Inimă de piatră

Ganea Petru

Capitolul

I

Ceața,cuprindea întregul oraș Exeter,în fiecare dimineață posomorîtă.Pe strada,Dryden,invada o liniște perfectă pentru un răsărit de duminică.O ploaie din lumina soarelui,sclipea pe alocuri,străbătînd printre geamurile caselor,oferind o prospețime calmă,chiar și pentru cei care dorm pînă la ore tîrzii.

Dave,de obicei trezindu-se,din momentul în care luna încă de pe cer îl veghează,așteapta în singurătate,cu o ceașcă de cafea tare,clipa cînd poștașul Billy,îi va cutreiera strada,pentru a-i lăsa poșta.Obișnuia să citească noutățile mondiale,pentru a le discuta cu prietenii săi,sau mai degrabă.colegii săi de muncă.Trăind în singurătate,de ceva vreme,își planifica minuțios ocupațiile în fiecare zi,de aceea se isprăvea minunat în toate.La cei 30 de ani ai săi,arăta destul de bătrîn.Ridurile îi spălau fața trasă,iar în ochi,reușeai să citești ușor paginile vieții sale,îndurerate.O persoană de fire liniștită,gînditoare,dar nu și visătoare.Părul deja încărunțit,dat peste cap,de o statură înaltă,la prima privire,îl compari cu un scriitor singuratic,care prinde viață numai noaptea,în căutarea inspirației.Lucra șase zile din săptămînă,pe un șantier de construcții,în preajma orășelului.

A ieșit desculț pe pragul casei,adulmecînd aerul proaspăt,mireasma plăcută,oferită de florile din grădina vecină,proprietatea Doamnei Lascelles.Din depărtare,îl observă pe tînărul Billy,care mergea spre sfîrșitul turei de muncă.A decis să-i iasă în întîmpinare,precum o făcea în fiecare dimineață ,prietenește.

-Salut Billy!

-Salut,domnule Lambert!strigă din depărtare puștiul.

-Ce mai nou scriu astăzi în ziare?

-Un avion “Concorde”,din compania “Air France”,s-a prăbușit în Gonesse!

-Teribil!Cînd se va întîmpla și în lumea asta ceva de bine,ca să-i surprindă pe toți,să se trezească lumea zîmbind…ce spui Billy?

-Din păcate,toți cei 100 de pasageri care se aflau la bord,au decedat,domnule Lambert,spuse Billy,înmînîndu-i ziarul.

-Altceva?

-Felicitările mele,domnule Lambert.Aveți o scrisoare de la sora dumnevoastră.O zi cît mai plăcută în continuare!Pe curînd!Billy,continuă să dispară înspre orizont.

-Ce băiat bun!Sper să-i surîdă norocul într-o zi.

Țintit cu ochii spre scrisoare,se îndrepta spre bucătărie.

-Peter!!Vin-o să vedem,cu ce ne mai bucură mătușa Hellen!Strigă Dave,la fiul său,care se auzea prin camera sa foinduse.Trebuie să mai fi descris vreo năzbîtie pe care a făcut-o verișorul tău Adam,cum le poate numai el,pline de haz.

-Da,tati.În cîteva minute.

Peter Lambert.Singurul fiu,al lui Dave.La vîrsta de 8 ani,citise o mulțime de cărti,care îi îmbogățeau imaginația,și îi ofereau un scop pentru viitor,formîndu-i o lume mult mai captivantă,pe care o iubea.Se ivi în fața ușii,un ghem de om.Cu părul ciufulit,și cu mîina dreapă scărpinîndu-se la ureche,ochelarii abia de mai izbuteau să prindă un colț luminos,pentru a-l readuce la viață,din visurile fantastice în care

era deprins să conducă lumea.Își tîrîia picioarele pe podea,și întreg corpul,precum melcul își trage în spatele său casa,destul de lent.Pătrunse în liniștea tatălui său.

-Auzi,Peter?Adam,se culcă mai devreme,pentru a se trezi de dimineață,să fugărească gîștele vecinilor cît aceștia dorm!Ce mă amuză acest băiat!

-Da.Interesantă ocupație…

-Dar tu,Peter?Cu ce dorești să te ocupi în această duminică?

-Mai am cîteva pagini,din “Robinson Crusoe”.Mai apoi,nu știu încă.Nu m-am gîndit la asta.

-Bine,hai să luăm micul dejun,spuse Dave,ridicîndu-se din fotoliu,cu un mic zîmbet pe față,și o mîndrie în suflet.

Îl iubea nespus de mult pe fiul său,dar nu era acea fire de om,care să-și emane sentimentele în lume.Ce simțea,rămînea doar în interiorul său,fără de a elibera cheia fericirii,sau a durerii,persoanelor care îl înconjurau.Nu avea prea mulți prieteni,ci doar cîțiva cunoscuți cu care putea schimba cîteva vorbe,pentru a mai menține vreo conversație cu careva.Cu Peter,se înțelegeau de minune,cu toate că,pe parcursul unei zile de duminicî,cînd erau împreună acasă,întreaga zi schimbau doar cîteva fraze,în rest,se înțelegeau din acțiune,gesturi,zîmbete.El citea ziarele întreaga zi,iar fiul său,cărți în odaia sa,sau se juca cu jucăriile vechi pe care le îndrăgise în lumea sa.Nu aveau prea multe asemănări între ei.Pe Dave,îl amenința o frică,de a-l supăra pe Peter,pentru a nu-l pierde și pe el,lăsîndu-l în seama lui,și foarte mîndru,că nu era un băiețaș capabil să-i creeze doar probleme.Peter la rîndul său,considera că asemenea situații sunt în toate familiile,și nu cerșea discuții sau atenție de la tatăl său.Îi

convinea perfect,acele cîteva fraze pe zi,ca mai apoi să se ocupe de lectura sa,de formarea lumii sale,să se joace,să schițeze desene,să-și noteze frazele preferate în carnețelul său.Uneori,mai scotea bicicleta,pentru a mai face o cursă prin orășel.

Nu erau o familie bogată,dar nici prea săracă.Una medie,menținîndu-se din salariul,tatălui,care muncea,rupîndu-și inima,cu gîndul doar la fiul său.Dimineața,lăsa ceva bani de buzunar pentru Peter,și pleca la munca.Peter,iubea să citească,însă nu prea iubea să plece la școală.Se trezea singurel,își servea laptele,și pleca la stație,să aștepte autobusul școlii.La școală,fiind cel mai scund,și mai diferențiat copil,extrem de liniștit și de exemplar,se evidenția din gloata de copii mai răsfățați,care căutau joaca și în timpul orelor.Nu avea prieteni,deoarece mereu el era cel înjosit de colegii săi,care erau și mai zdraveni,dar și aveau un alt interes,care nicidecum nu se combina,cîtuși de puțin,cu unul din ale sale.Încerca să evite întîlnirile cu George Dawson și gașca sa,fugind cît mai rapid,să urce în autobus,alături de conducător,cunoscînd,că va obține liniștea doar astfel.Întorcîndu-se acasă,se apucă de pregătit temele,după care urma o plimbare cu bicicleta.Cînd tatăl său se întorcea de la muncă,își găsea odorașul citind sau dormind.Îl săruta pe frunte,stătea de vorba cîteva minute cu el,interesîndu-se,de cum îi mai merg treburile la școală,sau îl privea cum doarme,apoi pleca în fotoliu,în regatul său îndrăgit,răsfoind paginile ziarelor,sau urmărind știrile la televizor.

***

În una din nopți,Peter se trezi din somnul dulce,și plecă spre bucătărie,fiind însetat.Pășea încet,ca să nu tulbure liniștea tatălui său.Auzi televizorul,care la o oră tîrzîe,încă pălăvrăgea ceva din politică.De după ușă,l-a observat pe tatăl său,în același fotoliu drag,cu ziarul deschis,dar lipsit de atenție.Se apropia cu pași mărunți.Și-l imagina pe tatăl său,fiind un adevărat leu,care dupa o zi grea,își găsește cîteva minute,pentru o meditație,pentru a privi cerul înstelat,pentru a-și aranja gîndurile,de a-și planifica ziua de mîine,de a găsi modalități noi,de a-și îmbunătăți viitorul.Căuta un răspuns,o speranță,printre luminile galaxiei.A stins televizorul,și i-a adus o pătură tatălui său,care adormise de-a binelea,dupa încă o zi grea de muncă.Luîndu-i ziarul de pe brațe,observă o poză.În poză,figura o femeie,cu vîrsta în jur de vreo 20-22 de ani.Ochii bulbucați și căprui,părul blond,bogat,lăsat pe umeri,îi ofereau un chip de înger.Un zîmbet simplu și frumos,buzele mici,puteai să simți bunătatea ei,numai dintr-o simplă privire a acelei poze.

“-Cine oare să fie această doamnă?...”.

Însăși fotografia,obținuse o culoare galbuie,fiind o amprentă a timpului.

“-Se vede,că des urmărește această poză.”

Pe cealaltă parte,era scris îngrijit,cu litere mășcate:

“Emma.Orașul Peebels. 1991”.

A ascuns poza înapoi în ziar,pentru ca tatăl său,să nu-și de-a seama că el văzuse această fotografie.Hotărîse,să nu-i ofere întrebări,odata ce tatăl său,nu i-a spus niciodată despre această doamnă.Mai mult,nu cunoștea nici măcar un mic detaliu despre mama sa,nu a ajuns vorba niciodată la această temă.Din simpla frică,sau jenă,nu se hotărî să o facă nici de această dată.

Întreaga noapte,se gîndea la acea doamnă din poză.

“-Cine să fie acea doamnă?Emma!... Nu l-am auzit niciodată rostind acest nume pe tata.”Orașul Peebels”.Mătușa Hellen,este de acolo!!Da,dar…chiar dacă cunoaște ceva despre această doamnă,nu voi scăpa fără de un șir de întrebări,în loc de răspuns,ci doar o mulțime de baliverne.Va veni timpul cînd,voi afla cine este.Răbdare!”

Zilele se scurgeau una după alta,dar fără de a se deosebi cu ceva, prezentul de trecut.Părea,un mod de viață plictisitor,însă care le convine ambelor părți.Uneori,liniștea din casă,ucidea pereții,sperînd la un ecou,un strigăt,o speranță,la o joacă dintre tată și copil,dar…liniște neclintită în locul așteptărilor momentelor zglobii.

Peter,îl auzi pe tatăl său,strigînd la cineva.Era ceva deosebit de intrigant pentru el,fiindcă nu l-a văzut niciodată pe tatăl său,înfuriat,adus la starea de a striga,simțea cum deodată,peste firea lui,se dezlănțuie o furtună.Pe după colțuri,pe lîngă pereți,se furișa,urmărind glasul tatălui,încercînd să rămînă neobservat.

-Cum așa?!Dă-i mai tare!Mai cu inimă!

Ajungînd la fața locului,observă aceeași imagine,cu care era deprins.Tatăl său,în fotoliu,numai că de această dată,aflase ceva proaspăt.O nouă descoperire.

-Cu cine vorbești?întrebă Peter,aleatoriu.

-Tu ești?!Te-am trezit?Te rog,scuză-mă,spuse Dave,încă emoționat,dar care încerca să se liniștească,înțelegînd,că și-a trezit băiatul din somn,i-a tulburat liniștea.

-Citeam,și te-am auzit strigînd.Dar…nu e nimeni aici...

-Da!Ai dreptate.Urmăresc un meci.Rămîi cu mine?

Dave,îl luă în brațe,și îl așeză pe genunchi,privind un meci de fotbal.Pe fața lui Peter,răzbătea un zîmbet cald de lumină.

-Care sunt regulile?

-De fapt,sunt o mulțime de reguli,însă nu e totul atît de complicat.Două echipe,aleargă și încearcă să țină cît mai mult de minge.Care echipă mai multe goluri marchează-învinge.

-Ăștia în tricouri roșii,cine sunt?

Dave întelegea că vizionarea meciului se amînă,și se începe un dialog cu fiul său,la care va fi nevoie,să-i explice orice detaliu care îl macină pe băiat.Era bucuros că se aprinde o dorință în ochii lui Peter,fiind alături de el,avînd un interes comun.

-“F.C.Arsenal”,sunt în tricouri roșii,iar în albe,sunt cei de la “Charlton”.

-Scorul e 1-2,pentru Charlton.Ai strigat de bucurie,cînd marcau ei?întreba Peter,uitîndu-se zîmbind spre tătal său.

-Nu!Din contra,din dezamăgire.Prefer,Arsenal-ul.Să fi văzut ce gol a marcat,Patrick.

Urmăreau împreună meciul.Peter rămase uimit de jocul echipei gazdă.Dublele lui Thierry Henry,și Patrick Vieira,i-au

deschis un nou vis,un nou hobby,altceva nou și interesant,pe lîngă lectura cărților.I-au dăruit și o speranță de a mai petrece timpul,într-un mod formidabil de plăcut,împreună cu tatăl său.Asta conta cel mai mult.

-Peter,vezi?Deja au marcat 3 goluri de cînd urmărești și tu!Ești un talisman al echipei,spuse Dave zîmbind,iar mai apoi,îl sărută pe frunte.

Lui Peter,îi crea o plăcere să audă asta.Îl sărută în răspuns pe obrazul rumen,și îl îmbrățișă.Nu mai apucă să vadă finalul partidei.Adormise dulce,pe brațele tatălui său.Îl visa,jucînd pentru “F.C.Arsenal”,și marcînd gol după gol,la fel cum o făceau jucătorii echipei.

Se trezi dimineața în pat,fără să-și mai amintească,de finalul meciului,pe care nu l-a apucat,dar,ca de obicei,era din nou în singurătate.Se pregătea pentru o nouă zi,să plece la școala,să alerge de colegii săi.Dorea să povestească cuiva,despre acea seară perfectă și plină de emoții pozitive,dar își găsea salvarea doar în lectură.

-Ai adormit de-a binelea aseară,Peter.

-Cît s-a sfîrșit?

-Chiar dacă dormeai,ai rămas un talisman pentru echipă,îi spuse Dave,netezîndu-l pe cap.S-a sfîrșit 5-3,am învins.Echipa ți-a transmis salutări,și ți-a mulțumit pentru fidelitate.

Peter zîmbi fericit.

-Mai urmarim următorul meci împreună,cînd vor juca?

-Binențeles!Exclamă Dave.

***

După ce și-a pregătit temele pentru acasă,își luă bicicleta,și porni spre biblioteca din celălalt capăt al orășelului,pentru a restitui cărțile pe care le citise,și a le schimba pe ceva nou.Mergea alene,îngînînd o piesî în minte,inventată de el pe moment.Se opri să mai urmărească apele frumoase și limpezi ca cristalul a rîului Exe.Era în căutare de un loc închis,cu ecouri aurii a singurătății,și line ca într-un vis,ca într-o poveste,un adevărat Eden.Se gîndi,că ar fi un loc perfect,pentru a-și petrece timpul liber,și pentru o lectură minunată.Inima îi era încălzită,datorită amintirilor din acea seara,cînd cu adevărat l-a simțit pe tatăl său,aproape.Întorcîndu-se spre casă,observă un magazin mic pentru sport,decise să intre.Privi o vreme la vitrina cu tricouri, plina cu nume precum Steven Flack,Glenn Cronin,și alți jucători,ai formației locale,și mult iubită de locuitorii orășelului,”Exeter City F.C.” care evolua în liga a cincea,profesionistă de fotbal a Angliei.Dezamăgit,se apropie de vînzătorul magazinului.

-Buna ziua,domnule…privi spre plăcuța aranjată pe masă,unde era scris,”Stuart Royle”,numele vînzătorului.

-Salutare!Te pot ajuta cu ceva?îi răspunse,domnul Royle,nespus de bucuros,pentru tînărul vizitator.

-Da!Cum găsesc tricouri ale formației “F.C.Arsenal”?

-Prietene,o tragi tare.Continua să rîdă,discutînd cu Peter,însă o făcea destul de prietenește.Astfel de tricouri în magazinul nostru micuț,nu găsești,din păcate.Numai în cazul în care primim și noi cereri de la cumpărători,transmitem comandă,și le livrează prin poștă.Dorești ceva special,nu?

-Da,domnule Royle,însă…

-Care-i problema?

-Nu-mi amintesc,numele nimănui…Voi reveni peste cîteva zile,din nou,rosti Peter,schitînd un zîmbet fericit pe față.La revedere,domnule Royle!

Ajuns acasa,își alese cartea cu care să înceapă lectura.Aștepta întoarcerea tatălui său de la muncă,pentru a asculta din nou,dacă nu este azi,meci.Se apropia ziua tatălui său,dar el nu cunoștea,dacă clubul Arsenal,era preferatul său,sau pur și simplu,din întimplare urmărea acel meci.Își pregătea cîteva întrebări,pentru a le oferi,ca să afle mai multe detalii.

Dupa ce luase cina,împreună,Peter,începu să-și îndeplinească planul,dorind să obțină cît mai multă informație.

-Cînd mai urmărim vreun meci?

-Ți-a plăcut meciul?spuse Dave,lăsînd ziarul deoparte.

-Da!Aș dori să continui să vizionez.Peter,privea mai mult spre podea,ascunzînd ochii,evitînd contactul direct al privirilor,cu tatăl său,pentru a nu se da de gol.Nu era persoana care să mintă,sau să ascunda ceva,fiindcă îndată își dezorienta privirea,și se îmbujora la față.

-Bine!Hai să vedem în ziar!

Răsfoi ziarul,căutînd programele de televiziune.

-Pe sîmbătă nu e programat!Stai să vedem duminica.Duminică…Da!Este meci!

Peter nu mai întrebase,ce echipe vor juca.Nu dorea să-i pună prea multe întrebări,cunoscînd,că tatăl său e ostenit după muncă,și are nevoie de odihnă.Plecase să-și continuie lectura.În seara de duminică,a avut parte din nou de o bucurie,o nouă victorie a echipei,dar și mai mult conta,o seara petrecută alături de tatăl său.Odata cu fluierul arbitrului,se bucurau de victorie,se îmbrățișau,și cu salturi îndrăznețe,pleca la culcare.Acum cunoștea exact,că tatăl său,simpatiza această echipă.Noul scop al său,era să-i ofere cadou de ziua lui,un tricou al formației din Londra.

***

Mijloc de toamnă în Exeter.Lacrimile lui octombrie,udau pămîntul.Frunzele,arămii,argintii,părăseau copacii,pictînd peisaje vii și moi,lăsînd ramurile arborilor plîngînd de dor.Ploua întruna,cu stropi mărunți,și reci.Zilele umede,și friguroase vesteau apropierea iernii.Peter,nu mai avea altă grijă,decît să reușească să strîngă suma de bani,pentru tricourile cu Arsenal,unul din care îl va oferi tatălui său,de ziua sa de naștere.Acum,mai mult timp oferea lecturii,pentru a trece mai des pe lîngă magazinul de sport.Uneori,nu rezista,și intra,pentru a-l mai intreba pe domnul Royle,daca au tricouri noi,dar răspunsul era mereu identic.

-Îmi pare rău.Doar la comandă.

Devenise un obicei familiar,să vizioneze împreună meciurile cu clubul preferat.Peter iubea acele momente,în care echipa înscria gol,și el putea să-și îmbrățișeze tatăl,strigînd ambii de bucurie,și dăruindu-și zîmbete senine,reciproc.Acum Peter,cunoștea foarte multe din istoria clubului,informații despre staff-ul clubului,date

biografice ale jucătorilor,și multe altele.Devenise un fan adevărat al echipei.

Bucuria cea mare,îi venise cînd reușise să strîngă suma de bani,de care avea nevoie,pentru a da comandă de tricouri,și mai mult,că se încadrase în timp,înainte de a fi ziua tatălui său.

-Domnule Royle!!Domnule Royle!!!striga Peter.

-O clipă!!Striga-se domnul Royle,de undeva.Se ivi un pic mai tîrziu,punîndu-și ochelarii săi,care-i îmbrățișau buclele albe.A-a-a,tu ești Peter!Ce mai nou?

-Mi-a reușit!Pot să dau o comandă?Rasufla adînc și repede.Zîmbetul permanent de pe față,îi emana fericirea și îl contamina și pe bătrînul Royle.

-Desigur,dragul meu.Te-ai hotărît în alegerea ta?

-Da!strigă Peter,bucuros.Pentru tatăl meu, tricoul cu Tony Adams,îi place nespus de mult jocul lui,iar pentru mine,Thierry Henry.Îmi place stilul în care joacă și felul în care marchează.

-Bună alegere!Dar,descriemi-l,te rog,pe tatăl tău.Am nevoie să știu cum arată,pentru a cunoaște dimensiunile tricoului comandat.După tine,îl cunosc pe al tău deja.Peste 4 zile,vei primi prin poștă tricourile.

-Arată,aproximativ ca dumnevoastră,domnule Royle,însă…glasul lui Peter,scăzuse considerabil,și cu o voce tremurîndă,abia de rosti…peste două zile,este ziua de naștere a tatălui meu…Acest tricou doresc să-l dărui…dar…nu voi reuși astfel…

Domnul Royle,îl urmări o clipă,și durerea care i s-a depus pe inimă,din dorința de a-l felicita cu un cadou pe tatăl său,îl făcu să spună:

-Peter,nu fi trist.În privirea lui,apărea o speranță,iar prin zîmbet,Peter observa căldura domnului Royle.Voi face legătura,cu o persoană,și peste doua zile,vei reuși să-l feliciți pe tatăl tău.

O lacrima să observă pe obrazul cald al lui Peter.Zîmbetul îi cuprindea întreaga față.Îl îmbrățișa pe domnul Royle,și îi mulțumi,sărutîndu-l.Îi întinse suma de bani,pentru a se achita.

-Ascultă,Peter…Ține acești bani,nu pot să-i primesc.Ești unica persoana care,mai stă de vorbă cu mine vizitîndu-mă,și la urma urmelor,faci o faptă bună.Răminea-i flămînd,doar pentru a-i face un cadou tatălui tău,ești bravo!Peste două zile este și ziua mea.Mi-ai face o plăcere,să primești aceste două tricouri, cadou din partea mea,și,desigur,mă voi bucura dacă uneori,mă vei vizita.

