inscrierea tolerantelor

CAPITOLUL 4

ÎNSCRIEREA

TOLERANŢELOR GEOMETRICE

4.1. Reguli generale

n funcţie de necesităţile funcţionale, precizia geometrică a unui

element (profil, suprafaţă) se prescrie pe desen printr-una una sau

mai multe feluri de toleranţe geometrice, respectiv: toleranţe de

formă, de poziţie, orientare şi bătaie. Dacă precizia geometrică a unui

element este definită printr-un singur fel de toleranţă geometrică,

celelalte abateri ale elementului sunt câteodată verificate simultan cu

abaterea pentru care se înscrie toleranţa. De regulă, nu este deci

necesar să se limiteze prin toleranţe toate aceste abateri, ele fiind

incluse în zona toleranţei determinată prin prescripţia înscrisă pe desen.

Î

Toleranţele de formă limitează doar abaterile de formă ale

elementului la care se referă (elementului tolerat); toleranţele de

orientare limitează abaterile de orientare şi de formă ale elementului

tolerat, iar toleranţele de poziţie limitează pe lângă abaterile de poziţie şi

pe cele orientare şi de formă.

Toleranţele geometrice pot fi înscrise şi în cazul când nu se

prescriu toleranţe la dimensiunile elementelor respective. Toleranţele

geometrice se prescriu în documentaţia de bază numai dacă sunt

absolut indispensabile pentru asigurarea condiţiilor de funcţionare,

interschimbabilitate, de execuţie etc.

Indicarea toleranţelor geometrice nu implică procedee particulare

de execuţie (fabricaţie), măsurare sau de inspecţie (verificare).

69

Toleranţa geometrică aplicată unui element (punct, linie, axă,

suprafaţă sau plan de simetrie) defineşte zona de toleranţă în interiorul

căreia trebuie să fie cuprins elementul respectiv. Zona de toleranţă este

spaţiul limitat printr-una sau mai multe suprafeţe sau linii perfect

geometrice şi caracterizată printr-o dimensiune liniară numită toleranţă.

Zona de toleranţă, în funcţie de caracteristica tolerată şi de modul

în care aceasta este cotată, este suprafaţa, respectiv spaţiul cuprins, fie:

în interiorul unui cerc;

între două cercuri concentrice;

între două linii paralele;

în interiorul unui cilindru;

între doi cilindri coaxiali;

între două plane paralele;

în interiorul unui paralelipiped.

Forma sau orientarea elementului tolerat poate fi oarecare în

interiorul zonei de toleranţă, dacă nu se specifică altfel, de exemplu

printr-o notă în câmpul desenului (fig. 4.4, a şi b).

În lipsa unor prescripţii restrictive, toleranţa se aplică pe toată

lungimea sau pe toată suprafaţa elementului tolerat.

Toleranţele geometrice indicate în raport cu o bază de referinţă nu

limitează abaterea de formă a elementului de referinţă, elementul de

referinţă fiind elementul real al unei piese (muchie, suprafaţă, alezaj etc.)

care este utilizat pentru determinarea poziţiei unei baze de referinţă.

Forma unui element de referinţă trebuie să fie suficient de precisă pentru

a fi utilizată ca atare, şi dacă este necesar, pot fi prescrise toleranţe de

formă şi pentru elementul de referinţă.

Indicarea toleranţelor geometrice pe desenul tehnic al pieselor se

face, conform STAS 7385/1-85 şi SR ISO 7083:1996, prin înscrierea

datelor privind toleranţele geometrice într-un cadru dreptunghiular,

70

denumit cadru de toleranţă, executat cu linie continuă subţire şi împărţit

în două sau mai multe compartimente, în care se scriu de la stânga la

dreapta, respectiv de jos în sus, în ordinea indicată în continuare,

următoarele date (fig. 4.1):

simbolul grafic al caracteristicii tolerate, conform tabelul 4.1;

valoarea toleranţei, în milimetri, precedată de simbolul pentru forma zonei de toleranţă adică “” dacă zona de toleranţă este circulară sau cilindrică, respectiv “S” dacă zona de toleranţă este sferică, precum şi alte indicaţii cum ar fi: lungimea pe care se aplică toleranţa, simbolul condiţiei de maxim sau minim de material etc.

literă majusculă care indică baza sau bazele de referinţă: primară, secundară şi terţiară, şi dacă este cazul, simbolul condiţiei de maxim sau minim de material.

