Prezentarea, recunoaşterea şi evaluarea

instrumentelor financiare.

Aspecte detaliate ale standardelor IAS 32, IAS 39

1. Încadrarea conceptuală a instrumentelor financiare; tipologii de instrumente

financiare

1.1. Accepţiuni teoretice

Pentru o mai bună percepţie asupra criteriilor calitative pe care situaţiile

financiar-contabile ar trebui să le îndeplinească, este obligatoriu să pornim demersul

nostru cognitiv de la noţiunile specifice cu care operează contabilitatea societăţilor de

servicii de investiţii financiare. Esenţială din acest punct de vedere este conotaţia

exactă pe care normalizatorul a dat-o termenului de active ale pieţelor organizate şi

corespondentul său în sfera reglementărilor contabile internaţionale.

Societăţile de servicii de investiţii financiare sunt persoane juridice înfiinţate

în scopul desfăşurării de activităţii financiare în cadrul pieţei de capital şi prin

urmare sunt supuse unor reglementări prudenţiale menite să asigure protecţie maximă

investitorilor. În ceea ce priveşte modul de angajare a activului unei societăţi de

servicii de investiţii financiare, în mod cert nu există raţiuni care să determine

imobilizarea acestuia cu preponderenţă în active tangibile. Societatea de servicii de

investiţii financiare trebuie să-şi investească resursele în active lichide pentru a fi

capabilă să satisfacă potenţialele cereri ale clienţilor manifestate la un moment dat.

Structurile bilanţiere cele mai relevante, privite prin prisma evaluării poziţiei

financiare şi a expunerii, sunt capitalul iniţial şi instrumentele financiare incluse în

portofoliul tranzacţionabil al societăţii.

Portofoliul tranzacţionabil al unei societăţi de servicii de investiţii financiare

(trading book) include în structura sa următoarele trei componente de bază:

poziţiile proprii de instrumente financiare şi mărfuri deţinute în scopul

revânzării,care au fost apropriate pentru a beneficia pe termen scurt de

1

diferenţele de preţ sau de rata dobânzii, poziţiile de instrumente financiare şi

mărfuri rezultate din vânzări şi cumpărări simultane realizate în cont propriu

sau poziţiile deţinute pentru a acoperi alte elemente din portofoliul

tranzacţionabil;

expunerile datorate tranzacţiilor nedecontate, tranzacţiilor incomplete şi

instrumentelor financiare derivate tranzacţionate în afara pieţelor

reglementate, cele datorate contractelor repo şi operaţiunilor de oferire de

titluri sau mărfuri cu împrumut şi o serie de expuneri datorate contractelor

reverse repo şi operaţiunilor de luare de titluri sau mărfuri cu împrumut;

expunerile sub forma taxelor, comisioanelor, dobânzilor, dividendelor şi

marjelor de instrumente derivate tranzacţionate pe o piaţă reglementată, în

legătură directă cu elementele cuprinse în portofoliul tranzacţionabil.

Este o realitate de necontestat faptul că o parte semnificativă a resurselor

unei societăţi de servicii de investiţii financiare sunt angajate în instrumente

financiare diverse, de la simple acţiuni până la cele mai sofisticate derivate, iar

gradul de diversificare a acestora şi complexitatea lor vor evolua ascendent odată cu

dezvoltarea pieţei de capital. În acest context, s-a considerat importantă pentru

prezentarea metodologică ulterioară o delimitare teoretică a instrumentelor financiare.

Instrumentele financiare sunt contracte care generează simultan un activ

financiar pentru o societate şi o datorie financiară sau un instrument de capital propriu

pentru o altă societate.

Activele unei societăţi se clasifică în două categorii distincte: active reale, care

sunt în fapt bunuri tangibile şi intangibile ce pot fi utilizate conform obiectului de

activitate, pentru obţinerea unor profituri potenţiale şi active financiare concretizate în

înscrisuri ce conferă drepturi băneşti curente sau viitoare rezultate în urma valorificării

acestora.

„Activele financiare reprezintă corespondentul monetar al activelor reale şi ele

relevă caracterul dual al economiei de piaţă: economie reală, respectiv procese

materiale de producere a bunurilor şi serviciilor necesare pentru consumul individual

sau pentru reluarea producţiei şi economie simbolică sau financiară, adică procese

2

de tip informaţional, reprezentate de mişcarea banilor şi hârtiilor de valoare.”1

Conform literaturii de specialitate, activele financiare sunt clasificate

funcţie de emitent în:

active bancare, specifice operaţiunilor executate de bănci şi alte instituţii

similare care sunt nenegociabile, sunt purtătoare de dobânzi şi au grad ridicat

de siguranţă (risc scăzut);

active financiare nebancare, specifice mediului investiţional, concretizate în

titluri de valoare negociabile.

Din cea de-a doua categorie fac parte:

a) activele monetare, negociabile pe piaţa monetară, corespunzătoare

plasamentelor pe termen scurt şi cu grad înalt de lichiditate;

b) activele de capital, negociabile pe piaţa de capital, corespunzătoare

plasamentelor pe termen mediu şi lung; ele permit şi obţinerea unor venituri

viitoare în condiţiile asocierii deţinătorului cu riscul activităţii respective;

active hibride, care preiau din trăsăturile activelor bancare şi a celor

nebancare.

