă acceptaţi, căci mi se pare că amândoi suferim de aceeaşi boală fără leac: literatura.

Dar fiindcă timpul în momentul de faţă mi-e duşman şi cred că nici D-stră nu vă permite în aşa mare măsură, deocamdată v-aş ruga altceva, lucru pe care D-stră puteţi să-l faceţi. E vorba de fratele meu Niculiţă, elevul D-stră. Sunt fratele lui mai mare cu 8 ani şi singurul care i-am putut imprima de mic ceea ce simţeam eu că trebuie să-mi imprime alţii mie, lucru de care n-am avut parte. D-stră sunteţi acela însă care puteţi forma din el omul de care are nevoie societatea. Sunt ferm convins de acest lucru. Prea puţin am avut prilejul să vorbesc cu D-stră, de-abia am reuşit să vă cunosc, ştiţi în ce situaţie. Dar omul se cunoaşte din primele cuvinte cât plăteşte.

Dacă pe mine soarta m-a făcut s-o apuc pe mai multe drumuri, neajungând nici pe unul până la capăt, D-le Petrescu, credeţi-mă, nu acelaş lucru vreau să se întâmple şi cu fratele meu. Nu-i ştiu încă pe deplin posibilităţile şi înclinaţiile dar fiind că e încă în vârsta pubertăţii, şi de aceea apelez la bunătatea D-stră cu pregătirea pe care o aveţi intelectualiceste, ca om care simte şi cunoaşte sufletele elevilor săi şi aspiraţiile, ca un om de care după cât vă cunosc mă simt şi eu ataşat de D-stră; pentrucă oamenii pot deveni prieteni nu numai cunoscându-se îndeaproape, ci şi nutrind aceleaşi idei, aceleaşi visuri, aceleaşi năzuinţi.

Cine ştie, cum ne vom întâlni şi în ce împrejurare peste vre-o câţiva ani, D-le Petrescu.

Vremurile pe care le trăim, aduc din zi în zi noi surprize în făgaşul vieţii pe care oamenii tind să şi-o facă din ce în ce mai bună.Deocamdată viaţa mea intelectuală e stagnată complet, tocmai în momentul când ar trebui să fie mai avidă de nou şi necunoscut. Dar dacă aşa sunt legile omeneşti, trebuie să ne supunem.

Domnule Petrescu, ca să nu deviez mai mult de la subiect, v-aş ruga ca în puţinul timp cât îi mai sunteţi profesor fratelui meu, să-l pregătiţi corespunzător capacităţii şi înclinaţiilor, din punct de vedere a materiei ce i-o predaţi, cât şi în ceea ce priveşte cultura generală, pentru că ştiu că aveţi bogate cunoştinţe de etică şi pedagogie.

Fratele meu e un băiat care vă iubeşte foarte mult. Mi-a povestit mult şi aproape tot timpul cât am fost acasă, numai şi numai de D-stră. Vă rog să credeţi că în el trăiesc eu şi în mine trăieşte el. Ţin la el mai mult chiar la părinţi. Eu n-am avut parte de toate câte se bucură el, eu am suferit mult, mult de tot, încât dacă a-ţi cunoaşte viaţa mea a-ţi asculta-o ca pe un roman, cred că o să o cunoaşteţi cândva.

Aşa sunt oamenii constituiţi, unii să sufere mult de tot, alţii să trăiască în bunuri şi duium. Încă nu m-a putut convinge pe nici o cale maxima că oamenii îşi creează soarta cu propriile lor mâini.

Fiindcă hârtia s-a înţeles cu timpul, Vă rog să mă scuzaţi că scriu cu creionul şi pe fugă şi închei rugându-vă din suflet să-mi îndepliniţi dorinţa urmând să vă fiu recunoscător în curând.

Cu mult respect, Teo Vrăsmaş.

9.3. SCRISOAREA DE LA PRUND A LUI RADU PETRESCU, ADRESATĂ FRATELUI

MEU, TEO VRĂSMAŞ

Prundul Bârgăului, 12 Mai 1953Dragă domnule Vrăsmaş,Scrisoarea dumitale m-a emoţionat şi m-a

