1. Plante Medicinale de la A la Z- Ursula Stănescu, Monica Hănăceanu, Oana Cioancă, Ana Clara Aprotosoaie, Anca Miron, Editura Polirom, 2014

Linum usitatissimumFurnizează produsele: Lini semen, Oleum Lini

Utilizări tradiționale

Inul este una dintre cele mai vechi plante cultivate, dovezile datând din Epoca de Piatră.Fenicienii au fost cei care au adus inul in Europa din văile fretile ale Tigrului și Eufaratului în perioada 2500-1200 î.Hr. Dovezile arheologice arată că au fost folosit în principal ca sursă de fibre pentru confecționarea hainelor, dar testări genetice recente evidențiază că este posibilă și utiizarea primară ca plantă oleaginoasă. Săpăturile arheologice efectuate în Elveția și Nordul Italiei au permis identificarea unor semințe, fragmente de tulpini și țesături, precum și instrumente pentru prelucrarea inului. Primele culturi se pare că au fost efectuate în Mesopotamia în urmă cu aproximativ 6.000 de ani, iar egiptenii torceau firele deja în secolele XIV-XIII î.Hr. Uleiul era folosit în alimentație, dar și drept combustibil pentru lămpi.Pe lângă utilizări alimentare, inul era considerat o plantă medicinală valoroasă.Hippocrate recomanda semințele ca laxativ, iar Theophrast aprecia mucilagul și uleiul.Utilizările medicale ale semințelor de in sunt menționate în lucrările lui Avicenna, Hippocrate și Dioscoride, ca și în tratatele miedievale europene și asiatice privind plantele medicinale. Semințele de in erau recomandate ca antitumoral (în combinație cu trifoiul dulce) și antiinflamator, precum și pentru ameliorarea durerii și tusei. De asemenea, erau utilizate în tratamentul pistruilor ( în amestec cu sodă și smochine) și în afecțiuni ale unghiilor ( asociat cu miere și creson). În evul Mediu, uleiul din semințele de in era administrat ca diuretic în boli renale. În medicina tradițională rusească, preparatele din semințele și uleiul de in erau folosite în tratamentul constipației cronice, bolilor inflamatorii ginecologice, anemiei, astmului, gastritelor și cancerului gastric, diabetului zaharat și hipertiroidismului. Administrate extern, ca făină degresată (Farina Lini sau Placenta Semini Lini), în cataplasme, semințele de in se recomandau ca emolient în tratamentul unor afecțiuni dermatologice.La nai în țară, ceaiul de semințe de in se lua de tuse, iar făina de in amestecată cu miere era malaxată pentru obținerea unei turte care se aplică pe rănile infectate, ca să se vindece. La rândul său, uleiul se punea pe o cârpă care se leagă peste arsuri, iar din făină de in ți cartofi fierți pisați se făceau legături pentru maturarea rapidă a abceselor.Ceaiul din semințe de in sau sămânță fiartă se bea contra limbricilor.

Compoziție chimică

Semințele de in conțin circa 3-10% mucilag format dintr-un amestec de 3 fracțiuni poliholozidice, dintre care una este neutră, iar celelalte două acide: este localizat în celulele epidermice ale tegumentului seminal.Fracțiunea neutră rezultă prin glicozidarea unor unități de xiloză, catena astfel formată având și unele ramificații constituite din xiloză și arabinză, raportul total xiloză-arabinoză pentru acest polimer fiind de 7 : 3.Celelalte două fracțiuni, fiind supuse unei reacții de hidroliză acidă, formează galactoza (8-12%), arabinoză (9-12%), ramnoză (13-29%), xiloz- (25-27%), precum și acizi galacturonic și

manuronic (30%), urme de fructoză și acid glucuronic. Fibrele insolubile (celuloză, lignină) sunt de asemenea prezente. Proporția fibre solubile/fibre insolubile în semințele de in variază între 1 : 4 și 2 : 3. Alături de mucilag, semințele conțin ulei gras (38-44%) care este localizat predominant în cotiledone (75%), iar restul în endosperm și tegumentul seminal. Acest ulei gras este alcătuit în principal din trigliceride ale acizilor linolenic (ALA, 52%), linoleic (17%), oleic (20%), palmitic (6%) și steraic (4%). Alte componente minore ale uleiului sunt: monoacil- și diacilgliceride, fosfolipide, ceruri, acizi grași liberi, tocoferoli, carotenoide, fitosteroli ( stigmasterol, sitosterol, campesterol, D5-avenasterol) și ciclolinopeptide. Acestea din urmă sunt structuri peptidice ciclice de tip orbitide produe în ribozomi. Foarte importantă este prezența în cantități importante (370 mg/100g produs vegetal) a derivaților lignanici: matairezinol, secoizolaricirezinol-diglucozida (SDG, 3,699 mg/g semințe), izolaricirezinol, laricirezinol. Se pare că inul conține de circa 800 de ori mai multe lignane decât orice alte semințe. Doar susanul constituie de asemenea o sursă bogată, deși nivelul los este totuși mai mic față de cel semnalat pentru in.Semințele de in mai conțin: proteine (10-31%) localizate predominant în cotiledoane și având o compoziție similară în aminoacizi esențiali celor din soia, B-D-glucozida p-cumaratului de metil (linacinamarozida), B-D-glucozida cafeinatului de metil (linoca-feinozida), și glicozide cianogenetice (0,1-1,5%) (linamarina, lotaustralina, linustatina, neolinustatina). Sub acțiunea enzimei linamarază și în mediul apos, glicozidele cianogenetice hidrolizează cu eliberare de acid cianhidric. De fapt, linamarina și lotaustralina nu sunt genuine în sămânța intactă, ci se formează din compuși precursori, la pulverizare. 1g de semințe furnizează 7,8 mM acid cianhidric.Inul se caracterizează printr-o capacitate ridicată de a prelua cadmiul din sol și de a-l acumula în semințe (30 g de semințe conțin 500 mg/kg). În plus, el mai conține și unii antinutrienți, precum acid fitic (23-33 g/kg) și linantină.