Fenomenul Olimpic

Olimpiadele Antice

In sudul Greciei, dincolo de hotarul Arcadiei cu Elida,la locul de intalnire a raurilor

Alpheios cu Kladeos, intre coline impadurite si poieni cu maslini, se afla stravechea Olimpie,

cunoscutul sanctuar grec, locul care a atras la fiecare patru ani, timp de peste un mileniu,

multimea de barbati veniti din toate tinuturile unde se raspandisera, pentru a se intrece pasnic;sub

semnul idealurilor olimpice, intr-un imn inchinat armoniei si perfectiunii umane.

Aceste manifestari aveau un caracter complex. Ele inglobau actiuni menite sa

incununeze atat pe cei cu capacitati fizice cat si pe cei dotati cu capacitati muzicale.

Mintile cele mai luminate ale antichitatii au sesizat inca de atunci cele trei componente

ale formatiei uname complete:

-dezvoltarea spirituala

-intarirea fizica

-perfectionarea morala

Acestea fiind o manifestare atat de reusita in cadrul Jocurilor Olimpice.

Juvenal, experimentandu-si adeziunea fata de sistemul grecesc al exercitiilor fizice, ne-a

lasat celebrul hexametru din Satira X: “Optandum est ut sit mens sana in corpore sano” (e dorit

ca o minte sanatoasa sa fie intr-un corp sanatos)

1

1. Geneza Olimpiadelor Antice

Originea Jocurilor Olimpice se pierde in negura vremurilor. Unii cercetatori ai genezei

olimpice afirma ca asemenea intreceri s-au organizat inca de acum 4.000 de ani. Anumite puncte

de referinta s-au gasit in numeroasele legende care, in profida caracterului lor mistic si fantastic,

consemneaza si unele fapte petrecute aievea. Se spune ca Herakles ( Hercule la romani), fiul lui

Zeus si al reginei Alcmena, plecand spre Elida in sec. XV-lea i.Hr., s-a oprit in Olimpia, unde a

organizat o intrecere pentru cei patru frati ai sai. El a masurat o distanta egala cu 600 de talpi

proprii, in linie dreapta, cunoscuta mai tarziu sub denumirea de un stadiu (192,27 m ), pe care au

alergat fratii sai; invingatorului i-a decernat o ramura de maslin. Iata cum elementele de legenda

se imbina cu fapte reale, pastrate de-a lungul secolelo: distanta de alergare de un stadiu, devenita

clsica sub forma probei de dromos si incununarea invingatorilor cu ramuri de maslin.

Se relateaza ca Jocurile Olimpice cu caracter local au fost organizate in Altis

( Dumbrava Sacra ), la poalele muntelui Kronion, in apropierea unui altar al zeitei Hera, in sec.

al XII-lea i.Hr. Intrerupte in urma invaziei dorice, ele au fost reluate de Iphitos, regele Elidei, in

anul 884 i.Hr.

Inceputurile si apogeul Olimpiadelor Antice

Sapaturile arheologice intreorinse la Olimpia in sec. XIX-lea au dat la iveala, pe langa

ramasitele unor importante constructii, numeroase statui sau obiecte de cult si placile de

marmura pe care erau imortalizate numele invingatorilor la Jocuri, ale olimpicilor. Dintre acestia

Korebos, bucatar si negustor in Elida, este consemnat ca cel mai vechi campion olimpic, in anul

776 i.Hr. De aici s-a considerat ca el este, totodata si primul laureat al Jocurilor Olimpice, iar

numaratoarea acestora s-a facut incepand cu editia din 776 i.Hr.

Ni se relateaza fapte bogate in invataminte si demne de admiratie, ca si unele intamplari

pline de dramatism. Datorita pacii sacre ce domnea in timpul desfasurarii Jocurilor, tinerii

spartani aflati la Olimpia in anul 480 i.Hr. nu l-au putut ajuta pe regele lor Leonida si pe cei 300

de ostasi ai sai, care au pierit pana la unul in batalia de la Termopile, incercand sa opreasca

inaintarea persilor condusi de Xerxes.

2

Calitatile fizice ale unor competitori au ramas preverbiale. Despre Milon din Crotona,

invingator la sase editii olimpice ( 540-516 i.Hr. ), se zice ca putea duce o junca in spate pe

distanta unui stadion intreg; sau ca, datorita fortei sale impresionante, a castigat o Olimpiada

prin... neprezentarea adversarului, cum am spune azi, intrucat nimeni nu s-a incumetat sa se ia la

intrecere cu el.

Mai tarziu 480 i.Hr. avem imaginea unui atlet complet, Theagene din Thasos, excelent

la alergari, dar si puternic si curajos. Cand avea doar noua ani, a reusit sa transporte singur o

statuie de bronz din piata publica pana acasa.

Un alt olimpic la editia din anul 408 i.Hr., Polidamas din Tesalia, nevoit o data sa se

apere de un leu, l-a omorat, strangandu-l de gat cu mainile sale puternice.

Pe langa capacitatile sale novatoare si indrazneala in idei, Pitagora a dat dovada de

calitati fizice si vointa deosebite, devenind si invingator la Olimpia in unul din cele mai dure

lupte, pugilatul.

Ganditori ca Platon si Crisip, dramaturgi sau poeti ca Sofocle si Euripide isi petreceau o

mare parte din timp pregatindu-se in palestre si reuseau chiar sa obina premii la concursurile

organizate cu prilejul diferitelor Jocuri. Despre Tales se spune ca o murit de insolatie in timp ce

participa ca spectator la intrecerile olimpice.

In Templul din Olimpia era asezata celebra statuie a lui Zeus, sub patronajul caruia se

desfasurau Jocurile Olimpice, considerata una dintre sapte minuni ale lumii arhitecturale antice.

Inalta de 12 m si confectionata din marmura, aur si fildes, purta pe soclu inscriptia: “Fidias

atenianul, fiul lui Charmidas, m-a creat”. In prima zi a manifestarilor olimpice aveau loc aici

procesiuni solemne, prilej cu care se ofereau daruri si se savarseau sacrificii. La altarul

stapanului fulgerelor, hellanodicii ( un fel de oficial-arbitrii antici ) si atletii depuneau juramantul

olimpic. Juramantul olimpic este rostit de catre un sportiv si un arbitru la deschiderea fiecarei

olimpiade. Sportivul, facand parte din echipa tarii organizatoare , tine in mana un colt al

steagului olimpic , spunand urmatoarele cuvinte : “In numele tuturor competitorilor , promit ca

vom lua parte la aceste jocuri olimpice respectand si supunandu-ne regulilor care le

guverneaza , dedicandu-ne sportului fara doping sau alte substante stimulatoare , in adevaratul

spirit al sportivitatii, pentru gloria sportului si onoarea echipelor noastre.” Arbitrul , apartinand ,

de asemeni, tarii gazda , strange in mana un colt al stindardului olimpic , rostind

juramantul :

3

“In numele arbitrilor si a oficialilor , promit ca vom oficia aceste jocuri olimpice ,

respectand si supunandu-ne regulilor care le guverneaza , in adevaratul spirit al

sportivitatii.”

Daca la inceput dromosul era, se pare, singura proba a Jocurilor, o data cu trecerea

anilor, concursurile s-au aplificat si diversificat, ajungand sa cuprinda si intreceri de diaulos

( parcurgerea a doua stadii ), dolicos ( 12 stadii ), cursa hoplitilor ( a oamenilor

inarmati ), sarituri, aruncarea sulitei si a discului, lupta, pugilatul, pancratiul ( o imbinare a

pugilatului cu luptele ), pentatlonul, intreceri de care,curse de cai si probe pentru adolescenti.

Declinul olimpic, inchistarea, uitarea

Apar atletii profesionisti. Inaltele principii ce calauzeau desfasurarea intrecerilor

olimpice incep sa fie incalcate. Se semnaleaza incercari de a obtine victoria prin mituirea

adversarilor sau prin influentarea organizatorilor.