Legea consolidată a pieţei de capital defineşte instrumentele financiare prin

nominalizarea acestora într-un mod cât mai exhaustiv. Ea include în această

categorie valorile mobiliare, titlurile de participare la organismele de plasament

colectiv, instrumentele pieţei monetare, inclusiv titlurile de stat cu scadenţa mai mică

de un an şi certificatele de depozit, contractele futures financiare, inclusiv

contractele similare cu decontare de fonduri, contractele forward pe rata dobânzii,

denumite FRA, swap-urile pe rata dobânzii, pe curs de schimb şi pe acţiuni, opţiunile

pe orice instrumente financiare, inclusiv contractele similare cu decontare finală în

fonduri (această categorie include şi opţiunile pe curs de schimb şi pe rata dobânzii),

instrumentele derivate pe mărfuri şi orice alt instrument admis la tranzacţionare pe o

piaţă reglementată într-un stat membru sau pentru care s-a făcut o cerere de admitere

la tranzacţionare pe o piaţă reglementată.

Normalizatorul contabil încearcă o structurare a instrumentelor financiare pe

criterii operaţionale legate de modul de expunere la risc a investitorului, delimitând în 1 Florence E Delesalle, Eric Delesalle, Contabilitatea şi „cele zece porunci”, Editura Economică, Bucureşti, 2003

3

acest fel două clase distincte:

instrumente primare sau valori mobiliare clasice de tipul titlurilor de creanţă, de

datorii sau de capitaluri proprii;

instrumente derivate, definite ca titluri de transfer al riscului între cele

două părţi contractante în schimbul unui instrument financiar.

1.2. Valorile mobiliare clasice

Valorile mobiliare clasice sunt instrumente financiare negociabile, transmisibile

prin tradiţiune sau prin înscriere în cont, care conferă drepturi egale pe categorie,

dând deţinătorilor dreptul la o fracţiune de capital social al emitentului sau un drept

de creanţă general asupra patrimoniului emitentului şi sunt tranzacţionate pe o piaţă

reglementată. Îndeplinesc calităţile mai sus specificate:

acţiunile emise de societăţi comerciale şi alte valori mobiliare echivalente ale

acestora, negociate pe piaţa de capital;

titlurile de stat, obligaţiunile emise de administraţia publică centrală sau locală

şi de societăţile comerciale, precum şi alte titluri de împrumut cu scadenţă mai

mare de un an, negociabile pe piaţa de capital;

drepturile de preferinţă la subscrierea de acţiuni şi drepturile de conversie a

unor creanţe în acţiuni;

alte instrumente financiare negociate în mod obişnuit, cu excluderea

instrumentelor de plată, care dau dreptul de a dobândi valori mobiliare

echivalente celor menţionate mai sus, prin subscriere, schimb sau o compensaţie

bănească;

Acţiunile sunt instrumente de capital incluse în categoria valorilor mobiliare ce

reprezintă relaţii de proprietate specifice emitenţilor organizaţi sub formă juridică

de societăţi comerciale pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni. Acţiunea inclusă în

categoria valorilor mobiliare implică libera negociabilitate a titlului în cadrul unei

pieţe reglementate, respectiv deschiderea emitentului.

Obligaţiunile sunt valori mobiliare care exprimă o relaţie de creditare publică

4

şi conferă deţinătorului dreptul de a încasa dobânda stipulată contractual la

termenele prevazute, iar la maturitate dreptul de a-şi recupera suma împrumutată

emitentului. Emitenţii unui împrumut obligatar pot fi statul sau unităţile administrativ

teritoriale ale acestuia sau societăţile comerciale pe acţiuni sau în comandită pe

acţiuni, caz în care titlurile poartă denumirea de obligaţiuni corporatiste.

Garanţiile sunt valori mobiliare care dau deţinătorilor dreptul de a achiziţiona

în viitor una sau mai multe acţiuni comune emise de emitent la un preţ prestabilit.

Garanţiile pot fi emise de societăţile comerciale pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni,

se distribuie la un preţ de emisiune menţionat şi nu au valoare nominală.

Drepturile sunt valori mobiliare emise de către societăţile comerciale pe

acţiuni sau în comandită pe acţiuni în scopul exercitării dreptului de preemţiune al

acţionarilor posesori de acţiuni comune sau ordinare.

1.3. Instrumentele financiare derivate

A doua categorie analizată este cea a instrumentelor derivate care sunt de fapt

instrumente financiare a căror valoare justă se modifică invers proporţional cu

variaţia valorii juste a instrumentului acoperit împotriva riscului şi care se

decontează la o dată stabilită în viitor. Derivatele necesită o investiţie iniţială mică

comparativ cu celelalte instrumente financiare existente pe piaţă şi nu generează un

transfer al instrumentelor primare acoperite sau acest transfer nu se produce la

scadenţa contractului.

Un instrument derivat deţine în cele mai multe cazuri o valoare noţională

(valoarea unei valute, a unui număr de acţiuni, etc.) deşi nu se solicită deţinătorului

sau vânzătorului să investească, respectiv să primească valoarea respectivă în

momentul încheierii contractului. Însă s-ar putea solicita o plată fixă condiţionată de

un eveniment viitor, ce nu depinde de o valoare naţională.

Instrumentele derivate cele mai utilizate în prezent în sfera pieţelor globale de

capital sunt: contractele futures, options, forward şi swap. În cadrul Ghidului de

implementare a IAS 39 paragraful 10, sunt prezentate cele mai ilustrative

5

instrumente derivate şi instrumentele de bază acoperite aferente, care au fost

preluate pentru exemplificare în tabelul 1.

