Înmulțirea vegetativă a pomilor și arbuștilor fructiferi

Metodele de înmulțire vegetativă a pomilor sunt numeroase și foarte vechi. Ele au fost și sunt folosite de om pentru motivul că înmulțirea sexuată nu asigură transmiterea caracterelor și însușirilor bune ale acelor soiuri, iar la unele specii de pomi în special la arbuștii fructiferi sunt folosite și pentru motivul că plantele respective se pretează ușor la o astfel de înmulțire. Prin înmulțirea vegetativă, însușirile ereditare ale pomilor se păstrează aproape neschimbate, permite altoitul care reprezintă un mijloc de importanță hotărâtoare pentru cultura pomilor și rezolvă numeroase probleme de producție. Prin altoire se creează soiuri și forme noi de plante, în cazul când ea servește ca instrument de hibridare vegetativă. Defectul acestei metode în producție este coeficientul mic de înmulțire, adică nevoia de material inițial în cantități masive.

Metodele de înmulțire vegetativă a pomilor sunt numeroase și foarte vechi. Ele au fost și sunt folosite de om pentru motivul că înmulțirea sexuată nu asigură transmiterea caracterelor și însușirilor bune ale acelor soiuri, iar la unele specii de pomi în special la arbuștii fructiferi sunt folosite și pentru motivul că plantele respective se pretează ușor la o astfel de înmulțire. Prin înmulțirea vegetativă, însușirile ereditare ale pomilor se păstrează aproape neschimbate, permite altoitul care reprezintă un mijloc de importanță hotărâtoare pentru cultura pomilor și rezolvă numeroase probleme de producție. Prin altoire se creează soiuri și forme noi de plante, în cazul când ea servește ca instrument de hibridare vegetativă. Defectul acestei metode în producție este coeficientul mic de înmulțire, adică nevoia de material inițial în cantități masive. Înmulțirea vegetativă se bazează pe proprietatea țesuturilor vegetale de a-și schimba funcțiunea și de a regenera părțile pierdute. Țesuturile și celulele vătămate în procesul de înmulțire pier, însă cele vecine cu celulele vătămate reacționează, în sensul că încep a se divide, formând țesuturi de protejare sau de regenerare. Astfel, la frunze care sunt organe lipsite de țesut meristematic, în jurul rănii făcute se formează un țesut care are rolul de a proteja partea rămasă nevătămată. În cazul ramurilor care dispun de țesut cambial, înmulțirea celulelor în locurile vătămate duce la formarea calusului și eventual la creșterea de rădăcini sau ramuri noi. Lemnul vătămat în zona lui vie formează substanțe protectoare care cu timpul se înnegresc formând un strat protector și dând un aspect de lemn putred. Această înnegrire a lemnului viu poate fi evitată dacă rana produsă se netezește îndată și se protejează cu mastic sau alt material protector. Spre deosebire de aceasta, lemnul vechi reacționează la traumatism prin formare de tyle în vase, pe care le obstruează și în felul acesta le protejează de agenții exteriori.

Modificări ereditare în înmulțirea vegetativă. Plantele stadial mature de multe ori posedă posibilități ereditare încă nemanifestate, care în condiții de viață corespunzătoare pot să apară la ele însușiri și caractere morfologice noi. Factorii care condiționează și provoacă variabilitatea la organismele vegetale mature pot fi:– influența puternică și îndelungată a condițiilor mediului exterior,care dacă nu reușesc să zdruncine întregul organism, uneori zdruncină ereditatea lui numai în unele puncte de vegetație, cum sunt mugurii;– vechimea în cultură a speciei sau soiului. Cu cât un soi a fost cultivat vreme mai îndelungată, cu atât el este mai bine cunoscut, deci supus mereu la schimbări de mediu, o plantă sălbatică cu areal de răspândire mai mult sau mai puțin invariabil;

– supunerea plantelor pomicole la convețuire unele cu altele prin aplicarea altoitului, ceea ce deasemenea a stat în calea stabilizării caracterelor ereditare, dar a ținut calea deschisă influenței portaltoiului și invers;– însăși natura heterozigotă a plantelor pomicole, mereu accentuată prin fecundarea încrucișată, obligatorie la cele mai multe specii și soiuri de pomi;– vârsta relativ mică a numeroaselor soiuri de pomi create în ultimile secole, mai ales în ultimile decenii.Cele mai frecvente cazuri de variabilitate la pomii maturi, sunt variațiile de muguri, numite și mutații sau sporturi, pe lăngă care mai apar fenomenul fasciației (lăstari dubli)și altele. Schimbările în metabolismul plantei, ca și influența directă a factorilor exteriori sunt percepute de vârful de creștere al mugurelui, iar efectul asimilării acestora este variația de mugure. Afară de variațiile de muguri, se întâlnesc variații de flori, care se manifestă atât sub raportul conformației acestora cât și sub acela al epocii de înflorire. Deasemenea, se întâlnesc variații la fructe în ceea ce privește epoca de coacere. Astfel, la soiul de vișin Timpurii engleze, diferențele în ceea ce privește epoca de coacere a fructelor pe o ramură față de alta ajung la 2-3 săptămâni. Caracteristică pentru cele mai multe variații de muguri este nestabilitatea lor, astfel încât în vederea fixării caracterelor apărute, este necesară altoirea lor în scurtă vreme după apariție.