pus, în acelaş timp, într-o grozavă încurcătură. M-a emoţionat pentru prietenia pe care dumneata mi-o arăţi şi m-a pus în încurcătură pentrucă în realitate ştiu prea puţină pedagogie spre a justifica încrederea dumitale. Colegii mei de cancelarie ştiu infinit mai multă etică şi pedagogie ca mine. Dealtminteri îmi dai voe să-ţi spun o bănuială a mea? Bănuiesc anume că pedagogia aceasta e o mare naivitate. Putem cunoaşte şi determina factorii ce influenţează într-un chip sau altul o individualitate? Poate, atunci când avem a face cu individualităţi mediocre, uniforme… Acestora le putem inculca un anume fel de a gândi, de a se purta. Fratele dumitale însă aparţine, cred, unui alt soi de fiinţe. Singurul lucru ce-i poate fi util cu adevărat, necesar, e să i se arate cu discreţie care sunt adevăratele texte literare (vorbesc de literatură fiindcă sunt profesor de aşa ceva), să i se indice care este muzica adevărată, pictura adevărată şi aşa mai departe, pentruca spiritul lui să nu rătăcească printre lucruri de mâna a doua sau mai jos. Mai târziu va avea nevoie de un serios mediu intelectual în care să se poată dezvolta armonios – şi nu mă îndoiesc că, avându-te pe dumneata alături, îl va găsi fără greş. Indiferent de vocaţia lui (pe care şi-o va descoperi-o mai târziu), îndiferent de ocupaţia căruia i se va dedica,

domnule Vrăsmaş, dacă va citi Balzag, de exemplu, şi va asculta la radio muzică de Bach, va fi omul ce doreşti dumneata să fie. Nu mă îndoiesc că aşa va şi fi. Are în dumneata un excelent exemplu.

Regret că nu am avut ocazia de a ne cunoaşte înainte de plecarea dumitale. Eu însumi nu voi mai sta mult aici, peste două luni aproximativ mă voi întoarce la Bucureşti – după o lungă şi grea lipsă. Până atunci (şi după aceea, oricând) am să fiu bucuros să primesc dela dumneata rânduri atât de frumoase ca acelea trimise de curând.

R. Petrescu

68. Scrisoarea lui Radu Petrescu

69. Scrisoarea lui Radu Petrescu, verso

9.4. SCRISORI CĂTRE BIBLIOTECARA

LUCIA GIUGLEA DIN BISTRIŢA.

Radu Petrescu a mai corespondat, de la Prundu Bârgăului cu bibliotecara Lucia Giuglea din Bistriţa, care era încântată de compunerile elevilor săi, de aceea îi trimite compunerea Marianei Persecă, arătându-se încântat de copiii de aici, pe care îi consideră urmaşi ai pictorilor de icoane şi ai poeţilor populari. Radu Petrescu era încântat de aceste locuri, comparându-le cu cele în care a trăit Van Gogh şi îşi exprimă părerea că în privitivismul acestor copii zace acelaşi germen al unei arte noi. Redăm în continuare scrisoarea.

Prund, 2 octombrie 53Scumpă tovarăşă Giuglea,Da-mi voie sa-mi amintesc ca te-ai aratat

incantata sa citesti compuneri ale copiilor de aici. Urmasii iconarilor de altadata si ai poetilor anonimi. Ei fac bucuria mea secreta si dau peisajului de aici nu stiu ce sens interior care-l inobileaza. Ai putea trece prin Arles fara sa nu-ti zici cu emotie Aici a trait Van Gogh? Si zic de Van Gogh pentru ca si in copiii acestia e ceva primitiv, sunt parca primitivii unei arte noi cum s'a spus despre pictor.

Cele doua foi alaturate sunt ale Marianei Perseca si le transcriu din caietul ei de anul trecut cand invatau comparatia si o aplicau in teme. N'am putut transcrie tot ce ti-ar fi placut, dar iti extrag :Despre ciocul unei pasari : “ pare o lumina ce are puterea de a vorbi”. Aceleasi pasari : “In sbor par

niste avioane colorate”. Despre un vitel : “Capul lui pare o coama de deal impadurit. Iar la mijlocul dealului se vad doi luceaferi scanteietori.” Servieta unui domn “e ca un pepene rotund” , un cos se rupe “parand o coliba stricata de furtuna” si o fetita fuge spre sat "sprintena ca o randunica” si lasa in urma ei “un nor de praf ce se ridica spre cer ca un balaur fioros” (ce contrast!). In fine, la 6 Martie, anul trecut toti elevii mei din clasa a cincea b. au privit cerul, trebuie sa stii. “Daca privirea era foarte concentrata pe cerul senin, de odata iti parea un cerc fermecat, desfacut cu interiorul spre pamant.” “Numai stelele cazatoare ii schimbau infatisarea”.