Tabel 1. Principalele tipuri de instrumente financiare derivate

Tip contractPrincipala variabilă de determinare a preţului de decontare

Swap pe rata dobânzii Rata dobânzii

Swap valutar Curs valutar

Swap pe mărfuri Preţul mărfii

Swap pe instrumente de capitalPreţul instrumentelor de capital, indice

Swap pe creditRaiting al creditului, indicele de credit sau preţul creditului

Swap pe rentabilitate totalăValoarea justă totală a activului de referinţă şi ratele dobânzii

Opţiuni privind obligaţiuni de trezorerie achiziţionate sau subscrise (call sau put)

Ratele dobânzilor

Opţiuni privind valute achiziţionate sau subscrise (call sau put)

Curs valutar

Opţiuni privind mărfuri achiziţionate sau subscrise (call sau put)

Preţul mărfurilor

Opţiuni privind titluri de valoare achiziţionate sau subscrise (call sau put)

Preţul titlurilor de valoare

Contracte futures pe rate ale dobânzilor, legate de instrumente de datorii de stat

Ratele dobânzilor

Contracte futures valutare tures valutar

Contracte futures pe mărfuri Preţul mărfurilor

Contracte forward pe rate ale dobânzilor legate de instrumente de stat

Rate ale dobânzilor

Contracte forward valutar Curs valutar

Contracte forward pe mărfuri Preţul mărfurilor

Contracte forward pe instrumente de capital Preţul instrumentelor de capital

Contractele forward sunt contracte nestandardizate, care se încheie în afara

pieţei reglementate prin negociere directă şi conţin acordul între părţile contractante

6

de a livra, respectiv a plăti la o dată viitoare prestabilită un activ (marfă, valută, activ

financiar), la un preţ predeterminat.

Aceste tipuri de contracte au valoare fixă, iar rezultatul potenţial este

determinat la scadenţă ca diferenţă dintre preţul forward şi preţul spot al activului

suport. Contractul forward se lichidează la scadentă, în natură, prin predarea

activului suport de către una din părţi şi plata preţului forward prevăzut în contract de

către cealaltă parte.

Preţul forward se determină plecând de la preţul la vedere spot la care se

adaugă valoarea timp a instrumentului, generată de faptul că deţinătorul renunţă la

câştigurile prezente pe care i le-ar fi oferit încasarea la vedere a instrumentului

financiar şi prin urmare trebuie recompensat pentru a fi cointeresat să stabilească un

astfel de agrement.

Contractele futures sunt contracte standardizate care creează unei părţi obligaţia

de a vinde sau de a cumpăra un anumit activ suport (marfă, valută, activ financiar) la

o dată ulterioară a scadenţei şi la un preţ convenit în momentul încheierii tranzacţiei.

Preţul futures este un preţ unitar, individual, negociat de părţi şi tranzacţionat

în sistemul asigurat al pieţei reglementate. Mărimea lui nu reprezintă preţul pieţei

din momentul încheierii contractului ci, un preţ viitor, stabilit de comun acord, la

care se va efectua tranzacţia de vânzare - cumpărare a activului suport, la data

specificată a livrării.

Contractele options sunt contracte standardizate care, în schimbul plăţii unei

prime, creează pentru cumpărătorul opţiunii dreptul, dar nu şi obligaţia, de a cumpăra

sau a vinde un anumit activ suport la un preţ prestabilit, numit preţ de exercitare, până

la sau la data expirării.

Există două tipuri distincte de contracte options: call şi put.

În cazul opţiunilor CALL, vânzătorul se acoperă împotriva riscului de scădere

a valorii activelor deţinute, acoperirea riscului fiind limitată la valoarea primei,

iar cumpărătorul se acoperă împotriva riscului de creştere a preţului activului de bază

nelimitat.

În cazul opţiunilor PUT, vânzătorul se acoperă împotriva riscului de creştere

7

a cursului, acoperirea fiind limitată la nivelul primei, iar cumpărătorul se acoperă

împotriva riscului de scădere a preţului activului de bază nelimitat.

Contractele swap sunt acorduri între părţi prin care cel puţin una din părţi

se angajează să-i plătească celeilalte o rată a revenirii bazată pe un curs valutar, indice

bursier, cotaţie a unui instrument de capital sau rată a dobânzii conform unui grafic de

scadenţe viitoare, pe o perioadă prestabilită. Cealaltă parte efectuează plăţi pe baza

unei rate fixe sau flotante, sau pe baza unui alt indice bursier sau cotaţie a altui

instrument de capital.

Swap-urile pe titluri de valoare devin tot mai utilizate întrucât permit

transferul rapid şi diversificarea portofoliilor de titluri de valoare internaţionale,

accesul pe pieţele în formare fără asumarea riscului de a deţine portofolii de titluri pe

aceste pieţe şi accesul pe pieţele internaţionale, evitând barierele de natură juridică sau

legislative.

2. Aspecte metodologice privind recunoaşterea instrumentelor financiare în

contabilitate

2.1. Recunoaşterea instrumentelor financiare

Recunoaşterea este procesul prin care se încorporează în bilanţ sau în contul de

profit şi pierdere un element în situaţia în care este probabilă realizarea unui beneficiu

economic viitor şi mai mult acestuia i se poate asocia un cost sau o valoare ce poate fi

evaluată în mod credibil.

Conform paragrafului 27 IAS 39, o întreprindere trebuie să recunoască un

activ financiar sau un pasiv financiar în bilanţ, atunci şi numai atunci când acesta devine

parte la prevederile contractuale ale instrumentului. În acest sens normalizatorul face

o serie de clarificări privind modul de recunoaştere a diverselor elemente. Astfel,

creanţele şi datoriile necondiţionate sunt recunoscute în momentul în care

întreprinderea devine parte contractantă, activele şi datoriile generate de un contract

care implică un angajament ferm de a livra bunuri sau presta servicii se recunosc în

8

momentul în care bunurile intră în patrimoniul beneficiarului sau serviciile au fost

prestate, contractele la termen forward care presupun angajamente viitoare ferme

privitoare la vânzarea unor mărfuri sau instrumente financiare suport la o dată viitoare

şi un preţ specificat sunt recunoscute ca active respectiv datorii la data angajamentului

şi nu la data tranzacţionării sau a închiderii poziţiei, opţiunile financiare se recunosc ca

active sau datorii atunci când deţinătorul sau emitentul devin părţi contractante,

contractele futures se recunosc ca active sau datorii la data operării şi nu la data

angajamentului deoarece în momentul angajării întreprinderea nu este încă parte la

contract.

