Dorota Masłowska

Între noi e totul bine

Între noi e totul bine este o comandă a TR Warszawa şi Schaubühne am Lehniner Platz, Berlin. Titlul a fost preluat dintr-un text aparţinându-i lui Tomasz Adamski.

1

Pentru Mama mea,

cu ocazia împlinirii a 25 de ani

pe aceeaşi lume.

(şi, bineînţeles, pentru Agata).

2

PERSOANELE:

FETIŢA METALISTĂ

HALINA

BOŻENA

BĂTRÂNICA APATICĂ ÎN SCAUN CU ROTILE

BĂRBATUL

ACTORUL

PREZENTATOAREA

EDYTA

MONIKA

3

ACTUL 1

SCENA 1

O clădire omenească veche, cu mai multe etaje, la Varşovia. O locuinţă cu o singură cameră. Două uşi – una dă în curtea interioară, cu recipientele pentru deşeuri reciclabile, de după cealaltă se aude tot timpul un zgomot de toaletă, clipoceli de apă, şiroitul ţevilor sparte. O fereastră, în spatele căreia se roteşte tot timpul, în imediata apropiere, caruselul sălbatic, rapace al marelui oraş, cu tramvaiele, maşinile, claxoanele şi avioanele lui zburând foarte jos pe cer, de la care se zgâlţâie pe raft sticla cu Ciociosan răsuflat, se zgâlţâie piramidele migăloase de crătiţi şi crăticioare de pe aragaz, acoperite şi încleiate cu resturi de mâncare, se zgâlţâie imaginea pe ecranul televizorului de-a pururi deschis şi se scurtcircuitează şi se bălăngăne becul din lustră. Interiorul dă permanent senzaţia că ar fi construit pe un pământ care se crapă sau este împins de un buldozer. Fetiţa Metalistă în costum de marinar, cu o fundă încordată sălbatic în părul rar, metalizat, şi bunica ei, Bătrânica Apatică într-un scaun cu rotile, trăgând după ea pe mochetă cablurile încurcate ale propriilor cozi sau ale unor pânze de păianjen, arată în el ca pasagerele unui vapor care stă să se scufunde – suspendate între panică şi plictiseală, activitate mecanică şi stagnare mecanică, claustrofobie şi teamă de spaţiu, cu neclaritatea caracteristică persoanelor condamnate să stea împreună, care ba se urmăresc, ba fug una din faţa celeilalte, ba obosite ori de una ori de alta, rămân în nemişcare. Între atacurile lor alternative de stupoare şi surescitare, mama Fetiţei, Halina, execută cu placiditatea unui animal automat pus la jug acţiuni automate gospodăreşti, iar acum tocmai iese să arunce gunoiul.

BĂTRÂNICA APATICĂ ÎN SCAUN CU ROTILE: Ehe, mi-aduc aminte ziua în care a izbucnit războiul.

FETIŢA METALISTĂ: Ce a izbucnit?

BĂTRÂNICA APATICĂ ÎN SCAUN CU ROTILE: Războiul. Eram pe-atunci o fată tânără, frumoasă, iar chipul îmi era ca primăvara, inima se zbătea în pieptul tânăr ca o privighetoare prinsă în ...

FETIŢA METALISTĂ: În borcănel.

BĂTRÂNICA APATICĂ ÎN SCAUN CU ROTILE: Pe-atunci încă mergeam pe picioare, Doamne, cum mai mergeam!

FETIŢA METALISTĂ: Eee, bunico, exagerezi cu mersul ăsta.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Da, mergeam, mi-aduc aminte că ...

FETIŢA METALISTĂ: Ai mers atât de cred că ţi s-a luat. Acum poţi în sfârşit să nu te mai duci undeva. Măiculiţă, păi dacă aş fi eu în locul tău, nu m-aş duce, oho ce nu m-aş duce. La şcoală, la ingliş şi s-ar mai găsi câteva locuri.

4

BĂTRÂNICA APATICĂ: Încolo şi-ncoace, încolo şi-ncoace. Înainte de război se mergea, nu glumă. La cinema, la napolitane, la fursecuri, pe malul râului. Pe nisip, pe pământ, pe malul râului. Pe iarbă, pe viorelele pufoase, pe malul râului, în zile caniculare când suprafaţa lui groasă, curată ca o carafă tăiată în faţete de razele soarelui …

FETIŢA METALISTĂ: Pe care râu iar?

BĂTRÂNICA: Cum pe care? Pe malul Vistulei.

FETIŢA METALISTĂ: Mizeria aia? Măiculiţă!

BĂTRÂNICA: Ce mizerie? Aici, pe malul Vistulei. Numai cu saboţi în picioare, o bucată de pâine în mână şi dă-i bătaie. Faci baie, te bronzezi, visezi cel mai frumos vis, cel mai sfânt vis al tinereţii, curat ca lacrima, care pe obraji ...

FETIŢA METALISTĂ: Ce înseamnă „pâine”? Nu, nu, am glumit. Şi mie-mi place la nebunie să fac baie în Vistula, e o plăcere antemporală. De fiecare dată când ies pe mal, scuipând sănătos benzină, am pojar, febră tifoidă şi intoxicaţie cu cadmiu, şi nu mai trăiesc, deci primesc adeverinţă medicinală şi nu mai trebuie să mă duc la şcoală.

BĂTRÂNICA: Pescuiam babuşte, mărunţele, sălbatice, ce se mai zbăteau năbădăioasele, ne umpleau palmele de solzi graşi, argintii.

FETIŢA METALISTĂ: Ce tot spui, bunico, noi azi pescuim căciuliţe. În sensul prezervative putrezite. Şi cum mai vor să scape şi să ne sară din mână! Băieţii râd, iar pe mine mă ia cu nervi când îmi dau seama câţi şmecheri de polonezi mici şi oportunişti se fofilează de la existenţă în fiecare zi.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Toţi spuneau că Hitler, tata spunea că Hitler...

FETIŢA METALISTĂ: Şi ce se mai zbat să scape! Pesemne cred că la jumătatea Poloniei Vistula coteşte şi curge direct în America şi că ei o să se nască acolo cu o bancnotă de 150 de dolari într-o mână şi una de 315 în cealaltă, iar noi o să ne ciondănim aici singuri pe câmpul de cartofi. O să se nască, o să se nască, cu mătura şi făraşul şi cu o căpăţână muşcată de la curcanul de sărbătoare, din gunoi! Mai degrabă n-o să se nască, fiindcă noi pac, şi …

BĂTRÂNICA APATICĂ: Dar cine credea atunci în Hitler, omul era tânăr, inima se zbătea în piept ... se zbătea precum …

FETIŢA METALISTĂ: ... căciuliţa la borcănel!

Ştergându-şi cu grijă papucii, Halina intră în locuinţă cu găleata goală de gunoi bălăngănindu-se trist. Mulţumită, îşi şterge cu grijă papucii de casă pe covoraşul de la uşă şi atârnă cheia în cui. Ar putea la fel de bine să aducă din pivniţă cărbune, castraveţi muraţi sau o sanie de copii, atât de folositoare iarna la transportul cearşafurilor de la călcătorie, dar cel mai important este că la subraţ ţine o comoară proaspăt găsită – o revistă de femei prădată din tomberonul cu maculatură şi intens citită de cineva înainte.

HALINA: Ce borcănel? Ce cuvinte mai sunt şi astea iarăşi?

5

FETIŢA METALISTĂ: Mamă, eşti aşa de supărată de parcă aş fi fost concepută pe calea aşezatului tău pe o canapea murdară din CFR Intercity.

Halina se învârşteşte în jurul regatului său – aragazul plin până la tavan cu o expoziţie de crăticioare afumate şi soioase, reţete de mâncăruri rupte de prin calendare, pliante de la Tesco, reclame de la şcoli de limbi străine şi etichete de conserve păstrate cu grijă, un turn de pahare de iaurt spălate şi ele grijuliu. Uitându-i-se cu lăcomie peste umăr şi salivând, în urma ei păşeşte Fetiţa Metalistă, încercând să ajungă la zaharniţă. Halina o plesneşte peste mâinile murdare.

HALINA: De prânz ai mâncat?

FETIŢA METALISTĂ: Dar ce avem la prânz?

HALINA: Răbdări prăjite.

FETIŢA METALISTĂ (ridicând capacul unei oale): A, răbdări prăjite, preferatele mele. Dar ce pute aşa scârbos?

HALINA (smulgându-i oala şi închizând frigiderul cu un gest hotărât): Las-o, o să mi-o încălzesc eu diseară.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Până la Varşovia au ajuns nemţii. Eu numai într-o rochiţă, numai cu poşeta, în poşetă numai ...

FETIŢA METALISTĂ: Nemţii, nemţii, parcă am auzit ceva despre nemţi ... Gata, ştiu, sunt ăia care cântă olarioho.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Eu numai cu poşeta, în rochiţa cu trandafiraşi ...

FETIŢA METALISTĂ: Poate putreziţi ... Adică uscaţi!

BĂTRÂNICA APATICĂ: ... mă întorceam de pe malul Vistulei, fiindcă ziua fusese destul de fierbinte, cu ochii încă albăstriţi de la uitatul în luciul somnoros, rece, înspumat, curat ...

FETIŢA METALISTĂ: ... murdar, cald, verzuliu, plin de spumă, otrăvit al mizeriei ăleia ...

BĂTRÂNICA APATICĂ: ...când deodată...

FETIŢA METALISTĂ CU GHIOZDAN: Când deodată bum.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Poftim?

FETIŢA METALISTĂ: Fum, flăcări, foc, ai văzut, bunico?

BĂTRÂNICA APATICĂ: Ce-am văzut?

FETIŢA METALISTĂ: Păi cum ardea.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Ce arde?

6

FETIŢA METALISTĂ: O BICICLETĂ. O bicicletă.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Ce bicicletă?

FETIŢA METALISTĂ: Habar n-am. Se-auzea îngrozitor o bicicletă care ardea, oi fi eu cum oi fi, dar duhoarea aia caracteristică n-o încurc cu nimic.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Nu, n-am văzut.

FETIŢA METALISTĂ: Eu am văzut.

Netulburată de neînţelegerile de familie, zăngănind puţin capacele cratiţelor ca să-şi dea elan, Halina curăţă cu palma de pe masă firimituri invizibile, îşi şterge mâinile de pulover şi oftând în direcţia cerurilor se apucă de lectura revistei proaspăt cucerite.

FETIŢA METALISTĂ: Mama, ce-ai acolo? O broşură nouă cu preţuri?

HALINA: E revista „NU PENTRU TINE”. Era în tomberonul cu maculatură. Gratis, deci mi-am zis: o cumpăr, păi ce, că doar îmi permit.

FETIŢA METALISTĂ: Nici nu-i rea.

HALINA: Din aprilie anul trecut. E perfectă nu pentru mine.

FETIŢA METALISTĂ: Ai chiar şi integrama deja rezolvată.

HALINA: Nu trebuie să rezolv nimic, am răspunsul direct. Puncte puncte de primăvară.

FETIŢA METALISTĂ: Dă-mi să văd. Puncte puncte de primăvară... O secundă... Pipăieli pe malul mizeriei ăleia de Vistula?

HALINA: Bunica deja n-a mâncat prânzul?

FETIŢA METALISTĂ: Bunico, deja n-ai mâncat prânzul?

BĂTRÂNICA APATICĂ: Dar ce-a fost?

HALINA: Lecsó.

FETIŢA METALISTĂ: Lecsó. Tot felul de muci cu ardei şi spermă de extratereştrii unguri. Vezi şi supa săptămânii, supa lunii, neirosire, al doilea război mondial, foame.

BĂTRÂNICA APATICĂ: A nu nu nu, asta n-am mâncat.

FETIŢA METALISTĂ: Bunica n-a mâncat.

HALINA: Şi de ce mă rog?