Daca in perioada de aur a Jocurilor olimpionicul primea o simpla, dar nepretuita si plina

de semnificatii cununa din ramuri de maslin, el este tentat acum sa invinga pentru a intra in

posesia unor substantiale premii materiale. Semnele decadentei Jocurilor se accentueaza si se

generalizeaza in secolele al III-lea si al II-lea i.Hr., atunci cand statul sclavagist grec intra in

descompunere. Dupa cucerirea Greciei de catre romani, tineretul grec nu mai este indemnat sa

practice sustinut exercitiile fizice, iar Jocurile Olimpice isi pierd menirea educativa, capatand un

pregnant caracter de spectacol.

Jocurile Olimpice au fost desfintate oficial in anul 394 i.Hr. de imparatul Theodosiu I,

dupa convertirea sa la crestinism.

4

2. Stadionul Olimpic

De la templul lui Zeus Olimpianul pana la stadionul olimpic mai este o bucata buna de

drum. Nu este oval ca un stadion obisnuit, ci este deschis intr-o parte; prin conturul sau

aminteste, intra-devar, de o potcoava. In plus, este relativ ingust, astfel incat nu se pot juca, de

exemplu, meciuri de fotbal. Acesta se poate justifica insa prin faptul ca si-a dobandit forma

respectiva intr-o epoca in care de fotbal inca nu se auzise. Dar este cat se poate de potrivit pentru

concursuri de atletism, pentru care a si fost, de fapt, costruit. Are patruzeci si sase de randuri in

care incap peste 60 000 de spectatori si toti au o vedere excelente din orice loc. Este apreciat si

de organizatori, caci, fiind impartit in saizeci de sectoare, oamenii pot intra fara sa se inghesuie si

in plus, poate fi evacuat in mai putin de zece minute. Pana si pompierii il considera ideal: nu are

nici o bucatica de lemn. Este in intregime din marmura si nu oricare, ci de Pentelic (Marmură

provenind din muntele Pentelicon, situat la nord-est de Atena și la sud-est de Marathon ), la fel

ca si Penthenonul.

Oficial, acest stadion nu se numeste “olimpic”, desi a fost construit pentru primele

Jocuri Olimpice din epoca moderna, ci “panathenian”. Mai exact spus, a fost numai reconstruit,

caci, acolo se afla si cu o mie de ani in urma. Numele l-a primit de la Jocurile care se organizau

aici din patru in patru ani in cadrul Marilor Panathenee- serbati panatheniene consacrate zilei de

nastere a Ahenei- precum si in cadrul Micilor Panathenee, care se sarbatoreau in fiecare an la

sfarsitul lui iulie. Primele stiri despre aceste Jocuri ne-au parvenit din cea de-a doua jumatate a

5

secolului al VI-lea i.Hr, cand au fost reformate de Pisistrate, dar se sarbatoreau, ca sa spunem

asa, din vremuri imemoriale. Stadion se numea la inceput numai pista de alergari, care masura un

stadion sau stadiu ( masura antica echivalenta cu 177,6 m ). Spectatorii sedeau, initial, pe o panta

acoperita cu iarba deasupra pistei aflate intr-o vale . Banci de piatra au fost construite pentru ei

abia in anii 331-330 i.Hr. de catre Lycurg, om de stat si orator ( dar mai ales bancher ) atenian.

Cu o jumatate de mileniu mai tarziu, in anii 140-144 i.Hr., aceste banci au fost schimbate cu

altele din marmura de Pentelic din ordinul altui om de stat si orator ( dar mai ales bogatas )

atenian, Herodes Atticus, care a pus sa se construiasca, de asemenea si odeonul de langa o latime

de 33,5 m si o lungime de 204,1 m, inconjurata de un zid de piatra dublu. Tribunele erau

alcatuite din blocuri de banci dispuse in 47 de rinduri, unul deaspra altuia, formand un semicerc

deschis sper sud-vest si despartit, cam la jumatatea inaltimii, de un culoar de trecere

lonngitudinal. Incapeau in el, la fel ca si astazi, 60 000 de spectatori. Cand s-a luat hotararea ca,

dupa o intrerupere de 1 500 de ani, sa se reia Jocrile Olimpice, acest stadion- intre timp complet

distrus- a fost reconstruit pe propria sa cheltuiala de catre Jorgos Averof, financiar si bogatas

grec din Alexandria. La fel facusera la timpul lor Herodes si Lyncurg.

Indiferent ce s-ar putea reprosa acestui stadion ( mai ales faptul ca nu este potrivit

pentru fotbal ), cine are simtul raditiei este bucuros ca el este asa si nu altfel. Reprezinta

reconstructia unui urias templu al cultului antic pentru forma fizica, parte componenta si conditie

sine qua non a dezvoltarii armonioase a persoalitatii umane.

Pe o placa de marmura sunt sapate cu litere de aur numele a saisprezece barbati.

Baronul Pierre de Coubertin este mentionat de doua ori: o data inainte de Dimitrie Vikeles,

presedintele grec al primului Comitet International Olimpic, ca “cel care a reintrodus Jocurile” si

6

a doua oara dupa el, ca secretar general. Si alaturi de numele generalului rus Butovski, al

generalului suedez Balck, al contelui belgian de Bousies, al contelui italian Luccesi Palli, al

printului d’Andia Caraffu, al lorduli Ampthill figureaza si numele unui profesor de liceu din

Cehia, Jiri Guth-Jarkovsky, caruia- data fiind pozitia sa modesta in comparatie cu aceasta

societate artistica- I s-a atribuit titlul de “consilier”.

Scriitorii greci se pricepeau la sport. De exemplu, Plutarh, vorbind despre lupte,

aminteste de cateva tipuri de prize, a caror importanta nu a putut fi bine precizata. Fara indoiala,

se pricepeau la sport si autorii de scrieri medicale; printre ei, un loc de frunte il ocupa Galenus,

cea mai mare autoritate medicala a Europei pana in perioada moderna, care si-a inceput cariera in

anul 163 i.Hr. ca “medic sportiv” in orasul Pergam din Asia Mca Acelasi lucru este valabil si

pentru autorii lucrarilor de specialiate despre exercitiile fizice, despre pregatirea luptatorilor,

despre exersarea cailor de curse, etc., din care nu mai cunoastem decat titlurile, in cel mai bun

caz fragmente sau citate, Numai o mica lucrare a scriitorului atenian Philostratos, intitulata

Despre gomnastica, datand din secolele II-III i.Hr., s-a pastrat in intregime. Ea cuprinde

informatii importante si necunscute din alte surse cu privire la anumite discipline sportive si

metode de antrenament. Interesul lui Philostratos pentru sport se manifesta si in alte lucrari ale

lui, de exemplu in Biografia lui Apollonius din Tyanna ( filosof nepitagonean ) si mai ales, in

cartea Imagini, prin care atletismul patrunde in estetica.

Stadionul olimpic straluceste in toata gloria sa de odinioara. Nu este numai o ramasita

de stadion, ci un stadion adevarat, despre care trebuie sa vorbim la timpul prezent. Aminteste mai

curand de un muzeu in aer liber, decat un monument arheologic. Dreptunghiul galben al pistei lui

de intreceri este inconjurat de pante acoperite de o iarba deasa. Aici nu exista banci pentru

spectatori si nici nu au existat; este unicul stadion care si-a pastrat vechea infatisare initiala. Trei

dintre pante sunt inaltate artificial. Cea de-a patra a luat fiinta printr-o amenajare sumara a pantei

sudice a Colinei lui Cronos.

Imaginea actuala a stadionului se datoreaza oamenilor de stiinta si muncitorilor care, in

anii 1952-1961, l-au dezgropat din intunericul veacurilor si l-au adus la infatisarea sa initiala, din

cea de-a doua jumatate a secolului al IV-lea i.Hr. Mai exact spus, din perioada reconstructiei sale

prin care vechiul stadion a fost mutat cu aproximativ o suta de pasi spre rasarit. Dar nici acest

stadion anterior nu a fost primul din Olympia. In timpul excavatiilor s-au descoperit urmele

altuia, inca si mai vechi, care ajungea, probabil, pana la altarul principal al lui Zeus. Dar nu se

7

poate localiza cu precizie acest stadion cel mai vechi. Nu este exclus ca dupa mutarea lui mai

spre rasarit, pe locul ramas liber sa fi fost sadit micul crang sfant cu mormantul sotiei lui Pelops,

Hippodamia, despre care exista numai atestati literare, nu si dovezi arheologice. Stadionul actual,

dupa terminologia folosita de descoperitorii si renovatorii lui este al treilea la rand.