Figura 4.1: Cadru de toleranţă

În figura 4.2 se prezintă câteva exemple de înscriere a toleranţelor

geometrice pe desen, în conformitate cu regulile menţionate mai sus.

71

Simbolul caracteristicii tolerate

Valoarea toleranţei, în mm (precum şi alte indicaţii ca:forma zonei de toleranţă, lungimea pe care se aplică toleranţa, condiţia de maxim/minim de material etc.)

Litera bazei de referinţă:

primară

secundară

terţiară

Figura 4.2: Exemple de înscriere a toleranţelor geometrice

Tabelul 4.1

Elementele la care se referă

toleranţa

Tipul toleranţei

Denumirea toleranţei

Simbolul caracteris-ticii tolerate

Elemente izolate Toleranţe

de formă

Toleranţa la rectilinitateToleranţa la planitateToleranţa la circularitateToleranţa la cilindricitate

Elemente izolate sau asociate

Toleranţa la forma dată a profiluluiToleranţa la forma dată a suprafeţei

Elemente asociate

Toleranţe de orientare

Toleranţa la paralelismToleranţa la perpendicularitateToleranţa la înclinare

Toleranţe de poziţie

Toleranţa la poziţia nominalăToleranţa la concentricitate şi coaxialitateToleranţa la simetrie

Toleranţe de bătaie

Toleranţa bătăii circulare

radialefrontale

Toleranţa bătăii totale

radialefrontale

Dacă nu se specifică altfel, valoarea toleranţei este valabilă pe

toată lungimea profilului sau pe toată suprafaţa pentru care este

72

prescrisă (fig. 4.2 şi 4.3, e). Dacă toleranţa se aplică numai pe o anumită

lungime care se află în oricare loc al elementului tolerat, valoarea acestei

lungimi se înscrie după valoarea toleranţei şi se separă de aceasta

printr-o linie înclinată (fig. 4.3, a , b, c).

În cazul unei suprafeţe se utilizează acelaşi mod de indicare a

toleranţei, care semnifică faptul că toleranţa se aplică tuturor liniilor

având lungimea specificată, în toate poziţiile şi direcţiile (fig. 4.3, c şi d).

Dacă la toleranţa prescrisă pe toată lungimea (suprafaţa)

elementului tolerat este necesar să se adauge şi o altă toleranţă de

aceeaşi natură, dar mai mică şi limitată pe o anumită lungime

(suprafaţă), cadrul de toleranţă se împarte în două şi aceeaşi toleranţă

se înscrie sub cea generală (fig. 4.3, b, c, d). Dacă pentru un element

este necesar să se indice mai multe toleranţe diferite, înscrierea

acestora se face tot în cadre de toleranţă plasate unul sub altul, aşa cum

este exemplificat în figura 4.3, e.


Forma sau orientarea elementului tolerat poate fi oarecare în

interiorul zonei de toleranţă, dacă nu se specifică altfel. Indicaţiile care

limitează forma unui element în interiorul zonei de toleranţă se înscriu

printr-o notă în câmpul desenului, în dreapta sau deasupra cadrului de

toleranţă (fig. 4.4, a şi b) şi pot fi legate de acesta cu o linie de indicaţie.

73

a) b) c) d) e)

6 găurinu convex

nu convex

a) b) c) d) e)


Indicaţiile care se referă la numărul elementelor care au acelaşi tip

de toleranţă, cu o aceeaşi valoare, ca de exemplu: 6 găuri, 4 suprafeţe,

6x etc., se înscriu deasupra cadrului de toleranţă ca în figura 4.4, c, d, e.

4.2. Indicarea elementului tolerat

entru indicarea toleranţelor de formă, orientare, poziţie şi

bătaie pe desen se folosesc anumite simboluri suplimentare,

acestea fiind prezentate în tabelul 4.2.PTabelul 4.2

Denumire SimbolElement tolerat direct

printr-o literă (variantă indicată în STAS 7385/1-85, respectiv ISO 1101-1983, dar omisă în ISO FDIS 1101:2004)

Bază de referinţă direct(variantă indicată în STAS 7385/1-85, respectiv ISO 1101-1983, dar omisă în ISO FDIS 1101:2004)printr-o literă

Bază de referinţă parţială

Cotă teoretic exactă

74

A

Zonă de toleranţă proiectată (prelungită)

Condiţie de maxim de material

Condiţie de minim de material

Cadrul de toleranţă se leagă de elementul tolerat printr-o linie de

indicaţie terminată cu o săgeată. Linia de indicaţie poate fi frântă.