FETIŢA METALISTĂ: Păi ştiu eu? Cel mai probabil ţine cură. Şi eu ţin cură.

HALINA: Dar bunica deja n-a fost azi nicăieri?

7

FETIŢA METALISTĂ: Eu n-am luat-o pe bunica nicăieri.

HALINA: Foarte bine, atunci eu nu mai trebuie să n-o iau nicăieri, ceea ce oricum n-aş fi făcut pentru că azi o să vin de la serviciu după 23.

FETIŢA METALISTĂ: În fond bunica stă toată ziua într-o casă fără lift, n-are cu cine să schimbe o vorbă, aşa că atunci când vin de la şcoală şi stau până seara în faţa televizorului n-am timp să mai şi car pe undeva leguma asta bătrână! Îmi fluturau sprinten în vânt codiţele împletite când nu mergeam aşa împreună prin parcul tomnatic, ea îmi povestea istoriile ei delicioase, cum s-a dus în tabăra aia de concentrare. După părerea mea le cam ia de prin Patru tanchişti şi-un câine şi din Allo Allo, dar n-are decât. În fond suntem în postmodernism.

HALINA: Ce tot îndrugi acolo iarăşi? Ce cuvinte sunt astea?

FETIŢA METALISTĂ: Nici eu nu ştiu, abia le-am scos de pe internet.

Şi cum nu ne plimbam noi aşa liniştite încolo şi-ncoace pe aleile aurite de toamnă, hodoronc-tronc s-a lipit de noi un obositor. Cred că era neamţ, fiindcă era civilizat şi chiar a făcut o plecăciune, a pocnit din călcâie şi zice aşa: Bună ziua, numele meu este Arzheimer, dar numele ăla al lui mi-a zburat total din cap ... Cum îi zicea ... am uitat ... oare chiar o iau razna? Un nume cu A ... Cum o fi fost ... Ei, dă-l încolo. În orice caz, abia am uitat numele ăluia, că a apărut următorul, şi el a ciocănit, foarte civilizat, îmbrăcat aşa cu o perucă, şi zice: sunt cunoscutul filozof olandez, ăla, cum îi zice, ăla care s-a opus dualismului cartezian ... SCLEROZA. Exact.

Şi-aşa n-au început să aiureze, şi-aşa n-au început să le tot nvârtească, că am considerat că prezenţa mea prelungită în lipsa de cameră a bunicii este inutilă, ba chiar stânjenitoare, aşa că nedorind să-i deranjez, m-am dus în lipsa mea de cameră şi până seara am stat aici împreună cu voi în faţa televizorului.

Halina ia poziţia comodă a persoanei care citeşte ziarul şi se uită în acelaşi timp la televizor, lucru pe care-l perturbă Bătrânica, umblând peste tot în scaunul cu rotile.

HALINA: Ei, tac-tu-i geamgiu? Tot timpul ai impresia că eşti transparentă. Mai bine ai mânca muci cu ardei. Pentru cine nu i-am gătit, ci doar i-am vărsat toată săptămâna dintr-o oală în alta?

FETIŢA METALISTĂ: Cel mai probabil ţine cură, nu vrea să mai fie aşa slabă, ci transparentă.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Eu mergeam! Înainte de război se mergea, nu glumă, se fugea. La cinema, la napolitane, la fursecuri, pe malul râului.

FETIŢA METALISTĂ: Bunico, păi dacă o să tot mănânci napolitane şi alte aiureli, eu te felicit. N-o să slăbeşti niciodată.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Pe nisip, pe pământ, pe malul râului. Numai cu o bucată de pâine în mână şi dă-i bătaie ...

8

FETIŢA METALISTĂ: Mai bine uită pâinea, mai ales aia albă de grâu - îngraşă. Şi e importantă mişcarea. Dacă o să tot stai aşa în scaunul ăla cu rotile, atunci n-o să slăbeşti niciodată, trebuie să mergi mai mult, cel puţin să te împingi singură. Linişte, că bate cineva. Cioc cioc.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Cine e?

FETIŢA METALISTĂ: Deschid, mă uit ... A, nu ... Credeam că a venit al doilea război mondial.

HALINA: Ce tot spui acolo iarăşi?

FETIŢA METALISTĂ: Jur. Nu-i nimic, se vede că au trecut pur şi simplu nişte avioane de hârtie.

SCENA 2

Locuinţa şi totul ca mai înainte. Bătrânica în stare de stupefacţie, Fetiţa se joacă plictisită cu un cocoş pe băţ. Apreciind totuşi această acţiune drept necreatoare, la un moment dat începe s-o împingă pe bunică cu băţul prin locuinţă. Halina, puţin iritată de îmbrâncelile lor, puţin impermeabilizată deja la ele, se cufundă în lectura revistei, prinzând în acelaşi timp, cu îndemânare de circ, obiecte care cad din dulapuri şi rafturi. Prin curtea interioară pot trece oameni care aruncă gunoiul în tomberoanele corespunzătoare. Printre ei poate pândi monstruos de grasa Bożena, ca un soldat din trupele speciale, ascunzându-se de privirile lor în spatele tomberoanelor care nu prea pot ascunde corpul ei jignitor de mare. Bătrânica Apatică reuşeşte să iasă din învălmăşeala jocului şi se închide în grabă cu cheia în toaletă, printre clipocelile de apă liniştitoare.

HALINA: Au înflorit deja ghioceii şi primăvara s-a instalat în forţă, ispitindu-ne cu aura ei minunată.

Porneşti cu mai multă plăcere la o plimbare care te încarcă de oxigen, bicicleta reintră în graţii. Nu porneşti cu mai multă plăcere la o plimbare care te încarcă de oxigen şi nici bicicleta pe care nu o deţii nu reintră în graţii. După-amiezele însorite favorizează activitatea fizică şi întâlnirile cu prietenii cu care nu te întâlneşti pentru că nu-i ai şi o ieşire împreună din oraş şi o masă la restaurant, if you know what I mean. Cel mai bun moment pentru a face ordine în garderoba de primăvară!

Pe umeraşe nu ajung griurile, marourile, dresurile groase, puloverele grele, paltoanele şi pardesiele.

Cu mai multă plăcere nu te îmbraci nici în rochiţele uşoare pe care nu le ai şi în dresurile subţiri pe care nici pe ele nu le ai. Sigur nu ai nici jachete mai subţiri, iar pentru singura pe care o ai eşti sigur prea grasă. Nu-i nimic. Iată propunerile noastre de anul trecut care nu-ţi permit să aterizezi dur pe margine cu buzele umflate de trendurile de primăvară.

9

FETIŢA METALISTĂ: Scuturi puţin de molii, dai puţin cu dezonorant, speli puţin, nu speli puţin, nu speli puţin deloc, nu scoţi din dulap şi mergi în ce ai dormit şi dormi în ce mergi, scuturi puţin de praf, nu ai puţin deloc şi gata! Nici un efort, dar şi un efect proporţional nu mai mare.

HALINA: Fustă – Tesco, 28 de zloţi. Pata de grăsime dă o notă de mister. Tricou – din dulap, tocit pe la ţâţe. Griurile, marourile şi galbenul urină, petele grase şi tociturile sunt hiturile acestui sezon şi oricărui alt sezon. Pete de transpiraţie. Trucul nostru – mai devreme decât mai târziu apar singure. Şosete bărbăteşti – bazarul din Stadionul Naţional 17 perechi la 10 zloţi. Pantofi – scai. „Totul la 5 zloţi”, 12 zloţi. Sacoşă – pungă de plastic. Un zlot cincizeci, Lidl. Mare şi încăpătoare, capacitate – 10 kile de cartofi, 5 sticle de oţet, gheare de pui, numărul de ieri al revistei gatuite „Metro”, dar mai încape şi un portmoneu mic. Se poate spăla în chiuvetă.

FETIŢA METALISTĂ CU GHIOZDAN: Tratamente din primăvara trecută contra iernii şi tenului cenuşiu de la ţigări, alimentaţie necorespunzătoare şi ischemie miocardică.

HALINA: Spală-ţi faţa cu săpun şi unge-o cu cremă Nivea sau cu margarină obişnuită. O acţiune benefică va avea şi frecatul cu prosopul.

FETIŢA METALISTĂ CU GHIOZDAN: Sfatul nostru: ca să-ţi ajungă mai mult crema ta Nivea, n-o folosi.

HALINA: Jumătate din păr nu îl spăla cu şamponul tău obişnuit, iar cealaltă jumătate la fel. Trucul nostru: cu cât nu vei face asta mai des, cu atât se va vedea mai bine că nu-l ai şi îşi va menţine mai mult mirosul neliniştitor de dulap de pantofi şi slănină supertranspirată. Aprilie anul trecut este în sfârşit o ocazie ca soarele de primăvară să nu se joace prin şuviţele tale triste şi unsuroase.

Renunţând să mai aştepte, Bătrânica se împinge neîndemânatic înapoi în locuinţă, în spatele ei se aude sunetul apei trase.

FETIŢA METALISTĂ: Nu-ţi unge scaunul – scârţâitul pătrunzător le dă de înţeles perfect celorlalţi că tocmai ai intrat şi că imediat aiurelile vor porni să curgă la nesfârşit...

HALINA: Ia uite, mamă, aş fi jurat că stai acolo fiindcă acolo ai linişte şi pace şi pe cuvântul meu că nu m-am înşelat (cu un gest energic, în continuare absorbită de lectură, împinge consecvent scaunul Bătrânicii, aşa încât să nu-i acopere televizorul).

FETIŢA METALISTĂ (către Bătrânică, prefăcându-se şi ea că citeşte): În aprilie anul trecut totul va fi ca înainte. Vei primi o scrisoare misterioasă, poate fi o notificare de la gaze! Zilele importante: cincisprezece. Ţi se vor vărsa pe jos pastilele pentru molii. Zilele neimportante: toate celelalte. Culoarea ta norocoasă: transparent. Piatra ta norocoasă: piatra la rinichi.

HALINA (se întoarce la lectură): Uff! Gata! Ordinea în dulap e terminată. Acum îţi mai rămâne să aştepţi lipsa complimentelor, privirile indiferente şi câţiva şlapi peste bot din când

10

în când. Acum poţi să aştepţi până va veni din nou al doilea război mondial şi toate păhărelele de chefir strânse cu grijă de-a lungul anilor vor fi în sfârşit folositoare.

FETIŢA METALISTĂ: Cioc cioc!

HALINA: Cine e?

FETIŢA METALISTĂ (se uită prin oale): A venit din nou eu, al doilea război mondial. Văd că nu numai că aveţi multe păhărele, dar aţi mai şi gătit o armă biologică delicioasă! Felicitări.

HALINA: Ce tot îndrugi iar acolo? Marş în lipsa ta de cameră.

FETIŢA METALISTĂ: Aşa cum pare sunt exact aici, dar o să mai verific. Hop hop! Hop hop! Unde sunt? Aici. A, aici, păi atunci du-te exact aici şi rămâi aici. Acuşi se face.

SCENA 3

Fără a utiliza ciocănitul, cu agitaţia tipică persoanelor care n-au de transmis nici o informaţie senzaţională, ci doar una închipuită, în locuinţă intră Bożena. E monstruos de grasă şi se deplasează cu vădită dificultate. Neputând să închidă uşa, o scoate din ţâţâni şi o pune alături. Gâfâind, gemând şi ţinându-se îndurerată de coloana vertebrală, păşeşte grăbită în direcţia fotoliului pe care se aşază imediat, ca şi când n-ar putea să se mai ţină pe propriile picioare. Nivelul obiectelor din locuinţă creşte cu 40 de centimetri.

BOŻENA: Iartă-mă că nu te-am sunat mai devreme pe mobil, dar nu am mobil, că la ce mi-ar folosi dacă tot sunt grasă ca un porc. Deci am trecut aşa pur şi simplu.