La stadion se urca din Altis pe o poteca ce serpuieste intre resturile colonadei lui Echo

si terasa cu vestigiile trezoreriilor, sub care se afla 16 blocuri paralelipipedice din piatra. Pe aici

urcau spre el si participantii la intrecerile olimpice, impreuna cu antrenorii si functionarii, pe aici

se intorceau invingatorii si invinsii. Initial, aceasta intrare avea, probabil, numai o pardoseala

obisnuita. In secolul al II-lea i.Hr. e fost placata cu blocuri paralelipipedice de calcar si protejata

cu o bolta, care, ulterior, a fost acoperita cu lut si iarba. In felul acesta a luat nastere tunelul

numit Krypte ( tainic, nevazut ), cu o lungime de aproape treizeci de metri, o latime de cinci si

mai mult de trei metri inaltime. La unul din capete, poate chiar la amandoua, i s-au construit

propilee destul de mari, ale caror dimensiuni se zice ca ar fi corespuns staturii uriase a lui

Hercule. In ansamblu arata ca un arc de triumf.

Stadionul propiu-zis, in sensul grecesc al cuvantului, adica pista de alergare, formeaza

un dreptunghi cu dimensiunile de 212,5 x 31 m. Dar nu este un dreptunghi perfect. Pe latura de

vest este cu aproape un sfert de metru mai ingust, pe latura de est, cu un sfert de metru mai lat,iar

pe langa aceasta si in lungime este usor curbat in afara. Aceasta neregularitate este, fara indoiala,

intentionata, la fel ca si abaterea usoara de la unghiul drept in planul templelor grecesti. Are o

motivatie optica: tocmai de aceea, privit de la locul obisnuit de sosire, arata ca un dreptunghi

perfect, nedeformat de perspectiva. Toata circumferinta pestei de intreceri este inconjurata de o

rigola, marginita la exterior de o bordura de piatra; in plus mai sunt aici si 16 rezervoare de apa.

Pe coasta de sud, cam la o suta de pasi de cea de vest, se inalta din iarba resturile tribunei de

piatra, unde se aflau initial zece scaune pentru organizatorii Jocurilor, precum si pentru arbitrii.

8

Pista de alergare este dura si elastica, la fel ca pe oricare din stadioanele noastre de

astazi. In perioada Jocurilor se presupune insa ca era presarata cu un strat de nisip.

In lungimea ei de 212,5 m este inclus si spatiul pentru arangarea concurentilor inainte

de start si pentru oprire, dupa finis. Pista propiu-zisa masura 192,27 m si era delimitate de doua

praguri de piatra. Acestea erau executate din placi tari de calcar, legate ca si tambururile stalpilor

intr-un intreg masiv, avand in lungime cateva minci adancituri pentru bataie inainte de start.

Erau cate 24 de fiecare parte. Pe laturile unde placile se lipesc una de alta erau niste

scobituri patrate, unde se infingeau tarusii care ii desparteau pe concurenti ; distanta dintre ele

masoara trei metri si un sfert.

Lungimea pistei olimpice de alergare se numea “stadion”. De aici a aparut ulterior

denumirea intregului spatiu de concurs, extinsa mai tarziu si asupra bancilor sau scaunelor pentru

spectatori. Stadionul a devenit inca in Grecia arhaica o unitate de lungime larg folosita.

El nu era insa unitar, caci lungimea pistelor de alergare ale diferitelor stadioane era

diferita. Ele variau intre 175 si 200 m. De exemplu cea de la Delfi masura 177,6 m, cea isthmica

181,2 m, cea ateniana 184,9 m, etc., ulterior cele romane 184,9 m, iar asa-numitele greco-romane

178 m.

Dupa datele antice, in stadionul olimpic incapeau 40 pana la 45 de mii de spectatori.

Asadar, nu era cel mai mare stadion. Pe cel atenian incapeau 60 de mii de spectatori, pe cel din

Efes chiar 70 de mii.

9

3. Cultul Trupului si al Spiritului

Istoria Jocurilor Olimpice este le fel ca oricare alta istorie: expunerea ei nu poate avea

ca punct de plecare inceputul inceputului. Si inainte de ele trebuie sa fi existat niste Jocuri, al

caror continut era dat de intrecerile sportive, care aveau anumite reguli. Monumentele

arheologice si literare confirma ca intr-adevar asa a fost. Jocurile Olimpice si-au avut preistoria

lor. La fel si sportul.

Grecii au oasit pe scena istoriei mai decreme decat toate celelalte popoare europene, dar

cu sute de ani mai tarziu decat sumerienii si egiptenii, babilonienii, asirienii, hititii si multe alte

popoare orientale inclusiv chinezii. Despre toti acesti inaintesi ai lor stim, dim monumentele de

arta plastica si din literatura, ca aveau anumite tipuri de activitati pe care astazi le numim sport si

ca organizau intreceri. Nu aveau o denumire comuna pentru ele.

Luptele sunt primul sport despre care aflam o serie de date din surse pregrecesti. Cea

mai veche atestare a acestora, datand din secolul al XXVI-lea i.Hr. provine din Mesopotamia.

Este vorba de o statueta de bronz descoperita cu ocazia sapaturilor efectuate la templul zeitei

sumeriene Ninta din Hafagi...infatishand doi luptatori cu genunchii usor indoiti, care se tin de

brau. Tot la lupte se fac referiri si in cea mai veche mentiune scrisa, cuprinsa in epopeea asiro-

babiloniana despre Ghilgames, care s-ar fi intalnit si infruntat in poata orasului sau cu omul din

stepa, Enkidu, care vroia sa-l impiedice sa-si exercite dreptul de a-si alege de ziua zeitei

dragostei, Istar o mireasa dupa placul sau. « S-au apucat de brau ca niste luptatori, si-au indoit

10

genunchii. ». Dintre sursele mesopotamiene ni se amintesc si cele doua tablite cu pugilisti, care

dateaza din secolele XXII-XXI i.Hr.

Luptele sunt, de asemenea, cel mai vechi sport cunoscut in Egipt. Prima atestare despre

ele dateaza de la inceputul secolului al XXV-lea i.Hr. si provine din mormantul demnitarului

rege Ptahhotep din Sakkara.

Acesta este infatisat intr-un relief, inconjurat de un grup de luptatori in diverse faza ale

luptei, printre altele si atunci cand se arunca peste umar unul pe altul, ca la judo. Din acea

perioada provine si o pictura murala in care este infatisat petru prima oara jocul cu mingea.

Acesta este jucat de doua perechi, iar jucatorul care arunca mingea sta in spinarea celuilalt, ca si

cand ar calari un cal.

In Egipt, pugilatul apare atestat pentru prima oara pe un relief in calcar de la sfarsitul

secolului al XIV-lea i.Hr., gasit in mormantul demnitarului Cheraef din localitatea Abd-el-Kura.

Din aceeasi necropola provin si imagini de luptatori cu bastoane, respectiv prajini din

papirus. Cele mai multe scene sportive sunt redate in imaginile de vanatoare, de exemplu de lei,

gazele, antilope, mistreti, pasari. Se vana, de regula, din care trase de cai si din barci, de unde se

tragea cu arcul.Din perioade mai tarzii dateaza picturile ce redau femei executand exercitii

acrobatice si barbati ridicand greutati.

Dintre celelalte popoare orientale, au lasat interesante amintiri despre sport hititii, al

caror stat a fost timp de trei secole a treia mare putere, alaturi de Egipt si Babilon. De asemenea,

prezinta interes si reliefurile hitite din secolele XVIII-XVII i.Hr. care impodobesc peretii

templului din stanca Yazilikaya. Acestea infatiseaza zei cu pumnii stransi intr-o pozitie sugerand

niste boxeri in asteptarea gongului.