-Felicitari,domnule Royle!!!Peter îl îmbrățișă încă o dată.Vă mulțumesc din suflet,pentru tot ce faceți pentru mine!Desigur că voi continua să vă vizitez!

Dave,a întîmpinat,noul său an,trezindu-se din sărutul fiului său.A fost un nou start,pentru o zi nemaipomenită pentru ambii.Mai tîrziu,ieșind în prag,îl zări pe Billy.

-Salutare,Billy.

-Salut,domnule Lambert,strigă Billy.

-Și?Ce mai nou scriu astăzi?

-Nimic mai interesant,decît,dacă ar fi fost o pagină dedicată special pentru dumnevoastră,striga Billy voios,întinzînd mîinile,pentru a-l cuprinde pe Dave.La mulți ani,domnule Lambert!

-Ce drăguț din partea ta, Billy.De unde cunoști?

-Am un colet pentru dumnevoastră.E de la domnul Royle,vînzătorul de la magazinul de sport,și o scrisoare de la sora dumnevoastră.

-Domnul Royle?Nu îmi amintesc de o așa persoană.Bine,Billy,îți mulțumesc foarte mult!

-Cu plăcere,domnule Lambert.La mulți ani,încă o dată!

Dave intră în cameră,și îl strigă pe Peter.

-La mulți ani,tati!Deschide cutia!Este cadoul din partea mea!Peter se înroși la față.

-Mulțumesc,dragul meu…Și,domnul Royle?Cine e?

-Prietenul meu.Dacă să fiu mai sincer,e un cadou din partea “Noastră”.

Îl luă pe Peter pe braț,și deschise cutia.Privi triumfător spre tricourile de dimensiuni diferite.Le admirau ambii.

-Ce frumoase sunt.Mulțumesc dragul meu.E cel mai scump cadou,care l-am primit vreodată.

-Sunt frumoase.Acum,vom urmări meciurile în ele.Vom fi o echipă.Adams,și Henry!

Au petrecut împreună întreaga zi.Niciodată în trecut,nu-și aminteau să fi petrecut atîta timp împreună.Era ceva nou pentru

ambii.Ziua,ieșiră la o plimbare cu bicicleta.L-au vizitat,pe noul prieten al familiei domnul Royle,care a fost destul de bucuros și fericit,să facă cunoștință cu tatăl lui Peter,dar să-i întîlnească ca oaspeți.Seara,au petrecut-o la fel,împreună,urmărind meciul echipei mult iubite de ei,în tricourile eroilor săi.Clubul,le-a oferit un cadou ambilor,o victorie de 6-1.Printre marcatori,s-au evidențiat tocmai de trei ori,eroul lui Peter,și chiar a marcat și Adams.Culmea fericirii.Bucuria celor doi,a fost alergică.Seara însă,Peter,fiind singur în cameră,citind ultimele pagini,ale unei cărți,își reaminti de scrisoarea de la mătușa sa,adresată tatălui său,despre care el nu a spus nimic.Își reaminti de fotografia,descoperită cu o vreme în urmă.Cine o fi misterioasa doamnă?

“Toți oamenii mari au fost mai întîi copii, dar puțini dintre ei își mai aduc aminte."

Antoine De Saint-Exupery

***

Familia Lambert,peste scurt timp,își revenise la viața lor obișnuită.Peter avea impresia că acele zile în care l-a simțit pe tatăl său aproape,au fost un scenariu pe un platou de filmări,sau o scurtă serie dintr-un show.Cunoștea că tatăl său îl iubește,și pentru a-l întreține,muncește atît de mult.Dave,acum cît i s-a oferit încredere la locul de muncă,obținînd un rang mai

superior,muncea și mai mult,văzîndu-l pe Peter doar dormind.Peter,la rîndul său,își amintea mereu de sentimentele și emoțiile pe care le-a trăit,considerînd într-o mare parte,că totul a fost doar un vis.Nu mai vizionau nici meciurile acum împreună.Era obișnuit cu viața sa de zi cu zi,pe care o petrecea acasă.Cărțile și personajele cu care făcea cunoștință,îl salvau de la singurătate.Plimbările cu bicicleta,îi trezeau o dorință de a călători lumea,dar încă îi era frică să părăsească de unul singur hotarul orașului.Altceva era însă,în timpul orelor cînd se afla la școală.Destul de tăcut și singuratic,asculta profesorii,așteptînd ca toți elevii sunetul,pentru a pleca acasă.Colegii săi,continuau să-l înjosească.La orele de sport,nu prea se înțelegea nici cu profesorul său de această dată,deoarece îl considera o persoană lipsită de logică.La rîndul său,profesorul Bruce,avea o atîrnare copilărească față de Peter.De cele mai dese ori,îl ignora,îl înjosea,sau îl jignea,pentru că era prea mic și slab,față de ceilalți colegi,dar și mai avea curajul să răspundă înapoi,uneori,cu cuvinte pe care nici nu le înțelegea dar le considera jignitoare.La orele de fotbal,cînd toți colegii din echipă,erau în tricourile echipei locale,Peter,îndrăzni să apară în tricoul cu “Henry”.Nici nu apuca să ajungă pînă la sală,că colegii săi,îl observau,și îl luau la pumni,din cauza că nu îndrăgește echipa iubită de mulțime.Îl învinuiau că nu este patriot și nu-și iubește orașul său.Ajungînd acasă,a aruncat tricoul sfîșiat,undeva prin cameră,ascunzîndu-se singur,în camera sa.Nu dorea să mai plece la școală,îi era frică că va fi maltratat într-o astfel de maniera,în fiecare zi.

Cînd Dave a revenit acasă,observă tricoul în mijlocul odăii.Se apropie către ușa camerei băiatului.

-Peter!?Ce s-a întîmplat?

Nu obținuse un răspuns.Devenea tot mai îngrijorat.

-Hei,nu vrei să discuți puțin cu mine?

Încet,ușa se deschise.Pe fața albă ce se ivea dintre grămada de păr ciufulită,sclipeau lacrimile băiatului.Dave sări în genunchi,și îl cuprinse.Netizîndu-l pe cap,îl întrebă din nou:

-Ce s-a întîmplat Peter?De ce plîngi?Ce e cu tricoul tău?De ce e la bucătărie și în asemenea hal?Nu ai pățit nimic?

Peter,cu mare greutate,găsindu-și puteri,îi povesti întîmplarea din acea zi.După cîteva clipe în tăcere,Dave,începu să-și găsească cuvintele pentru încurajare.

-Peter,sper să înțelegi noua treaptă din viața ta.Mereu ești în singurătate și nu ai prieteni.E și firesc că colegii tăi,te ignoră,sau te apreciază doar prin asemenea gesturi,dar…

Peter,se simți vinovat,dar nu înțelegea despre ce vorbește tatăl său.I se păru,pe o clipă,că tot ce dorește să-i explice tatăl său,este că el niciodată nu a procedat corect,și că în loc de cărți,ar fi trebuit să se țină de năzbîtii,sau în loc de să vizioneze meciurile cu tatăl său,ori în loc de plimbarea cu bicicleta,să fugă de acasă,să nu-și pregătească temele etc.

Dave continuă:

-Dar…asta te face să fii cea mai scumpă ființă de pe lume.Esti un copil ascultător.De un copil ca tine,toți părinții celor care au procedat cu tine astfel,pot doar să viseze!

Dave îl sărută pe frunte,iar pe fața lui Peter se ivi un zîmbet dulce.Îi șterse lacrimile,și continuă.

-Cînd eram de seama ta,nu-mi permiteam să ies la o plimbare cu bicicleta,nu vizionam cu tatăl meu meciuri,sau dispuneam de timp pentru a-mi pregăti temele și de a mă ocupa cu lectura.Dacă te gîndești,ca eu uneori uit de tine,să știi că te înșeli.Încerc doar,să-ți ofer libertate,și să-ți alegi singur viitorul.Ma mîndresc cu tine.Îmi place cum te descurci.

-Cu ce atunci,te ocupai cînd erai de vîrsta mea?

-Bunicul tău,mă învăța să lucrez,îi răspunse Dave,cu un zîmbet mîndru pe față.

Căzu în nostalgie.Cu un glas,trist și plin de dor,îi povesti pe scurt copilăria sa.Peter asculta cu mare atenție și-l predomina o curiozitate,care-i oferea,noi informații despre tatăl său,de care nu putea cunoaște inainte.

-Nu trebuie să te mai gîndesti la asta.Continuă-ți calea cu capul sus.Cum a spus Voltaire:

”Rar se întîmplă ca oamenii răi,să fie fericiți.Se

otrăvesc cu propria lor răutate”.

Peter,îl ascultă pe tatăl său,și zîmbind șiret, mîndru de sine,rosti:

-Maurice Chevalier!

-Ce-i cu el?Dacă el e cel care te-a lovit,atunci,încearcă să-l eviți.Nu te lua la harță cu el!

Zîmbetul lui Peter,se lărgi evident.

-Maurice Chevalier!El a spus aceste cuvinte,ci nu Voltaire.

Dave,rămase uimit de capacitățile și cunoștințele fiului său despre aceste cuvinte,și amănunte,dar,își reamintise că fiul său citi jumătate din rafturile bibliotecii locale,și nu-l mai mira acest fapt.Îi zîmbi în răspuns.

Peter continuă:

-Voltaire a fost un scriitor și filosof al iluminismului francez,dar Maurice Auguste Chevalier,un actor și musician,și au trăit în secole diferite.Singurul lucru,care îi leagă pe cei doi,este că sunt de naționalitate franceză.

Dave,radia de bucurie,că fiul său de la o vîrstă fragedă era atît de inteligent,și foarte mîndru,pentru că,sinestătător,Peter,a putut să-și aleaga un drum corect,în lipsa unei mîini ajutătoare,în lipsa familiei.

-Ei bine,bine.Dave rîdea împreună cu Peter.Nu aveam de unde să cunosc.Am memorizat și eu un nume,din citatele de zi,pe care le-am găsit prin ziar dimineața.

Dave îl lua rapid pe Peter în brațe și începu să se joace cu el.Cîteva minute,camera ca niciodată înainte,se umpluse cu un curcubeu de zîmbete,cu o fericire pătrunzătoare,oferind pereților un ton mai luminos la culoare.

După ce nițel ostenise,se întinse ambii pe pat.Se cufundau în liniște.

-Pot să te întreb un lucru?Jenant întrebă Peter,fără a privi spre tatăl său.

-Orice dorești.Dave răspunse din greu,încă nu-și găsea cantitatea de aer necesară,după joaca cu fiul său.

-Cine este,doamna cu părul blond?Emma,sa pare…

Dave se buimăci.Nedumerit,se simți supraîncărcat de gînduri și,întrebări.

-Într-o noapte,am găsit o fotografie,alături de ziarul care recent îl citise-i.

Dave se scutură nehotărît,amețit de gînduri și emoții.Își scutură genunchii,făcu cîteva exerciții pentru a-și recăpăta forma,și a-i distrage atenția fiului său.

-Peter,e timpul de culcare.Ține minte sfatul meu,sper că a-i înțeles mesajul pe care am dorit să ți-l explic.Referitor la tricou,nu-ți face griji,dimineața în drum spre muncă,îi voi lăsa o scrisoare domnului Royle,și va face o comandă nouă.

Îl întinse pătura pîna sub bărbie,și mai apoi i-o ghemui pe sub corp.Îl sărută,stinse lumina,și plecă.

-Vise placute!

-Vise placute,îi raspunse Peter.

Ieșind dupa ușă,Dave,încremeni.Haosul din cap,nu-i permitea să încerce să facă un pas.Ținîndu-se de pereți,abia de mai nimerea să pășească cu grijă fără de a lovi în ceva.Cu ochii înlăcrimați,adormi,cu poza Emmei,ținînd-o lîngă inimă.

“-Încă,e prea devreme să cunoști despre asta.Totul la timpul său,Peter.E prea devreme…”.

***

La școală,Peter,nu mai avea probleme de acest gen,odată ce a învățat lecția de la tatăl său,de a-i ignora pe ce-i ce nu-i doresc binele.Desigur,nu s-a întîmplat deodată,dar cu timpul,s-au calmat spiritele din preajma lui,dar,nu și al lui.Continua să citească o mulțime de cărți,iar cînd ieșea la plimbare,îl mai vizita pe domnul Royle,singurul prieten al său.Cu tatăl său,după acele momente,pierduse practic legătura.Rareori,se mai întîmpla să mai vizioneze un meci împreună,pe cînd Dave se reținea la muncă.Nu se simțea singur,în compania jucătorilor săi preferați,care la moment erau într-o formă bună,și mai ales,mereu îmbrăcat în tricoul nou,cu același nume pe spate,căruia îi ținea pumnii strînși,la fiecare atingere de balon.Nu conta,de-i victorie,sau înfrîngere,la final,săruta emblema de pe tricou,și plecă în odaia sa.Citea,pînă nu adormea cu cartea în brațe,uitînd de discuțiile cu tatăl său,începîndu-și un nou start pentru viitor.

Capitolul

II

Se așternu dimineața în Exeter.Văzduhul mirosea a ierburi,și a frunze proaspete după o ploaie ce a cernut orașul întreaga noapte.Peter,se pregătea pentru a lua micul dejun,și a pleca la școală.Dave,după cum era prescris,de ceva vreme era plecat la muncă.În timpul în care lua masa,asculta știrile de la televizor.

“-Alegerile,pentru primăria Londrei au fost cîștigate de conservatorul Johnson…”

Privi la calendar,și își citi notițele pe care și le pregăti pe parcursul zilelor anterioare,pentru a nu-i scăpa ceva din planurile pe care și le-a programat.

2 MAI 2008.

-Nimic important pentru astăzi.Hm..Îmi voi găsi vreo ocupație pînă deseară.

În urma anilor trecuți,timpul și-a lăsat pecetea în viața celor doi.Mereu își bate joc,de vremea ce se scufundă în melancolie,devenind o simplă amintire,care trezește în inimile fiecăruia nemuritorul vis,de a ne întoarce în trecut,pentru a mai simți încă odată acel miros îmbietor,fermecat,trezind nebuna dorință, de a schimba ceva.Peter crescuse.Singurele schimbări,s-au transformat la el,doar în cazul staturii,s-a înălțat,întrecîndul și pe tatăl său,și chiar,fiind cel mai înalt băiat din clasa sa,cu care acum se înțelegea ceva mai bine,dar totuși,se observa o distanță între dînsul și ceilalți.Avea un glas mai bărbătesc acum.Lectura,rămase o pasiune pentru el,însă acum citea mult mai puțin,practic,citise în copilărie tot ce găsi în bibliotecile orașului,și în ultima vreme,nu găsea din literatura nouă,ceva

interesant,mai plăcut ca ceea ce a citit în copilărie.Bicicleta era ascunsă undeva,cu toate ca uneori își mai amintea de ea,o căuta cîteva zile,apoi avea grijă de ea,să o spele,sau să mai repare cîte ceva din ea,și în zilele de duminică,își pregatea rucsacul,și pleca în afara orașului,pentru a cutreiera locurile în care nu pătrunse niciodată.La școala,lucrurile mergeau acum mai bine,dacă e vorba de relația cu colegii săi,după cum am menționat,dar mai prost,în ce ține de învățătură și reușită.Acum nu mai era jignit și ofensat de nimeni,iar el la rîndul său,era mîndru de sine,că-l ascultase pe tatăl său în copilărie,și își formase o deviză pentru viitor “Capul sus”.Ce ține de învățătură,îi era plictisitor ceea ce i se preda,fiindcă el de multă vreme cunoaște,dar notele pe care le primea,erau mult mai mici decît merita el.Mereu intra în conflict cu profesorii,din cauza unor detalii,dorind să demonstreze că cunoaște,dar spre sfîrșit primea o notă mică,din cauza întreruperii orelor.Cînd se întorcea acasă,asculta muzică,volumul maxim,pînă la întoarcerea tatălui său,de la muncă,daca era meci în acea zi,îl urmarea desigur,deși,îi era dor de acea echipă a copilăriei sale,a “Invincibililor”,sau se juca la calculator.Uneori,cînd îl copleșea tristețea,citea sau încerca singur să scrie ceva,făcîndu-și notițe la calculator,în speranța că în viitor,va avea nevoie de acele cuvinte,și expresii ce-i descoperă starea sufletească.Se pare că după decesul domnului Royle,cu ani buni în urmă,singurul prieten pe care și-l făcuse,era James Milligan,un tînăr,din Townsville,Australia.S-au cunoscut prin intermediul unui chat,ambii fiind fani ai echipei Arsenal,și din acea clipă,timp de cinci ani,au ajuns prieteni foarte buni.În fiecare zi,își scriu mesaje unul altuia,și urmăresc uneori,meciurile echipei favorite împreună.La fel,nu prea discută cu tatăl său,dar își formase această deprindere încă din

copilărie,și nu se mai atașa de acest gînd.Îi era indiferent de tăcerea ce îmbibă pereții casei uneori,dar,se mai întîmplau zile de duminică cînd le petreceau perfect împreună.Ce ține de Dave,schimbări practic nu s-au întîmplat.La fel,aștepta poșta duminică dimineața,citea ziarele în fotoliul său preferat,care nu și-l mai schimbase,era inundat de muncă,însă era bucuros că se ocupă cu ce-i place,deși nu petrecea practic deloc,timpul cu fiul său,mereu tindea să muncească cît mai mult,pentru a-l putea face mai fericit pe Peter.Singura schimbare,este doar dacă i-a început să-i apară șuvitele albe,prima treaptă spre bătrînețe.

“-Salutare,amice!Ai văzut ultimul meci al sezonului?Cum au jucat?”

“-Salut,James!Desigur că am urmărit.Și tu,care te consideri mare fan,ai scăpat un asemenea eveniment” se amuza Peter pe seama prietenului său.

“-Hai,nu începe!Am avut niște treburi mai importante,pe care desigur aș fi vrut să le evit ca să urmăresc meciul,dar era nevoie să le rezolv.Deci,cum a fost?”

“-Ai salvat o jumătate de Australie?”Peter,continua să glumească,pe seama singurului său prieten,cu care se înțelegea de minune,și cunoștea că James,e persoana care înțelege gluma.

“-Da,am ieșit la o plimbare cu cangurii.Știi prea bine că la mine e dimineața”

“-Bine.I-au bătut pe cei de la Sunderland.Walcott,a marcat,și doar atît.Meciul așa,mediu,cu faze multe,dar pe alături.Cunoști,strategia,nu?”

“-Mă mulțumesc și cu locul trei,anul acesta.Fratele cela geamăn al meu a jucat?”James,iubea să glumească cu Peter,pe seama jucătorilor pe care totuși îi indrăgise,însă astfel îi familiariza pe cei mai preferați glumind pe seama lor.

“-Eboue?Ți-a jucat 81 de minute,după care a înțeles că tu nu urmărești meciul,s-a enervat.A fost schimbat”.

“-E și corect,frate.Pentru cine să mai joace dacă nu pentru mine.Bine,amice.Îmi mai scrii.Eu am plecat”

“-Ai grijă de canguri!”

“-Și tu,de fratele meu!”

“-Neapărat!”,răspunse la mesaj Peter,și își reluă lectura.

***

Chiar dacă discuțiile lui Peter cu tatăl sau,se tot amînau,fiind fiecare preocupat de problemele sale,și văzîndu-și de viața sa,încercînd să joace un rol de actorie,arătînd uneori ca o familie unită,totuși,îl interesa o întrebare la care nu obținuse niciodată un răspuns.De ce nu are și el o mamă?De ce,este ținut totul în taină despre ea?Cînd se va apropia acel moment mult promis de tatăl său,că ea în curînd se va întoarce?Unde e acum?...

-Bună dimineața,domnule Lambert!Strigăin fiecare duminică dimineața,Billy.

-Bună dimineața,Billy.Ce mai nou scriu în ziare?

-Mai mult este descris despre a 95-a ediție a Turului Franței,dacă vă interesează,în rest,despre cîteva vedete,și ceva transferuri din fotbal.

-Cam plictisitor sună de această dată,Billy.Trebuie sa rezolvi această întrebare,răspunse Dave,ghiontindu-l pe Billy în glumă.

-Dacă ar depinde de mine,domnule Lambert,aș scri un ziar numai pentru dumnevoastră,îi zimbi Billy în răspuns,și își urmă calea mai departe.

Dave începu din drum să răsfoiască prin ziar,sperînd în grabă să găsească ceva interesant,de care să se preocupe de analizat îndată cînd ajunge așezat pe tronul său.Cînd își dădu seama că e desculț,a început a imita o alergare țanțoță pe cărărușă pînă în casă.

***

Uitînd peste vreme,despre această discuție,și despre această temă,Peter,își măcina gîndurile.Cum să pătrundă în înțelegerea tatălui său,și de a obține în sfîrșit o informație?Avea deja 16 ani,iar el nu cunoștea nimic despre familia sa.Întreaga zi,își face notițe cu întrebări,precum ar fi fost un jurnalist,însă unul destul de îndrăzneț,care să fie în stare de orice,pentru a izbuti măcar scoate o silabă,în dialogul pe care dorea să-l pornească.Mai primi peste noapte cîteva sfaturi de la James,însă James nu era persoana potrivită în asemenea cazuri,care și la această întrebare,făcea glume.Își luă inima în dinți și tălpile în palme și porni triumfător spre camera unde se afla tatăl său,dar treptat,pas cu pas,curajul își pierdea forța,ajungînd la destinație dezorientat.Îl observă pe tatăl său,frecîndu-și mîinile,și fața,într-o stare extrem de nervoasă.

-Totul e în regulă?întrebă Peter încet din celălalt capăt al camerei.

Dave nedumerit,de unde apare vocea,care-i provoacă o gălăgie,o tulburare a neliniștii.Cînd îl observă pe Peter,încerca să pară cît mai calm.

-Da.Totul e în regulă!De ce nu?rosti cu un zîmbet ascuns,șters.Era cert că minte.