HALINA : Bineînţeles că nu ţi-o spun din politeţe, dar Doamne ce grasă eşti ca un porc. Îmi umpli de gâfîit toată casa.

BOŻENA: Mulţumesc. Văd totul în privirea ta, ai fi putut totuşi măcar o clipă să mai pufneşti dispreţuitor, ca să evit orice fel de îndoială că sunt grasă ca un porc şi că nu ar trebui să mă fâţâi aşa de insistent prin câmpul vizual al altor oameni, au şi ei dreptul lor să-şi aleagă motivele pentru care borăsc.

Profitând de implicarea cu care Halina aprinde aragazul şi învârtindu-se peste tot în căutarea unui lucru de distrus sau de rupt, Fetiţa Metalistă îşi însuşeşte revista şi, făcând pe niznaiul, începe s-o citească.

FETIŢA METALISTĂ: Porcul Gras Zodiacal se poate aştepta în aprilie anul trecut numai la surprize plăcute. La Albinuţa va apărea un nou fel de conservă de carne „Şuncă de pasăre străveche”, compoziţie: apă, piele de porc, detergent de vase, detergent de parbriz, apă (97 la sută), gelatină, condimente; precum şi un nou fel de smântână expirată „Numai cu Câteva Zile”, conţinut: apă, gelatină, colorant alb, agenţi de îngroşare dezgroşare, dedurificator dezotrăvitor, culturi vii de salmonela. După ce nu mănâncă alţii bea ce nu au băut. În final acceptă-te şi schimbă-te complet. În acest scop ieşi mult din casă şi plimbă-te pentru că aşa

11

cum i se potriveşte Porcului Gras Zodiacal eşti un porc gras, dar nu ieşi şi nu te plimba, mai ales în câmpul vizual al altor oameni: au dreptul să borască din motive mai bune.

Pune deoparte revista, ca şi când n-ar băga-o nimeni în seamă. Bożena se uită interesată la revistă cu un interes greu de ascuns, dar fără să aibă curajul s-o atingă.

BOŻENA: O, ce revistă drăguţă, „NU PENTRU TINE”.

HALINA: Da, exact, „NU PENTRU NOI”.

BOŻENA: Foarte frumoasă.

HALINA: Mi-am cumpărat-o astăzi la tomberonul cu maculatură. O adevărată ocazie – gratis şi în plus cu integrama rezolvată. O surpriză plăcută, unde să-mi stea mie capul la cine ştie ce integrame!

BOŻENA: Eu de când de fapt dintotdeauna de când ocup acest post de specialist în scoaterea impurităţilor sanitare în spaţii private proprii nu mai am timp deloc pentru lucruri din astea. O muncă nepretenţioasă, dar obositoare şi nesatisfăcătoare.

HALINA: Înţeleg perfect. Eu ca specialistă în deplasarea paleţilor de marfă în spaţiul magazinului prin metoda clasică fizică trebuie să mă scol mai devreme decât mă culc şi mă întorc de la serviciu mai târziu decât m-am sculat din nou să plec. În lipsă de viitor o să mă avanseze totuşi ca manageră pe probleme de stabilire electronică a greutăţii reale a obiectelor din sectorul fructe şi legume şi mă gândesc: de ce n-aş încerca în fond?

BOŻENA: Sigur, păi cine dacă nu tu? Limbi – străine, experienţă de controloare de materiale publicitare în corpoltajul direct manual, ambasadoare a parfumului „Hoaşca Bătrână” în Polonia în promoţie directă în autobuze şi tramvaie cu o notă dominantă de transpiraţie, secondată delicat de ecouri de mosc, naftalină şi supă veche...

HALINA (învârtindu-se prin bucătărie şi executând diverse acţiuni, pe cât de profesioniste, pe atât de lipsite de sens): Iar eu mă gândesc deja: măcar până la concediul pe care n-o să-l am. Citesc citesc şi m-am hotărât în sfârşit. Nici nu încape vorbă, anul ăsta din nou n-o să plecăm în nici o vacanţă.

BOŻENA: Nu mai spune!

HALINA: Păi da! Din nou n-o să plecăm.

BOŻENA: Şi unde n-o să plecaţi?

HALINA: Nicăieri.

BOŻENA: Păi unde în altă parte? Iar noi anul ăsta n-o să plecăm la mare. Doamne, ce prea scump e acolo pentru noi! Nu avem bani pentru aşa ceva! În plus sunt grasă ca un porc şi nu ar trebui să mă fâţâi aşa insistent prin câmpul vizual al altor oameni.

HALINA : Normal, păi da cum.

12

BOŻENA: Pe drum n-o să ne oprim şi la Kobyłka, unde stă verişoara ... Şi direct de acolo n-o să plecăm nicăieri!

HALINA: Atunci sigur ne vom întâlni – ai numărul de la lipsa mea de mobil. Nicăieri, bunul şi bătrânul nicăieri, toate amintirile le am exact de acolo. Deşi de câţiva ani e mare înghesuială, pur şi simplu toţi se îmbulzesc, chiar eu am un cumnat, o cumnată, frate, nevasta fratelui, unchi, verişoară, soră ...

BOŻENA: Dar ce întunericuţ e aici! Ce strâmtuţ!

HALINA (mutând energic scaunul Bătrânicii care îi stă în faţă şi nu-i permite simultan să discute, să urmărească emisiunea la televizor şi să mângîie drăgăstos revista): Tactu-i geamgiu? Dacă tu crezi, mamă, că eşti transparentă, să ştii că încă nu eşti. Iar tu marş în lipsa ta de cameră!

FETIŢA METALISTĂ: Aşa cum pare, sunt exact aici, dar o să mai verific. Hop hop! Hop hop! Unde sunt? Aici. Exact aşa cum mă gândeam.

Neobservată de nimeni, Fetiţa Metalistă pune din nou mâna pe revistă.

FETIŢA METALISTĂ: Invers decât în locuinţele modern proiectate, în care membrii familiilor se strigă ore întregi fără succes pe coridoarele, holurile şi camerele spaţioase încercând să afle unde se găsesc ei înşişi, nemaivorbind despre rudele lor, această încăpere claustrofobic de strâmtă dă impresia uneia mici şi exact în ea o familie formată din mai multe generaţii doarme, mănâncă, excretează, trăieşte, nu doarme, se întoarce de pe o parte pe alta, vomită şi are diaree, nu trăieşte şi moare în comun, netrebuind în ea să se caute deloc, din contră: găsindu-se mereu şi mereu.

Acest efect a fost obţinut printr-un truc arhitectonic simplu, locuinţa a fost împărţită ingenios în aşa fel, încât lipsa camerei Fetiţei Metaliste în lipsa camerală a liniştii şi păcii invalidei şi cameralismul Halinei (51 ani) să se găsească exact în aceeaşi cameră unică, unde cât e ziua de lungă îşi împart reciproc lipsa cămării.

E chiar greu de crezut că în afara lor a reuşit să încapă aici un set întreg de mobilă originală din anii şaptezeci (PFL). Suprafaţa mobilelor a reuşit să fie de-a lungul anilor mătuită, zgâriată şi acoperită etanş cu mâzgăleli de copii, iar talmeş-balmeşul de produse alimentare, băuturi spirtoase şi secreţii fiziologice creează pe setul „Mieszko” un palimpsest neobişnuit, stilizat în murdărie obişnuită. Tapetul este uşor umezit şi tocit pe la margini, mucegaiul de pe perete, care a fost acoperit cu o carpetă, chiar nu mai e deloc. O cutie de halva, un capac frumos decorat de la cutia de bomboane „Solidaritatea”, o fundă de plastic înfiptă într-un ghiveci cu firodendron, coji de legume risipite ici-colo, osicioare de pui, ghemotoace pufoase, voluptoase de praf, o colecţie de reviste gratuite Metro, un tub de dentosept aruncat „parcă neglijent”, păhărele de chefir, nu derbedeii au răsturnat tomberonul, ci ...

HALINA (iritată, smulgându-i revista şi punând-o la loc, într-un loc sigur de pe masă): O clipă nu te lasă liniştită!

13

FETIŢA METALISTĂ: Sunt în lipsa mea de cameră!

SCENA 4

Halina lângă aragaz, scotoceşte prin cratiţele ei. Fetiţa Metalistă îi face vânt scaunului cu rotile în care e Bătrânica, după care, sărind cu îndemânare în spatele lui, se plimbă în jurul televizorului, în final răstoarnă scaunul – aici pastilele ascunse în pled se pot risipi ca bilele de la flipper – şi nereuşind să o repună pe bunică în poziţie verticală, o abandonează pe covor. Se mai învârteşte o clipă în căutarea unei îndeletniciri pierdute, după care începe să deseneze cu o sârmă pe luciul mobilei. Răsturnată în poziţie orizontală, Bătrânica îşi împleteşte codiţe sau tricotează o mânecă de pulover de 10 metri. Apoi lasă lucrul de mână deoparte şi zbătându-se, încearcă disperată să se ridice. În fotoliul ei, Bożena se apropie cu tot mai mult curaj de „Nu pentru Tine”, în sfârşit întinde o mână tremurândă şi dă cu timiditate la început câteva pagini, în final începe să o răsfoiască cu o îndrăzneală crescândă, ba chiar face observaţii.

BOŻENA: Dar ai aici încă necompletat testul psihologic.

HALINA: Ia uite.

BOŻENA: Completez, să nu se irosească. Eşti o excursionistă spontană, o casnică iubitoare de căldură, o vampiriţă sexy, o workoholică muncită, o provocatoare plină de fantezie, o globtroteriţă incurabilă, un porc gras sau un pangasius congelat la preţ redus de la Carfur ...

HALINA (ştergându-şi mâinile de pulover şi privind peste umărul ei): Eu – o globtroteriţă incurabilă.

BOŻENA: A, normal, şi eu la fel. Globtroteriţă incurabilă – toate răspunsurile A. Dar o să bifez la derută încă un B. Gata!

HALINA: Pe ale mele încercuieşte-le cu altă culoare, ca să nu mă încurc. Pare un joc prostesc, dar dacă se potriveşte?

BOŻENA: Se potriveşte la fix! Îţi aminteşti cum nu am fost în Franţa şi piciorul meu n-o să calce niciodată acolo? Fasole bretonă şi croasante, ăştia pur şi simplu se umflă cu ele şi nu e decât un corn obişnuit, ba chiar mai rău. Silueta monumentală a turnului ăluia vestit Aifel, care cică e aşa de înalt, aşa de înalt, iar în poza din ziar e poate atâtica, mai mic decât degetul meu.

HALINA: Asta nu-i nimic, noi n-am fost în Italia. Dar n-am fost mulţumită DELOC că n-am plecat acolo. Poţi să-ţi iei gândul! De mâncare nimic special. Oregano, moţarela, mascarpone, pizza lor e din aia congelată de la Tesco, închipuie-ţi că are mucegai. Am mâncat, că n-o s-o arunc, dar ca s-o mai şi digeri e exagerată rău de tot lecrama, aşa că ne-am mai dus şi la Riga. În plus n-avea sens să mergem, fiindcă papă n-a mai ajuns un om, ci un neamţ. Bine că n-am fost acolo şi n-am făcut poze, n-o să ţi le arăt.

14

BĂTRÂNICA APATICĂ (troncăne din scaunul ei scârţâitor cu rotile): Până la Varşovia au ajuns nemţii ...

FETIŢA METALISTĂ: Nemţii ... ştiu, sunt ăia cu olarioho!

HALINA (instructiv): Nemţii sunt oamenii care locuiesc în RFG şi nu spală pungile, ci le aruncă, ca să nu mai spun de păhărelele de la chefir, foarte interesant. Dacă le rămâne piele de la pui, interesant în ce-şi fac piftia. Şi când vine iar al doilea război mondial, ei tot la noi o să vină.