Capătul liniei de indicaţie, se sprijină:

a) pe linia de contur a elementului sau pe o linie ajutătoare (trasată în

prelungirea liniei de contur), dar nu în dreptul liniei de cotă, dacă

toleranţa se referă la profilul sau suprafaţa respectivă (fig. 4.5, a şi b);

săgeata poate fi plasată şi pe o linie de indicaţie care punctează

suprafaţa respectivă (fig. 4.5, c);

Figura 4.5: Exemple de indicare a elementului tolerat

b) în prelungirea liniei de cotă, dacă toleranţa se referă la axa sau

planul de simetrie al elementului tolerat (fig. 4.6);

75

a) b) c)

a) b) c)

d) e)

Figura 4.6: Exemple de indicare a elementului tolerat

Indicaţia din figura 4.6,e este recomandată doar în standardul

internaţional ISO FDIS 1101:2004 iar notaţia “CZ” se referă la “zonă

comună”.

Dacă este necesară o indicaţie care să specifice forma elementului

(de exemplu, linie în loc de suprafaţă) aceasta trebuie înscrisă deasupra

cadrului de toleranţă, ca în figura 4.7. Dacă elementul tolerat este o linie,

sunt necesare şi alte specificaţii pentru a verifica toleranţa de orientare.

Figura 4.7: Indicarea elementului tolerat, cu indicaţii suplimentare

c) pe axa sau planul de simetrie, respectiv pe axa comună sau planul

de simetrie, dacă toleranţa se referă la axa sau planul de simetrie al

tuturor elementelor care admit această axă sau acest plan de simetrie

(fig. 4.8). Acest mod de indicare a elementului tolerat este prevăzut în

STAS 7385/1-85, respectiv ISO 1101-1983 dar este omis în noua

variantă a standardului internaţional din 2004 şi reprezintă o metodă

alternativă pentru indicaţiile din figura 4.6, a, b, c şi e.

76

Elemente liniare

Figura 4.8: Exemple de indicare a elementului tolerat, STAS 7385/1-85

4.3. Zonă de toleranţă

e regulă, direcţia lăţimii zonei de toleranţă este normală la

geometria piesei (fig. 4.9), dacă nu sunt alte indicaţii. D

Figura 4.9: Direcţia lăţimii zonei de toleranţă

În cazul în care direcţia lăţimii zonei de toleranţă nu trebuie

să fie normală la geometria piesei, aceasta se indică aşa cum este

exemplificat în figura 4.10. Unghiul trebuie să fie indicat chiar dacă

este de 900.


77

În cazul abaterii de la circularitate, lăţimea zonei de toleranţă este

întotdeauna perpendiculară (normală) la axa nominală dacă nu există

alte specificaţii. În unele situaţii speciale, de exemplu necircularitatea

pentru suprafeţele conice, poate fi necesar a se specifica că lăţimea

zonei de toleranţă este perpendiculară la geometria piesei.

Î n c a z u l u n e i a x e s a u a u n u i p u n c t d e c e n t r u ( c e n t r u ) t o l e r a t e î n t r - o

singură direcţie, lăţimea zonei de toleranţă pentru toleranţele de poziţie

şi de orientare este în direcţia săgeţii situate la capătul liniei de indicaţie

care leagă cadrul de toleranţă cu elementul tolerat (fig. 4.11 şi respectiv

4.13,a) cu excepţia cazului în care valoarea toleranţei este precedată de

simbolul sau S, ca în figura 4.12.


Zona de toleranţă este cilindrică (fig. 4.12) sau circulară dacă

valoarea toleranţei este precedată de simbolul şi sferică dacă este

precedată de simbolul S.