Recunoaşterea unei achiziţii sau vânzări normale, standard a activelor

financiare se face utilizând înregistrarea funcţie de data încheierii tranzacţiei sau data

decontării. Metoda utilizată pentru recunoaşterea instrumentelor financiare este la

latitudinea societăţii, existând însă obligativitatea utilizării ei permanente şi aplicării

consecvente pentru fiecare din cele 4 categorii de active financiare şi mai mult

tratamentul utilizat trebuie să fie menţionat în cadrul politicilor contabile ale

întreprinderii.

Contractul standard sau obişnuit este definit ca acel contract în care o

întreprindere se angajează să cumpere un activ financiar în condiţii care presupun

livrarea activului în cadrul unei perioade stabilite în general prin reglementările sau

convenţiile pieţei respective. În cadrul ghidului de implementare 16-1 normalizatorul

explicitează termenul de piaţă, acesta fiind practic delimitat de noţiunea de piaţă

reglementată sub forma unei burse oficiale sau piaţa „over - the-counter" organizată.

Piaţa este asimilată mediului în care activul financiar ce face obiectul recunoaşterii

este tranzacţionat uzual. La punctul 16-3 este analizată situaţia în care acţiunile unei

întreprinderi sunt tranzacţionate pe mai multe pieţe cu reglementări diferite în sfera

decontării, caz în care se recomandă investitorului să se prevaleze de regulile

existente în cadrul pieţei în care se realizează efectiv cumpărarea titlurilor. Dacă

instrumentele de capital ale unei companii sunt tranzacţionate în paralel pe piaţa

americană care prevede decontarea în termen de 3 zile şi pe o piaţă europeană care

stipulează decontarea la 6 zile, iar întreprinderea care urmează să recunoască

9

activele a agreat un contract cu data de decontare la 6 zile încadrarea în contabilitate a

tranzacţiei se face astfel:

în situaţia în care tranzacţia are loc pe piaţa americană, va fi

categorisită drept neobişnuită;

dacă tranzacţia va fi operată în Europa unde data uzuală de decontare este de

6 zile, va fi tratată drept tranzacţie obişnuită sau standard.

Data tranzacţionării este în fapt data la care societatea s-a angajat să

achiziţioneze activul respectiv sau să-1 cedeze. Înregistrarea la data

tranzacţionării presupune recunoaşterea activului care urmează să fie primit şi a

datoriei aferente la data de tranzacţionare precum şi derecunoaşterea activului ce

urmează a fi vândut şi a creanţei aferente la data tranzacţionării. Înregistrarea

dobânzilor în activ şi a datoriei ataşate începe la data decontării întrucât atunci are loc

transferul dreptului de proprietate.

Data decontării este data la care activul este transferat către societate.

Înregistrarea la data tranzacţionării implică recunoaşterea activului la data

transferului efectiv în întreprindere şi derecunoaşterea acestuia la data livrării din

patrimoniul vânzătorului. În situaţia aplicării acestei metode, întreprinderea va

înregistra orice modificare a valorii juste a activului ce urmează a fi primit între data

încheierii contractului şi data decontării, în acelaşi mod în care Înregistrează activul

achiziţionat. Astfel la nivelul celor patru categorii de active financiare modificările se

contabilizează astfel:

investiţii păstrate în vederea tranzacţionării (reevaluate la valoarea

justă) —> modificarea este recunoscută în profitul net/pierderea netă;

active disponibile pentru vânzare (reevaluate la valoarea justă) —>

modificarea este recunoscută în profitul net/pierderea netă sau în capitaluri;

investiţii păstrate până la data scadenţei (înregistrate la cost sau cost

amortizat) —> modificarea nu e recunoscută;

active create de întreprindere (înregistrate la cost sau cost amortizat) —>

modificarea nu e recunoscută.

De un tratament contabil distinct în conformitate cu IFRS 2 beneficiază

10

tranzacţiile cu plata pe bază de acţiuni, care implică faptul că „entitatea primeşte

bunuri sau servicii ca plată pentru instrumentele de capital propriu ale entităţii

(inclusiv acţiuni sau opţiuni pe acţiuni), sau dobândeşte bunuri sau servicii asumându-şi

obligaţii faţă de furnizorul acelor bunuri sau servicii pentru sume care se bazează pe

preţul acţiunilor entităţii sau altor instrumente de capital propriu ale entităţii".2

Plăţile pe bază de acţiuni pot fi: cu decontare în numerar raportată la valoarea

instrumentelor de capital propriu, cu decontare în acţiuni prin emisiunea de

instrumente de capital propriu şi cedarea acestora în schimbul bunurilor primite sau

a serviciilor prestate şi cu decontare în acţiuni cu alternativa de numerar.

În cazul tranzacţiilor pe bază de acţiuni cu decontare în acţiuni întreprinderea

trebuie să recunoască un activ sau o cheltuială şi o majorare corespunzătoare de

capital. Data recunoaşterii este data conferirii, dacă nu există condiţii de exercitare sau

dacă bunurile sau serviciile au ajuns în posesia emitentului; pe măsura prestării

serviciilor, dacă pe parcursul perioadei sunt prestate servicii diferite de cele ale

angajaţilor; pe parcursul perioadei de exercitare, dacă există delimitată o astfel de

perioadă, pentru tranzacţiile derulate cu angajaţii sau alte părţi.