Bożena scoate de unde de neunde un album cu fotografii, afumat şi plin de salivă.

HALINA: Ce grasă! Ce piele albă! Ho ho ho. Bine c-ai încăput în cadru.

BOŻENA: Aici n-am fost. Şi nici aici n-am fost. Aici nu suntem noi. Dacă aş avea albumul ăsta, ţi l-aş arăta.

La fel de brusc ascunde albumul.

HALINA: Ce bine e de ăştia. Să nu trăieşti. Să mori.

BOŻENA: Şi ce? Oricine vrea cumva să nu trăiască.

SCENA 5

Stagnare în continuare. Halina şi Bożena cufundate în propriile gânduri, cu mâinile aşezate reflexiv pe burtă. Scârţâitul scaunului bătrânicii, scârţâitul cuiului Fetiţei Metaliste pe luciul mobilei sau scrâşnetul şi scânteile unor cabluri pe care le taie.

HALINA: Poate vrei să mânânci ceva. Am citit aici o reţetă minunată: lecsó. Carnea aia presată străveche de la Tesco n-o arunci, doar o cureţi de mucegai dacă e deja alunecoasă, o prăjeşti, după care tai deasupra câteva felii de şuncă de Parma. Crema pentru sanviş cu gust de brânză o razi ca parmezan, la consistenţă ar trebui să amintească de o plastilină frământată, că altfel ar putea folosi în continuare la ceva. Le arunci pe toate în supa veche de ciuperci. Ar trebui să ia un uşor aspect de curcubeu.

BOŻENA: Dar de unde să iau supa de ciuperci?

HALINA: O găteşti cu o săptămână înainte.

BOŻENA: Într-adevăr e foarte simplu. Dar râncezeală aia amară de deasupra ce e?

HALINA: Seminţe de pin.

BOŻENA: De pin? Cum e asta: de pin?

HALINA: Şi eu aud prima dată. Dar sunt destul de gustoase, seamănă bine cu nucile de la promoţie, ba sunt de-a dreptul chiar ele. Am o metodă cum să nu le mănânc, nu simţi deloc

15

râncezeala. Poţi să mai adaugi puţin preţ de la pâine, vene de la carne, oase... Nu arunci, prăjeşti în seu, fierbi cu gheare de pui, toci, prăjeşti din nou, nu arunci, numai sărezi puternic şi pui în păhărele de chefir, reîncălzeşti, ţii pe foc, încălzeşti în ulei, mănânci, şi dacă începe să facă spumă, atunci vomiţi, ba uneori chiar şi deloc, şi gata. Acum râd de mine, dar când o să vină data viitoare al doilea război mondial, o să înfulece de-o să le fluture urechile.

BOŻENA: Mulţumesc, aşa grasă şi încă mai bagă la burdihan. Înghite de-i flutură urechile. Bagă-n tine, bagă-n tine, porcule, bagă-n tine că e cu mac. Eu aş servi şi cu un colţ de pâine.

HALINA: Mă scuzi că ne prefacem aşa, dar am mâncat tot înainte să se irosească.

BOŻENA: Păi da. Nu-i nimic. O să fug, mâine trebuie să mă scol mai devreme decât mă culc.

HALINA: Şi eu când o să mă întorc mult mai târziu decât m-am sculat iarăşi, trebuie să mai şterg şi lacul cu ziarul.

BOŻENA: Nu mai sunt aici.

HALINA: La o adică, nici eu nu mai sunt.

În acest timp, Fetiţa Metalistă se strecoară pe furiş şi începe să citească revista pentru femei.

FETIŢA METALISTĂ: Efectul de haos aparent şi de bric-a-brac întâmplător în această minunată locuinţă veche complet devastată a fost obţinut prin haos şi întâmplare reale. Debandada care domneşte pretutindeni aminteşte leit de una autentică, fiind în esenţă chiar ea. Opinia expertului nostru, stilist de interioare: această mizerie disperată este într-adevăr o frumoasă locuinţă veche, antebelică. Dar cu toate că, aproximativ de la război, în încăpere se execută consecvent lipsa renovării, în continuare lipsesc în ea curăţenia, uscăciunea şi spaţiul, foarte la modă de câteva sezoane. Sunt posibile două rezolvări ale acestui coşmar neplăcut. Prima, destul de costisitoare, este transformarea acestei cămăruţe într-o pivniţă de vin (dar fără a păstra aici, de pildă, echipamentul de ski sau snowboard – umezeală!) şi mutarea persoanei într-un apartament de lux. Etajerele şi suporturile suple, distribuirea lor înţeleaptă le pot da posibilitatea câtorva sticluţe cu adevărat superdelicioase să fie ţinute aici!

A doua, economică: membrii familiei se ucid reciproc şi se întorc în încarnări mult mai favorabile, sau pur şi simplu nu se nasc niciodată şi nu trăiesc şi aşa e mai bine pentru ei toţi, dar mai ales pentru toţi ceilalţi toţi. Clădirea cel mai bine să fie distrusă (ar fi bine dacă s-ar întâmpla încă în timpul războiului – mai târziu ar putea fi o problemă), iar pe mormanul de moloz ar fi ridicată o clădire relativ elegantă de mai multe etaje, oameni normali şi-ar cumpăra aici apartamente, şi-ar pune aici o canapea RIKKA de la Ikea, o măsuţă STAKKA de la Ikea, o vază ROSTE, flori HAMMA, apă de flori LIKKE, aer de cameră GRETTA, ei înşişi INSHISHI şi achitând creditul în următorii patruzeci de ani, ar veni aici de la lucru să tragă un pui de somn, să-şi spele curul şi înapoi.

16

ACTUL II

Vedem acelaşi interior cu aceleaşi două uşi, cu ferestra în spatele căreia rânjeşte sălbatic oraşul, cu aceleaşi vaiete ale ţevilor, zgomotul meciurilor de fotbal şi partidelor de sex din spatele pereţilor, cu aceeaşi ghenă ecologică afară. În locuinţă intră Bărbatul, elegant, stilat, proaspăt şi privind cu lipsă de satisfacţie pereţii plini de igrasie, tapetul dezlipit şi urmele lăsate de scaunul cu rotile pe covor. Muncitorii suedezi îngrijiţi de la Ikea aduc în urma lui cutii de carton, iar el le arată cu piciorul unde să le pună; lipeşte cu scuipat pe perete câteva tablouri stilate de familie de la Ikea, care redau frumuseţea strămoşilor săi, a unor gerbera şi flori ale soarelui văzute de aproape (uleiuri). Scoate din geantă un laptop, o sticlă de vin şi începe să bea.

SCENA 1

BĂRBATUL: În sfârşit au tăcut! Nu pot să scriu deloc scenariul meu de film cu titlul Calul care mergea călare, care a făcut atâta vâlvă şi a strâns toate premiile!

Totul se petrece în Polonia, la Łódź sau la Wałbrzych sau în blocurile de mineri din Silezia Inferioară, dar filmările sunt făcute parţial în Lituania, parţial la Katowice. Eroul, căruia i-am dat numele de lucru Jasiek, locuieşte într-un bloc radioactiv. Într-o bună zi, împiedicându-se de un vechi dulap cu vitralii rămas de la nemţi, tatăl lui miner şi beat îşi rupe ambele mâini şi ambele picioare. Pentru familia lui Jasiek încep vremuri grele.

Pentru a întreţine familia muribundă din cauza cancerului, băiatul e şomer şi intră într-un mediu rău famat. Peste tot violenţă, paragina mohorâtă a blocurilor, baterii care curg, biciclete care ard, halde acoperite de scaieţi, simulate pe computer. Exact pe una dintre ele eroul o observă pe Monica – surdă, oarbă, n-arată rău deloc - care scormoneşte melancolic cu un beţigaş în pixelii împrăştiaţi. Se împrieteneşte cu ea. Împreună strâng fier vechi pe pârloagele de uraniu din falimentarul Şantier Naval Gdańsk, pe care de altfel ni l-a declasat perfect Cernobîlul. Monica îl învaţă să observe ceea ce noi, oamenii normali, nu vedem în modul nostru de viaţă grăbit, săptămânal. Din păcate, în acelaşi timp, fratele lui Jasiek se îmbolnăveşte de leucemie. Dar el îşi ia soarta în propriile mâini.

Fără să bată la uşă, în încăpere intră Actorul, făcând gesturi disperate.

ACTORUL: Nu vreau să mai locuiesc în blocul ăsta!

BĂRBATUL: În plus, peste tot se învârteşte un poponar, pe care toţi în ţinutul ăsta polonez al ignoranţei îl tratează fără toleranţă, în timp ce el în final se dovedeşte a fi un bărbat normal, doar că pur şi simplu îngrijit şi netolerat.

ACTORUL: Vreau să locuiesc în alt bloc!

BĂRBATUL: Penultima scenă: locuinţa părinţilor lui Jasiek, aer închis, îngustime şi întunecime tipic poloneze. Mama lui Jasiek îşi spală picioarele în chiuveta de la bucătărie, sora minoră, încă bebeluş, se joacă cu un schelet de peşte învelit într-un steag polonez murdar

17

de grăsime. Camera trece pe lângă tatăl scuturat de delir, care stă lungit pe canapea trăgând spre el furtunul dintr-o damigeană, bea din ea lichid murdar de frână şi ca un apucat vomită sânge direct pe mocheta tocită, trecere spre fereastră. Pe geamul murdar, care n-a fost schimbat cu termopane, tremură o rază de lumină solară singuratică, rătăcită. Trecere digitală a camerei prin geam. În tomberonul cu maculatură un maidanez foarte simpatic – pui – se joacă cu o revistă aruncată de cineva, de pildă „Pentru tine”, de pe a cărei copertă zâmbeşte un chip feminin tânăr, foarte frumos. Să nu-mi zică cine ştie ce critic de la coada vacii că las spectatorul fără nici o speranţă.

SCENA 2

În locuinţă intră fără să ciocăne prezentatoarea, cu un teanc de foi răvăşite şi îndesându-şi pe sub mâneci etichetele care-i atârnă de la haine. Fără să se uite prea mult la interlocutor, se aşază pe fotoliu încrucişându-şi picioarele într-o fermecătoare coadă împletită. Începe să citească din foi, ca şi când s-ar gândi în acelaşi timp la alte subiecte, mai importante. Actorul poate foarte bine să vorbească singur, dar se poate ajuta şi de o revistă sau poate citi neîndemânatic dintr-o foaie care i-a fost dată ori poate pune o casetă la casetofon, prefacându-se că el vorbeşte.

PREZENTATOAREA: În vestitul şi mult discutatul film Calul care mergea călare jucaţi rolul lui Jasiek. Divulgaţi-ne mai bine ce faceţi pentru a arăta aşa de fantastic?

ACTORUL: Beau zilnic un litru de apă adevărată şi curgătoare, mănânc şi fructe şi legume din fructe şi legume naturale. Mă străduiesc să nu mănânc dulciuri, fast fooduri şi ţigări, fiindcă au 1100 de calorii. Practic sport regulat. Îmi smulg părul din nas şi din urechi. Soţia mea chiar râde de mine şi-mi spune că sunt homo. Sigur că nu are nimic cu homosexualii, doar se râde de o anumită purtare a lor simpatică, teribil de comică şi dezgustătoare de fătălăi.

PREZENTATOAREA: Aha. (Îşi ordonează notiţele, taie ceva, se uită la ceva. Citeşte din ele cu oarecare greutate şi în grabă). Eroul dumneavoastră trece printr-o schimbare interioară. În fundal Polonia F din vremurile schimbării şi capitalismului bezmetic, micile noastre „aici şi acum”, micile noastre „acolo şi cu siguranţă nu înainte de 2045”, micile noastre „în Occident deja este, aici nu”, „cât de mult îi urăsc pe Kaczyński”, „şi eu hop în plăpumioara mea cu porcuşori şi sfooor-sfooor”. De ce aţi ales actoria? Ce aveţi?

