drul companiei. Prima oara cand am realizat, mai acut decat oricand, ca am primit-o in dar, un dar atat de nemeritat si atat de pretios, a fost la Amsterdam. Fumasem nu stiu ce prostii si putin a lipsit sa ma intorc in tara in sicriu. Secundele alea in care ceea ce luasem de prea multe ori for granted parea sa nu mi se mai ofere au durat o vesnicie. O vesnicie, pe bune. Asa o simti cand iti trece toata viata prin fata ochilor in cateva secunde - si macar de-ar fi momentele speciale, eroice, de filme...da de unde, revezi numai fleacuri si ciudatenii ca intr-un film deprimant de suprarealist...Si nu ma chinuia decat gandul la ce-o sa zica ai mei si la cate mai aveam de facut...Cand in sfarsit mi-a fost daruita din nou, ea, respiratia cea atat de banala, dar, iata, atat de importanta, am constientizat mai dureros decat oricand ca suntem dust in the wind...ca darul asta al vietii ce ne strabate- viata pe care o inspiram si o expiram inconstienti- e atat de minunat, ca facem atat de putin sa il meritam, ca il pretuim atat de rar... A doua oara cand am imbratisat tot cerul cu o inspiratie, multumindu-I pentru darul acesta sfant si nemeritat, a fost intr-o dimineata ploioasa cu un aer dureros de rece, de taios, de curat si de tare. Un aer pe care cu o noapte inainte o multime de suflete nevinovate ar fi dat orice sa il mai simta, dar nu le-a mai fost daruit. Era in dimineata de dupa Colectiv si nu am putut decat sa plang pentru ei, multumind cu toata fiinta mea pentru faptul ca, fara sa fac nimic sa o merit, nu fusesem si eu strivita de oameni, inghitita de flacari, inchisa fara putinta de scapare intr-un iad in care ea, respiratia, e un lux ce dintr-o data, fara sa intelegi de ce, nu iti mai este oferit. Nu am sa uit niciodata gura aia de aer rece, tras adanc in piept, de parca as fi vrut sa imi ajunga pentru totdeauna, sa o respir si pt cei ce nu s-au mai putut bucura de ea. Sa o respir si sa multumesc pt ea cat sa ajunga pentru toate diminetile in care am uitat sa o fac...si pt toate cele in care aveam sa mai uit...si cat de multe erau. A treia oara a fost astazi. Inchisa intr-un tub RMN, nemiscata, in toate zgomotele alea ciudate pe care le auzeam, atata timp... In 40 de minute - d-astea!- ai timp sa te gandesti la multe. Si mai ales la situatii d-astea in care ramai doar tu cu Dumnezeu. Fara sot, parinti, prieteni, copil, familie. Sunt locuri si momente in care oricat de mult te-ar iubi, nu pot veni dupa tine. Mereu ma mir de cat de curajosi sunt intr-un fel oamenii fara de Dumnezeu Cat de greu trebuie sa fie sa fii singur in clipe d astea. Singur nu esti niciodata.. pentru ca "Dumnezeul in care nu crezi crede El in tine". Dar cat de greu trebuie sa fie sa nu Il vezi, sa nu Il simti alaturi, sa nu Ii simti darul in fiecare particula de aer ce iti umple trupul de chestia asta numita viata...chestie pe care o vezi, din tubul asta infernal, mai fragila decat oricand... "In secventa urmatoare vom opri respiratia. Va rog sa nu respirati 21 de secunde..." Si din nou secunde ce par sa dureze o vesnicie. Pe bune. Din nou senzatia aia dureroasa ca in fiecare zi ne batem joc. De viata si de Cel care ne-o daruieste. Din nou un mare semn de intrebare, din nou un remember, din nou muscaturile fantomelor tuturor greselilor ce iti rod sufletul...poate mirosul de mir al tuturor prietenilor ce iti zambesc din vesnicie, daca ai...doar ei te pot ajuta in clipe d-astea...poate linistea amintirii vreunei fapte bune, ah ce mult ti-ai dori sa fi avut mai multe in desaga... 21 de secunde...nu mai poti...cand se vor sfarsi oare? "Respirati, va rog!" Si parca niciodata nu mi-a parut mai dulce viata ce imi intra din nou, in dar, in trup. Poate ca sfarsitul lumii va veni atunci cand nimeni pe pamant nu isi va mai aminti sa multumeasca pentru aceasta propozitie rostita cu atata generozitate de undeva de Sus, de langa noi si, in acelasi timp, din noi insine.

Make Money Online : http://ow.ly/KNICZ Ne dorim o ceaşcă de cafea pe care să o putem savura cu leneveală în dimineţile de sâmbătă. Ne dorim o nouă pereche de pantofi cu care să putem face fotografii artistice picioarelor. Ne dorim o relaţie oficială pe Facebook, unde toată lumea să poată comenta şi aprecia. Ne dorim postarea care să se încadreze la relationshipgoals. Ne dorim o întâlnire pentru micul dejun de duminică; un partener cu care să mâncăm taco-ul, miercuri; cineva care să ne ureze o dimineaţă bună, joi. Dar suntem generaţia care nu îşi doreşte relaţii.Trecem de la unul la altul, în speranţele de a ne găsi adevărata pereche. Ne construim partenerul ideal că şi cum am da o comandă pe eMag. Citim 5 moduri de a afla dacă este interesat de tine şi 7 căi de a o face să se îndrăgostească de tine. Încercăm să ridicăm o persoană la standardele noastre, ca şi cum am respecta paşii unui proiect de pe Pinterest. Investim în profilurile de Facebook mai mult timp decât în personalitatea noastră. Cu toate acestea, nu ne dorim o relaţie.Vorbim şi scriem. Textăm şi sextăm. Ieşim pe afară şi pierdem timpul. Mergem şi bem ceva într-un bar – orice pentru a evita o adevărată „întâlnire”. Ne scriem ca să