2.2. Derecunoaşterea instrumentelor financiare

Derecunoaşterea unui activ financiar sau a unei componente a acestuia are

loc atunci şi numai atunci când întreprinderea pierde controlul drepturilor contractuale

aferente. Controlul asupra drepturilor contractuale se pierde în situaţia în care

societatea realizează drepturile asupra beneficiilor specificate contractual, drepturile

expiră sau societatea renunţă la aceste drepturi.

Astfel, în situaţia în care societatea care a transferat activul a păstrat controlul

drepturilor contractuale ataşate, total sau parţial, aceasta nu trebuie să derecunoască

activul din bilanţul său.

Practic, se consideră că un transferator a pierdut controlul asupra activului

financiar transferat dacă beneficiarul poate obţine toate beneficiile activului

2 Hannie Van Greuning, Standarde Internaţionale de raportare financiară: ghid practic, Editura Irecson, Bucureşti, 2005

11

respectiv. Această condiţie este Îndeplinită în situaţiile în care beneficiarul are

posibilitatea de a vinde sau de a garanta cu aproximativ întreaga valoare justă a

activului sau este o entitate cu scop special ale cărei activităţi permise sunt limitate, şi

aceasta sau deţinătorul beneficiilor au capacitatea de a realiza într-o măsură

substanţială profiturile activului transferat.

O situaţie mai delicată din punct de vedere metodologic contabil apare atunci

când activele sunt vândute parţial, iar părţile implicate în tranzacţie au drepturi faţă de

fluxurile de numerar aferente împrumuturilor de bază şi/sau obligaţii faţă de acea

pondere din activele financiare Înstrăinate. În vederea aplicării unui tratament contabil

adecvat normalizatorul distinge o serie de factori care semnalează pierderea

controlului asupra drepturilor contractuale care alcătuiesc activele financiare:

Tranzacţia poate fi clar delimitată de un împrumut garantat întrucât transferatorul

nu are dreptul legal de a redobândi drepturile şi beneficiile în raport cu ponderea

respectivă din activul transferat. În acest caz este aplicabilă cea de a treia condiţie

prevăzută de IAS 39 în paragraful 35 şi anume cedarea de către societate a

drepturilor. Aplicarea tratamentului este condiţionată de existenţa documentelor

probatoare care să ofere temeiul în baza căruia să se stabilească că cel ce transferă

nu are dreptul legal de a redobândi drepturile şi beneficiile ataşate şi să-1

restricţioneze pe transferator să ramburseze datoria şi să reachiziţioneze activele,

situaţie posibilă în cazul unui contract expres de răscumpărare a titlurilor.

În situaţia în care se transferă doar o parte a unui activ (IAS 39, paragraful

47) financiar, valoarea contabilă a activului financiar se distribuie între partea rămasă

şi cea vândută pornind de la valorile juste ale acestora la data vânzării. Orice câştig sau

pierdere se recunoaşte în baza beneficiilor părţii vândute. Dacă valoarea justă a părţii de

activ ce rămâne nu poate fi evaluată credibil, atunci i se atribuie valoarea zero.

Întreaga valoare contabilă a activului este recuperată prin vânzare pentru amortizarea

costului. Venitul sau pierderea se determină ca diferenţă între valoarea încasată şi

valoarea contabilă a activului ± ajustările la valoarea justă ce se regăsesc în

capitalurile proprii.

În situaţia în care o întreprindere transferă controlul unui întreg activ financiar,

12

dar în acelaşi timp crează un nou activ financiar sau o nouă obligaţie financiară (IAS

39, paragraful 51), va trebui să recunoască noul activ sau noua datorie financiară la

valoarea justă şi să recunoască un câştig sau o pierdere rezultând ca diferenţă între

veniturile din vânzări şi valoarea contabilă a activului financiar vândut + valoarea

justă a oricărei noi obligaţii financiare - valoarea justă a activului nou achiziţionat ±

orice ajustare la valoarea justă ce se regăseşte în capitalul propriu. Un astfel de

exemplu oferit de normalizator este vânzarea unui portofoliu de creanţe, concomitent

cu asumarea unei obligaţii pentru compensarea cumpărătorului creanţelor dacă

Încasările sunt sub nivelul specificat.

Garanţiile sunt şi ele parte a reglementărilor normalizatorului care menţionează

ca în situaţia în care o garanţie este recunoscută într-un cont de datorii financiare este

obligatorie prezentarea acesteia la valoarea justă până în momentul decontării sau

expirării acesteia.

Derecunoaşterea unei datorii financiare sau a unei componente a acesteia

se operează doar în momentul stingerii prin plata creditorului în numerar sau cedând în

contrapartidă alte active financiare, mărfuri sau servicii şi prin exonerarea legală a

debitorului printr-o hotărâre legală pronunţată în justiţie sau printr-o înţelegere

agrementată între părţi.

Pentru exemplificare normalizatorul supune discuţiei în cadrul ghidului de

implementare punctul 57-2 o răscumpărare a propriilor obligaţiuni de către o

întreprindere industrială cu scopul revânzării ulterioare. Tratamentul corect impune

derecunoaşterea datoriei asumate la emiterea împrumutului obligatar întrucât

intenţia de a revinde obligaţiunile nu crează implicit obligaţia de a livra numerar sau

alt activ financiar. Diferenţa dintre valoarea contabilă şi suma avansată pentru

răscumpărare este recunoscută în contul de rezultate.

