Istoria Ideii de Europa
-
Upload
alexandra-irina -
Category
Documents
-
view
40 -
download
1
Transcript of Istoria Ideii de Europa
I.Ciupercă
ISTORIA IDEII DE EUROPA
2
Introducere
Istoria ideii de Europa înseamnă de fapt istoria unităţii Europei. În
perspectiva intrării României în Uniunea Europeană, studenţii trebuie să cunoască
faptul că structura care stă să se articuleze reprezintă momentul unei evoluţii. Odată
dobîndită această pespectivă, ar trebui să fie mai lesne să se înţeleagă: natura efortului
pentru unificarea Europei; pluralitatea intereselor şi nevoia de neocolit a armonizării
lor; riscul implicit al unei politici de omogenizare forţată; însemnătatea patrimoniului
cultural al fiecărei ţări membre şi temeiurile aspiraţiei la acest plan profund de
realizare a unităţii, celelalte planuri (economic, vamal, monetar, instituţional etc.)
rămînînd, de asemenea, importante.
De asemenea, asimilarea acestui curs ar putea contribui la perceperea corectă a
şansei oferite de realizarea Uniunii Europene în privinţa atenuării decalajelor
dezvoltării acumulate de-a lungul istoriei între ţările din diferite zone ale Europei.
Cursul reprezintă un nivel al asimilării literaturii vaste privitoare la istoria ideii
de Europa; un nivel accesibil contextului marcat şi de presiunea timpului asupra
autorului şi de nevoia adoptării la gradul de accesibilitate al studenţilor specializaţi în
domenii diferite de cel al istoriei.
De aceea, atragem atenţia că precizarea anilor de-a lungul cursului urmăreşte
dobîndirea şi consolidarea percepţiei evoluţiei ideilor şi comportamentelor în timp.
Studentul nu va fi testat special asupra acestei dimensiuni cronologice a faptelor şi
ideilor.
Acum, cursul se prezintă în două secţiuni inegale: Istoria unităţii Europei
(pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial – 1945) şi Secretele vitalităţii
europene – un fel de set de premize ale realizării unităţii depline a Europei şi, pe
3
această bază, a manifestării Europei în lume pe diferite planuri. La nivelul liderilor
Europei s-a înţeles că lumea este confruntată cu schimbări/reaşezări rapide; că tinde să
se ierarhizeze calitativ şi că mecanismele care stau la baza comportamentului şi a
produselor europene au şanse să se înscrie în competiţie.
Opţiunile noastre vizează tocmai perceperea acestor mecanisme de gîndire
care disting lumea europeană de celelalte lumi. Din nou, aceste opţiuni ţin nu atît de
nevoia însuşirii unei cantităţi impresionante de informaţii, cît de capacitatea mînuirii
ei; de “aşezarea” minţii noastre în poziţia cea mai favorabilă înţelegerii. În forma lui
definitivă, cursul va putea oferi mostre de organizare ingenioasă a informaţiei şi
secvenţe de cercetare proprie focalizată mai ales pe istoria ideeii de Europa în secolul
al XX-lea.
În această formă, cursul este mai mult un pretext pentru discutarea
problemelor Istoriei ideii de Europa.
4
I. Ideea de unitate europeană în istorie
De-a lungul istoriei europene au existat factori care au indicat disponibilitatea
pentru unitate şi, de asemenea, factori care au pus în evidenţă diversitatea. Speranţele
şi aspiraţiile noastre pentru viitor n-au totdeauna conexiuni necesare în trecut.
Validarea sau nevalidarea idealului integrării europene un este consolidată şi nici
slăbită de consideraţiile asupra precendentelor istorice.
Analiza istorică poate revela obstacole care s-au dovedit redutabile, în trecut,
sau poate revela noţiuni, tendinţe, mişcări şi aspiraţii care ar putea oferi premize
pentru realizarea unei unităţi necunoscute de generaţiile anterioare.
O primă dificultate preliminară constă în aceea că termenul “Europa” nu
desemnează o cantitate constantă. Geografic, aşa cum a spus Paul Valéry, Europa este
doar o peninsulă a Asiei, un promontoriu. Individualitatea de care Europa dispune este
mai mult rezultatul decît premiza istoriei sale. Aşadar “Europa” este o idee istorică,
cu diferite conotaţii de la o epocă la alta.
În aceasta constă principala dificultate a discutării problemei integrării
europene. Aceasta deoarece niciodată nu se ştie precis la ce elemente ale integrării
gîndesc oamenii atunci cînd vorbesc de integrare. Cel mai bun lucru pe care istoricul
îl poate face este să semnaleze, pentru zilele noastre, care sunt factorii care
favorizează unitatea şi care sunt cei cei impulsionează diversitatea.
Vorbind de noţiunea de “Europa” care acoperă o cantitate variabilă,
întrebarea/una din ele este: includem sau excludem Rusia? Tot adevărat este ca aria
fizică a Europei actuale este tot o cantitate variabilă; nu mai este similară cu ceea ce
cosmografii greci vedeau în Europa cu şase secole înaintea lui Christos. Ca urmare,
5
trebuie luate în considerare dimensiunile culturală, ideologică şi politică a unităţii
europene.
Problema se complică în privinţa acordului cercetătorilor în privinţa valorilor
culturale considerate europene. Există exemple (Sir Ernest Barker) care consideră
democraţia parlamentară ca o valoare europeană intrinsecă, pe cînd autocraţia,
existentă de la tiranii greci, la Hitler şi Stalin, nu este considerată drept parte a
“moştenirii europene”. Aşadar, intervine un subiectivism de natură să încurce
argumentarea adevărului. Mai există şi alt aspect: majoritatea cercetătorilor fiind din
Europa de Vest, ei au înclinaţia să confunde Europa cu Occidentul şi civilizaţia
europeană cu cea occidentală. Făcînd astfel – şi aceasta este o simplă supoziţie -, ei
<<sunt înclinaţi să decidă în avans asupra uneia din cele mai dificile şi controversate
probleme ale istoriei europene>> (Oskar Halescki).
Tot în privinţa concepţiei despre Europa, trebuie luat în considerare faptul că
Europa nu există la începutul istoriei europene, decît în dimensiune geografică.
Noţiunea de unitate a Europei în sensul existenţei Europei ca entitate distinctă a fost
străină lumii antice. A existat o unitate la nivelul structurii politice a Imperiului
Roman şi la acela al civilizaţiei elenice comune. Totuşi, Imperiul Roman n-a fost
niciodată european în sensul modern al cuvîntului. Imperiul Roman a fost un imperiu
mediteranean; a controlat rutele comerciale în bazinul Mării Mediterane, dar a fost
unul tricontinental, controlînd zone în Europa, Asia şi Africa. Civilizaţia lui n-a fost
una europeană şi, cu timpul, a cunoscut creşterea dimensiunii neeuropene. Pe drept
cuvînt s-a spus că Roma a avut tendinţa să slăbească orice concepţie de Europa ca o
unitate culturală. Aceasta deoarece sub impactul stoicismului s-a întărit sensul
ecumenismului. Ideea ecumenică a unităţii întregii lumi, peste frontierelor geografice,
a favorizat pătrunderea religiilor şi filosofiilor orientale în societăţile romană şi elenă.
6
Spiritul ecumenic nu dispare odată cu declinul Romei, ci-i supravieţuieşte.
Acest spirit contrabalansează tendinţele exclusivismului european mai întîi în
universităţile bisericilor creştine, care nu cunoşteau diferenţe de rasă şi culoare; a mai
supravieţuit în spiritul cosmopolit al secolului al XVIII-lea.
Unitate şi diversitate în Europa Medievală
Trebuie precizat că ideea de Europa ca o unitate distinctă este una postclasică.
A fost creată în Evul Mediu. În termenii cei mai generali, această idee de Europă
distinctă este rezultatul prăbuşirii universalismului Imperiului Roman, universalism
care trecea peste fruntariile Europei; este rezultatul dizlocării, în primul rînd, a
comunicaţiilor unei zone nevoită să urmeze o cale proprie de dezvoltare. Pe măsura
declinului Romei, provinciile, mai ales cele occidentale, s-au separat. Cu toate
acestea, sensul apartenenţei unei lumi, a ceea a Imperiului Roman, a supravieţuit peste
generaţii. A rămas puternic în Italia cucerită de ostrogoţi, spre exemplu. Mai mulţi
factori au concurat la slăbirea acestui sens al apartenenţei şi, între aceştie,
expansiunea islamică este aceea care-i aplică lovitura mortală, fracturînd civilizaţia
mediteraneană (Henri Pirenne, Mahomed şi Carol cel Mare, postum, Paris, 1937).
Imperiul Roman a supravieţuit cu toate pretenţiile sale universaliste şi avînd
capitala la Constantinopol. Expansiunea islamică însă a tăiat căile comerciale în
Marea Mediterană; coborîrea slavilor în Peninsula Balcanică a blocat căile comerciale
şi legăturile pe uscat între Constantinopol şi Occident, separînd pe barbarii occidentali
de centrele de civilizaţie.
Acum, în secolul al şaptelea, are loc o veritabilă ruptură, o întrerupere a
continuităţii. Teritoriile occidentale ocupate de germanii barbari, care nu aveau sensul
unităţii, erau pe cale de a cădea total în anarhie. Ba, mai mult, se părea că ei vor trage
spre decădere şi Biserica creştină. În locul unităţii romane, părea să se instaleze o
7
fărămiţare totală şi să se piardă elementele de cultură comună, pe care germanii le
moşteniseră de la Roma. În acest moment critic, situaţia s-a schimbat şi schimbarea s-
a datorat misionarilor anglo-saxoni şi energiilor constructive ale francilor. Statele
france timpurii s-au năruit ca şi cele barbare. Acum, un alt popor franc – ripuarienii –
au restaurat ordinea sub dinastia Carolingiană. Ei au oprit declinul şi-au reluat
expansiunea pînă cînd Carol cel Mare a fost încoronat ca împărat la Roma (800).
Carolingienii au condus un imperiu care se dorea egal cu cel roman de răsărit
(bizantin) şi cu Califatul din Bagdad.
Realizările francilor sub Carol cel Mare au impresionat pe istorici. Delisle
Burns descrie realizarea lui Carol cel Mare ca “naşterea primei Europe” (Prima
Europă, Londra, 1947), iar Christopher Dawson tratează realizarea Imperiului lui
Carol cel Mare drept “punctul de început al întregii dezvoltări a civilizaţiei
occidentale” şi începutul “unei mişcări progresiste care urma să continue fără
întrerupere pînă în timpurile moderne” (Naşterea Europei. O introducere în istoria
unităţii europene, Londra, 1932, p. 284-286). Dacă se recunosc realizările epocii
carolingiene, limitele ei sunt/pot fi şi mai bine apreciate.