11

De la jumatarea secolului XIV-lea i.Hr. s-a pastrat un manual hitit pentru dresajul

cailor, alcatuit de un expert din regatul invecinat al mitannilor. Se vorbeste despre curse pentru

calificare: caii care indeplineau anumite bareme erau destinati carelor de lupta.

Asadar grecii nu au fost primii care au practicat sportul. Dar popoarele care s-au

interesat de acest domeniu inaintea lor nu au ajuns decat la cunostinte partiale empirice. Grecii

nu numai ca au inmultit aceste cunostinte, dar le-au prelucrat sistematic si le-au fundamentat

teoretic, formand astfel din ele o « stiinta ». Si au ajuns la un asemenea nivel, incat, dupa

stingerea civilizatiei antice, oamenii au avut nevoie de peste o mie de ani ca sa si le insuseasca

din nou si apoi sa le depaseasca.

Sportul grecesc se deosebea calitativ de sportul altor popoare. Avea comun cu acela

numai dorinta fireasca de manifestare a fortei fizice si a indemanarii, imbinata cu placerea

intrecerii. In timp ce la acele popoare nu existau decat discipline sportive izolate, grecii le-au

inmultit si au facut din ele un sustem bogat ramificat si in acelasi timp bine inchegat.

In timp ce la popoarele orientale sportul se practica in mica masura, ceva mai mult la

romani si etrusci, la greci el dobandise o raspandire de masa, devenind o componenta esentiala si

inseparabila a vietii lor.

Iar diferenta cea mai mare consta, probabil, in faptul ca grecii au fost singurlui popor

antic care a evidentiat rolul sportului in viata individului si a societatii si si-au facut un ideal din

Kalokagathia, adica dezvoltarea armonioasa a trupului omenesc, ideal caruia i-au subordonat si

intrecerile si concursurile sportive. Printre acestea si Jocurile Olimpice.

12

4. Desfasurarea jocurilor

La Jocuri veneau concurenti si spectatori din tinuturile mai indepartate si mai apropiate

ale lumii grecesti. Castigatorii proveneau, in perioada timpurie a Jocurilor in majoritate din

Elida, Sparta ori din alte orase sau tinuturi din Pelopones.

La editia a 21-a din anul 696 i.Hr. a aparut primul castigator originar din Atena, iar la

editia a 23-a din anul 688 i.Hr. primul invingator din Smirna, Asia Mica; la editia a 27-a din anul

672 i.Hr. din Crotona, Italia de sud, iar la editia a 33-a din anul 648 i.Hr. din Siracuza siciliana,

la editia 74-a din anul 484 i.Hr. din orasul african Cyrene. Nu s-au pastrat date cu privire la

numarul concurentilor de la nici una din editii, iar calculele probabilistice variaza intre limite

foarte largi. Cu o rezerva de mare aproximatie, se poate spune, cel mult, ca in perioada maximei

lor infloriri s-ar fi putut sa fie la toate disciplinele, in total, cam 400 pana la 600.

Locurile de pe stadion sau, mai bine zis, de pe pantele si versantele lui erau ocupate de

spectatori inca de seara sau din timpul noptii. Judecand dupa cum arata locul astazi, probabil ca

dormeau foarte bine acolo; iarba seamana cu gazonul de pe terenul de fotbal, cu exceptia

perioadelor de mare seceta, aerul miroase a rasina, drept patura este suficienta bolta cereasca, in

perioada cu luna plina nu este niciodata pericol de ploaie. Ziua era ceva mai rau. Soarele arde

inca de dimineaza, la amiaza temperatura ajunge la peste 35 de grade.

13

Spectatorii nu se puteau racori decat, de bine de rau, cu apa rece pe care si-o aduceau in

amorfe de lut. Abia Herodes Atticus a fost primul care a pus sa se construiasca chiar la stadion

cisterne cu apa captata si adusa de la toate izvorasele din imprejurimi. Tot singuri trebuiau sa se

ingrijeasca si de mancare. Isi luau cu ei de obicei o bucata de branza si paine, o mana de masline,

smochine si nuci, iar in loc de guma de mestecat un fragure de miere. Sciitorul Ailianos

consemna in seculul al III-lea i.Hr. ca un morar din insula Kios l-a trimis la Jocuri pe un argat

lenes, ca sa-l faca sa aprecieze munca in sudoarea fruntii, in zgomotului rotii de moara.

Filosofului Diogene i se atribuie sentinta : « Daca as dori sa pedepsesc foarte aspru pe un sclav

neascultator, nu l-as trimite sa invarta pietre la moara, ci sa se prajeasca la Jocurile Olimpice.

Inainte de desfasurarea fiecarei probe de concurs avea loc defilarea solemna a

participantilor. Acestia veneau din Altis intr-un alai condus de hellanodici prin coridorul de

acces, acoperit de o bolta in secolul II-lea i.Hr. Dupa aceea, hellanodicii puneau tablite pe care

erau inscrise numele concurentilor intr-o amfora sau intr-un coif si efectuau tragerea la sorti in

fata spectatorilor. In felul acesta se stabilea la alergari, ordinea in fata liniei de start, la sarituri si

aruncari, ordinea incercarilor, la pugilat si lupte, ordinea perechilor in prima runda eliminatorie.

Asupra castigatorului, hellanodici se pronuntau imediat dupa terminarea concursului

sau a intalnirii. Numele acestuia, impreuna cu acela al tatalui sau si al orasului din care provenea

erau anuntate de catre crainici in cele patru zari si ca semn al victoriei i se inmana o ramura

verde de palmier si cateva panglici rosii, pe care si le lega in jurul capului, al mainii sau

piciorului.

Pentru atleti, acesta era numai un semn oarecare, rasplata mult dorita urma de-abia sa

bina. Pentru vizitii si calareti, cu aceasta totul se termina, caci rasplata si cinstirea care se

cuveneau invingatorului erau acordate stapanilor lor. Spre deosebire de situatia actuala, la

Jocurile antice se stabilea numai locul intai; al doilea, al treilea nu se clasificau. Numai acel

participant care ajungea primul la finis, care sarea sau arunca cel mai departe, care ii invingea pe

toti adversarii, numai acela era “olympionikos”, adica “invingator olimpic”.

Cea mai inalta rasplata pe care o primea la Olympia un concurent castigator era cununa

din maslinul sfant numit “kotinos”. Dupa traditie, aceasta era impletita intotdeauna dintr-o

ramura taiata cu foarfeca de aur din copacul care crestea langa fatada vestica a Templului lui

Zeus. Acest copac se numea “Kallistefanos” ( “Daruitorul cununilor frumoase”) si crescuse, se

spunea fara intentia omului, din samburii maslinului pe care i-a sadit Hercule pe colina lui

14

Cronos. Cununa avea frunze cenusii-argintii, parca acoperite de patina veacurilor si se inmana la

sfarsitul tuturor competitiilor, la amiaza ultimei zile. Castigatorii se aliniau in fata templului lui

Zeus, impreuna cu antrenorii si rudele, iar cand se dadea semnalul, fiecare dintre ei se urca pe o

rampa presarata cu flori pana in vestibului templului. Acolo era incoronat de catre “athlothetes”,

adica cel mai batran dintre hellanodici.

Se pare ca Iphios ar fi fost acela care a introdus cununa de maslin. Primul sportiv

incununat cu ea fost, dupa marturia lui Flegon din Trall, messenianul Daicles, invingator la editia

a 7-a a Jocurilor din anul 752 i.Hr. Initial castigatorul o primea imediat dupa terminarea

competitiei; panglicile si ramura de palmier sunt atestate abia de la sfarsitul secolului al VI-lea

i.Hr.( in picturile de pe vaze ). Numele castigatorilor erau scrise din cele mai vechi timpuri pe o

placa de marmura care se afla in pastrarea marelui preot din Olympia. Primul invingator a fost

Koroibos din Elida; ultimul, al carui nume s-a pastrat, a fost Dionysos din Alexandria din anul

269 i.Hr. la cea de-a 262-a editie. Ulterior, invingatorilor li s-a mai acordat inca un privilegiu:

puteau sa-si faca o statuie in Altis.