78

Baza de referinţă A

Figura 4.12: Zona de toleranţă

a)

b)


Dacă sunt indicate toleranţe în două direcţii (fig. 4.13,a), acestea

sunt perpendiculare una faţă de cealaltă (fig. 4.13, b), dacă nu există alte

specificaţii pe desen.

O zonă de toleranţă individuală, cu aceeaşi valoare a toleranţei,

aplicată mai multor elemente separate, poate fi indicată aşa cum este

79

Baza de referinţă B



exemplificat în figura 4.14, a şi b. Înscrierea din figura 4.14, b este

specificată doar în standardul românesc STAS 7385/1-85, respectiv

echivalentul internaţional ISO 1101-1983, dar este omisă în ISO FDIS

1101: 2004.

a)

b)

Figura 4.14: Indicarea zonelor de toleranţă individuală

În cazul în care o zonă de toleranţă comună este aplicată mai

multor elemente separate, trebuie înscrisă precizarea de “zonă comună”,

conform figurii 4.15. Înscrierile din figura 4.15, a şi b sunt specificate doar

în standardul românesc STAS 7385/1-85, respectiv echivalentul

internaţional ISO 1101-1983, dar sunt omise în ISO FDIS 1101:2004 în

care este precizată doar notarea din figura 4.15,c deşi se specifică că

este posibilă şi notarea din figura 4.15,a.

80

Dacă la o toleranţă geometrică nu se specifică secţiunea de

măsurare, aceasta se aplică oricărui profil paralel cu cel indicat, de-a

lungul suprafeţei respective.

a)

b)

c)

81

zonă comună

3 x Azonă comună

Figura 4.15: Indicarea zonei de toleranţă comună

Dacă toleranţa se referă numai la o anumită porţiune a

elementului, conturul acesteia se dublează cu o linie-punct groasă, iar

poziţia şi dimensiunile porţiunii respective se cotează (fig. 4.16).

a) b)

Figura 4.16: Indicarea toleranţei conform ISO FDIS 1101:2004

Indicaţia din figura 4.16,a este specificată în standardul

internaţional ISO FDIS 1101:2004. Standardul românesc STAS 7385/1-

85, respectiv echivalentul internaţional ISO 1101-1983 indică înscrierea

din figura 4.17, în care cadrul de toleranţă este legat direct de baza de

referinţă.

Figura 4.17: Indicarea toleranţei conform STAS 7385/1-85

Similar se procedează şi în cazul în care baza de referinţă este

limitată pe o anumită porţiune a elementului de referinţă (fig. 4.18 şi

respectiv 4.19).

82

Figura 4.18: Indicarea toleranţei conform ISO FDIS 1101:2004

Figura 4.19: Indicarea toleranţei conform STAS 7385/1-85

4.4. Baze de referinţă şi sisteme de baze de referinţă

4.4.1. Stabilirea bazelor de referinţă

aza de referinţă este forma geometrică teoretică exactă (axă,

plan, punct etc.) faţă de care se determină poziţia elementului

tolerat. Baza de referinţă poate fi definită prin unul sau mai

multe elemente de referinţă ale piesei.

BUn element de referinţă este elementul real al unei piese (muchie,

suprafaţă, alezaj etc.) indicat pe desen ca bază de referinţă. Elementul

de referinţă trebuie să fie suficient de exact conform condiţiilor

funcţionale. Este necesar să se ia în considerare aceste condiţii în

procesul de verificare al toleranţelor geometrice, deoarece elementele

alese ca baze de referinţă au neregularităţi inerente, rezultate din

83

procedeele de execuţie şi, ca urmare, pot să prezinte abateri de formă

convexe, concave sau de înclinare.

Alegerea bazei de referinţă şi a elementului tolerat trebuie să se

facă conform condiţiilor funcţionale. Dacă verificarea toleranţelor

geometrice poate fi simplificată prin schimbarea bazei de referinţă şi a

elementului tolerat, fără a influenţa condiţiile funcţionale, o asemeea

schimbare este permisă.

Atunci când este dificil de stabilit o bază de referinţă plecând de la

un element de referinţă, poate fi necesar să se utilizeze un element de

referinţă simulat. Un element de referinţă simulat este suprafaţa reală, de

formă şi precizie corespunzătoare (lagăr, mandrină etc.), în contact cu

elementul (sau elementele) de referinţă, utilizată pentru stabilirea bazelor

de referinţă. Elementele de referinţă simulate reprezintă materializarea

practică a bazelor de referinţă în timpul execuţiei şi inspecţiei/verificării.