Prima realizare a constat din oprirea declinului. Aceasta a constituit o premiză
pentru progresul unor popoare occidentale. În al doilea rînd, francii, aducînd sub
aceeaşi conducere majoritatea teritoriilor Franţei, cele ale Germaniei, pînă la Elba,
parte a Italiei moderne – inclusiv Roma – şi Ţările de Jos, le-au imprimat anumite
instituţii deşi, astăzi ştim, diferenţele în organizare (diversitatea... ) au persistat. În al
doilea rînd, aşa numita Renaştere Carolingiană, deşi a avut impact doar asupra unui
segment al ştiutorilor de carte, a creat fundamente comune în gîndire şi atitudini
intelectuale, elemente care s-au reflectat în faimoasa scriere de mînă carolingiană (The
Caroline minuscule), care, mai devreme sau mai tîrziu, a dizlocat scrierile minuscule
8
“naţionale” ale Italiei, Spaniei şi Angliei. Drept fundament al acestei civilizaţii
comune au servit învăţăturile patristice ale Antichităţii tîrzii, învăţături pe care
savanţii carolingieni au încercat să le salveze. Acest patrimoniu comun a fost luat în
considerare ca moştenire epeste toate diferenţele de rasă. Ca urmare, se poate afirma
că Imperiul Carolingian a întrupat anumite elemente de unitate pentru a contracara
tendinţa opusă, spre divergenţă şi diversitate rezultată din realitatea diferenţelor de
origine a diferitelor popoare europene. Un rezultat al influenţei Imperiului Carolingian
rezidă în faptul că feudalismul, care la origine a fost o măsură a francilor de a lega
omul de om într-o ierarhie socială şi politică, a devenit o instituţie europeană
cuprinzînd Italia, Spania, Anglia, Islanda şi Scoţia şi, mai tîrziu, Polonia şi Ungaria.
Toate acestea, erau realizări remarcabile, dar care aveau limitele lor. Mai întîi,
Imperiul francilor nu era echivalent cu Europa; unitate impusă de ei, uneori cu metode
brutale, nu era unitate europeană. Chiar în occident, Anglia, regatele creştine ale
Spaniei şi Scandinavia păgînă rămîneau în afara Imperiului Carolingian. Mai mult,
Imperiul Bizantin continua să existe şi, ca urmare, crearea Imperiului Carolingian n-a
însemnat unitate, ci dualism şi dihotomie. De aici încolo, două imperii, adeseori ostile,
s-au înfruntat şi această confruntare a avut ample consecinţe asupra unităţii Europei.
Şi mai important este faptul că o divizare similară a intervenit la nivelul
Bisericii, unde, în ciuda schismei, principiul unităţii a dăinuit. Din timpul Sinodului
de la Frankfurt (794), animozităţile politice declanşate de franci au avut repercusiuni
asupra Bisericii. Francii, egoişti şi aroganţi, au încercat să coboare creştinătatea la
nivelul inteligenţei lor limitate, să acapareze Papalitatea şi să facă din Papă un episcop
franc. A rezultat o primă etapă a schismei care, în secolul al XI-lea, va separa pe
ortodoxi de catolici. Sensul unităţii europene existent la franci era orientat împotriva
altor popoare europene: mai întîi, împotriva grecilor şi apoi împotriva popoarelor
9
păgîne de la est de Elba. Totuşi, cuvîntul “Europa” a fost folosit pentru prima dată în
sens politic la curtea lui Carol cel Mare. Unitatea pe care o desemna era doar parţială;
nu era europeană.
Din punctul de evdere al integrării europene, n-ar trebui pus un accent prea
mare pe Imperiul Carolingian. A vedea în acest Imperiu, cum scria Dawson
“fundamentul” dezvoltării europene este o exagerare. Era prea fragil, a avut o
existenţă precară şi scurtă. Astăzi istoricii sunt înclinaţi să vadă în Imperiul
Carolingian nu atît un început cît o încheiere. Unitatea carolingiană a fost un eşec, o
reminiscenţă tîrzie a vechii Rome. O sută de ani după moartea lui Carol cel Mare
(742-814), tabloul era cu totul altul; Imperiul se destrămase. Incepea să se arate
Europa aşa cum o ştim: Europa popoarelor diferite.
Titlul unei cărţi apărută la Paris, în 1941, pune admirabil în evidenţă
schimbarea: Destrămarea unui imperiu şi naşterea Europei, de Joseph Calmette.
Adevărul titlului pune în evidenţă necesitatea colapsului Imperiului Carolingian
pentru ca Europa să apară. Ca urmare, unitatea carolingiană n-a constituit o premiză a
unităţii Europei. Nici afirmaţia lui Dawson potrivit căreia “fundamentul culturii
noastre nu rezidă în statul naţional, ci în unitatea europeană” nu rezistă. Dacă este
adevărat – şi este – că trăsătura caracteristică a Europei este bogăţia şi diversitatea
diferitelor ei popoare, nu există îndoială că această diversitate are rădăcini adînci,
ajungînd la primii migratori ce au atins solul european. Numai că în epoca post-
carolingiană, cînd integrarea parţială forţată de franci s-a prăbuşit, această diversitate
devine o trăsătură esenţială a societăţii europene. Atunci au prins formă principalele
unităţi ale vieţii politice europene. Din momentul în care naţiunile, elemente ale vieţii
politice europene, au început să se formeze, concepţia unităţii s-a schimbat în mod
necesar şi inevitabil. Nu mai putea fi vorba de a suprima sau absorbi naţiunile diferite
10
în maniera în care se gîndiseră francii. Dimpotrivă, unitatea europeană a putut
însemna, după Carol cel Mare, nu suprimarea, ci conservarea diversităţii regionale
devenită realitate [o armonizare a acestei diversităţi – n.ns.].
A fost marele merit al Bisericii că a perceput şi a acceptat această schimbare
fundamentală. Sub Carol cel Mare, Biserica, în esenţă, a cooperat cu Imperiul; a
sprijinit ideea de imperiu creştin propagată de franci ca forţă unificatoare a Europei.
Din secolul al XI-lea, poziţia ei a fost diferită. Biserica a acceptat Europa diferitelor
popoare şi a naţiunilor diferite şi s-a gîndit nu atît la fuzionarea lor într-o structură
politică – un imperiu creştin care să fie replica/faţeta pămîntească a bisericii creştine,
cît la multiplicarea legăturilor între aceste unităţi separate. Noile ordine religioase se
prezentau ca organizaţii internaţionale coerente peste graniţele naţionale. Apoi,
Papalitatea însăşi, o instituţie universală în teorie, a devenit acum una universală de
fapt. Papii au început să aibă origini naţionale diferite, iar cardinalii erau aleşi, de
asemenea, din toate ţările. În sfîrşit, urmau universităţile. În secolul al XII-lea erau
instituţii europene; mai tîrziu se vor dezvolta pe linie naţională.
Totuşi, principalul factor a fost atitudinea papilor înşişi. Toţi marii papi, de la
Grigore al VII-lea (1020-1085), la Inocenţiu al III-lea (1160-1216), au acceptat noile
naţiuni ca fiind părţi ale ordinii lui Dumnezeu; le-a recunoscut individualitatea şi au
căutat să le unifice, dîndu-le un scop comun şi legîndu-le de Roma. Preocupările lui
Grigore al VII-lea faţă de Ungaria, Polonia, Croaţia, Boemia, Rusia, Danemarca,
Anglia şi Spania sunt binecunoscute. Ţările de mai sus erau independente pe relaţia cu
Papalitatea, dar erau, în acelaşi timp, părţi ale unei comunităţi mai mari căreia
conducerea papală îi imprima coerenţă şi conştiinţă de sine. Din acest punct de
vedere, Cruciadele se prezintă ca un moment de răscruce. În Cruciadele a II-a şi a III-
a, interesele naţionale divergente erau doar aparente. Cu prima Cruciadă (1095-1099),
11
Europa, pentru prima dată în istorie, pornea într-o acţiune unită. Conducerea papală a
creat această posibilitate. Totuşi, ar trebui remarcat faptul, nelipsit de importanţă, că
această unitate de scop a fost realizată împotriva unui inamic exterior. Aşa cum
unitatea impusă de franci s-a făcut sub impulsul ostilităţii faţă de alte imperii
(Bizantin, Grec), tot aşa unitatea realizată de Papalitate era un răspuns la presiunea
exercitată de lumea islamică şi a slăbit rapid odată ce antagonismul acestei lumi s-a
atenuat. Europa părea incapabilă de unitate de dragul ei, făcută sub impulsuri
lăuntrice.
Cu toate acecstea, unitatea concepută de Biserică – o veritabilă unitate în
diversitate – a marcat un real progres. Această unitate n-a încercat să alcătuiască şi
să impună instituţii uniforme popoarelor diverse şi nici n-a încercat să le lege politic.
Pe de altă parte, puterea imperială rămîne înţepenită în concepţiile carolingiene
depăşite. Imperiul pretindea să reprezinte Europa; pretindea să fie imperiu creştin
căruia toţi creştinii îi datorau supunere, dacă nu în termeni politici reali, cu siguranţa
în termeni transcedentali. Acesta este faimosul Reichsmystic exprimat de scriitori ca
Otto Freising. Acest Reichsmystic implica o identificare, poate inconştientă, a
creştinătăţii cu o putere, imperiul, care încă nu exista ca realitate ce domina întreaga
Europă. În faţa unei asemenea imperium dominînd Europa, statele componente ar fi
opus rezistenţă. Statele componente ale Europei, începînd cu Franţa, erau pregătite să
accepte doar tipul de unitate propus de Biserică – acela care le lăsa neatinsă
identitatea naţională şi integritatea.
Astfel, ideea unei singure puteri temporale încorporată într-un imperiu era
respinsă şi Biserica nu s-a opus acestei tendinţe, ci, dimpotrivă. Papa Inocenţiu al III-
lea a proclamat independenţa regelui Franţei <<care nu recunoaşte nici un superior in
temporalibus>> şi pregăteşte astfel terenul instalării altor dinastii. Procedînd astfel,
12
Inocenţiu al III-lea/Biserica renunţă la ideea unirii Europei în ordinea temporală.
Unitatea era acceptată doar în ordinea spirituală şi nu în cea materială. Căderea
Imperiului Hohenstanfenilor (1650) confirma acest fapt. Pentru următoarele două
secole sunt puţine semne de unitate în Europa. Biserica însăşi s-a divizat prin Marea
Schismă din anul 1054. Mai mult, în occident, în secolul al XIV-lea, Biserica tinde să
se divizeze, în general, respectînd liniile statelor naţionale; cînd în secolul al XV-lea
îşi recapătă unitatea, Biserica pierduse mult din autoritate şi influenţa educativă. Din
1250 şi mai ales din timpul lui Filip cel Frumos (rege al Franţei între 1285 şi 1314),
părea să nu mai existe sensul de unitate a Europei, unul care să se impună peste
frontierele naţionale.
Totuşi, această percepţie avută de cineva care priveşte din afară nu este
adevărată. Lipsa de unitate este incontestabilă, este un fapt, dar nici n-a fost aceptat şi
nici justificat. Denumirea mai corectă a stării existente era: dezordine. Lipsa de
unitate şi consecinţele aferente concretizate în războaie distrugătoare au amplificat în
oameni convingerea nevoii de unitate. Mulţi au văzut avansul turcilor spre vest drept
o pedeapsă pentru lipsa de unitate a Europei; mulţi au început să vadă în unitate un
mijloc de recuperare a Pămîntului Sfînt şi de alungare a Turcilor din Europa. Cererea
restaurării unităţi s-a articulat de-a lungul unei generaţii după moartea lui Frederick II-
lea, Omul de Fier, electorul de Brandemburg (1413-1471). Dintre cei care au pledat
pentru unitate, mai mulţi, vocea lui Dante este cu adevărat remarcabilă. Interesele
celor care pledează pentru unitate sunt diverse şi, adeseori, aşa cum mai tîrziu s-a
întîmplat, pledoarea servea ca perdea de fum pentru promovarea unor interese locale.