planificăm o ieşire. Pălăvrăgim timp de o oră, ca mai apoi să ne ducem acasă şi să pălăvrăgim prin mesaje. Renunţăm la orice şansă de a realiza o conexiune reală, jucând jocuri fără câştigători. Concurând pentru „Cel mai detaşat”, „Cea mai apatică atitudine” şi „Cel mai indisponibil emoţional”, sfârşim prin a-l câștiga, de fapt, pe „Cel mai probabil să rămână singur”.Ne dorim faţada unei relaţii, dar nu vrem munca uneia. Ne dorim ţinerile de mână, dar fără contactul vizual. Ne dorim tachinarea, dar fără conversaţiile serioase; promisiunile drăguţe, dar fără angajamentele care vin odată cu ele; aniversările pe care să le sărbătorim, dar fără cele 365 de zile care le aduc. Ne dorim planurile de poveste pentru viitor, dar nu punem efort în „acum-ul” şi „aici-ul”. Ne dorim conexiuni profunde, dar, pe cât se poate, menţinând lucrurile superficial.Ne dorim pe cineva care să ne ţină de mână, dar nu vrem să îi punem puterea de a ne răni în mâinile sale. Ne dorim replicile magice de agăţat, dar nu vrem să fim „agăţaţi”. Ne dorim să ne îndrăgostim dintr-odată, dar, în același timp, să rămânem singuri, independenţi şi stabili. Ne place să fim în permanenţă în căutarea unei relaţii, dar ne e frică să găsim una.Nu ne dorim relaţii – vrem prieteni cu beneficii, „Netflix and chill” sau orice altceva ce ne dă iluzia unei relaţii, fără a fi implicaţi, de fapt, într-una. Ne dorim toate recompensele, dar niciun risc; tranzacţiile reuşite, fără niciun cost. Vrem să ne ataşăm – destul, dar nu prea mult. O luăm încet, să vedem unde duce. Stăm cu un picior înăuntru şi unul afară. Ţinem în permanență un ochi deschis cu precauţie. Ţinem persoanele la o distanţă rezonabil de sigură. Ne jucăm cu sentimentele lor, dar cel mai mult, ne jucăm cu noi înşine.Când treaba se apropie prea mult de adevăr, fugim. Ne ascundem. Plecăm. Are balta pește. Întotdeauna există o altă şansă de a găsi pe cineva. În ziua de astăzi, însă, nu prea există şansa de a-l păstra.Ne aşteptăm să picăm pur şi simplu în fericire. Ne vrem perechea descărcată ca pe o aplicaţie: să o actualizăm de fiecare dată când apare un defect, să o putem compartimenta într-un folder şi să o ştergem atunci când nu mai avem nevoie de ea. Nu, nu. Nu ne dorim să ne despachetăm bagajul sau, mai rău, să ajutăm pe altcineva să şi-l despacheteze pe al lui. Urâtul trebuie ţinut în spatele cortinei, imperfecţiunile acoperite cu un filtru Instagram. Ne încântă ideea de a iubi pe cineva, în ciuda defectelor sale. Cu toate acestea, ne ţinem scheletele închise în dulap, nelăsându-le să vadă lumina zilei.Societatea ne-a învăţat că atât timp cât ne dorim ceva, îl merităm. Supraestimatele poveşti Disney ne-au învăţat că adevărată dragoste, sfârşiturile fericite şi sufletele pereche există pentru toată lumea. Aşa că nu mai depunem niciun efort şi ne întrebăm unde ne este prinţul sau prinţesa. Ne aşezăm supăraţi şi aşteptăm ca minunea să îşi facă apariţia. Unde este premiul de consolare? Ne-am arătat, suntem aici. Unde este relaţia pe care o merităm; dragostea promisă?Ne dorim ceva care să ocupe locul, nu neapărat o persoană. Ne dorim un corp cald, nu un partener. Avem nevoie de cineva care să stea pe scaunul de lângă noi, în timp ce glisăm pierduţi în căutarea a ceva nou pe newsfeed. Deschidem o altă aplicaţie care să ne distragă de la vieţile noastre. Ne place să urmăm această linie de mijloc: pretinzând că nu avem sentimente şi emoţii, mergând pe stradă cu inima la vedere, vrând ca cineva să aibă nevoie de noi, însă fără că noi să avem nevoie de cineva. Ne jucăm cu cineva doar că să îl testăm dacă intră în joc. Nu ne înţelegem pe deplin nici măcar pe noi înşine. Petrecem timp cu prietenii, discutând regulile, dar nu ştim nici măcar ce joc jucăm.Pentru că problema cu generaţia noastră care nu îşi doreşte relaţii este că, la urma urmei, o facem. sursa: https://receaincandescenta.wordpress.com/ S-ar putea să îţi placă şi:

Make Money Online : http://ow.ly/KNICZ