Cu incununarea castigatorilor si jertfele de multumire respective aduse zeilor, Jocurile

Olimpice luau, formal, sfarsit. Guvernul Elide organiza dupa aceea un banchet festiv in

prytaneion in cinstea castigatorilor. La el luau parte membrii guvernului, hellanodici, prytanii,

sefii delegatilor oficiale si evident, olimpicii, fiecare ditre ei avand dreptul sa-si invite tatal si

antrenorul.

Seara avea loc ceremonia de despartire si dupa cum relateaza Pindar in a zecea Oda

Olimpica a sa “fata fermecatoare a lunii stralucea in noapte cu o lumina blanda, tinutul rasuna de

cantece, chiote, strigate pline de bucurie”.

Dimineata cei care vroiau sa se mai intoarca acolo aruncau cununi din ramurelele verzi

in apele raului Alpheios si isi strangeau corturile. Cand ultima caruta disparea dupa cotitura din

vale, peste Olympia se asterneau patru ani de liniste...

Participantii invingatori aduceau acasa cununile si gloria. Aceste cununi din maslin

batran, pe care si le putea impleti oricine, erau unica rasplata pe care o puteau castiga la

Olympia. In afara de aceasta si de dreptul de a-si face o statuie, nu primeau nimic. Aceasta

inseamna nimic in sens material: nici un fel de amorfa pretioasa, nici un fel de ladita cu pungi de

aur.

15

Victoria olimpica si gloria legata de ea asigurau totusi unele avantaje si recompense,

care se puteau foarte bine numara in drahame, mine si alte unitati monetare. La acestea se

adaugau onorurile publice: intoarcerea unui olimpionic acasa egala, dupa spusele lui Cicero,

trimful roman, adica intoarcerea victorioasa a unui conducator de osti de la razboi la Roma.

Cununa de la Olympia era adesea o chitanta care asigura intretinerea din fondurile statului pe

toata viata.

5. Hrana si antrenamentele atletilor

Hrana atletilor care se pregateau pentru Jocuri se compunea, dupa intructiunile lui Iccos,

mai ales din lapte, branza moale, paine de grau si smochine uscate. In ceea ce priveste

vitaminele, in Grecia era intotdeauna o asemenea abundenta de fructe, incat nu se vorbea despre

acestea in mod special in legatura cu hrana. Primul care a renuntat la carne in favoarea branzei se

pare ca ar fi fost Dromeos din Stymfalia, de doua ori castigator al probei de alergare de dostante

lungi la editiile 74-a si 75-a ale Jocurilor Olimpice din anii 484 si 480 i.Hr.

Despre Harmis din Sparta, castigatorul cursei pe distanta de un stadiu la editia a 28-a a

Jocurilor din anul 668 i.Hr., se spune ca se hranea in timpul antrenamentului numai cu smochine

uscate. Luptatorii si pugilistii aveau trecuta in lista de bucate si carne prajita, pe care o

consumau, dupa modelul legendarului voinic, Milon din Crotona, in cantitati considerabile.

Ca nici unul dintre atleti nu fuma si nu bea bauturi alcoolice tari. Fumatul este o

razbunare a indienilor americani pentru faptul ca au fost inrobiti de europeni, iar alcoolurile tari,

o descoperire a arabilor, destinata, in principal, celor care nu erau arabi. Dar toti aveau grija, mai

ales la antrenamentele preolimice, sa doarma cum se cuvine. Dupa cum se vede, ei se pregateau

16

pentru Jocuri nu numai prin antrenament la disciplinele de concurs, ci si prin grija pentru

conditia fizica si psihica generala.

Despre ciclul de antrenamente, le aflam din lucrarea lui Filostratos “Despre

gimnastica”, datand de la limita dintre secolele al III-lea si al II-lea i.Hr. La antrenamentul

atletilor, prima zi era ocupata de exercitii pregatitoare de forta si viteza, accentul principal

punandu-se pe indemanare si detenta. In cea de-a doua zi, participantul la antrenament trebuia sa-

si concentreze forteze intr-un efort muscular si volitiv maxim. In a treia zi, antrenamentul era

ceva mai lejer si accentul se punea pe slefuirea unor elemente, de exemplu, a starutului, a bataii

si a sariturii. A patra zi era de relaxare, dar antrenamentul nu se intrerupea si nivelul

peformantelor nu avea voie sa scada sub valoarea medie. Dupa aceea, totul se repeta: fara

intrerupere si atata timp cat considera antrenorul ca este necesar.

Despre antrenamentul pugilistilor ne-a lasat informatii relativ detaliate Platon, in cartea

a opta a Legilor; si din nou Filostratos. Pentru exersarea loviturilor se foloseau saci suspendati,

umpluti cu cereale sau nisip, iar urechile erau acoperit de aparatori de piele.

6. Alergarea si reguli

Alergarea participantilor

Alergarea a fost dintotdeauna principalul obiect al instructiunii militare si atletice si nu

numai pentru necesitatile practice. Din scrierile cele mai diferite reiese ca, inca din cele mai

vechi timpuri, grecii erau constienti de importanta alergarii pentru dezvoltarea conditiei fizice. In

acelasi timp, ei subliniau ca aceasta intareste nu numai picioarele, ci si musculatura pectorala si

abdominala si in plus, unele organe interne, cum ar fi plamanii si inima.

In practicarea alergarii, ei vedeau si un mijloc educational important pentru formarea

calitatilor volitive, mai ales a darzeniei si perseverentei.

Alergarea pe distanta de un stadiu, adica de 192,27 m, era, initial, unica proba olimpica

din concurs. Si ulterior a continuat sa fie considerata cea mai importanta, numele castigatorului

ei fiind atribuit intregii Olimpiade.

17

Alergatorii faceau pasi lungi si inalti, tineau trupul usor inclinat, miscau energic bratele

pe langa corp pana la inaltimea capului, palmele le tineau deschise. Exact in acelasi fel se

executa si “alergarea dubla” , sau diaulos, care a fost introdusa in anul 724 i.Hr., la editia a 14-a a

Jocurilor. Cateva picturi de pe vaze surprind in mod admirabil stilul alergarii si bataia.

Alergarea de fond sau dolichos, respectiv dolichodromos, a fost introdusa ulterior, la

editia a 15-a a Jocurilor, in anul 729 i.Hr. Lungimea ei a variat dupa epoci, dar nu a coborat

niciodata sub sapte stadii- cum era la inceput- si nu a depasit 24 ( 1356 si 4615m).

La aceasta alergare de rezistenta, concurentii tineau trunchiul drept, cu pieptul inainte,

pasii erau mai mici si executati la o inaltime mai mica, balansul mainilor mai lent si degetele

stranse in pumn.

Stilul alergarii impunea respectarea unor cerinte foarte stricte; in plus, se cerea ca

aspectul atletului in timpul alergarii sa fie estetic. “Concurentul trebuie sa arate in fiecare clipa in

asa fel, incat, daca dintr-o data ar incremeni, sa se vada toata frumusetea siluetei sale si farmecul

chipului, pe care nu trebuia sa se intrezareasca nici cea mai mica urma de efort”, scria autorul

polonez Jan Parandowski, in lucarea “Discul olimpic” din 1933. Cu toate acestea, hotaratoare era

viteza.

In Olympia nu s-a practicat niciodata alergarea de semiford, adica pe o distanta de patru

stadii ( 769m ), care se numea hippios. A primit, probabil, aceasta denumire dupa lungimea

corespunzatoare a pistei de concurs pentru calareti si facea parte dintre probele preferate la

Jocurile Isthmice, Nemeice si Panathenee. Pe picturile de pe vaze recunoastem aceasta proba

prin faptul ca alergatorii au trunchiul inclinat inainte, spre deosebire de sprinteri, tin corpul drept

si se diferentiaza de fondisti prin faptul ca au palmele deschise.