Al Dumitale, Radu Petrescu

O a doua scrisoare este trimisă de Radu Petrescu, imediat ce a ajuns la Bucureşti, în iunie anul următor, când se retrăsese definitiv din Transilvania. În graba plecării nu a mai putut recupera lucrări ale elevilor săi din Prund, între care caietul de compuneri al Paraschivei Surcel şi două poezii ale Valeriei Moldovan, precum şi unele desene, pe care le trimisese pentru o expoziţie la Bistriţa. Simţea nevoia produselor elevilor săi în Bucureşti şi în dorinţa sa de a le recupera, oferea ceea ce considera la fel de preţios, un manuscris al lui Călinescu.

Bucuresti, 10 iunie 1954Dragă tovarăşă Giuglea,Mi s-a transmis invitaţia dumitale de a veni

la Bistriţa, dar din motive profesionale mi-a fost cu neputinţă. Te-am căutat cu telefonul, din Prund,

fără să te găsesc; acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi de-aici, ieri. Ieri am rugat însă pe tovarăşa care mi-a răspuns să-şi noteze rugămintea mea, pentru dumneata, de a nu trimite la Prund lucrurile date de mine. Poate că a fost prea târziu şi le-aţi şi trimis? Am mare nevoie de ele, dar aici, în Bucureşti. Dacă este posibil, Întâmplările în dealul Orb, caietul Paraschivei Surcel şi cele doua poezii ale Valeriei Moldovan s-ar putea ambala în nişte cartoane şi expedia cu poşta pe adresa mea, rămânând bunînţeles ca preţul transportului să-l achit eu aici, ori să vi-l expediez prin mandat la Bistriţa. Şi desenele (cu excepţia celor aduse de secretarul Borbola) ar putea fi trimise în acelaşi mod. Ce zici?

Dar ce zici despre compunerile Paraschivei Surcel, de poeziile Valeriei? Ce părere ai de Întâmplări?

Caietul Paraschivei nu l-am trimis pentru expoziţie ci pentru dumneata – ca de altminteri şi pe toate celelalte.Aş fi fericit dacă mi-ai putea spune, nu scrie, dacă ai veni prin Bucureşti şi ne-am întâlni să vorbim despre asta. Până atunci pun în plic un manuscris al lui Călinescu, pe care te rog să-l primeşti.

Al dumitale, Radu Petrescu

9.5. SCRISORI ALE MELE CĂTRE

RADU PETRESCU

Bucureşti, 6 Decembrie 1953Domnule profesor, Mă aflu de mult timp în capitală dar până

acum explorarea ei nu m-a lăsat nicio clipă liber. Sunt la cămin unde (ca în orice şcoală) trebuie să mă ocup mai mult de carte, dar totuşi în timpul liber găsesc imediat ocupaţie, fie că mă duc la cinematograf, la Scala sau la Aro, fie că mă duc în Piaţa Victoriei la muzeul dr. Antipa, unde deşi am fost până acuma de două ori, totuşi nu am putut vizita decât o parte din el, acesta fiind foarte mare. Am mai fost pe urmă la Palat, am văzut şi Athene Palace, am mai fost la nişte expoziţii, una din parcul de cultură şi odihnă I.V.Stalin, iar alta de pe lângă Aro, mai în jos puţin. În general Bucureştiul îmi place foarte mult. Am auzit că muzeul Zambaccian e pe aproape de şcoala noastră şi cred că o să mă duc cândva şi pe acolo. N-am avut până acum ocazia să mă duc la teatru, care mi-ar plăcea foarte mult.

Cu şcoala o duc bine. Avem un program foarte încărcat. Pe lângă materiile de cultură generală mai avem şi materii mai apropiate de meseria noastră de geologi, ca topografia şi desenul tehnic. Aici ne-am împărţit în două secţii, geologie şi hidrogeologie. Eu m-am înscris la secţia geologie. Acum suntem tocmai în preajma tezelor, săptămâna trecută am dat la l. rusă şi la fizică. Săptămâna viitoare vom da la celelalte. Aici nu mai sunt pătrare, sunt doar două semestre. La şcoala

noastră e foarte bine, avem şi aparat de radio, la care ascult în fiecare zi. Acum pot să ascult şi muzică simfonică. Este în stradă un difuzor la care se cântă în fiecare seară. În dormitor stau la etajul III, lângă geam, astfel mă culc şi mă scol auzind muzică. Acum tocmai citesc Verişoara Bette a lui Balzac. Azi după masă mă duc la biblioteca centrală să mai caut şi alte cărţi ca să citesc. E rău că nu facem nicio altă limbă străină în afară de rusă. Aş vrea să învăţ singur franceza, dar nu am nicio carte la mine. Acum e ora 3,30 dimineaţa, sunt tocmai de planton. În labirintul acesta uriaş toată lumea doarme. Eu stau singur la uşa principală. E ziua de Sf. Nicolae şi mă gândesc acasă, la Bârgăul iubit.