-Pari nervos.Peter continuă,asaltul cu întrebări,pornind noi avalanșe.

Dave,încerca mai rapid să-și găsească un argument,pe care să îl spună fiului său,ca să-i demonstreze,că se înșeală.Departe era acest plan de a se înfăptui.Avea un ușor tremur în mîini și voce.Se întîmplase ceva,cu sora sa,Hellen,cu ceva timp în urma,iar el încercînd să treacă peste asta,a început să comită greșeli din neatenție și la locul de muncă.Soluția,după parerea lui,o găsi într-o minciună,o improvizare ușor copilărească.

-Aștept și eu această zi de duminică,întreaga săptămînă,ca să am și eu parte de odihnă,ocupîndu-mă cu lucrurile de care îmi plac,să citesc un ziar,să servesc un ceai,să văd un meci de fotbal,dar și atunci,mi-am fript mîina,făcindu-mi ceai,meci pentru ziua de azi,nu este programat,și încă ziarul ăsta,m-a mai dezamăgit.Absolul nimic interesant.Să fi știut,rămîneam și pe azi la lucru.Ai dorit ceva?

Peter,aștepta momentul.Încerca încă să evite subiectul pe care dorea să-l discute cu tatăl său.Nu înțelegea,dacă mai face să încerce,sau să amîne din nou.

-“Tunarii”,l-au transferat pe mijlocașul lui “Olympique de Marseille”,Samir Nasri,cu aproximativ 13 milioane.Cunoșteai asta?Un zîmbet ascuns îi îmbrățișa urechile,dar nu îl ajuta să-și schimbe planul,referitor la întrebare.

-Bine.Mă bucur.Nu cunoșteam.Bună sumă.Sper să confirme.Dave,răspunse mai rece ca niciodată.Nu-l interesa acest detaliu acum la moment.Echipa sa favorită,rămase undeva departe de viața lui personală acum,undeva mai departe de ce dorea el să vadă acum,să înțeleagă.

Peter,luă decizia pe loc,să nu mai tragă de timpdeveni mai anim,și răsună glasul lui,precum o bombă ce a așteptat amorțită într-un ghețar ,ani la rînd.

-De ce,eu nu am o mamă?

Dave se încolți pe loc.Din cauza că nu avea un răspuns,începea să-și demonstreze temperamentul,pe care îl demonstra numai în cazul neînțelegerilor sau certurilor,la locul de muncă,ci niciodată în preajma casei sale,și a fiului său.

-Cum îndrăznești să mă întrebi acum,acest lucru?Ai 16 ani!Chiar nu înțelegi?Dacă ți-am spus,că se va întoarce în curînd,atunci așteaptă!Te voi anunța din timp!

Peter,nu-l văzu niciodată pe tatăl său într-o astfel de stare.Chiar dacă o mare frică persista în sine,el hotărî,să continuie ceea ce a început,pentru că,altădată nu va obține un răspuns.

-Am 16,și de 16 ani,îmi tot spui aceste cuvinte!Timp de 16 ani,poți traversa întreg Pămîntul desculț,mergînd alene cu spatele!

-Cum de îndrăznești?!

Dave se năpusti sălbăticește asupra lui Peter,și-l lovi cu palma peste față de cîteva ori.

Întreg timpul,cît se cunosc cei doi,nu s-a auzit o liniște mai tulburătoare vreodată,precum în acel moment.Dave înțelegea,că și-a pierdut firea și controlul asupra sa.Peter,încremeni.Nu se așteptase.Se întoarse în grabă,urcă pe bicicletă,și plecă undeva.Dorea să plece cît mai departe de casă,să uite de această amintire proastă.Nu regreta,că și-a încercat norocul.Trebuia,odată și odată,să apară și acest moment.Cu toate că nu a primit răspunsul,el spera să-l afle într-o zi.Dădea din picioare,cît de rapid putea.Dorea să învingă orizontul.

Dupa ceva timp în care își descărcă nervii,în sfîrșit obosit,decise să se oprească.Se pare,că imaginea pe care o zări,îl doborî.Ajunse la capatul,țării sale.Observa cum apele Canalului englez,ce leagă Canalul mînecii,cu întreg Oceanul Atlantic,îi urează “Noapte bună”,soarelui,și sunt gata să se împartă cu blîndețea acumulată pe întreaga zi.Se pare că-și găsi locul mult visat din copilărie,locul mult căutat de atîta vreme.Locul perfect,pentru a se contopi cu natura,de a fi o parte a acestui țărm,îmbrățișînd singurătatea deplină.Uitase despre cearta cu tatăl său.Priveliștea ce-l înconjura,îi orbise gîndurile rele.Simțea blîndețea cu care valurile scaldă țărmul.Lăsă bicicleta,și se apropie.Dori,să simtă cum apa se strecoară printre degetele picioarelor.Și-a găsit,colțul său de rai.

“-Cît de frumos…”.

Peter a rămas retras în gîndurile sale,pînă noaptea tîrziu.Cerul înstelat îi vorbea în șoaptă cuvinte dulci.Îl lovi o tristețe

execrabilă,amintindu-și de cearta cu tatăl său.Înțelegea,că putea să o evite,mai ales că el a și declanșat-o.

“-Mai bine nu porneam această discuție!”.

Înțelegea,că s-a purtat urît cu tatăl său,ridicîndu-și glasul,prin încăpățînarea sa.S-a agățat de bicicletă,și porni încet spre casă,salvînd în memorie,acel apus de soare,și acel paradis al său.Se întoarse spre casă,dar hotarîse,că își va da străduința,să viziteze acel loc fermecător,cît mai des este posibil.Gîndea o scuză pentru tatăl său.

Ajuns acasă,pe la ora trei,se gîndea numai la un plan,cum să se strecoare pe furiș,în camera sa,fără de a fi observat de tatăl său.Decizia finală,i-a fost,să amîne totul pe mîine seara,cînd se va întoarce tatăl său de la lucru.Intrînd pe ușă,auzi vocile pe care le emitea televizorul.Se apropia încet,îl observă pe tatăl său.Surprizele neplăcute continuau.Îl văzu pe Dave,pentru prima dată,că servi alcool.Dave dormea de-a binelea,de ceva vreme,dar pe lîngă iubitul său fotoliu,se odihneau cîteva sticle de alcool,pe care el,reuși să le consume.

“-E numai vina mea…”,se gîndi Peter,și acum,pata de pe inima,și mai mult îl apăsa.

Găsi o pătură,și dă să-l acopere pe Dave,dar…Dupa atîția ani,aceeași fotografie veche,cu notițele “Emma.Orașul Peebels.1991.”De data aceasta,nu îndrăzni să o atingă.Îl înveli pe tatăl său,strînse sticlele de pe jos,și plecă în camera sa. Tainica Emma,nu-i părăsi gîndirea toată noaptea.Adormind,visul lui era departe,acolo unde cerul se

unește cu apa,salvîndu-i sufletul.Simți,că acolo i se va întîmpla în curînd un lucru ciudat dar fermecător.

A doua zi,i-a transmis o scrisoare prin poșta electronică,lui James,amicul său,în care i-a povestit succinct,ziua precedentă,și mai cu seamă.incidentul.Despre locul său secret,nu pomeni,nici un cuvînt.Chiar dacă,prietenul său,se afla în celălalt capăt al planetei,el hotărî pentru o vreme,să nu dezvăluie acest secret al său.

Dave,întorcîndu-se acasă,părea destul de obosit.Se observa,după înfățișarea sa, că nu a petrecut tocmai cea mai plăcuta zi,mai ales dupa cearta de ieri,și după alcoolul consumat.Peter,se hotărî,din nou,să actioneze.

-Salut…aproape că șopti Peter.

Dave se învîrti de cîteva ori,căutînd o voce înceată prin jurul său,pîna îi observa privirea lui Peter,furișată de după ușă.

-Mm…Salut,Peter.

-Cum te simți?întrebă Peter,strîngînd din degetele mîinilor nervos.

-Mulțumesc,îmi revin.

Peter,încet se apropia către Dave.

-Tată,referitor la ziua de ieri,eu te rog să mă scu…

Nu apucă să-și încheie fraza,că Dave,îi puse degetul arătător pe buzele fiului său.Tăcu,îndată.Ochii i se aprinse,și obrajii i se îmbujorară de rușine și căldură.Simțindu-se mîngîit pe față,îi auzi vocea tatălui său.

-Peter,nu spune nimic.Cunosc ce dorești să-mi spui,însă..

Pauza luată de Dave,îl speria pe Peter.

-Însă…eu sunt cel care trebuie să-și ceară scuze.

Dave își pierdu concentrația și cugetul,hoinărind prin cameră amețit,căutind un loc pentru a lua loc și a continua.

-Peter,scuză-mă,te rog.E vina mea,dar sper să mă înțelegi.Încă nu e timpul să-ți povestesc despre unele momente ale familiei noastre.Ai puțină răbdare.Referitor la cearta de ieri,nu-mi voi ierta niciodată palmele pe care ți le-am dat.Le-am simțit precum un cuțit în inimă.Îmi pierdeam firea,gîndindu-mă că pot să nu te mai văd,sperînd că mă vei înțelege și te vei întoarce acasă.Mă bucur să te revăd.

Ochii înlăcrimați ai tatălui,îi stîrni aceeași stare și fiului.Dave îi întinse mîina,în semn de împăcare,la care Peter,îi răspunse amabil.Zîmbind copilărește,din viteză îl îmbrățișă.Piatra de pe inimile lor,se urni într-o prăpastie.Dave înțelegea,că fiul său crește,dar pentru el,Peter mereu va rămîne acel băiețel micuț și drăguț,liniștit,care stă în camera sa,bucurîndu-se din lectura cărților,și uneori dimineața,să se mai ivească de după pereți,plin de somn,cu părul ciufulit,și glasul duios.

“-Încă e devreme…”.

***

În mijloc de august,Peter se bucura de cum își petrece el timpul.Avea un farmec în ocupațiile sale.Rămase o fire destul de prietenoasă,cu toate că avea doar un singur prieten,pe care nu-l întîlnise niciodată.Era sîmbătă,prima etapă a campionatului,și aceasta însemna,că astăzi joacă echipa lor preferată.De dimineața începu dialogul prin intermediul mesajelor,cu amicul său.

“-Hei,Salut!Ce faci?”

“-Salut,Peter!Cu puțin timp în urma,ne-am întors cu familia de la pescuit.Nu îți imaginezi,cît e de plictisitoare această ocupație”,James îi răspunse peste ceva timp.

“-Da,nu pot să-mi imaginez…Te trezești la meci astăzi?”

“-Ooo,nuuu.Vreau să dorm,o saptămînă și jumate”.

“-Bine atunci,eu îți transmit un rezumat al meciului,îndată după ce se termina partida”.

“-Ok!Apropo,cît nu am plecat,îmi spui și tu,cum o mai duci cu tatăl tău,a-ți mai vorbit?”îl întrebă James.

“-Nimic nou,ce ține de noi,dar…se pare că mi-am găsit locul potrivit”

“-Adică?Hai,povestește mai rapid,că nu mai pot de somn”.

“-Un loc frumos,la cîțiva zeci de kilometri.E pur și simplu magnific.O singurătate deplină,un nisip moale,o imagine splendidă,fluturi peste tot.Un loc perfect pentru a medita sau pentru lectură”.

“-Mă bucur.Bine.Mai discutăm.Îmi scrii despre meci”

“-Ok”.

După ce reuși să se bucure de victoria echipei sale,marcată chiar de proaspătul jucător,transferat cu cîteva săptămîni în urmă,Nasri,Peter cum și promise,i-a transmis un mesaj prietenului James.

“-Victorie!!!!Nasri,încă din minutul 4 a înscris.Fratele tău geamăn,a jucat toată partida!Felicitări!!Sper că într-o zi,să urmărim un meci în realitate amîndoi.Ar fi interesant”.

Peter,își pregăti rucsacul,și plecă spre paradisul său,în mare grabă.De fiecare dată,traversînd acel drum,își amintea imaginea și frumusețea care îl așteaptă.Să fi fost în voia sa,nu s-ar întoarce niciodată acasă,ar rămîne acolo pentru totdeauna.

“Oamenii sunt singuri,deoarece construiesc ziduri în loc de poduri”

Isaac Newton

Aproape ajungînd în lumea sa,sleit de puteri,coborî de pe bicicleta sa,făcînd un popas de cîteva minute.Era în așteptare de ceva nou.Imaginea cu care se obișnuise,îi oferea de fiecare dată noi senzații tari,dar de această dată,se aștepta la un miracol adevărat.Își verifica rucsacul,ca de fiecare dată,o sticlă cu apă,cîteva sandvișuri,cartea pe care și-a ales-o,și un carnețel de care stă atîrnat un pix,pentru a-și conspecta unele gînduri,care-l provoacă să viseze.Mergea la pas,încet,pregătindu-se moral,pentru frumusețea care se obosi să-l aștepte.I se făcuse dor de atingerea apei,de nisipul moale,de piatra gigantică de care

stă rezemat cînd citește,de apusul de soare și norii colorați,de stelele care apar cu noi povești.

Apropiindu-se de magica sa împărăție,se opri în loc,ca o piatră,scăpînd bicicleta jos.În paradisul său,în lumea sa unică în care nu se simțea singuratic,în visul său,în care se contopește cu natura devenind o unică putere,se afla un intrus.Se strecură tiptil,pentru a observa,cine a îndrăznit să-i cucereasca tainicul local,pe care de-o vecie îl iubește,pe după pietrele imense.Prin nisipurile vrăjite,a țărmului,își clătina de vîntul moale și cald,părul bogat,închis la culoare,o domnișoară.Peter nu apucă să-i vadă fața.Stătea ghemuită,jucîndu-se cu o mîina în nisip,imitînd o clepsidră,strecurîndu-și nisipul umed printre degete,iar cu a doua,mîngîindu-și degetele picioarelor,care începeau să simtă răcoarea serii.Peter,uita de bicicletă sa,își strînse toată ura și zgîrcenia,pe care o acumulase în decursul a 16 ani ai săi.Nu,i se întîmplase așa ceva niciodată,iar acum,gasindu-și un loc perfect,un loc ideal pentru sine,nu dorea să-l împartă cu nimeni,chiar,acum,să-l piardă,acaparîndu-i fermecata lume,mai ales,că cunoștea cu ce s-a sfîrșit,apariția Evei în Paradis.El nu avea nevoie de cineva,doar de lumea sa,de gîndurile sale,de singurătate.

-Hei!!Ce cauți tu,aici?Strigă Peter,apropiindu-se în mare viteză de fată.Cine ești?E locul meu,chiar nu vezi inscripția de pe această piatră?“Lumea lui Peter L.”.

Fata se părea ca nici nu-l observă.Era preocupată de alte gînduri.Nici măcar nu privi înspre direcția lui Peter.

-E locul meu,înțelegi?insistă Peter,cu un glas mai moale.Înțelegea că nu se comportă ca un gentlemen,și că întrece

măsura,pentru că nu s-a purtat astfel niciodată,dar egoismul nu-l lăsa.

Fata,fără să-l privească,sau măcar să-și fi arătat fața,se ridică și plecă.

-Formidabil.Eu sunt Împăratul!

Se așeză lîngă piatra sa,își scoase cartea,și adulmeca liniștea.Valurile îi cintau în minte.În memorie,își desena apusul de Soare.Întîmpina stelele,și le asculta noile istorii.Își imagina,cîte priviri ar putea împărtăși acele stele.Se simți jenat,de felul cum proceda cu fata,puțin mai devreme.

După o baie rece,își verifica poșta electronică.Cunoștea, că amicul său,trebuia să-i fi răspuns la mesaj.

“-Uite,ca dacă am început cu dreptul,sper că în acest sezon să luăm titlul.Trăiești în Marea Britanie,și chiar nu ai posibilitatea să mergi la un meci pe Emirates?În locul tău,aș fi trăit pe acel teren.Și eu,aș vrea să urmărim ambii,meciurile echipei,în propriul nostru fan-club,mic.Și spui,că a jucat tot meciul,da?Sunt sigur că a fost,jucătorul meciului,sau cel puțin,al turului,nu-i așa?”

“-Ce să te mai aștept,acus găsesc reluarea meciului și mă voi convinge singur”,al doilea mesaj.

Peter,ușor obosit,cu un zîmbet inocent,îi răspunse.

“-Omul meciului?A jucat bine,dar nu întratît.Îți mai amintești de locul meu,de care îți povesteam că plec în orice zi cînd dispun de timp,locul acela fermecat și frumos?Astăzi mi s-a întîmplat

ceva straniu”.Peter își continuă mesajul,povestindu-i acțiunea și modul salbatic în care s-a purtat cu acea domnișoară.

“-Ha-ha!Știam eu că ești un laș,și nu poți să schimbi două vorbe cu o domnișoară.Data viitoare vezi să schimbi totul înspre bine.”

Zilele treceau prea rapid,pentru Peter,care se cufunda în pregătirea temelor,în cîteva zile se începea anul școlar,iar el,simțea ca e nevoie să mai repete din ce a învățat în anii precedenți,o recapitulare,făcîndu-și singur evaluări,și compunînd de sinestătător esee în carnețelul său,pe diferite teme complicate,pe care dorea să și le dezvolte pentru sine.În aceste zile,nici nu prea discuta cu amicul său James,care se pare că plecase undeva la rude pentru o vreme,și nici nu vizita locul său,de la țărmul lumii sale.Singura acțiune în afara casei,putea fi doar,marea călătorie pînă la bibliotecă în viteză maximă,și înapoi.Pe săptămînă,cucerea cîte 3-4 cărți.Spera ca spre viitor,să devină un scriitor.Se gîndea că acel loc fermecat,poate să-i fie principala sursă de inspirație pentru asta,și că rîndurile pe care le-a înșirat de-a lungul orelor în care era acolo,îl vor ajuta să devină nu doar o simplă persoană,ci o personalitate marcantă,să nu se mai simtă singur,să fie cunoscut de toți,să posede o popularitate enormă,și să primească note mari de la critici,de la opinia publică,să devină un idol pentru cititorii săi.Evident,urmărea meciurile în unul din mulțimea de tricouri ale sale,uneori împreună cu Dave.Deși nu avea acum atît de mult de lucru,Dave,își iubea atît de mult munca,că nu dorea să-i scape ceva,din astă cauză petrecea mai tot timpul acolo.Îl iubea nespus de mult și pe Peter,dar dorea să-i ofere ceea de ce nu a avut el parte în copilărie,cum procedează majoritatea taților cu fii săi,și anume-Libertatea.

***

După cîteva săptămîni,Peter își făcu timp,pentru a-și vizita rezervația sa naturală,proprie.I se făcu dor enorm,și simțea cum pe inima sa,se depune un păienjeniș,un dor încumetat și aprins îi sorbea din răbdare.Dorea cît mai curînd să ajungă din nou,în acel basm.Ivit de după pietrele,care păreau că au mai crescut în această perioadă,i se lumină același peisaj,același apus de soare,aceleași valuri,aceleași fire de nisip,și…aceeași domnișoară.Exact ca și data trecută,fata părea liniștită dar tristă.Privea undeva în depărtare,căutînd speranța în orizont.Peter,acum mai hotărît,făcu primul pas spre pragul fericirii.Se apropie,încet,și se așeză lîngă ea,căutîndu-i privirea în orizontul etern.

-Să plec?,întrebă fata,continuînd să urmărească apusul.

Peter,simțindu-se vinovat,după o pauză de liniște,hotări să acționeze.Îi întinse mîina fetei.

-Peter!

-Da,cunosc.,îi răspunse fata,fără de a îndeplini vreo acțiune.

-Poftim?Nu-mi pare să te fi văzut mai înainte,în afară de întîlnirea noastră precedentă.Ascultă…Îmi cer iertare,m-am purtat ca un idiot.De unde îmi cunoști numele?Peter o întreba,cu mîina încă întinsă,așteptînd un răspuns din partea fetei.

-Mi-ai arătat data trecută,numele tău pe această piatră.Arătînd cu degetul în spate,către piatră,își îndreptă privirea spre Peter.I-a răspuns cu același gest.Danielle!.

Peter,în momentul în care o ținea de mîina,îi observa pe obraji,urme de lacrimi.

Avea o față rotundă,și foarte draguță.Părul o împodobea cu firele bogate și negre.Buzele cărnoase,tot îl ademenea să i le atingă.Ochii mari,căprui,îi pătrunse în interiorul său,simțind cum îl citește din interior.

-Bucuros de cunoștință.S-a întîmplat ceva?Lacrimi?întrebă Peter,într-un temp mai liniștit.

-Da.Sunt emoționată de la scuza ta,îi răspunse Danielle,zîmbindu-i gingaș,încercînd să evite această discuție,și adevăratul motiv de la care își stîrni lacrimi cu ceva timp în urmă.

-Da,sunt vinovat.Îndată ce am procedat așa,mi s-a făcut o jenă,și îmi era scîrbă de mine.Un astfel de loc frumos,îmi era frică să-l pierd,dar,acum,aș fi bucuros să-l împart cu tine dacă dorești.

Peter scoase din rucsac un sandviș,și i-l întinse fetei.Danielle,amabil îl luase.

-Mulțumesc.

-Deci,cum ai găsit acest loc,Danielle?

-Se pare că eu îl cunosc înaintea ta.Cînd eram mică petreceam des timpul prin aceste locuri.Sunt din Exmouth,și nu îmi i-a prea mult timp să ajung pînă aici,însă de cîțiva ani,uitasem de acest ținut.Acum cînd mi-am amintit,am venit să văd din nou această poveste,fiind alungată de un monstru cu bicicleta și inscripția numelui său pe piatra.

Danielle privi înspre Peter,și îi zîmbi.

-Îmi pare rău,sincer.

-Stai liniștit.Totul e ok!îi zîmbi din nou Danielle.Tu cu ce te ocupi cînd vii aici?

-Uneori citesc cărțile pe care mi le i-au.Vin din Exeter,cînd dispun de timp.Urmăresc peisajul minunat.Îmi fac notițe în carnetul meu.Simt liniștea.