Singura alergare de acest fel la Olympia, respectiv pe o jumatate de distanta, era asa-

numitul hoplitodromos, adica “alergarea in armura grea”, introdusa la editia a 65-a a Jocurilor

din anul 520 i.Hr. Participantii concurau initial cu intreaga armura, fara sabie si sulita. Dupa

reforma introdusa ulterior puteau sa renunte la jambiere si la coiful cu panas, astfel incat le

ramanea numai scutul de bronz. Nu exista nici o dovada ca aceasta proba de alergare ar fi

simbolizat sfarsitul pacii sacre, asa cum afirma unii autori contemporani. Dar, hotarat lucru,

reprezenta o incheiere spectaculoasa a Jocurilor Olimpice si a celorlalte Jocuri pangrecesti.

Regulile alergarilor

18

Regulile concursurilor de alergari erau simple: participantii trebuiau sa porneasca in

alergare cand se dadea semnalul de la pragul de start si sa ajunga, urmand traseul la stabilit, la

finis. Nu se tinea seama de faptul ca lungimea pistei de concurs, adica stadiul si multiplii lui,

erau diferiti de la un stadion la altul. Nu se masura timpul, conta numai cine ajungea primul.

Startul se lua la fel la toate probele de alergari, asa cum reiese din imagini si anuma din pozitia in

picioare, cu trunchiul usor inclinat inainte, bratele putin flectate, la fel si picioarele; calcaiele si

degetele de la picioare erau fixate in adanciturile pragului de start. Aceste adancituri formau

doua benzi paralele de la un capat la altul al pragului si indeplineau functia de astazi a

blockstarturilor.

Aveau ceva mai mult de cinci cemtimetri adancime. Locurile la start se stabileau prin

tragere la sorti, iar ordinul de pornire se dadea printr-un semnal de trompeta. Pe unele stadioane

existau instalatii speciale de start, de exemplu la Isthmia si la Delos.

Cele de la Isthmia au fost descrise de Aristofan in comedia „Calaretii”; Acolo

concurentii erau despartiti la start prin tarusi cu niste tije care formau un fel de portite.

De la aceste tije pornea o sfoara care trecea prin crestaturile facute in pragul de start si

peste un scripete si ajungea la starterul aflat intr0un santulet la aproximativ un metru in spate;

cand se dadea semnalul, se elibereau dintr-o data toate tijele.

Niste deschizaturi patrate pentru un fel de tarusi ( dar nu si sfoara ) se gasesc pe ambele

praguri si la Olympia. Ele serveau, fara indoiala, la marcarea locurilor de start si finis.

Distanta dintre tarusi era de 1,25 m, la fel ca si intre liniile care despart astazi culoarele

pe pietele de alergari.

19

La alergarea pe distanta de un stadiu era suficient sa se ajunga la punctul de sosire de pe

partea cealalta. La alergarea dubla si la cea de fond, concurentii trebuiau sa se intoarca, pentru ca

pista era intotdeauna dreapta si nu ovala.

Cum faceau aceasta intoarcere, nu se stie. Erau, in esenta, trei posibilitati: in primul

rand, fiecare concurent depasea pragul de la capatul celalalt si se intorcea pur si simplu pe acelasi

drum inapoi; a doua posibilitate era ca toti concurentii sa inconjoare un stalp plasat in mijlocul

capatului opus si sa se intoarca alegandu-si orice traseu; a treia fiecare concurent ocolea printr-o

anumita parte stalpul de la capatul opus si se intorcea apoi pe culoarul invecinat.

In primul caz, probabil se produceau ciocnici intre concurenti in momentul intoarcerii.

In al doilea caz, astfel de ciocniri se produceau in mod sigur si pe langa aceasta, concurentii de

pe culoarele marginale erau dezavantajati, pentru ca la alergarea dubla ar fi trebuit sa parcurga

cam cu un mentru mai mult. Cea mai probabila pare sa fie a treia varianta, desi culoarele nu erau

marcate. Dar nu este exclus sa fi alergat „cu totii in grup”, „calcand unul pe urmele lasate de

picioarele celuilalt”, dupa cum spune Homer si dupa cum atesta si picturile de pe vase.

Concurentii alergau in picioarele goale. Pista era netezita cu grija si dupa cum se pare,

presarata cu un strat subtire de nisip.

In perioadele mai vechi, purtau o acoperitoare pentru solduri. La editia a 15-a a

Jocurilor Olimpice din anul 720, Orsippos din Megara a pierdut-o sau aruncat-o si a castigat

cursa; de atunci au inceput sa concureze in pielea goala. Toti goi trebuiau sa fie in timpul

20

competitiei si antrenorii; evident, numai atunci cand stateau pe locul special delimitat pentru ei,

de unde puteau sa-si incurajeze elevii si sa le dea indicatii.

Atat unii, cat si ceilalti aveau voie sa se imbrace numai dupa anuntarea castigatorului si

incununarea lui cu o panglica colorata.

Concurentii admisi la Jocuri aveau dreptul sa participe la toae probele.Sprinterii

exceptionali se prezentau,de regula,la alergarea simpla si dubla iar uneori la hipodromos. Primul

care a reusit saobtina victoria la toate aceste trei probe a fost Fanans din Pellena, la editia a 67-a

a Jocurilor din anul 512 i.Hr.

Combiantia de alergare pe distanta lunga si scurta era mai putin frecventa. Primul care a

invins la alergarea simpla, dubla si pe distante lungi a fost Pilites din Keram, la editia a 212-a a

Jocurilor din anul 69 d.Hr.( in aceeasi zi ).

Pe parcursul celor o mie de ani cat s-au desfasurat Jocurile de la Olympia au existat

numai sase alergatori care au obtinut titlul de triastes, „triplu invingator”.

7. Luptele, pugilatul si pancratiul

Dintre probele de atletica grea, la Jocurile Olimpice, ca si la celelalte Jocuri pangrecesti,

se organizau numai competitii de lupte, pugilat si pancratiu. Dupa denumirea greaca, acestea

erau sporturi „corp la corp” practicate de „barbati adevarati”, care nu se temeau de stransorile de

fier si de loviturile puternice ale adversarului si stiau atat sa primeasca, cat sa si dea. Se bucurau

21

intotdeauna de un mare interes din partea spectatorilor, printre care erau filosofi si poeti,

personaje cu care astazi, de regula nu ne intalnim in apropierea ringului sau a saltelei de lupte.

Luptele si luptatorii

Luptele sau pale erau, asa cum se stie, cel mai vechi sport din intreaga lume. La fel si in

Grecia, aveau o traditie straveche. Miturile povesteau ca si zeii luptau, incepand cu Zeus, care l-a

invins pe tatal sau, Cronos chiar la Olympia. Luptau si eroii, de exemplu Hercule cu uriasul

Anteus sau Teseu cu talharul Sinides, desi aici nu se poate vorbi de lupta in acceptia de sport.

Prima descriere a luptelor din literatura greaca, cu o mie de ani mai veche decat din cea

mesopotamiana, este facuta de Homer, in Cantul al XXIII-lea al Iliadei. La Jocurile organozate

de Ahile la poartea lui Patrocle, Ulise l-a infruntat pe marele Eantes, pana cand „au inceput sa le

trosneasca spinarile si sudoarea umeda le curgea siroaie, iar pe spate si pe coaste, peste tot, le-au

aparut dungi colorate

In roscu de sange”; pana la urma lupta s-a terminat egalitate.

Prin reguli si tehnica, luptele grecesti semanau cu ceea ce numim astazi lupte greco-

romane, dar contineau si o serie intreaga de elemente proprii luptelor libere. Inca din perioada

preclasica s-au stabilit doua forme principale ale acestui sport: ortopale sau stadaipale, stilu

„drept” sau „indepartat” si kotopale sau kilisis, ceea ce s-ar putea traduce ca stilul „la parter” sau

„cu rostogoliri”.