Tramvaiele nu se mai aud, e linişte, iar afară Bucureştiul doarme, mort în ceaţă.

Vă urez succes şi spor la toate.Ald-stră elev, N. Vrăsmaşu

Bucureşti, 6.03.954Domnule profesor, Am ajuns cu bine la Bucureşti, dar deşi

credeam că am întârziat am ajuns totuşi mai repede cu vreo trei zile, căci şcoala noastră s-a amânat până pe ziua de 22.02.954.

La Bucureşti au fost vremuri cum n-am mai întâlnit în viaţa mea. Viscolul puternic a înfundat toate străzile oraşului ca pe nişte cutii, oprind circulaţia. Am văzut multe maşini înmormântate în zăpadă, de unde nici acum, după ce timpul s-a mai muiat, nu le-a scos nimeni.

Marile străzi bucureştene au devenit doar poteci strâmte, pe unde circulă, îngrămădite, vehiculele printre pietoni. Acum viscolul a încetat complet, iar zăpada începe să transpire, lunecând în canal.

Din şcoală nu ne-a dat voie să ieşim în oraş, din cauza timpului favorabil accidentelor.Totuşi am vizitat, din nou, muzeul de istorie naturală Grigore Antipa din Piaţa Victoriei.

Când am văzut acele minuuate şi interesante animale, acele minuni ale naturii, s-a cristalizat şi mai mult în sufletul meu, dorinţa nemărginită de a vizita minunatele ţări, care ascund cele mai mari frumuseţi ale pământului.

Am vizitat şi Muzeul Zambaccian, un muzeu bogat numai în pictură românească, Grigorescu, Andreiescu, dar alte picturi, din epoca Renaşterii, din cultura altor popoare n-am văzut, nu există nici una.Am cutreierat întreg cartierul Floreasca, unde am văzut şi casa lui George Călinescu, pe care am recunoscut-o repede după icoanele pe sticlă, din peretele acelei căsuţe modeste.

Am văzut filmul austriac „Fiica Regimentului”, un film foarte frumos, în culori. La „O scrisoare pierdută” vreau să mă duc astăzi, dacă o să găsesc bilete. E duminică, am suficient timp liber, dar a început să plouă, iar tramvaiul 5 este înlocuit cu maşina.

Cu învăţătura o duc bine, abia am început semestrul II. Am făcut rost de nişte cărţi de langue francaise şi o să învăţ în timpul liber. E o limbă foarte frumoasă, dar nu ştiu cum să fac, pentru că n-am accent, iar din carte e greu să-l prinzi. Şcoala noastră cred că se va amâna în timpul verii, pentru

că am avut o vacanţă atât de lungă, în iarna aceasta.

Bucureştiul, această capitală, încep să-l îndrăgesc din ce în ce mai mult.

Cred că acum timpul s-a mai muiat şi pe la Prund, pentru că primăvara şi-a anunţat sosirea.

Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Teodor, pentru că nu mai primesc nicio scrisoare de la el.

Şi acum, pe semestrul al doilea, avem acelaşi program încărcat ca înainte. Cred că şi dumneavoastră sunteţi destul de ocupat, pentru că aşa este munca de profesor, mai ales la şcoala elementară.

Aştept răspuns, al dumneavoastră elev,Nicu Vrăsmaşu

Bucureşti, 12 Aprilie 1954.Domnule profesor,Cu toate că primăvara a sosit şi în vârful

munţilor, aici în Bucureşti, în inima Câmpiei Pontice, ultimele rămăşiţe ale iernii nu vreau să se despartă de capitală, cu toate stăruinţele şi rugăminţile bucureştenilor.Nu mai târziu decât astăzi au căzut fulgi de zăpadă, care dau timpului mai mult un aspect de toamnă, decât de primăvară cum ar trebui.

În ultimul timp am văzut multe filme, printre care şi „Nu-i pace sub măslini”, „Suspine pe stradă”, „Preludiul gloriei”, „Destinul unor femei”, „Un pichet în munţi”, „O scrisoare pierdută”, „Avantgarda de sacrificiu” şi „Pulbere argintie”. Săptămâna aceasta o să merg la „Schubert”, „Boier cu orice preţ”, „Aventură la castel”, etc…

În ceea ce priveşte Teodor, a fost pe la mine în Bucureşti, de vreo două ori într-o delegaţie şi a stat câteva zile.