ACTORUL: Am maşină una obişnuită de mers cu maşina şi una de teren de mers pe teren, şi am un apartament şi o soţie, de care ne-a legat reciproc iubirea mare pentru mine, am o fetiţă şi vreau să petrec cu ea cât mai mult timp, dar din păcate cam beau, şi atunci trag pe nas şi devin somnoros şi iritat, că trebuie să trag din ce în ce mai mult, până nu se mai poate vorbi cu mine şi fără amfă nu fac nici un pas, deci trag înainte de platou, după platou, înainte de repetiţie, spectacol, după spectacol, chiar şi aici la interviu a trebuit să-mi fac o liniuţă cam de-aici până aici ca să apară în mine acel sentiment salvator de a fi eu de către mine şi de a se întâmpla prin lucrurile care se întâmplă; nu simt nimic, nu mă culc cu soţia şi mă doare-n cur de fiică-mea, am vândut ambele maşini şi apartamentul, dar am ieşit din mocirla asta şi acum

18

dau pe gât apă, ca să mă liniştesc puţin, iar seara hop în plăpumioara mea cu porcuşori şi sfooor-sfooor. Sunt un somnoros ce nu s-a mai văzut.

PREZENTATOAREA: În copilărie se pare că eraţi mic de înălţime şi asta s-a schimbat odată cu vârsta, cu cât îmbătrâneaţi mai mult. Şi în final ultima întrebare. Cum arată o zi obişnuită de-a dumneavoastră în mod obişnuit?

ACTORUL: A fost un rol foarte dificil, am turnat foarte multe scene chiar în Polonia, am dormit în hotelurile de acolo, nu o dată chiar şi fără şamponel, săpunel şi prosopel separat pentru picioare, de aceea acum am nevoie de linişte calmă şi mormântală, de odihnă, meditaţie, de o maşină nouă de teren, intenţionez să merg şi în Peru să mă dau cu quadul prin leagănul civilizaţiei noastre, apoi încă o săptămână stau pe votcă, alta pe amfă, câteva zile la dezintoxicare, psihoterapie, trei zile la Hellinger în rol de tampon, mai intenţionez să citesc în sfârşit toate titlurile şi numele autorului cărţilor acelui renumit Hochelbet, şi-apoi hop în plăpumioara mea cu porcuşori şi sfooor – se ştie ce. Sunt un somnoros ce nu s-a mai văzut. Îmi place şi vinul bun, îmi place să-l beau, îmi place să mă piş de la el, seara să mă aşez cu o colecţie mix de smoothjazz ataşată în ultima vreme la supa de pui Knorr ... (spunând acestea, Actorul deschide un dulăpior din bibliotecă, unde se prezintă în toată splendoarea lor sticle de vin, şi începe să le scoată şi să le pună pe masă).

PREZENTATOAREA: Nu-mi aduc aminte...

ACTORUL: E o supă de pui foarte cunoscută. Vin, vin, vinul este o rugăciune, nici nu vă închipuiţi ce proces anevoios, complicat, migălos, aproape mantric este pregătirea lui. Fiecare sticlă din mica mea vinotecă este o întreagă poveste pitorească şi o simfonie a proceselor, procedurilor, reţetelor complexe, a muncii umane încordate, răbdării, cunoaşterii regulilor şi a timpului, timpului, timpului, vă rog să vă imaginaţi, dacă aveţi destulă imaginaţie.

Amândoi îşi părăsesc fotoliile şi adoptă poziţiile adoptate tradiţional de persoanele care prezintă starea vremii.

ACTORUL: China. Micul Feng-Shui lucrează la bandă, la producţia de struguri, numărul lui de lucrător în marea fabrică a fructelor europene este un milion şapte sute şaizeci de mii o sută optzeci şi doi, care dă în numerologie şase şi înseamnă ...

În miez introduce sâmburi şi îl îmbracă în pieliţă treizeci şi două de ore pe zi, punându-şi în pericol viaţa pentru care oricum nu are pauză şi nici măcar şanse. Nu chiuleşte – pentru locul lui aşteaptă 15 milioane de alţi copii de patru ani, identici. Se grăbeşte şi dă totul din el – nu vrea ca şeful de brigadă să-i observe plictiseala, în acel caz îl poate muta la o muncă mai puţin inspiratoare cum ar fi să rotunjească biluţele pentru mure sau să lipească vârfurile la afine. Seara se întoarce la coliba lui din beţe, mănâncă o supă chinezească cu gust corean şi hop în grămada lui de sutiene şi chiloţi chinezeşti la preţ redus şi sfooor-sfooor.

PREZENTATOAREA: În acelaşi timp, o bătrână hindusă pe nume Delhi se agită în zdrenţele ei pestriţe, puţind a beţişoare parfumate pe care şi le-a cumpărat de la reduceri din India-shop. La micul dejun va mânca astăzi doar puţin curry măcinat. În grabă închide cu o crăcuţă

19

bordeiul ei din cauciucuri de maşină topite, se grăbeşte să aleagă grăunţii de nisip, numai cei mai rotunzi şi mai simetrici sunt buni pentru a face sticlă pentru sticle.

ACTORUL: Mai departe vine rândul emigranţilor polonezi economici. Jan din Tłuszcz, doctor în ştiinţe sociale, confecţionează şi pictează cu negru bulgăraşi de pământ, în Polonia ar fi fost un meşterfaceşidrege. Maria, ţesătoare restructurizată din Łódź, îl ajută cu îndemânare, introducând printre ei imitaţii de omizi, larve artificiale de cărăbuşi şi rădăcini migălos împletite pe bază de rădăcini adevărate. În scurt timp va porni grăbită spre al doilea ei serviciu – după program lucrează la tăierea zimţilor şi pictarea nervurilor pe frunze, nu e de mirare, a avut întotdeauna înclinaţii artistice, a terminat grafica la UNA. Pune deoparte cu hărnicie cent peste cent, banii greu câştigaţi îi vor da posibilitatea să-şi cumpere biletul de întoarcere în Polonia plus taxele de aeroport.

În acest timp, deţinuţii politici din Rusia curăţă deja aerul de noxe, copiii din Uzbekistan aleg cele mai frumoase raze de soare ...

PREZENTATOAREA: Apoi ceac-pac, hocus-pocus, vinuţul în butoaie, în cutii, în lăzi, în tiruri, pe drum câteva femei din Bulgaria, care nu se disting prin farmec deosebit, mai prind pe şosea, în borcanele lor, nişte prezervative străine sau dimpotrivă nu, o casieră de la Tesco o să spargă una dintre sticle şi ca să o plătească, va lua un credit fără garanţii, giranţi şi acordul consortului şi neputând să îl plătească se va spânzura cu cureaua de la poşetă, „Cancan” va publica un fotoreportaj de la fapta disperată înfăptuită de ea; cum le-a reuşit iscusiţilor fotografi să surprindă exact momentul sinuciderii va rămâne pentru totdeauna în afara sferei de interes a cititorilor bulversaţi de tragedie, dar totuşi îi va întări în convingerea să nu iasă din casă după 16.30.

De unde de neunde, întorcându-se nici din pivniţă, nici de la toaletă, apar Halina şi Bożena şi îşi ocupă rapid locurile anterioare: Bożena pe fotoliu, cu mâinile aşezate pe burtă, Halina cu paginile din „Cancan”, lângă aragaz.

HALINA (citind „Cancan”): S-a spânzurat cu cureaua de la poşetă! Iar mai devreme au mai şi ucis-o, au înfăşurat-o într-un covor şi au împletit codiţe din franjurii lui, n-au avut nici o milă!

BOŻENA: Ce spui?!

HALINA: Sunt poze! I-au tăiat capul şi au jucat cu el fotbal cu picioarele ei! Eu nu mai ies după 16.30, fiindcă e periculos, de fapt oricum de la serviciu ies abia după 23.

BOŻENA: Nici eu nu mai ies după 16.30 şi nici la altă oră, fiindcă sunt grasă ca un porc şi n-o să mă fâţâi în câmpul vizual al altor oameni, e câmpul lor vizual şi au tot dreptul să borască din motive mai bune.

Halina şi Bożena ies în grabă sau dispar de pe scenă într-un mod mai puţin evident. Fotoliile sunt ocupate din nou de Actor şi Prezentatoare. Schimbul este foarte scurt. Actorul se aşază la măsuţă. Cu o plăcere nedisimulată masează sticlele, mângâie etichetele. Şterge paharele, se uită la ele în lumină, toarnă vin.

20

ACTORUL: Acum vedeţi şi dumneavoastră că acest vin ilogic de scump îşi merită cu adevărat preţul, iar urina dumneavoastră sigur va da clasă aszăzi în Vistula urinei altor oameni. Vă rog să gustaţi. Ei?

PREZENTATOAREA (încercând, mirosind, plescăind, rotind lichidul în pahar): Hmm... Ce să spun. Frumos pahar.

ACTORUL: Exact. Pentru că eu le-am băut. Iată şi colecţia mea de dopuri. Eu le-am băut. Eu le-am băut. Şi pe asta am băut-o. Şi pe asta am băut-o. Eu am băut. EU AM BĂUT! Pe asta eu. Pe asta tot eu. Şi pe asta eu. Pe asta nu, nevastă-mea a dat-o pe gât de euforie când a înţeles că e nevastă.

PREZENTATOAREA: Păi atunci puteţi fi sigur că atunci când va veni din nou al doilea război mondial, dopurile dumneavoastră sigur vor da clasă flăcărilor în timpul incendiului.

În uşa stă Fetiţa Metalistă, legănându-şi frumos codiţele împletite.

FETIŢA METALISTĂ: Cioc cioc!

PREZENTATOAREA: Cine e?

FETIŢA METALISTĂ: Iar am venit, eu, al doilea război mondial, am adus câteva flăcări. Noi suntem flăcările, e adevărat că DUMNEAVOASTRĂ aţi băut tot ce e aici? Ce dopuleţe minunate, putem să le lingem?

ACTORUL: Nici nu mă surprindeţi, şi eu fac asta din când în când.

PREZENTATOAREA: În societate sunt probleme. Eroul dumneavoastră provine dintr-o familie patologică, tatăl lui bea ... Mulţumesc pentru interviu. La revedere. Vă urez mult succes.

SCENA 3

Prin locuinţă, cu un pas compulsiv, neputând să-şi găsească locul, se plimbă Edyta – elegantă, plânsă şi cu poşetă, fumând compulsiv ţigări subţiri şi ţinând în mână un ghemotoc mototolit de chiloţi de dantelă uzi. Halina merge să ducă gunoiul, Bożena se ascunde ca un soldat din trupele speciale în spatele tomberonului.

EDYTA: Doamne, ce-am mai plâns, ce m-am mai emoţionat! Am chiloţii complet uzi de leucoree, cred că trebuie să-i arunc şi să-mi cumpăr unii noi, fiindcă ăştia oricum s-au cam demodat! Ce emoţionant a fost, ce crud, de atâtea ori mă plâng de problemele mele, de complexe şi că am ţâţicile mici ca şosetele şi acum am simţit recunoştinţă faţă de Dumnezeu că aţii totuşi stau şi mai rău, iar viaţa e totuşi atât de adevărată!

Şi-acum am în faţa ochilor cum mama aceea se spală în lighean, iar tatăl ei miner bea cu furtunul lichid de frână direct din damigeană şi vomită pe covor. Mai tare m-am temut numai

21

la Freddy Krueger şi montagne russe, fiindcă suntem nişte egoişti orbi, am fi putut să nu ne naştem deloc noi, că doar nu era deloc atât de evident.

