Instinct Şi Sensibilitate
Click here to load reader
-
Upload
cristi-traian -
Category
Documents
-
view
221 -
download
2
description
Transcript of Instinct Şi Sensibilitate
Instinct i sensibilitateş11 septembrie 2007 • EMIL BORCEAN
Într-un interviu acordat la sfîrşitul lunii august postului tv Kanal D, din
Turcia, prim-ministrul Recep Erdogan a explicat cît se poate de clar că
termenul „Islam moderat” e o ficţiune:
Aceste descrieri sînt foarte urîte, ofensatoare şi insultă religia
noastră. Nu există Islam moderat sau nemoderat. Islamul este
Islam şi atîta tot.
Sursa: MEMRI
Comentariul a
fost o replică la
insistenţa
europenilor de
a eticheta
drept
„moderat”
partidul islamic
căruia îi
aparţine
premierul turc.
Erdogan are
tot dreptul să
fie iritat. În alte
vremuri Lenin
ar fi considerat absurdă expresia comunism moderat, iar Hitler ar fi tras un
blitzkrieg straşnic împotriva ideii de nazism moderat. Toate trei sînt sisteme
totale (reglementează toate aspectele vieţii), totalitare (impun controlul
strict al aderenţei la reguli), suprematiste şi universale (se autoconsideră
absolut superioare oricărei alte forme de organizare social-politică şi se
cred predestinate dominaţiei mondiale). Islamul are doua atuuri în plus:
revendicarea voinţei divine şi rezistenţă remarcabilă la şocurile istoriei.
Aceste ideologii sînt, prin definiţie, opuse moderaţiei.
În schimb, musulmanii pot fi moderaţi şi unii chiar sînt, însă asta depinde
de motivaţia şi profilul intelectual şi moral al fiecăruia. Cu alte cuvinte
moderaţia e pusă în practică de individ, nu ţine de natura Islamului.
Confuzia pe care o fac europenii (şi nu numai) e parţial inevitabilă, parţial
Islamul curge prin Europa
voită. În primul rînd dogma ideologică a multiculturalismului invalidează
evaluarea critică sau etică a culturilor non-vestice. Nu la modul absolut,
traficul interpretărilor este permis, dar numai în sens unic, de la victimă la
opresor. Rolul opresorului este fix, atribuit indiferent de context Vestului în
general şi concret fiinţei descrisă integral sau parţial de atributele: rasă
caucaziană, sex masculin, etnie anglo-saxonă, orientare heterosexuală,
adept al capitalismului, independent, inventiv, simţ moral creştin. Rolul
victimei este variabil, atribuit funcţie de context culturilor non-vestice sau
grupurilor definite de o singură însuşire, reprezentînd tipul victimizării: sex
feminin, orientare homosexuală, rasă ne-caucaziană, religie diferită de
creştinism, etnie străină, etc.
Islamul este una din vacile sacre ale multiculturalismului, ceea ce în
schema neomarxistă de mai sus îi conferă un statut special, sintetizat de
dictonul „crede şi nu cerceta”. Trebuie să credem că Islamul este „religia
pacii” şi să acceptăm la pachet toate „particularităţile” care îl definesc.
Postulînd – în numele statutului de victimă ale cărei plîngeri sînt invariabil
justificate – că Islamul este ireproşabil se insinueaza şi ideea că Islamul
este implicit moderat. Evident, premierul Erdogan ştie mai bine şi a refuzat
ideea că partidul său ar legitima fantezia europenilor despre speciile
Islamului, enunţînd un adevăr pe care Stînga europeană şi cea nord-
americană preferă să îl ignore. Islamul este Islam. Moderaţia dă gust bun
predicilor preparate de gaşca multi-culti, însă realitatea iese din tiparul
reţetelor ideologice.
Iar realitatea a cuprins în această vară atentatul semi-eşuat al medicilor
musulmani dinGlasgow şi comploturile teroriste încheiate prematur prin
arestarea a opt suspecţi înDanemarca şi alţi trei în Germania. În Anglia,
librăriile publice din Londra stochează din abundenţă cărţi glorificînd
jihadul şi califatul mondial, iar aproape jumătate din moschei sînt
controlate de secta islamică Deobandi, mentorul spiritual al Talibanului
afgan. Presa „serioasă” şi politicienii insistă bineînţeles că acestea sînt
persoane sau fenomene extreme şi marginale, care nu reprezintă Islamul
adevărat sau marea majoritate a musulmanilor… moderaţi, cum altfel?
De fapt, nimeni nu ştie cît de moderată este majoritatea musulmanilor.
Repetiţia constantă a acestei ipoteze e o mantră împachetată sub formă
de certitudine indiscutabilă, derivată din axioma: Islam, exemplu de
moderaţie. Însă e posibilă şi altă interpretare. Ştiind că Islamul este
exceptat de critică şi nesupus vreunei presiuni serioase de adaptare la
societăţile vestice, rezultă logic că manifestările Islamului în Europa şi
America de Nord reflectă fidel natura sa intimă. Nestînjenit în lumea liberă,
Islamul urmează traiectoria dictată de propria sa raţiune de a fi, asemeni
oricărui corp în mişcare inerţială. În loc să sprijine postularea caracterului
benign al Islamului şi deducţia necesităţii moderaţiei celor care îl practică,
observaţia anterioară are o implicaţie contrară dogmei multiculturaliste.
Ordinea de lucru e inversată. Dinamica internă a Islamului poate fi
înţeleasă liber de idei preconcepute numai după sesizarea şi analiza în
prealabil a manifestărilor musulmanilor.