Elementul de referinţă trebuie dispus astfel încât distanţa maximă

dintre el şi elementul de referinţă simulat să aibă valoarea cea mai mică

posibil (fig. 4.20,a). În practică, elementul de referinţă trebuie să asigure

un contact stabil fie prin elementul de referinţă însuşi (a se vedea figura

4.20,a) fie prin aşezarea stabilă a elementului de referinţă pe elementul

de referinţă simulat (fig. 4.20,b), prin intermediul unor reazeme.

a)

84

Element de referinţă A

Element de referinţă simulat

= Suprafaţă de contact

Bază de referinţă A

b)

Figura 4.20: Contactul dintre elementul de referinţă şi elementul de referinţă simulat

Se recomandă utilizarea a două reazeme dacă baza de referinţă

este o linie dreaptă şi trei reazeme dacă baza de referinţă este un plan.

Standardul SR/TR 5460:1997 prezintă următoarele metode, ca

exemple, de stabilire a bazelor de referinţă:

Suprafaţa utilizată ca bază de referinţă

O suprafaţă utilizată ca bază de referinţă poate fi un plan sau poate

avea alte forme. Atunci când baza de referinţă este un plan aceasta

poate fi stabilită asemănător figurii 4.20. În practică, baza de referinţă se

stabileşte simplu prin metoda celor trei suporturi (puncte) situate cel mai

departe posibil unul de altul pe elementul de referinţă.

Punctul utilizat ca bază de referinţă

Utilizarea unui punct ca bază de referinţă este destul de rar

folosită, dar se poate utiliza, de exemplu, în legătură cu toleranţele de

poziţie. Cu toate acestea este dificil de găsit baza de referinţă reală prin

stabilirea unui element de referinţă simulat şi în cele mai multe cazuri

baza de referinţă este stabilită printr-un echipament de

măsurare/verificare simulat (a se vedea tabelul 4.3).

Linia utilizată ca bază de referinţă

85

O linie utilizată ca bază de referinţă poate fi o muchie, o linie

generatoare sau o axă. Muchia şi linia generatoare pentru o suprafaţă

exterioară pot fi stabilite conform figurii 4.20.

a) Generatoare utilizată ca bază de referinţă

Dacă baza de referinţă este generatoarea unei suprafeţe interioare

(de exemplu, alezaj), stabilirea bazei de referinţă simulate poate fi

materializată în practică prin utilizarea unui dorn cilindric, conform figurii

4.21.

Figura 4.21: Stabilirea în practică a generatoarei ca bază de referinţă

În anumite cazuri, alinierea elementelor de referinţă necesită timp

îndelungat şi poate fi făcută printr-o evaluare matematică sau

reprezentare grafică, conform figurii 4.22. Atunci când se utilizează

reprezentarea grafică, baza de referinţă şi elementul tolerat pot fi

indicate pe aceeaşi schemă.

86

Dorn cilindricA

A

Schemă

Profilul unui element de referinţă

Orientări extremeBaza de referinţă

Figura 4.22: Schema profilului pentru

reprezentarea grafică a unei baze de referinţă

b) Axă utilizată ca bază de referinţă

O axă utilizată ca bază de referinţă este considerată întotdeauna

un element abstract şi trebuie stabilită printr-un element de referinţă

simulat sau printr-un calcul matematic.

O axă ca bază de referinţă poate fi utilizată atât pentru elemente

interioare cât şi pentru elemente exterioare. Baza de referinţă este axa

celui mai mare cilindru înscris unui alezaj sau a celui mai mic cilindru

circumscris unui arbore, dispus astfel încât orice înclinare a cilindrului, în

orice direcţie, să fie egală.

Prin urmare, baza de referinţă pentru un element interior este în

general materializată printr-un element înscris de formă geometrică

corespunzătoare. Pentru alezaje cilindrice baza de referinţă poate fi

stabilită printr-un dorn cilindric de cea mai mare dimensiune înscrisă sau

printr-un dorn extensibil. Dacă dornul nu poate asigura o poziţie stabilă,

poziţionarea trebuie să fie reglată astfel încât deplasarea posibilă a

acestuia să fie egală în orice direcţie (fig. 4.23).