BOŻENA: Eu aş dori să le atrag atenţia eroilor filmului că dacă soţul sau concubinul bea lichid de frână, pot să le recomand cu conştiinţa curată GUMOLEUM – vomităturile şi sângele se spală mult mai uşor şi nu miroase aşa de tare, iar persoanele cu cataractă, dar mai ales cele complet nevăzătoare, o să creadă nu o dată că este chiar parchet. Dar nu voi face asta, fiindcă sunt grasă ca un porc şi n-o să mă afişez cu gândurile mele.

HALINA: Iar mie nu mi-a plăcut deloc filmul. Numai înjurături şi ţigări. Mie îmi plac filmele despre femeiuşte frumoase, cum dansează ele, cum cântă, cum nu trăiesc şi cum nu se cacă. Un film despre cai, nişte cai, ce mă interesează pe mine caii! Menţionez că este părerea mea subiectivă, fiindcă n-am văzut filmul.

EDYTA: Doamne, ce frică mi-a fost uitându-mă azi la casiera de la Tesco, Doamne ce frică mi-a fost că poţi să te neglijezi aşa, Doamne, ce frică mi-a fost că ar fi de-ajuns doar câteva schimbări mărunte, o coafeză bună, un machiaj discret şi cel puţin cinci ore de somn în loc de două şi ar arăta cu totul ca un om normal. Doamne, ce frică mi-a fost că poate totuşi nu ar fi deloc de-ajuns, Doamne, ce frică mi-a fost că ar fi totuşi absolut necesar un transplant de păr şi poate şi de faţă, relativ de tot corpul şi toată persoana, schimbarea tuturor strămoşilor până la a patra generaţie şi a întregii garderobe, schimbarea datei, dar în primul rând a ţării de naştere în alta, şi ar arăta cu totul ca un om normal. Mai tare mi-a fost frică numai la Freddy Krueger şi montagne russe, mai tare mi-a fost frică numai la Critters.

Viaţa e totuşi atât de adevărată, nedreptatea atât de nedreaptă, excluşii sunt complet excluşi, iar sensibilitatea socială este atât de sensibilă. Am decis că încep de azi numai să găsesc undeva un râu din care să salvez înecaţi sau vreun incendiu din care să salvez arşi, n-o să fie poate uşor, fiindcă n-o să găsesc nici unul aşa imediat, în aceste vremuri de pace când războiul se întâmplă tocmai în alte ţări, lucru care nu creează aşa de multe ocazii de bine incontestabil, dar o să cumpăr măcar un kilogram de bomboane bune şi n-o să le duc la un orfelinat, ci o să le mănânc de nervi încă din maşină, singură, hap hap hap. Poate deci pur şi simplu o să accept toţi fluturaşii în pasaj şi o să-i arunc abia după primul colţ. Sau poate pur şi simplu, ca să nu umblu prin nici un pasaj după 16.30, fiindcă e periculos, o să împart pe categorii gunoaiele din poşetă: folia la folii ... hârtiuţele la hârtiuţe ... rujurile la rujuri ...

Văitându-se, Edyta face ordine generală în poşetă. Iese din cameră, separă cu grijă pe categorii lucrurile nefolositoare şi le aruncă în tomberoanele corespunzătoare. Bożena vrea să pună mâna pe revistă, dar Halina este mai sprintenă şi mai sigură pe ea.

EDYTA: Poftim, ce dezordine. „PENTRU TINE” din aprilie anul trecut! Cu integrama rezolvată! La tomberonul cu macultură! Ce dezordine, totul se duce de râpă, natura moare, iar eu de câte ori caut ceva, scot numai propriile unghii murdare!

HALINA : O, „NU PENTRU MINE” din aprilie trecut, o revistă foarte bună. Deloc scumpă, gratis, mi-o permit.

22

Halina se uită prin revistă. Pe o bicicletă scârţâietoare vine Fetiţa Metalistă şi se uită în treacăt la paginile lucitoare.

FETIŢA METALISTĂ: Nu-i rea deloc.

HALINA: Din aprilie anul trecut. Exact pentru mine.

FETIŢA METALISTĂ: Ai şi integrama gata rezolvată.

HALINA: Nu trebuie s-o rezolv, am direct răspunsurile. Pncte puncte de primăvară.

FETIŢA METALISTĂ: Dă-mi să văd. Puncte puncte de primăvară ... O secundă... Pipăieli de primăvară pe malul mizeriei ăleia de Vistula?

SCENA 4

În locuinţă sunt aşezaţi toţi laolaltă: Bărbatul lângă măsuţa lui, acum deja plină de sticle goale de vin, mucuri de ţigară şi liniuţe încă netrase pe nas, tablorile lui de familie cu gerbere de familie de la Ikea s-au dezlipit demult şi au căzut de pe pereţi. Halina, Bożena, Bătrânica Apatică şi Fetiţa Metalistă în poziţiile lor naturale urmăresc foarte concentrate întâmplările de la televizor.

BĂRBATUL: A fost desigur nu sfârşitul, ci doar începutul, ba mai precis un rezumat scurt al filmărilor care în final n-au mai intrat la montaj în versiunea finală a filmului, fapt care a fost o reverenţă mai mult în faţa acelui public de 4 milioane de persoane, care nu a venit la cinematograf la film, fiindcă n-o să dea douăzeci pe bilet şi mai sunt şi zece nachos la preţ de opt, emenemsuri, alune cu zahăr pudră, cola şi şapte beri, ca să vadă o secţiune prin ghenă şi să asculte o borală în dolby surround, dacă în fiecare zi aude în dolby surround o borală autentică, deci a trebuit să accept mici compromisuri, trebuie să trăiesc şi eu din ceva, trebuie să plătesc şi eu cumva creditul la casă!

Monika s-a săturat să mai fie oarbă şi surdă ...

HALINA: Păi normal, cine-o vrea să fie orb, poate numai surd!

FETIŢA METALISTĂ: Poate că nu e oarbă şi nici surdă, dar e prea grasă. Ar trebui să slăbească.

BOŻENA: Ar trebui să slăbească şi să-şi schimbe hainele. Eu nu m-aş duce aşa la Albinuţa după oţet.

BĂRBATUL: …Monica decide să se smulgă din lipsa de perspectivă şi joacă totul pe o singură carte. Vinde porumbarul putred cu păsările multiubite, iar cu banii cumpără un bilet până la Varşovia. Acolo locuieşte în simularea pe computer a unui cartier rezidenţial dintr-un folder publicitar...

BĂTRÂNICA APATICĂ: Asta e Varşovia? Strada Solec? N-o recunosc ...

23

FETIŢA METALISTĂ: Of, bunico, e clădirea aia, aia încă neconstruită.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Treceam pe acolo în ziua în care a izbucnit războiul ...

HALINA: Unora dintre noi le creşte nasul, altora le iese fum pe el, iar alţii reuşesc să aibă faţa neclintită, iată răspunsul la întrebarea care revine pe buze rând pe rând: cum mai mint!

FETIŢA METALISTĂ: Frumos să delapidezi aşa tot timpul viaţa cuiva şi s-o povesteşti ca şi când ar fi a ta în poveşti care te fac să-ţi umpli perna de scuipaţi în somn! De când trăiesc, de când am eu amintiri, bunica n-a mers niciodată nicăieri şi nici n-a plecat în vreo tabără.

BĂRBATUL: …acolo se angajează într-o agenţie de publicitate ca un apreciat copywriter, într-un birou de avocatură ca o cunoscută avocată şi într-un birou de proiectări ca o fermecătoare arhitectă. Munceşte mult profesional şi are fax, dar după serviciu este pierdută, fiindcă nu are copii. Se duce la photoshop şi bea acolo supă de pui Knorr ...

HALINA: Monika, nu te lăsa fraierită! La Albinuţa cumperi una la fel, numai că mai proastă, la jumătate de preţ.

BOŻENA: Ai grijă, numai cu supă nu te saturi, imediat o să-ţi fie iar foame! Pune şi macaroane sau măcar oase.

FETIŢA METALISTĂ: Ia să nu pună macaroane! N-o să slăbească niciodată. O să fie mereu grasă, iar obezitatea este o boală.

BOŻENA: Poate că la voi, în ignoranţa aia, se ştie – Polonia. La noi în America e complet altfel. Doar atât m-am gândit, fiindcă sunt grasă ca un porc şi n-o să mă afişez aici cu gândurile mele.

BĂRBATUL: Acolo îl cunoaşte întâmplător pe Max şi se atinge cu el cu gura pe dezbrăcate în toaletă, iar apoi în lift. Dar apar totuşi peripeţii, Monica s-a săturat de golul şi lipsa valorilor, iar Max se dovedeşte un mucos iresponsabil, care nu vrea să întemeieze o familie şi ţine în dulap, lângă supa de pui Knorr, 100 de kilograme de făină albă contrafăcută...

HALINA: E fraier. Aia de grâu, obişnuită, e mai ieftină.

BĂRBATUL: …iar pe urmele lui merg trei columbieni solizi din mafia rusă, mânjiţi la întâmplare cu autobronzant, o poliţisă sexy, un detectiv nătâng dependent de Tramal şi un frizer-homo. Cel din urmă, deşi este netolerat, se dovedeşte a fi bun şi salvează bietul copil din incendiu, pentru că nu e deloc homo, ci un bărbat normal, dar pur şi simplu este îngrijit şi netolerat.

FETIŢA METALISTĂ: Urăsc intoleranţa. Sincer le urăsc şi pe Milka şi pe Heidi. Salutare!

BĂRBATUL: Monica naşte un soţ şi copii, băiat şi fată, şi e foarte fericită, fiindcă femeia e împlinită. Discută sincer cu veceul despre noul domestos. La orizont apare conturul a 3 simulări pe computer de zgârie-nori, iar ei merg şi râd de mână. Sfârşit. Exact aşa ar fi atătat ultima scenă a filmului dacă l-aş fi făcut vreodată.

24

PREZENTATOAREA: Bine v-am găsit. Nu demult scormonea în pixeli pe halda plină de scaieţi, astăzi este un mare star. A vândut porumbarul putred, a jucat totul pe o singură carte, astăzi ne prezintă sincer conţinutul poşetei sale.

MONIKA: În poşetă car în special cu mine cele mai necesare lucruri: lasou magnetic plus alt, lasou geometric, sondă de luat probe, pensulă, luminozitate-contrast, culori, gradienţi, măşti, filtre, gradarea scării plus butonul shift şi obligatoriu gumă de şters – e utilă mai ales la părul pubian, care demult nu mai e greu de găsit.

PREZENTATOAREA: Deci viaţa de star nu e deloc ca în percepţia generală hop ţop şi ţiţi miţi hâţa hâţa pe covorul roşu, ci ...

MONIKA: Sincer, înseamnă multă muncă. Nu o dată s-a întâmplat ca după o zi întreagă petrecută monoton pe nemâncate, nebăute, apoi nepişate şi necăcate, iar între timp şi pe netranspirate, am fost atât de îngustată, alungită şi plictisită, încât m-am întins uite aşa direct pe sofa în photoshop, nemaiavând puterea să merg la casa de care de oboseală am uitat că nu o am, fiindcă nu existam, şi aşa zile şi nopţi stăteam întinsă aşteptând să mă observe cineva şi să mă lăţească şi să mă scurteze din nou, nemaivorbind despre durerea fantomatică de după amputarea buricului.Şi totuşi, în acelaşi timp datorez multe inexistenţei şi nefiinţei, pe de-o parte nu sunt nimeni, dar pe de altă parte de pildă nu sunt poloneză.

PREZENTATOAREA: În acest caz vorbeşti minunat polona, corect şi aproape fără accent.