Aplicînd raţiunea în locul dogmei, datele faptice enumerate anterior îşi
pierd caracterul de excepţie şi devin simptomatice pentru spiritul normativ
al Islamului. Extremismul mult trîmbiţat se transformă în militantism
natural, iar pasivitatea majorităţii musulmane își pierde aura de
moderaţie, nefiind altceva decît un fals fabricat pentru liniştea noastră.
Lipsa totală a împotrivirii faţă de cei care – ni se spune – le pervertesc
religia paşnică şi onorabilă capătă sensul de susţinere tacită a
„extremiştilor” şi de întreținere a unei mase critice, în numele căreia
militanţii fac revendicări şi se declară ofensaţi sau discriminaţi. Libertăţile
occidentale au devenit calul troian prin care Islamul practică şantajul
concesiilor şi colonizarea lentă de către o majoritate musulmană paşnică şi
favorizată de stingerea civilizaţiei impotente care îi primeşte
necondiţionat.
Bunăoară Bruxelles, capitala Eurabiei. Cartierul Moellenbeck a devenit o
anexă magrebiană unde autorităţile belgiene nu mai au nici o autoritate.
Object 1
Incapacitatea de a recunoaşte Islamul drept ceea ce este are şi o raţiune
de ordin practic. O evaluare neromanțată înseamnă repudierea totală sau
parţială a Islamului din societăţile vestice. Problemele concrete sociale,
politice şi economice care ar rezulta sînt capabile să degenereze în conflict
deschis şi pun sub semnul întrebării caracterul pluralistic, egalitar şi
democratic al lumii libere. Însă exact acelaşi efect îl are deja extinderea
necontrolată a Islamului.
Sîntem prinşi între ciocan şi nicovală. Dacă vom persista să ne amăgim ca
pînă acum, atunci caracterul pluralistic, egalitar şi democratic al
societăţilor noastre va continua să fie erodat şi în final civilizaţia pe care
am primit-o moştenire de la Socrate, Cicero şi Iisus va dispare. Pe de altă
parte, dacă ne hotărîm să rezistăm Islamului vom avea de ales opţiuni
incomode pentru musulmani. În orice caz, lumea de mîine va fi diferită de
cea de azi. Avem de ales dacă vrem să fim în ea sau nu. În caz afirmativ,
trebuie să stopăm acum răspîndirea nestînjenită a celor mai nocive
elemente islamice.
Şaria, conceptul de jihad, califatul mondial, statutul inferior al femeii,
obiceiul barbar al mutilării genitale, burka, poligamia, antisemitismul,
anticreştinismul, pedeapsa cu moartea pentru apostazie sau
homosexualitate trebuie proscrise din Islamul practicabil în Occident. Dacă
nu altceva, măcar instinctul de autoconservare ar trebui să ne trezească la
realitate.
În 1961 Ray Charles a refuzat să cînte în statul său natal în faţa unei
audienţe segregate rasial şi în consecinţă adunarea legislativă i-a interzis
pe viaţă să mai concerteze în Georgia. În 1979 adunarea legislativă a
Georgiei l-a invitat pe Ray Charles la o sesiune extraordinară în cadrul
căreia interdicţia a fost ridicată şi i s-au prezentat scuze oficiale pentru
nedreptatea veche de aproape două decenii. Melodia Georgia on my mind a
fost adoptată ca imn oficial al Georgiei. Dincolo de justiţia poetică –
cîntecul compus de un negru ajuns simbol al unui stat care pînă nu demult
îşi umilea instituţional cetăţenii de culoare – această istorie simbolizează şi
capacitatea de înnoire a Americii.
În contrast un amănunt despre AKP, partidul islamic al lui Erdogan care
guvernează Turcia de cîţiva ani. Pe perioada mandatului AKP statul a
construit numeroase blocuri de locuinţe în Istanbul. Pînă aici numai de
bine. Mica ciudăţenie constă în faptul că aceste blocuri se disting clar de
cele construite anterior. Clădirile finanţate de guvernul islamic nu au
balcoane. De ce? Pentru protecţia femeilor de ochii lumii. Codul islamic
este foarte strict: femeile nu au voie să-şi arate faţa în public, indiferent
dacă la nivelul solului, sau undeva la etajul zece. În acest fel ingenios este
garantată onoarea musulmanului plecat la muncă. Femeia rămasă acasă
(cel mai probabil încuiata pe dinăuntru) este o femeie captivă în casă.
Acest detaliu ar fi fost firesc în teocraţii islamice ca Arabia Saudita sau
Iran, însă pentru Turcia, cea mai funcţională democraţie musulmană,
simbolizează moderaţia şi capacitatea de înnoire a Islamului. Zero.
Întrebare: care dintre cele două culturi se bucură de mai multă apreciere în
lume?
Răspunsul progresist sună aşa. În primul rînd americanii nu au cultură
(muzica neagră a lui Ray Charles este produsul sclavilor africani aduşi în
America şi oricum, nici aia nu ar fi fost posibilă fără invenţia belgianului
Adolphe Sax) şi în al doilea rînd numai cultura europeană e suficient de
sofisticată şi sensibilă pentru un dialog respectuos cu Islamul, fără
contribuţia căruia însăşi civilizaţia europeană ar fi fost de neconceput.
Răspuns plin de „sensibilitate” şi lipsit de instinctul autoconservării, înţeles
corect ca o declaraţie de capitulare.
Sursa