Acum la Prund timpul cred că e foarte frumos, oamenii se pregătesc pentru munca câmpului care e în toi, iar Paştele bat la uşă.

Aştept să-mi mai scrieţi.N. Vrăsmaşu

Bucureşti, 20 Mai 1954.Domnule profesor,În primul rând vă rog să mă scuzaţi pentru

că nu v-am răspuns imediat la scrisoarea dumneavoastră, fiind foarte ocupat. E tocmai perioada tezelor şi a examenelor care se apropie, când trebuie pus mare accent pe învăţătură.

Dar nu învăţătura propriuzis a fost aceea care m-a împiedicat să vă răspund, pentru că am vrut să vă scriu şi câteva rânduri referitor la Iliada lui Homer, de care m-aţi întrebat. Am căutat-o pe la biblioteci, am căutat-o prin librării, la anticariat, dar n-am găsit-o încă, decât în franţuzeşte.

Mi-am cumpărat câteva cărţi, printre care şi Un om între oameni, de Camil Petrescu, primele două volume din Mizerabilii, de Victor Hugo, nou apărute, traduse de Lucia Demetrius, Răscoala, lui Liviu Rebreanu, Furtuna, de William Shakespeare, Călătorie în Harz, de Heine, Păuna Mică şi Umbre, de Sadoveanu şi Opere, de Creangă, ediţie îngrijită de acad. prof. G. Călinescu. Mi-am mai cumpărat şi un dicţionar francez – român, de Vasile Glonţ. Îmi pare însă foarte rău că nu am putut să-mi cumpăr Bietul Ioanide, care acum s-a epuizat şi nici la bibliotecă n-am găsit-o. Duminica trecută am fost

la Palat unde am văzut expoziţiile: Grafica italiană, Sava Henţia şi Octav Băncilă. Am văzut filmul Nicholas Nikleby, după romanul lui Charles Dickens.

Anul şcolar se încheie abia la 10 iulie, aşa că nu mă despart chiar aşa de repede de capitală.

Al dumneavoastră elev,N. Vrăsmaşu

P.S. Dacă aveţi timp liber ar fi frumos să vă duceţi în pădure, la Tihuţa sau Fântânele, pentru o duminică, plecând de sâmbătă după amiază cu cineva cu căruţa. Sunt locuri încântătoare acolo, de care-mi aduc şi acum cu drag aminte şi aş vrea să le revăd.

Acelaşi.

(Vedere cu Valea Prahovei)Câmpina, 28.VII. 961.D-le Petrescu,Vă transmit cele mai calde salutări de pe

Valea Prahovei, unde mă aflu în practică. Al d-stră,

N. Vrăsmaşu

9.6. CORESPONDENŢĂ CU DOAMNA

ADELA PETRESCU

Bucureşti, 21 februarie (2004,n.n.)Mult stimate Domnule Niculae Vrăsmaş,

Vă mulţumesc mult pentru voluminosul plic cu lucruri deosebit de preţioase pentru mine.

Vă răspund cu oarecare întârziere şi vă rog să mă iertaţi.

Lucrez acum la dactilografierea ultimei părţi a jurnalului, care dacă va fi tipărit va avea două etape, câte un volum de 350 de pagini fiecare.

Am căutat scrisorile de care îmi spuneţi. Radu păstrează un singur bruion al unei scrisori din 1953, dar adresată fratelui Dumneavoastră, după cum am înţeles din parcurgerea ei.

Între cele primite sunt 5 scrisori din 1953 – 1954 şi o ilustrată datată 1961.

Mă bucură mult ce-mi scrieţi despre Tinu şi Cornelia. Eu îi ţin minte ca pe nişte tineri frumoşi, cu cele mai plăcute amintiri din timpul cât am locuit împreună, de grădina cu râu din spatele casei Doamnei Hângănuţ, unde am pictat şi desenat.

Aş dori mult să mai ajung în acele locuri minunate. Cu Radu făceam de multe ori proiecte de acest fel, încântându-ne perspectiva unor revederi.Transmiteţi-le cele mai bune urări de sănătate şi bucurie, Corneliei ca şi domnului Albu pe care îl am

în minte cu zâmbetul luminos în acea cancelarie cam întunecată a şcolii din Prund.

Aştept scrisoarea Dumneavoastră cu detalii despre lucrurile de care veţi avea nevoie pentru cartea ce o plănuiţi.