Un Pierre Dubois, spre exemplu, formula necesitatea reorganizării Europei sub
autoritatea/bagheta Franţei; în acest fel, pledoaria lui pentru unitatea Europei este
una pentru hegemonia Franţei. Şi atunci şi acum asemenea planuri trezeau şi trezesc
13
suspiciuni. Germanii sau englezii n-ar fi acceptat un asemenea plan de unitate. Pe de
altă parte, Dante însuşi implora unitatea şi imperiul ca o armă împotriva Franţei;
astfel, cercul vicios se închide. Literatura secolelor al XIV-lea şi al XV-lea este plină
de asemenea interese care au blocat integrarea Europei. O singură voce sună clar şi
dezinteresat; este aceea a Cardinalului şi filosofului german Nicolae Cuzanul (1401-
1464). El a avut puterea intelectuală să reunească elementele cele mai bune ale
tradiţiei medievale într-o perioadă în care ideea de unitate europeană era aşa de
învăluită în argumentarea intereselor locale. Pentru el, unitatea nu însemna o
uniformizare impusă. Prin unitate, el înţelegea concordantia, adică armonizarea
elementelor disparate. Cu alte cuvinte, în acest tip de unitate era loc pentru pluralitate
credinţelor şi pentru un număr de state egale. Nicolae Cuzanul nu încearcă să bazeze
unitatea pe excludere/exclusivism, ci pe comprehensiune; pentru el, Europa includerea
deopotrivă şi pe greci şi pe latini şi nu era identificată cu Occidentul.
Prin acest mod de a vedea, Nicolae Cuzanul era, deopotrivă, atît în avans, cît
şi în urma timpului său; era în avans în măsura în care formula o concepţie despre
unitate mai deplină, completă decît a multora dintre contemporani; era în urma
timpurilor sale în măsura în care interesele mărunte tindeau să se aşeza în faţa scenei;
printre aceste interese, cel de stat era considerat suprem. În lumina acestor interese de
stat, societatea politică lua forma unei societas leonina, în care cine nu devorează este
devorat...; o societate care îşi stabileşte standardele după Niccolo Machiavelli (1469-
1527) şi deci acceptă implicit doctrina raţiunii de stat. Probabil această nouă
concepţie mergea spre ideea preluată de la Aristotel Stagiritul (384-322 î.e.n.),
derivată din concepţia acestuia, şi potrivit căreia statul este o societas perfecta et per
se sufficiens; această concepţie despre stat, perfect şi suficient sieşi, nu mai lăsa loc
ideii că diferite state constituiau părţi ale unei unităţi europene superioare.
14
La sfîrşitul secolului al XV-lea şi începutul celui de al XVI-lea, o schimbare în
viziunea politică devine evidentă şi cu efecte practice. În cadrul acestei viziuni noi,
noţiunea de unitate medievală a Europei a trecut în faţa aceleia de stat suveran.
Unitatea creştină şi unitatea Europei
Ce înseamnă unitatea medievală a Europei? Un răspuns corect la această
întrebare presupune observaţia că noţiunea însăşi de Ev Mediu este una artificală. Ea
acoperă niveluri diferite de civilizaţie şi experienţă politică. Nu putem cere, spre
exemplu, francilor brutali şi lipsiţi de subtilitate să aibă o noţiune de unitate de
adîncimea filosofică a aceleia a lui Nicolae Cuzanul. Ca urmare, trebuie să acceptăm
că nu există numai o concepţie medievală asupra unităţii Europei, ci mai multe şi,
adeseori, incompatibile. Incompatibilitatea decurge din realitatea că oamenii n-au fost
niciodată clari în privinţa unităţii pe care o doresc.
Noţiunile despre o societate unită, un commonwealth, derivau în Evul Mediu
din două surse: ideea de comunitate creştină şi universalismul Imperiului Roman.
Francii, popor primitiv, incapabil de analiză intelectuală de fineţe, aveau tendinţa de a
confunda ambele surse cu propria lor dominaţie şi dominaţia lor o identificau cu
Europa. Ei gîndeau că sînt moştenitorii Imperiului Roman universal şi, în realitate, nu
erau. Nici pretenţia lor de a se indentifica cu Creştinătatea nu rezistă. În adevăratul
sens al cuvîntului, Creştinătatea era comunitatea credincioşilor de oriunde şi din orice
timp; nu putea fi redusă Creştinătatea la unităţi politice temporale.
Astfel se explică respingerea de către intelectualii de marcă a încercării,
indubitabil conturată sub Carol cel Mare, de a identifica Europa cu Occidentul şi
unitatea europeană cu unitatea creştină. Biserica însăşi nu-şi putea permite să accepte
o asemenea limitare a Creştinătăţii. Drept rezultat al acestei situaţii a fost o anumită
ambiguitate a ideii de unitate discutată de-a lungul Evului Mediu. Unii vorbeau de
15
unitatea creştină, una care însemna mai mult decît unitatea europeană şi nu însemna
nicicum o unitate în sensul geografic al noţiunii. Alţii, în imposibilitate intelectuală de
a atinge anumite înălţimi, confundau unitatea religioasă cu aceea politică. Geoffrey
Barraclough nu crede că această confuzie era conştientă., ci rezulta pînă în Evul
Mediu tîrziu din limitarea intelectuală a aunor oameni. Totuşi, în Evul Mediu tîrziu,
confuzia a fost conştient alimentată. Din această perioadă, ideea de unitate europeană
a fost transferată la nivelul propagandei şi redusă la acest nivel. Se mai adaugă faptul
că era mai uşor să creiezi un sens al unităţii europene pe baza ostilităţii şi a opoziţiei
decît pe baza beneficiilor pe care unitatea le-ar putea aduce. Biserica a predicat în
van frăţia creştinilor; numai sub ameninţarea Islamului s-au unit creştinii şi numai cît
a ţinut ameninţarea acestuia. Creştinii n-au fost ţinuţi împreună de perceperea sensului
intereselor comune. Aşa cum am văzut, identitatea Europei ca entitate distinctă s-a
conturat pe timpul lui Carol cel Mare pe temeiul ostilităţii faţă de Imperiul Bizantin.
Acest sentiment de ostilitate, deşi prezent cu intermitenţă de-a lungul perioadei de
referinţă, n-a fost aşa de cuprinzător cum adeseori se crede. Biserica, spre exemplu, n-
a încetat să gîndească despre sine ca fiind una, în ciuda schismei pe care n-a renunţat
niciodată s-o vindece şi, astfel, să-şi recupereze unitatea. De asemenea, este
semnificativă concepţia despre Europa a Papei Pius al II-lea (1458-1464), concepţie
care cuprindea pe greci, Balcanii şi Bizanţul.
S-a scris mult despre unitatea medievală ca despre ceva ceea ce noi, modernii,
am pierdut. O cercetare a realităţii arată că unitatea, pe care suntem înclinaţi să o
idealizăm, nu era o unitate a Europei, ci una creştină. Aceste tipuri de unitate nu se
suprapun complet şi nu trebuie confundate. De asemenea, nu trebuie să facem
confuzie între imperiul occidental de la Carol cel Mare, la Friederick al II-lea şi
Europa. Nu era Europa şi nu era acceptată ca atare de francezi sau de englezi. Dacă
16
vrem să descoperim contribuţia medievală la unitatea europeană, trebuie să luăm în
considerare un plan secund situat sub sfera politică, alături de ea.
Evul Mediu a creat elementele unei culturi comune. Codul cavaleresc, spre
exemplu, nu ţinea seamă de graniţele naţionale. Apoi, la nivelul teologiei şi al
filosofiei, s-a constituit un limbaj şi o terminologie comună care, evident, nu trebuie
exagerate ca importanţă. În literatura naţională, locală, spre exemplu, cu apariţia
lucrării Chanson de Roland (780), se poate vorbi de apariţia sentimentului naţional. În
filosofie, existau notabile difirenţe între Oxford şi Paris, ca centre universitare. În
secolul al XII-lea, existau, de asemenea, şcoli de drept distincte. Cu toate acestea, ar fi
absurd să negăm caracterul european al civilizaţiei. În societatea feudală, de la
Atlantic în mlaştinile Pripetului, se gîndeşte şi se vorbeşte în aceiaşi termeni. Biserica
era într-adevăr o instituţie supranaţională. Aceste fapte ne arată că exista o viziune
europeană comună în aceste regiuni. Această viziune nu genera vreun sens al unităţii
politice; în Evul Mediu exista doar o unitate de civilizaţie, una incapabilă să ia formă
politică.
Problema europeană în istoria modernă
Istoria unităţii europene în timpurile moderne diferă de aceea din timpul
Evului Mediu. Gînditorii medievali porneau de la ideea restaurării unităţii existentă
în Antichitate, una reprezentată de universalismul Romei, pe de o parte, şi, pe de altă
parte, de concepţia creştină a commonwealth-ului. După Renaştere şi Reformă,
gînditorii porneau de la realitatea existenţei statelor naţionale. Scopul demersului nu
mai viza restaurarea unei unităţi ideale pierdute; viza, de fapt, depăşirea, într-un fel
sau altul, a dezavantajelor unei societăţi în care fiecare stat suveran era propriul sau
ultima ratio. Acest efort de gîndire a Europei unite a îmbrăcat multe forme. Una din
acestea a constat în elaborarea unui cod internaţional de legi, acţiune corelată cu
17
numelui lui Hugo de Groot, zis Grotius (1583-1684). Lucrarea sa De jure belli ac
pacis i-a adus supranumele de “Tatăl dreptului internaţional”. Altă formă de gîndire
modernă a unităţii Europei a constat în încercarea de a revigora ideea de Europa care
să însemne ceva mai mult decît multiplicitatea naţionalităţilor diverse, sau încercarea
de a opune segmentării timpului sensul unităţii europene; de a reface unitatea timpului
la nivelul acestui sens.
Percepţia în această formă nouă a nevoii integrării europene s-a realizat în
secolul al XVII-lea. Războaiele religioase nesfîrşite puneau în evidenţă tarele
neunificării Europei. Şi ca o reacţie împotriva acestor războaie religioase ia naştere
această mişcare de organizare a Europei. Nevoia acută de instalare a păcii
impulsionează această mişcare ce se prezintă astfel şi ca una pentru pace. Mişcarea
include: faimosul Mare Plan al lui Sully; nume ca ale călugărului Emeric Curcé
(1590-1648), părintele arbitrajului internaţional, calitate pe care o dobîndeşte prin
lucrarea sa din 1623 – Le Nouveau Cynée în care propune crearea unui consiliu
permanent cu sediul la Veneţia, apt să reglementeze pacific conflictele dintre prinţii
europeni; englezii W.Penn şi Bellers. Între cei care ilustrează această mişcare
modernă pentru Europa unită, cel mai remarcabil gînditor a fost Gottfried Wilhelm
von Leibniz (1646-1714). Multe din ideile oamenilor care au ilustrat această mişcare –
cei menţionaţi mai sus şi mulţi alţii – mergeau pînă la marginea fantasticului,
alunecînd în utopii şi depărţindu-se de politica practică. Unii (între ei şi W.Penn)
includeau Rusia în Europa; alţii (ca Sully) o excludeau. Unii îşi întemeiau ideile pe
tradiţiile Cruciadelor; cei cu adevărat remarcabili se ridicau deasupra Europei şi
gîndeau o ordine a întregii societăţi umane văzută de un Crucé ca un tot.