A doua speţă analizată la punctul 57-3 se referă la asumarea răspunderii privind

plata dobânzii şi a principalului unui împrumut obligatar de către o terţă întreprindere

pe care emitentul a despăgubit-o în totalitate. Normalizatorul recomandă în acest

caz să nu se opereze în contabilitatea emitentului derecunoaşterea datoriei financiare

întrucât debitorul nu a fost eliberat legal de răspunderea primară. Emitentul

13

împrumutului obligatar va reflecta în continuare în evidenţele contabile datoria

contractată şi suplimentar va recunoaşte o creanţă de aceeaşi valoare în raport cu

întreprinderea terţă care şi-a asumat răspunderea solidară de a plăti principalul şi

dobânda contra unei sume de bani Încasată de la acesta.

În situaţia în care între un debitor şi un creditor se agrementează un schimb de

instrumente de datorie cu clauze semnificativ diferite, în contabilitatea celor două părţi

contractante vor fi operate simultan derecunoaşterea vechiului instrument de datorie şi

recunoaşterea celui nou. Tratamentul aplicat este similar şi cazul unor modificări

substanţiale a termenilor contractului instrumentului de datorie financiară. Termenul

de modificare substanţială care generează derecunoaşterea vechii datorii şi

recunoaşterea unei noi datorii presupune o abatere a fluxurilor de numerar viitoare

actualizate stabilite în noile condiţii contractuale faţă de fluxurile actualizate

determinate în conformitate cu clauzele iniţiale de minim 10 puncte procentuale.

Diferenţa dintre valoarea contabilă a datoriei stinse sau transferate altei părţi

în întregime sau parţial, inclusiv costurile neamortizate aferente şi valoarea efectiv

decontată se reflectă în rezultatul financiar al perioadei.

3. Evaluarea instrumentelor financiare

3.1. Evaluarea iniţială

Un activ financiar sau o datorie financiară sunt recunoscute iniţial în

contabilitate la costul de achiziţie, ceea ce înseamnă valoarea justă a contraprestaţiei

oferite în cazul unui activ, respectiv primite în cazul unei datorii.

Costurile de tranzacţionare sunt reflectate în valoarea iniţială a activelor şi

datoriilor financiare. Pentru activele financiare costurile stabilite raţional ca fiind

aferente achiziţiei se adaugă la valoarea efectiv decontată, iar în cazul datoriilor

financiare costurile direct atribuibile emisiunii titlurilor de debit sunt deduse din

valoarea achitată de investitori pentru aproprierea lor. În structura costurilor de

tranzacţionare se regăsesc onorariile şi comisioanele plătite agenţilor,

14

consultantilor, brokerilor şi dealerilor, cotizaţiile plătite în cadrul pieţelor

reglementate şi taxele şi comisioanele de transfer.

În ceea ce priveşte reflectarea în timp a acestor costuri de tranzacţionare apar

diferenţe semnificative. Astfel, în cazul creditelor şi creanţelor deţinute de

întreprindere, a plasamentelor păstrate până la scadenţă şi a majorităţii datoriilor

financiare care sunt înregistrate la cost sau cost amortizat cheltuielile de tranzacţionare

intră în structura costului amortizat şi sunt amortizate respectiv reflectate în contul de

profit şi pierdere pe întreaga durată de viaţă a instrumentului. Dacă analizăm

instrumentele păstrate în scopul tranzacţionării şi plasamentele disponibile pentru

vânzare, înregistrate la valoarea justă, observăm că normalizatorul nu a inclus

costurile tranzacţionării în valoarea justă determinată ulterior achiziţiei. Costurile

de tranzacţionare estimate a fi înregistrate în momentul transferului sau vânzării unui

instrument financiar nu sunt reflectate în evaluarea instrumentului financiar.

De asemenea pot fi recunoscute în valoarea iniţială a unui activ sau a unei

datorii anumite venituri şi pierderi rezultate din operaţiuni de acoperire. Astfel, dacă

angajamentul ferm sau tranzacţia prognozată acoperită conduce la recunoaşterea

unui activ sau unei datorii, partea de câştig sau pierdere aferentă instrumentului de

acoperire calificată ca fiind aferentă unei operaţiuni de acoperire eficiente, care iniţial

a fost introdusă în capitalurile proprii, va fi scoasă din cadrul acestei structuri

patrimoniale şi reflectată în costul iniţial a activului sau datoriei respective.

În principiu valoarea justă a contraprestaţiei oferite este determinată prin

raportare la preţul de tranzacţionare sau preţul de piaţă. În situaţia în care preţurile pe

piaţă nu se pot determina în mod credibil, valoarea justă este estimată ca sumă tuturor

plăţilor viitoare, care se poate actualiza utilizând rata dobânzii preponderentă pe piaţă

pentru un instrument similar (care este exprimat în aceeaşi monedă, are acelaşi termen

şi are acelaşi mod de calcul şi determinare a ratei dobânzii), clasificat în aceeaşi

categorie de credit. Se recurge la actualizare doar în situaţia în care impactul acesteia

este semnificativ din punct de vedere valoric.

3.2. Evaluarea ulterioară

15

Evaluarea ulterioară a activelor financiare

Pentru aplicarea criteriilor legate de evaluarea ulterioară a activelor financiare

normalizatorul clasifică instrumente financiare în patru mari categorii delimitate în

conformitate cu scopurile achiziţiei astfel:

a) împrumuturi şi creanţe create de întreprindere şi care nu sunt deţinute în

scopul tranzacţionării;

b) investiţii păstrate până la scadenţă;

c) active financiare disponibile pentru vânzare;

d) active financiare deţinute în scopul tranzacţionării.