Vă doresc multe succese în tot ce întreprindeţi,

Adela Petrescu

Bucureşti, 8 noembrie 2004Mult stimate Domnule Niculae Vrăsmaş,Iată am ajuns să vă scriu tocmai de Sfinţii

Arhangheli! Nu ştiu cum se face dar timpul parcă îmi este furat, nu ajung să fac la timp tot ce îmi propun.

În sfârşit, acum, am terminat şi de copiat scrisorile pe care le-am găsit.

În ce priveşte confruntarea cu manuscrisul jurnalului mai sunt unele locuri unde Radu foloseşte majuscule. În alte cazuri sunt pagini pregătite pentru publicare şi peste numele scris întreg apare o singură literă. Uneori lipseşte peste unele note altele, în care nu mai păstrează numele decât sub forma unor iniţiale.

În ce priveşte scrisorile, aştept să-mi spuneţi ce avem de făcut mai întâi.

În caz că vă veţi întâlni cu domnul Albu sau cu Cornelia transmiteţi-le din partea mea toate gândurile bune şi dorinţa mea de a-i revedea odată.

Cu toate urările de bine,Adela Petrescu

Luni, 22 ianuarie 2007Primesc seara, pe e-mail, răspunsurile

pentru interviu, de la Doamna Adela Petrescu, la care trimit următorul mesaj:

Mult stimata Doamna Adela Petrescu,Am primit materialul si va multumesc foarte

mult, la fel ca si nepotilor care v-au ajutat. Dupa ce o sa-l ansamblez am sa va comunic daca mai trebuie ceva.

Va doresc putina odihna si va multumesc, din nou, pentru nespusa amabilitate, dar mai ales pentru efortul depus.

Cu deosebita stima,Niculae Vrasmas

Marţi, 27 februarie 2007Dimineaţa devreme încep să lucrez pentru

Gazeta de Bârgău, când mă sună de două ori Doamna Adela Petrescu. Prima dată ca să-mi spună că Ion Bogdan Lefter a primit aseară plicul cu Mesagerul Literar, în care era un articol al meu despre Radu Petrescu, iar a doua oară pentru a-mi spune că jurnalul de la Tescani, a apărut în Locul Revelaţiei. I-a amintit acest lucru aseară Ruxandra. Eu bănuiam de la început acest lucru, dar nu aveam cartea.

Miercuri, 28 februarie 2007Primesc de la Doamna Adela Petrescu, in

copie, doua scrisori ale lui Radu Petrescu către bibliotecara Giuglea. Î-i trimit următorul mesaj:

Mult stimată Doamna Adela Petrescu,Am primit scrisorile către Giuglea. Nu ştiu

cum o mai chema, dacă nu mă inşel era pe atunci bibliotecară la Bistrita ? Am să mă interesez. Poate cunoaşteţi pe ce adresă au fost trimise scrisorile, care au date importante despre elevii din Prund. Ce s-o fi intâmplat cu materialele respective cred că e greu de aflat. Doar Mariana Persecă mai traieste, dar nu am adresa ei, pe care regretatul Gheorghe Craciun nu a mai apucat să mi-o comunice. Vă mulţumesc mult pentru amabilitate. Salutări tuturor pictorilor din familie. Ion Grigorescu este Ionica de la Tescani? Vom mai comunica.

Al D-stră, Niculae Vrăsmaş.

10. RADU PETRESCU

DUPĂ UN SFERT DE VEAC


„Al doilea magistru, norocul şi binecuvântarea vieţii

mele a fost regretatul Radu Petrescu”

Mircea Horia Simionescu

302

30 IANUARIE 1982 a fost ultima zi din petrecerea, în această lume, a scriitorului Radu Petrescu. „O zi frumoasă ca de aprilie”, după cum nota în jurnalul său. „Doctoriţa Grazziela Lungu mă aşteptase, era gata să plece. Nu primeşte banii, dar exemplarul din Ce se vede părea să-i facă plăcere”. Au fost ultimele sale însemnări făcute la întoarcerea acasă, în Pitar Moş, după vizita la Policlinica Titan unde a făcut ultimul său drum din viaţă, ca să vadă cum mai stă cu sănătatea, dar şi pentru a-i dărui una din cărţile sale, doctoriţei care îl îngrijea. Doamna Adela Petrescu mi-a spus, mulţi ani mai târziu, că nu ar fi trebuit să se ducă şi că dânsa nu prea a fost de acord. Probabil că efortul, mult prea mare i-a a devenit fatal. În aceeaşi zi Radu Petrescu, scriitor de certă valoare a literaturii române postbelice, a trecut în eternitate. Cel care a cunoscut şi a descris, ca nimeni altul, locurile şi oamenii din nord-estul transilvan, pentru care Petrişul, Dipşa, Prundul şi Bistriţa, erau, pe lângă un vast teren de inspiraţie, şi primele sale mari ateliere de creaţie, care i-au rămas un permanent

reper în viaţă, constituind o adevărată obsesie, nu mai era printre noi.