Trăsătura comună a gîndirii tuturor constă în aspiraţia spre o ordine federală şi
aceasta marchează clar distincţia faţă de modul medieval de a concepe unitatea
18
Europei. Pe cînd în Evul Mediu ideea de unitate politică a Europei era concepută doar
sub dorma imperiului, secolul al XVII-lea o concepea sub forma republicii, a
republicii creştine. Realizarea unităţii sub hegemonia vreunei puteri, fie ea a
Habsburgilor sau a Bourbonilor, era de neconceput; era apreciată incompatibilă cu
menţinerea calităţilor esenţiale ale societăţii europene. Erau priviţi ca cei mai buni
europeni oameni ca Wilhelm de Orania (1650-1702) care au combătut planurile de
dominaţie ale unei singure puteri. O asemenea unitate nu era de dorit şi adevărul
afirmaţiei se verifică şi pe timpul lui Napoleon I (1769-1821); împărat al francezilor
între 1804 şi 1815).
Conceperea Europei ca o republică, ca un concert al puterilor suverane,
însemna că unitatea europeană era văzută ca o unire şi o armonizare a intereselor
acestora. Problema practică era cum să fie unite aceste entităţi în ceea ce se numea un
sistem general. Răspunsul a fost dat de concepţia balanţei puterilor. Ca element al
politicii internaţionale, balanţa puterilor avea deja o istorie lungă. Începuturile acestei
istorii pot fi duse pînă la lupta pentru investitură, cînd Papalitatea realiza legături cu
mici state periferice (Danemarca, Boemia şi altele) pentru a contrabalansa imperiul.
Astfel, sistemul balanţei puterilor se articulează ca unul endemic în relaţiile
internaţionale. Totuşi încrederea în balanţa puterilor ca principiu a venit mai tîrziu.
Acceptarea ideii echilibrului trebuie conectată cu viziunea epocii lui Isaac Newton
(1642-1727) şi cu noţiunile teistex ale armoniei cosmice autoordonatoare, curentă în
timpul Iluminismului. Nu există o conexiune necesară între ideea balanţei puterilor şi
aceea a integrării europene. Totuşi, în contextul acelei perioade cînd Europa era
considerată o republică a statelor independente, nu este de mirare că ideea balanţei
puterilor a fost în mod obişnuit tratată ca singurul mijloc mecanic prin care integrarea
x Teism = concepţie filozofică – religioasă care admite existenţa lui Dumnezeu ca fiinţă supranaturală raţională, creatoare şi conducătoare a lumii.
19
europeană ar putea fi realizată; un antidot – singurul – împotriva hegemoniei unui
singure puteri.
Astfel, noţiunea de unitate, ca unitate federală şi aceea de balanţă a puterilor,
ca principiu al federalizării mergeau mînă în mînă. Europa era concepută ca o mare
familie, fiecare membru al familiei fiind responsabil, independent, dar fiecare
recunoscînd legăturile comune; interesele individuale ar fi trebuit să fie armonizate.
Singurul lucru care lipsea erau instituţiile prin care să se realizeze armonizarea. Ca
urmare, Europa era asemănată cu un mare congres şi această percepţie s-a consolidat
la marile congrese de pace de la Nymwegen, Utrecht. Aix-la-Chapelle, în care Europa
asigura o prezenţă în aşezarea propriilor interese.
Această împrejurare a dat naştere ideii că unica legătură posibilă, necesară şi,
evident, nu neapărat dăunătoare, între naţiunile componente ale Europei erau acelea
dictate de balanţa puterilor şi această legătură putea fi menţinută doar prin mijloace
diplomatice. Generaţii de-a rîndul au preluat ideea care mai persistă şi astăzi. Un
W.Robertson a caracterizat-o drept <<marele secret al vieţii politice moderne>>. În
viziunea lui Friederick cel Mare (1712-1786), sănătatea corpului poolitic european
depinde de echilibrul între marile puteri şi ruperea acestui echilibru ar perturba
sănătatea acestui corp. Chiar în secolul al XVIII-lea spirite mai elevate precum un
Iohann Heinrich von Iustian a manifestat îndoieli faţă de veracitatea acestei afirmaţii.
Balanţa puterilor, susţin ei, n-a făcut decît să conserve o legătură socială imperfectă,
un grad de solidaritate suficient numai pentru menţinerea Europei într-o stare de
agitaţie perpetuă fără a-i coagula unitatea. Era clar că armonia autoreglatoare între
puteri era aceea care conserva automat balanţa puterilor. Ca urmare, trebuia mai mult:
o constituţie şi instituţii comune. Aceasta era viziunea lui J.J.Rouseau deşi se pare că
20
el s-a îndoit asupra faptului că un asemenea obiectiv era realizabil din punct de vedere
practic.
Împărţirea Poloniei (în 1772), s-a spus, a fost evenimentul care, mai mult decît
altele, a zdruncinat încrederea în balanţa puterilor. S-a observat, de asemenea, că, deşi
marile congrese europene pretinseseră că servesc interesele comune ale Europei, cei
care negociau reprezentau, de fapt, interesele anumitor ţări. Ca urmare, concluzia era
că este necesară o nouă concepţie asupra unităţii europene.
Nimeni n-avea o idee clară despre felul în care o asemenea concepţie ar trebui
formulată şi mai ales pusă în practică. Dacă un om de stat încerca, ocazional, să
formuleze consideraţii mai largi, o făcea în sensul explicitării interesului propriei ţări.
În 1777, spre exemplu, Contele Vergennes, ministrul de externe al lui Ludovic al
XVI-lea după 1774, se opunea anexării Renaniei la Franţa cu o argumentare
caracteristică: <<Ţările Rinului sunt foarte tentante şi ar merita anexate Franţei, dar
prejudiciile implicate ar depăşi beneficiile. Franţa ar rămîne fără o politică într-o
Europă căzută în anarhie>>. Este clar că el nu vrea o Europă aruncată în anarhie, dar
motivele lui reale ţin de interesele Franţei. Urmărirea doar a intereselor teritoriale ale
Franţei ar putea avea între urmările de nedorit tulburarea ordinii europene. Din
argumentele lui Vergennes rezultă clar că el concepe Europa ca o unitate, iar Franţa
reprezintă o parte a accesteia.
Peste mai puţin de un secol, poziţia va fi radical schimbată. Cînd un diplomat
englez îl prevenea pe Bismarck în privinţa faptului că îşi asumă riscul de a atrage
dezaprobarea Europei, el a răspuns cu trufie: <<Cine este Europa?>>.
Între 1777 şi 1863, sensul Europei ca unitate, ca ceva mai mult decît o
expresie geografică, s-a prăbuşit. “Cine vorbeşte de Europa se înşeală”, va remarca
tăios Bismarck în 1876.
21
Două motive fundamentale explică această schimbare. Mai întîi, creşterea
naţionalismului pe valul Revoluţiei franceze. În fapt, filosofia idealistă a alimentat
credinţa în primatul naţiunii şi în statul – naţiune ca forma cea mai înaltă de unitate.
Această creştere a naţionalismului nu s-a produs dintr-o dată; în prima jumătate a
secolului al XIX-lea, creşterea naţionalismului a fost contrabalansată de un
conservatorism în care sensul unităţii europene era puternic.
Ordinea europeană conservată în Tratatul de la Viena din 1815 a durat pînă la
Războiul Crimeii (1853-1856). Cu triumful ideii că naţiunea este forma cea mai
valoroasă, Europa a devenit un simplu termen geografic.
Al doilea motiv al acestei schimbări radicale este acela că, aşa cum în gîndirea
comună valorile naţionale au dizlocat pe cele europene, pe teren politic, Europa a
pierdut treptat locul său unic în lume. În ultimă instanţă, această modificare a locului
Europei ne obligă s-o explicăm mergînd înapoi spre Marile descoperiri geografice
care au deschis perspective globale. Din această perspectivă, Europa înseamnă,
progresiv, mai puţin.
Evident, nu trebuie exagerată viteza schimbării. Au trecut mulţi ani pînă cînd
Lunea Nouă a putut contribui la reorganizarea echilibrului celei vechi.
Deja la trecerea dintre secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Olanda, Anglia şi
Franţa se concentrau tot mai mult asupra teritoriilor de peste mări, aşa cum Spania şi
Portugalia o făcuseră mai înainte. Drept rezultat al acestei tendinţe, problema
europeană a început tot mai mult să fie văzută ca o parte a ordinii internaţionale, ca o
problemă mondială.
Încă pe timpul Războiului de 7 ani (1756-1763), bătrînul Mirabeau arăta că s-
ar putea să nu fie pace în Europa fără pace în America. În 1809, istoricul Heeren
22
prezicea că viitorii istorici nu se vor mai ocupa numai cu sistemul limitat de state
europene, ci de cel mondial.
Cel puţin, în parte, această atitudine reflecta cosmopolitismul secolului al
XVIII-lea. Cînd Schiller (1759-1805) proclama că: “Eu scriu ca cetăţean al lumii care
nu este supus vreunui prinţ; mi-am pierdut patria şi am schimbat-o cu lumea”, el se
pronunţa împotriva spiritului strîmt european ca şi împotriva spiritului naţional în
schimbul asocierii întregii umanităţi. Acest cosmopolitism era o versiune laică a
spiritului ecumenic al creştinismului timpuriu. Şi creştinismul timpuriu şi
cosmopolitismul militau împotriva concepţiei de unitate europeană. În cele din urmă,
cosmopolitismul şi-a găsit expresia în mişcarea care a dus la formarea Ligii
Naţiunilor: o organizaţie mondială în care Europa nu era recunoscută ca o unitate
distinctă.
Înainte de această evoluţie spre Liga Naţiunilor, problema integrării europene
a fost din nou adusă pe scena politică de evenimente ca Revoluţia franceză şi
războaiele napoleoniene. Mai ales aceste evenimente au sfărîmat structura europeană
aşa cum fusese stabilită prin Tratatul de la Westfalia (1648).
Iniţial, distrugerea acestei ordini slabe a venit bine unora, mai ales în
Germania.
Una din axiomele acestei ordini fusese că interesul Europei cere păstrarea unei
Germanii fără unitate. Bineînţeles, patrioţi germani ca Herder (1744-1803) şi Iustus
Möser (1720-1794) au respins această concepţie asupra ordinii europene. Cu mult
înainte, însă, regimurile revoluţionare napoleoniene provocaseră o reacţie. Ideea de
unitate europeană impusă de Napoleon a lezat sensibilităţile patriotice în Europa. Din
nou, hegemonia şi imperialismul unei singure puteri stîrneau repulsie. Totuşi, nu era
suficientă opoziţia faţă de această unitate impusă; trebuia propusă o concepţie de
23
unitate acceptabilă. Cert este că reacţia împotriva Imperiului lui Napoleon a pus la
ordinea zilei problema unităţii europene în condiţiile persistenţei cosmopolitismului
secolului al XVIII-lea.
Căderea Imperiului napoleonian era întrucîtva asemănătoare cu aceea creată de
prăbuşirea Imperiului lui Friederick al II-lea Hohenstaufen la 1250. Fiecare parte
componentă a fostului Imperiu napoleonian a produs idei de unitate europeană
potrivite propriilor interese. Pentru Metternich, Revoluţia franceză a distrus Europa pe
care el o ştia. Unitatea europeană, în viziunea lui, era cel mai bine reprezentată de
solidaritatea curţilor şi a guvernelor. Această concepţie negativă şi reacţionară asupra
integrării europene era slăbiciunea sistemului lui Metternich. Nimic din această
concepţie nu producea o voinţă reală de realizare efectivă a unităţii Europei.