Iniţial toate instrumentele financiare indiferent de categoria în care sunt

clasificate se evaluează la costul de achiziţie care include în structura sa şi cheltuielile

de tranzacţionare. Ulterior, în etapa evaluării ulterioare activele finaciare, inclusiv

instrumentele financiare derivate, mai puţin cele utilizate ca elemente de acoperire

împotriva riscurilor sunt recunoscute la valoarea lor justă, fără nici o deducere a

potenţialelor costuri de tranzacţionare ce ar putea fi ocazionate de ieşirea acestora

din patrimoniul societăţii. Nu se pot evalua la valoarea justă următoarele categorii de

active financiare:

■ împrumuturile şi creanţele create de întreprindere şi care nu sunt păstrate în

scopul

tranzacţionării;

■ investiţiile păstrate până la scadenţă;

■ toate activele financiare ce nu au un preţ cotat pe o piaţă activă şi a căror

valoare justă nu poate fi evaluată credibil.

Valoarea justă definită în cadrul IAS 32 este „valoarea pentru care un activ

poate fi tranzacţionat sau o datorie poate fi decontată, de bună voie, între părţi aflate în

cunoştinţă de cauză, în cazul unei tranzacţii realizate în condiţii de concurenţă

normală"3. În situaţia în care un activ financiar trebuie să fie evaluat la valoarea justă,

iar valoarea lui justă este negativă va fi contabilizat ca o datorie financiară.

Normalizatorul Încearcă să delimiteze situaţiile în care valoarea justă poate

3 Standarde Internaţionale de Contabilitate, Editura Economică, Bucureşti, 2002

16

fi evaluată credibil şi ipostazele în care valabilitatea unei astfel de evaluări este

respinsă. Astfel, se specifică că o evaluare credibilă a valorii juste implică

următoarele două presupoziţii: variabilitatea din intervalul estimărilor rezonabile a

valorii juste nu este semnificativă pentru instrumentul respectiv şi probabilităţile

diferitelor estimării din cadrul intervalului pot fi rezonabil evaluate şi utilizate în

estimările valorii juste.

În toate cazurile fundamentarea valorii juste se bazează pe ipoteza continuării

activităţii, valoarea justă nefiind sub nici o formă asimilată cu valoarea activului de

lichidare a unei companii. Asta nu ne Împiedică Însă să avem în vedere evenimentele

care urmează a se produce în virtutea unor agrementări deja existente.

Normalizatorul specifică clar în cadrul paragrafului 98 din IAS 39 că valoarea justă a

unui activ financiar pe care societatea s-a angajat să-1 Înstrăineze cu titlu oneros în

scopul de a obţine lichidităţi într-un viitor imediat este determinată de preţul just pe

care aceasta se aşteaptă să-1 obţină din tranzacţie.

Activele care în mod obiectiv nu pot fi evaluate la valoarea justă şi au o scadenţă

fixă trebuie evaluate la costul amortizat utilizând metoda ratei efective a dobânzii, iar

cele care care nu au scadenţă fixă trebuie evaluate la cost.

Metoda dobânzii efective este în fapt o metodă care are ca scop determinarea

amortizării utilizând rata efectivă a dobânzii unui activ financiar sau datorie financiară.

Rata efectivă a dobânzii reprezintă rata la care, pe parcursul perioadei până la scadenţă

sau până la următoatea dată de restabilire a preţului, în funcţie de piaţă, se ajustează

exact fluxul preconizat al plăţilor de numerar în viitor, la valoarea curentă de

înregistrare a activului financiar sau a datoriei financiare. Costul amortizat se

determină astfel:

Costul amortizat al unui activ financiar =

+ Valoarea activului sau datoriei la evaluarea iniţială

- Rambursările de principal

± Amortizarea acumulată a diferenţelor dintre valoarea iniţială şi valoarea de

scadenţă

17

- Reducerea de valoare sau a imposibilităţii de încasare.

Normalizatorul analizează foarte detaliat în cadrul IAS 39 paragrafelor 91-92

circumstanţele în care unui activ financiar i se poate acorda un alt tratament în ceea

ce priveşte evaluarea decât cel aplicat în momentul recunoaşterii ulterioare şi

prezintă metodologia ce va fi aplicată în asemenea situaţii. Astfel, în situaţia în

care un activ financiar nu a fost evaluat la valoarea justă întrucât a fost încadrat în

categoria activelor păstrate până la scadenţă sau evaluarea nu a fost posibilă în acel

moment şi totuşi acest lucru este actualmente posibil, regularizarea trebuie făcută.

Societatea trebuie să opteze pentru unul din cele două tratamente alternative

prezentate anterior, fapt pe care îl menţionează şi în cadrul politicilor contabile.

Politica aleasă va fi aplicată tuturor activelor disponibile pentru vânzare în mod

consecvent.

Evaluarea ulterioară a datoriilor financiare

După momentul recunoaşterii iniţiale societatea va evalua toate datoriile

financiare mai puţin datoriile pentru tranzacţionare şi instrumentele derivate ce sunt

datorii la costul amortizat. Excepţie fac de asemenea datoriile financiare desemnate

drept instrumente de acoperire a riscurilor.

Datoriile pentru tranzacţionare şi instrumentele derivate ce sunt datorii sunt

evaluate după recunoaşterea iniţială la valoarea justă, mai puţin datoriile

financiare instrumente derivate care sunt corelate cu instrumente suport necotate

prin intermediul cărora se realizează şi decontarea. Acestea din urma vor fi

evaluate la cost.

În cazul datoriilor financiare exprimate într-o monedă străină care nu sunt

elemente monetare, orice modificare a valorii juste inclusiv cele atribuite modificărilor

de curs valutar este tratată în spiritul prevederilor normei IAS 39 .

3.3. Deprecierea activelor financiare

18

Deprecierea este procesul de erodare a valorii intrinseci a unui instrument

financiar, care generează o scădere a valorii recuperabile estimate sub nivelul valoarii

contabile recunoscute de deţinător în contabilitate.