Prozator de marcă, eseist şi autor de jurnale, Radu Petrescu s-a născut la Bucureşti, ca fiu al Elenei şi al lui Emil Petrescu, dar a urmat liceul „Ienăchiţă Văcărescu” din Târgovişte, unde şi-a început ucenicia literară alături de colegii lui, viitori scriitori ai grupului „Şcolii de la Târgovişte”, acea sintagmă lansată de Dan Culcer şi pusă în valoare de revista „Vatra” în 1978, din care făceau parte Costache Olăreanu, M.H. Simionescu, Petru Creţia, Tudor Ţopa, Al George, Emilian Grigorescu, Theodor Enescu, Paul Gherasim, Horia Bernea şi Adela Petrescu.

Adevărata sa activitate scriitoricească s-a cimentat după terminarea Facultăţii de Litere şi Filozofie din Bucureşti, sub cerul magnific al Călimanilor şi Heniului, acolo unde, la propria sa dorinţă, tânărul profesor de română Radu Petrescu, însoţit de soţia sa Adela, au preferat o repartiţie în locul alteia, mult mai aproape de Bucureşti. A funcţionat ca profesor în pitorescul sat Petriş (1951-1952), cutreierând dealurile şi drumurile spre Dipşa, unde era profesoară soţia sa, iar apoi, împreună, au fost profesori la Şcoala din Prundu Bârgăului (1952-1954). În acest încântător spaţiu nord-est transilvan, Radu Petrescu a trăit şi a gândit, proiectând, într-un interval de timp foarte scurt, aproape întreaga sa operă literară.

Radu Petrescu a debutat editorial în anul 1970 cu „Matei Iliescu”, romanul care a câştigat premiul Uniunii Scriitorilor, după care au urmat: volumul „Proze”, în 1971, în care au fost incluse „Didactica Nova”, „Sinuciderea din Grădina Botanică”, „Efes” şi un fragment din „Jurnal”; „O singură vârstă”, în 1975; „Ce se vede”, în 1979; „Ocheanul întors” (1977); „Părul Berenicei” (1982); „Meteorologia lecturii” (1982), „A treia dimensiune” (1984); „Catalogul mişcărilor mele

306


zilnice” (1999); „Ocheanul întors” (Caiet jurnal, 1956), (2001), „Prizonier al provizoratului”(Jurnal 1957-1970), (2002). Dar încă multe pagini de manuscris, cuprinzând vasta corespondenţă a scriitorului, precum şi jurnalul său din perioada 1977-1982, aşteaptă undeva, pe strada Pitar Moş din Bucureşti, la soţia sa Adela Petrescu, lumina tiparului.

Ocheanul intors, a fost comparat cu Ulise, al lui James Joyce, în care Radu Petrescu descrie inefabilul, diurn sau doar al unor momente, înregistrat cu ochi de pictor şi redat cu putere de blitz, prin coala de hârtie, în memoria virtuală a cititorului. Titlul romanului sugerează o transpunere a autorului într-un post de observaţie ascuns, din care înregistrează mişcările exterioare, selectându-le introspectiv.

Radu Petrescu a fost considerat un flaubertian şi un descendent al fraţilor Goncourt, un amelian şi un valerian dar şi un proustian, sensibil ca un Cézanne al vizualizarii verbale, ce îşi dorea a scrie cum pictează Pallady, rămânând, în final, un caz unic al literaturii române.

Comparat cu Gide şi Thomas Mann, de către Nicolae Manolescu, cu Croce, de către Gheorghe Crăciun şi cu Marin Preda, Camil Petrescu şi Rebreanu, de către Mihai Sin, scriitorul Radu Petrescu ne-a părăsit timpuriu. Trecerea sa în eternitate a produs o profundă îndurerare, dar şi o mare pierdere pentru literatura română.

Radu Petrescu a rămas o devărată emblemă pentru ţinutul bistriţean, care se regăseşte asemeni unei imagini reflectate în oglindă, în Ocheanul intors, iar numele scriitorului este purtat de o importantă librărie din Municipiul Bistriţa, dar şi de Liceul din Prundu Bârgăului, localitate a cărui cetăţean de onoare post-mortem, a fost declarat.