Figura 4.23: Centrarea unui element de referinţă simulat într-un alezaj

87

Element de referinţă Element de referinţă simulat

Orientări extreme

Bază de referinţă

Un mod simplu de stabilire a axei pentru elemente interioare poate

fi utilizat prin centrarea acestora între două elemente conice coaxiale

(fig. 4.24). În acest caz, excentricitatea eventuală a teşiturii în raport cu

alezajul poate constitui o sursă importantă de erori când se stabileşte

baza de referinţă.

Baza de referinţă pentru un element exterior se stabileşte printr-un

element circumscris de formă geometrică corespunzătoare.

Figura 4.24: Centrare simplificată pentru o axă utilizată ca bază de referinţă (pentru elemente interioare)

Pentru arbori cilindrici baza de referinţă poate fi stabilită printr-un

calibru inel cilindric de cea mai mică dimensiune circumscrisă sau printr-

o bucşă elastică. Dacă poziţia calibrului nu poate fi stabilizată aceasta

poate fi reglată astfel încât deplasarea posibilă a acestuia să fie egală în

orice direcţie (acelaşi principiu ca în figura 4.23).

Baza de referinţă pentru arbori cilindrici poate fi stabilită cu uşurinţă

utilizând, de exemplu, prisme în V, prisme cuţit în V, prisme în L sau

prisme cuţit în L (fig. 4.25 şi 4.26).

88

Bază de referinţă

Elemente de referinţă simulate

A

Prismă în V Prismă în L

Figura 4.25: Centrare simplificată pentru o axă utilizată ca bază de referinţă (pentru elemente exterioare)

Prismă cuţit în V

Prismă cuţit în L

Figura 4.26: Centrare simplificată pentru o axă utilizată ca bază de referinţă (pentru elemente exterioare)

Ţinând seama de abaterile de formă ale elementului de referinţă,

unghiul prismei în V sau al prismei cuţit în V poate influenţa poziţia bazei

de referinţă care de asemenea influenţează valorile măsurate.

O axă ca bază de referinţă poate fi de asemenea stabilită printr-o

reprezentare grafică, de exemplu conform figurii 4.27.

89

A B

b a

Secţiunea A

Axa de referinţă

Secţiunea B

Suport de diagramă în coordonate polare

G

Element tolerat

Secţiunea B

Secţiunea A

Element de referinţă

a) b)

Figura 4.27: a) Măsurarea elementului de referinţă simulat plecând de la o axă fixă; b) Reprezentarea grafică a unei axe bază de referinţă

c) Axă comună utilizată ca bază de referinţă

În anumite cazuri, baza de referinţă se constituie într-o axă

comună a două baze de referinţă separate care pot fi stabilite prin

elemente interioare sau exterioare (înscrise, circumscrise sau

extensibile).

Abaterile de formă şi poziţie ale elementelor de referinţă pot

influenţa poziţia axei comune care poate avea, de asemenea, o influenţă

asupra elementelor tolerate.

Ghidarea elementelor de referinţă trebuie să fie utilizată în cazul în

care elementele de referinţă simulate sunt coaxiale (fig. 4.28).

Figura 4.28: Ghidare a două elemente de referinţă atunci când baza de referinţă este comună

90

Element de referinţă AElement de referinţă B

Element de referinţă simulat(cei mai mici doi cilindri coaxiali circumscrişi)= Suprafaţă de contact

Bază de referinţă A

Bază de referinţă B

Bază de referinţă A-B

În exemplul din figura 4.28, baza de referinţă este axa comună a

celor mai mici doi cilindri coaxiali şi circumscrişi capetelor de arbore.

Cu toate că este dificil de stabilit o bază de referinţă comună

conform metodei prezentate mai sus, poate fi utilizată o metodă

simplificată folosind prisme V, prisme cuţit în V, prisme în L şi prisme

cuţit în L (a se vedea figura 4.25 şi 4.26).

În anumite cazuri baza de referinţă poate fi stabilită printr-o

pereche de găuri de centrare conice coaxiale. Trebuie notat că abaterile

dintre găurile de centrare şi baza de referinţă trebuie adăugate la valorile

măsurate ale elementului tolerat (fig. 4.29).