In primul caz, lupta se desfasura in picioare si invingatorul era acela care il obliga pe

adversar sa se preadea, aceeasi decizie pronuntandu-se si in cazul in care partenerul nu mai putea

continua lupta din cauza extenuarii. Concurentul se recunostea invins ridicand in sus degetul

aratator sau pe cel mijlociu. Incapacitatea sa de a mai continua lupta era constatata de arbitri.

Se povesteste ca regulile luptelor ar fi fost elaborate de Orchidamos din Sicilia, care,

potrivit traditiei, ar fi trait i secolul al VIII-lea i.Hr. Acestea includeau urmatoarele interdictii: nu

erau permise loviturile, apucarea de organele genitale, lovituri la ochi, muscaturile sau

zgarieturile’ de asemenea, nici unul dintre luptatori nu avea voie sa paraseasca terenul delimitat.

Rasucirea degetelor si piedica pusa la picioar nu erau interzise, ceea ce nu inseamna ca erau

frecvent folosite in concursuri. Lupta „inpicioare” se desfasura intr-o groapa nu prea adanca,

22

presarata cu nisip, iar cea „cu rostogoliri” pe un teren moale, stropit cu apa si marginit de un

sant.

Terenul de lupta avea o forma rectangulara, patrata sau dreptunghiulara. Cand vreunul

dintre luptatori cadea in afara spatiului de lupta, arbitrul oprea competitia si ii obliga s-o reia din

pozitia permegatoare caderii.

Din imaginile pastrate si din literatura se cunosc peste patruzeci de prize fiecare dintre

ele purtand o denumire inspirata fie de o litera a alfabetului, fie de o forma gramaticala. Lupta

incepea din pozitia in picioare, cupicioarele usor departate si genunchii usor indoiti. Pozitia de

baza „frunte la frunte” se numea systasis, cea „sold langa sold”, parathesis. Printre prizele cel

mai frecvent folosite se numarau hamna „lanul”, ankyrizein „carligul”, anatrapein „ridicarea”,

dratein „strivirea”, anchein „rasucirea”, mesolabe „ridicarea de brau”, mai ales perisfing zein,

ceea ce numim „dublu nelson”.

Luptele au devenit proba olimpica la editia a 18-a a Jocurilor din anul 708 i.Hr. Pe

atunci se practica stilul „drept”, care oferea un spectacol mult mai frumos decat cel „cu

rostogoliri”. Se pare ca nu era chiar atat de dur si nici crud, asa cum il descriu autorii.

Pugilatul si pugilistii celebri

Pugilatul, pygme sau pyx este atestat din lumea greaca dintr-o perioada la fel de veche

ca si luptele. Cea mai veche pictura de pe un vas infatisand pugilisti dateaza cam din secolul al

XIII-lea i.Hr. si a fost gasita in Cipru, printre obiectele de provenienta meceniana. Prima

descriere a unei intalniri de pugilat ne-a fost lasata tot de Homer; la inceputul capitolului I.

23

Miturile sustin ca un pugilist apreciat era chiar Apolo, care l-a ucis cu pumnul sau pe puternicul

Forbante deoarece ii impiedica pe oaeni sa sa vina la Delfi.

Pugilatul a fost inclus printre disciplinele olimpice la editia a 23-a din anul 688 i.Hr.

Lupta se dasfasura dupa regulile pe care se spune ca le-ar fi stabilit Hercule si apoi, la cererea

locuitorilor Elidei, le-ar fi elaborat Onomastos din Smirna, primul invingator olimpic la aceasta

disciplina. Dupa sursele antice, aceste reguli erau mult mai libere decat astazi. Se permitea orice,

in afara de apucare, tinerea adversarului si loviturile la organele genitale.

Se cerea, de asemenea, ca degetele sa fie ifasurate in cureluse, care nu trebuiau sa fie

dure sau intarite cu ceva. Lupta se desfasura pe un spatiu limitat care era presarat cu nisip. Era

declarat invingator acela care fie ca il silea pe adversar sa se predea, intrucat nu mai era in stare

sa continue lupta din cauza epuizarii, fie ca il trantea la pamant in asa fel incat acesta nu se mai

putea ridica de jos.

Lupta continua pana cand unul din adversari era invins. Daca dura prea mult si

rezultatul era nedecis, arbitrul recurgea, cu acordul concurentilor, la asa-numitul klimax

„escaladare”. Unul din adversari trebuia sa stea decoperit si sa primeasca o lovitura. Daca o

suporta, i-o intorcea adversarului in aceleasi conditii. Loviturile se repetau si numarul lor era

nelimitat. Prima lovitura se stabilea prin tragere la sorti, iar ultima il desemna pe invingator.

Nu exista nici o indoiala ca pugilatul grecesc a fost de la inceput mai dur decat boxul

nostru de aztazi; fie in primul rand ca permitea loviturile sub centura, in spate, etc. Si ca lupta

trebuia sa se termine, practic, prin knock-out.

Duritatea sa a crescut cu timpul si aceasta mai ales ca urmare a folosirii unor curele din

ce in ce mai tari si a cresterii fortei loviturilor. „Curelele pentru pumni” in greaca himantes, erau

initial niste cureluse subtiri din piele fina de vita, inmuiate in ulei. Ele se infasurau in jurul

articulatiilor degetelor si apoi in cruce in palma si se legau de incheietura mainii; ultimele doua

falange ale fiecarui deget si degetul mare ramaneau libere.

In aceasta forma se numea melichi sau strofia „moi” si serveau la protejarea

articulatiilor degetelor si la consolidarea incheieturii mainii. Incepand cu secolul al V-lea i.Hr.,

pugilistii au inceput sa le ingroase spre exterior cu piele tare, pentru a realiza o lovitura mai

puternica, iar in interior puteau o bucata de lana. Dupa forma lor se numeau sfaira adica „sfere”,

„mingi”.

24

Pentru ca aceste cureluse erau lungi, dupa marturia lui Pausanias aveau pana la trei

metri, iar infasurarea lor cerea nu numai indemanare, ci si timp; pe la jumatatea secolului al IV-

lea i.Hr. pugilistii le-au inlocuit cu manusi de piele su sireturi, pe care erau cusute cureluse.

Pe articulatiile degetelor isi puneau curele tari, apoi manusile captusite pe dinauntru cu

lana. In felul acesta au aparut oxeis himantes „curele ascutite”, care, in esenta, mareau forta

loviturii. In perioada romana, din ele au derivat adevarate „armuri pentru pumni”; in locul

curelelor de intarire din piele s-au cusut bilute sau placute din plumb si fier. In limba latina,

aceste anusi erau numite caesta, cuvant derivat de la caedo, „a ucide”, „a omora”.

Se cunosc doua cazuri de accidente mortale, inca din perioada cand nu se foloseau

„cureluse ascutite”. La editia a 71-a din anul 496 i.Hr., Cleomenes din Astypalea l-a ucis de

adversarul sau, Iccos din Epidamnos, dar, fara indoiala, printr-o lovitura nepermisa. Pausanias

scrie ca „hellanodicii nu i-au recunoscut victoria, considerand ca a comis o crima, iar el, de

ciuda, a innebunit”.

Al doilea caz, inregistrat ce va mai tarziu, este acela al lui Diognetes din Creta, care l-a

omorat pe adversarul sau Heracle. Pentru aceasta, hellanodicii i-au expulzat din Olympia, desi la

editia a 73-a din anul 448 i.Hr., castigase cununa de invingator.

Cu mainile curate (1719 - 1889)

Inceputul boxului modern este legat fara doar si poate de numele lui James Figg, un urias

din Londra care prin 1719 provoca la intrecere cu pumnii goi spectatorii unui circ. S-a impus

25

datorita abilitatilor sportive si a puterii sale de judecata, astfel incat la scurt timp, nici o lupta nu

se mai desfasura fara sa fie consultat. De referinta au ramas meciurile sale cu Ned Sutton care

sunt de altfel si primele intalniri oficiale inregistrate in statisticile boxului. Figg este considerat,

mai mult onorific, primul campion mondial la toate categoriile. S-a retras neinvins in anul 1730

si a murit de pneumonie 4 ani mai tarziu la varsta de 39 de ani.