307


Poetul bistriţean Ioan Pintea î-şi exprimă părerea, în „Mic jurnal discontinuu”, că Radu Petrescu şi Petru Creţia „au privit, „neîntrerupt „ cerul” şi se întreabă „dacă n-au avut oare, prin aceasta, darul „rugăciunii neîncetate” despre care vorbeşte Pavel tesalonicenilor ? Amândoi sunt în cer. Norii şi cerul vorbesc despre ei. Cărţile lor vorbesc, cum nimeni n-a mai vorbit vreodată, despre nori şi cer.”

Cerul şi norii, descrise cu atât de multă măiestrie artistică, de către Radu Petrescu, sunt norii şi cerul acestor minunate locuri bistriţene, cu care scriitorul s-a contopit, de aceea locurile şi oamenii de aici îl consideră, în mare parte al lor. În acelaşi timp, Petrişul şi Prundu Bârgăului, dar şi Dipşa, au fost primele ateliere literare, în care s-a realizat structura principalelor opere ale scriitorului.

Radu Petrescu ocupă un loc aparte în literatura română, dar a fost preţuit şi omagiat mai mult pe meleagurile bistriţene, la 60 de ani de la naştere, în 1987, când s-au întâlnit la Bistriţa „oameni care nu s-au gândit să facă acest lucru la Bucureşti”, după cum spunea Mircea Horia Simionescu, într-o scrisoare către Ioan Ilieş, atunci când scriitorul a fost comemorat odată cu Rebreanu, de care bistriţenii încercau să-l apropie.

În anul 2007 s-au împlinit 25 de ani de la trecerea în eternitate a lui Radu Petrescu, în 30 ianuarie, dar se vor împlini şi 80 de ani de la naştere, în 31 august 2007. Credem că memoria scriitorului trebuie din nou împrospătată şi personalitatea sa omagiată, în cadrul unor acţiuni culturale organizate, operele sale epuizate, să fie reeditate, iar cele încă aflate în manuscris, cuprinzând corespondenţele şi jurnalul ultimilor ani de viaţă, să fie tipărite.

308


CUPRINS

1. RADU PETRESCU ..............................8VĂZUT DE UN ELEV AL SĂU...................8 2. UN POSIBIL OCHEAN RE-ÎNTORS ?....303. TRIUNGHIURILE UNEI CONSTELAŢII LITERARE RADU PETRESCU, ..........................39UN MODEL ÎN LITERATURĂ....................39 4. PERIPLUL TRANSILVAN AL LUI .........59RADU PETRESCU...................................594.1. PE URMELE LUI RADU PETRESCU LA PETRIŞ........................................................654.2. RADU PETRESCU LA PRUNDU BÂRGĂULUI..........................................................805. JURNALE PARALELE...........................1096. RADU PETRESCU UN SCRIITOR CU OCHI DE PICTOR.............................................2157. INTERVIU CU DOAMNA .....................222ADELA PETRESCU..................................2228. CORESPONDENŢE TRANSILVANE.......2498.1. FRAGMENTE DIN SCRISORILE CĂTRE................................................................253 PETRU CREŢIA, TRIMISE DE LA PETRIŞ. 2538.2. FRAGMENTE DIN SCRISORILE LUI RADU PETRESCU TRIMISE, DE LA PRUNDU BÂRGĂULUI, LUI PETRU CREŢIA.............2639. CORESPONDENŢE INEDITE................2699.1. SCRISOARE TRIMISĂ DIN PETRIŞ LUI MIRCEA HORIA SIMIONESCU.....................273DE CĂTRE RADU PETRESCU..................2739.2. SCRISOAREA DIN ARMATĂ, A FRATELUI MEU TEO VRĂSMAŞ, CĂTRE RADU PETRESCU, PROFESOR LA PRUND.........2759.3. SCRISOAREA DE LA PRUND A LUI RADU PETRESCU, ADRESATĂ FRATELUI MEU, TEO VRĂSMAŞ.......................................2789.4. SCRISORI CĂTRE BIBLIOTECARA ....282LUCIA GIUGLEA DIN BISTRIŢA................2829.5. SCRISORI ALE MELE CĂTRE ...........285RADU PETRESCU...................................2859.6. CORESPONDENŢĂ CU DOAMNA .....291ADELA PETRESCU..................................29110. RADU PETRESCU ............................295DUPĂ UN SFERT DE VEAC......................295

309

Jurnale paralele

Documents

Transcript of Jurnale paralele