MONIKA: N-a fost uşor. M-am născut ca un bebeluş micuţ din pură întâmplare, pur şi simplu aici trăiau de mai multă vreme stră-străbunicii, străbunicii, bunicii, părinţii, fraţii, unchii, mătuşile şi verii mei, bineînţeles aruncaţi aici de furtunile vieţii, tot timpul plini de dor de Occidentul de unde proveneau. Se pare că la început am plâns mult, băteam cu pumnişorii mici, deja de pe-atunci vroiam să mă întorc acolo de unde provin, adică în Occident, dar fiind un nou-născut neputincios nu ştiam nici măcar un cuvânt în polonă, nemaivorbind despre rezervarea biletului (în Polonia în anii şaptezeci nu exista nici măcar internet). Ce puteam să fac, vrând nevrând am învăţat polona şi acum vorbesc complet fără accent, dar totuşi sensul unor cuvinte cu multe silabe nu pot să-l reţin nici până astăzi, lucru care nu mă împiedică să le rostesc. Trebuie să mai mărturisesc că îmi dăunează apa de aici, aerul de aici, nu îmi plac peisajul, arhitectura şi nu-mi plac oamenii, mohorâţi, nemulţumiţi de viaţă şi complexaţi.

SCENA 4

Edyta cu proprii chiloţi uzi făcuţi ghemotoc în mână, Halina, Bożena, Fetiţa Metalistă.

EDYTA: Doamne, ce m-am mai enervat, ce m-am mai revoltat, cred că din cauza asta o să mă duc acasă şi o să mănânc o salată lausanne, pateu de ied tânăr, o găleată de parmezan şi dacă nici asta nu ajunge, atunci încă şase duzini de morcovi goi, cu tot cu coajă şi tăviţă, o să beau un litru de demachiant şi încă un kil de bomboane bune, pe care nu o să le duc bieţilor orfani de la orfelinat, ci o să le mănânc de nervi încă din maşină, singură, şi dacă pe drum o să mă opresc şi la gim ca să evit aripioarele, n-o să mai suport mult faptul că nu a fost pe drum nici

25

un incendiu din care aş fi putut salva oameni din foc şi nici un râu din care aş fi putut salva oameni din apă, deci n-am făcut asta şi teama că porţile existenţei se pot închide în spatele meu fără acelaşi zgomot fără care s-au deschis va fi prea copleşitoare, deci în sfârşit voi urla acest lucru tare şi direct, voi striga clar şi liniştit, voi spune desluşit, dar nu foarte agresiv, sau poate pur şi simplu psst psst, îmi voi şopti mie însămi la ureche sau voi gândi obişnuit, cu faţa de piatră, nu las să se citească nimic, că iar o să se ia de mine că nu-mi rad păsărica: filmul Calul care mergea călare fixează şi glasează în cleiul pseudofericirii rolurile stereotipe ale femeii, o obiectualizează, îi strîmtează, lăţeşte şi confiscă buricul ei natural.

BOŻENA: Şi eu nu sunt nici un fel de feministă. Eu sunt grasă ca un porc.

HALINA: Pe mine n-o să mă convingă nimeni să fac vreo scobeală! Eu n-aş lăsa niciodată să fie ucis un micuţel de copilel care şi-a găsit adăpost în uterul meu! De unde aş lua eu atâţia bani?!!

BOŻENA: De unde aş avea eu să am bani pentru aşa ceva??

HALINA: Nu-mi permit fondurile să fiu o asemenea criminală.

FETIŢA METALISTĂ: Nici eu nu sunt lizbiană.

HALINA: Ce tot îndrugi acolo, ce cuvinte sunt astea?

FETIŢA METALISTĂ: Nici eu nu ştiu, abia le-am scos de pe internet.

ACTUL III

SCENA 1

Locuinţa Bărbatului, care îşi ordonează cu furie hârtiile şi sticlele goale de vin, strânge cutiile de carton, tablourile cu gerbere.

BĂRBATUL: Şi pentru ce scandalurile astea? Aia cu ochelari să facă bine să-şi radă păsărica, să-şi cumpere lentile de contact şi-atunci o să nască un soţ şi copii, o să-şi aibă domestosul personal şi n-o să se mai gândească la prostii. Din cauză nu pot să scriu scenariul la filmul meu Calul care mergea călare, care a făcut atâta vâlvă, a câştigat toate premiile şi a scos din impas cinematografia poloneză, care este într-o stare deplorabilă şi cel puţin nu este o stare unitară, nu pot să scriu din cauza lor scenariul, fiindcă nu-i destul că beau prea mult, merg prea mult cu quadul prin leagănul civilizaţiei noastre, în Egipt, la bazin, şi la New York, la cumpărături, că atunci când mă întorc şi vreau să fac un film despre Polonia contemporană şi despre excluşi, dezrădăcinaţi, declinul legăturilor interumane, sărăcie, intoleranţă, destabilizarea identităţii naţionale şi alte probleme îngrozitoare despre care scria atât de bine Hochelbet – nu cunosc, n-am citit – şi care nu mă privesc, nu-i destul că nu pot fiindcă nu sunt în stare, dar când mă mai şi întorc de la aeroport în câmpul ăsta de cartofi unde domnesc sisteme bolnave, noţiuni bolnave, conflicte bolnave şi relaţii bolnave, şi metroul brrrrum, tramvaiele vrrr, avioanele şuuuu, băligar murdar fleoşc fleoşc, păi vreau şi eu să trăiesc cumva

26

şi trebuie să mai şi plătesc creditul la apartamentul ăsta care pe cuvântul meu ar fi mai bun pentru pivniţă de vin.

Iese. Bătrânica, învârteşte butonul de la radio. Printre vâjâitul şi fâşâitul undelor radio în sfârşit se face auzit glasul crainicului.

RADIO: Pe vremuri, când lumea era guvernată încă de ordinea divină, toţi oamenii din lume erau polonezi. Toţi erau polonezi, germanul era polonez, suedezul era polonez, spaniolul era polonez, polonezi erau pur şi simplu toţi toţi toţi. Frumoasă ţară era pe-atunci Polonia: aveam mări, insule, oceane minunate, o flotă care naviga pe ele şi descoperea tot mai multe continente aparţinând şi ele Poloniei, printre ei era şi cunoscutul descoperitor Cristofor Columb, pe care apoi l-au botezat desigur Christopher sau Chris sau Isaac. Eram un mare imperiu, o oază a toleranţei şi multiculturalismului şi oricine nu venea aici din alte ţări, pentru că pe-atunci, aşa cum aminteam, ele nu existau, era întâmpinat aici cu pâine ...

Fetiţa Metalistă apare pe o bicicletă. Se învârteşte agitată în jurul radioului, ca şi când ar fi invidioasă că ceva din fonosferă i-a luat locul.

FETIŢA METALISTĂ: Pâine, pâine, am auzit ceva despre pâinar.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Despre pâine.

FETIŢA METALISTĂ: Pâine, pâinar, ce-o fi, dar dacă sunt pietrele alea albe fărâmicioase de la Tesco, ar trebui să le spui neapărat că se poate desena cu ele perfect pe asfalt. Şi dup-aia nu se şterge la ploaie acidă. Dar îngraşă tare.

RADIO: ...şi sare... Dar vremurile bune au luat sfârşit pentru statul nostru. Mai întâi ne-au fost luate America, Africa, Asia şi Australia. Au fost distruse drapelele poloneze şi pictate în alte dungi, stele şi tot felul de arabescuri, limba polonă a fost schimbată administrativ în nişte limbi străine scornite, pe care nimeni nu le ştie şi cunoaşte, ci numai oamenii care le vorbesc şi numai pentru ca noi, polonezii, să nu le ştim şi să nu le înţelegem şi să ne simţim ca ultimile zdrenţe ...

FETIŢA METALISTĂ: Exact, foarte bine, au dreptate. Eu îmi scot din internet subtitluri şi înţeleg tot.

RADIO: Apoi ne-au fost luate pe rând Egiptul, Franţa, Italia, Brazilia, în final ne-a fost luată Germania,

FETIŢA METALISTĂ: Bine ne-au făcut, păi ce, unde-am fi găsit de lucru?

RADIO: …polonezii care locuiau acolo au fost germanizaţi pe loc şi au fost puşi să cânte olarioho, în final a fost desprinsă Rusia, unde populaţia poloneză a fost silită să vorbească un dialect ciudat. Ne-a fost lăsată o bucăţicuşă nisipoasă din ţinutul iubit părintesc. Vistula tăia lanurile de nalbă sângerie cu un fir argintiu şi spicul auriu se cocea, pâinea noastră cea de toate zilele ...

27

FETIŢA METALISTĂ: Spuneţi-le să-şi cumpere de la Tesco pietrele alea albe, se scrie cu ele perfect pe asfalt, numai că îngraşă îngrozitor, bunica n-o să fie niciodată transparentă!

RADIO: Până la Varşovia au ajuns nemţii şi au spus că Polonia nici un minut mai mult nu va mai fi Polonia, Varşovia nu e capitala ei, ci doar o gaură în pământul plin de moloz...

FETIŢA METALISTĂ: Au dreptate, o gaură! O gaură nenorocită. Urăsc oraşul ăsta! Metroul vrrr, tramvaiele brrrrum, în autobuze pute şi orice scop ai avea, peste cadavre, peste cadavre peste cadavre!

RADIO: ...iar noi nu mai suntem polonezi...

FETIŢA METALISTĂ: Şi foarte corect, nici eu nu sunt poloneză, de ce aş fi? Decizia asta n-aş putut s-o iau nici măcar conştient. Sunt europeană

RADIO: ...nu suntem polonezi, ci nemţi sau ruşi şi mai precis cadavrele lor, iar cei care nu sunt cadavre, o să fie oricum imediat ...

FETIŢA METALISTĂ: Exact, sunt de acord total cu radioul ăsta. La ce să fim polonezi?

BĂTRÂNICA: Polonie, tărâm minunat, îmi amintesc cum frumuseţea ta pierea.

FETIŢA METALISTĂ: Pierea, pierea, să facă bine să ia un algocalmin! Oricine ştie că Polonia e o ţară proastă, săracă şi urâtă.

Arhitectura urâtă, vremea închisă, temperatura rece, chiar şi animalele au fugit şi s-au ascuns în păduri. La televizor emisiuni urâte, glume neglumeţe, preşedintele arată ca un cartof, iar premierul ca un dovlecel. Premierul arată ca un dovlecel, iar preşedintele ca premierul. În Franţa e Franţa, în America America, în Germania e Germania, ba chiar şi în Cehia e Cehia, numai în Polonia e Polonia. În Franţa sunt baghete, în Anglia pesmeţi, în Germania chifle, iar în Polonia tot timpul numai pâine pâine pâine. În Franţa e bagheta, în Italia macaroanele, iar în Polonia până astăzi se mânâncă nu se ştie de ce cartofi. În Franţa toţi vorbesc franceză, în Anglia engleză şi numai în Polonia toţi prima literă fu a doua tui în polonă, ceea ce nu înţelege nimeni. Eu am decis de mult că nu sunt nici o poloneză, ci europeană, iar polonă am învăţat de pe discuri şi casete, care mi-au rămas de la femeia de serviciu poloneză. Nu suntem polonezi, ci europeni, oameni normali! Ea nu e mama mea, ci vânzătoarea noastră privată de la Tesco. Ne aduce Tesco acasă cu motostivuitorul, iar noi numai arătăm ce nu vrem şi ea le duce înapoi şi ce mai derapează la curbe! Ea nu e vecina noastră, ci distribuitoarea noastră privată de reclame, e atât de grasă, încât o ţinem acasă, n-o să se fâţâie prin câmpul vizual al oamenilor normali. Ne aduce acasă pasajul subteran şi aici împarte reclame, chiar ea nu le ia şi pentru noi şi le aruncă după primul colţ! Iar ea nu e bunica mea, ci femeia noastră de serviciu. E atât de bătrână şi transparentă fiindcă a venit azi cu scaunul ăsta cu rotile direct din Ucraina. Şi între noi e totul bine! Şi între noi e totul bine! Nu suntem polonezi, ci oameni normali! În Polonia am venit aici din Europa după biocartofi adevăraţi din pământ adevărat nu apăcioşii ăia de la Tesco, iar polonă am învăţat de pe discuri şi casete!