Atît liberalii cît şi conservatorii au sesizat lipsurile concepţiei lui Metternich;
conservatorii au înţeles că trebuie dat concepţiei asupra integrării Europei ceva pozitiv
dacă oamenii vor să lupte şi să facă sacrificii pentru a realiza unitatea Europei. Pentru
conservatorii europeni, romanticii au fost aceia care au dat un nou impuls concepţiei
despre integrare, invocînd unitatea existentă în Evul Mediu. Că această unitate era mai
mult o ficţiune, n-a contat prea mult pentru minţile înfierbîntate ale romanticilor; ei au
considerat că bolile Europei (iacobinism, hegemonia napoleoniană etc.) erau rezultatul
pierderii acestei unităţi. Doar unirea acestei viziuni cu catolicismul reactivat politic a
constituit o forţă politică efectivă, distinctă de strigătul simplu şi lipsit de speranţă
după paradisul pierdut al unităţii medievale.
Catolicismul a oferit un principiu unităţii Europei care a înlocuit calculul rece
de interese. În această privinţă, nobilul francez Joseph de Maistre (1753-1821) a fost
personalitatea cea mai remarcabilă. Ideea lui era că Europa nu se va putea uni dacă nu
este unită religios, că civilizaţia europeană fusese creată de Biserică în Evul Mediu şi
24
otrăvuri introduse în Europa din afară, în primul rînd din America (democraţia şi
iacobinismul) erau principalul pericol pentru Europa şi ele i-au distrus unitatea.
Simpla balanţă a puterilor, simplul echilibru nu sînt de natură să blocheze declinul
deoarece n-au nimic moral în ele; sînt <<ateiste>>. Dacă Europa este ceva, este o
comunitate de credinţă; lipsa credinţei va distruge Europa.
Titlul faimoasei cărţi a lui Novalis, Creştinism sau Europa (1826) sintetiza
argumentele epocii. Din punctul de vedere al celui mai reprezentativ romantic
german, Europa însemna o unitate creştină şi aceasta era, în primul rînd, o unitate
catolică. De aceea, nici protestantismul, nici ortodoxia n-ar trebui acceptate ca
adevărat creştinism.
Marele avantaj al acestui fel de a argumenta constă în aceea că predica unirea
împotriva a ceva, împotriva Angliei şi a Americii, ca sedii ale democraţiei şi ale
liberalismului şi a celor mai multe rele potrivnice Europei; împotriva Rusiei. Poziţia
Rusiei în acest sistem de gîndire este complexă şi interesantă.
Frontul catolic susţinea că Rusia ar trebui exclusă pe temeiuri religioase.
Includerea Rusiei ortodoxe ar distruge baza însăşi a unităţii Europei. Pe de altă parte,
în viziunea conservatorilor de talia lui Metternich, Rusia a probat ataşamentul la
interesele Europei atunci cînd ţarul l-a trimis pe generalul Suvorov să lupte împotriva
iacobinismului, remarcîndu-se în Italia şi Elveţia (1799); că ar trebui inclusă Rusia în
Europa o dată ce, după 1815, Ţarul Alexandru I recunoscuse sistemul european din
care Rusia făcea parte, Ţarul fiind astfel obligat să-l apere.
Şi înainte de 1848 şi după, conservatorii europeni priveau Rusia ca parte
esenţială a Europei mai ales că ţarul Nicolae I suprimase revoluţia din Ungaria,
ajutînd astfel la evitarea căderii Europei în anarhie.
25
Existau însă şi alte voci care arătau că la Tilsit, întreverea între ţarul
Alexandru I şi Napoleon (iunie-iulie 1807) arată intenţia Rusiei de a distruge Europa
şi a o împărţi în interes propriu. În mod curios, în această privinţă, viziunea catolică se
întîlneşte cu aceea a naţionalismului liberal. Liberalii şi, mai tîrziu, marxiştii atăcau
autocraţia moscovită (sau despotismul, cum obişnuiau ei să spună) ca fiind
<<asiatică>> şi pretindeau că Rusia este străină principiilor societăţii europene şi
trebuie exlusă din Europa. Împotriva acestei opinii, era folosit un argument puternic:
nu numai că Rusia aparţine Europei, dar era zidul/obstacolul necesar în faţa hoardelor
asiatice (mai ales împăratul Germaniei, Wilhelm al II-lea, a contribuit la intensificarea
discuţiilor despre <<pericolul galben>>).
Este limpede că, peste părerile antagoniste despre unitatea Europei, trei puncte
sunt clare: 1.Problema unităţii europene era dependentă de formarea unei idei clare în
privinţa constituirii Europei; această claritate nu s-a realizat niciodată; 2. Că, luînd
Europa aşa cum este - un fel de accident al evoluţiei istoriei - şi a încerca să o
organizezi într-o unitate, nu era suficient. Apelul la menţinerea status-quo-ului era
profitabilă beneficiarilor acestuia. Alţii – ca naţionaliştii din Germania şi Italia care
nu-i realizaseră unitatea – nu vor fi de acord că o asemenea Europă ar fi conservată.
După ei, înaintea unităţii acceptabile a Europei, era esenţial să fie stabilită o ordine
justă. În sfîrşit, 3. Era mai uşor să formulezi o noţiune negativă, exclusivistă a unităţii
europene, una îndreptată împotriva unei puteri pretinse anti-europene, decît să găseşti
un obiectiv pan-european la care toţi pot adera. Oamenii puteau fi mai uşor uniţi
împotriva iacobinismului, a <<pericolului galben>>, a democraţiei (considerată în
secolul al XIX-lea ca antiteză a tradiţiilor şi a valorilor europene), împotriva Angliei
şi a Rusiei; împotriva a orice; era mai greu să se lase uniţi pentru ceva. Acesta era
<<călcîiul lui Ahile>> a mişcării pentru integrarea Europei.
26
Trebuie spus că antagonisme existau şi înlăutrul Europei. Concepţia despre
unitatea Europei a lui Giuseppe Mazzini (1805-1872) erau antifranceze, aşa cum erau
cele ale lui Dante cu secole în urmă. Într-o epocă de naţionalism avansat, concepţia
fiecărei ţări despre unitate şi a propriei căi de a o realiza era puternic colorată de
prejudecăţi naţionale. Destul de rar apăreau personalităţi care să se ridice deasupra
consideraţiilor naţionale şi să vadă Europa din punctul de vedere al Europei şi nu al
colţului Europei unde s-a întimplat să locuiască el.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, spiritul european chemat în
avanscenă împotriva hegemoniei lui Napoleon, era în eclipsă. Există două raţiuni ale
acestei alunecări a spiritului european pe un plan secund. Mai întîi, era vorba de
puterea extraordinară a naţionalismului care, sub Bismarck, Cavour şi alţii, a devenit
credinţă de masă detorită combinaţiei cu avansul democraţiei; se ajunsese să se creadă
că naţionalismul era leacul bun la toate; că dacă fiecare naţiune se va bucura de
dreptul la autodeterminare şi-şi va dobîndi frontierele ei naţionale, vor fi automat
îndepărtate toate cauzele de conflict; că o armonie naturală se va instala între naţiuni
şi această armonie ar putea, fie diminua instantaneu nevoia de unitate a Europei, fie
ar aduce-o automat. Astăzi, ne dăm seama ca aceste aşteptări erau naive. Totuşi, ele
erau realităţi şi prezenţa lor este remarcabilă în 1914 şi, după aceea, pînă în 1919.
Al doilea motiv pentru eclipsarea ideii de unitate naţională rezidă în
imperialismul secolului al XIX-lea şi mai ales al ultimului sfert al acestui veac. În
contextul acestui imperialism, capătă relevanţă întrebarea: era Anglia o putere
europeană, sau legăturile ei erau orientate în afara Europei şi care din aceste
legături/cau Europa şi cu Imperiul) erau mai puternice?
Se ştie că şi Franţa şi-a alcătuit un imperiu în Africa de Nord şi în Asia de
Sud-Est. Şi iar: care legături ale Franţei erau mai puternice? Cele cu Europa sau cele
27
cu imperiul întins pe mai multe continente? În ultima parte o secolului al XIX-lea
Rusia era, de asemenea, preocupată de expansiunea ei în Asia. Şi în cazul Rusiei
întrebarea de mai sus are relevanţă.
De fapt, numai Germania, Austro-Ungaria şi încă vreo cîteva state mici cu
interese nesemnificative în afara Europei erau realmente interesante de unitatea
Europei. Tocmai această situaţie, rezultată din numărul restrîns al celor interesaţi în
realizarea unităţii Europei, apărea multora suspectă. <<Logica istoriei>> - o expresie
mult folosită la sfîrşitul secolului al XIX-lea – părea să lucreze împotriva unităţii
Europei. Pe măsură cu ţările Europei erau tot mai mult implicate în politica colonială,
Europa părea a fi pe punctul de a se desface. Mai ales <<peste mări>> era devărata
scenă politică a lumii; acolo şi nu în Europa. Anglia şi Franţa intrau în coliziune la
Fashoda (1898); Anglia şi Germania, la Agadir (1911). Regina Victoria era
împărăteasa Indiei. Ca urmare, pentru Anglia putea fi mai important ceea ce se
întîmplă în Egipt decît în Europa.
Ne aflăm, aşadar, în faţa unei lumi în care marile puteri sunt în competiţie;
Statele Unite şi Japonia veneau spre primul plan al scenei politice tot cu statut de mare
putere. În această lume, poziţia Europei devenea dependenţă de ideea unirii ei sub
hegemonia unei mari puteri europene. De aici rezultă, în cel mai larg sens, esenţa
celor două războaie mondiale, începute în Europa. Încercările Hohenzolernilor şi ale
lui Hitler de a impune unitatea Europei au eşuat. Eşecul se explică prin aceea că nu
era în interesul unor puteri mondiale ca Anglia, America şi Rusia, ca Europa să între
în scenă, unită, cu statut de mare putere. Se mai explică prin faptul că Europa însăşi
nu era pregătită să accepte această formă de integrare şi unificare.
Este adevărat, că, la acest nivel, erau europeni care ar fi preferat fie şi
unificarea sub hegemonie germană decît decăderea Europei lipsită de unitate. Ei erau
28
“Quisling”xx, colaboraţioniştii, inclusiv cei ai regimului Pétain de la Vichy. Nu toţi au
fost simpli oportunişti; mulţi au ştiut exact de ce colaborează. Totuşi, ei – cei care au
colaborat cu puterile Axei – erau o minoritate. Majoritatea europenilor erau ostili
unirii Europei sub hegemonia unei mari puteri. Această atitudine se alătura tradiţiei
europene care operase şi împotriva lui Filip al II-lea şi împotriva lui Ludovic al XVI-
lea; acum, această tradiţie opera împotriva lui Wilhelm al II-lea şi a lui Hitler.
Rămîne un fapt însă: Europa era prea slabă şi prea divizată pentru a se salva.
Urmărirea intereselor naţionale, ura şi gelozia naţională, au blocat orice acţiune vizînd
realizarea unităţii. Să amintim, spre exemplu, ura care a alimentat Polonia să se
alinieze cu Hitler împotriva Cehoslovaciei în anii 1938-1939. Salvarea a venit
oarecum din afară: de la Statele Unite, de la dominioanele britanice, de la Rusia de
dincoace de Urali.
xx Numele propriu Quisling, colaboraţionist norvegian cu Germania lui Hitler a ajuns să desemneze o categorie.
29
Întrebări
1.De cînd vorbim de unitatea Europei?
2.Daţi un exemplu din care să reiasă că Europa a arătat mai bine
tendinţa de a se uni împotriva cuiva.