-Deci,ești…scriitor?întrebă Danielle.

-Nuu.Sunt doar niște rînduri care sper că vor schimba cît de puțin viitorul,răspunse Peter,cu un zîmbet sfios.

-Frumoasă bicicletă.

-Da.E un cadou de ziua mea de naștere,pe care am primit-o de la tatăl meu,cu cîțiva ani în urmă.Este cam veche,dar,ca să ajung pînă la bibliotecă,sau pînă aici,merge,sunt mulțumit.

După o liniște,Peter o întrebă.

-Dar tu,Danielle?Care e cel mai frumos cadou pe care l-ai primit de ziua ta de naștere,să spunem…anul acesta?

Danielle îi demonstra un zîmbet minunat și cu o privire misterioasă,încercînd să distrugă liniștea,îi răspunse.

-Un sendviș,și…se pare că un amic bun.

Peter rămase uimit.Danielle continua să zîmbească plină de fericire.

-Felicitări…Nu…

Nu apucă să spună Peter fraza pînă la urmă,că Danielle i-a luat-o înainte,se ridică în sus,și rosti:

-Mulțumesc,Peter.E timpul să plec.Sper să ne mai vedem.Adio.

-Adio…

Peter uitase de apusul de soare,de valuri,nisip.Acum,nu-și putea lua privirea de la Danielle,care dispărea înspre orizont.Părea ceva mai frumos decît vedea el de obicei.Se simți mîndru și fericit.De astăzi avea un prieten.

Capitolul

III

Furtuna,acoperi orașul Dryden.Vîntul,acompaniat de ploaie,dirijau muzica lor.O noapte lipsită de luminile cerului,și de căldura lunii,o noapte amarnică.Peter,care cu cîteva ore în urmă își aniversa al 19-a an,nu-și găsea locul în cameră.Era panicat,de această zi,care i-a și fost peste măsură,cea mai groaznică zi din viața sa.Peter înțelegea,că trebuie să schimbe ceva în viața sa,să devină cineva,dar în starea în care se afla,se evidenția claritatea lucrurilor.

-Nu voi reuși nimic.Trebuie să o fac…

Se așeza pe patul său,aruncînd cărțile într-o parte,privind cu tristețe la odaia sa,pe care cu puțin timp în urmă și-a distrus-o,construind un haos extraordinar.Porni o muzică care-l menținea în suspans,ceva nostalgic.Timpul nu cruță pe nimeni,și alergînd de prezent,spală precum apa pietrele,luînd din realitate ceva sfînt,ștergînd din amintiri.Cu palmele pe față,răsufla obosit și se trînti pe pat.Lovindu-se la cap,de o carte pe care nu o zări,o lua în mîină,și își îndreptă privirea la cîteva cuvinte :

“Miracolele nu au o explicație,dar apar în viața celor care cred în ele”

Paulo Coelho

Rămase îngîndurat o vreme.Cît de mult își dorea să întîlnească și în calea sa un miracol,dar nu avea puterea să mai creadă în aceasta.Aplecă capul,tristețea îl invada,avea nevoie de singurătate pentru a putea să-și amintească trecutul și de plănui viitorul apropiat.Avea nevoie de un miracol.

Amintirile îl aruncau în acele seri fermecătoare,la acel loc ideal pe care-l împărțea cu persoana sa apropiată,Danielle.Se înțelegeau de minune,își povesteau diferite lucruri,despre

planurile lor aparte,dar cît și despre trecutul lor.Peter îi povestea despre viața sa împreună cu tatăl său,despre copilăria sa plictisitoare,despre echipa sa îndrăgită și despre singurul amic al său pînă la acea vreme,James,care locuiește tocmai în Australia,iar de la Danielle,afla că a rămas fără de părinți,încă din copilărie,care au nimerit sub zăpadă,în timpul unei expediții în munți.Ea a fost crescută în Exmouth,de unchiul Steven,cu care au avut mereu relații reci.Din cauza acelor relații,a devenit o fire singuratică,și a descoperit acel loc,pe care-l împărțeau acum,și lacrimile pe care le observa Peter,în ziua în care au făcut cunoștință,erau dedicate amintirilor și dragostei ei,transmisă părinților săi.Acum,cunoșteau totul unul despre celălalt,fără de a avea vreun secret în afara cercului strîns de prietenie al celor doi,sau…

Pe piatra imensă,acum apărusera și inițialele “Danielle G.” de la Green,familia fetei,mai jos de “Peter L”.Locul nu mai părea atît de frumos,fiindcă,tot mai des întîlneau noi vizitatori,și găseau dezordine uneori,dar totuși,le plăcea foarte mult,să petreacă timpul împreună în acele ținuturi.Cînd,se întîmpla să nu-i ajute timpul,să dispună de o nouă întrevedere,se telefonau,sau discutau pe rețelele de socializare,dar aceasta se putea întîmpla destul de rar.Preferau să discute la aer liber,prietenește în doi,să explice unul,celuilalt motive,amintiri,plăceri,dureri ale vieții lor.

Deodată,amintirile îl readuse spre,discuția cu amicul său.În acele zile,nu prea discuta cu el,practic uitase.Simțea o jenă,pentru că a uitat de cel mai bun prieten al său,făcîndu-și unul nou.Verificîndu-și poșta electronică,găsi o grămadă de mesaje,transmise de James,de-a lungul acelor zile,în care să fi

prins viață,erau unele să îmbătrînească de așteptare,altele să ruginească,cîteva din ele să-și piardă vocea,strigînd în disperare,și altele abia să prindă praf.

“-Salut,amice.”

Peter încerca să-și gaseasca cuvintele necesare,pentru a-și cere iertare,prietenului său.Dorea să reia legătura,pe care,se poate spune că a și pierdut-o,de o vreme,în care uitase definitiv de el.În aceasta perioada,uitase de trecutul său,uitase de cine a fost,de ce-i plăcea să se ocupe în copilărie,de cărțile care le citea.Acum,avea în gînd doar,relația sa de prietenie cu Danielle,deoarece,niciodată înainte nu a avut o persoană atît de dragă lui,care să-l înțeleagă perfect,și cu care alături,să se simtă minunat.Înțelegea,că Danielle,devine oglinda sufletului său.Îi povesti lui James,despre noul său amic,despre relația lor,despre intenția de a scri o carte,și s-a interesat cum îi mai merg treburile.Mai apoi,aștepta mesajul.

“-Salut,Peter.Să știi că,chiar m-ai speriat cu absența ta.Credeam că te-au sfîșiat cărțile tale.Oricum,sunt bucuros că mi-ai răspuns.Trimite-mi de urgență,o poză.Vreau să văd,cu cine mi-ai trădat prietenia,și ți-a spălat gîndurile.E doar prietenie,sau ceva mai mult?Povestește-mi tot în detalii.Carte spui?Și, despre ce a-i dori să începi calea ta de scriitor?Sper,să nu fie ceva filosofic,știu că a-i asemenea abateri.Cînd te decizi,mi-o expediezi,chiar aș dori să văd ce ai în capul tău acum,ce insecte mai viețuiesc pe acolo.Da,cangurii mei înca-i mai vizitez,așa că să nu-mi arunci o glumă în răspuns,pe această temă.La meciuri te mai uiți,măcar uneori?La mine ce poate fi nou.Fiecare zi,e ceva interesant.Mai am puțin,și termin cu studiile,mai apoi

munca mă așteaptă.Totul e pe vechi.Duminica îmi sun părinții,în rest,după învățătură,petrec pe undeva.”

După ce Peter,i-a expediat un răspuns,căuta să citească noutățile despre echipa sa,și clasamentul ligii.Nu găsi nimic ieșit din comun,dupa părerea sa.Echipa se afla pe locul 2 în clasament,după 22 de meciuri jucate,și nu era deloc rău pentru ei,care prinse un obicei prostesc de a sfîrsi toate sezoanele pe locul 4.Mai făcu cunoștință cu noii jucători,pe care nu apuca să-i vadă încă în acțiune,și cu asta s-a încheiat,doar că,își reluă vizionările meciurilor de la acea vreme.

***

-Îmi cer iertare,draga mea.Nu l-am văzut astfel niciodată.E numai vina mea în asta…

-Calmați-vă,domnule Lambert…

-Danielle,am păstrat acest lucru în taină,atîția ani,sperînd că atunci cînd va crește,va fi timpul potrivit,și acum,recunosc că am greșit în această privință.

-Nu aveați de unde să cunoașteți,îi răspunse Danielle,timid.Cu timpul va înțelege.

Danielle,continua să strîngă lucrurile împrăștiate de Peter,în urma isteriei acestuia.

-Lasă!Lasă,că voi strînge eu,tu stai puțin cu mine de vorbă.

-Bine,domnule Lambert.Danielle se așeză alături de Dave.

-De cînd era mic,îl cresc singur,și îl iubesc foarte mult.Dave îi luă mîinile Daniellei în palmele sale imense și își continua discursul.Speram,să păstrez acest secret în taină,deși,să recunosc ,am și făcut cîteva erori în acest plan.

-Vă înțeleg.

-Acum ma va urî tot restul vieții,pentru că l-am mințit.Dacă să mă gîndesc,nu am fost niciodată împreună o familie,doar din momentul în care ai apărut tu la noi în casă,s-a schimbat puțin,a devenit mai vorbăreț,nu își păstra singurătatea.Danielle,ai grijă de el.Acum,nu va mai dori să discute cu mine.Îl cunosc.Sau poate nu.

Danielle îi mingîia mîina lui Dave,simțind în inimă,vinovăție și din partea sa.Ambii erau de vină în orgoliul creat de Peter.Poate că,acesta la rîndul său,și-ar fi dorit prea mult,însă ea înțelegea,că nu s-a purtat prea bine cu el.

***

Peter se ridică de pe patul său,își flutură capul dîndu-i părului său formele ciufulite ale copilăriei.Nu îi venea să creadă că într-o singură zi,se puteau petrece atîtea.Se îndrepta spre mica bibliotecă a sa,și dintr-o carte,scoase cîteva fotografii.În poze,figura o singură ființă,cea mai dragă persoană,nimeni alta,decît Danielle.

Peter își reaminti de acea zi,în care hotărî să facă primul pas.Acum,se ura de cum își manifesta sentimentele în acea seară,dar nu mai putea să schimbe nimic,inima nu-l

asculta.Găsi cu ceva timp înainte două pietre,și în decurs de cîteva zile,le cioplea,le fermeca,se juca cu ele,dîndu-le formă de inimi.A lăsat inscriptiile “P.L.”-Peter Lambert,care dorea să i-o ofere Daniellei,și “D.G.”-Danielle Green,respectiv care avea să o poarte cu el,păstrîndu-și sentimentele și emoțiile trăite împreună în acest talisman.Pe lîngă inimile din piatră,își pregăti cîteva versuri,pe care le scria înspre dimineață,dorind astfel să-i încălzească inima.Cînd se lăsa noaptea,luna formase o cărare romantică pe apă,întinsă spre direcția celor doi.Era destul să o i-a de mîina,și alergînd,veseli,să pășească spre viitor,spre orizont,spre ceva necunoscut dar frumos.Peter îi recita versurile.

-Frumoase versuri.E Shakespeare?întrebă Danielle,încercînd să evite o discuție despre sentimente.

Urma o liniște apăsătoare.

-Lambert…

Danielle tresări,și îl îmbrățișă pe Peter.

-Te-ai îndrăgostit,băiete!Felicitari!Povestește-mi despre ea!

Peter simți o lovitură în inimă.Nu înțelegea reacția Daniellei.Simțea o frică dar și o nedumerire în acelasi timp.

-Ești tu…Știu,sună straniu să auzi asta,dar…

Peter scoase pietrele din buzunar,și îi întinse una Daniellei.

-Dacă simți și tu ceva mai mult decît prietenie în răspuns,atunci primește acest cadou din partea mea…Peter o privea în ochi,și o ținea de mîina.

-Peter,eu…

-Danielle…Nu am văzut niciodată nimic mai frumos decît tine…

-Dar suntem prieteni!continuă Danielle!

Peter își reveni,și în ciuda amintirilor sale,aprinzîndu-și o ură pe sine,pe cel care a fost în trecut,pe acel dialog,pe sentimentele sale lăsate fără de răspunsul de care dorea,pe inima sa,cu ochii înlăcrimați și inima frîntă,începu să rupa pozele una după alta,calmîndu-se doar cînd i-a rămas doar una.Regreta că a facut-o.Oricum o iubește,chiar dacă ea vede în el,doar un prieten.

***

-Un ceai rece,v-ar calma nervii puțin acum,domnule Lambert.Danielle,nu-și găsea locul în odaie,încercînd să descopere ieșirea din labirintul gîndurilor sale.Abia de se mai isprăvea să-și ascundă nervozitatea,aproape că liniștea mascată,dădea greș prin glasul care cerșea lacrimi,și niște mîini tremurînde.

-Dave!Spune-mi,Dave.Bine?

Danielle,îngîna din cap,în semn că a înțeles.

-Ceai pentru o asemenea seară?Dave,se ridică,într-un joc actoresc,încercînd diferite mimici,sau poate să fi fost o explicare a nebuniei ce-i învelea capul.Nu-u-u.Avem nevoie de ceva mai tare,draga mea,Danielle!Whisky!Ce spui?.

-Domnule Lambert…Mă scuza-ți…Dave!Nu cred că este cea mai potrivita soluție la moment.Putem continua discuția și fără de alcool.

-Hai,draga mea,rămîi cu mine.Am nevoie să-mi descarc inima.Înțelegi?El mereu a fost pentru mine un copil mic.Da,cunosc,că ești de o vîrstă cu el,da,cunosc că și cugetul unei domnișoare la o vîrstă identică cu un băiat,e mult mai ageră,de aceea sper că tu mă vei înțelege,cît egoistul își face de cap la moment.

-Bine,vă ascult.Danielle,încerca să pară amabilă cu Dave,mai mult,pentru a se include în discuție,și pentru a-și elibera și ea,durerea de pe inimă.

-Sunt vinovat.I-am ascuns adevărul mereu.

Urma o liniște,după care Danielle observa cum fața lui Dave se lumină.Pătrundea în amintiri.Ochii i se aprinseră,ajutați de un zîmbet fermecat.

-Am cunoscut-o încă pe cînd eram student.Tot încercam să mă agăț de ea,dar de fiecare dată ma respingea.Era o domnișoară nemaipomenit de frumoasă.Pînă la urma,prin încercările mele originale,am cucerit-o…Peste cîțiva ani,s-a născut Peter…Ea i-a ales acest nume.Dave,scăpă prima lacrimă.

Danielle,continuă să asculte istoria,pe care i-o povestea Dave.

-Am pierdut-o…În acea noapte,ploua la fel de tare cum și acum.Dave privi înspre fereastră,căutîndu-i umbra ființei dragi.Se întorcea din Londra,unde a fost la o conferință,sau,ceva de acest gen,nu-mi mai amintesc.Stăteam,și-i cîntam lui Peter,pentru că sa adoarmă.Era să fiu pedepsit de ea,dacă la întoarcere,Peter nu dormea.Dave zîmbi prin lacrimi.Privind spre geam,am zărit-o,alergînd spre casă.Am alergat repede să caut umbrela,pentru a-i ieși să o întîmpin,și…

-Și?Vă ascult,domnule Lambert.Continuați…

-Dave!...Și…cînd am ieșit în stradă,ea zăcea pe o margină de stradă.Un careva idiot,a lovit-o cu mașina.

-Oh…

-Am hotărît să ne schimbăm locul de trai,și iată-ne aici de ani buni.Singura amintire pe care o am,e o fotografie a Emmei.Dave scoase fotografia ,și i-o demonstră Daniellei.

***

Peter continua să-și transforme chinurile,într-o mașină a timpului,amintindu-și de trecutul său.Îi reveni în memorie,ziua care i-a oferit o nouă speranță,de a o cuceri pe Danielle.

-Peter…Îmi pare foarte rău să ți-o spun,dar…Asta e ultima noastră întîlnire.

-De ce?Nu poți să-mi faci una ca asta,Danielle!Ce se întîmplă?Peter în disperare,dorea să obțină un răspuns,aștepta zîmbetul Daniellei și spusele “A fost o glumă”.

-Nu!Nu te gîndi că ești cu ceva de vină,sau că e din dorința mea,dar…situația,nu-mi oferă nici o șansă,ca să mai pot fi cu tine.

-Care situație?Despre ce vorbești?Eu ce să fac acum?Peter continua să o învinuiască pe Danielle,din cauza acestei alegeri ale sale,și tainicului fapt,care a făcut-o să ajungă la această decizie.

-Peter!Știu că simți pentru mine ceva mai mult decît prietenia,dar..

-Asta e cauza?Asta e cauza Danielle?

-Plec! Danielle izbucni în plîns.

Lacrimile de pe fața Daniellei,se prelingeau pe inima și sufletul lui Peter.Avea impresia că se aflau într-o cameră imensa,goală,pustie,în care repeta o scenă frumoasă,dar spera,că finalul va fi ceva frumos.

-Ne schimbăm locul de trai.Unchiul Steven,și-a vîndut casa,și dimineața plecăm în Franța.

-De ce nu rămîi?Spune-ai că nu vă împăcați,și practic nu aveți nimic în comun unul cu altul!De ce nu rămîi?

-Peter!Încetează…Unde să rămîn?Nu am un loc de muncă pentru a mă întreține,nu am nici măcar unde rămîne cu traiul,ca să fiu singură și o persoană care să poata avea grija de mine pe un timp.

-Vei locui la mine!strigă Peter,dupa care abia își dădu seama că rosti acele vorbe.Încerca să se acomodeze sub acest plan,și îl desfășura.Poți locui la mine!Da,este tata,dar nu va fi contra.Casa e mare,vei avea camera proprie.De întreținut,mă voi angaja la muncă,și te voi ajuta.

-Peter,ce tot vorbești?Cum să..

-Gata!S-a hotărît!Plecăm la unchiul Steven,să discutăm.

Danielle,săltă în sus de bucurie.Zîmbetul său,era mai frumos ca oricînd altădată.Elimina o fericire contagioasă.Inima lui Peter se zbătea din ce în ce mai tare.Danielle îi simțea ritmul.Peter nu simți vreo frică,pentru a discuta cu unchiul lui Danielle,sau cu tatăl său,mai mult,că unchiul Steven,nu dădu forme negative ale

acestei opinii.Îi deschise amabil ușa,cu o privire rece spre Danielle,și îi lăsă să-și facă bagajul pentru a pleca în casa lui Peter.Danielle în schimb,a simțit o frică dezastruoasă,în momentul cînd Peter îl retrase pe Dave,pentru a-i descri noua situație,și de a-i face cunoștință mai apoi.Dave,l-a înțeles perfect pe baiat,mai ales,că acesta luă decizia să se angajeze la muncă,sub conducerea tatălui.

Din acea vreme,Danielle locuia cu ei în casă.Peter,strîngea banii pe care-i cîștiga muncind,cinstit.Termină cartea pe care i-o dedicase Daniellei.A descris toți anii în care o cunoaște pe fată pe care a îndrăgit-o,și-a descris sufletul în cel mai frumos mod.Era mîndru acum,l-au ajutat foarte mult notițele pe care și le făcea în carnețel,în momentele cînd atîrna în aer,în acel loc cu o priveliște intrigantă.Din păcate,nu i-a reușit să ducă lucrul pînă la bun sfîrșit,fiind refuzat.

“-Hai,puștiule,caută-ți de treabă!”

“-Nu avem de gînd să investim bani,într-un copil”.

“-Cui îi pasa de biografia ta sau a acestei fete?Fiecare poate scri așa ceva!”.

Cu toate dezamăgirile referitoare la cartea sa,el nu a dorit să-și mai amintească de acele pagini,și nici nu i-a scos o vorbă Daniellei.Cunoștea că ea se va supăra.Încă îl considera un prieten,iar dacă nu,atunci doar un frate.Locuiau într-o casa,dar relația lor își pierdea din farmec.Urmăreau cîte un film,sau uneori,ea se alătura să vizioneze cu Peter,un meci de fotbal.Apăreau certuri,dar niciodată nu au fost exagerate.Unele neînțelegeri,rezolvate într-o maniera mai calmă.

***

-Ajunge,domnule Lambert…Calmați-vă…Ceea ce s-a petrecut astăzi,nu este totul,răsună glasul moale al Daniellei.

Dave își schimbă pe un timp tristețea cu uimirea.

-Ce s-a mai întîmplat,pe lînga asta?se ridică îndată Dave,pregătindu-se de o nouă veste proastă.

-Ce s-a întîmplat astăzi între dumnevoastră și Peter…

-Așa…continuă…o îndemnă blind,Dave.

-A fost din vina mea,exclamă Danielle.

-Fetița mea,nu te învinui pe tine în relația noastră.Dacă e cineva vinovat,sunt eu,numai eu…

-Nu.Nu cunoaște-ți cauza.Suntem doar prieteni foarte buni,dar,Peter,dorește ceva mai mult,Peter mă iubește.Este foarte amabil,îi sunt mulțumită pentru tot ce a făcut pentru mine,pentru ce ați făcut ambii.

-Danielle,nu face.Sunt bucuros că locuiești cu noi,și faci parte din familia noastră.

-Da…vă sunt recunoscătoare pentru asta…nu-mi imaginez să fi trăit acum undeva prin Nantes…Peter…este un băiat foarte bun…îl iubesc..

-Atunci?Care este problema între voi?,își reveni glorios Dave.

-Îl iubesc…dar ca un prieten…ca pe un frate…

-Amarnic este acest joc de suflete.

-E foarte bun,se comportă bine cu mine,însă,uneori îi seacă răbdarea și nu se mai abține,și explodează,la fel cum a făcut-o și dimineața.

-Dimineața?Te-a lovit cumva?Lasa că-i vin eu acuș de hac,nemernicului!Și încă se mai alintă acum cu..