Elemenetele care pot conduce la un astfel de raţionament profesional al

deţinătorului sunt: dificultatea financiară reală confirmată a emitentului, probabilitatea

de faliment sau reorganizare financiară a emitentului, Încălcarea clauzelor contactuale

în sensul neonorării obligaţiei privind plata dobânzii sau a principalului, dispariţia unei

pieţe active pentru titlul financiar respectiv în urma unor probleme financiare, acordarea

de către creditor debitorului din motive de dificultate financiară a debitorului de

concesii pe care acesta nu le avea în vedere.

Deprecierea este recunoscută şi evaluată individual pentru instrumentele

financiare semnificative şi la nivel de portofoliu în situaţiile în care nu există

posibilitatea determinării la nivel individual a gradului de depreciere. Normalizatorul

explicitează această idee în cadrul ghidului de implementare la punctul 112-2 prin

prezentarea raţionamentului contabil adoptat în situaţia detectării unui activ financiar

înregistrat la cost amortizat depreciat, instrument care poate fi încadrat într-un

portofoliu de active similare depreciate. În contextul specificat, se recomandă

recunoaşterea şi măsurarea deprecierii pe o bază individuală dacă acest fapt este

posibil şi dacă în mod cert există dovezi obiective care să susţină această opinie. Se

subliniază suplimentar, că recunoaşterea şi evaluarea deprecierii pe baza

portofoliului trebuie operată doar şn situaţiile în care nu este posibilă estimarea

individualizată a gradului de depreciere a activului financiar.

La sfârşitul fiecărui exerciţiu financiar, odată cu prezentarea informaţiilor în cadrul

situaţiilor financiare de raportare societatea trebuie să evalueze posibilitatea existenţei unor

active financiare a căror valoarea este erodată. În cazul în care există elemente obiective care

să confirme cu certitudine fenomenul, întreprinderea are obligaţia de a estima valoarea

recuperabilă a activelor financiare în discuţie şi de a recunoaşte deprecierea în cadrul

situaţiilor financiare.

Contabilizarea deprecierii activelor financiare evaluate la cost amortizat

În ipoteza în care există probabilitatea dovedită raţional ca o societate să nu

19

poată încasa toate sumele scadente conform clauzelor contractuale ale

împrumuturilor, creanţelor şi investiţiilor păstrate până la scadenţă, înregistrate la cost

amortizat este vorba în mod cert de o depreciere sau o pierdere dintr-un credit

neperformant. Valoarea estimată a acesteia este reprezentată de diferenţa dintre

valoarea contabilă a activului şi valoarea prezentă a fluxurilor de numerar aşteptate,

actualizată la rata iniţială a dobânzii efective a instrumentului financiar. Valoarea

contabilă a activului trebuie redusă la valoarea recuperabilă estimata prin includerea

pierderii de valoare în profitul net sau pierderea netă aferentă perioadei.

Valoarea contabilă a oricărui activ financiar care nu poate fi evaluat credibil

la valoarea justă trebuie supusă testării în vederea aprecierii gradului de depreciere la

fiecare dată de raportare financiară. Dacă există semnalmente care confirmă ipoteza

deprecierii se evaluează pierderea din depreciere ca diferenţă între valoarea contabilă a

acestuia şi valoarea fluxurilor de numerar preconizate a fi realizate în viitor, actualizată

la rata curentă de plată a dobânzii pentru un activ financiar similar şi se operează în

contabilitate.

O eventuală reapreciere trebuie de asemenea să fie inclusă în rezultatul

financiar net al perioadei. Rezultatul acestei operaţiuni nu trebuie sub nici o formă

să conducă la o valoare contabilă a activului operat superioară costului amortizat la

care acesta a fost înregistrat înaintea momentului constatării deprecierii.

Pentru acele active financiare ce au fost supuse ajustărilor generate de

depreciere, valoarea veniturile din dobânzi ulterioare deprecierii vor fi determinate

pe baza ratei dobânzii cu care s-au actualizat fluxurile de numerar preconizate a se

realiza în viitor.

Contabilizarea deprecierii activelor financiare reevaluate la valoarea justă

Dacă o pierdere generată de un activ financiar înregistrat la valoarea justă a fost

recunoscută direct în capitalul propriu şi există certitudinea că activul respectiv

este depreciat, pierderea netă cumulată în capitalul propriu trebuie scoasă din capital şi

inclusă în rezultatul net al exerciţiului financiar.

Valoarea în discuţie este determinată ca diferenţă dintre costul de achiziţie

al activului şi valoarea justă curentă (pentru instrumentele de capital) sau valoarea

20

recuperabilă (pentru instrumentele de datorie) mai puţin pierderile rezultate din

deprecieri anterioare recunoscute deja în rezultatul net al perioadelor respective.

Valoarea recuperabilă a unui instrument financiar de datorie, reevaluat la valoarea

justă, reprezintă valoarea prezentă a fluxurilor de numerar viitoare estimate actualizate

la rata curentă de piaţă a dobânzii pentru un activ financiar similar.

Dacă ulterior valoarea justă sau valoarea recuperabilă a activului

financiar înregistrat la valoarea justă creşte iar creşterea este determinată de un

eveniment ce s-a produs după ce pierderea din depreciere s-a înregistrat în rezultatul

net al perioadei, se va relua operaţiunea cu impact asupra pierderii nete sau a

profitului net al perioadei.

Bibliografie :

1) Florence E Delesalle, Eric Delesalle, Contabilitatea şi „cele zece porunci”, Editura Economică, Bucureşti, 2003

2) Hannie Van Greuning, Standarde Internaţionale de raportare financiară: ghid practic, Editura Irecson, Bucureşti, 2005

3) Standarde Internaţionale de Contabilitate, Editura Economică, Bucureşti, 2002

21