3.Demonstraţi împrejurarea care a făcut din unitatea Europei
medievale un ideal.
4.Care este diferenţă între unitatea concepută în Evul Mediu şi
aceea a Europei Moderne?
5.Cărei tendinţe din gîndirea europeană aparţine crearea Ligii
Naţiunilor?
30
II. SECRETELE VITALITĂŢII EUROPEI
Între factorii vitalităţii Europei putem lua în considerare: vitalitatea intrinsecă,
voinţa de a exista şi vocaţia/funcţia Europei în lume. Fiecare din aceşti factori va fi
discutat amplu în orele de seminar.
Am vrea să atragem atenţia asupra originalităţii centrului civic al oraşului de
tip european.
Există cîteva elemente ale centrului oraşului european care sunt deopotrivă
unice şi simbolice. Se înţelege că Europa a proiectat în lume multe din modelele ei.
Astfel, în centrul oraşului, unice şi simbolice sunt biserica, primăria, şcoala,
cafeneaua şi piaţa.
Fiecare din acestea pot fi socotite secrete ale vitalităţii europene în măsura în
care semnifică: împărtăşirea aceloraşi valori spirituale, acceptarea domniei legii,
respectul tacit al tuturor cetăţenilor pentru instituţiile publice, posibilitatea exprimării
deschise a opiniilor; exprimă respectul pentru educaţie şi observarea unei diviziuni a
muncii.
În mic, avem exprimată o vitalitate a cărei esenţă este ordinea în libertate; o
ordine rezultînd din echilibrarea temeiurilor. (Fiecare din elementele de mai sus va fi
detaliat la seminarii).
Am vrea să insistăm nu asupra prezenţei bisericii ca simbol al credinţei de
bază şi comune, aptă să treacă peste diferite de partid, peste ambiţii şi doctrine.
Fiecare element al slujbei are semnificaţia lui, dar corul simbolizează cel mai bine
unitatea în diversitate a Europei. Muzica ce se aude din biserică arată structura
esenţială, polifonică şi dialectică a Europei, cu măririle şi decăderile ei. Din biserică
drept punct de referinţă al centrului civic al oraşului european, se poate porni la o
31
întreagă construcţie filosofică asupra persoanei, a individului, care are deopotrivă
autonomie şi obligaţii faţă de comunitate.
Printre faptele care contrazic pe sceptici, unele ţin de puterea bisericii
europene, a bisericii acesteia în lume.
Trei teologi (Jacques Maritain, Paul Tillich şi Karl Bart) influenţează vizibil
prezenţa bisericii europene în a doua jumătate a secolului al XX-lea; o revigorează
intelectual. Mişcarea generală spre ecumenism este relevantă în sine. Mai multe
semne arată că biserica tinde să-şi revigoreze rolul de forţă în istorie şi impulsurile
pleacă din Europa.
Există semne de revitalizarea bisericii în Europa. Există şi un semn exterior
semnificativ: în S.U.A., printre <<zgîrie nori>>, se construiesc biserici în stil gotic,
copii mai mult sau mai puţin reuşite ale bazilicilor medievale europene; în Europa,
bisericile se construiesc din sticlă şi beton armat şi sunt decorate de cei mai moderni
pictori; ele încorporează descoperirile erei tehnologice deşi servesc scopuri vechi
tradiţionale, dar cu un efect mai amplu decît construcţiile bisericeşti ale sec. al XIX-
lea.
Neîndoielnic, mişcarea ecumenică este simptomul renaşterii spirituale
înlăuntrul bisericilor. În Consiliul Mondial al Bisericilor sunt reprezentanţi deopotrivă
protestanţii, anglicanii şi ortodoxii. Toate elementele mişcării ecumenice arată că
această generaţie (a anilor ’60) este martora fenomenului reuniunii creştinilor, avînd
semnificaţia schimbării cursului istoriei ultimului mileniu şi o întoarcere la sursele
comune de inspiraţie.
Începută în Europa, mişcarea ecumenică împrospătează/revigorează viaţa
bisericii ca forţă în istorie.
32
Un alt semn de vitalitate vine din soliditatea educaţiei de tip european. S-a
reproşat şcolii de tip european că este depăşită şi că nu răspunde adecvat cerinţelor
prezentului; că este prea tradiţională şi prea conservatoare şi, într-o anumită măsură,
criticile sunt justificate.
Totuşi mediul american începe să redescopere virtuţile culturii nespecializate
şi bunătatea studiilor umaniste; acum ei, americanii, apreciază mai corect pedagogia
disciplinei şi chiar pedagogia autoritară. Aceasta înseamnă că americanii se uită tot
spre Europa atunci cînd caută soluţii pentru o mai bună echilibrare între preocuparea
imediată pentru a forma savanţi şi tehnicieni, cu preocuparea pe termen lung de a
produce gînditori competenţi. Tot în anii ’60, orientarea U.R.S.S. spre a lua în
considerare utilitatea studiilor generale este de natură să consolideze părerera despre
postura Europei de model pentru un sistem de educaţie echilibrat şi eficient.
Alt semn de vitalitate ţine de echilibrarea între autorităţile/puterile centrale şi
cele locale. Tendinţa centralizării este firesc prezentă şi în Europa. Totuşi Primăria
continuă să fie simbolul comunităţii locale. S-a crezut că era tehnologică în care
planificarea amplă este la ordinea zilei va lovi mortal acest simbol. Cu toate acestea,
simbolul persistă şi mediul european conservă viaţa civică a comunităţii locale.
Este adevărat că preocupări sistematice se îndreaptă spre reorganizarea
industriei de o manieră care să asigure descentralizarea producţiei şi, prin ea, o
utilizare mai adecvată, raţională a resurselor naţionale cu implicarea autorităţilor
locale. Chiar într-o ţară intens centralizată ca Franţa, tendinţa consolidării puterii
locale este evidentă. Cîteva structuri instituţionale sunt relevante în sine: Consiliul
Comunelor Europei şi Uniunea Oraşelor şi a Puterilor Locale. Acestea au fost
realizate după al doilea război mondial şi nu constituie atentate împotriva puterii
centrale, ci vizează consolidarea autonomiei locale.
33
Prosperitatea pieţii ca element de vitalitate în Europa este admirabil pusă în
evidenţă de formarea Pieţii Comune.
Prezenţa şi prosperitatea presei în mediul european, presă rezultată din
cafeneaua cu rolul ei în timp, pune în evidenţă, de asemenea, un element de vitalitate;
presa şi cafeneaua, tipice spaţiului european, constituie semne ale unei culturi
deopotrivă moderne şi cu rădăcini adînci în viaţa socială. Aceste elemente permit
formularea judecăţilor critice – o premiză a înnoirii şi progresului.
Aşadar, secretul vitalităţii europene rezidă în cultură în cel mai larg sens al
cuvîntului, adică în sensul a ceea ce omul face cu natura. Astfel se explică de ce
analiştii Uniunii Europene văd corect faptul că Europa va fi efectiv unită atunci cînd
Unitatea/una în diversitate va fi realizată pe planul culturii; de aceea ei vorbesc acum
de Uniunea [abia comercială] Europeană; uniunea pe aceste planuri – comerciale,
financiare, vamal etc. fiind una incompletă; planurile menţionate mai sus fiind trepte
spre adevărata U.E.
Cultura este aceea care conferă Europei ipostaza de Europa care a făcut
lumea. Locuitorii Europei provocaţi de-a lungul secolelor de controverse religioase şi
doctrinare, de forme filosofice de gîndire şi mînaţi de dorul unei aventuri intelectuale
care a dat naştere ştiinţei şi tehnologiei; au fost în stare să asigure înflorirea artelor şi a
instituţiilor şi crearea unei puteri economice fără precedent. Aceasta-i Europa care a
făcut lumea. Fără cultura ei, Europa rămîne puţin semnificativă; un promontoriu al
Asiei cu relativ puţine resurse materiale şi mai puţin populată decît China şi India,
spre exemplu.
Ingenios, s-a recurs la cea mai vestită ecuaţie a sec. al XX-lea, aceea a lui
Einstein (1879-1955) formula relativităţii (E = mc2 = energia = masa x viteza luminii
la pătrat) şi s-a spus: E (Europa) = masa ei mică de promotoriu al Asiei multiplicată
34
de cultura ei bogată la pătrat. Aceasta nu este o probă, ci un mod de a ilustra forţa şi
vitalitatea Europei.
Ar fi greşit totuşi să se facă un fel de apologie a Europei. Este adevărat că în
Europa, configuraţia reliefului se deosebeşte de aceea a S.U.A. şi a U.R.S.S. cu ale lor
nesfârşite cîmpii slab populate care au opus puţine obstacole dezvoltării civilizaţiei
tehnologice. Configuraţia Europei a impus elitelor nevoia luării în considerare a
nevoilor locuitorilor şi acest comportament a fost de natură să-şi întîrzie uneori
manifestarea deplină a rolului şi funcţiei Europei; aceasta explică şi trezirea oarecum
tîrzie a conştiinţei claselor conducătoare.
Prima revoluţie industrială, aceea bazată pe cărbune şi declanşată în Europa,
are efecte complexe; pe de o parte, a creat suburbiile întunecate în jurul marilor oraşe,
dar a creat şi proletaristul; un întreg segment al populaţiei a devenit supus maşinii.
Muncitorul era văzut de Marx – şi pe drept - <<un apendice viu al maşinii moarte>>,
nevoit să muncească ore nesfîrşite pe zi în condiţii deplorabile din punct de vedere
igienic şi moral. Aceasta este prima explozie tehnică care a dăunat mai mult speciei
umane decît explozia nucleară de la Hiroşima şi Nagasaki, care a înfricoşat secolul.
Adevăratul scop al tehnologiei, acela al eliberării omului de munca brută, a
fost admirabil servit în mediul european; rolul Europei este incontestabil în această
privinţă. Într-adevăr, Europa a dezvoltat tehnologiile cu ajutorul ştiinţei şi apoi le-a
umanizat prin legislaţii sociale adevărate; a provocat trecerea de la “epoca/era neagră”
a cărbunelui, la “era albă” şi curată a electricităţii, a călătoriilor aeriene, a fabricilor
luminoase cu pereţi de sticlă şi plasate în mijlocul unui mediu voit bogat în vegetaţie.
Pentru prima dată în mediul european s-a articulat conştiinţa riscurilor
implicate de folosirea tehnologiei, riscuri sociale, morale, educaţionale şi spirituale.
Gînditorii europeni de marcă au formulat pentru prima dată problema esenţială a
35
echilibrului necesar între tradiţie şi înnoire, una din problemele de bază ale epocii
noastre. Şi tot gînditorii europeni contribuie efectiv, datorită experienţei îndelungate,
la soluţionarea acestei probleme.
Un remarcabil secret al vitalităţii Europei rezidă într-un anumit echilibru uman
între disciplina colectivă şi libertatea individuală, între continuitate şi inovaţie, între
greutatea tradiţiei şi impulsul spre aventură; rezidă în capacitatea de a păstra sensul
identităţii în vîrtejul schimbării. Acest secret concretizat în trăsăturile de mai sus
distinge Europa de alte spaţii; pentru Africa, Asia şi lumea arabă tradiţia este foarte
puternică şi înnoirea loveşte ca o furtună. Despre America se spune adeseori că nu are
Evul Mediu; lipsiţi de balastrul tradiţiei, americanii sunt relativ uşor luaţi de curentele
de suprafaţă. Este adevărat că mulţi sunt plecaţi din Europa şi, ca urmare, Evul nostru
Mediu este şi al lor. Totuşi semnele concrete ale Evului Mediu (ruinele romane,
catedralele, monumentele clasice etc.) se găsesc, în mai mare măsură decît la
americani, printre noi. De asemenea, este controversată aprecierea că spaţiul rusesc a
cunoscut Renaşterea şi Reforma. Şi ca urmare a lipsei experienţei Renaşterii şi
Reformei, omul spaţiului rusesc este mai puţin pregătit să-şi asume aventura
individuală şi este mai uşor dominat de puterea colectivului.