-Nu!În nici un caz!Nu-și permite un cuvînt rău să-mi spună la adresa mea.E vina mea,domnule…

-Situație…

-Eu l-am respins.Întelegeți-mă…nu pot să fiu cu el,cel puțin nu acum,încă nu vreau,simt că nu e timpul potrivit,însă nu am mereu aceasta susținere din partea lui.El și-a tulburat mințile.Toată ziua pe undeva a fost,și seara a hotărît să-și doboare sentimentele,și va atacat pe dumnevoastră cu întrebări,referitor la doamna Lambert…Danielle închise ochii,întinse mîina către paharul cu whisky,care răbdase și ascultase ambele istorii pînă acum,și îl dădu peste cap.

-Ce zi a mai avut…Așteaptă-mă aici.Eu plec,voi încerca să discut cu el.

-Merg și eu.

***

Peter își justifica ideea ce i-a trăsnit în cap adineaori.Își simțea și el vina,în amîndouă cazuri,dar mîndrețea sa,îl făcea să se răzgîndească,ori de cite ori,ajungea cu gîndul la ambele certe din acea zi.Era tîrziu.Stropii de ploaie,încă îi cîntau în geam serenade,iar vîntul îi vorbea sfaturi.Cîteva minute stătu neclintit

cu privirea spre geam.Vedea lumea pe undeva departe.Deschise geamul pentru a simți lumea.

-Acum,cu tata voi avea alt tip de relații.Să lucrez cu el,nu mai am posibilitatea,dar și acasă,va încerca să-și i-a revanșa,și îmi va povesti despre mama.Ce tîmpenie!Chiar nu mi-am dat seama atunci că ea este mama,cînd am văzut poza…Nu voi rezista să-l ascult acum,nu e momentul potrivit.Danielle…o iubesc…ea nu,nu mai pot rămîne cu ea.Decizia…

Peter privi spre orizontul luminat de fulgere.

-Plec!.

Își scoase din dulap rucsacul său imens,și începu prin mizeria din camera sa,să-și pregătească lucrurile.Nu cunoștea unde să plece,îi era indiferent.Se gîndea să ajungă pînă în Londra.Acolo era să decidă ce să facă mai departe.Își căuta,toate documentele care le ținea,undeva prin camera,cîteva haine pentru schimb,toți banii pe care și i-a grămădit în timpul cît a lucrat,singura fotografie a Daniellei,pe care nu a reușit să o distrugă,și foile aranjate pentru demonstrare,care urma să fie cartea sa.Se gîndi,că poate într-o zi,îi va surîde norocul,și îl vor ajuta acele pagini,îl va accepta cineva.În ultimele clipe,reuși să-i transmită un mesaj amicului său,James,în care îi explica situația sa mai pe scurt,îi mai spuse că îi va fi foarte dor de el.

Peter auzi un bocănit la ușă,dar tăcu.

-Peter!,spuse Dave.Peter,deschide.

-Ce dorești?întreba cu ură Peter.

-Putem vorbi?

Peter tăcea în continuare.

-Peter?acum se auzi glasul lui Danielle.Permite-ne să intrăm,și să discutăm despre toate acum,ca să ne clarificăm .

-NU!strigă amenințător Peter.Nu vreau să vă văd pe niciunul din voi acum!Plecați!Plecați!

Dave îi arata lui Danielle semn,că ar fi mai bine să plece,lăsîndu-l pe Peter în isterie,care continua să strige în camera sa.Cei doi,și-au mai revărsat din amar,discutînd pînă noaptea tîrziu,povestindu-și durerile,mai gustînd cîte un pahar cu whisky,mai urmărind ploaia de afară.Peter,aștepta ca cei doi să adoarmă,pentru a nu-l observa cînd pleacă.În acest timp,discuta cu James,după care și-a făcut decizia,și planul,unde va pleca.I se deschidea o lume nouă,uitînd de Exeter,pe care,pentru o clipa îl ura.Lumea îl aștepta.A studiat harta lumii,și mai exact traseul de care avea nevoie,pentru a ajunge acum,la destinația concretă.Privi pentru ultima dată camera sa,în care și-a petrecut practic tot timpul său,se furișă încet,spre camera Daniellei.Intră în odaie.Danielle dormea obosită.Peter se apropie încet,și o privi o clipă,dupa care o sărută pe frunte.

-Scuză-mă,pentru că te iubesc,șopti Peter,și plecă.

Intră în camera tatălui său,care dormea strîns,cu poza mamei sale alături.Peter zîmbi.Era fericit să-i vadă împreună.Și-ar fi dorit să crească într-o familie completă,și să fie și Danielle alături de el.Luă o pătură și îl inveli pe tatăl său,iar alături,își

lăsă,tricoul din copilarie,primul pe care l-a avut.Ieși din casă,fără de a lăsa vreun indiciu,unde pleacă…cînd se va întoarce…Ajungînd în stradă,cu ochi înlăcrimați,o luă la fugă.

Capitolul

IV

Peter pășea primii pași,într-o lume necunoscută.Părea că a căzut într-un vis,și că în curînd se va trezi,întîlnind primele raze ale dimineții.Cu rucsacul în spate,mergea încet,privind împrejurimea.Închise ochii și respira adînc.Adulmeca spiritul aventurii sale,simți aerul aspru al Australiei.

Cu capul în nori,visînd,simți o atingere pe umăr.La întoarcere,zări o persoană caraghioasă la prima vedere,însă treptat începea să se obișnuiască,tenul pielii maro,de statură mică,cu o pălărie pe cap,ochii îi evidențiau fața,acoperind mustăcioarele mici și hazlii.

-Ne cerem scuze,suntem nevoiți să arestam toți oamenii albi,care au aterizat din Londra!,spuse cu o grimasă serioasă pe față,necunoscutul.

Peter ascultă,și pe o clipă intră într-un șoc adînc,încercînd să înțeleagă sensul acelor spuse.

-James?!Drăcie,ești chiar tu,sări în sus Peter,și își îmbrățișa amicul.

-Desigur că sînt eu!îi zîmbi James în raspuns.Cum ai ajuns?

-Obositor.

-Așa e prima dată!Îți mai imaginezi,că ieri erai în Exeter,și acum ești în Sidney?îi zimbi James.Nu pot să cred în asta,chiar.Eu nu aș fi în stare să o fac.Mi-e frica de înălțime.

James era o persoană destul de îndrăzneață,dar pe lîngă asta,și foarte glumeț.Nu era genul de om supărăcios,și prefera să răspundă cu o glumă în raspuns la alta,sau chiar la careva ofense.Era cu mult mai în vîrsta decît Peter.Peter cunoștea asta,îl

cunoștea de atîția ani,și acum încerca să se împrietenească și în lumea reala.

-Ți-e frică de înălțime,zici…îi spuse Peter zîmbind mîndru,privind în jos,spre micul James.

-Atît!Făcu James din nou mutra serioasă.Să știi,de azi înainte,și pentru totdeauna,glumele despre statura mea și culoarea pielii sunt interzise!Privirea lui James era furioasă,țintită spre un trotuar în depărtare,împingîndu-i în semn de explicație degetul arătător al mîinii drepte,sub nasul lui Peter.

Peter înghiți noduri,încercînd să-și potolească emoțiile,simțind o jenă.Era foarte obosit în urma zborului,și încerca să mențină atmosfera veselă pe care o crease James pentru început.

-Oh…Scuză-mă,James.Nu se va mai repeta…

James continua să-și înverzească planul,care pîndea momentul,în formă de stătuie rămas,neclintit.

-Ha-ha-ha,amice!James se scutura de rîs.Termină odată!Suntem prieteni,nu?Statura,și culoare,ha-ha.E 2-0 zero,amice.Va fi greu cu tine.Te înveți tu.

Peter încă speriat,pentru un moment,se gîndi,că poate nu e James,persoana pe care și-o imagina el atîta timp,însă își reaminti de umorul ascuns în frazele și mesajele scrise de el,și răsufla ușurat.

-Așteaptă-mă aici cîteva minute.Plec să-mi i-au mașina,spuse James grăbit.

-Ai venit cu mașina?întreba Peter,care continua să se gîndească la viitorul său,și ce poate să-l astepte mai departe,fiind împreună cu singurul său amic,cu care se cunoaște de atîția ani,însă acum,cînd pentru prima dată îl vede,înțelege că nu îl cunoaște absolut deloc.

-Nu.Glumeam,răspunse vocea serioasă a lui James.Desigur că,am încălecat un cangur și am venit.

Peter,încă nu era deprins cu glumele lui James.

-3-0,hat-trick!Relaxează-te.Bun venit în Australia!rînji James.Mă întorc imediat!.

Peter,privea din depărtare orașul misterios,Sidney.Cunoștea despre acest oras,doar că este cel mai mare de pe acest continent.Sydney Opera House,una dintre cele mai celebre clădiri ale secolului XX,își amintea imaginile pe care le întîlnea prin cărți,clădirea cu acoperișul de forma unei scoici.Peter își reaminti și despre James Cook,exploratorul și navigatorul englez,care a atins în 1770,țărmurile Australiei din sud-estul continentului,care luînd ca posesiune toată coasta ca stăpînire a Coroanei Britanice a numit-o “Noua Galie de Sud”.

Nici urmă de James.Găsi un panou,cu harta orașelor Australiei,și căuta Townsville,destinația lor.James tot nu apărea.Peter bătea naveta dintr-un capăt al drumului pînă în celălalt.Trecură,în jur de 20 de minute,și nici urmă de James.O mașină,de marcă Bentley,se apropie,dar nu-i acordă prea mare atenție.Continua să-și caute o ocupație,în așteptare.

-Te mai aștept mult?

Peter rămase uimit,cînd îl vazu pe James coborînd din acea mașina luxoasă.Cu gura căscata se apropie plin de mirare.

***

-Povestește-mi despre Londra,Peter.

-Glumești,nu?îi zimbi în raspuns acesta.

-Nu,sincer.De data asta,chiar te întreb,sau,te rog,să-mi povestești despre Londra.

-Mă aflu în Sydney,mai mult timp decît am fost toată viața mea în Londra,continua să zîmbească Peter.

-Nu mi-am dat seama.Scuze,amice.

În mașină,se așternu o liniște cumplită.Peter era obosit,atîrna cu capul sprijinit de geam,urmărind luminițile orașului din depărtare.James,micșora volumul muzicii în salon.

-Deci,ce s-a întîmplat totuși la tine acolo?

-Nimic nou,doar ce ți-am scris atunci,în ultimul mesaj.Tatăl,cu care am simțit întreaga mea viață,singurătatea,mi-a ascuns decesul mamei,fără nici un motiv,iar acum,era să caute discuție,ceea ce mă sperie rau.Danielle,ființa pe care o iubesc enorm,dar nu pot să-i primesc prietenia de care are atît de mult nevoie.Doar atît.

-Și ai decis să fugi?Tocmai în Australia?Nu ai găsit nici un oraș mai aproape?James,nu era contra de vizita amicului său,dar nu înțelegea această faptă a lui Peter,să alerge din cauza emoțiilor în alt capăt al lumii.

-Nu am unde.Ești singurul prieten.Dacă îți creez probleme cu vizita mea,peste cîteva zile pot să mă întorc,nu-ți fie teamă să-mi spui.Te voi înțelege perfect.

-Nu vorbi prostii.E-n regula.Acum vei vedea cum e să te trezești la ora 4 dimineața pentru a urmări meciurile lui Arsenal.Cît timp dorești sa te ascunzi de ei?

-Sincer să fiu,nuștiu.Simt și o vină,și pînă cînd,nu-mi imaginez întîlnirea mea cu tata și Danielle.

James opri brusc mașina.

-Nemernicule!

-Poftim?Ce,ce s-a întîmplat?O nouă glumă?Peter nu-i mai înțelegea unele gesturi și acțiuni ale lui James.

-Danielle!!

-Ce-i cu ea?Numai nu-mi spune ca e vreo rudă de a ta,nu suntem actori într-un serial,nu?

-De atîta timp îmi povestești de Danielle,și nu mi-ai arătat-o niciodata în vreo poză,de cite ori nu te-aș fi rugat să-mi transmiți!

Peter îi zîmbi ușurat.

-Nu mă mai speria astfel!Imediat ți-o arăt.Am o poză...

-Acum te înțeleg.Ține poza!E foarte frumoasă!Mi-ar fi plăcut,să fi fugit ea de tine,aici în Australia.

Ambii zîmbeau,ăi continuau pe tema glumelor,reamintindu-și de momente plăcute din trecut.

-James!?

-Ce este?

-Nu mi-ai spus niciodată ca ești dintr-o familie bogată…

-De unde ai aflat asta?

-Păi,puțini își permit astfel de mașini..

-Ești contra?

-Nu,dar,nu ai menționat niciodată de-a lungul timpului despre asta.

-Peter,posibil că am să te uimesc acum,dar mereu încercam să ascund acest lucru.James încerca să-și dezvăluie și el,micul său secret,urmărind cu atenție,în continuare semnele de circulație ce-l întîmpinau.Nu am avut niciodată un prieten.Da,știu,pare straniu,dar mereu aveam o spaimă,ca cei care doresc să-mi fie prieteni,o fac doar din cauza banilor.Asta e și un motiv,că am făcut cu tine cunoștință,cu ani în urmă,si am înțeles că îmi ești un prieten adevărat.

-Clar acum.La fel,și tu,ai rămas unicul meu prieten,de asta,am nevoie de ajutorul tău acum,pentru a rămîne pe un timp la tine.

-Și mai apoi?Ce ai de gînd?

-Nu știu.Voi vedea.Poate mă voi întoarce.

-În orice caz,poți rămîne la mine oricît dorești,măcar și o viață.Locuiesc singur într-o casă mare,și încerc și eu să mă veselesc din asta cum pot.

-Bine.Peter îi zimbi lui James,și adormi.

“Ce este un prieten?Un singur suflet în două trupuri.”

Aristotel

***

Dave se trezi,auzind fulgere,și simțînd cum stropii de ploaie îi zgîrîie geamul cu durere.Era trecut de orele 13.00,și nici nu-i mai păsa că nu s-a prezentat la lucru.Spera să fi trecut noaptea trecută,doar ca un vis,să plece acum la bucătărie,și să o vadă pe Danielle,culcată,cu capul pe picioarele lui Peter,iar el citindu-i,o carte,ceva frumos,obișnuia des să-i vada astfel,după care discutau mult.Îmbătrînise considerent peste noapte,zici că a mai trăit o viață ascunsă,în acele ore în care a fost dat dispărut în lumea somnului.De vină ar fi oboseala,încăierarea durerii în acea noapte,consumul de alcool pîna dimineața,amintirile,acumularea suspinelor,tainelor din trecut,care acum,au ieșit la iveală,fără ca să fi dorit.Cearta cu fiul său,dialogul cu Danielle,i-au epuizat puterile.Stătu culcat încă ceva minute,simți durerea mușchilor,nu ar fi reușit să facă cîțiva pași deodată,dupa ce se trezi.Urmărea spre geam.Ploaia discuta cu el.Căzu într-o meditație,ochii i se încețoșau,i se părea că șiroaiele ce cad lin dar frumos pe sticla,îi formează cuvinte,apoi zîmbind trist,cu o lacrimă,se gîndi că e mîina Emmei,ea îl urmărește,îi simți sufletul.

Făcu cîțiva pași,și se opri,încă amețit de somn,și de la alcoolul pe care l-a consumat fără măsură noaptea precedentă.Mergea încet,ținîndu-se de pereții coridorului,și se opri în drept cu ușa odăii lui Peter.Se apropie,lipi capul de ușă,așteptînd să auda un zgomot,nu dorea să-l deranjeze,se simțea vinovat,și cunoștea că mai devreme sau mai tîrziu,va fi nevoie să-și ceară iertare,și să-i explice tot.Deschise ușa.

Camera pe moment deveni,un imens cimitir al întunericului,formată din durere,singurătate,mizerie,zgomot sufletesc,cuprins de pustietate.

Dulapul care includea mica sa bibliotecă,era răsturnat peste patul pustiu și rece,în care s-ar fi aflat mai înainte,fiul său micuț,dormind dulce.Cărțile erau împrăștiate pe toată camera,nu-i venea să creadă că Peter,ar fi făcut așa ceva,cu lucrurile cele mai scumpe lui,însă îl înțelegea,l-a durut,încerca să-și imagineze,cum se petrecu acțiunea.Geamul era deschis,și din cauza vîntului se clătina,iar stropii se grămădeau din întreaga lumea,formînd o scurtă cascadă,pentru a reuși cu toții să între pe geam în cameră.Se așeză pe pat,privind buimăcit la dezastrul pe care îl crease,se învinuia pentru tot ce se întîmplase.Nu mai avea pic de lacrimi în el ,pentru ca să plînga.Își lăsa capul în palme,observînd doar negreața ce s-a depus pe inima sa.Se simți singuratic.Se simți distrus.După o clipă,zări lîngă masa fiului său,bucatele de hîrtie sfîșiate,erau în trecut,pozele cu Danielle,zîmbete frumoase,ochi dulci,armonie nemaipomenită,păcat doar că în poze nu se demonstrează și nivelul unui suflet cald,era sigur,ar fi luat foc fiecare poză,de la inimile lor fierbinți.

Nu ajunse încă la bucatarie,dar auzea un zgomot,care nu încetează,un zgomot frumos,cunoscut,dar care deranja.Nu-și dădea seama,ce poate fi,dar cu siguranță nu era ploaia de vină.O zări pe Danielle,mestecînd in ceașca încă plină de cafea,însă care demult se răcise.Avea o privire ștearsă,urmărea o ceață a gîndurilor,revărsate de amprentele șiroaielor de lacrimi,uscate,de pe obrajii ei.

-Draga mea,zise Dave,cu un glas tremurînd,se apropia încet și neatent,înspre ea.Peter…unde e?A fugit?

Spaima nu mai avea un mic loc în el.Trăia un dezastru.Danielle,își reveni din coma sa,lăsînd lingurița să-și continuie traiectoria,ciocănind pereții vasului.Nu-și ridicase privirea,nu făcu altă mișcare,rămase neclintită,de parcă ar fi dormit,și trezindu-se,nu ar fi înțeles în care lume se află,cea reală,sau cea mai superbă,lumea visurilor.

-Da.Danielle oferi un răspuns sec,șters,dureros.

Fața lui Dave,îmbătrîni și mai mult,iar inima cît pe ce avea sa-i sara din piept pe masă,pentru a și-o înjunghia.

-L-am simțit dimineața cînd a fost și mi-a transmis un mesaj de adio,îngîna Danielle,cu o voce răgușită,însă la fel fără ca să se miște,privea în ceașca plină,căutînd o speranță,un răspuns poate,aglomerată de gînduri,însă paralizată de lipsa de emoții.M-a sărutat,credea că dorm,dar nu era posibil să adorm,am plîns toata noaptea…

-Oh,draga mea…suspină Dave,arătîndu-i o particică din poza ei,pe care Peter o păstra,dar o făcuse bucăți acum..

-A plecat.E sigur.E vina mea.Și-a cerut iertare că mă iubește,a fugit!Vocea Daniellei se ridică considerabil,avînd un ton mai aspru,înervată la culme,lovi ceașca de masă,izbucnind în plîns.Dave se apropie și o îmbrățișă.

-Peter,oare ce ai prin cap…Oare pe unde ești acum..Sper că în curînd să te întorci acasă…

Capitolul

V

Peter,simți cum mașina mai scade din viteză,după care urmă o cotitură lentă și se opri.

-Peter!Trezirea!Am ajuns!Să mergem.

Peter încă visa.Oberva o frumusețe în jurul lui de neuitat.Îi pătrunse în suflet acel minunat loc,acea casă gigantică,în care locuia numai James.Nu-i venea să creadă,că doar cu cîteva zile în urmă,era practic,închis în lumea lui,de care îi era și dor,citind cărți,dar acum,se lăsa încumetat de luxul,parte de care nu a avut niciodată anterior.Încerca să se abțină,să nu facă cîțiva pași cu ochi prea ieșiți din orbită,si o gură căscată.

-Frumos loc,James,ce să mai adaug.

Priveliștea pătrundea în el.Își reaminti de locul frumos,în care petrecuse copilăria,unde o și cunoscuse pe Danielle,da….Danielle…amintirile trecutului apropiat,îl acoperi o plăpumă groasă de ceață.Mergea tăcut pînă la intrare,fără mare fascinare deja,trecu pe lîngă frumoasa grădina imensă cu flori,pe lînga cîteva statui,nu mai adulmeca marea casă,de un alb imaculat,cu ferestre mari,dar începea să-i placa gusturile lui James.

-Intra.Mai rapid,mîncam ceva,îți arăt camera ta,și la culcare.De fapt,eu așa voi face,sînt obosit.

-Da,să mergem.

Părea atît de micuț în camerele mari și frumos amenajate.Florile creșteau prin colțuri,alunginduse pîna spre pod.Tablouri și

obiecte de decor,amenajau pereții,camera mare de la intrare,se despărțea mai departe în trei ieșiri,plus o scară care oferea o cale necunoscută spre al doilea etaj.

Îi oferi niște bucate,însă Peter refuza.Îl rugă pe James,să-i facă rost de o cafea,avea nevoie să se linișteasca dupa toată…deja se putea spune aventură,pentru o persoană închisă ca el.

-Vom urmări meciurile împreună acum!Să vezi ce nebunie,zise James,încercînd să-l încurajeze pe Peter,observînd că patrunse în lumea sa timidă.

-Da,abia de mai astept,îi raspunse Peter,sec,cu un zîmbet șters,acoperit de o voce tulburată.

-Ești obosit?Stai fără de grijă,în cîteva zile îți revii!Nu uita!Îți voi fi alături,și vei uita de toate,vei începe o nouă viață!

Ridicîndu-și privirea,Peter,zări un omuleț micuț,caraghios,cu o mustață și mai drăguță,călărind un scaun,fluturînd cu mîina stîngă,străpungînd aerul,încerca să se abțină,însă izbucni în rîs.

-James,produce efectul zîmbirii,se autodescrise mîndru James.

Mai schimbase cîteva vorbe,Peter îi mulțumea că l-a primit,iar James,îi descrise pe scurt viața moale pe care îl așteaptă,după care îl petrecu în odaia sa.