Dupa retragerea lui Figg isi face imediat aparitia una din cele mai importante figuri din

istoria boxului, Jack Broughton (1704-1789), barcagiu de meserie.

Acesta preia titlul abandonat de Figg invingandu-i pe Tom Pipes si Jak Gritting.

Broughton aduna o serie de reguli sub numele de “London Prize Ring Rules”, un prim

regulament al boxului modern care va guverna acest sport pentru urmatorii 100 de ani. El

prevedea printre altele ca luptele sa se desfasoare intr-un patrat cu latura de 91 cm, interzicea

loviturile mai jos de talie sau atacarea adversarului aflat la pamant.

Repriza era practic timpul scurs intre doua caderi ale unui boxer. Pentru a da cursivitate

luptei era stabilit la 30 de secunde timpul pe care un luptator il avea la dispozitie pentru a reveni

in “ring”.

Dintre luptele lui Broughton, memorabila este cea cu Jack Slack, macelarul din Norfolk,

care a durat 212 ore, fiind intrerupta de intuneric si reluata a doua zi. Broughton se retrage din

activitate in anul 1750 la 46 de ani.

La 9 ianuarie 1788, 10 000 de oameni se aduna ca sa vada minunea: un boxer care se

fereste de lovituri. Il chema Daniel Mendoza si e considerat a fi inventatorul eschivei.

Primul meci international pentru centura marcheaza si un moment controversat al istoriei

boxului. Are loc la 17 aprilie 1860 si ii are in prim plan pe englezul Tom Sayers si americanul

John Heenan.

In fata a 12 000 de oameni, dupa 2 ore si 20 de minute de lupta, americanul il prinde pe

englez si ii infasoara una din corzile ringului in jurul gatului.

Arbitrii si spectatorii intra in ring dar nu-i pot desclesta, doar prezenta de spirit a unui

arbitru care taie coarda cu un briceag salvandu-i viata lui Sayers.

Meciul a fost considerat egal. Se poate spune ca a fost una din intalnirile care au schimbat

istoria. Socate de brutalitatea luptei, autoritatile fac presiuni pentru a pune punct luptelor cu

26

pumnii goi. Este un prim pas spre ceea ce cativa ani mai tarziu se va impune ca regulamentul

marchizului de Queensberry.

Pancratiul

Pancratiul era o combinatie de pugilat si de lupte, astfel incat reprezenta, realmente

„lupta totala”. Acesta a luat nastere din luptele in care omul trebuia sa faca fata unui adversar

fara a avea nici o arma in mana, indiferent ca era vorba de aparare sau de atac si pe drept cuvant,

era considerat o modalitate de pregatire a viitorilor soldati care urmau sa se prezinte pe campul

de lupta.

In cele mai vechi imagini, unele elemente de pugilat se amesteca cu cele de lupte, dar

este greu de spus daca este vorba de pancratiu. La Olympia a fost introdus ca ultima proba de

atletism, la editia a 33-a a Jocurilor din anul 668 i.Hr.; competitia a fost castigata pentru prima

oara de Lygdamis din Siracuza. Dupa regulile care, fara indoiala, se stabilisera inca de mai

inainte, erau permise toate prizele de la lupte si toate loviturile de la pugilat, erau interzise, in

schimb, manusile pentru pumni. Imbinarea acestor elemente ii permitea pancratistului, de pilda,

sa-si tina adversarul si in acesati timp, sa-l loveasca cu pumnii, dar pumnul neprotejat micsora

forta loviturii.

La fel ca si luptele, pancratiul avea doua forme: ano sau orthostaden „in picioare” si

kato „la parter”. Nu este sigur care din aceste doua forme era inclusa in programul Jocurilor

Olimpice. In stirile despre pancratiu intalnim expresii ca hyptiasmos „cadere pe spate”,

aponigmos „foarfeca”, klimakizein „a face podul”, gestrizein „a ataca la stomac”, ect., multe

fiind cunoscute de la pugilat si de la lupte. Campul de lupta al pancratistilor era, la fel ca si al

„luptatorilor cu rostogolire”, stropit cu apa pentru a se inmuia. Lupta dura intotdeauna destul de

mult, pana cand unul dintre adversari facea semn ca renunta sau, fiind extenuat sau ranit, cadea

la pamant.

Desi regulamentul pancratiului permitea numeroase lovituri, in focul luptelor o serie de

concurenti isi permiteau si mai mult. Plutarh mentioneaza ca, odata, intr-un gimnaziu din Atena,

Alcibiade a inceput sa muste in timpul pancratiului „Musti ca o femeie:, i-a strigat adversarul.

„Ba nu, ca un leu!” a ripostat Alcibiade.

27

Picturile ne infatiseaza cazul unui pancratist care a incercat sa-i striveasca ochiul

adversarului; nu lipseste din imagine nici arbitrul care ii atrage atentia asupra loviturii interzise

cu o nuia.

Descriind statuia pancratistului Sostratos din Sikyon, castigatos la editia a 104-a a

Jocurilor Olimpice din anul 364 i.Hr., Pausanias consemneaza ca, din cauza modului sau de a

lupta, fusese supranumit acrohersites, adica „cel care rupe degete”. Renumit prin ruperea

degetelor adversarilor se facuse si Leonticos din Sicilia, dublu campion la lupte.

Toate aceste intreceri se deosebeau destul de mult de ale noastre. Nu este vorba ca

luptatori se prezentau goi, singura lor imbracaminte fiind stratul de ulei cu care isi ungeau trupul.

Nu existau nici limite de timp si nici reprize; dar adversarii aveau dreptul sa ceara arbitrilor timp

de odihna. Nu existau nici categorii de greutate.

La Olympia se facea o diferentiere numai intre „barbati” si „baieti”, dar se lua in

considerare mai mult dezvoltarea fizica, decat limita de varsta ( 18 ani ). Competitiile erau

eliminatorii, iar adversarii incepeau lupta in perechi care se stabileau prin tragere la sorti, se

putea intampla ca un astfel de efedros sa ajunga in finala fara sa fi participat la nici o lupta.

Daca lupta se termina egalitate, se declara victorie „sacra” sau hiera pentru ca atunci

cununa de invingator o primea cel mai mare dintre zei, Zeus, pe altarul sau. Dar ambii luptatori

aveau dreptul sa-si ridice statui in Aldis.

Picturile de pe vaze, statuile si alte momumente ii infatiseaza pe luptatori ca pe niste

intruchipari ale fortei si vigorii. Dupa marturia lui Filostratos, ei trebuiau sa aiba, pe langa o forta

fizica exceptionala si o vointa puternica, curaj si perseverenta. Luptatorii si pugilistii trebuiau sa

fie inalti, pancratistii mai curand scunzi.

Toti trebuiau sa aiba o greutate proportionala, umeri puternici, brate lungi, pumni

puternici, incheieturi elastice, pieptul larg, coaste rezistente, stomacul supt si picioare sprintene si

puternice ca sa le permita sa stea bine infipti in pamant.

Pentru pugilisti, un avantaj deosebit il prezenta un gat nu prea puternic si nici prea bine

ifipt intre umeri. De asemenea, i se cerea elasticitate si promptitudine maxima, pentru a

contracare loviturile adversarului.

Modelul acestor atleti era Hercule, despre care se povesteste ca in aceeasi zi a invins si

la lupte si la pancratiu. Cine repeta dupa el aceasta performanta la Jocurile Olimpice era cinstit

cu titlul de paradoxonikes „invingator uimitor”.

28

Primul care a realizat aceasta performanta a fost Capros din Elida, abia la editia a 142-a

a Jocurilor din anul 212 i.Hr., devenind astfel „primul dupa Hercule”.

Ultimul detinator al acestui titlu si „al saptelea” dupa Hercule, a fost Nikostratos din

Chilichia, invingator la cea de-a 204-a editie a Jocurilor din anul 37 d.Hr.

29