Aşadar, există în Europa elemente ale vitalităţii şi voinţa de a pune aceste
elemente la dispoziţia umanităţii. Europa este gata să reia expansiunea în lume a
civilizaţiei şi idealurilor sale; este gata să se opună ameninţărilor absurde ale istoriei
asupra spiritului uman. Momentele consacrate celor căzuţi în ambele războaie
mondiale, indiferent de tabăra în care au luptat, concretizează relevant opoziţia faţă de
absurditatea istoriei şi impulsionează reevaluarea conceptului de naţiune şi a relaţiei
lui cu creştinătatea.
36
Note asupra viitorului Europei
Există trei şcoli de gîndire în privinţa unirii Europei; ele preconizează pe rînd:
o alianţă între state; o totală integrare; o federaţie. Un acord se profilează între aceste
concepţii sub presiunea lumii care are nevoie de vocaţia universală a Europei pentru a
se elibera de foame, teamă şi ură; este solicitată “capacitatea globală” a continentului,
una care să rezulte din unirea naţiunilor Europei.
Impulsul dinspre lume vine într-un moment cînd situaţia Europei este
determinată de trei factori importanţi. Mai întîi, Europa a început să se unească în cei
15 ani după un război în care marile puteri şi-au pierdut imperiile coloniale. Aceasta
implică o scurtă analiză a raportului între decolonizare şi unirea Europei.
S-a făcut afirmaţia potrivit căreia legăturile şi efectele colaterale ale celor două
fenomene rezultă din evoluţia dialectică a naţionalismului. Încă de la sfîrşitul sec. al
XVIII-lea, discipolii lui Rousseau, urmaţi de Herder, Bentham şi Fichte, au denunţat
expansiunea colonială ca un păcat mortal al unei părţi a Europei deoarece va agrava
divizarea acesteia în naţiuni rivale. Este incontestabil că presupusa necesitate a
spaţiilor coloniale (viitorul spaţiu vital pretins de Hitler) a avut un rol considerabil în
declanşarea celor două războaie mondiale. Decît că aceste războaie au declanşat, la
rîndul lor, două serii de reacţii opuse.
Pe de o parte, au făcut din ideea dreptului popoarelor la autodeterminare una
cu circulaţie mondială. Primul război mondial a fost purtat în numele acestui principiu
şi tratatele din 1919-1920 l-au încorporat ca atare; a însemnat, de asemenea,
declanşarea luptei pentru libertate a coloniilor care au cunoscut pe seama lor efectele
violenţelor naţionalismului.
37
Pe de altă parte, aceleaşi războaie au reamintit europenilor că a venit vremea
să pună sub control propriul şovinism şi aceasta a provocat reluarea discuţiilor asupra
planurilor de uniune a Europei.
Mai există şi alt aspect al problemei şi aceasta ţine de corelaţia dintre
decolonizare şi prosperitate. Istoria a probat eroarea celor care, naţionalişti sau
marxişti, au susţinut, de-a lungul unei jumătăţi de secol, că bogăţia Europei se
datorează exploatării coloniilor. Dacă ei ar fi avut dreptate, decolonizarea ar fi trebuit
să însemne moartea economiei europene. Contrariul este demonstrat nu numai prin
amplificarea tendinţelor spre unitate, ci şi prin prosperitatea fără precedent a
continentului. Aşadar, o veritabilă coincidenţă a decolonizării, a amplificării
tendinţelor spre unificare şi a prosperităţii. Această coincidenţă constituie un reper al
analizei relaţiei Europei cu lumea.
Expansiunea colonială a statelor rivale – oricît de criminală ar considera-o unii
– a avut indubitabil între efectele ei trezirea popoarelor din părţile neprivilegiate ale
lumii. Aceste popoare au ajuns să simtă că modul lor tradiţional de viaţă a ajuns să le
sufoce. Pe aici, au ajuns să aspire la avantajele civilizaţiei europene şi la solicitarea
suveranităţii pentru ele însele. Ele au formulat aceste deziderate în numele unora
dintre cele mai preţuite valori europene: a libertăţii, a valorii individului şi a egalităţii
naţiunilor şi raselor. Nu-i mai puţin adevărat că au cerut dreptul la suveranitate şi în
numele cîteva din nebuniile noastre contagioase precum naţionalismul. În acest fel,
naţiunile coloniale ale Europei (metropolele), aduse de două ori pe marginea
proporţiei de mania naţionalismului, au fost forţate să judece din nou realităţile. Rînd
pe rînd, aceste puteri coloniale au renunţat la imperii sub presiuni multiplei ale opiniei
publice create pe baza propriilor lor principii, ale elitelor conducătoare create de ele în
ţările colonizate (cazul Indiei este relevant în speţă); ale propriului interes înţeles mai
38
adecvat şi cu puţin impuls din partea S.U.A. care le-a salvat, din cînd în cînd, de la
faliment. Concomitent şi din aceleaşi raţiuni, puterile coloniale au acceptat ceea ce
refuzaseră de peste şase secole şi jumătate: că trebuie să se unească. Ele au pierdut o
lume şi au recîştigat Europa.
Cel de-al doilea factor cu influenţă asupra situaţiei Europei este, de asemenea,
paradoxal: retragerea politică a Europei coincide cu adoptarea accelerată a
civilizaţiei europene de către naţiunile sărace/neprivilegiate. Şi aceasta deoarece
Europa nu numai că a făcut lumea descoperindu-i suprafaţa, ci, mai ales, dîndu-i
prima civilizaţie universală. Această civilizaţie este responsabilă – pe drept sau pe
nedrept – de tot atîtea beneficii cît şi de răutăţi. Cu toate acestea, este singura care a
reuşit să devină exportabilă/transferabilă şi asimilabilă peste originile ei rasiale,
politice şi religioase.
Mijloacele prin care şi-a asigurat expansiunea după Reformă (odată cu ea) n-
au fost toate creştine. Motivele au fost foarte diverse (de la misionarismul creştin, pînă
la spiritul de aventură, adăugându-se cele comerciale şi politice; în numele acestor
motive, europenii, începînd din sec. al XVI-lea au construit peste tot în lume bănci,
birouri, oraşe şi industrii, şcoli şi plantaţii, ziare şi parlamente.
Cucerind prin forţă sau primiţi ca zei – precum Cortez în Mexic -, preocupaţi
să salveze suflete sau să exploateze mine, europenii au cucerit, civilizat, au prădat şi
evanghelizat, s-au angajat în comerţul cu sclavi, au deschis spitale, au răspîndit teorii
umanitare pe care ei înşişi nu le-au aplicat totdeauna riguros, au arestat pe cei care
îndrăzneau să citeze principiile umanitare împotriva lor şi, în acelaşi timp, au eliberat
popoare întregi obişnuite de secole să trăiască sub cea mai crudă opresiune autohtonă.
Toate aceste fenomene descrise mai sus constituie conţinutul a aceea ce
numim colonialism. Sensul priorativ imprimat astăzi este nedrept; procesul este imens
39
şi cuprinde deopotrivă iubire umanitară şi eroică, crimă şi lăcomie. A fost o aventură
încă neaşezată în perspectiva potrivită; această perspectivă corectă ar putea arăta că
beneficiile depăşesc trăsăturile negative. Este vorba, în fapt, de o tendinţă spre progres
aşa cum este conceput în occident, una adoptată inclusiv de aceia care
dispreţuiesc/resping Occidentul.
N-a mai existat o civilizaţie răspîndită precum cea europeană, chiar dacă un
Arnold Toynbee ne-ar contrazice, trimiţînd la Alexandru cel Mare şi la împăraţii
Chinei care, de asemenea, au stăpînit lumea lor. Acum, lumea este mai bine cunoscută
ca spaţiu şi aceasta datorită mai ales europenilor. Mai mult decît atît, au fost explicate
sistematic dimensiunile istorice ale acestei lumi şi arheologii dezgroapă multe probe
ale tradiţiilor uitate de popoarele colonizate însele; mai mult decît armatele şi
misiunile europene, au distrus sau au schimbat.
Ce se va întîmpla cu <<europenizarea>> după retragerea europenilor
cunoscută sub numele de “decolonizare” este greu de spus. Există semne care arată
tendinţa continuării expansiunii culturii europene în coloniile curînd eliberate.
Exemplul Indiei poate fi considerat relevant în speţă; retragerea englezilor n-a
însemnat respingerea sustemului de guvernământ avînd ca model pe cel englez; a fost
desfiinţat sistemul castelor vechi de peste 3.000 de ani şi pe care englezii îl lăsaseră
intact. Au continuat proliferarea partidelor politice şi dezvoltarea industriei; a început
să fie adoptat controlul naşterilor. În esenţă, India liberă vrea, mai mult decît pe
timpul stăpînirii britanice, să fie britanică, adică occidentală. Acelaşi fenomen se
întîmplă în alte colonii din Asia (Cambodgea, unde limba franceză se învaţă de masa
populaţiunii după eliberarea înainte de care era învăţată doar de elită) şi în cele din
Africa. În genere, administraţiile coloniale au plecat deoarece liderii locali au adoptat
idealurile europene. Idealurile sunt folosite acum împotriva europenilor şi împotriva
40
practicilor lor care adeseori au fost imorale. Probabil ele sunt mai valoroase decît
credem noi. Iată de ce aceste idealuri nu se retrag odată cu decolonizarea; dimpotrivă,
receptarea lor se intensifică.
Cel de-al treilea factor, care influenţează situaţia Europei aflată sub presiunea
externă pentru a se uni, ţine de faptul că idealurile şi practicile europene au fost
răspîndite nesistematic. Datorită acestei lipse de plan, două serii de consecinţe
nefericite au rezultat, nefericite şi pentru europeni şi pentru naţiunile emergente (acum
trezite la viaţă). Mai întîi, civilizaţia europeană a devenit transferabilă şi asimilabilă
cu preţul unei disocieri periculoase între produsele europene de tot felul şi valorile
europene fundamentale. Lumea acceptă maşinile şi unele lozinci ale noastre europene
şi tinde să respingă fundamentele religioase, filosofice şi culturale, fundamente care,
pe lîngă producerea ştiinţei şi a ideologiei, ne-a ajutat să-i integrăm (pe cei colonizaţi),
după un timp, în complexul nostru de obiceiuri şi echilibre umane. Trebuie admis că
versiuni simplificate ale civilizaţiei occidentale au ajutat efectiv la exportarea
produselor noastre. Această realitate procură avantaje americanilor şi mai ales ruşilor
cînd vor să modernizeze (adică să occidentalizeze) coloniile eliberatex. Aceşti noi
veniţi aduc idei mult mai simple despre progres naţiunilor emergente, fie la nivel
material, sau la cel social şi moral; că aceşti noi veniţi – cu trimitere specială spre
sovietici - au mai puţină consideraţie pentru culturile autohtone, dar au avantajul de a
nu putea fi acuzaţi de “necolonialism”.
x Trebuie remarcat faptul că asemenea observaţii, valabile în ele însele, se fac în plin război rece, perioadă în care o veritabilă cursă între S.U.A. şi U.R.S.S. se desfăşura şi pe terenul lumii în proces de decolonizare. Nu trecea neobservat faptul că Lenin în 1916 (Imperialismul, ultimul stadiu al capitalismului) remarcase că Rusia este a doua putere colonială a lumii, ca întindere, şi enumera coloniile de religie musulmană din Asia: Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Uzbekistan, Kazakhstan, Turkmenistan, Tadykisstan, Kirchizia; că, apoi, Rusia şi-a adăugat cele trei Ţări Baltice, iar Stalin i-a adăugat “republicile surori” (“democraţiile populare”); că, paralel cu procesul decolonizării, făcut şi sub impulsul comunismului, dar mai ales pe baza propriilor principii, Rusia bolşevică rămîne singura putere colonială a lumii şi, probabil, ultima. Pentru români, nu se cade să fie uitată componenta de limbă română a Imperiului sovietic – Basarabia.