Figura 4.29: Găuri de centrare conice utilizate ca elemente care înlocuiesc elementele de referinţă cilindrice

Plan şi axa unui cilindru perpendicular pe acesta utilizate ca baze de referinţă

În exemplul din figura 4.30, baza de referinţă A este planul

reprezentat prin suprafaţa plană de contact, iar baza de referinţă B este

axa celui mai mare cilindru înscris alezajului, perpendicular pe baza de

referinţă A. Baza de referinţă A este bază primară, iar baza de referinţă

B este secundară.

91

Element de referinţă B

Element de referinţă A

Bază de referinţă B

Bază de referinţă AElemente de referinţă simulate

= Suprafeţe de contact

Element de referinţă A Element de referinţă B

Baza de referinţă A-B

Element de referinţă simulat

Element care înlocuieşte elementul de referinţă B

Element care înlocuieşte elementul de referinţă A

Figura 4.30: Plan şi axa unui cilindru perpendicular pe acesta utilizate ca baze de referinţă

4.4.2. Aplicarea bazelor de referinţă

azele de referinţă servesc la stabilirea relaţiilor geometrice

existente între elemente. Calitatea elementelor de referinţă şi

a elementelor de referinţă simulate trebuie să fie

corespunzătoare cerinţelor funcţionale ale pieselor.

BÎn tabelul 4.3 (STAS 7385/2-85) se arată, exemplificativ, modul de

indicare a bazelor de referinţă pe desen, elementele de referinţă şi

modul de stabilire a bazelor de referinţă cu ajutorul elementelor de

referinţă simulate.

Tabelul 4.3

Indicarea bazei de referinţă pe desen

Elementul de referinţă Stabilirea bazei de referinţă

Baza de referinţă este un punct (de centru)

Centrul unei sfere

92

Suprafaţa reală a sferei

Sferă

Bază de referinţă= Centrul sferei minime circumscrise

Element de referinţă simulat = Patru puncte de contact (reprezentând sfera minimă circumscrisă) aflate pe prismă

Centrul unui cerc (piesă tip alezaj)


Elementul de referinţă

Stabilirea bazei de referinţă

Centrul unui cerc (piesă tip arbore)

Baza de referinţă este o linie

Axa unui alezaj

93

Profil real al cercului

Element de referinţă simulat = Cercul

maxim înscris

Bază de referinţă = Centrul cercului maxim înscris

Suprafaţa reală a alezajului

Element de referinţă simulat = Cilindrul maxim înscris

Bază de referinţă = Axa cilindrului maxim înscris

Profilul real al cercului

Element de referinţă simulat = Cercul

minim circumscris

Bază de referinţă = Centrul cercului minim circumscris

Axa unui arbore

Baza de referinţă este un plan (Suprafaţa unei piese)


Elementul de referinţă

Stabilirea bazei de referinţă

Baza de referinţă este un plan median (planul median a două suprafeţe ale piesei)

4.4.3. Indicarea bazei de referinţă

94

Suprafaţa reală frontală

Element de referinţă simulat = Suprafaţa suportului

Bază de referinţă = Planul de aşezare al piesei

Suprafeţe reale

Elemente de referinţă simulate = Suprafeţele plane în contact

Bază de referinţă = Planul median al celor două suprafeţe plane în contact

Suprafaţa reală a capătului de arbore

Element de referinţă simulat = Cilindrul minim circumscris

Bază de referinţă = Axa cilindrului minim circumscris

aza de referinţă se indică printr-un triunghi de referinţă,

înnegrit (fig. 4.31,a) sau nu (fig. 4.31,b) şi este identificată

printr-o literă de referinţă care se dispune pe desen conform

figurii 4.31, a şi b, precum şi în compartimentul 3 (4 şi 5 dacă este vorba

de mai multe baze de referinţă) al cadrului de toleranţă conform figurii

4.31, d, e, f şi g sau este posibil ca, cadrul de toleranţă, să cuprindă doar

două compartimente şi să se lege direct de baza de referinţă (fig.

4.31,c).

B

Figura 4.31: Indicarea bazei de referinţă

95

a) b) c)

d) e) f) g)

inscrierea tolerantelor

Documents

Transcript of inscrierea tolerantelor