-Vei locui aici,atîta timp de cît ai nevoie,termenul minim e de cel puțin o viață.Poți sa o amenajezi cum dorești.Simte-te ca acasă.

Primul gînd care-i apăru în mintea lui Peter,nu a fost fascinația de o încăpere mare,ci,cît de mare îi va fi biblioteca sa nouă,proprie.

Peter se simți atît de mic pe o clipă.Inima îi creștea,și nu înțelegea care ar fi cauza decisivă,bucuria că reușit să fugă,că va începe o viață nouă,independent,sau de frica și emoțiile,care l-au provocat să fugă.Simțea mai curînd o frică,care va modela trecutul,și îi va schimba radical viitorul.Urmărea să descopere o lume noua,în singurătate,pe un alt continent,în o alta lume,să-și creeze pe lîngă asta,încă o lume nouă proprie a sa,să afle cine este el,să afle cît va rezista în lipsa celor dragi,să-și consume libertatea indiferent de-l va distruge durerea care îl urmărește.Se simți foarte distrus,și obosit plăcut.Urmări camera mare,încăpătoare,se bucură pentru o clipă și de patul mare,de care va avea parte,își stinse lumina,și începu să-l doboare visele,și gîndurile.Avea o plăcere,de la luxul primit,de la ceea ce obținuse peste cîteva zile.În momentul cînd luase decizia de a fugi,atît de departe,nu avea nici gînd la ce urmări îl așteptau,era sigur că va deveni peste 3-4 zile un om al străzii,dar nicidecum,că va petrece timpul total diferit.Îl lovi pe neașteptate o tristețe insuportabilă.Simți cum o mîina neagră îi înjunghie inima,desenînd linii.Simți cîteva lacrimi calde pe față,era liniștit însă în fire înnebunea,le enumera,oferindu-le nume,”Tristețe,Durere,Singurătate,Tatăl,Danielle…”.Își simți un gol în trupul său,i se forma o părere,că în timpul zborului,își arunca inima undeva în ocean,lăsîndu-i o parte de cenușă acoperind suferința.Cenușa prindea jăratec cînd gîndul îi ajunse la destăinuirea tatălui său,iar mai apoi,la răspunsul lui Danielle.

“-Peter,știi,scuză-mă că ți-am ascuns adevărul mult dorit de tine să-l afli,întreaga ta viață de pînă acum…Consideram,că te vei simți mai bine,mai în siguranță dacă voi păstra acest lucru în mare secret,pînă vei mai crește,cred că acum a sosit momentul…

Îmi pare rau…cu cea mai mare durere să ți-o spun dar…mama ta a decedat cu multă vreme în urmă…

“-Suntem prieteni,încearcă să înțelegi…Nu e atît de usor,să te îndrăgostești în cineva,deși nuștiu cum de tu ai reușit asta!Poate,ceva mai tîrziu,dar nu acum,încă nu pot,deși,recunosc aș vrea,dar nu vreau să te mint acum.Nu pot să te iubesc.Da,avem multe în comun,însă nu simt nimic ieșit din comun,poate că nu voi cunoaște niciodată ceva asemănător.Scuză-mă…încearcă să mă înțelegi.”

Capcana amintirilor îi manevra fantezia.Întrebări de genul “Ce ar fi dacă?”,”A procedat corect sau nu,în anumite situații?”,”Poate ar fi nevoie sa fie mai răbdător?”…Milioane de întrebări,fără de raspuns,îi străbăteau mintea,alergîndu-i prin fața ochilor,scufundînd realitatea într-o mică introducere în lumea visurilor.Părea că ascultă un glas încet,ireal.E posibil ca schimbarea de situație,întorsătura de momente din viața sa,să-i fi folosit ca ceva util pentru viitor?Era încă un răspuns retoric,la care s-ar fi gîndit,ar fi modelat poate un răspuns deși necoerent,însă nu acum…nu acum…Privea poza lui Danielle,singura pe care o mai păstrase,cu un deget mîngîia fotografia,încercînd să-și amintească cum se juca prin părul ei,imaginar îi atingea pielea,simțindu-i mirosul,îi privea ochii frumoși și sinceri,îi săruta cu degetele,buzele,adulmecîndu-i zîmbetul miraculos…o iubea foarte mult,asta era totul ce dorea el sa cunoască.

Dimineața,deschise ochii într-un temp monoton,persista frica că ziua de ieri,să fi fost doar un vis.Credea că se va trezi,își va îndrepta părul ciufulit ,uitîndu-se în oglindă,își va căuta

ochelarii pe una din noptierele sale,își va aranja cărțile înapoi pe rafturi,și va porni spre bucătărie,să le ureze “Bună dimineața”,Daniellei,și tatălui său,dar…lumina visurilor îi redescoperi realitatea.Se simți fericit.Începu o viață nouă,mult mai perfectî,în care trebuia să se acomodeze cît mai curînd.Își ridică mîinile în sus,trupul rămînînd întins,privindu-și palma mîinii drepte,rosti cu zîmbetul miraculos și plăcut:

-Linia vieții,m-a adus tocmai aici.Sunt un norocos.

Îngîna în memoria sa o melodie necunoscută dar foarte plăcută.În partea dreaptă a sa,găsi o ceașcă cu cafea,din care,cu cea mai mare plăcere absorbi savoarea cafelei naturale.Servindu-se,își împrospăta gîndurile cu amintiri din ce în ce mai plăcute,și se îmbiba cu o atmosferă plăcută de dimineața.Auzi un zgomot,care se răspîndi pe întreaga casă,după care,stătu o clipă,sperînd să înțeleagă,ce o fi putut fi,după care se mai repetă zgomotul încă o dată,apoi încă o data,iar și iar,la același interval de timp,și din ce în ce mai tari.Iesi pe ușă și zări…

Un pumn de om mic,de culoarea cafelei,cu mustăcioara caraghioasă,cu privirea încolțită inainte,cu o grimasă cît se poate de serioasă,mergînd soldățește,îmbrăcat în costumul unui ostaș din garda Palatului britanic.La fiecare pas,lovea într-o tobă,din toată puterea,iar Peter era nevoit să-și acopere urechile de la zgomotul produs.James se opri solemn,făcu stînga împrejur,și pe o clipă înmărmuri.Peter înghiți noduri,nu știa la ce să se mai aștepte,totul părea întratît de serios,primul gînd care îi veni,a fost,că nu-l va înțelege niciodată pe James ca persoană în lumea adevărată.

-Prea mult dormi!Strigă James,începînd să chicotească contagios.

Peter nedumerit,începu să rîdă în hohote,îndreptîndu-se ambii în camera de zi,îmbrățișîndu-se prietenește.

-De ce locuiești singur,James?Ești atît de nostim,plăcut și cît de cît…poți avea grijă de tine,și de altcineva…

După o scurtă tăcere,Peter,confuz,regreta că oferi întrebarea,și se aștepta la o critică,mai ales,după mimica mai serioasă pe care o prindea James.

-De mic,eram impus de părinții mei,să-mi formez un viitor,pe care și-l doresc ei,nu eu.Să merg mai departe,să învăt de manager,sau să preiau mai tîrziu funcțiile tatălui meu,dar,asta ne-a făcut sa ne certăm,și să ne împăcăm cu gîndul că am viața mea,și să locuim la kilometri distanță.Ne întîlnim foarte rar,dar și atunci,încercăm să discutăm cu sens,și la ce e necesar pentru a păstra onoarea familiei Milligan.Sunt acum ultimul an la colegiul de medicină,la chirurgie,ceea ce familiei nu prea i-a plăcut,însă s-au deprins cu încăpățînarea mea.Altcineva?Prieteni nu am,i-am refuzat,pentru că erau falși.Aveam mare încredere în ei,petreceam mult timp,însă,s-a dovedit a fi o prietenie cumpărată,iubeau banii mei,nu pe mine,m-am convins de o mulțime de ori.

-Bine,cu asta e clar.E foarte trist,o neîntelegere în familie de acest gen,dar,e posibil să regret mai curînd,totuși ai avut parte de o familie completă,care te iubea.De ce nu ai încă familia ta?

-Deja regret,Peter.Mi-e dor de ei,însă,asta e alegerea mea,mă ocup și mă voi ocupa pe viitor cu munca pe care o iubesc foarte mult,îmi place să combin,zilele obișnuite,în care sunt chiar dacă în singurătate,fie,însă mă simt liber,glumesc,mă amuz,îți dai seama și singur,văzînd cum arăt,și această mustață proaspată,zîmbi șiret James,însă în timpul cînd asist la o operație,mă schimb complet,uit de James Milligan,devin doctor Milligan,și asta schimbă foarte multe,îmi rămîn doar ochii,ascunși după lentile,și sunt concentrat la maxim,pentru a reuși,a salva o persoană,necunoscută.Familia mea.Pentru ce?Am încercat,am eșuat.Avea un amant.Cred că avea mai mulți bani decît mine,îi plăcea mirosul banilor,și nici nu mai țin minte,cum aș fi reușit să mă îndrăgostesc în una ca ea,dar,sincer să-ți spun,am cerut-o în căsătorie,după doar 4 saptămîni de cînd am făcut cunoștință,la o petrecere.Consider că ți-e clar,care a fost situația.Îmi regret trecutul,Peter,dar mă starui să schimb multe spre binele viitorului meu.Tu deja ești o schimbare,o schimbare bună în viața mea.

Pătrunse în inima lui Peter o plasă,un păianjeniș,o tristețe enormă,văzînd singurul său prieten,atît de trist,și optimistul care și-l imagina mereu,acum,nu avea o mică rădăcina pe înfățișarea sa,inima i se scufundă în singurătate,în trecut,alerga,vedea în imaginație nori negri,care plutesc foarte rapid,simți o pustietate.Reuși să audă doar ecoul,glasul lui James.

-Povestește-mi despre Danielle,Peter.Vreau să pătrund în sufletul tău.

James privea trist,cu privirea țintită într-un loc gol.Dorea să simtă ceva,pe cînd sufletul lui plutea precum un fum aruncat de țigară.Pieptul i se dezgoli din interior,nu mai simțea

inima.Niciodată nu ar fi crezut,că este întratît de dificil să discuți cu inima desfăcută,să ai alături o persoană dragă,o persoană de încredere,cel mai bun amic,care de la mii de kilometri,a apărut în viața sa.Peter,se zbuciumă,lovit pe îndată de amintiri.Vorbea încet,alene,măsurînd fiecare gînd,cîntărind durerea emanată de fiecare cuvînt,permitea vocii să aleagă doar cele mai utile îmbinări și sunete plăcute.

-Danielle…adulmeca frumusețea tainică a ei,și pentru prima dată,simți cît de frumos răsuna acest nume,ecourile din mintea sa provoacă lumea amintirilor…Ea e cea mai periculoasă aventura a mea,spuse Peter cu un zîmbet,însă era evidențiată în ochii lui tristețea.Se pare că el era “Dumnezeu” în lumea sa,fiindcă avea posibilitatea puterii de a opri și de a seca cascadele,ce ar fi dorit să curgă șiroaie necontenite din ochii lui.Imaginează-ți cel mai formidabil,mai plăcut loc,mai perfect,un ideal,o speranță,o tristețe spălată din dragoste,o inimă frîntă,un sînge viu,o carte ce-ți vorbește,o minune,cea mai dragă ființă…asta e Danielle…

Se scutură tăcerea…

-N-am idee.Rosti foarte rapid,practic suflă un strigăt aprig.

Peter reveni din vis,nedumerit.Îl urmă pe James,care pe loc își schimbă dispoziția,și rîse ambii cu poftă.E omul care produce atmosfera,și e în stare să o schimbe mereu.

-Descrie-mi-o!O relatare normală,nu în stil britanic,așa,mai simplu!James gesticula din mîini,precum o moară de vînt s-ar fi luptat cu Don Quijote,în fascinația lalelelor.

-Hm…Mereu doream să mă scald în părul ei negru,frumos,văluros,dar,se pare că valurile spumegau mai mult

venin rece,dar foarte dulce..Ochii săi,sunt două perle care au fost în permanență scufundate,și pătrunse de razele soarelui după secole de răbdare,la fundul unui ocean,buzele ei,sunt cele mai frumoase care ar fi să existe în lume,iar mîinile sale,sunt mai fine,mai blînde,ca orice catifea,e mai dulce decît ciocolata,ea este îngerul care…

-Peter!E încă dimineața,la dracu’!Vorbești de parca ai fi îmbătrînit azi,pîna la ora 23.00!Ajunge.Hai să facem o excursie!

Zîmbi cu mult drag ambii.Lui Peter îi plăcea foarte mult de prietenul său,care găsea ceva pozitiv în orice moment,ar fi dorit să posede acest dar,și această lume a lui James.Zîmbi larg,cu sufletul,mușcînd inima,se pregăti de o nouă aventură.

Clipele petrecute de cei doi,se distrugeau,se transformau în secunde.Diminețile vizitau orasșele și împrejurimile lor.Peter deschidea orizonturi din zori,și le astupa cu o peliculă din apus,petrecînd Soarele.Tot mai des își imagina acel loc perfect al său,din copilarie.Căuta ceva asemănător,dar…Continua să facă cunoștință cu cărțile care din copilărie îi erau mai puțin cunoscute,încerca să afle ceva nou,cititori,istorii.Continua să spere prin căutarile disperate,de a lansa o primă carte a sa.Mai redacta din text,mai schimba unele sugestii,mai modela din moment,considerînd că ar arăta mai perfect,dar nu-i reușea.Se considera un om nefericit,nenorocos.Uneori,îi reveneau momentele de nostalgie,și din ce în ce mai des,găsea un loc în singurătate,pentru a-și evapora emoțiile,plîngea ca un copil,refuza cărțile,și pătrundea în trecutul său,simțea inima lărgindu-se,auzind glasul Daniellei,și amintindu-și privirea tristă a tatălui său.

"Trăim cu toții sub același cer,dar nu și sub același orizont"

Konrad Adenauer

***

Plîngea cerul în amurg.Liniștea își crea invazia între pereții pustiiți de fantomele trecutului.Umbrele își înveleau trupurile așezate pe scaune,apăsînd coatele în masă.Zîmbete?Se pare că le-au oferit drept datorie trecutului,demult nu mai aveau parte de ele,uita-se cum e să o faci,aveau buzele și obrajii paralizați.Gîndurile lor,devenise cărunte,fețile trase de oboseală și dor,le măcina clepsidra.Uneori,privirile absente,se mai cuprindeau,și doar atunci apărea o flacără de speranță sau mai degrabă de încurajare unul asupra celuilalt,și inimile strigau “Va fi totul bine…în curînd”.

-Unde ești Peter,ne lipsești foarte mult…Șopti,Dave…privi ploaia ce apare din orizont,ținînd-o de mîină pe Danielle,și plecă rezemînd peretele,pe întreg coridorul,simțind inima strivită.

-Întoarce-te..cît mai curind…îți ducem dorul…rosti,Danielle,ramînînd singură în odaie,căzută în genunchi.

Capitolul

VI

James intră în casă,își aruncă haina în cuier,și oftă obosit.Își tîrî picioarele șovăind,pînă la bucatarie.Peter,stătea îngîndurat,modifica întrebarile din lumea sa,ceva îl ingrijora,sau mai curînd,nu-i dădea pace.

-Cum ziua de lucru?Arăți obositor.Chiar foarte…O cafea?

-Cafea servesc doar oamenii negri.Mie,un vas cu lapte,vă rog.Mimica îi demonstra seriozitatea,pe cînd în mintea sa chicotea ca un copil,pînă nu răbufni în rîs.Da,o cafea,mulțumesc.A fost o zi grea.Trei operații,extrem de dificile,e foarte greu,însă,ziua a trecut,am reușit să-mi fac munca,mi-am făcut treaba,acum se poate de relaxat.

-Da,arăți tot mai bătrîn,din momentul în care ai devenit unul dintre cei mai buni doctori ai țării!Felicitari cu asta.Peter îi strînse mîina lui James,și îl lovi prietenește peste umăr.

-Da,da.Așa vei face glume pe seama mea,mereu glumești de mine.Și ce dacă mi-am ras mustața?Urma o pauza,după care ambii rîdeau în hohote.

Cei doi locuiau deja de o vreme lungă,și depindeau foarte mult unul de altul.Deși ziua,James era la spital,lînga masa de operație,iar Peter,scria cărțile sale,seara cînd petreceau timpul împreună,rămîneau cei mai buni amici,mereu glumind,uneori

discutind chestii mai serioase,care i-ar fi privit,i-ar fi interesat,amintiri,dureri,chinuri,păreau de nedespărțit,de parcă s-ar fi cunoscut din copilărie,cu toate că,fizic,erau complet diferiți,cerul și pămîntul,dar,împreună,erau în stare să oprească și timpul.

-Mulțumesc pentru cafea,răspunse amabil James,primind cafeaua preparată de Peter.Cît ai mai scris azi?

-Nu prea mi-a reușit,dar,nu mă dezamăgesc,încă am timp destul,vreau să fie o carte cît mai reușită,să demonstrez întregii lumi,că dintr-un necunoscut,pot deveni cineva,deși…ce rost are,nu asta caut.Cărțile sunt lumea mea,James.E frumos să citești gîndurile cuiva,să simți emoțiile pe care le-a simțit cineva,să pătrunzi în lumea cuiva și să nu fii socotit un intrus,e formidabil James,vreau ca și cineva să patrunda în lumea mea,să o cunoască pe Danielle…vocea îi tremură cînd îi rosti numele.

-Știu,știu.În fiecare zi mă răscolesc în lumea “interioară” a cuiva.

-Fiecare cu ale lui,zîmbi Peter.Să mergem.Avem deplasare!

-Exact.Împotriva “Crystal Palace”.E victorie clară!Aduc tricourile!

Mica grupare de fani,urmă calea spre ecran,strigînd cuvinte de încurajare,cîntînd imnul echipei iubite,pătrunzînd în copilărie.

***

Peter se trezi de dimineață,îngîndurat,trist,mergînd alene încă pe alocuri adormind,se îndreptă sper bucătărie.Luă loc,însă nu-și găsea locul său în această lume.Urmărea geamul.O pasăre

plutea în apropiere,iar tristețea ciudată ce îl apăsa îl obliga să-i iasă în cale,să discute cu ea,să-și distrugă singurătatea interioară,să deschidă o nouă lume în imaginația sa.

Fața i se aprinse de la lumina zilei.Soarele îi ardea fața cu razele sale proaspete,îi orbea privirea.Părea,că-și reveni,se mai dezamorți puțin.Desculț,atingea cu tălpile goale,firicelele de iarbă,moi,cuprinse încă de roua dimineții,pășea încet,căutînd mirosul prospețimii într-un nou început de vară.Se îmbăta din mirosul florilor,și se simți cuprins de umbrele de copaci inalți,ce îl înveleau.Reveni într-o poveste.Se apropie de cutia poștală.O mulțime de scrisori,cu mulțumiri posibil,pentru James,iar prin ele,Peter găsi un plic,aranjat frumos,mult mai voluminos față de scrisorile adresate lui James.Se așeza chiar acolo,lîngă alee încrucișînd picioarele,și cu mîinile tremurînde ținea plicul.Persista o senzație,că ar cunoaște ce se află în interior,însă frica de a se greși,îl obseda.Închise ochii,și dintr-o mișcare,sfîșie plicul.Coperta îi copleși imaginația.Simți o bucurie imensă în mîinile sale,și o supraputere,o senzație că a cucerit lumea,simți inima sa cum crește.Pe copertă era ilustrată o privire,foarte frumoasă,transparentă,ce pătrundea în adincul inimii,în stare să te citească,să te redacteze,să te povestească dinauntru.Însăși titlul explica totul “Privirea sufletului meu”,autor Oneil Lavelle.Era el.În lumina soarelui,urmărea exploziile razelor,și reușea să numere stelele.După atîția ani,în care își dedicase întreaga viață,sau,o mare parte din ea,lucrînd asupra acestei cărți,acum,își îndeplini scopul,simți cum a învins bariera imposibilului.”Oneil Lavelle” era numele fictiv,ales de Peter,în decursul a unui an întreg,fiind în căutarea unui nume,care să-i acopere personalitatea.Din acel moment,Peter Lambert dispăru din această lume reală,trupul oferind o nouă viață,dînd naștere

lui Oneil Lavelle.”Privirea sufletului meu”,și cu mîina,mîngîia privirea care îi aprindea pieptul.Era privirea Daniellei.Deschise prima pagină,și își aminti cu cît farmec își începu gîndurile,alese un citat potrivit,de Shakespeare “Cine știe să descifreze privirile femeilor nu mai are nimic de învățat”.Își aminti fiecare moment din cartea sa,asupra cărei,atîta timp și suflet a dedicat,dar și mai mult,a simțit cum durerea sufletului său,se transforma acum,în pumnii săi,într-o insuportabilă putere.Rămase întins pe iarbă,privind cerul senin ce continua să-i zîmbească,simți lacrimile fericire pe obrajii săi,care curgînd,se amestecau cu roua,fericirea îi împletea alveolele,din interiorul său,părea că ceasornicul unei bombe,nu mai are mult de așteptat pînă la numărătoarea inversă.Era fericit,era trist,era singur.

Desfăcu scrisoarea strecurată în plic.Își găsi o gură de aer,și începu să pătrundă în emoțiile, oferite de scrisoare.

“O istorie foarte frumoasă,pe viitor utilă și în cinematografie!Bravo,Mr.Lavelle.Nu cunoaștem dacă mai aveți asemenea capodopere,însă asta a fost ideală pentru noi,gînduri de geniu,suntem fericiți că vom avea de afacere cu dumneavoastră,și sperăm că pe viitor să colaborăm în continuare.Multă baftă”.Dupa care urma un număr de telefon,magnific,nimic mai mult.

Se lăsă doborît în iarba,cei mîngîia fața.Se așeză,în poziția obișnuită,cîteva ore răsfoind paginile și amintirile,amestecînd durerea și fericirea,pînă cînd nu-i fulgeră prin minte un strigăt cunoscut.-Drăcie,ce ai,de dimineața stai acolo?Urlă James cu un strigăt caraghios.De jumate de oră te caut,ciudat,dar și în dulapuri și sub paturi te căutam,nici prin gînd să-mi treacă că ești-Aici?