41
Naţiunile emergente acuză Europa şi modul dezordonat în care şi-a propagat
valorile. Ele, mai întîi, au imitat tot aceea ce Occidentul a trimis, ca, apoi, să blameze
Europa pentru toate relele rezultate din această imitare. Dr.Raghavan Iyer, profesor
indian la Oxford, a demonstrat cum ideile europene au fost deformate, preluate greşit,
în naţiunile emergente. În lista “relelor” percepute ca venind dinspre cultura
europeană, el înscria: credinţa excesivă în progresul material, naţionalismul agresiv,
care a ridicat nivelul urii rasiale abia ascunsă, utilitarismul la Bentham (Ieremy –
1748-1832; junist şi filosof englez), colectivismul militant şi socialismul mesianic,
liberalismul a la Hayek, preamărirea puterii militare şi politice, birocraţia copleşitoare,
multiplicarea dorinţelor, consumul la scară colosală, pasiunea pentru lucrurile stranii,
pretenţiile exclusiviste în religie, fanatismul ideologic, ateismul arogant, cultul
cinismului şi filistinismul cultural neînfrînat.
Lista viciilor europene şi mai ales a manifestărilor începînd cu era industrială
este impresionantă. Desigur, celor care le clamează împotriva europenilor le-ar putea
fi puse nenumărate întrebări: dece le-aţi preluat şi le-aţi imitat? Dece n-aţi preluat
virtuţile europenilor, virtuţi care, deopotrivă, ar putea alcătui o listă impresionantă?
De ce ne reproşaţi ateismul şi materialismul şi, în loc să ne cereţi misionari, ne cereţi
ajutoare materiale? Totuşi, Europa şi europenii au o vină şi aceasta constă în faptul că
au fost trimişi în colonii oameni mai puţin reprezentativi şi mai puţin conştienţi de
valorile Europei; puţin cunoscători ai ţărilor în care au ajuns.
Decolonizarea a coincis cu unirea Europei occidentale – o promisiune de
prosperitate fără precedent. Lumea învaţă de la europeni, dar nu învăţă întotdeauna
cea ce este mai valoros. Ca urmare, ar trebui alcătuită o politică a civilizaţiei una care
să asigure întîlnirea comandamentelor secolului cu responsabilităţile civilizatoare ale
42
Europei în lume. Întrebarea este dacă are Europe resurse morale şi materiale pentru a-
şi asigura continuarea expansiunii.
Există în Europa un curent defetist, mergînd de la Oswald Spengler (1880-
1936), la Arnold Toynbee (n. 1889), de la Georges Sorel (1847-1922) la J.P Sartre (n.
1905). Acest curent pare să fi convins liderii şi masele în ţările europene că Europa
este o sărmană creatură strivită între doi coloşi. Încă din secolul al XVIII-lea ne
urmăreşte minţile această credinţă/teamă, decît că nu pare a fi probată de fapte.
În ajunul Revoluţiei franceze Baronul Melchior Grimm (1723-1807), critic
german de limbă franceză, scria Ecaterinei a II-a (ţarina Rusiei între 1762 şi 1796):
“Două imperii vor împărţi lumea. Rusia, în răsărit, şi America, ce şi-a dobîndi o
libertate de curînd, în vest, şi noi, popoarele aşezate între ele, abia vom şti, datorită
tradiţiei discontinui, ceea ce am fost”.
În 1847, Sainte-Beuve (1804-1869) rezuma opinia istoricului Adolphe Thiers
(1797-1877): “Au mai rămas doar două naţiuni. Rusia, încă barbară, dar mare...
Vechea Europă va trebui să ia în considerare această tinereţe. Altă ţară tînără este
America... Viitorul lumii este între aceste două mari lumi”. Seria profetizării căderii
Europei între cei doi coloşi continuă cu Jean de Muller, Napoleon I, Abatele Pradt, în
1823, cu formula semnificativă “Dincolo de Vistula, cade o cortină”x şi, binenţeles,
Alexis de Tocqueville (1805-1859).
Denis de Rougemont respinge afirmaţia că “Europa se găseşte între două mari
puteri” şi o caracterizează drept o platitudine. Era în anii ’60. Merită amintită doar
cîteva din argumentele sale. Platitudinea poate fi discutată din perspectiva unei
Europe unite. Matematic, el ajunge la concluzia că, într-adevăr, Europa Mică
(Uniunea Europeană de astăzi) numără 330 milioane de locuitori şi dacă se adaugă cei
x Un posibil izvor de inspiraţie pentru formula “cortina de fier”, atît de folosită de-a lungul războiului rece...
43
95 de milioane aflători în cele şapte state din sfera sovietică de influenţă, rezultă un
total de 425 de milioane. Cele două superputeri totalizau doar 400 de milioane. Care
coloşi? Care giganţi? Adaugă la aceasta calitatea populaţiei, incontestabil mai bună
decît a S.U.A. şi U.R.S.S.; cei mai buni muncitori, cei mai buni filosofi, artişti etc. se
găsesc încă în Europa, opinează autorul.
Evident, aceste aprecieri calitative pot prezenta şi vulnerabilităţi; sunt
discutabile. Totuşi autorul recurge la structura comparativă a premianţilor Nobel
(1901-1961): Rusia şi democraţiile populare – 9; S.U.A. – 52; Europa Occidentală –
147; alte ţări – 8. Nu avem date pentru o asemenea comparaţie la nivelul anului 2001.
Importantă pentru noi este pledoaria pentru unitatea Europei.
Unită – se demonstra atunci – Europa poate arăta “capacitatea ei glogală” şi se
poate pune în evidenţă nu numai statistic, ci la nivelul conştiinţei cetăţenilor. Această
“capacitate globală” are premize reale: demografice, economice şi culturale. Aspiraţia
Europei la postura de prima putere a lumii se justifică. Premizele pot fi fructificate
numai dacă există conştiinţa vocaţiei în lume la liderii europeni. De asemenea, trebuie
luate în considerare forţa şi puterea altor culturi şi civilizaţii competitoare pentru
primul loc în lume.
Desigur, există şi voci sceptice, care vorbesc încă despre declinul Occidentului
şi care văd în Rusia comunistă purtătoarea noilor valori care ar putea contribui la
atragerea lumii spre ideal.
Nu se vedea ce ar putea fi 30 de ani mai tîrziu, dar acelaşi Denis de
Rougemont observă că ideologia comunistă este jumătate rusească. Cealaltă jumătate
înseamnă maxism aplicat, iar marxismul s-a născut în vestul Europei. Sovieticii nu fac
decît “să întoarcă propriile noastre valori împotriva noastră” sub forma
materialismului dialectic, foarte mult simplificat.
44
Din perspectiva anilor ’60, era greu să se vadă alt succesor decît Europa care
“să preia torţa civilizaţiei”. Vocaţia Europei trebuie să se manifeste prin unirea ei şi
prin eradicarea urmărilor crimelor care se reproşează Europei şi care s-au datorat
naţionalismului, rasismului şi, într-o oarecare măsură, colonialismuluix . Vocaţia
Europei poate fi exprimată mai ales prin trei verbe: a anima/stimula; a balansa; a
federaliza. Să stimuleze în primul rînd schimbările internaţionale pe care le-a
intensificat hotărîtor după Marile Descoperiri Geografice. Statistic, se dovedeşte că
Europa rămîne încă centrul oricărui sistem de schimburi internaţionale; proporţiile
importurilor şi exporturilor Europei raportate la veniturile interne ale ţărilor
componente arată că lumea este vitală pentru Europa în mai mare măsură decît pentru
S.U.A. şi U.R.S.S.
Din punct de vedere cultural, vocaţia Europei de a stimula schimburile este şi
mai relevantă; naţiunile emergente se întorc spre valorile Europei pentru a se abilita
pentru dialog (unele cu altele şi cu lumea).
Vocaţia balansării poate fi admirabil pusă în evidenţă de nevoia echilibrului
între lucrurile create de oameni: între tehnologie şi tradiţie, spre exemplu. În ţările
occidentale, s-a acumulat o experienţă în această privinţă datorită socialismului,
marxismului, liberalismului, sindicatelor, planificării, ghidării profesionale etc. S-a
ajuns astfel la o adaptare, uneori înceată şi dureroasă, la nevoile reale ale oamenilor.
Naţiunile emergente ahtiate după tehnologie ar putea învăţa din această experienţă
deoarece tehnologia le poate distruge nu numai tradiţiile valoroase, ci şi echilibrul
psihic. Mai pot învăţa de la europeni echilibrul între autoritate şi libertate, între ştiinţă
şi umanioare/ studii clasice; între agresivitatea critică şi imaginaţia poetică în ştiinţe;
între tonurile pure, s-au vocile separate, şi combinaţiile armonice în arte; între
x Acum, în anii ’60, încă se mai resimt urmările celui de-al dodilea război mondial.
45
inovaţie şi continuitate în viaţa civică; între diversitate şi unitate în organizarea
politică; între pasiunea pentru aventură, fără a gîndi la consecinţe, şi experienţa
acumulată în meditaţia asupra acţiunii şi îndrăznelii; Ulysses poate fi considerat, din
această perspectivă, un european.
Există şi vocaţia federalizării. Europa a secretat virusul naţionalismului şi l-a
împrăştiat în lume; un naţionalism care a adus-o de două ori, prin cele două războaie
mondiale, pe marginea prăpastiei. Vocaţia federalizării este şi o obligaţie pentru
Europa: este un fel de vaccin împotriva naţionalismului preluat de naţiunile emergente
şi amplificat împotriva propriilor interese. Federalismul este/poate fi un antidot
împotriva naţionalismului şi şovinismului bazate fie pe rasă, fie de clasă; un antidot
împotriva totalitarismelor unde ajung aceste exagerări naţionaliste.
Europa are o vocaţie de îndeplinit, are de făcut/refăcut lumea, făcîndu-se pe
sine unită în diversitate.
46
Întrebări
1.Este şcoala o prezenţă semnificativă în centrul civic al oraşului
de tip european?
2.Dacă punem Europa în ecuaţia: E = mc2, care este elementul care
dă greutate Europei peste dimensiunile geografice şi demografice?
3.Este echilibrul între continuitate şi inovaţie un secret al vitalităţii
europene?
4.Ce se întîmplă cu valorile europene în spaţiile decolonizate?
5.Care elemente de istoria Europei fac plauzibilă afirmaţia mai
veche că Europa se găseşte între doi coloşi?