28

Păcănituri pe linie, legătura se întrerupe, un ţiuit, Fetiţa Metalistă roteşte butonul radioului, izbucneşte o muzică big beat.

RADIO: Calul care mergea călare şi striga către el prrr, vaporul se scurgea pe apă, frigiderul făcea brrr.

Calul care mergea călare, pantoful din fabrică strânge, sângele curge în sânge, sângele curge în sânge

BĂTRÂNICA APATICĂ: Ajunge! Eu îmi aduc aminte ziua în care a izbucnit războiul.

FETIŢA METALISTĂ: Războiul preţurilor?

BĂTRÂNICA APATICĂ: Eram numai cu poşeta, numai cu rochiţa cu trandafiraşi, mă întorceam de pe malul Vistulei, fiindcă ziua fusese destul de fierbinte, cu ochii încă albăstriţi de la privitul în luciul ei somnoros, rece, înspumat, curat ... Pe bulevard răsunau energic pantofii mei din piele stacojie ...

MICUŢA METALISTĂ: ...de tocurile cărora atârnau melancolic trestii, prezervative vechi, tampoane şi o pungă muiată de apă ....

BĂTRÂNICA APATICĂ: Şi eram deja în curtea noastră, păşeam pe uşa casei noastre, întinzând deja mîinile către fraţii mai mici, când am observat că în timpul plimbării pe malul răului ceva mi se prinsese din nefericire de tocul pantofului. M-am oprit lângă gunoi pentru a scăpa de frunza de la râu şi până astăzi îmi amintesc că ...

SCENA 2

Schimbare de lumină. Bătrânica Apatică, fără scaun şi în rochia ei cu trandafiraşi, şi Fetiţa Metalistă lângă tomberoanele în care se separă deşeurile, încercând cu greutate să desprindă gunoaiele prinse de pantoful Bătrânicii.

FETIŢA METALISTĂ: Că era o cutie veche de lunşmit, de care se lipiseră câteva reviste ude de la Tesco, o pungă biodegradabilă, un aplicator de tampoane, un sac cu cadavre şi o pungă de la mecdonald cu cartofi prăjiţi aproape neatinşi, care chiar dacă stătuseră în apă de peste un an sau poate şi doi îşi păstraseră forma şi aroma, aşa că am înfulecat unul sau doi, chiar dacă îngraşă tare şi dacă nu-mi ţin firea, ciuciu cu transparenţa ...

BĂTRÂNICA APATICĂ: Când brusc...

Urlet de sirene, huruit de avioane, bombardament.

29

FETIŢA METALISTĂ: Când brusc bum! O duhoare destul de cunoscută! Să fugim, aici arde o bicicletă.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Tot cerul, tot cerul întunecat...

FETIŢA METALISTĂ: De la avioanele astea de hârtie care vin în zbor. Bunico, hai cazi repede pe scări în pivniţă, rupe-ţi mâna şi sparge-ţi capul, fiindcă acolo erau cărămizi!

Bătrânica Apatică şi Fetiţa Metalistă cad pe scări.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Tot cerul, tot cerul...

FETIŢA METALISTĂ: Tot cerul a fost închiriat pentru expoziţia asta de avioane de hârtie. Ce-au mai lipit la ele...

BĂTRÂNICA APATICĂ: Un zgomot infernal, inima se zbătea în piept ca o privighetoare ...

FETIŢA METALISTĂ: Peste care cineva striveşte un borcan.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Pînă când s-a făcut linişte, o linişte rece şi surdă ...

FETIŢA METALISTĂ: Hai să ieşim, că aici pute a cartofi şi cutii ude, prefer să vomit uitându-mă la tanti Bożenka.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Stai, nu pleca!

FETIŢA METALISTĂ: O. Ia uite ce surpriză. Aş fi pus pariu că în locul în care atârnă acum în aer bucăţi de moloz şi pietre, sticlă şi pixeli împrăştiaţi se afla cu o clipă în urmă casa noastră! O, recunosc perfect bucăţile alea zburătoare de sertare, dar pun pariu că erau sertare întregi, ba chiar un dulap. Aşchii din astea care zboară am avut şi noi la fel, numai că erau scaune. Dinţii ăştia sunt identici până la unul cu ăia pe care-i aveam noi acasă sub formă de pieptene, bucăţelele astea sunt exact ca bucăţelele fotografiilor noastre, cu deosebirea că noi le aveam întregi. O, dar polonezii ăia care zboară, aveam şi noi unii care locuiau alături, dar ai noştri erau polonezi vii şi întregi, nu rămăşiţe neidentificate care zboară în stânga şi-n dreapta. Să fi fost atât de beată încât nu numai că nu îmi amintesc deloc să fi băut vreodată ceva, dar nici să nu nimeresc propria casă? Aia care tocmai se prăbuşeşte, semăna leit, ba chiar ea era. Ciudat.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Totul cădea, aşezându-se în straturi. Am închis ochii şi mai tare, iar când i-am deschis, pe jos erau deja moloz-trupuri-pulbere-trupuri, praf-trupuri, moloz-trupuri, ca o lazania înfricoşătoare.

FETIŢA METALISTĂ: Dacă mama nu face niciodată lazania, nici nu le aşază aşa. Tare de tot halda asta. Poţi să scormoneşti pe gratis în pixeli.

Scormonesc în moloz.

30

BĂTRÂNICA APATICĂ: Nu ştiu cât timp trecuse, atunci când ieşisem în toamna aceea din casă nu îmi luasem ceasul. Epuizată şi flămândă am rătăcit îndelung pe marea grămadă de moloz. Pâine!

FETIŢA METALISTĂ: Numai te implor, din făină integrală, nu pietrele alea radioactive. Nu vreau să fiu slabă, vreau să fiu transparentă!

BĂTRÂNICA APATICĂ: Pâine!

FETIŢA METALISTĂ (scormonind mai departe): Bunico, dar ai văzut cum ardea bicicleta? În sfârşit am găsit-o. În sfârşit am găsit-o! Recunosc vizorul ăsta spart, e al nostru, uf, e uşa de la casa noastră! Cioc cioc! Cioc cioc! Bunico, mai tare, că dacă baţi într-o grămăjoară din asta de cenuşă, nu se aude nimic.

BĂTRÂNICA APATICĂ: Ei, pesemne că stau în cămăruţele lor. Şterge-te pe pantofi. Aici e locul unde stătea covoraşul de la uşă. Şi atârnă-ţi paltonaşul în cuier. Aici undeva, lângă farfuriile astea sparte, am văzut că s-a prăbuşit cuierul.

FETIŢA METALISTĂ (aleargă în întâmpinare): Unchiule Maurycy! Unchiule Maurycy, ţi-am găsit piciorul, era în cameră, unde e restul? Şi gura asta a cui e? Cine a aruncat-o aşa la nimereală sub rafturile arse cu cărţi arse de plescăie aşa oribil sub cenuşă?

BĂTRÂNICA APATICĂ: Daria! O să-i spun totul mamei când o să-i găsesc faţa reflectată încă în oglinda pe care o ţine încă în mâna smulsă.

FETIŢA METALISTĂ (scormonind în continuare în moloz): Ohoho, uite aici nişte mâini încă foarte bune, numai una e ruptă. Cred că s-a rupt când ai căzut în pivniţă, bunico. Trebuie doar să le desprind, că s-au prins tare în ceva! Uf! Uf! Ce tare s-au prins! Oare ce poate fi, ce mai sângerează, ce plină de praf, ce moartă e, cred că s-a zdrobit de cărămizi! În America la lucruri din astea se dau şi mănuşi de cauciuc. O. Uite. Bunico, nu cumva e faţa ta? Şi restul nu eşti tu toată? Dar ce nervi în dezordine, ce încurcaţi sunt, bunico, dacă găseşti vreun dinte de pieptăne, o să-i pieptănăm, că arăţi ca o paraşută deşirată (extrage cu greutate de sub moloz întreaga bunică). Ce şleampătă eşti, bunico, asta e rochia aia faimoasă cu care mă baţi la cap zi şi noapte, ăştia sunt trandafiraşii? Plini de buruieni, rupţi, cum ţi-e acul şi cojocul! Urzici, păpădii chelioase, bandaje însângerate, crezi că o să fie uşor de scos petele? Ce-au tot cusut aici, cartuşe goale, coropişniţe mustăcioase, sârmă ghimpată, nu sunt deloc la modă, nu puteau să fie pur şi simplu nişte cranii micuţe? Măiculiţă, trebuie s-o chemăm pe mama, e clar că nu ştii să dai drumul la maşina de spălat, aşa că mai bine dacă o rogi să-i dea drumul, decât să strici iar totul.

SCENA 3

Locuinţa Bărbatului. Totul e aşezat identic ca mai înainte, doar că sub toate pseudo-splendorile de la Ikea nu mai există nici urmă de mucegai, dulapuri, carpete şi păhărele de chefir. Singura urmă a existenţei lor este grămada de pixeli împrăştiaţi lângă tomberoanele

31

de gunoi pe care, într-o uniformă de marinar roasă complet de şoareci, cu cuiburi de viespe în păr, aleargă Fetiţa Metalistă, pe cât posibil făcând gesturi dramatice ca în poemul renascentist „Roland îşi înfige sabia în mărul lui Adam pe deal”. În depărtare, pe fotoliile lor care se decolorează în soare stau în poziţii de televizor Halina şi Bożena, printre ele se învârteşte Edyta, neştiind unde să-şi atârne chiloţii cu dantela udă de emoţie şi cu o plasă plină de hârtii de bomboane, şi Monika, în căutarea buricului pierdut.

BĂRBATUL: Şi exact atunci spectatorul îşi dă seama că bunica a murit în acel bombardament. Fătuca încă îi spune:

FETIŢA METALISTĂ: Bunico! Bunico! Scoală-te, bunico!

BĂRBATUL: Şi loveşte în burlanul îngrozitor, căci acum înţelege că nu-i de-ajuns că bunica ei iubită a murit în bombardament, ci şi că mama ei tot din acest motiv cel mai probabil nu s-a născut niciodată, deci nu-i destul că e orfană, dar nici măcar ea însăşi nu există, nici n-a existat vreodată şi aşa e mai bine pentru ei toţi, dar mai ales pentru toţi ceilalţi toţi, dar mai ales cel mai bine este pentru mine, fiindcă am aici linişte şi pace şi toată camera pentru mine.

FETIŢA METALISTĂ: Pâine! Pâine!

BĂRBATUL: – strigă în ultima scenă fetiţa, murind de foame pe mormanul de moloz. Spectatorul trăieşte o emoţie şi o reflexie asupra vremurilor de pace în care războiul şi foamea au loc în alte ţări.

FETIŢA METALISTĂ: Pâine!

HALINA: Ia şi mănânc-o p-asta mucegăită care stă pe pervaz pentru păsări, că doar n-o s-o arunc!

BOŻENA: Dă-mi-o mie, că nu m-am dus la Tesco, nu pot să mă fâţâi prin câmpul vizual al altor oameni, din moment ce pot să borască din motive mai bune.

EDYTA: O bombonică? Foarte bune. Mai am în maşină câteva pe care nu le-am mâncat de emoţie când le-am dus la orfelinat după ce-am văzut filmul.

MONIKA: Iar eu nu mănânc nimic, chiar şi nimicul îngraşă şi provoacă buric.

FETIŢA METALISTĂ (pentru ea): Pâine! Ai văzut cum ardea bicicleta? (bate cu pumnii în uşa Bărbatului) Pâine!

BĂRBATUL (se uite suspicios pe vizor, deschide): Ia cară-te, jegoaso, n-am nici o pâine. Pâine, pâine, şi dacă-i dau pâine, îşi cumpără votcă şi droguri.

SFÂRŞIT

Traducerea din limba polonă: Sabra Daici

32