-Ce s-a întîmplat James?Peter zîmbea.

-“Pivirea sufletului meu”!!!!Peter,înțelegi???Oneil Lavelle!!!Ești tu!!!

-Păi da,James,cunoșteai asta.

-La știri au discutat despre tine.Cartea ta a devenit un fenomen în întreaga lume!Există pe rafturile librăriilor în toată lumea,și asta numai timp de o săptamînă.Ai devenit renumit Peter!!!

-Peter nu e renumit.Oneil Lavelle-este.Peter zbura în lumea fericirii.Dar,James,te rog,de acest nume fictiv,cunosc doar eu,cunoști doar tu,am încredere în tine?

-Deja am dat un interviu,scuză-mă,vin jurnaliștii în 15 minute,să te vadă.

-Pofti-i-im??Peter tresări,aruncînd și cartea din mîini!De ce??Cunoști prea bine că nu vreau să mă cunoască nimeni,să rămîn numai o umbră,iar în lume să fie doar cărțile mele!!Trebuie să inventăm ceva!

-Ha-ha-ha!!!!Relaxează-te.Nu vine nimeni.Glumeam.James împărtășea bucuria alături de Peter.Felicitări,e un succes imens.Un succes,pe care l-ai meritat din plin.James îl îmbrățișa prietenește pe Peter.

-Multumesc amice!Sunt ceva mai fericit acum!

Se îndepărta și ultima rază a apusului în Townsville.Obrajii lui Peter,se obosiră,de atîta zîmbet,însă sufletui lui,încă îi radia fierbinte.Fiecare secundă de

fericire,formează o a doua parte,cînd pulsul încetează să mai fie atît de rapid,atît de placut,înțelegi că se termină momentul fericirii,deși nu ți-ai fi dorit cu adevărat,și pătrunzi în amintiri,în secundele precedente,în secolele anterioare.Simți cum se obosește privirea,și zîmbetul,treptat,melancolic dispărea.Închise ochii,și i se ivi acea privire dulce…acele buze de care ar fi dorit să se atingă…acel ten fin…își imagina cum îi mîngîie părul..Alături,bătrînelul veșnic curajos,liniștit,cu privirea tristă,și mîinile pline de viață,cu inima mare,care mereu îi oferea speranță și putere.Dorea foarte mult să telefoneze pe cineva din ei,pe ambii,pe cineva drag,să se bucure de fericirea de care a avut parte,să-și împărtășească însăși fericirea,să le ofere acea inimă care sălta practic din piept.Își îndulci gîndurile cu amintirile vocilor celor mai dragi persoane.Trecuse foarte mult timp,iar tristețea sa,nu mai avea margini.Uitase și de ziua perfectă de care a avut parte.Îl iubea o lume întreagă,însă nu putea să fie cu adevarat fericit,în lipsa persoanelor mult iubite.Se simțea tot mai vinovat de fiecare dată,deși,cunoștea că inventează o vină,tot mai apăsată,fără motiv se pedepsea cu distanțarea,se descuraja,își ieșea din fire.De partea opusa a lumii,urmărind în geamul plin de trisțete și durere,urmărea sec,privirea lui Dave.Pentru el,trecutul rămase doar un vis,pierduse soția cu mult timp în urmă,iar de ceva vreme,și fiul său drag,deveni pentru el numai un motiv de amintire plăcută,ceva ireal,neexistent.Îi mai alina singurătatea,și îi mai păstra un echilibru în viața sa,Danielle,ființa care i-a înlocuit întreaga lume,devenise pentru el o fiică.Uneori deja neștiind la ce să se mai gîndească,încerca să inventeze amintiri,pe cum o creștea de mică,cum arăta,ce pozne făcea.Își amintea de o familie care ar fi putut deveni fericită,dar,timpul e atît de crud,e

prea tîrziu,Dave medita,seri,dimineți,nopți întregi,căuta o soluție.Trecură ani,nu se mai schimba nimic,în direcția binelui.Nu era o zi fără ca să petreacă cîteva ore în camera fiului său,rămînînd o dovadă ca fiul său cu adevarat a existat,și rana inimii este adevărată și nu doar o simplă pată inventată de durere.

***

Aș vrea să fi continuat această istorie cu mai multe momente plăcute,dar viața scapă printre degete,chiar dacă e vorba de doar niște personaje.Nu trecea întratît de grăbit timpul,precum încerca Peter să alerge prin viață,să se mintă,că e fericit.Se pare totuși că i-ar fi reușit pînă la moment,să înnoate de sub valurile de nisip,ce i-au încleștat clepsidra inimii.Simțea cum îmbătrînea,deși nu trecuseră doar cîteva luni de la acea zi în care își redescoperi fericirea.Acum deveni un scriitor renumit,însă cu un nume fictiv,personalitatea sa proprie,rămînînd o taină pentru întreaga lume.În această perioadă mai reuși să scrie o carte,care la fel de mult,o îndrăgi marea parte a globului omenesc.Primea o satisfacție din asta,evident,dar,nu mai simțea acea bucurie în el.Îl trăda trecutul său.Îl orbeau amintirile sale,și simțea praful cum îi zgîrîie sufletul.Nu mai rezista.Îi venea să urle,tot mai des.Dispăru adevărata muzică din viața sa,rămînînd numai o orchestră care interpretează ceva foarte tragic.Încerca mai mult să petreacă timpul in singurătate.Gîndurile îl atacau,îi sugrumau inima,îi distrugeau interiorul.Erau la fel de buni prieteni cu James,clipele petrecute împreună erau de nedescris,însă interiorul său,lumea sa aparte,simțea cum furtuna abia se încinge.Îi auzea vocea,o dorea,o simțea alături,o visa…În toți

acești ani,în care își petrecuse mai altfel viața în Townswille,nu a mai încercat niciodată să o caute,să mai încerce sa deschidă un dialog,să frămînte o conversație.Tot ce îi rămase în afară de amintiri,inimă,și o bucată de suflet,mai era singura poză cu ea,cu Danielle.Zile și nopți,dresa mouse-ul calculatorului pe diferite site-uri de socializare,sute și mii de pagini rotite,în căutarea ei.Era prea obosit,dar,rotind cursorul în partea de jos a ecranului,nu avea cum să ezite,sa-i observe frumusețea sa,care ar fi simțit fiori în pumnii săi.Cunoștea,că șansele în ceea că o va găsi undeva,erau mai scunde decît minimale,dar nu avea altă alegere.Să se întoarcă?Era dispărut pentru acea lume.Prefera să se ascundă în pustiul său vesnic,viața lui era cuprinsă doar de singurătate.Știa,că nu o să mai fie la fel,dar îi era frică,să nu se transforme în ceva și mai dezastruos.Devenea un monstru,nu se mai simțea,nu mai avea simț,l-au părăsit.Sîngele i se transformase într-un venin,ce-i frămînta gîndurile la apusul zilei pînă înspre dimineața.Nu îl mai îngrijora nimic,doar poate că…îl interesa nespus de mult…cum mai arată sufletul său…din celălalt capăt al lumii.Îi alergau,imagini,poze prin fața sa,iar dacă simțea că adormise pe o imensă parte de secundă,și…repeta totul de la început.Era disperat,dorul de ea,de ei,îi creștea tot mai mult,devenea un sălbatic într-o lume vie.

“-Mîine am să te găsesc…mîine neapărat….Danielle…mai răbda pîna mîine…cunosc că mă aștepți”.

Avea senzația,că răsfoi toate paginile existente în lumea virtuală.Să fi fost toată viața anterioară un vis?S-o fi născut de mic aici,dar avea o pierdere de minte,să-i fi fost închis creierul?Înnebunea.James era speriat,însă își dadea seama ce ar fi simțit Peter,nu-i încurca căutarilor disperate.

“-Încă o zi pierdută.Ora 5 dimineața,mîine neapărat,Danielle.Mai fie,o ultimă gustare de cafea,plimba lingurița alene în ceșcuța sa,simțea cum e îmbrățisat de aroma cafelei.Pătrundea o palmă rece prin el,o adiere de vînt proaspăt îi supraveghea degetele,intrînd pe geamul întredeschis.Trăia,o nouă,ultimă zi lipsită de speranță,lipsită de viață.O ultimă pagină,pentru ziua de azi.În cameră pătrunse o rază de soare,Peter zîmbi.Ceașca se forma într-o cascadă de scurtă durată,lăsînd doar boțuri de pete în preajma sa.Simți viața,simțea,asta era de fapt important.În fața lui,o vedea pe Danielle,în fața lui,își vedea inima ieșită din piept.

-Scuză-mă ,că te-am făcut să mă aștepti atît de mult,Danielle,vorbea Peter cu lacrimi în ochi.Nu se mai pedepsi cu somnul inutil,nu mai dorea vise,dorea sa-i urmărească chipul,zîmbetul ei miraculos,privirea sa scăldată într-o constelație în noapte,părul său îi simțea acel miros,care îl adulmeca egoist cîndva.Ore în șir,descoperea cîte ceva nou,în fiecare milimetru în pozele ei.Devenise și mai frumoasă,cu mult mai frumoasă decît a fost cîndva cînd considera că o iubește.Acum era sigur,și-ar oferi sufletul,și fiecare secundă din viața sa,doar pentru o clipă alături de ea,doar pentru o mică atingere.De această dată,nu mai dori să amîne,decise să-i transmită un mesaj…după lunga perioadă…de tăcere,întemnițat în gînduri,eliberat în singurătate,hotărî să nu mai scape fericirea printre degete…Era Danielle…Rîdea în hohote…rîdea nebunește.

***

Liniștea apăsătoare înghițea întreaga sală pentru lectură.Danielle avea o foame de puțin zgomot,de ceva gălăgie,de un semn de viață,nimeni nu-i mai vizita biblioteca orășelului,unde ea de ceva timp se angajase în rol de bibliotecară.Sala de lectură,nu reușea să atragă praful,doar că era din cauza hărniciei și plictiselei lui Danielle,pe atîta timp cît,în timpul unei zile obișnuite,dacă avea 5-6 vizitatori,pe care nu dorea să-i lase în pace,încerca să discute cu ei,să le ofere diferite întrebări referitor la cărțile pe care le-au citit,ce le-a plăcut,încerca să-și facă noi prieteni.Întreaga zi,recitea careva din cărți,își nota cîteva fraze care i-au pătruns în inimă,se ocupa de curățenie.A inventat un panou imens,atașat pe un perete întreg,în care era desenat un copac mare,iar în loc de frunzulițe,o mulțime de cărțulii.În acele cărțulii,vizitatorii care aveau dorința își lipeau o poză în care aveau în mîină cartea lor preferată.Idea ei,a adus roade,însă nu și atît de mulți vizitatori și-ar fi dorit să se afle într-o bibliotecă din Londra,unde ar avea parte de o mulțime de litere și gînduri zburătoare în preajma sa,obținute de cititori în timpul lecturii.Liniștea formată de o mulțime,o iubea foarte mult.Ar fi avut ocazia să facă cunoștintă cu adevăratul său paradis,dar…ce o impiedica?Simțea printre acele pagini,mirosul lui Peter,care cu ani în urmă,citi toate rafturile bibliotecii.Le răsfoia,încercînd să găsească vreo notiță făcută de el,să și-l imagineze cum stătea zglobiu adaptat într-o nouă lume povestită,și citea,ore în șir.Alătura cartea la piept,și plîngea.Îi era dor de el.Îi lipsea.Căuta arhiva veche,pentru a-i vedea inițialele în ea,își amintea,mai bine zis își imagina acele zile,încerca să gîndească,să înțeleagă ce gîndea el în acel moment,încerca să cunoască cu ce s-ar fi ocupat acum…simțea

că e viu,inima se mai întîmpla să mintă,însă intuiția sa,era de neînvins.Seara cînd se întorcea acasă,primul lucru care îl făcea,îl îmbrățișa pe bătrînelul Dave,și îi rostea:-Salut,tată.M-am întors acasă,totul e bine…nimic nou…”

-Salut,draga mea,Danielle…La fel ca ieri…dar,tu ești mîndria mea,o săruta dulce pe frunte,atingîndu-i cu buzele aprinse,bretonul,după care o cuprinse.Am dat comanda de niște pizza azi.În 10 minute ar trebui să ajunga livrarea.Serile erau neschimbate.Atmosfera creată era o încercare de a construi o lume falsă.Rămîneau destul de amabili,se iubeau și se înțelegeau foarte bine,însă gîndul că le lipsește o mare parte din inima lor,îi făcea mai mult să tacă,deși încercau ambii să deseneze în sufletul celuilalt,o senzație de fericire.Deveni o obsesie,privirile îngîndurate spre geamul ce străbatea orizontul,sau așteptările lîngă ușa casei,în care se va întoarce chiar El.Obișnuia la orele 22.00 să adoarmă,dar uneori,cînd simțea că este distrusă,încerca să mai găseasca o ocupație în lumea virtuală,pe paginile altor biblioteci,să mai afle ceva nou,frumos în această lume egoistă,nu dorea să adoarmă cu gînduri triste,pentru că nu ar fi adormit deloc,și ziua următoare ar fi o simplă necunoscută.Afla doar de cîteva cărți noi,urmărea comentariile cărții care a devenit destul de populară “Privirea sufletului meu” de către Oneil Lavelle.Considera că e un barbat chipeș,de origine franceza,fără de alte detalii.Încerca să afle cîte ceva despre el,însă nu găsea absolut nimic informații.Credea că această persoană,doar își înșiră gîndurile,și dispare din această lume.Se regăsea în fiecare rînd,în fiecare cuvînt,în fiecare gînd.Îndrăgi foarte mult acest autor,și capodoperele lui.Uneori deschidea poșta sa electronică,pentru a comunica cu amicele sale,cîteva la număr,sau să obțină informații,răspunsuri de la persoanele căror

le-a cerut ajutor,sau a dat comandă de ceva cărți,pentru biblioteca în care ea era împărăteasă.Amețită de somn,abia de zări,mesajul primit.Un anonim.Nu dorea să atragă atenție.Își mai potrivi plăcerea cu o cafea,cu o bucățică de pizza ,rămasă de la prînz.

-Cine ar putea să fie…Posibil vrea să facem cunoștință,dar nu mă interesează deloc asta.Sau…posibil,e ceva legat de cărți?Deschise mesajul…Lacrimile nu-i permiteau să pronunțe un cuvînt.Întreg trupul ei se înfierbîntă,însă simțea în spinare un îngheț care o distrugea.Gura îi balansa,încercînd să rostească ceva,să-l strige pe Dave.Ochii ei,prindeau culoarea butoanelor tastate de însăși…Peter…

-E Peter….glasul ei striga fericit,saltînd în sus.Cuprindea ecranul…săruta mesajul…nu a fost niciodată atît de fericită.În răspuns,înveli rețeaua cu zeci de pagini și poze cu ea,și Dave.Danielle trăia!Dave abia era să cunoască noutatea,care era să-l oblige să supraviețuiască în continuare.

***

Cei doi prieteni de nedespărțit pîna acum,aveau grijă de tricourile sale,curate și cu un miros de prospețime,le îmbrăcasera,și urmau să aștepte noul meci al echipei mult iubite.

-Cît crezi că-i batem azi?Ce spui Peter?

-E posibil un 2-0 pentru noi,din prima repriza doar,dar știi,fotbalul e o lume aparte,o lume a surprizelor,dar de această dată nu doresc să fiu din această lume.Zîmbeau,James îi ciufulea prietenește părul lui Peter.

-Să vezi ce posesie,vom fi cu mult peste!Totuși,sunt ceva probleme în lotul echipei,dar nu cu o formație de gen Reading.

-Istoria ne-a demonstrat nu numai odată,că se poate întîmpla orice,atît în viață cît și în lumea fotbalului,cum ar fi…

-Tu,cu cine ții?!!Strigă,James,făcînd la fel,un gest,o glumă inspirată,de statură mic,împărțind pumnii la în părți,întinzînd pieptul înainte.Victoria e a noastră!!!

-Da!Nu mă îndoiesc în asta.În 10 minute se începe meciul.Hai să urmărim care este primul 11 aranjat de antrenor.

-Sună promițător!Exclamă,James.

Tricourile erau gata.Deveni un obicei pentru ei,să le îmbrace doar în momentul în care jucătorii întră pe teren,simțindu-se astfel mai aproape în acea atmosfera,în acea euforie infernala,casa lor era de fapt acolo,pe “Emirates”,dar nu au vizitat-o în realitate niciodată.De ce,nu?Totuși,James era un tip destul de întreținut,dar acum în prezent,și Peter datorită tirajului colosal de cărți vîndute,deveni un tînăr scriitor,deși anonim cu nume fals,dar foarte renumit.Ar putea să pară straniu,dar situația lui Peter,fuga lui lașă de acasă cu ani în urmă,înțelegea perfect că a fost doar o încăpățînare,posibil că a doua zi,atunci,s-ar fi uitat totul,și viața ar fi mers mai departe,s-ar fi simțit cu mult mai bine.Înțelegea că e vinovat,dar că simțea o jenă acum,e puțin spus.Simțea mai degrabă o frică,să privească în ochii tatălui său,în ochii dulci a Daniellei,să le simtă durerea lor prin măduva spinării,să-i tremure degetele,picioarele,vocea,sa i se înmoaie picioarele precum și întreg corpul.Îi era frica de viitor,dar,în sinea sa,recunoștea,în curînd,va fi nevoit să o facă.Nu putea fi dat dispărut atîta vreme.Da!O găsi pe

Danielle.Atunci…trăia cu adevărat,își savura sîngele amestecat în cafeaua cu care își minciuna somnul.Discuta cu ea,ore de vis…zile si nopți,povestindu-și ambii viața lor,erau inspirați ambii,deoarece pentru fiecare în parte,celelălt,din alt capăt al lumii ar fi să fie,motivul principal de inspirație.Se iubeau.Erau amîndoi,nebunește indrăgostiți,doar că…lui Peter,îi mai era frică să-și destăinuie vreo emoție în această situație,nu dorea să o sperie pe Danielle,și mai apoi să se pedepsească în vreun fel.Danielle,nu putea să mai explice sentimentele sale,se speria că Peter se va supăra pe ea.Îl iubea foarte mult,și a simțit asta cu adevărat numai din momentul în care rămase singur,cînd el plecase în taină.Îl îndrăgi pe parcurs,dar totuși în lipsa lui,acum poate că era altfel.Îi era frică să-i recunoască că visează la el,că ține la el,și acum,nu doar ca la cel mai bun prieten.Peter cu siguranță s-ar fi simțit extrem de fericit,dar o speria,că se va îngrozi,cînd va afla,că după atîta timp,a decis într-un fel sau altul să se “joace”cu inima lui.Peter,cît pe ce era să se întoarcă înapoi.Foarte rar,cînd se întîmpla,să ajungă la un numitor comun cu Danielle,în privința plecării la culcare,se gîndea la mesajele care i l-ea scris,care le-a primit în raspuns,să-i explice lui James că e fericit,sa-i mulțumească foarte mult din tot sufletul pentru ospitalitatea sa,să-l invite și pe el,să-și i-a zborul către Londra!Discutau întruna,ea rămînea noaptea fără să mai doarmă,făcînd-o doar în timpul cînd era la bibliotecă,adormind cu numele lui în minte,timp de cîteva ore,apoi cînd își dădea seama că el o așteapta iar,tresărea din somn,și pleca grăbită spre casă.El,mereu în așteptare,îi urmărea pozele,recitea conversația,dar…

-Ține tricoul!Pizza,Bere,echipa dragă!Ce poate fi mai formidabil,Peter?Îl ghionti James.

-Da,ai dreptate…își reveni din gînduri Peter,dupa care,încerca să ofere un semn de viață;Poate că o fi,existența mustăcioarei tale,ar fi pe lîngă formidabil,și foarte amuzant.

Rîdeau împreună,cînd petreceau orele în care se aflau.Obișnuiau să petreacă timpul doar în doi,fără de alte persoane,erau deprinși să-l petreacă astfel,fără mari atenții,se adaptase rapid unul celuilalt,și cunoșteau perfect ce gîndește fiecare.Cînd erau alături,uitau de trecut,și foarte rar se gîndeau la viitor,petreceau timpul în mare veselie,vizionînd filme,meciuri,călătorind,jucînd golf,etc.În timpul în care îl petreceau aparte,James era mai mereu în sală de operație,devenind doctor cu renume,iar Peter,continua să gîndească istoriile formate din amintirile sale,pentru a le înscri în noile,miraculoasele sale cărți,sau cel puțin,încerca să nu înnebuneasca definitiv.

- 4 la 1!!!Prima repriză!!!Cum e posibil așa ceva Peter???Pierdem acest meci?De la cine???Nu-mi vine să cred!!!James umbla enervat prin odaie,căutînd o explicație în suma suferinței cauzate de scorul meciului.

-Se mai întîmplă,James,oftă Peter foarte trist.Mai e o repriză,eu cred în ei.E imposibil ca azi să pierdem.Să vezi!!Ascultă ce îți spun eu!Încerca să-l calmeze pe amicul său,și îl ruga să i-a loc înapoi pe canapeaua lui.

După ce James se liniști,urmă o pauză.Gustau în tăcere,din bere,răcorindu-și nervii,și entuziasmul.Urmăreau momentele meciului,și își legau noduri în sînge.Camerele de luat vederi,urmăreau fanii în tribune.

-Peter,uite ce domnișoară atrăgătoare!Ce spui?M-aș transfera,cel puțin pe scaunul de lînga ea acum.James încerca să-și i-a gîndul

de la scorul meciului,și urmărea domnișoarele frumoase.Cunoștea foarte bine că la bătrînețe va fi unul din bătrîneii neastîmpărați,în căutarea tinereții.

-Te înțeleg amice.

Camerele cuprinse,un bătrînel,în tricoul lui Tony Adams.I se zăreau lacrimile în ochi,fața trasă în jos,ridurile alungite pe întregul chip,părea destul de trist,demonstra o durere insuportabilă.În mîinile lui era un poster pe care era scris “Întoarce-te acasă,fiule…”.Ar fi mers vorba despre întoarcerea unui jucător,mult îndrăgit de fani,sau,în acest caz de bătrînel,care cu ceva timp în urma s-ar fi transferat la altă echipă,și acum,îi cere întoarcerea.Cu un asemenea scor,de la o asemenea echipă,majoritatea vizitatorilor l-ar fi susținut pe bătrînel.Alături,se ivi,o domnișoară foarte frumoasă,cu părul negru văluros lăsat pe spate,cuprinzînd bătrînelul.Privirea ei,îi îneca sufletul lui Peter.

-Luați mai spre stînga!!Lăsa-ți bătrînelul!Nu se mai schimbă nimic!E hotărîtă soarta meciului ăsta!Arăta-ți domnișoara!Peter continua să-și creeze atmosfera,în timpul pauzei,precum o făcea de fiecare dată cînd echipa pierdea.

-Ce-o fi găsit atîta în bătrînul ăsta?Îl respect,dar mai mult aș respecta-o pe…

James primi o lovitură în partea dreaptă a feței.Fără să-și dea seama pe moment,atît pentru James,care nici nu s-ar fi gîndit la ceva identic,atît cît și pentru Peter,care se înnegrise…

-E Danielle!...Și tatăl meu…

Cu privirea lăsată în jos,plecă încet,spre camera sa,sufletul îi disparu din această lume.Nu mai exista.James rămase fără replică.Nu cunoștea.Ținîndu-se de obraz,se ura pentru vorbele spuse de el cu cîteva clipe în urmă.Să fi știut…Îi înțelegea reacția lui Peter.Luă o bere,și se strecură încet pe urmele lui Peter.Ușa rămase întredeschisă,și hotarî să intre.

-Scuză-mă,amice,nu am cunoscut-o,totuși,doar o poza mi-ai arătat,care a fost cu foarte mult timp în urmă.Ține o bere.Iartă-mă,și pentru tatăl tău,te înțeleg ce simți.

-Pleacă,James,se răsună domol,un glas tremurînd.Se lupta să nu plîngă în acel moment.Totul e ok.

-Berea o las aici!Urmărim meciul?

-Da.În cîteva clipe vin,spuse încet Peter,care nici nu se clinti din momentul din care James intrase,rămas cu palmele acoperind fața,corpul lui,amplasat în direcția opusă ușii.

James ieși din cameră,și auzise cum cheia se întoarce în broască.Înțelese că va urmări meciul singur.Se simțea foarte vinovat.Aștepta momentele,să mai vadă pentru încă o dată,pe Dave,și pe Danielle.Peter,își scoase cartea sa,pe care i-o dedicase,prima sa carte,și poza ei,privirea sa,o strecură între paginile foii.Îi mîngîia,fața,părul,își alina sufletul.Îi încălzea obrajii ei,cu lacrimile lui,care curgeau șivoi acum pe poză.Dave și Danielle,cunoșteau că Peter urmărește toate meciurile.Încercau de cîte ori aveau ocazia,să plece tocmai în Londra,pe marele “Emirates”,să urmărească echipa pe care o susțineau,dar mai mult,pentru a îndeplini scopul,cu mesajul în

mîini,sperînd cî într-o buna zi,Peter îi va vedea,și se va decide să se întoarcă acasă.

***

James se hotărî să nu-l mai trezească pe Peter,și lua micul dejun singur în mare graba dupa care îi lăsă un mesaj “I-am bătut 7-5 Peter!Sper să te bucure asta.Mă întorc tîrziu azi”.Avea foarte mult de lucru în acea zi.Se stăruia să se împrospăteze,să se concentreze asupra lungilor ore grele,care îl așteaptă,la situațiie dificile în care se aflau pacienții săi,la oamenii care i-au încredințat viața.Început de noiembrie.Peter iubea această luna,deoarece apusul dăruia niște nuanțe mai vii,dar care trezeau tristețea în el.Era anotimpul său în taină,pe care-l iubea,straniu,dar,numai în acele zile posomorîte își dădu seama de acest fapt.Suspină greu.Șovăia trupul prin cameră.Se gîndea la ceva orb,închis.Iubea să citească în această perioadă ceva trist,ceva care-l impunea să se gîndească,să se dezvolte spiritual,îl inspira mult culorile aprinse a frunzelor,cu toate că mereu îi apărea un gînd pesimist precum “Dupa moarte nu e atît de rău cum pare,frunzele devin mult mai colorate,diferite,sunt iubite de toți.La fel e și cu oamenii”.Iubea să urmărească pașii vîntului,să-i simtă mîngîerea,să-i asculte vuietul,avea senzația că i-a ieșit inima la o plimbare tîrzie,și e foarte aproape să i se distrugă în mii de fulgi,care vor bucura mii de priviri,dar care în doar cîteva secunde vor deveni o urmă uitată.

James aprinse lumina la intrare.Straniu părea,ardea lumina în camera lui Peter,dar în restul casei era stinsă,ceea ce nu a fost niciodată pînă acum,mai mereu era lumina aprinsă peste tot.Se gîndi că se simte trist,și dorește liniște,iar lumina îi creează un

discomfort moral.Se străduia să nu producă zgomot,dar încerca să-i dea un semn că s-a întors.Nu se ridică îndată spre camera lui,crezînd,căîil va respinge Peter iar,sau că e încuiat în cameră,nu dorea să-i distrugă timpul în care el și-ar fi dorit să se simtă în gîndurile sale,deși înțelegea că trebuie să intervină.Porni o muzică liniștită,se așeza la bucătărie,schimba posturile de TV,răsfoi ziarele,mai răscoli frigiderul,bătu cu pumnii în genunchi:

-E imposibil asta!Nu mai suport!

Se îndreptă spre camera lui Peter,fără să produca vreun zgomot.Așteptă un pic lîngă ușă,să asculte dacă Peter e în regulă. Se auzea o voce înceată dar hotărîtă.Cuvintele se întretăiau printre lacrimi.Părea sa fie o rugăciune,sau mai degrabă,o…James se sperie și deschise ușa.Lăsă gura căscată,și cazu în genunchi,fără ca să-și dea seama.Nu-i venea să creadă de ce imagine pătrunde în inima sa,ar prefera să fie orb.Peter îngenunchiat,cu fruntea lipită de poza Daniellei,plîngînd,cu mîina tremurîndă,iar în ea,arma ce-i țintea tîmpla.

-Stai!Nu o face!!Strigă James.Nu reușea să-și găsească cuvintele,pătrunse într-o stare de șoc,era speriat,avea să piardă cea mai dragă ființă lui.De la un fleac,Peter?Oprește-te!Calmează-te!

Nimic nu se schimba.Peter de parcă nici nu l-ar fi observat că intrase în cameră amicul său.James privi în jur,și găsi cîteva sticle de alcool,goale.I se clarifică situația,deveni imaginea mai limpede,dar suspansul îl tensiona și mai mult.Fiecare secundă conta foarte mult.Salva sute de vieți timp de un an,dar acum se considera inutil,și îi era greu să se împartă cu acest gînd.Era singura persoană care putea să îl oprească.Inima îi era frîntă.Era

gata să-și arunce mîina în piept,să și-o smulgă,dacă l-ar fi ajutat cu ceva.Pe masa de operație e altceva,cunoaște situația,are cîțiva asistenți alături,are destul timp și unelte necesare,dar acum,totul se stopa la o secunda.Peter rămînea nemișcat,doar mîina îi mai tremura,și vocea,cînd rostea cuvintele.Tensiunea creștea.James se apropia cu pași mărunți.

-Gata,Peter,calmează-te.Sunt cu tine.Nu a existat nimic în trecut!Lasă chestia aia jos.Nu e pentru tine.

Reuși să se agațe,și Peter fără să se opună o scăpă din mîini.Rămase îngenunchiat,cu mîinile înșirate pe podea,privind-o pe ea.O iubea prea mult.Nu mai rezista fără de ea,însă,se simțea vinovat pentru faptele care le săvîrși în trecut,pentru îngîmfarea sa,pentru fuga sa,se ura foarte mult.Se apropie încet,îl ridică și îl îmbrățișă,mîngîindu-l pe cap.Peter nu dădea dovadă de nici o reacție,rămase paralizat.

-De ce faci asta cu tine,Peter?...De ce îți distrugi astfel viața?Poate…lăsăm totul,și fugim,înapoi,împreună?În Londra?James plîngea.Vom urmări meciurile lui Arsenal împreuna,imaginează-ți,eu,tu,Danielle,tatăl tău…Am fi o familie.Desigur m-aș integra mai greu în familia ta,avînd o nuanță a pielii mai Australiană,James zîmbi printre lacrimi și continua,dar ar fi minunat.S-ar fi simțit toții bine.Ce spui Peter?

Urma o liniște.James se clătina,încercînd să-l calmeze în primul rînd pe amicul său,în seara tragică,minute de groază,dar și el avea nevoie de a-și calma nervii.Găsi alături o sticlă în care mai era niște tequilla,și cu o mîină cuprinzîndu-l,cu alta,își șterse lacrimile dupa care fără să se oprească termina sticla pînă la fund.

-Mi-e dor de paradisul copilăriei,murmură în șoaptă Peter.

James,speriat,că îi rasuna vocea lui Peter,nu înțelegea despre ce vorbește.O i-a razna?E din cauza alcoolului?Care paradis?

-Toți ne dorim să redevenim copii,Peter,suspină trist James.Îți mai amintești mesajele pe care mi le-ai expediat?Zîmbea,încercînd să-i producă și lui Peter un zîmbet,dar inutil.

-Nisipul era atît de cald,iar pietrele luminau noaptea formînd o oglindă a constelației.Stelele însăși,atît de aprinse și dragi,le citeam,formînd din ele rînduri…luna imensă…acum nu o mai văd,se pare că s-a săturat de mine,sau,nu se vede de aici întratît de bine,precum acolo pe țărm…apa caldă,care îmi spăla gîndurile și tristețea…

James își dădu seama despre ce vorbea Peter.Continua să-l asculte,și să-l mîngîie pe cap.

-Acolo am cunoscut-o…pe ea…era mai frumoasă ca orice,în aceasta lume.Așa și este.Posibil că apa să fi spălat piatra cu numele noastre.O primă mișcare,Peter întinse mîina în buzunar și scoase o inimă cioplită din piatră în care era inscripționat “D.G.”,numele celei mai dragi ființe.

-M-ai speriat rău băiete!Să nu mai faci una ca asta.Te înțeleg foarte bine ce simți,dar,ai nevoie de odihnă acum.Și de unde naiba,ai mai dat de chestia asta?Să știi că discuția nu s-a terminat cu asta!Acum i-a și te culcă.Ține paharul ăsta cu apă,bea și aceste pastile.Vei adormi mai strîns.Dau și eu un telefon,să cer cuiva să mă înlocuiască mîine.Nu pot să te las singur.

Dupa cîteva minute,luă arma,și o ascunse pe un timp,într-un loc sigur.I-a “furat” laptopul,și pleca în camera sa,pentru a-i descifra site-urile de socializare.Dorea cu orice scop,să o găsească pe Danielle în acea noapte.Simțea,că singur nu era să se isprăvească.Nu-i lua atît de multă vreme cum considera,avea toate datele salvate,mai mult,șterse mesajele anterioare cu ea,dar îi avea salvat link-ul cu pagina ei.Își forma o pagină,se înregistra,și îi scri un mesaj.S-a prezentat,i-a dat de înțeles deodată că nu e o farsă,i-a transmis o poză cu dinșii doi,ca să cunoasca că totul e realitate și nu o bătaie de joc din partea unui anonim,totuși,era etichetat,că pagina proaspăt a fost formată.I-a povestit istoria cu Peter.Era în panică.Nu cunoștea ce să facă,își punea și cariera în pericol,dar și viața lui Peter era într-o situație foarte dificilă,era ceva mai mult decît o simplă,banală,depresie.I-a dat de înțeles,că situația e sub control,dar,totuși,a avut noroc că nu a întins prea mult timpul,și a apărut la timpul necesar.A mai scris,cît de mult îi iubește Peter,și dacă au nevoia,le poate procura bilete,să vină în vizită,să-l i-a prin surprindere,atunci nu va avea o altă ieșire din situație,și nu va mai fugi,cel puțin pe un moment.Îi restitui laptopul,pe furiș,înapoi,în camera lui Peter care încă dormea strîns,dar gemea numele Daniellei în somn.

Pe la amiază James primi mesaj de la Danielle.

“-Cum a îndrăznit…da…mulțumesc,James…Cunosc despre tine.Am vorbit cu el o perioadă,i mi-a povestit multe.E prea tîrziu,James.Cu cea mai mare plăcere era să venim în vizită,dar…tatăl lui,Dave,e internat de urgență la spital.Are mari probleme cu inima de cîțiva ani.E pe patul de moarte acum.Operația costă foarte scump,și noi nu avem de unde să

obținem acești bani.Întoarce-l acasă pe dragul nostru Peter.Asta este ultima dorință a tatălui,să-l revadă,sși…transmite-i,că îl iubim foarte mult.Mulțumesc,că ai grijă de el!”

***

James,nu ar fi dorit niciodată să-i spună asta lui Peter.Se afla într-o situație mai dificilă,decît în momentul operațiilor,atunci era sigur pe el,pe puterile și cunoștințele sale,aici era inutil,se baza doar pe reacția lui Peter,că îl va înțelege,și va accepta cele spuse și cerute lui.Nu mai putea amîna această discuție,era deja totul mult prea tîrziu.Era nevoit să o facă.

-Cum te simți?întrebă încet James.

Peter tăcea.

-E frumos apusul de soare în început de noiembrie.Acesta de azi,este cel mai plăcut pe care l-am văzut vreodată în Townsville.Hm…oftă James…Peter,vreau să discutăm despre ceva.Despre tine,situația asta,despre viitor.

Peter tăcea în continuare.James observa,cum venele i se încordau pe întreg trupul lui Peter.

-Am discutat cu Danielle!Strigă deodată,încercînd să oprească reacția lui Peter,care își țintui privirea aspra spre James!

-Ce i-ai spus??De ce ai făcut-o?Te-a rugat cineva?Tensiunea se simțea în voce,într-un ton aprig,crescînd.

-Ce era să fac?Explică-mi?Unde e Peter cel,care îl cunoșteam cu ani în urmă?Te-am primit,mi-ai devenit un frate,și nu înțelege

greșit,NU regret asta!!!Nuștiu ce mă făceam,nu vreau să te pierd,deși tu ți-ai pierdut mințile demult.Dragostea e oarbă.

-Nu te-a rugat nimeni,strigă Peter în răspuns!Mă isprăvesc și fără ajutorul tău.Daca e nevoie,fug și de aici!

-Tatăl tau e în spital,Peter!

Peter,se opri din agitația pe care o creea.Se așeză domol,căzu ca o frunză,și se ghemui pe covorașul care îl încălzea pînă acum.

-Are mari probleme cu inima.Înțelege Peter,nu avem altă scapare…îl bătea prietenește pe spate…trebuie…întțelege…trebuie…este ultima lui dorință,să te vadă,să te simtă…mîine decolăm.

Peter rămase ghemuit,plîngînd copilărește.Dorea să redevină în copilărie.Să se plimbe orele întregi cu bicicleta,sa-i iasă tatălui în întîmpinare cînd acesta se întorcea de la lucru,cum îl ruga să-i cumpere un cățeluș,își amintea de cărțile care le citea,camera sa,rîndurile care le scria,acel loc formidabil care-l descoperise,își amintea cum tatăl său îi ciufulea părul,cum îl îmbrățișa,inima prindea foc,cum vizionau amîndoi meciurile,își amintea momentele cînd încă exista în viață.

Capitolul

VII

Întunericul nopții devenea tot mai apăsat,asupra Londrei.O atmosfera captivă,domina gîndurile.Toată lumea era în așteptare.Vîntul rece,nu-și găsea locul,și efectua naveta,scîrțîind fereastra deschisă.Moment atroce,cumplit,groaznic.Mîinile nu-și găseau locul,picioarele umblau de ici-colo fără voie,căutînd un răspuns.Se auzea doar zgomotul ceasului care,enervant se mișca destul de lent.Timpul se opri.Bătăile inimii,se auzeau din ecoul pereților reci.Exista numai o tăcere dementă.

-E bine!Strigă,James bucuros,ieșind din sala de operație.Respira apăsat,des,obositor,acoperit de o bucurie tristă.Și-a revenit!Intră!

Privirea lui,redescoperi lumina,se simți proaspăt născut.Simțea ceva nou.Avea senzația că pătrunse cineva în el.Se simțea fericit și împlinit.Era în căutarea unei lumi noi,chiar în lipsa succesului,dar înconjurat de prezența celor mai dragi persoane.Persista o dorință nebună de a cunoaște lumea.Urma o tăcere dezastruoasă.

-Danielle…

Se apropia foarte încet spre patul în care se afla,se așeză lîngă el,plîngînd,îi mîngîia capul…îi simțea spiritul viu.

-Fiica mea…Mereu te-am iubit…însă acum simt ceva mult mai mult pentru tine…Ce s-o fi întîmplat cu mine?Simt…că faci parte din inima mea…Inima mea…I-a cuprins palma Daniellei,și i-o mîngîia…a observat că plîngea…și că nu dormise multă vreme…Oh…fiica mea…ești mai frumoasă ca niciodată…

Danielle,continua să plingă.Nu cunoștea,dacă e din fericire sau durere.

-Unde mi-e fiul?Purta gîtul prin părți,fiind într-o disperată căutare…Peter?!...Nu a venit…Glasul îi pieri,tremura din toate mădularele,nu mai simți bucuria că își reveni la viață.

Deodată simți un braț cald pe umărul său.Cu ochii închiși,visători,înșira un zîmbet larg.Danielle privindu-l,începu să zîmbească,și-l sărută pe obraz.

-Peter?...

-E James,tată…

Privirea lui Dave căzu în nedumerire.Și atunci unde e…

-Încîntat!oftă glasul sugrumat al lui James.V-am…operat cu cîteva ore în urma…

-Vă mulțumesc foarte mult Domnule Doctor,rosti Dave,oarecum nepăsător, nu mai era atît de bucuros că își va continua chinul.

-E cel mai bun prieten al lui Peter,interveni Danielle!

Tăcere…cît de dureroasă poate fi o simplă tăcere…Pare a fi un amestec de gînduri,un amestec de liniște,dar în asemenea cazuri,devine o bombă ucigătoare care distruge dinăuntru lumea și întreaga viață.Danielle continua:

-Cind Peter a fugit,a plecat tocmai în Australia,unde a locuit cu James,pînă în ultima zi a sa.

-Ultima zi a sa?Dave se transforma într-un monstru.Se zbătea diavolește,ridicînd tonul vocii,striga,plîngea,era lovit de o durere insuportabilă.Danielle nu mai rezista,izbucni în plîns și fugi

după uță.Se așeza și plîngea în hohote.Întunericul o ajuta să se simtă în comfort,auzind doar strigătele nebune ale lui Dave.

-Unde e??Peter!!Feciorul meu…Ce ai făcut cu el??De ce mi se întîmpla asta…Unde e Peter…se liniști,plîngea ca niciodată.

James rămase cu gîtul strîns în mîinile lui Dave.Plîngea și el.Londra plîngea.Lacrimile lor formau o ploaie,iar undeva pe un colț de aur,ar fi apărut curcubeul.O primă raza de soare care-i alinta fața lui Dave.

-Peter…

Inima începu să bată mai insistent,sufletul i se măcina în cioburi.

James îi întinse o scrisoare lui Dave.

-E pentru dumnevoastră,domnule Lambert.E ultima lui scrisoare.

Se auzea plînsetul lui Danielle de după ușă.Se ridică și plecă,nu mai suportă această durere.Dave în grabă desfăcea plicul,dar James i-o luă înainte.

-A fost cel mai apropiat om,mie…în acea noapte…nu l-am simțit cînd a intrat…eram obosit…poate altădată l-aș fi simțit cum intra…Mîinile lui Dave tremurau,acompaniind glasul lui James.A strecurat această scrisoare lîngă mîina mea în timp ce dormeam…m-am trezit peste cîteva clipe…însă…era prea tîrziu…eram inundat de sîngele ce fugea de el…Ultima lui poruncă a fost…M-a rugat să vă găsesc,și…v-a oferit inima lui…

Dave izbucni și mai mult în plîns.Îl cuprindea pe James,încă simțind mirosul fiului său.Îi vedea privirea…îi vedea acel

zîmbet care îl avea în copilărie.Era distrus.Petale negre rîdeau dansînd în vînt,clătinîndu-se domol.

-A făcut-o pentru dumnevoastră,domnule Lambert…Se simțea foarte vinovat,și…Danielle!?

De după ușă se auzi cîțiva pași,ce produceau un zgomot uriaș.

-Intră,te rog…am ceva și pentru tine…James scoase dintr-o cutie,cartea “Privirea sufletului meu” de Oneil Lavelle,și i-o înmîna.

-Ce-i cu ea…o cunosc…mi-a placut…dar…ce legătura are cu asta…Danielle aruncă cartea…

Din carte căzu poza sa,aceeași privire care exista pe copertă,apărea și în poză…Danielle își remușca buzele dorind să simtă tot sîngele din ea…iar alături de poză,o inima mică de piatra…“D.G.”

-El a fost,Danielle…Oneil Lavelle,este Peter….El a fost mereu alături de tine…

Uneori,acțiunile efectuate produc dureri insuportabile celor mai dragi ființe.Gîndurile neterminate,sau false ne fac să uitam de omenie,producînd peste timp o continuă învinovățire,dar…e prea tîrziu.Înțelegînd la moment greșeala,lumea ar deveni mult mai dulce,cel puțin pentru o persoană,sa-i producem un bine.Salvați zîmbetele lumii,astfel precum cineva,vă salvează zîmbetul vostru.

“În viață risipim ani,iar la moarte cerșim clipe”

Nicolae Iorga